Dreptul mediului

DREPTUL MEDIULUI

LUCRETIA DOGARU

3
 Dreptul mediului

CAPITOLUL I
NOŢIUNI FUNDAMENTALE

SECŢIUNEA I
NOŢIUNEA DE MEDIU

1. Definiţia noţiunii de mediu 1

Cu privire la mediu există o varietate de definiţii cu numeroase consecinţe şi implicaţii asupra
dreptului mediului.
Termenul de mediu a izvorât din cuvântul englez "environement", care a fost preluat în limba
franceză sub forma "l'environnement" iar apoi în limba germană şi în alte limbi, desemnând spaţiul ce
înconjoară omul, ambianţa naturală a tuturor vieţuitoarelor.
În documentele internaţionale nu există o definiţie foarte clar formulată cu privire la mediu, iar
legislaţiile interne ale statelor conferă acestui concept semnificaţii şi dimensiuni diverse, pornind de la
definiţii parţiale şi până la definiţii mai globale.
Din analiza legislaţiilor naţionale se conturează mai multe moduri de abordare juridico - legală a
termenului de mediu. 2
Noţiunea de mediu este considerată ca fiind o noţiune fundamentală şi cuprinzătoare prin care se
înţelege lumea vie şi cea neînsufleţită, în principiu, aproape tot ce înconjoară omul. 3
Noţiunea de mediu stă la baza ecologiei ca ştiinţă, definită de biologi 4 ca fiind "studiul relaţiilor
complexe, directe sau indirecte, dintre animale şi mediul lor organic şi anorganic".
Ecologia este definită în doctrina de specialitate 5 ca fiind ştiinţa ecosistemelor şi a relaţiilor dintre
acestea, cu rol în stabilirea de legături între societatea umană şi mediu.
Legea protecţiei mediului nr.137/1995, republicată 6 , în 2000, defineşte mediul în anexa nr. I, ca fiind
"ansamblul de condiţii şi elemente naturale ale Terrei: aerul, apa, solul şi subsolul, toate straturile
atmosferice, toate materiile organice şi anorganice, precum şi fiinţele vii, sistemele naturale în interacţiune
cuprinzând elementele enumerate anterior, inclusiv valorile materiale şi spirituale".
Aşadar, prin mediu se înţeleg ansamblul factorilor fizici, chimici, biologici şi sociali, care în strânsă
corelaţie şi interacţiune influenţează echilibrul ecologic. Echilibrul ecologic reprezintă acel raport existent
între elementele componente ale mediului (factorii de mediu), aflate în interacţiune cu condiţiile de mediu,
raport care este relativ stabil.
Un rol deosebit de important în fundamentarea noţiunii de mediu l-au avut alături de dispoziţiile
legislative, doctrina şi jurisprudenţa.
Noţiunea de mediu (biologic, geografic şi sociologic) este greu de definit, fapt ce a avut drept
consecinţă o diversitate a conţiuntului definiţiilor date în acest sens. Pornind de la realitatea după care
noţiunea de mediu are atât o valoare teoretică cât şi practică, s-a încercat în doctrină o grupare a definiţiilor
ştiinţifice 7 pornind de la o serie de elemente comune cum ar fi: viaţa şi calitatea vieţii, fiinţa umană etc.
Alte definiţii ale mediului sunt grupate în funcţie de definiţiile ce se regăsesc la nivel constituţional,
în legislaţiile naţionale, iar o altă grupare rezultă din documentele unor organisme şi organizaţii
internaţionale.
Dreptul comunitar prevede că mediul cuprinde omul, fauna şi flora, solul şi subsolul, aerul şi apa,
climatul şi peisajul, interacţiunea dintre toţi aceşti factori, precum şi bunurile naturale şi patrimoniul cultural.
Conceptul juridic şi doctrinar actual al mediului are un caracter dinamic, incluzând în compunerea sa atât
elementele naturale cât şi cele artificiale, ansamblul de factori ce acţionează asupra întregii societăţi.
Mediul este un sistem ce are o anumită stuctură, funcţie şi funcţionare, ce asigură viaţa şi
dezvoltarea societăţii, reprezentând condiţia existenţei acesteia.
Pentru ca mediul să fie capabil să influenţeze pozitiv viaţa, este necesar ca acesta să fie sănătos,
frumos şi civilizat.

4
 Dreptul mediului

SECŢIUNEA II
FENOMENUL DE POLUARE

1. Consideraţii introductive
Mediul şi factorii de mediu sunt afectaţi în cea mai mare măsură de poluare, capabilă să afecteze şi
să deterioreze echilibrul ecologic.
Mult timp, toate vieţuitoarele de pe Pământ au convieţuit într-un echilibru ecologic ce a constituit
condiţia esenţială a existenţei şi continuităţii vieţii. Omul a intervenit asupra ecosistemului existent,
transformându-l potrivit nevoilor şi intereselor sale. Paralel cu crearea mediului artificial, ca rezultat al
agresiunii activităţilor umane, calitatea mediului natural s-a degradat treptat.
Cu privire la rolul şi responsabilitatea omului în degradarea mediului, în ruperea echilibrului
ecologic, în literatura de specialitate s-au conturat o serie de păreri. 8
Echilibrul ecologic actual este afectat de o multitudine de cauze, aflându-se la polul opus poluării.
Reprezentând echilibrul care trebuie să se menţină în cadrul biodiversităţii, echilibrul ecologic este dereglat
atât de fenomene naturale (cutremure, inundaţii, erupţii vulcanice, alunecări de teren, tornade etc. ), cât şi
prin activităţi umane.

2. Definiţia noţiunii de poluare

Cuvântul "poluare" provine din latinescul "poluorae" care înseamnă a murdări, a pângări, a profana.
Acest cuvânt desemnează acţiunea prin care omul îşi degradează (murdăreşte) mediul său de viaţă. Această
caracteristică a omului este o lege naturală generală, după care toate fiinţele produc deşeuri care, neeliminate
din mediul lor le fac imposibilă activitatea şi chiar viaţa lor. 9
Legea mediului nu defineşte termenul de poluare, dar îl defineşte pe cel de poluant şi stabileşte
cauzele poluării prin enumerarea poluanţilor.
Legea nr.137/1995 republicată în 2000, în aneza nr.1, defineşte poluarea mediului în sensul că
aceasta reprezintă alterarea caracteristicilor fizico -chimice şi structurale ale componentelor naturale ale
mediului, reducerea diversităţii şi productivităţii biologice a ecosistemelor, afectarea echilibrului ecologic şi
a calităţii vieţii cauzate de poluarea apei, aerului, solului, gospodărirea şi valorificarea deficitară a resurselor,
amenajarea necorespunzătoare a teritoriului, etc.
Pe cale de interpretare, rezultă că, poluarea se produce datorită depăşirii limitelor administrabile de
acumulare a substanţelor toxice.
Aşadar, poluarea este procesul de alterare a mediilor biotice şi abiotice, a mediului natural şi a
mediului artificial, prin activităţi umane sau ca rezultat al fenomenelor naturale. Poluarea reprezintă în
acelaşi timp şi o violare a dreptului fundamental al omului la un mediu sănătos, faptă pentru care poluatorul
trebuie să plătească.
Anexa nr.1 din Legea protecţiei mediului intitulată „Înţelesul unor termeni în sensul prezentei legi”
defineşte poluantul ca fiind „orice substanţă solidă, lichidă, sub formă gazoasă sau de vapori, ori sub formă
de energie (…) care introdusă în mediu, modifică echilibrul constituenţilor acestuia şi al organismelor vii şi
aduce daune bunurilor materiale.”
Articolul 1 din Regulile de la Montreal (1982)10 , definesc poluarea ca fiind "orice introducere de
către om în mediu, direct sau indirect, a unor substanţe sau energii cu efecte vătămătoare, de natură să pună
în pericol sănătatea omului, protecţia resurselor biologice, ecosistemele şi proprietatea materială, să
diminueze bunăstarea sau să împiedice alte utilizări legitime ale mediului".
Uniunea Europeană defineşte poluarea (în cadrul unei Directive emise în 1993 pentru aplicarea
art.35 din Tratatul de la Maastricht), ca fiind activitatea prin care omul introduce direct sau indirect în
mediu, substanţe solide, lichide, gazoase, sub formă de energie, vapori sau zgomote ce cauzează deteriorarea
resurselor, a ecosistemelor, a peisajului, proprietăţii şi sănătăţii umane.
În doctrină există şi opinia 11 după care, poluarea este acţiunea de intoxicare produsă de poluanţi, sub
formă de substanţe sau energii, în cantităţi ce depăşesc anumite limite şi care pun în pericol sănătatea, viaţa
umană şi animală, mediul în general.
Până la începutul secolului al XVIII-lea civilizaţiile au fost preponderent agricole, resursele erau
suficiente şi regenerabile, pământul reprezenta baza economiei, iar rezidurile se reintegrare în mediu prin
transformare moderată.
Datorită consecinţelor economice, sociale şi umane pe care le produce dar şi a sferei de răspândire a
acestora, poluarea constituie o problemă cu implicaţii naţionale dar şi internaţionale. 12

5
 Dreptul mediului

3. Cauzele poluării
Studiile efectuate la nivel mondial, dar şi la nivel continental şi regional au identificat numeroase
probleme majore ale mediului care efectuează toate componentele sale.
Sursele de poluare s-au înmulţit cu dezvoltarea şi modernizarea vieţii sociale şi economice
determinând şi sporirea şi diversificarea formelor de poluare a tuturor componentelor mediului.13
După natura poluantului care o produce, poluarea poate fi: poluare naturală şi poluare artificială.
De asemenea, poluarea se poate clasifica şi în: poluare fizică, chimică, biologică, estetică, electromagnetică.
Principalele cauze care au efecte negative asupra mediului prin poluare sunt:
a. Efectele negative asupra mediului produse de aplicarea cuceririlor revoluţiei tehnico-
ştiinţifice, datorită faptului că: ştiinţa fie n-a putut să prevadă la un moment dat eventualele efecte negative,
fie deşi a prevăzut aceste consecinţe negative nu a putut stabili cu exactitate gravitatea lor, ori deşi a prevăzut
efectele negative, acestea nu păreau iminente sau grave; 14
Pentru realizarea obiectivelor progresului tehnico-ştiinţific, omul a transformat în mod substanţial
mediul său natural, a exploatat şi utilizat excesiv şi iraţional materiile prime şi natura în general, cu
consecinţe nefaste asupra echilibrului ecologic. De aceea, se impune efectuatea de studii de prognoze privind
creşterea economică şi progresul tehnic în sectoare ce influenţează calitatea mediului, privind consumul de
resurse naturale corelat cu regenerarea acestora.
b. Criterii de economicitate greşit înţelese, neînsoţite de investiţii necesare prevenirii poluării –
conceperea şi realizarea de producţii bazate pe interesul obţinerii de profituri mari cu ignorarea cerinţelor
legale referitoare la protecţia mediului, considerându-se că este mai avantajoasă plata amenzii pentru
poluare, decât investirea în luarea măsurilor pentru prevenirea ei;
c. Explozia demografică, creşterea populaţiei globului, reprezintă un alt factor ce influenţează
direct, imediat şi pe termen lung mediul prin degradarea unor sisteme ecologice implicate în producţia
agricolă, prin creşterea cerinţelor de hrană, de locuinţe, de locuri de muncă, de mijloace de transport, de
surse de energie etc;
Se prevede că până în 2020 populaţia Globului va după depăşi 8 miliarde. Creşterea populaţiei
însoţită de modele de consum neviabile, exercită influenţe negative, presiuni asupra aerului, apei, solului,
energiei şi altor resurse naturale. De aceea se impune realizarea unui echilibru între creşterea demografică,
sănătatea ecosistemelor şi accesul la resursele naturale.
d. Tehnica de producţie avansată necorelată cu tehnica depoluantă corespunzătoare, (în ţările
dezvoltate, puternic industrializate), în care lupta împotriva poluării nu ţine pasul cu dezvoltarea tehnico -
economică;
e. Utilizarea de instalaţii, tehnologii, utilaje, materiale periculoase pentru mediu. Posibilitatea
unor astfel de consecinţe deşi uneori este previzibilă şi sunt luate măsuri de siguranţă, totuşi accidentele pot
surveni (de exemplu accidente la centrale nucleare, catastrofe aviatice, navale etc). Puterea motoarelor şi a
instalaţiilor de complexitatea proceselor, de volumul producţiei, conţin factorii de risc pentru sănătatea
umană şi pentru mediu.
f. Economia slab dezvoltată şi folosirea de tehnici şi tehnologii mai puţin avansate, în ţările slab
dezvoltate economic, ca urmare a lipsei mijloacelor financiare, a lipsei cunoştinţelor profesionale
corespunzătoare şi în care nu sunt luate măsurile ce se impun pentru protecţia mediului;15
g. Lipsa conştiinţei ecologice. Rămânerea în urmă a gândirii umane în comparaţie cu dezvoltarea
vieţii materiale, neştiinţa, neglijenţa şi ignoranţa oamenilor pot cauza pagube considerabile şi ireversibile
pentru mediu. De aceea, oamenii trebuie educaţi în spiritul unei concepţii civilizate privind relaţiile dintre ei
şi natură, în vederea formării unei conştiinţe de mediu.
h. Radioactivitatea, produsă ca urmare a experienţelor nucleare sau a accidentelor la centralele
atomoelectrice (radioactivitate artificială), dar şi cea produsă de soare, de aştrii, diferite substanţe
(radioactivitatea naturală);

i. Războaiele locale, dezvoltarea industriilor de război etc.

