Metode centrate pe rezolvarea problemelor

Problematizarea
Teoreticienii propun citeva tehniciî care se refera la metoda
problemaizării

situație-problemă; rezolvarea de probleme, dilema socială,interpretarea unor imagini,

Unii teoreticieni (K. Van Lehn, apud Sprinthall, Sprinthall și Oja, 1994)
consideră că atunci când descoperim și învățăm noi concepte, trebuie, în
mod obligatoriu, să fim puși mai înti într-un impas, într-o confruntare
între ceea ce cunoaștem până la acea dată și informați nouă.
Ioan Cerghit spune că o problemă nu constituie în mod real „situație-
problemă”, pentru că modul de rezolvare este cunoscut dinainte
„Pentru identificarea răspunsului, în acest din urmă caz, nu este necesar
decât un efort de reactualizare a unor scheme însușite anterior,

pe când situație-problemă desemnează o situație contradictorie,

conflictuală, care rezultă din trăire simultană a două realități
incompatibile între ele- ele –
pe de o parte, experiența anterioară, iar pe de altă parte, elementul de
noutate; necunoscutul cu care este confruntat subiectul, ceea ce deschide
calea spre căutare descoperire, spre intuirea unor noi soluții, a unor
relații aparent absente între vechi și nou

Un exemplu ilustrativ este, în fizică, studiul mișcării, care poate avea ca punct de plecare
următoarea problemă: „Pe un râu înoată o rață în susul apei, rămânând mereu lângă un vas cu
grăunțe care se află pe un mal; rața este în mișcare sau nu ? ” (Okon, api Cerghit, 1997). Astfel,
prin emiterea succesivă a ipotezelor și infirmarea unora dintre el elevii ajung treptat la explicația
corectă a fenomenelor pe care le studiază.
 În problematizare se poate utiliza cu succes ceea ce se numește „dilema socială”, direcția
rezolvării acestora, se poate folosi atât o strategie de tip cooperare, cât și una de tip
noncooperare. Baron și Kerr (2003) ne oferă câteva astfel de dileme sociale, exemple utile în
obișnuirea cursantului cu metoda problematizării.

Cooperare Noncooperare Natura dilemei

Dilema comună Conservă Consumă resursele Consideri necesar să consumi
resursele resursele (păstrând, spre exemplu, o
temperatură ridicată în casă și în lipsa
ta), dar dacă toată lumea are același
comportament, resursele planetei pot
fi epuizate.
Controlul Ai câțiva copii Ai mai mulți copii Familiile cu mulți membri pot fi un
populației lucru bun la nivel personal, dar
creșterea populației poate conduce la
un stadiu critic general.
Comerț liber Permite acces Restricționează accesul Propria industrie națională poate
complet la piețele la piețele tale profita dacă altora, națiuni
tale competitoare, le este interzis accesul
la anumite piețe de desfacere, dar
toate națiunile suferă în războiul
mondial al comerțului.
Producție Limitează Crește producția cât Creșterea producției poate conduce la
producția mai mult posibil profituri personale, dar, în momentul
în care fiecare produce cât mai mult
posibil, prețurile se prăbușesc în
detrimentul tuturor producătorilor.
Dilema Înfruntă pericolul Evită pericolul bătăliei Fiecărui soldat poate să-i fie personal
soldatului bătăliei mai bine dacă evită bătălia, dar dacă
nici un soldat din armată nu alege să
lupte, bătălia va fi cu siguranță
pierdută și toți soldații ar putea fi
omorâți.

casemenea dileme pot constitui o bază de plecare nu doar în cazul problematizării ;

ele pot defini cele două fațete a unei probleme în controversa ori de la ele se poate constitui
un studiu de caz.
Iată de cese consideră că din punct de vedere didactic, o asemenea perspectivă este deosebit
de generoasă pentru practica metodelor de învățământ.
O tehnică aparte de problematizare este cea de interpretare a unor imagini.