Ca o concluzie privind cauzele poluării, putem spune că acestea sunt reprezentate atât de fenomenele
naturale, dar mai ales de activiatea umană cu toate consecinţele ce decurg din ea.
j. Despăduririle masive. Pădurile reprezintă surse de materii prime regenerabile, dar şi surse de
servicii prin funcţiile multiple şi complexe pe care le îndeplinesc (funcţii sociale, de protecţie a solului, a
apei, funcţii de conservare a biodiversităţii etc.). Deşi pădurile au un caracter important rol economic, social,

6
 Dreptul mediului

ecologic şi cultural, ele sunt ameninţate cu degradarea, cu defrişarea, cu poluarea. Indiferent de cauza care
generează, despăduririle, cu efecte directe şi implicite asupra calităţii mediului şi vieţii umane, este nevoie de
conservarea pădurilor existente, de gestionarea şi dezvoltarea lor durabilă.
Cauzele diverse şi ponderea specifică şi diferită a surselor de poluare face ca gradul de poluare şi de
nocivitate să difere nu numai de la un continent la altul, de la o ţară la alta, dar şi în interiorul unei ţări, de la
o zonă la alta, de la un obiectiv industrial la altul.16 De aceea, se impune combaterea ei cu toate mijloacele şi
metodele tehnice, social–politice, juridice, ea fiind nu numai o sarcină a fiecărui stat dar şi o sarcină a tuturor
naţiunilor.
Utilizarea complexului de mijloace în scopul protecţiei eficiente a mediului este impusă de faptul că,
problema poluării mediului reprezintă nu numai o violare a normelor sociale, dar şi o nerespectare a unor
norme legale.17
Pornind de la faptul că, poluarea mediului este consecinţa situaţiei economice a unei ţări sau regiuni,
este necesar ca măsurile de prevenire şi de protecţie a mediului să reprezinte un factor al oricărui proces
economic al oricărui popor.

SECŢIUNEA III
NOŢIUNEA DE PROTECŢIE A MEDIULUI

1. Precizări prealabile
Înainte de anii’70, cuvintele de protecţia mediului şi politica mediului erau noţiuni la fel de
necunoscute ca şi cea de dreptul mediului. Cu timpul însă, guvernele statelor, organizaţiile şi organismele
internaţionale au acordat atenţie acestui domeniu atât de important. Pornind de la realitatea după care
calitatea vieţii pe Pământ este dependentă de calitatea mediului, protejarea şi dezvoltarea mediului trebuie să
constituie una dintre preocupările contemporane prioritare.
Protecţia şi ameliorarea mediului este o sarcină naţională şi internaţională, o preocupare primordială
pentru toate guvernele, ce implică un complex de eforturi materiale, financiare, politice, juridice, ştiinţifice şi
organizatorice. Se impune în acest sens, elaborarea unui concept de protecţie a mediului, complex şi realist,
un concept ce presupune protecţia tuturor factorilor de mediu, respectiv un concept care să aibă în vedere
nevoile multiple ale omului, legile naturii, respectul pentru sănătate şi viaţă, pentru progres şi dezvoltare în
strânsă armonie cu natura.
Activitatea complexă de protecţie a mediului trebuie să înceapă cu lichidarea cauzelor şi a surselor
poluării, ceea ce, considerăm că ar duce la prevenirea consecinţelor acestui fenomen.
Protecţia mediului reprezintă un obiectiv de interes naţional şi internaţional cu efecte (directe şi
indirecte) pe termen lung în toate compartimentele sistemului social.

2. Definiţia noţiunii de protecţie a mediului

Protecţia mediului are ca scop înlăturarea influenţelor negative asupra mediului natural şi artificial,
asupra ecosistemului ca un tot unitar, reducerea şi eliminarea efectelor poluării.
Protejarea ecosistemelor se face printr-un complex de activităţi umane care au ca scop principal
ocrotirea omului, ca parte integrantă a comunităţilor de viaţă interdependente.
Pentru restabilirea echilibrului ecologic perturbat, este nevoie de intervenţia omului printr-o
activitate complexă, raţională şi ştiinţific fundamentată de protecţie a factorilor de mediu naturali (sol,
subsol, aer, apă, pădure, floră, faună, rezervaţii) şi artificiali (aşezări omeneşti şi lucruri realizate de om).
Protecţia mediului poate fi definită ca fiind o activitate umană ce are ca scop concret prevenirea
poluării, menţinerea şi îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă pe Pământ.
Omenirea care a moştenit această planetă este obligată să o îngrijească, să o preţuiască şi să oprească
degradarea ei.

7
 Dreptul mediului

Mediul (natural şi artificial) reprezintă cadrul de viaţă al întregii omeniri, pe care civilizaţia tehnico -
ştiinţifică l-a ameliorat dar l-a şi poluat, ea fiind totodată considerată capabilă să ajute la prevenirea şi
înlăturarea poluării.
Pentru realizarea compatibilităţii între sistemul economic, uman, ambiental şi tehnologic se impune
stimularea progresului tuturor acestor dimensiuni.18
Sarcina protecţiei mediului aparţine întregii societăţi şi se realizează în interesul întregii omeniri.
Art.6 din Legea mediului dispune că „Protecţia mediului constituie obligaţia şi responsabilitatea autorităţilor
administraţiei publice centrale şi locale, precum şi a tuturor persoanelor fizice şi juridice”. În acest scop
autorităţile administrative au obligaţia să prevadă în bugetele proprii, programe în scopul protecţiei mediului.
Problema protecţiei mediului trebuie privită sub două aspecte:
- protecţia mediului are ca sarcină generală descoperirea cauzelor şi surselor poluării, stabilirea
modalităţilor de prevenire, reducere şi înlăturare a efectelor poluării;
- protecţia mediului are ca sarcină concretă, protecţia diferitelor elemente componente ale
mediului natural şi artificial.
Protecţia mediului este o sarcină generală a întregii societăţi, sarcinile concrete ale protecţiei
mediului fiind stabilite prin reglementările legale speciale referitoare la protecţia factorilor de mediu.
Aşadar, sarcina dificilă şi complexă de protecţie a mediului nu se poate realiza exclusiv numai de
către organele de stat, fiind necesar în acest sens şi aportul organismelor nestatale, a persoanelor fizice şi
juridice. Această activitate s-a generalizat în majoritatea ţărilor lumii, devenind în prezent o adevărată
"mişcare ecologică". Mişcările ecologiste naţionale şi internaţionale mobilizează agenţii poluanţi să
acţioneze pentru protecţia şi ameliorarea mediului dar şi pentru repararea prejudiciilor ecologice cauzate.
Coordonarea şi controlul activităţii de protecţia mediului revin autorităţii publice centrale pentru
protecţia mediului, autorităţilor publice teritoriale pentru protecţia mediului, precum şi instituţiilor abilitate
în acest sens prin lege, pentru domeniile lor de responsabilitate.

SECŢIUNEA IV
POPULAŢIA ŞI MEDIUL

1. Consideraţii generale privind populaţia şi efectul exploziei demografice asupra mediului

Omul şi vieţuitoarele pot supravieţui pe Pământ numai dacă mediul de viaţă corespunde nevoilor lor
de existenţă deoarece pe integritatea şi buna funcţionare a mediului natural şi artificial se bazează viaţa pe
Terra.
Poluarea afectează atât omul ca individ cât şi populaţia ca sumă a indivizilor existentă la un moment
dat, într-un spaţiu determinat.
Populaţia repezintă totalitatea locuitorilor ce aparţin unei unităţi teritorial - administrative a unei ţări
sau regiuni, unui continent, întregului glob pământesc.19 În doctrină, termenul de "populaţie" desemnează
ansamblul indivizilor ce aparţin unei anumite specii şi care ocupă un teritoriu determinat.20
Populaţia, la nivel naţional este reprezentată de stat care are personalitate juridică, fiind subiect de
drept în raporturile de dreptul mediului.
Populaţia afectată de fenomenul poluării este victimă a acestui fenomen, dar ea trebuie să fie şi un
luptător împotriva acestuia. Se apreciază că populaţia crează probleme deosebite pentru mediu datorită
ritmului său de creştere ridicat denumit "explozie demografică".
Explozia demografică este o problemă mondială cu consecinţe atât pozitive cât şi negative, ce stă în
atenţia multor guverne şi organisme internaţionale. La Conferinţa Naţiunilor Unite de la Stockholm din 1972
s-a recomandat ca O.M.S. să intensifice cercetările legate de reproducerea umană pentru a putea fi evitate
"gravele repercusiuni ale exploziei demografice asupra mediului". Presiunea demografică existentă în
prezent este evidentă (în anul 1830, Terra avea doar un miliard de locuitori.
Creşterea demografică este considerată a fi însoţită de: un proces mai rapid de urbanizare, tehnicizare
şi industrializare; crearea de noi locuri de muncă; asigurarea hranei, locuinţei, educaţiei şi instrucţiei;
modificarea structurii populaţiei (depopularea statelor) etc.
Creşterea demografică crează probleme privind protecţia mediului, fiind necesare noi soluţii pentru
ocrotirea populaţiei de consecinţele negative ale poluării, deoarece deşi omul este un mare poluator, el este
cel mai important factor al mediului natural, cel ce asigură progresul economico-social, tehnico - ştiinţific,
având contribuţii serioase în scopul îmbunătăţirii condiţiilor de mediu.

8
 Dreptul mediului

Declaraţia de la Rio, adoptată în cadrul Întâlnirii la Vârf a Pământului, a formulat principiul conform
căruia „naţiunile trebuie să reducă şi să elimine căile de producţie şi de consum neviabile şi să promoveze
politici demografice adecvate”, în scopul protejării durabile a mediului.

SECŢIUNEA V
POLITICA MEDIULUI ŞI DEZVOLTAREA ECONOMICĂ

1. Conceptul de politică a mediului

Politica mediului este o formă a politicii generale având ca sarcină stabilirea strategiilor, obiectivelor
şi priorităţilor, metodelor şi mijloacelor implicate în acţiunile desfăşurate pe plan naţional în scopul
prevenirii şi combaterii poluării, pentru ameliorarea condiţiilor de mediu. Politica mediului înseamnă în
acelaşi timp şi evaluarea situaţiilor reale ale mediului (pe plan local, naţional sau internaţional), constatarea
influenţelor negative asupra calităţii mediului, stabilirea instituţionalizată a măsurilor necesare organelor
statale şi protejarea mediului, stabilirea sistemelor de sancţionare în caz de poluare, cuantumul sancţiunilor
aplicabile.
Politica mediului, ca politică specială este parte integrantă a politicii economice (naţionale şi
internaţionale) ce exprimă activitatea care antrenează întreaga colectivitate a societăţii în scopul protecţiei
mediului. Politica social-economică reprezintă ansamblul măsurilor luate la nivel macro şi microeconomic în
scopul administrării vieţii economice, iar politica de mediu reprezintă ansamblul de măsuri luate în scopul
prevenirii poluării mediului, a reducerii procesului de deteriorare a calităţii vieţii şi sănătăţii umane, a
calităţii naturii şi a calităţii tuturor factorilor de mediu. Aşadar, între politica de mediu şi politica social-
economică există o interferare politică de mediu fiind parte esenţială a politicii social-economice.

2. Sarcinile politice de protecţie a mediului

Sarcinile politice de protecţie a mediului sunt dificile şi complexe. Cele două Conferinţe mondiale de
protecţie a mediului21 au stabilit principalele sarcini politice de protecţie a mediului pentru statele
participante.
Pentru ca prevenirea poluării şi îmbunătăţirea calităţii mediului să se poată realiza, este necesar ca
întreaga colectivitate a societăţii (cetăţeni, agenţi economici, instituţii) să-şi asume răspunderi şi sarcini în
acest sens.
Principala răspundere a politicii mediului o au însă guvernele fiecărei ţări precum şi autorităţile
centrale şi locale de specialitate.

3. Politica de protecţie a mediului corelată cu politica de dezvoltare economică

Politica de protecţie a mediului este o politică de ramură ce se integrează organic în sistemul politic
al societăţii, este deci o parte integrantă a politicii statului.
Politica mediului este strâns legată şi condiţionată de politica economică, administrativ - financiară şi
legislativă, având ca scop dezvoltarea economică în concordanţă cu politica de protecţie a mediului.
Corelaţia dintre politica economică şi politica de mediu se bazează pe o cointeresare naţională şi
internaţională, cele două exprimând deopotrivă relaţii teoretice şi relaţii practice concrete, pentru că,
indiferent de felul politicii de dezvoltare măsurile de depoluare ale mediului trebuie să facă parte integrantă
din politica generală a fiecărui stat.
Prin sistemul de politici de mediu în ţara noastră se defineşte ansamblul de politici privind protecţia
resurselor naturale şi conservarea biodiversităţii, protecţia solului şi subsolului, regimul protecţiei apelor şi a
ecosistemelor acvatice, regimul protecţiei atmosferice, a ariilor protejate, regimul protecţiei aşezărilor
umane, regimul substanţelor şi deşeurilor periculoase, al asigurării protecţiei împotriva radiaţiilor, precum şi
alte activităţi.
Formularea de concepţii ştiinţific fundamentate cu privire la realizarea unei economii nepoluante
presupune o politică de mediu proprie în cadrul politicii globale a statului, aflată în strânsă legătură cu
celelalte forme ale politicii globale.
Elaborarea şi aplicarea eficientă a politicilor de mediu în ţara noastră, impune luarea în considerare
în primul rând, a următoarelor aspecte esenţiale:
- elaborarea şi aplicarea politicilor de mediu ţinând cont de caracteristicile temporale şi spaţiale;
- stabilirea rolului tehnologiei şi cercetării tehnico-ştiinţifice;
- coordonarea şi cooperarea internaţională;
- stabilirea de instrumente monetare eficiente;

9
 Dreptul mediului

- evaluarea consecinţelor economice ale politicii de protecţia mediului. Procesul de fundamentare şi

elaborare a politicilor de mediu este deosebit de complex, condiţionat de caracterul restrictiv al resurselor
economice (naturale, materiale, financiare etc.), corelat cu un cadru legislativ corespunzător.
Pentru aplicarea unei politici de mediu eficiente sunt necesare resurse materiale, financiare, umane şi
legislative, un cadru instituţional capabil să permită conceperea unei politici şi strategii eficiente protecţiei
mediului.

3.1. Consacrarea legislativă

Corelaţia dintre cele două politici (economică şi de mediu) include şi legătura lor cu legislaţia
mediului. Aceasta pentru că, dezvoltarea economică se poate realiza numai dacă se iau măsurile necesare în
scopul protecţiei mediului, fapt ce în legislaţia mediului este prevăzută ca o obligaţie.
Legea nr.137/1995 privind protecţia mediului, republicată în 2000, este dominată de ideea necesităţii
dezvoltării economice pe baza valorificării superioare a resurselor materiale şi umane, a cuceririlor tehnico-
ştiinţifice, cu respectarea cerinţelor de protejare a mediului. Această lege reglementează activităţile
economice şi sociale cu impact negativ asupra mediului, precum şi condiţiile şi procedura de autorizare a
acestora, urmărindu-se astfel dirijarea acestor activităţi încă din faza lor incipientă, în scopul cunoaşterii
impactului lor negativ asupra mediului.22
Intreaga politică legislativă de mediu este stimulată şi orientată în scopul reglementării imperative a
relaţiilor de mediu în cadrul diferitelor activităţi economice.
Elaborarea unei politici legislative în privinţa protecţiei şi dezvoltării mediului, constituie o sarcină
fundamentală a statului, atât prin adoptarea unei legislaţii naţionale corespunzătoare, cât şi prin aderarea la
documentele şi reglementările internaţionale existente în acest sens.

4. Protecţia şi dezvoltarea mediului ca sarcină de stat

4.1. Consacrarea teoretică şi legislativă
Pornind de la faptul că activitatea de protecţie a mediului are efecte benefice asupra întregii omeniri,
s-a ajuns la concluzia că prevenirea poluării mediului, îmbunătăţirea şi refacerea calităţii este o problemă şi o
sarcină a fiecărui stat. Această concluzie se bazează pe o serie de argumente cum ar fi:
- poluarea mediului şi lupta contra poluării este o problemă naţională;
- statul stabileşte regulile de conduită în toate domeniile, deci şi în domeniul protecţiei şi
dezvoltării mediului;
- statul urmăreşte respectarea regulilor de conduită juridică impuse şi poate aplica sancţiuni;
- statul prin organele sale specializate soluţionează litigiile născute în acest domeniu;
- statul finanţează prin bugetul de stat activităţile de protecţie şi dezvoltarea mediului.
Datorită importanţei deosebite a protecţiei şi dezvoltării mediului, activitatea de protecţie reprezintă
atât o funcţie distinctă a statului cât şi o funcţie fundamentală. Această fundamentare teoretică nu este doar o
idee doctrinară, ci este transpusă şi în plan legislativ.
Astfel, Constituţia României din 200323 prevede că: "Statul trebuie să asigure refacerea şi ocrotirea
mediului înconjurător precum şi menţinerea echilibrului ecologic", stabilindu-se totodată în sarcina statului
obligaţia de a asigura condiţiile necesare creşterii calităţii vieţii şi luarea măsurilor corespunazătoare pentru
asigurarea unui trai decent. Articolul 6 din Legea nr.137/1995 consacră obligaţii în sarcina statului în acest
sens, dar şi responsabilităţi astfel: "Protecţia mediului constituie o obligaţie a autorităţilor administraţiei
publice centrale şi locale precum şi a tuturor persoanelor fizice şi juridice" atribuind responsabilitatea
protecţiei mediului atât autorităţilor centrale pentru protecţia mediului cât şi agenţiilor sale teritoriale.24

SECŢIUNEA VI
SCURT ISTORIC PRIVIND ORGANIZAREA ŞI LEGIFERAREA PROTECŢIEI MEDIULUI IN
ROMÂNIA

Primele dovezi legate de iniţiative în domeniul ocrotirii naturii se găsesc în operele cronicarilor Ion
Neculce şi Dimitrie Cantemir.
În vremea lui Ştefan cel Mare (1457 - 1504) s-a dat "Legea braniştei"25 privind protejarea vânatului
şi a altor resurse ale naturii.
Ştefan Tomşa (1621) a emis o lege a braniştei în Popeşti pentru întărirea mânăstirii Bisericani
(judeţul Neamţ) ce prevedea că: "Nimeni să nu aibă nici o treabă, nici pădurea să n-o taie, nici să vâneze, nici

10
 Dreptul mediului

să prinză peşti… pe cine-l vor prinde tăind în păduri, să aibă a-i lua carul cu boi şi pe cine-l vor găsi prinzând
peşte să fie tari şi puternici cu această carte a noastră a prinde pe acel om şi a-i lua totul ce va avea asupra
lui".
Regimul juridic al braniştei este întâlnit şi în unele documente ale lui Matei Basarab (1646) dar şi în
Transilvania (Sigismund Battory în 1588 emite instrucţiuni de interzicere a vânatului, a tăierii pădurilor pe
hotarele moşiei sale de lângă Alba Iulia).
În 1706 apare Hotărârea Cuventului de la Focşani ce cuprinde reguli ce interziceau ca muntenii să
treacă şi să taie lemne din pădurile moldovenilor.
Primele reglementări oficiale privind ocrotirea naturii şi folosirea pădurilor, apar sub formă de coduri
silvice. În 1786 "Orânduiala de pădure pentru Bucovina” dată de împăratul Iosif al II-lea cuprindea idei
moderne de ocrotire a pădurilor şi amenajamente silvice precum şi norme privind întreţinerea şi tăierea
pădurilor. Această lege a fost urmată în 1791 de alte două legi ce privesc atât circulaţia juridică a pădurilor,
dreptul de proprietate cât şi exploatarea şi protecţia acestora.
În Moldova, Al. Moruzzi emite (între anii 1792 - 1794) Reglementări26 privind ocrotirea codrilor,
dumbrăvilor şi luncilor. În Ţara Românească o astfel de reglementare este dată în anul 1793.
În primele decenii ale secolului XX apar primele coduri de legi: Condica lui Calimah (Moldova) şi
Legiuirea lui Caragea (Ţara Românească), care nu cuprindeau dispoziţii exprese privind ocrotirea naturii, a
pădurii şi a vânatului, acestea fiind deduse pe cale de interpretare.
Tratatul de la Adrianopol (1829) prin care se liberaliza comerţul cu cereale, a avut o influenţă
nefastă, ducând la distrugerea fără precedent a pădurilor; apar reglementări oficiale ce cuprindeau dispoziţii
cu privire la exploatarea raţională a pădurilor ce aparţin bisericii şi clerului.
În 1872 apare prima lege a vânatului ce cuprindea norme privind: dreptul la vânătoare, perioadele de
prohibiţie a vânătorii, precum şi sancţionarea infracţiunilor săvârşite. Această lege nu a fost însă suficient
cunoscută şi nici respectată la vremea aceea, lucru ce reiese din lucrările lui Al. Odobescu
(Pseudokinegeticos 1874) şi Gheorghe Nedici (Istoria vânătoarei).
Apare în 1881 primul Cod silvic al României independente ce cuprinde norme ce reglementau
regimul de exploatare al pădurilor şi de ocrotire a lor, administrarea şi controlul proprietăţilor forestiere.27 S-
a aplicat timp de 30 de ani, până în 1910 când s-a adoptat un nou Cod silvic ce a introdus ideea unei reforme
silvice.28
Se iau o serie de măsuri antipoluante, de ocrotire a naturii, prin intermediul unor regulamente, cum ar
fi:
- Regulamentul pentru industriile insalubre (1894);
- Regulamentul pentru consiliile de igienă şi salubritate publică;
- Regulamente privind construirea de locuinţe (1894);
- Regulamentul pentru apărarea sănătăţii publice faţă de exploatările de petrol (1889);
- Regulamentul privind arendarea dreptului de vânătoare prin permis pe proprietăţile statului
(1899).
În anul 1896, Grigore Antipa propune proiectul de lege asupra pescuitului.
În 1920 se înfiinţează Asociaţia "Hanul drumeţilor" care se transformă ulterior în "Societatea pentru
protecţia naturii" - care lansează ideea de creare a primului parc naţional din România în Munţii Bucegi.
În 1920 Emil Racoviţă înfiinţează la Cluj primul Institut de speologie din lume şi întemeiază
Asociaţia "Frăţia munteană" care prevedea în statutul său ca scop "apărarea munţilor şi pădurilor de
devastări", "apărarea florei, faunei, a frumuseţilor geologice şi speologice din ţara noastră".
În 1924, Al. Borza publică lucrarea de sinteză "Protecţiunea naturii în România" care a rămas
manifestul - program al mişcării pentru ocrotirea naturii în ţara noastră.
În 1928 are loc la Cluj primul Congres al Naturaliştilor din România unde s-a dezbătut problema
ocrotirii naturii în ţara noastră şi s-a propus elaborarea unei legi în acest sens, precum şi pentru constituirea
primului parc naţional.
În 1930 se elaborează prima lege pentru protecţia Monumentelor Naturii, în anul 1932 se instituie
Comisia monumentelor naturii, iar din 1933 se înfiinţează astfel de comisii regionale în toată ţara.
În 1935 se înfiinţează Parcul Naţional Retezat29, apoi alte rezervaţii naturale (Codrul secular
Slătioara, Fâneţele Clujului, Pădurea Letea din Delta Dunării). Parcul Naţional Retezat a fost inclus (1980) în
Lista Naţiunilor a parcurilor naţionale, întocmită de UICN.
În anul 1943 se publică prima listă oficială a rezervaţiilor din ţara noastră, fiind demarat astfel primul
inventar al ariilor protejate.
În perioada 1944 - 1989, măsurile de protecţie a mediului s-au bazat pe eforturile instituţionale
făcute anterior de oameni de ştiinţă cum au fost Al. Borza şi Emil Racoviţă.

11
 Dreptul mediului

În anul 1973 s-a adoptat Legea mediului nr.9/1973 ce cuprindea prevederi legate de conservarea şi
protecţia mediului.
Numeroase acte normative au fost elaborate în materie, iar din 1995 este în vigoare Legea nr.137
privind protecţia mediului, modificată şi completată, prin Legea nr.159 din octombrie 1999, republicată în
2000, modificată şi completată ulterior şi prin O.U.G nr.91/2002.
Legea nr.137/1995 privind protecţia mediului reprezintă legea generală în materie; aceasta a fost
urmată de o serie de legi speciale privind protecţia apelor (1996) protecţia pădurilor (1996), protecţia
atmosferei (2000), protecţia solului şi subsolului etc.

SECŢIUNEA VII
COOPERAREA INTERNAŢIONALĂ ŞI REGIONALĂ PENTRU
PROTECŢIA MEDIULUI

1. Cooperarea internaţională pentru protecţia mediului

Prevenirea poluării şi protecţia mediului presupune cu necesitate acţiuni de cooperare între state şi
adoptarea de reguli comune în acest sens.
Problema combaterii poluării şi a stabilizării factorilor cu impact deosebit asupra mediului
înconjurător şi chiar asupra continuării în bune condiţiuni a vieţii pe întreaga suprafaţă a Terrei, au făcut ca
statele să colaboreze între ele pentru rezolvarea acestora.
Cooperarea internaţională pleacă de la nevoia dezvoltării şi protejării mediului, lucru ce nu poate fi
realizat decât prin parteneriatul naţiunilor lumii.
Conştientizarea pericolului degradării şi distrugerii elementelor mediului a înscris atât la nivel
naţional cât şi mondial, protecţia şi conservarea mediului printre priorităţile umanităţii.
Instituirea unei colaborări internaţionale în domeniul protecţiei mediului este o necesitate, iar dreptul
internaţional reprezintă principalul instrument de colaborare bilaterală, regională şi planetară a statelor şi
organismelor internaţionale în vederea identificării unor forme şi modalităţi care să contribuie la prevenirea
poluării şi protecţia mediului ambiant.
Rezultatul cooperării pentru protejarea mediului s-a concretizat în crearea organizaţiilor
internaţionale, regionale şi subregionale cu atribuţii importante în acest domeniu.

Organizaţiile internaţionale, atât cele regionale cât şi cele mondiale), au început să se intereseze de
problemele legate de mediu relativ târziu, la sfârşitul anilor '60.
Desfăşurarea primei Conferinţe a O.N.U. privind mediul de la Stockholm din 1972, a stimulat
preocupările statelor, principiul 25 al Declaraţiei adoptată cu acest prilej prevăzând că: "statele trebuie să
vegheze ca aceste organizaţii internaţionale să joace un rol coordonat, eficace şi dinamic în prezervarea şi
ameliorarea mediului".
Existenţa unui suport instituţional adecvat e necesară atât pentru elaborarea şi adoptarea unor norme
juridice care să guverneze cooperarea internaţională privind mediul cât şi pentru asigurarea ulterioară a
îndeplinirii şi respectării lor.
Cooperarea instituţională în materie de mediu se exprimă mai ales printr-o "reţea" de organizaţii
internaţionale cu caracter interguvernamental.

A. Organizaţiile interstatale cu vocaţie mondială

Acestea sunt reprezentate de organizaţia Organizaţia Naţiunilor Unite cu organismele sale
semiautonome şi insituţiile specializate.
a) Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite - forum mondial al statelor a adoptat
numeroase documente (rezoluţii, declaraţii, programe de acţiune), cu forţă juridică diferită care au contribuit
la dezvoltarea normelor şi principiilor juridice privind protecţia şi conservarea mediului;
Sub egida O.N.U. s-au elaborat şi adoptat o serie de documente internaţionale care au reglementat
cooperarea internaţională în diferite sectoare ale protecţiei mediului.
În 1968, Adunarea Generală a O.N.U. a adoptat Rezoluţia (XXIII), prin care se prevedea convocarea
unei conferinţe mondiale asupra "mediului uman", care a stat la baza pregătirii primei Conferinţe mondiale
privind mediul – de la Stockholm din iunie 1972 (la care au participat 114 state, între care şi România).