acest exercițiu conceput de Andre Levy presupune că membrii unui grup să redacteze - la început
individual, apoi în cadrul unui subgrup - o serie de legende/istorioare corespunzătoare unor
imagini unice (fotografie ori desen complex prezentată lor

se propun 4 faze

I fază (cu o durată între 10 și 20 de min) fiecare participant redactează individual o istorioara
proprie;
II fază ( 20-30 de min) , grupuri de patru până la șase persoane, fiecare -redactează o istorioară
comună ca explicație la imaginea originară (aici sunt puse în valoare abilitățile de negociere și de
consens al percepțiilor inițiale);
III fază, ( timp 20-30 de minute, aceste subgrupuri să se consulte și să negocieze o singură
imagine, generală pentru întregul colectiv, asupra problemei inițiale ;
IV fază = timp 30 de minute, participanții sunt invitați de către formator să analizeze și să descrie
sentimentele, problemele și dificultățile resimțite pe parcursul desfășurării exercițiului.

Această tehnică de învățare poate fi utilizată direct de către formator atunci când dorește să
dezvolte prin problematizare un anumit conținut ce va fi delimitat în viitoarea secvență de
instruire.

II. Metoda rezolvării creative de probleme (creative problem solving)

Importanța acestei perspective este bine subliniată de Frigard (2007):

autorul observă că rezolvarea de probleme (problem solving) specifică activității educaționale
distinge răspunsurile corecte de cele incorecte. Creative problem solving, spre deosebire de
problem solving, implică imaginația care duce la găsirea unor soluții originale.

cel care a definit fundamentele importanței imaginației și creativității în rezolvarea de probleme

a fost Alex. F. Osborn. Inițial, el a găsit două principii,
 amânarea evaluării (care pune accentul pe nevoia de a separa procesul de generare a
ideilor de cel de evaluare a acestora);
 principiul „cantitatea hrănește calitatea”. Conform acestuia, cu cât sunt adunate mai
multe idei, cu atât crește probabilitatea de a fi găsite idei mai bune.

Rezolvarea de probleme (problem solving) specifică activității educaționale

distinge răspunsurile corecte de cele incorecte

Creative problem solving, spre deosebire de problem solving, implică imaginația

care duce la găsirea unor soluții originale.

Astfel, Ruth B. Noller și Angelo M. Biondi au identificat șase faze importante în procesul de
rezolvare creativă a problemelor,.

1. Descoperirea „dezordinii”. Această etapă din punct de vedere metodologic se bazează pe

următoarele două tendințe :
  în primul rând, se identifică și se acceptă provocarea. Ceea ce omite, într-adevăr,
învățământul tradițional care menține un nivel optim al atenției și al efortului în interiorul
activității, cu o funcție motivațională extinsă.
 se evită tendința naturală de a „sări la soluții”. Această tendință este unul dintre
principalii factori inhibitori în ceea ce privește creativitatea participanților la o activitate.
rezultatul este o colecție de idei săracă atât calitativ, cât și cantitativ.

În acest sens, Isaksen alcătuiește o listă de factori ce favorizează creșterea creativității,

dintre care menționăm:
 respectarea nevoilor individuale de a lucra împreună; încurajarea proiectelor
inițiate de către sine;
 tolerarea complexității și dezordinii, cel puțin o perioadă de timp ;
 respectarea nevoilor persoanei de a lucra singură, încurajarea proiectelor
autopropuse;
 alocarea de timp pentru ca participanții să poată gândi și dezvolta propriile idei
creative; nu întreaga creativitate intervine imediat și în mod spontan;
 folosirea greșelilor într-un mod pozitiv, pentru a-1 ajuta pe fiecare să-și realizeze
erorile, și indicarea standardelor de acceptabilitate într-o atmosferă suportivă.

Ca o contrapondere la acestea, apar și o seamă de blocaje care pot fi identificate pe trei

paliere : blocaje ale persoanei și blocaje ale grupului, blocaje ale rezolvării de probleme,
blocaje ale contextului/situației.

2. Descoperirea datelor. Această etapă în rezolvarea creativă de probleme presupune

acumularea informațională inițială prin intermediul urmatoarelor mari criterii:
1. Informațiile pot presupune cunoștințe noi, fapte concrete, elemente din experiența
personală a participanților etc.;
2. Impresiile se compun din ipoteze intuitive, imagini, bănuieli, credințe, expectații și
noțiuni vagi. De altfel, trebuie spus că nici una dintre componente nu aparține exclusiv
unei singure categorii, ci toate sunt plasate pe un continuum cu granițe destul de dinamice
care depind și de natura fenomenului supus rezolvării creative de probleme;
3. Simțurile. Aici putem cuprinde emoțiile, sentimentele, dorințele, elementele afective,
empatia;
4. Observațiile conțin elemente ca notițele, percepțiile, comentariile etc.