12
 Dreptul mediului

În cadrul Conferinţei, a fost adoptată o Declaraţie generală, 109 recomandări care au constituit un
"plan de acţiune" şi o Rezoluţie privind dispoziţiile instituţionale şi financiare recomandate organizaţiilor
mondiale.
Declaraţia de la Stockholm cuprinde un preambul în 7 puncte, urmat de 26 de principii, privind
drepturile şi obligaţiile statelor în acest domeniu, precum şi căile şi mijloacele de dezvoltare a cooperării
internaţionale.
Primul principiu afirmă dreptul fundamental al omului la libertate, egalitate şi la condiţii de viaţă
satisfăcătoare, într-un mediu a cărui calitate să-i permită să trăiască în demnitate şi bunăstare. Acest principiu
a avut meritul de a fi promovat apropierea şi apoi unitatea dintre protecţia mediului şi drepturile omului.
Dintre celelalte principii cuprinse în Declaraţie, amintim:
- obligaţia statelor de a proteja şi îmbunătăţi mediul pentru generaţiile prezente şi viitoare;
- conservarea rezurselor naturale şi gospodărirea lor atentă;
- obligaţia statelor de a coopera pentru dezvoltarea dreptului internaţional în ceea ce priveşte
responsabilitatea şi indemnizarea victimelor poluării şi a altor daune ecologice produse în afara
frontierelor lor.
Al doilea act important al Conferinţei de la Stockholm din 1972, îl reprezintă Planul de acţiune
privind mediul înconjurător a cărui prevederi se referă îndeosebi la: evaluarea mediului, gestiunea mediului
şi măsurile de susţinere (informarea şi educarea publicului, formarea specialiştilor în materie de mediu).
Conferinţa O.N.U. privind drepturile mării, prin adoptarea Convenţiei de la Montego Bay din 1982, a
consacrat cadrul juridic general al protecţiei mediului marin împotriva poluării.
În domeniul conservării naturii au fost adoptate o serie de convenţii cu vocaţie mondială: Convenţia
de la Ramsar din 1971, asupra zonelor umede de importanţă internaţională, în special ca habitat al
păsărilor acvatice, Convenţia de la Bonn din 1979 asupra conservării speciilor migratoare aparţinând
faunei sălbatice.
În deceniile care au urmat Conferinţei de la Stockholm au apărut probleme cu caracter global,
precum: poluarea atmosferică la lungă distanţă, diminuarea stratului de ozon, efectul de seră, care au impus
adoptarea de reglementări juridice adecvate. Rezultatul principal al preocupărilor legate de aceste probleme a
constat în adoptarea de documente precum Convenţia asupra poluării atmosferice transfrontaliere pe
distanţe lungi (de la Geneva, 1979); Convenţia cadru de la Viena din 1985 şi Protocolul de la Montreal din
1989 privind pătura de ozon.
În ciuda unor rezultate pozitive înregistrate după Conferinţa de la Stockholm în planul colaborării
internaţionale, mediul planetei a continuat să se deterioreze constant, situaţie în care s-a căutat o nouă
abordare în acest sens, mai eficientă, care avea să se reflecte într-o concepţie diferită asupra problematicii
generale a protecţiei şi conservării factorilor naturali.
În contextul sporirii eforturilor naţionale şi internaţionale în scopul promovării şi dezvoltării unui
mediu sănătos, Adunarea Generală a O.N.U. din 1989 a lansat apelul la o întrunire globală care să
definească strategia pentru stoparea efectelor degradării mediului.
Desfăşurată în perioada 3 - 14 iunie 1992 la Rio de Janeiro, Conferinţa Naţiunilor Unite privind
Mediul şi Dezvoltarea, denumită Summit - ul ecologic sau Intâlnirea la vârf a Pământului, a reunit
preşedinţi, prim miniştri sau vicepreşedinţi din 179 de state, fiind socotită drept cea mai amplă reuniune la
nivel înalt din secolul trecut.
Scopul general al Conferinţei a fost acela al elaborării de strategii şi măsuri care să contribuie la
combaterea degradării mediului în toate ţările în contextul dezvoltării durabile şi optime din punct de vedere
al protecţiei mediului.
S-a pornit de la necesitatea după care măsurile de protecţie a mediului dar şi legislaţiile naţionale în
acest domeniu trebuie să fie armonizate, să se adopte aceleaşi măsuri legislative, sociale, economice, pentru a
se putea preveni degradarea mediului şi pentru a se reface degradările existente în fiecare ţară şi la nivel
global.
La Conferinţa de la Rio s-a încercat să se realizeze un nou consens internaţional asupra unor teme
precum:
- protecţia atmosferei, a resurselor terestre, conservarea diversităţii biologice, protecţia surselor
de apă dulce, a mărilor şi zonelor umede;
- gestionarea raţională din punct de vedere ecologic a biotehnologiilor, deşeurilor de produse şi
deşeurilor tehnice, creşterea calităţii vieţii şi a sănătăţii umane;
- eradicarea sărăciei şi oprirea degradării mediului.
Rezultatele Reuniunii s-au concretizat în adoptarea unor documente precum: Declaraţia de la Rio
asupra mediului şi dezvoltării, supranumită şi "Carta Terrei; Agenda 21;, Convenţia asupra biodiversităţii;

13
 Dreptul mediului

Acordul asupra climei; Convenţia - cadru privind schimbările climatice; Declaraţia privind pădurile şi
Declaraţia privind deşertificarea.
Declaraţia de la Rio, deşi nu are forţa juridică obligatorie, cere statelor şi oamenilor să coopereze în
spiritul unui parteneriat global în scopul conservării, protejării şi restaurării sănătăţii şi integrităţii
ecosistemelor pe Pământ.
În preambulul Declaraţiei se stabileşte ca obiectiv instituirea unei alianţe mondiale în scopul
protecţiei mediului şi se proclamă 27 de principii de conservare a mediului în legătură cu dezvoltarea
economică, socială, culturală etc. Principiul I stabileşte dreptul fundamental al omului la o viaţă sănătoasă şi
productivă în armonie cu natura. Preluând principiul 21 al Declaraţiei de la Stockholm, principiul II al
documentului de la Rio recunoaşte statelor "dreptul suveran de a-şi exploata resursele potrivit propriilor lor
politici în domeniul mediului şi de dezvoltare şi responsabilitatea de a se asigura că activităţile exercitate în
limitele jurisdicţiei lor nu provoană daune mediului în alte state sau regiuni". Un alt principiu stabileşte că
"dreptul la dezvoltare trebuie să fie realizat într-o asemenea manieră încât să satisfacă în mod echitabil
necesităţile dezvoltării şi ale mediului înconjurător , pentru generaţiile prezente şi viitoare".
În centrul Declaraţiei de la Rio stă conceptul de "dezvoltare durabilă", menit să polarizeze eforturile
tuturor statelor în direcţia conservării şi protejării mediului înconjurător şi a resurselor sale, astfel încât să
poată beneficia de acestea şi generaţiile viitoare. Dacă după Conferinţa de la Stockholm mediul nu putea fi
conceput fără dezvoltare, după Conferinţa de la Rio dezvoltarea durabilă presupune existenţa unui mediu de
calitate, deoarece prin Declaraţia de la Rio s-au formulat şi reglementat principiile dezvoltării durabile în
acord cu conservarea mediului.
Unul dintre documentele importante adoptate la Rio de Janeiro este Agenda 21 care instituie o
responsabilitate globală pentru O.N.U. şi organismele sale, pentru guverne, faţă de abordarea şi soluţionarea
problemelor mediului.
Agenda 21 reprezintă un document istoric ce cuprinde toate domeniile dezvoltării viabile a mediului,
ce alcătuieşte un tot unitar împreună cu celelalte documente adoptate, oferind politici şi programe în scopul
realizării unui echilibru ecologic. Acest document apreciază că numai un parteneriat global este capabil să
asigure pentru omenire un viitor mai sigur şi mai prosper.
În preambulul documentului se prevede că: "Umanitatea se află într-un moment crucial al existenţei
sale. Asistăm actualmente la perpetuarea dispariţiilor între naţiuni şi în interiorul naţiilor, la agravarea
sărăciei, a foamei, a stării de sănătate şi al analfabetismului şi la deteriorarea continuă a ecosistemelor, cărora
le suntem tributari pentru buna noastră stare. Dar dacă noi integrăm problematica mediului şi a dezvoltării şi
acordăm o mai mare atenţie acestor chestiuni, vom putea satisface necesităţile fundamentale, ameliorarea
nevoilor de viaţă pentru toţi, protejarea şi amenajarea mai bine a ecosistemelor şi asigurarea unui viitor mai
prosper. Nici o ţară nu va putea realiza singură acestea, dar misiunea este posibilă, dacă noi vom lucra tot
ansamblul în cadrul unui parteneriat, mondial pentru o dezvoltare durabilă".
În cadrul Summit-ului ecologic, două importante convenţii internaţionale au fost semnate, respectiv:
Convenţia - cadru asupra schimbărilor climatice şi Convenţia privind diversitatea biologică.30
Pentru ţările dezvoltate, problema poate fi rezolvată prin utilizarea unor tehnologii perfecţionate, dar
care ridică nenumărate probleme pentru ţările în curs de dezvoltare. Ţările dezvoltate s-au angajat să creeze
un fond special pentru asistenţă în ţările în curs de dezvoltare sau să contribuie la furnizarea necesarului de
energie al acestora.
Convenţia privind diversitatea biologică prevede măsurile ce trebuie luate pentru protejarea
ecosistemelor şi a diverselor forme de viaţă.
Statele semnatare se angajează să stabilească zone protejate, să integreze problemele biologice în
sistemul de dezvoltare pe plan naţional şi să asigure întregii umanităţi avantajele ce decurg din utilizarea
resurselor genetice, inclusiv asigurarea transferului de tehnologii biologice de la ţările dezvoltate spre cele în
curs de dezvoltare.
Declaraţia de principii asupra conservării pădurilor - nu a putut să se transforme într-un document
cu caracter juridic obligatoriu, datorită divergenţelor care au apărut între Nord şi Sud constând în special în
aceea că ţările dezvoltate au propus un acord referitor la pădurile tropicale, în timp ce statele în curs de
dezvoltare au cerut ca documentul să se refere şi la pădurile din regiunile temperate şi boreale.
Capitolul XII al Agendei 21 intitulat "Gestiunea ecosistemelor fragile, lupta contra deşertificării şi
secetei", prevedea necesitatea intensificării cooperării internaţionale împotriva deşertificării; în acest sens, la
17 iunie 1994, 18 state au semnat la Paris, Convenţia Naţiunilor Unite pentru combaterea deşertificării.
- Programul Naţiunilor Unite privind mediul (PNUE), are un rol coordonator în cadrul O.N.U.
asupra protecţiei şi conservării mediului. Conceput iniţial, ca o stategie de cooperare internaţională în
vederea ameliorării mediului, de către Conferinţa de la Stochkolm din 1972. Rolul primordial al PNUE este

14
 Dreptul mediului

acela de a antrena diferite instituţii în lupta privind protecţia mediului, de a promova cu precădere, proiecte
de mediu menite să vină în sprijinul ţărilor în curs de dezvoltare. De fapt, este singurul sediu al O.N.U. care
se află pe teriotoriul african, respectiv la Nairobi.
În 1972, în cadrul unei sesiuni a Adunării Generale a O.N.U., printr-o rezoluţie s-a stabilit structura
organizatorică a PNUE formată din Consiliul de administaţie, Secretariatul, Fondul pentru mediu şi
Comitetul de coordonare pentru mediu.
O direcţie importantă de acţiune a PNUE o constituie promovarea legislaţiei de mediu, precum şi
stimularea şi organizarea de activităţi internaţionale relative la gestiunea mediului (referitoare la stabilirea şi
urmărirea programelor de protecţie a mărilor şi oceanelor, organizarea de conferinţe internaţionale asupra
gestiunii resurselor de apă, problemele deşertificării, organizarea unui sistem mondial de supraveghere a
mediului).
Marea majoritate a instituţiilor specializate ale O.N.U. s-au implicat în problematica protecţiei
mediului, din perspectiva domeniului lor specific de activitate, mai ales după anul 1972.
Tot sub egida O.N.U. a avut loc cea de-a doua Reuniune mondială a şefilor de stat şi de guverne din
septembrie 2002, de la Johanesburg, denumită şi „RIO+10”.
- Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie şi Agricultură (F.A.O.) are ca obiectiv principal
ridicarea normelor de alimentaţie şi a nivelului de trai a popoarelor, precum şi conservarea resurselor
naturale; sub egida F.A.O. s-a redactat şi proclamat Carta Mondială a Solurilor din 1981.
- Organizaţia Maritimă Consultativă Interguvernamentală are ca scop promovarea cooperării între
state pentru realizarea unei navigaţii sigure şi eficiente precum şi înlăturarea discriminărilor şi restricţiilor
impuse navigaţiei internaţionale.
- Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS) urmăreşte promovarea cooperării internaţionale în
vederea asigurării unui nivel de sănătate pentru toate popoarele . În acest sens, OMS furnizează asistenţă
tehnică şi supraveghează consecinţele poluării dăunătoare sănătăţii umane .
- Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Stiinţă şi Cultură (UNESCO), urmăreşte
promovarea cooperării între naţiuni în domeniul educaţiei şi culturii, în vederea menţinerii păcii şi securităţii,
asigurarea respectului universal fată de justiţie, legea drepturilor omului şi libertăţile fundamentale.
UNESCO se preocupă de problemele mediului din două perspective principale: cea a educaţiei şi cea a
cercetării ştiinţifice. Sub egida UNESCO au fost adoptate o serie de documente internaţionale deosebit de
importante în materie de mediu, precum Convenţia de la Ramsar din 1971 asupra zonelor umede de
importanţă internaţională; Convenţia patrimoniului mondial, cultural şi natural din 1972, etc.
- Organizaţia Internaţională a Muncii (O.I.M.), îşi propune ca scopuri fundamentale, printre altele,
ridicarea nivelului de trai şi creşterea bunăstării economice a oamenilor, ocrotirea adecvată a vieţii şi
bunăstării acestora, domenii care în prezent sunt legate tot mai strâns de protecţia mediului;
- Organizaţia Aviaţiei Civile Internaţionale (O.A.C.I.) a adoptat reguli privind zgomotul şi gazul de
eşapament al avioanelor;
- Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Dezvoltarea Industrială (O.N.U.D.I.) s-a preocupat de
includerea aspectelor de protecţie a mediului în politicile şi programele cooperării între statele dezvoltate şi
cele în curs de dezvoltare, a accelerării industrializării acestora din urmă, etc. Această organizaţie se implică
în promovarea instituţională a unor proiecte de transfer tehnologic şi crearea de centre regionale în acest
scop.

2. Cooperarea instituţională regională pentru protecţia mediului

Printre formele de cooperare internaţională cu vocaţie continentală se remarcă:
- Organizaţia Unităţii Africane (O.U.A.), fondată în scopul de a promova cooperarea politică
între cele 51 de ţări membre ale continentului;
- Organizaţia statelor americane (O.S.A.), creată în 1948, în vederea consolidării păcii şi
securităţii pe continent, s-a implicat în materia mediului prin elaborarea şi implementarea unor proiecte de
valorificare a apelor şi pădurilor continentale cu sprijinul P.N.U.E. Totodată, organizaţia a contribuit la
realizarea Convenţiei relative la protecţia naturii şi conservarea vieţii sălbatice în emisfera vestică şi a
patronat diverse reuniuni ştiinţifice din domeniu.

3. Cooperarea instituţională europeană

Existenţa unui suport instituţional regional adecvat, atât pentru elaborarea şi adoptarea unor norme
juridice care să guverneze cooperarea interstatală, cât şi pentru asigurarea îndeplinirii lor, este favorizată în
plan european de mai mulţi factori.

15
 Dreptul mediului

În cadrul continentului nostru, procesul de integrare structurală este avansat: evoluţiile din ultimii
ani, încheierea aşa numitelor "acorduri europene" între CE şi ţările din centrul şi estul Europei, cuprinderea
tuturor statelor continentului în cadrul Consiliului Europei crează premisele unei cooperări intense, inclusiv
în materie de mediu. Cooperarea intereuropeană este determinată şi este stimulată de dimensiunile
fenomenelor de poluare şi deteriorare a factorilor de mediu, de tradiţiile culturale ale ţărilor din zonă, etc.
Toate ţările occidentale sunt membre ale Organizaţiei pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică,
alături de ţări industriale din alte continente: SUA, Canada, Japonia, Australia, Noua Zeelandă.
Organizaţiile europene reprezintă principalele foruri de elaborare şi adoptare a regulilor juridice care
guvernează cooperarea intercontinentală în domeniul protecţiei şi dezvoltării mediului.
- Comisia Economică pentru Europa (C.E.E.), este cea mai veche şi mai cuprinzătoare organizaţie
europeană creată ca organ subsidiar al Consiliului Economic şi Social al O.N.U., în perspectiva
reconstrucţiei Europei, a ridicării nivelului activităţii economice continentale precum şi a schimburilor
internaţionale. Deşi preocupările iniţiale ale acestui organism au fost de natură economică, aceasta s-a
orientat cu timpul şi spre abordarea problemelor de mediu, prin Comisia pentru Politica de Mediu, constituită
în cadrul său.
De-a lungul anilor, sub egida C.E. şi O.N.U. au fost adoptate o serie de convenţii privind arbitrajul
comercial, circulaţia rutieră şi navigabilă precum şi convenţii internaţionale care au produs importante efecte
în cadrul cooperării interstatale în domeniul protecţiei mediului cum ar fi:
- Acordul privind adoptarea unor condiţii uniforme de omologare şi de recunoaştere reciprocă a
omologării echipamentelor şi pieselor de vehicule cu motor (Geneva 1958);
- Acordul privind transportul internaţional rutier de mărfuri periculoase, etc.
- Comisia Europeană (C.E.) este considerată a fi un adevărat „minister” al mediului, care exercită
atribuţii în acest domeniu prin intermediul Direcţiilor Generale pentru Mediu.
- Agenţia Europeană de Mediu de la Coopenhaga a fost creată în anul 1995, cu rol în asigurarea
cooperării în domeniul mediului între ţările U.E., în special în domeniul monitorizării mediului în cadrul
unui sistem unitar european. În acest context, se realizează rapoarte europene privind starea mediului, care au
rolul evidenţierii dinamicii calităţii mediului de pe continent.
- Consiliul Europei, reprezintă prima organizaţie de cooperare regională din Europa care cuprinde
astăzi practic toate statele continentului nostru (ca membru cu drepturi depline sau cu statut de invitat).
Consiliul Europei are atribuţii în domeniul mediului legate de conservarea naturii, biodiversităţii, de
organizarea unei reţele europene de arii protejate, de acţiuni de educaţie ecologică.
În cadrul Consiliului Europei au fost întreprinse numeroase şi diverse acţiuni de cooperare în
domeniul cultural, social al drepturilor omului unde s-a depăşit simpla cooperare interguvernamentală şi "s-a
fondat o primă comunitate supranaţională: cea a drepturilor omului".

4. Rolul organizaţiilor de protecţia mediului

Organizaţia Greenpeace a fost înfiinţată la 15 septembrie 1971 în oraşul canadian Vancuver, fiind
prima organizaţie internaţională pentru protecţia mediului, bazată pe principiile non-violenţei, independenţei,
protecţiei mediului. Scopul ei iniţial a fost oprirea testelor nucleare pe care SUA le efectua în Alaska. De la
data constituirii, Greenpeace a dus campanie împotriva degradării mediului: a împiedicat exploatările
miniere în Antarctica, a impus instituirea interdicţiei vânătorii de balene, de utilizare a substanţelor chimice
periculoase şi a pesticidelor, a experimentelor cu arme chimice şi nucleare. Greenpeace a organizat campanii
pentru protecţia mărilor şi oceanelor lumii; protecţia pădurilor; dezarmare nucleară şi pentru stoparea
contaminării nucleare şi a testării armelor nucleare. De asemenea, Greenpeace duce o campanie pentru a
determina guvernele să facă faţă rezoluţiilor în domeniul protecţiei şi conservării mediului şi pentru a urgenta
rezolvarea acestei probleme, activitatea sa fiind una de mediatizare a urmărilor dezastruoase ale poluării, prin
diferite mijloace ale mediului.
Deoarece problemele mediului sunt globale, se impun soluţii globale pentru toate statele lumii,
protecţia mediului fiind prioritară pentru toate organismele internaţionale şi pentru toate popoarele.

NOTE BIBLIOGRAFICE

1
Pentru termenul de "mediu" se folosesc şi alte expresii cum ar fi: "mediu înconjurător", "mediu
ambiant", "mediu biologic", "ambianţă", etc.

16
 Dreptul mediului

2
A se vedea, Mircea Duţu, Dreptul mediului, Tratat, vol.I, Ed. Economică, Bucureşti, 1998, pag
48-51.
3
Vezi, Ernest Lupan, Dreptul mediului, Tratat elementar, partea generală, vol I, Ed. Lumina Lex,
1997, pag.11.
4
Definiţia aparţine biologului german Ernest Hackel, Morfologia generală a organismelor, 1866.
5
A se vedea, Alexandru Ionescu, Ecologia–Ştiinţa ecosistemelor, Bucureşti, 1988, pag 33; Ştefan
Voinea, Curs de ecologie generală, Iaşi, 1972, pag 17 şi urm.
6
Legea protecţiei mediului nr 137/1995 a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 304 din 30 dec.
1995, modificată prin H.G. nr. 314/1998, prin Legea nr.159 din 20 oct.1999, republicată în M.Of.
nr.70 din 17 februarie 2000 modificat şi completat prin O.U.G. nr.91 din 20 iunie 2002 publicată în
M. Of.465 din 28 iunie 2002.
7
Vezi Gheorghe Iancu, Drepturile fundamentale şi protecţia mediului, R.A. Monitorul Oficial,
Bucureşti 1998, pag. 42-45.
8
Barry Commoner, în Cercul care se închide, Ed. Politică, Bucureşti, 1980, pag.259, consideră că:
"Pământul este poluat nu pentru că omul ar fi un animal deosebit de murdar şi nici pentru că specia
umană ar fi prea numeroasă. Vina o are societatea omenească, modul în care societatea înţelege să
obţină, să repartizeze şi să folosească bogăţiile pe care munca umană le extrage din resursele
planetei"; Michel Bélanger, în La reconnaissance d'un droit fondamental à un environnement de
qualité, Université Montréal, 1990, pag. 4 consideră că "se recunoaşte aproape unanim că motivul
major al dezechilibrului actual este locul pe care îl ocupă fiinţa umană în raport cu alte specii de
vieţuitoare şi cu resursele disponibile".
9
Lucian Ghinea, Apărarea naturii, E.S.E., Bucureşti, 1978, pag. 5 şi urm.
10
Regulile adoptate la Conferinţa de la Montreal din 1982, privind poluarea transfrontalieră, au fost
publicate în I.L.A. Report of the Commettee on legal aspects of the conservation of the
environement.
11
A se vedea Lucian Ghinea, op. cit.,pag. 10; Gheorghe Iancu, op. cit., pag. 54-55.
12
Dumitru Popescu, Probleme juridice privind protecţia mediului uman şi combaterea poluării lui,
Rev.Română de Drept, nr. 7/1972, pag. 36.
13
Agenda 21, document adoptat de Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Mediu şi dezvoltare, din
1992, arată că populaţia, consumul şi tehnologia sunt forţe primare ale schimbărilor de mediu,
oferind politici şi programe ce permit realizarea unui consum rezonabil între populaţie, consum şi
capacitatea mdiului de a întreţine viaţa.
14
De exemplu, gazele de Freon 11-12 care se transformă în atomi de clor sub influenţa razelor
ultraviolete, ajung în stratosferă în 10-15 ani şi produc efecte doar în 50-100 de ani.
15
Există ţări slab dezvoltate care încă folosesc în agricultură pesticide şi alte substanţe deosebit de
periculoase, pentru viaţa şi sănătatea umană.
16
Vezi, Dumitru Popescu, articol citat, pag 37.
17
Daniela Marinescu, Dreptul mediului înconjurător, ediţia a-II-a, Ed. Şansa, Bucureşti ,1993 , pag.
13.
18
N.N. Constantinescu, Protecţia mediului natural – cerinţă intrinsecă a unei dezvoltări moderne,
rev. Economistul, nr. 180/1992, pag.5.
19
DEX, ediţia a-II-a, Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1998, pag. 825.
20
Daniela Marinescu, Dreptul mediului înconjurător, Ed. Tempus, Bucureşti, 1992, pag. 113.
21
La Conferinţa de la Stockholm din 1972 s-au formulat 26 de principii care cuprindeau 26 de
sarcini pentru statele membre ale O.N.U. şi 109 recomandări în sarcina acestora; La Conferinţa de
la Rio de Janeiro din 1992, ţările membre ale O.N.U. au adoptat în acest sens. Declaraţia de
principii ce cuprinde 27 de principii şi 3 rezoluţii ce stabilesc sarcini importante pe plan mondial în
domeniul protecţiei mediului.
22
A se vedea Ernest Lupan, Eliberarea acordului sau autorizaţiei de mediu – măsură de prevenire
a poluării mediului, Partea I şi II, Revista de drept comercial nr. 5/1997 şi nr. 6/1997.
23
Art. 135 alin. 2 lit. e Constituţia României din 2003.

17
 Dreptul mediului

24
Art. 6 şi art. 7 din Legea nr. 137/1995, republicată în 2000.
25
Cuvântul "branişte" desemnează, etimologic, o interdicţie şi provine din latinescul "braniti" care
înseamnă a opri, a interzice; "Legea braniştei" este o instituţie străveche, prima instituţie de ocrotire
a pădurilor ce face parte din "obiceiul pământului".
26
Anaforaua lui Alexandru Moruzi din 1792 şi Aşezământul din 1794.
27
A fost prima Lege-cadru de reglementare şi ordonare a relaţiilor forestiere din vechiul regat,
promulgată la 24 iunie 1881, fiind prima lege în materie pentru România, având ca sursă de
inspiraţie Codul forestier francez din 1827.
28
Codul silvic din 8 aprilie 1910 a abrogat în întregime Codul silvic din 1881, suportând modificări
ulterioare în 1919, 1920, 1921 şi 1923 ; a fost publicat în Monitorul Oficial nr.253 din 12 februarie
1910.
29
Prin Jurnalul Consiliului de Miniştrii nr.593 din 22 martie 1935, se înfiinţează Parcul Naţional
Retezat în suprafaţă de 100 km2.
30
Ratificate de România prin legea nr. 24/1994 publicată în Monitorul Oficial nr. 119/12 mai 1994
şi prin Legea nr. 58/1994 publicată în Monitorul Oficial nr.199/2 august 1994.

18
 Dreptul mediului

CAPITOLUL II
DREPTUL OMULUI LA UN MEDIU ÎNCONJURĂTOR SĂNĂTOS ŞI PROTEJAT

SECŢIUNEA I
CONSIDERAŢII GENERALE

1. Precizări în legătură cu terminologia

Analiza terminologiei, "dreptul omului la un mediu înconjurător sănătos şi protejat" este
importantă datorită necesităţii reflectării cât mai complete în denumire, atât a conţinutului acestui
drept cât şi a întinderii acestui conţinut.
În literatura de specialitate nu există un consens cu privire la denumirea acestui drept, fiind
utilizate frecvent denumiri cum ar fi:
- drept la un mediu înconjurător sănătos12;
Motivarea acestei denumiri are la bază: argumentul după care, dreptul fundamental la un
mediu sănătos reprezintă premisa realizării altor drepturi fundamentale (cum ar fi: dreptul la viaţă,
la sănătate, la integritate fizică şi morală, la muncă, la proprietate, etc.); existenţa dispoziţiilor
constituţionale privind drepturile omului stipulate în tratatele internaţionale; existenţa obligaţiilor
fundamentale ale statului la refacerea, protejarea şi menţinerea echilibrului ecologic.
- drept la un mediu sănătos şi echilibrat ecologic12;
Pentru motivarea acestei opinii se pleacă de la ideea, că mediul trebuie protejat atât pentru
protejarea vieţii cât şi pentru asigurarea calităţii ei, un astfel de drept ducând la o protecţie mult mai
largă decât cea care ar putea rezulta doar din dreptul protecţiei sănătăţii.
- drept la un mediu înconjurător de calitate12;
- drept la conservarea mediului înconjurător12;
Această formulare este motivată în sensul că participarea cetăţenilor la conservarea mediului
are un dublu aspect, de drept şi de îndatorire, aceştia nefiind doar beneficiari pasivi ci şi
responsabili în conservarea şi protecţia mediului înconjurător.
În doctrină se folosesc şi alte denumiri cum ar fi: "drept la un mediu înconjurător decent",
"drept la un mediu înconjurător sigur", "drept la un mediu curat", "drept la un mediu înconjurător
conservat", etc.
Ne raliem opiniei12după care denumirile prezente includ doar elemente de conţinut ale
acestui drept, ele nu au un caracter general, utilizarea lor putând crea neconcordanţă între formă,
denumire şi conţinut, datorită lipsei de generalitate. De aceea, pe lângă elemente ca: sănătos,
ecologic, curat, echilibrat, de calitate, este indicat să se folosească şi noţiunea de "protecţie" care-i
poate asigura acestui drept generalitatea optimă. De fapt, toate noţiunile cuprinse în denumirea
acestui drept sunt elemente de conţinut ale "protecţiei" pentru că în lipsa acesteia, mediul dispare şi
pe cale de consecinţă dispar toate adjectivele menţionate mai sus în calitate de denumiri.
Pentru aceste considerente, apreciem că formularea corespunzătoare este "drept la un mediu
sănătos şi protejat".