Aceste criterii pot fi folosite ca o bază a introducerii în fenomen și mai cu seamă a personalizării
lui.
Acest lucru este deosebit de important atât în motivarea celor cuprinși în activitatea de creative
problem solving, cât mai ales în dezvoltarea și aprofundarea multiplelor aspecte pe care un
fenomen le poate presupune.

O astfel de fișă, utilizată în etapa de descoperire a datelor (Isaksen, Treffinger, 1985, p. 65), ni se
pare deosebit de simplă, dar utilă și relevantă în același timp, și de aceea o prezentăm în
continuare:
Tabelul 2. Fișă utilizată în etapa de descoperire a datelor
(adaptare după Isaksen și Treffinger)
Ce trebuie/aș vrea sâ
Ce cunosc Nr. Nr.
cunosc
Cine
Ce
Unde
Când
De ce
Cum

3. Descoperirea problemei.
În mod concret, a fost descoperită situația și ierarhizată conform unor criterii,
investigând-o în profunzime.
s-a propus o formulă abreviată de tipul IWWM (In What Ways Might - în ce mod s-ar
putea), care ar reuși să dezvolte o astfel de structură.

Spre exemplu, dacă am observat în etapa de descoperire a datelor că utilizarea

metodelor de interacțiune educațională conduce la apariția unor conflicte între elevi,
se poate formula o astfel de interogație : „în ce mod s-ar putea diminua aceste
conflicte? ”, „în ce mod s-ar putea folosi în scopuri educaționale? ” etc. O perspectivă
utilă este aceea de a observa dacă altcineva (în sensul unui joc de rol) ar vedea
problema altfel: spre exemplu, cum ar putea folosi tehnica IWWM un părinte din
clasa respectivă ? Dar un inspector ?

Această etapă de descoperire a problemei este cea mai dificilă în cadrul metodei de rezolvare
creativă de probleme. Conjugarea tuturor elementelor componente într-o structură problematică
poate fi operată, în opinia noastră, și într-un mod de tip problematizare (prin găsirea
elementelor contradictorii, opozabile, și situarea lor într-un sistem care să ofere atât suportul
motivant, cât și modul global, care include ambele perspective).
În acest sens, se poate utiliza o varietate practic nelimitată de tehnici și procedee (așa cum
este, spre exemplu, tehnica „Cum sau de ce altfel?”, care poate produce și o altă perspectivă
asupra modului de structurare a problemei).

4. Descoperirea ideii. Pentru descoperirea ideilor, putem apela la mai multe criterii dintre care:
 logica. Pentru a folosi resursele oferite de acest criteriu, trebuie să utilizăm mai multe
instrumente:
 un flip-chart/ o tablă;
 așezarea grupului în formă de potcoavă pentru a putea, concomitent, să optimizăm
interacțiunea între participanți și pentru ca aceștia să aibă un contact ușor și rapid
cu textul scris pe flip-chart;
  numerotarea fiecărei idei pentru a fi mai ușor de localizat și pentru a le folosi apoi
pe toate drept repere în activitatea noastră;
 atunci când se trece la o etapă ulterioară, trebuie să se păstreze la vedere fișele
scrise până atunci, pentru a fi favorizate contagiunea ideilor și continuitatea;
 în măsura posibilităților, revenirea asupra ideilor emise după trecerea unui anumit
timp;
 oricine din grup poate să ia instrumentul de scris și să facă corecturile pe care le
dorește pentru a nu se pierde nici o contribuție.
 timpul - stabilirea unui timp suficient pentru producția de idei;
 încălzirea - întotdeauna este necesar un timp care să pregătească rezolvarea
creativă de probleme .

Bob Eberle în 1971 a propus tehnica SCAMPER, care presupune într-un mod abreviat tot o
descoperire a ideilor:
Substitute ? (Să înlocuiesc ?)
Combine ? (Să combin ?)
Adapt ? (Să adaptez?)
Modify ? Magnify ? Minify ? (Să modific ? Să măresc ? Să micșorez ?)
Put to other users ? (Să dau altor utilizatori ?)
Eliminate ? (Să elimin ?)
Reverse ? Rearrange ? (Să inversez? Să rearanjez?)