2. Noţiunea de drept la un mediu sănătos şi protejat

Dreptul omului la un mediu sănătos şi protejat este un drept subiectiv atât universal (global,
colectiv) cât şi individual. El este considerat ca fiind un drept nou în categoria drepturilor
fundamentale ale omului, conturat mai ales şi în primul rând la nivel internaţional.
Pornind de la faptul că drepturile omului sunt efective numai în măsura în care sunt declarate
prin legislaţiile interne ca drepturi fundamentale şi sunt garantate în exercitarea lor, (deci numai
dacă sunt înscrise în sistemul constituţional, legislativ şi judiciar al fiecărui stat) se impune în acest
sens, corelarea reglementărilor interne cu cele internaţionale.

19
 Dreptul mediului

3. Trăsăturile dreptului la un mediu înconjurător sănătos şi protejat

Alături de trăsăturile generale ale oricărui drept fundamental, dreptul la un mediu sănătos şi
protejat are şi o serie de trăsături specifice care îi conturează personalitatea, cum ar fi:
- este un drept subiectiv, strâns legat de fiecare individ, colectivitate sau populaţie;
- are caracter pozitiv, în sarcina statului fiind stabilite obligaţii cu caracter constituţional12,
precum şi obligaţiile cuprinse în legi, a căror concretizare se face prin Legea nr. 137/1995,
republicată, privind protecţia mediului;
- este un drept fundamental la un mediu înconjurător real şi nu ideal, ceea ce presupune
că acest drept trebuie protejat pentru asigurarea echilibrului ecologic, a calităţii şi a curăţeniei, a
siguranţei şi decenţei vieţii;
- este un drept fundamental reglementat pentru generaţiile prezente şi viitoare, deci are
caracter temporal;
- are un caracter preponderent preventiv şi nu reparator al răspunderii pentru daune
ecologice în sensul că, mediul înconjurător poate fi protejat în primul rând, prin intermediul
măsurilor preventive;
- titularul dreptului la un mediu protejat este omul, individul;12
- garantarea acestui drept este obligatorie, necesară atât la nivel naţional cât şi
internaţional, datorită consecinţelor negative pe care le poate avea degradarea mediului, asupra
vieţii pe Pământ;
- este un drept fundamental nou, ce face parte din categoria drepturilor fundamentale
recunoscute relativ recent în constituţiile naţionale.

4. Natura juridică a dreptului fundamental la un mediu sănătos

Dat fiind caracterul special al acestui drept, în privinţa naturii sale juridice, în doctrină s-au
formulat o serie de opinii specifice, alături de cele existente în legătură cu natura juridică a
drepturilor fundamentale care sunt relevante pentru toate aceste drepturi, deci şi pentru cel în
discuţie.12
Opiniile specifice şi diferite referitoare la natura juridică a dreptului fundamental la un
mediu sănătos sunt determinate de noutatea acestui drept în categoria drepturilor fundamentale, fapt
pentru care, natura sa juridică n-a putut fi încă analizată de către autorii care au avut-o în vedere pe
cea a drepturilor fundamentale deja consacrate.
O primă opinie în acest sens este cea după care, dreptul fundamental la un mediu protejat
este un drept de creanţă.12
În motivarea acestei opinii se invocă faptul că textele constituţionale nu fac numai referiri la
necesitatea protecţiei mediului ci, stabilesc îndatoririle statului în acest domeniu, ceea ce face ca
dreptul la un mediu înconjurător protejat să reprezinte creanţa cetăţenilor faţă de stat, a cărui
respectare presupune intervenţia pozitivă a puterii publice. Această opinie este contestată, deoarece
se consideră că, obligaţiei statului de a proteja mediul îi corespunde un drept ce nu poate fi de
creanţă12, iar raportul juridic ce se naşte este un raport de drept constituţional (de drept public) ce nu
poate crea obligaţii (civile de drept privat) între un creditor şi un debitor ci numai îndatoriri pentru
protecţia mediului atât pentru stat cât şi pentru cetăţeni, îndatoriri a căror neîndeplinire atrage
acţionarea în justiţie având temei legal şi nu un contract civil.
Într-o altă opinie, se consideră că dreptul la un mediu protejat este un drept pozitiv şi nu
natural pentru că el creează în sarcina statului şi a cetăţenilor, în mod egal, obligaţia de a-l conserva.
Conform altor puncte de vedere, acest drept este un drept procedural, confundându-se astfel
natura sa juridică cu conţinutul.
S-a conturat şi opinia după care dreptul la un mediu protejat este un drept moral şi nu legal;
ori se ştie că un drept subiectiv dacă este un drept moral nu mai este drept.

20
 Dreptul mediului

Ne raliem opiniei12 după care, dreptul la un mediu sănătos şi protejat, ca orice drept
fundamental este un drept subiectiv ce alcătuieşte împreună cu celelalte drepturi subiective şi
obligaţii corelative, statutul juridic al cetăţeanului.

5. Titularul dreptului la un mediu sănătos şi protejat

În legătură cu titularul dreptului la un mediu sănătos şi protejat în literatura de specialitate s-
au formulat mai multe opinii corespunzătoare teoriilor filozofice referitoare la relaţia om - natură.
Amintim în acest sens:
- teoria antropocentrică12 (sau a finalităţii umane) – consideră că singurul titular şi
beneficiar al acestui drept este omul, individul;
- teoria cosmogonică 12 - după care dreptul la un mediu sănătos şi protejat aparţine naturii
care include şi omul;
- teoria tendinţei umaniste 12 - conform căreia dreptul la mediu există doar pentru om ca
singură finalitate, nu şi pentru natură;
- teoria după care titularii acestui drept sunt atât individul cât şi colectivitatea;12
- teoria după care titularii dreptului la un mediu sănătos sunt "popoarele"12 şi chiar
Pământul.
Teoriile care nu-l consideră pe om ca titular al dreptului la un mediu sănătos nu pot fi
acceptate pe planul dreptului, deoarece titular al unui asemenea drept, din punct de vedere juridic,
poate fi numai omul, deoarece subiect de drept poate fi numai o persoană fizică sau juridică. Omul
trebuie considerat parte componentă a mediului, ce nu poate fi desprins din punct de vedere juridic
de acesta. Protecţia omului necesită protecţia mediului a cărui protejare atrage pe cale de consecinţă
protejarea fiinţei umane.
Legea nr.137/1995 republicată în 2000, prevede în acest sens la art.5 că: "statul recunoaşte
tuturor persoanelor dreptul la un mediu sănătos", aşadar, atât persoanelor fizice cât şi celor juridice
li se recunoaşte calitatea de titulari ai dreptului la un mediu sănătos şi protejat.

SECŢIUNEA II
RECUNOAŞTEREA DREPTULUI LA UN MEDIU SĂNĂTOS ŞI PROTEJAT

1. Precizări prealabile
Mediul sănătos este un mediu nepoluat, curat şi echilibrat, corespunzător dezvoltării fizice şi
intelectuale a omului, absolut necesar existenţei vieţii pe Planetă.
Considerat ca un ecosistem complex aflat în strânsă interacţiune cu natura, omul este
valoarea supremă ce trebuie ocrotită prin toate mijloacele, inclusiv cele juridice, fapt ce presupune
recunoaşterea unanimă şi garantarea acestui drept fundamental.
Atât la nivel mondial cât şi la nivel regional şi naţional se prefigurează recunoaşterea unui
drept uman nou şi fundamental, dreptul la un mediu sănătos şi protejat.
În literatura de specialitate, recunoaşterea unui asemenea drept este aproape unanimă,
deoarece, chiar realităţile economico-sociale şi juridice actuale evidenţiază importanţa majoră a
unui astfel de drept. Considerându-se că protecţia mediului are ca obiectiv principal ocrotirea
vieţii, a integrităţii psihice şi morale a elementului fundamental al ecosistemelor naturale, orice
fiinţă umană este îndreptăţită la asigurarea unui mediu echilibrat şi sănătos, tocmai în virtutea
dreptului său primordial la viaţă, la sănătate şi demnitate.12 În sprijinul unor astfel de orientări se
invocă şi faptul că, dacă dreptul omului la un mediu înconjurător corespunzător decurge din
interesul comun al umanităţii, atunci, acest interes se reflectă direct în drepturile recunoscute
individului.12
În plus, recunoaşterea constituţională a unui astfel de drept este importantă pentru economie,
pentru legislaţia mediului şi în general pentru politica de protecţie a mediului. Cu toate acestea, în

21
 Dreptul mediului

doctrină există şi opinii contrare care consideră că recunoaşterea acestui drept ca atare, este
prematură, inoportună şi chiar riscantă în contextul dezvoltării actuale a societăţii, deoarece
obligativitatea juridică a acestui concept va rămâne limitată datorită dificultăţilor pe care le impune
aplicarea sa, dar şi a consecinţelor reduse ale utilităţii sale.12
S-a afirmat chiar că, recunoaşterea unui drept fundamental al omului la un mediu de calitate
ar duce la creşterea numărului drepturilor fundamentale ceea ce poate avea drept consecinţă
limitarea şi chiar devalorizarea drepturilor fundamentale "veritabile".12
S-a mai obiectat că12, prin recunoaşterea unui astfel de drept fundamental, s-ar crea
incidente negative asupra "libertăţii de mişcare", de circulaţie în zonele protejate prin restrângerea
sau chiar interzicerea accesului în acele spaţii; de asemenea, s-ar putea împiedica "libera dezvoltare
a localităţilor", ar putea fi afectat "dreptul la muncă" prin reducerea sau încetarea activităţilor
poluante.
În literatura de specialitate străină12 s-au invocat şi alte consecinţe sau implicaţii ale
consacrării ca drept fundamental, dreptul la un mediu sănătos şi protejat, cum ar fi: "atingerea
dreptului de proprietate prin instituirea de zone de protecţie şi prin limitarea folosirii unor bunuri;
existenţa pericolului acordării priorităţii acestui drept în raport cu celelalte drepturi fundamentale
ale omului, ajungându-se chiar la dictatură ecologică".
Există însă şi concepţii realiste după care, recunoaşterea unui astfel de drept ar duce la
îmbogăţirea drepturilor fundamentale umane, ca o consecinţă firească a dezvoltării economico -
sociale, naţionale şi mondiale, realitatea acestui drept reprezentând de fapt o condiţie esenţială a
existenţei şi înfăptuirii celorlalte drepturi fundamentale precum şi a apariţiei altor drepturi noi.

2. Recunoaşterea la nivel internaţional a dreptului omului la un mediu sănătos şi protejat

Deşi atât la nivel internaţional cât şi regional s-au făcut eforturi în scopul recunoaşterii unui
asemenea drept ca drept fundamental, totuşi în doctrina străină şi în instrumentele internaţionale, nu
s-a ajuns la un consens în această problemă.
În privinţa abordării acestei problematici, în literatura de specialitate străină au existat aşa
după cum am arătat o serie de opinii divergente.
Până la Conferinţa Mondială de la Rio de Janeiro din 1992, nici un instrument internaţional
nu a conţinut o recunoaştere expresă a unui asemenea drept al omului. Nu se poate spune însă, că nu
au existat încercări, amintind în acest sens, Declaraţia privind mediul înconjurător, adoptată la
Conferinţa O.N.U. de la Stockholm din 1972, care proclamă principiul conform căruia, "omul are
un drept fundamental la libertate, egalitate şi la condiţii de viaţă satisfăcătoare, într-un mediu a cărui
calitate să-i permită să trăiască în demnitate şi bunăstare".
De asemenea, Carta Mondială a Naturii, document aprobat prin Rezoluţia Adunării
Generale a O.N.U. din 1982, preciza obligaţia statelor, autorităţilor şi cetăţenilor cu privire la
necesitatea păstrării mediului în bune condiţii, curat, capabil să asigure o dezvoltare fizică şi psihică
corespunzătoare.
Carta africană a drepturilor omului şi popoarelor, adoptată în 1981, recunoaşte implicit (la
art. 24) dreptul la "un mediu satisfăcător şi global", ca drept al tuturor popoarelor. Protocolul
adiţional din 1988 al Convenţiei europene a drepturilor omului stipulează în art. 11 că "fiecare are
dreptul de a trăi într-un mediu sănătos şi de a beneficia de serviciile publice esenţiale".
Constituirea Comisiei Mondiale asupra mediului înconjurător, condusă de G.H. Brundtland,
a adoptat raportul "Viitorul nostru al tuturor" în care se afirma că "toate fiinţele umane au dreptul
fundamental la un mediu înconjurător suficient pentru asigurarea sănătăţii lor şi bunăstării",
poluarea fiind considerată infracţiune contra umanităţii.
Pentru aceste considerente, s-a creat opinia necesităţii recunoaşterii exprese a dreptului
fundamental al omului la un mediu sănătos şi protejat în instrumentele internaţionale cu forţă
juridică obligatorie, pentru că numai astfel s-ar putea da o nouă dimensiune (filozofică şi juridică),
atât protecţiei mediului cât şi relaţiilor internaţionale. Se apreciază în directivă că12, o astfel de

22
 Dreptul mediului

recunoaştere s-ar putea realiza printr-o declaraţie de proclamare şi formulare a unui asemenea drept,
care va servi ulterior pentru adoptarea unui document internaţional cu forţă obligatorie.
Prima încercare de recunoaştere expresă a dreptului la un mediu sănătos şi protejat o
reprezintă, aşa după cum am arătat, Declaraţia de la Rio, adoptată la Summit-ul ecologic din 1992
de la Rio de Janeiro. Acest document deşi proclamă la art.1 faptul că popoarele au dreptul la o viaţă
sănătoasă şi productivă în armonie cu natura, nu are totuşi forţa obligatorie necesară soluţionării
acestei probleme deosebit de complexe.
Constituţia Uniunii Europene, stabileşte în art.3 că, unul din obiectivele Uniunii îl reprezintă
realizarea unui nivel ridicat de protecţie şi ameliorare a calităţii mediului.