Un același inventar propunea și M. de Mot, sugerând, în procedeul intitulat auto-chestionarea,

următoarele categorii de atribuire asupra unui fenomen :

 de utilizat în alte scopuri;

 de adaptat;
 de modificat;
 de mărit;
 de micșorat;
 de înlocuit;
 de reclasat;
 de inversat;
 de combinat etc.

5. Descoperirea soluției. în ceea ce privește procesul de descoperire a soluțiilor, acesta

presupune mai multe etape :
 compararea mai multor alternative;
 compararea dorințelor (ce vreau) cu cererile (ce am nevoie);
 urmărirea opțiunilor pentru conducerea grupului;
 determinarea punctelor tari și a punctelor slabe ale ideilor;
 selectarea și deciderea pe cele mai promițătoare posibilități etc.
De asemenea, vom identifica mai multe criterii, cuprinse și ele într-o matrice (fișă) care să
favorizeze apropierea de soluții:
 Tabelul 3. Matrice folosită în etapa descoperirii soluției
(adaptare după Isaksen și Treffinger)

COST TIMP FEZABILITATE

Ideea: Ideea: Ideea:
 costă mai mult decât  poate fi aplicată rapid ?  este operațională ?
bugetul alocat?  ia mult să fie explicată?  necesită mai multe
 reduce costurile în  implică resurse pe lungă facilități sau resurse
viitor ? durată? decât avem?
 implică mai mult  merge în practica de
personal ? zi cu zi?
 produce destul  îmi îndeplinește
beneficiu pentru a necesitățile ?
acoperi costurile ?
ACCEPTARE UTILITATE ALTE CATEGORII
Ideea: Ideea: Ideea:
• este simplă, directă și  îndeplinește nevoi reale ? 1.
nesofisticată?  este profitabilă ? 2.
 ține seama de  îmbunătățește metodele de 3.
ceilalți ? operare, condițiile sau 4.
• creează circumstanțe siguranța ?
care ar putea fi dificil de îmbunătățește calitatea ieșirilor ?
acceptat ?

Utilizarea unei astfel de fișe (criteriile înscrise drept capete de listă pot fi mult mai multe,
definite de nevoile și situația concretă) sporește raționalitatea alegerii și diminuează apariția unor
conflicte legate de argumentarea alegerii unei soluții anume.

6. Descoperirea acceptării. Această ultimă etapă include :

 punerea planului rezultat în acțiune;

 îndeplinirea soluțiilor;
 punerea tuturor elementelor într-un tot pentru a putea funcționa ca atare;
 detectarea potențialului de îmbunătățire etc.
Pentru realizarea completă a procesului de rezolvare creativă de probleme, sc pot evidenția
câteva variabile de aplicare a planului:
 avantajele relative;
 compatibilitatea;
 complexitatea;
 probarea;
 observabilitatea;
 altele.
Există factori de rezistență privind acceptarea, dar și factori de convergere, de favorizare a
acceptării, care trebuie luați în seamă în etapa descoperirii acceptării.
Dianne Draze (2005), referindu-se la CPS aplicată copiilor, este mai clară și mai directă: (1)
detectarea problemelor; (2) identificarea faptelor; (3) definirea problemelor, (4) identificarea
ideilor ; (5) judecarea ideilor (pentru a o selecta pe cea mai bună); și (6) acțiunea (implementarea
efectivă).
 Revenind la modelul inițial (Noller și Biondi), la cele șase etape am adăuga o a șaptea:
descoperirea necesității de implicare.
Motivul pentru care am considerat important să introducem această primă fază de descoperire
a necesității de implicare este faptul că societatea actuală bazată pe un progres accelerat îi răpește
individului tendința de implicare. Este vorba despre un efect pervers al dezvoltării gradului de
confort introdus de societatea modernă în consonanță cu avalanșa informațională și stresul
provocat de creșterea demografică, limitarea spațiului personal al fiecărei persoane.