3. Recunoaşterea la nivel naţional a dreptului la un mediu sănătos şi protejat

3.1. Recunoaşterea constituţională a dreptului fundamental la un mediu sănătos şi protejat
Există sisteme de drept ale unor state care au recunoscut în mod expres un astfel de drept în
constituţiile lor, sau doar în legile lor.
După Declaraţia privind mediul înconjurător elaborată de Conferinţa O.N.U. de la
Stockholm din 1972, toate constituţiile adoptate sau modificate ulterior conţin dispoziţii privitoare
la un mediu sănătos şi protejat.
Pornind de la considerentul după care, trăsăturile generale ale acestui drept sunt cele ale
oricărui drept fundamental, recunoaşterea constituţională trebuie să fie expresă.
Prezentăm în continuare, câteva constituţii ale statelor lumii, în care recunoaşterea dreptului
fundamental este reglementată expres, sub diferite denumiri.
Constituţia Portugaliei din 1976 modificată în 1982, stabileşte la art.66 că "toate persoanele
au dreptul la un mediu înconjurător uman, sănătos şi ecologic, echilibrat", stabilind totodată în
sarcina lor obligaţia de a-l proteja. Prevederile constituţionale portugheze creează posibilitatea
acţionării în justiţie în vederea protecţiei împotriva degradării mediului.
Constituţia Spaniei din 1978, prevede expres la art.45 că "toţi au dreptul de a se bucura de
un mediu înconjurător corespunzător pentru dezvoltarea personalităţii lor şi au îndatorirea de a-l
proteja".
Corespunzător acestui drept este reglementată şi obligaţia statului şi a cetăţenilor de a proteja
mediul şi resursele sale naturale.
Un astfel de drept este consacrat expres şi de constituţiile unor ţări din America de Sud12. De
asemenea, o serie de state din Europa de Est au recunoscut în constituţiile12 adoptate începând cu
1990 dreptul fundamental la un mediu sănătos, corelat cu obligaţia cetăţenilor de a-l proteja şi cu
responsabilitatea statului în acest sens.
Constituţia Rusiei din 1993 prevede la art.42 că: "Fiecare persoană va avea dreptul la un
mediu înconjurător favorabil, informaţii sigure despre mediul înconjurător şi compensaţii pentru
daunele produse sănătăţii şi proprietăţii cauzate de delictele ecologice".
Deşi în Constituţia SUA nu există dispoziţii exprese privind recunoaşterea acestui drept,
unele state federale12 din cadrul lor, cuprind astfel de prevederi. Nici Constituţia Canadei nu a
recunoscut la nivel federal un astfel de drept fundamental, existând o propunere de lege ferenda
impusă de utilitatea certă a dreptului la un mediu de calitate.
3.2. Recunoaşterea implicită a dreptului fundamental la un mediu sănătos şi protejat
Deşi majoritatea statelor lumii nu au reglementat expres prin constituţie un astfel de drept
fundamental, acesta este recunoscut implicit, fie prin stabilirea de îndatoriri fundamentale în sarcina
statului şi a cetăţenilor, fie în cazul statelor federale prin repartizarea atribuţiilor prevăzute în
constituţiile lor în domeniul protecţiei mediului între statele federale.
În doctrină12, se consideră că, stabilirea îndatoririlor pentru stat de protejare a mediului
reprezintă o recunoaştere implicită a dreptului la un mediu de calitate, beneficiar a acestui drept
fiind "întreaga lume"12 care îşi asumă şi obligaţii corelative în scopul protecţiei şi dezvoltării sale
durabile.

23
 Dreptul mediului

În literatura de specialitate se consideră de asemenea că, dreptul la un mediu înconjurător

este recunoscut implicit şi prin interpretarea altor drepturi fundamentale (ca de exemplu dreptul la
viaţă, sănătate, libertate şi fericire, la integritate fizică şi morală), în cuprinsul cărora acesta s-ar
regăsi.
Considerăm că, alături de drepturile fundamentale există şi drepturi subiective
nefundamentale care îşi au sorgintea în constituţii sau legi şi care nu se pot bucura de fapt de
practica unor asemenea drepturi. Astfel, reglementarea constituţională a obligaţiei statului în
privinţa protecţiei mediului nu poate avea ca efect recunoaşterea unui drept fundamental la un
mediu sănătos şi protejat, ci doar a unui drept subiectiv de origine constituţională.
În legătură cu cea de-a doua modalitate12 de recunoaştere implicită a dreptului fundamental
la un mediu sănătos, respectiv cea de repartizare de către constituţiile statelor federale a atribuţiilor
lor între statul federal şi federaţii, se consideră că, problemele legate de acest drept sunt atât de
competenţa statului federal cât şi a statelor federate care vor lua în acest sens măsurile necesare.
Considerăm că, recunoaşterea expresă a dreptului fundamental la un mediu sănătos şi
protejat este determinată în mare măsură de existenţa condiţiilor economice şi sociale
corespunzătoare într-o societate, acest drept odată recunoscut, determină necesitatea punerii sale în
aplicare şi conferă dreptul de a formula acţiuni în justiţie pentru cei în drept.
3.3. Recunoaşterea legislativă a dreptului subiectiv la un mediu înconjurător sănătos şi
protejat
Recunoaşterea legislativă a unui astfel de drept se găseşte în multe sisteme de drept şi se
referă exclusiv numai la situaţiile când aceasta se face prin lege, deci când dreptul la un mediu
sănătos si protejat este recunoscut numai ca drept subiectiv nu şi ca drept fundamental. În SUA de
exemplu, Legea politicii naţionale a mediului înconjurător adoptată la nivel federal, dispune astfel
în art.101: "Congresul recunoaşte că fiecare persoană trebuie să se bucure de un mediu sănătos si
protejat", stabilind obligaţii şi responsabilităţi atât pentru stat cât şi pentru populaţie, în scopul
protejării şi dezvoltării mediului înconjurător. În Norvegia, Legea protecţiei mediului din 1981 şi în
Danemarca Legea asupra protecţiei mediului din 1973, au ca obiect, asigurarea unui mediu de
calitate necesar sănătăţii şi bunăstării umane, corelate cu menţinerea biodiversităţii. De asemenea, în
ţări ca Filipine, Indonezia, Venezuela, Noua Zeelandă, legile asupra mediului înconjurător dispun că
obiectivul politicii mediului este ameliorarea calităţii, stabilind în acest sens drepturi în sarcina
persoanelor şi obligaţii corelative pentru acestea şi pentru stat.
3.4. Recunoaşterea judecătorească a dreptului subiectiv la un mediu sănătos şi protejat
În doctrină există o recunoaştere judecătorească a dreptului la un mediu sănătos şi protejat,
ce reprezintă dealtfel o formă de protecţie nouă a acestui drept. Pe plan intern, protecţia mediului
înconjurător se poate invoca la Tribunale şi Curţile Constituţionale, iar pe plan extern, în faţa
Comisiei Drepturilor Omului şi a Curţii Drepturilor Omului.12
În Italia, de exemplu, tribunalele sancţionează lipsurile ce privesc obligaţia de conservare a
mediului. Jurisprudenţa irlandeză consideră că există un drept subiectiv limitat la a nu fi poluat, în
timp ce jurisprudenţa canadiană încearcă o interpretare favorabilă a recunoaşterii legale a dreptului
la mediu, manifestând şi anumite ezitări în privinţa severităţii sancţiunii.
Considerăm că, în contextul evoluţiei realităţilor s-a ajuns la recunoaşterea indirectă a
acestui drept, pe calea practicii judiciare care, pe de o parte a luat în calcul dimensiunea mediului ca
parte inseparabilă a protecţiei drepturilor umane fundamentale, iar pe de altă parte, prin stabilirea
unor obligaţii în sarcina statelor şi cetăţenilor, motivate de nevoia ocrotirii mediului.
3.5. Aspecte privind recunoaşterea dreptului fundamental la un mediu sănătos şi protejat în
România, înainte de reviziunea Constituţiei
În Constituţia României din 1991 nu era recunoscut expres dreptul fundamental al omului la
un mediu sănătos şi protejat fiind stabilite în sarcina statului, prin dispoziţiile art.134 al.2 lit.c
îndatoriri privind "refacerea şi ocrotirea mediului înconjurător precum şi menţinerea echilibrului
ecologic", iar prin lit.f. a aceluiaşi articol, "crearea condiţiilor necesare pentru creşterea calităţii
vieţii".

24
 Dreptul mediului

Considerăm că, prin această reglementare s-a consacrat în mod indirect, prin stabilirea unei
obligaţii în sarcina statului, un drept fundamental la un mediu sănătos şi protejat.
Legea protecţiei mediului nr.137/1995, republicată, consacră în art.5, "dreptul tuturor
persoanelor la mediu sănătos garantând în acest sens:
a. accesul la informaţie privind calitatea mediului, cu respectarea condiţiilor de
confidenţialitate prevăzute de legislaţia în vigoare;
b. dreptul de a se asocia în organizaţii de apărare a calităţii mediului;
c. dreptul de consultare în vederea luării deciziilor privind dezvoltarea politicilor,
legislaţiei şi a normelor de mediu, eliberarea acordurilor şi autorizaţiilor de mediu, inclusiv pentru
planurile de amenajare a teritoriului şi de urbanism;
d. dreptul de a se adresa, direct sau prin intermediul unei asociaţii, autorităţilor
administrative sau judecătoreşti în vederea prevenirii sau în cazul producerii unui prejudiciu direct
sau indirect;
e. dreptul la despăgubire pentru prejudiciul suferit."
Acestui drept subiectiv, legea îi corelează şi obligaţiile privind protecţia mediului în sarcina
persoanelor fizice şi juridice, a autorităţilor administrative centrale şi locale, precum şi
responsabilităţi în acest sens, pentru autorităţile centrale şi agenţiile teritoriale pentru protecţia
mediului.12
Din analiza reglementărilor art.134 (lit.e. şi f.) din Constituţia României din 1991 şi a
dispoziţiilor Legii nr.137/1995, rezultă că se recunoaşte un drept subiectiv la un mediu înconjurător
sănătos şi protejat de sorginte constituţională şi care are conţinutul stabilit de lege; dispoziţiile
constituţionale, care sunt de principiu, îşi găsesc dezvoltarea şi concretizarea corespunzătoare în
Legea pentru protecţia mediului, care detaliază conţinutul dreptului subiectiv la un mediu sănătos şi
protejat.
Au existat opinii12 după care, recunoaşterea constituţională expresă a unui astfel de drept ar
duce la blocarea mecanismului statal datorită imposibilităţilor instanţelor judecătoreşti de a
soluţiona multitudinea de cereri ce s-ar formula, dar şi din cauza imposibilităţii punerii în aplicare a
hotărârilor judecătoreşti ce s-ar pronunţa ca urmare a recunoaşterii exprese a acestui drept, datorită
lipsei condiţiilor economice necesare în acest sens. Pentru aceste considerente este necesar să se
creeze în primul rând condiţiile necesare şi apoi să se recunoască constituţional în mod expres
dreptul fundamental al omului la un mediu sănătos şi protejat.
Precizăm că, recunoaşterea constituţională implicită echivalează cu recunoaşterea unui drept
subiectiv de sorginte constituţională, al cărui conţinut se stabileşte prin lege şi a cărui protecţie este
cea specifică pentru un drept subiectiv, aşadar nu reprezintă o recunoaştere expresă.
3.6. Recunoaşterea în contextul legislativ actual al dreptului fundamental la un mediu
sănătos
Constituţia actuală a României, recunoaşte în mod expres dreptul fundamental al omului la
un mediu sănătos33 prin art.35, astfel: „Statul recunoaşte dreptul oricărei persoane la un mediu
înconjurător sănătos şi echilibrat ecologic.” În felul acesta se stabilesc obligaţii în sarcina statului
pentru asigurarea cadrului legislativ al exercitării acestui drept, precum şi obligaţii în sarcina
persoanelor de a proteja şi ameliora mediul lor de viaţă.
Recunoaşterea la nivel constituţional a unui astfel de drept prezintă importanţă pentru
economie, pentru legislaţia mediului şi pentru politica de protecţie a mediului, urmărindu-se prin
drepturile şi obligaţiile stipulate şi trezirea în fiecare cetăţean a conştiinţei de mediu.

NOTE BIBLIOGRAFICE
12
A se vedea Ionel Cloşcă, Drepturile omului şi dreptul umanitar în lumea contemporană, revista
"Drepturile omului" nr.1-4/1991, pag.37 şi Daniela Marinescu, Dreptul mediului înconjurător, Ed. a
II-a, Ed. Şansa, Bucureşti, 1993, pag.42.