Rezolvarea creativă de probleme introduce, de asemenea, câteva reguli de bază grupate în

cele două categorii amintite mai sus : divergentă și convergentă. Ambele tipuri de reguli, atât
cele divergente, cât și cele convergente, au rolul lor într-o problemă; astfel, așa cum observa P.
Pascale {apud Fullan, 1998), trebuie făcută o distincție între două tipuri de probleme: cele
convergente, care se referă la probleme distincte, cuantificabile, amendabile logic, și cele
divergente, care nu sunt cuantificabile sau verificabile și nu conduc spre o singură soluție. Atunci
când rezolvăm o problemă convergentă, literalmente o eliminăm. Nu este nimic rău în aceasta.
Problemele divergente, în orice caz, nu permit o eliminare definitivă și beneficiază de gândirea
laterală.
ETAPA DIVERGENTĂ ACTUALITATEA ETAPA CONVERGENTĂ
PROBLEMEI
Dezvoltarea unei atitudini DESCOPERIREA
Focalizarea pe problemele
deschise față de multitudinea NECESITĂȚII DE concrete și pe modul nostru
problemelor existente la ora N IMPLICARE
personal de a le privi și
actuală; O dezvolta
DESCOPERIREA
Oportunități pentru N DEZORDINII

experiență; explararea Provocările sunt acceptate și

oportunităților
Explorarea situației din mai
multe puncte de vedere. Sunt
colectate informații, impresii, O
sentimente.
P se depun eforturi sistematice
R DESCOPERIREA pentru asumarea unor
O DATELOR
răspunsuri posibile
V
Cele mai importante date sunt
C DESCOPERIREA
identificate
Ă PROBLEMELOR

Generarea unor posibile R Se alege afirmarea unei

probeme sau subprobleme. I probleme de lucru
DESCOPERIREA
Mai multe alternative și IDEIILOR Ideile cele mai promițătoare
posibilități pentru a răspunde sau cele mai interesante sunt
problemelor enunțate sunt selectate
dezvoltate și notate.
DESCOPERIREA Câteva criterii importante sunt
SOLUȚIILOR
selectate pentru a evalua
Numeroase criterii posibile ideile. Criteriile sunt utilizate
sunt formulate pentru pentru a evalua, întări și rafina
revizuirea și evaluarea ideilor. DESCOPERIREA ideile.
ACCEPTĂRII

Cele mai promițătoare soluții

sunt focalizate și preparate
pentru acțiune;

se formulează un plan specific

pentru a implementa soluțiile
 Rezolvarea creativă de probleme nu e numai o tehnică; este totodată un mod de gândire
bazat pe dimensiunea general umană a dezvoltării de moduri specifice de interacțiune cu
realitatea cotidiană.
Ea nu se oprește aici și, desigur, poate fi transformată și îmbunătățită; ceea ce rămâne
caracteristic creative problem solving și, la nivel de generalitate, tuturor metodelor
interactive moderne este apropierea de o concepție pozitivă și utilă asupra realității.

Tehnica PIPS (Phases of Integrated Problem Solving)

Fazele Rezolvării Integrate de Probleme (engl. PIPS - Phases of Integrated Problem
Solving) - reprezintă o variantă a Rezolvării Creative de Probleme)
Ea se centrează pe acțiunile de factură interpersonală necesare pentru fiecare pas
în parte. Acest lucru îl remarcă și Baxter (1995), care spune că PIPS presupune că
procesul de rezolvare a problemelor este împărțit în etape, în ideea de a ne
focaliza pe fiecare dintre acestea

Metoda: Oferta de 100 de lire

Atunci când există mai multe soluții la o problemă cu care ne confruntăm, ne

aflăm adesea în ipostaza de a nu reuși să alegem, individual sau în echipă, cu mult
succes soluția cea mai potrivită.

Această tehnică rezolvă dilema. Se vor împărți tuturor participanților hârtii

simbolizând 100 de lire. Apoi, li se va cere să parieze pe soluțiile emise, despre
care consideră că vor avea șansele cele mai mari de a fi alese. Fiecare participant
face opțiunea în funcție de propriile criterii, oferind pentru soluții toți banii
primiți, fie mizând pe una singură, fie împărțind banii între soluții. La final,
formatorul însumează banii pariați pe fiecare soluție și o declară câștigătoare pe
cea care a strâns cel mai mult.