25
 Dreptul mediului

12
Mircea Duţu, Dreptul mediului, Bucureşti, 1993, pag.50-51 şi Dreptul fundamental al omului la
un mediu sănătos şi echilibrat din punct de vedere ecologic în revista "Drepturile omului"
nr.1/1992, pag.17; Alexandre Kiss, Definition et nature juridique d'un droit de l'homme a
l'environnement, U.N.E.S.C.O., 1987, pag.19 ; Jean Paul Jacqué, La protection du droit a
l'environnement au nuveau européean ou regional, U.N.E.S.C.O., 1987, pag.65 şi pag.70.
12
Nicole Duplé, Le droit à la qualité de l'environnement: un droit en devenir, un droit à definir,
Montreal, 1988, pag.35; Pierre Bercis, Pour les nouveau droits de l'homme, J.C.Lottes, Paris, 1985,
pag.228.
12
Alexandre Kiss, Droit international de l'environnement, Ed. A. Pedone, Paris, pag.26.
12
Gheorghe Iancu, op.cit., pag.168-170
12
Art.35 şi art. 135 lit.e din Constituţie
12
În legătură cu această problemă, în literatura de specialitate s-au conturat o serie de teorii cum ar
fi: teoria antropocentrică, teoria cosmogonică, teoria finalităţii umane, etc.
12
Pentru detalii, a se vedea Ioan Muraru, Drept constituţional şi instituţii politice, Ed. Actami,
Bucureşti, 1977, pag.206-208 şi Nistor Prisca, Drepturile şi îndatoririle fundamentale ale
cătăţenilor din R.S.R., Ed. E.S.E., Bucureşti, 1978. pag.34-52.
12
Jean Paul Jaqué, op. cit., pag.65.
12
Pentru că un astfel de drept reprezintă îndrituirea creditorului unui raport juridic de a pretinde
debitorului îndeplinirea obligaţiei corelative de a da, a face sau a nu face ceva; a se vedea în acest
sens, Mircea Costin, Mircea Mureşan şi Victor Ursu, Dicţionar de drept civil, E.S.E., Bucureşti,
1980, pag.199.
12
Pentru dezvoltare a se vedea Ioan Muraru, op. cit., pag.208 şi Gheorghe Iancu, op. cit. pag.205.
12
J. de Malafosse, Le droit de l'emvironnement. Le droit de la nature, Paris, 1973, pag.250.
12
O.M.Vardot, Declaration des droits de la nature, Paris, 1973, pag.82.
12
P.Kromarek,Dreptul la un mediu sănătos şi echilibrat, Mexico,1980, pag.34.
12
Jean Paul Jaqué, op. cit. pag. 66.
12
Convenţia africană a drepturilor omului; Earth Law Journal, Vol. I, pag.187, Leyde, 1975.
12
Pentru detalii a se vedea, Mircea Duţu, Drepturile fundamentale ale omului la un mediu sănătos
şi echilibrat din punct de vedere ecologic, Revista Drepturile omului, nr.1/1992, pag.18.
12
Alexandru Kiss, op. cit., pag.20.
12
Michel Belanger, La reconnaissance d'un droit fondamental à un environnement de qualité,
U.Montreal, 1990, pag.4.
12
Pentru explicitare , a se vedea R. Pelloux, Vrais et faux droits de l'homme, în Revista de Drept
Public, Paris, 1981, pag.68.
12
Pentru opinii contrare , a se vedea Ernest Lupan, op. cit., pag.83-85.
12
F. Dore, Consequences des exigences d'un environnement equilibré est sain sur la définition,
Conférence de Strasbourg, vol.I, pag.7-9 precum şi S. Carbonneau, L'État et droit a
l'environnement, Paris, 1976, pag.392-394.
12
Vezi , Gheorghe Iancu , op. cit., pag.179.
12
Este vorba despre Constituţia statului Peru din 1993, (art.31); Constituţia Statului Chile din 1991,
(art.8); Constituţia Braziliei din 1988 (art.225); Constituţia Republicii Paraguay din 1992 (art.7).
12
Menţionăm Constituţia Ungariei din 1990 (art.18); Constituţia Bulgariei din 1991(art.55);
Constituţia Croaţiei din 1991 (art.52); Constituţia Republicii Moldova din 1994 (art.37).
12
De exemplu, statele Illinois, Pennsylvania, Texas, Massachusetts, recunosc dreptul fundamental
la "aer şi la apă, pure".
12
Pentru detalii, a se vedea Michele Bélanger, op. cit., pag.69 şi Alexandre Kiss, op. cit., pag.22.
12
Sintagma "întreaga lume" desemnează: statul, colectivităţile şi indivizii.
12
Astfel de modalităţi se găsesc în constituţiile Elveţiei, Australiei şi chiar a Italiei care deşi este
stat unitar, repartizează prin dispoziţiile constituţionale atribuţii în acest domeniu între stat şi
regiuni.
12
Pentru detalii, a se vedea Jean Paul Jaqué, op. cit., pag.75 şi Alexandre Kiss, op. cit., pag.60.

26
 Dreptul mediului

12
Art.6 şi art.7 din Legea nr.137/1995 privind protecţia mediului, republicată.
12
A se vedea Gheorghe Iancu, op. cit., pag.201.
33
Pentru discuţii pe această temă, a se vedea: M. Constantinescu, I. Muraru, A. Iorgovan,
Revizuirea Constituţiei – explicaţii şi comentarii, Ed. Rosetti, 2003, precum şi C. Ionescu,
Constituţia României, legea de revizuire comentată şi adnotată cu dezbateri parlamentare, Ed. All
Beck, 2003.

27
 Dreptul mediului

CAPITOLUL III
DREPTUL MEDIULUI – RAMURĂ DE DREPT DISTINCTĂ1 ŞI RAPORTUL JURIDIC DE MEDIU

SECŢIUNEA I
CONSIDERAŢII GENERALE

1. Noţiunea şi trăsăturile caracteristice ale dreptului mediului

Evoluţiile sociale, economice, politice şi legislative din ultimele decenii, dinamica dreptului
şi tendinţa ce se manifestă în sfera dreptului şi anume aceea de conturare a unor noi ramuri de drept,
distincte, au determinat recunoaşterea dreptului mediului ca ramură de drept autonomă în sistemul
de drept.
Pentru desemnarea acestei ramuri de drept se folosesc diferite denumiri: „dreptul mediului
înconjurător”, „dreptul protecţiei naturii şi mediului”, „dreptul ecologic”, „dreptul ambiental”,
„dreptul mediului”, etc.
Dreptul mediului poate fi definit ca fiind ramura de drept distinctă din sistemul de drept
românesc, formată din totalitatea normelor juridice care reglementează relaţiile dintre persoane
stabilite în legătură cu protecţia şi dezvoltarea mediului.
Din această definiţie, putem contura următoarele trăsături specifice dreptului mediului:
- este o ramură de drept distinctă în sistemul nostru de drept;
- este o ramură de drept formată din norme juridice specifice, ce prezintă trăsături
comune;
- normele de dreptul mediului reglementează relaţiile sociale formate în procesul de
prevenire a poluării, ameliorarea şi dezvoltarea mediului, sancţionarea faptelor poluante
etc.

2. Obiectul dreptului mediului

Obiectul dreptului mediului îl reprezintă relaţiile sociale ce se nasc în legătură cu
conservarea şi dezvoltarea mediului natural şi artificial. Altfel spus, dreptul mediului,
reglementează o categorie distinctă de relaţii sociale, complexe şi variate, formate în legătură cu
activitatea de protecţie şi de dezvoltare a mediului.
Legea - cadru nr.137/1995, republicată, în 2000, stabileşte în art.1 că: „obiectul prezentei
legi îl constituie reglementarea protecţiei mediului obiectiv de interes public major pe baza
principiilor şi elementelor strategice care conduc la dezvoltarea durabilă a societăţii.”
În legătură cu obiectul dreptului mediului, s-au conturat în doctrină o serie de opinii2,
încercându-se o grupare a relaţiilor sociale reglementate de normele ce aparţin acestei ramuri de
drept3, astfel:
- relaţii sociale stabilite în scopul prevenirii poluării mediului şi producerii pagubelor
ecologice;
- relaţii sociale formate în scopul evitării producerii altor daune ecologice;
- relaţii sociale stabilite în scopul îmbunătăţirii condiţiilor de mediu;
- relaţii privitoare la structura organizatorică a protecţiei mediului.

3. Metoda de reglementare4
Metoda de reglementare în dreptul mediului reprezintă poziţia sau atitudinea pe care statul o
alege pentru reglementarea relaţiilor sociale de mediu. Relaţiile sociale privind protecţia şi dezvoltarea
mediului sunt reglementate prin norme imperative, obligatorii, de la care nu se poate deroga. Caracterul

28
 Dreptul mediului

imperativ vizează toate normele, atât cele preventive şi defensive, cât şi cele represive şi reparatorii care
reglementează raporturile juridice de mediu.
Statul intervine în mod autoritar şi direct în reglementarea juridică a raporturilor sociale de
mediu datorită faptului că protecţia şi dezvoltarea mediului reprezintă o problemă de interes naţional.

4. Izvoarele dreptului mediului

Izvoarele dreptului mediului reprezintă formele de exprimare a normelor juridice care
privesc comportamentul subiectelor raporturilor juridice de mediu, respectiv, actele normative care
reglementează relaţiile sociale de protecţie şi conservare a mediului.
Izvoarele dreptului mediului pot fi specifice numai acestuia sau pot fi generale, reprezentând
sursa juridică pentru diverse ramuri juridice.
Majoritatea autorilor de specialitate, atunci când enumeră izvoarele unei norme juridice,
recurg la o ierarhizare a acestora în funcţie de forţa lor juridică şi de întinderea sferei relaţiilor
reglementate.
În acest context, principalele izvoare de dreptul mediului sunt:
Constituţia României, din 2003 care stabileşte regulile generale aplicabile în privinţa oricărei
ramuri juridice. Legea fundamentală stabileşte regulile de bază privind reglementarea drepturilor
omului, cele legate de protecţia proprietăţii, a mediului în general.
Legile, care reglementează relaţiile sociale de mediu. Legea nr.137/1995, republicată în
2000, constituie izvorul specific în materie. Numeroase legi cuprind norme cu incidenţă în acest
domeniu, cum ar fi: Codul silvic din 1996 (Legea nr.26/1996), Legea nr.18/1991 privind fondul funciar,
republicată în 1998, Legea apelor nr.107/1996, Legea fondului cinegetic şi piscicol nr.103/1996,
republicată în 2002, Legea sanitar-veterinară nr.60/1974, republicată în 2001, Codul civil român, Codul
aerian etc.
Hotărârile Guvernului şi Ordonanţele de Urgenţă ale Guvernului constituie izvoare ale
dreptului mediului în măsura în care reglementează relaţii de mediu.
Considerăm că sunt izvoare ale dreptului mediului şi Convenţiile şi tratatele internaţionale
la care România este parte sau le-a ratificat, şi care cuprind reguli aplicabile în privinţa mediului.5
În măsura în care stabilesc reguli cu privire la protecţia mediului, sunt izvoare de drept şi
Ordonanţele miniştrilor, precum şi Actele emise de organele locale ale puterii executive.
Mijloacele auxiliare (jurisprudenţa, doctrina şi dreptul comparat) se regăsesc în cadrul
ramurii de dreptul mediului, cu rol subsidiar, având rol în dezvoltarea reglementărilor existente în
materie, stimularea organului legislativ de a adopta noi acte normative, analiza dreptului pozitiv, studiul
comparativ al dreptului în scopul armonizării şi aproximării legislaţiilor naţionale cu reglementările
comunitare şi internaţionale în materie.

SECŢIUNEA II
PRINCIPIILE DREPTULUI MEDIULUI PE PLAN INTERN

1. Noţiune şi prezentare6
Principiile dreptului mediului reprezintă idei călăuzitoare ce exprimă adevăruri faţă de care
activitatea legislativă şi desfăşurarea activităţilor de protecţie şi dezvoltare a mediului trebuie să fie
conforme.
Principiile dreptului mediului călăuzesc conţinutul normelor dreptului mediului, contribuind
la aplicarea lor corectă şi eficientă, precum şi la asigurarea concordanţei acestora. Ele cuprind reguli

29
 Dreptul mediului

ce exprimă esenţa politicii de mediu a statului şi pot fi deduse fie pe cale de interpretare a
reglementărilor legale, formulate în doctrină, fie pot fi formulate direct în normele juridice.
Art. 3 din Legea nr.137/1995, republicată în 2000, enumeră principiile şi elementele
strategice care stau la baza acestei legi cadru, în scopul asigurării şi dezvoltării durabile a mediului.
Ţinând cont de această enumerare legală, dar şi de generalizările din doctrină, principiile
fundamentale ale dreptului mediului sunt următoarele:
Principiul prevenirii, reducerii şi controlului integrat al poluării prin utilizarea unor tehnici
corespunzătoare pentru acele activitate care pot produce poluări semnificative, consacrat prin
O.U.G. nr.91 din 2002, şi care vizează necesitatea luării unor măsuri corespunzătoare în scopul
prevenirii, al controlului dar şi a reducerii efectelor negative ce ar putea fi produse prin activităţi
deosebit de poluante.
Principiul prevenirii poluării, consacrat de art.3 lit.b din lege, porneşte de la faptul că
prevenirea riscurilor şi pagubelor ecologice, implică costuri mai reduse decât remedierea calităţii
factorilor de mediu afectaţi prin poluare. Acest principiu presupune atât activităţi de prevenirea
producerii poluării sau degradării mediului, cât şi activităţi de limitare sau eliminare a efectelor
dăunătoare ale poluării, însoţite de stabilirea responsabilităţilor şi sancţiunilor ce se impun.
Principiul precauţiei7 în luarea deciziilor de către autorităţile cu atribuţii în protecţia
mediului, consacrat prin art.3 lit.a din Legea privind protecţia mediului.
Precauţia reclamă ca toate drepturile de protecţie şi conservare a mediului să fie rezultate
chiar dacă nu se prefigurează nici o pagubă. Precauţia, ca măsură de prudenţă trebuie să
caracterizeze luarea oricăror decizii în domeniul protecţiei mediului în scopul excluderii oricăror
riscuri de poluare.
Principiul conservării biodiversităţii şi a ecosistemelor, este prevăzut expres în art.3 lit.c ,
din Legea mediului.
Conservarea presupune menţinerea unui nivel durabil al resurselor ecologice, atât al celor
regenerabile, cât şi al celor neregenerabile. Conservarea biodiversităţii şi ecosistemelor presupune
protecţia ecosistemelor, conservarea biodiversităţii, precum şi utilizarea şi gospodărirea durabilă a
resurselor naturale ale mediului.
Principiul “poluatorul plăteşte”8 a fost consacrat de legislaţia noastră, pentru prima dată,
prin Legea nr.137/1995 în art.3 lit.d.
În sens larg, principiul “poluatorul plăteşte” presupune obligarea poluatorului la imputarea
costului social al poluării provocate, care să acopere toate efectele negative produse asupra
persoanelor şi bunurilor acestora, asupra mediului, în ansamblul său.
În sens restrâns, acest principiu presupune obligarea poluatorilor de a suporta costul
măsurilor de depoluare, sub formă de taxe şi investiţii depoluante.
Principiul “poluatorul plăteşte” exprimă ideea că cel ce poluează mediul va suporta rigorile
legii indiferent dacă este culpabil sau nu. La nivel mondial, în 1992 la Rio de Janeiro s-au adoptat
Principiile de la Rio, care includea printre altele şi pe acela că „cel ce poluează trebuie să suporte
costul poluării”.
Semnificaţiile acestui principiu au fost precizate şi explicitate la nivel internaţional prin
Recomandările OSCDE şi ale Consiliului UE, în sensul că, poluatorul trebuie să suporte cheltuielile
de prevenire şi luptă împotriva poluării.
Principiul cooperării aplicabil în domeniul protecţiei mediului între cei ce deţin,
administrează şi folosesc factorii de mediu, pornind de la premisa după care lupta împotriva
poluării, pe plan intern, este eficientă numai dacă între stat, agenţi economici, organisme nestatale şi
cetăţeni există o cooperare în acest sens.
Luând în considerare realitatea că poluarea nu are frontiere, se impune cu necesitate şi
cooperarea internaţională dintre state dar şi dintre diferitele organizaţii şi organisme internaţionale,
în scopul prevenirii înlăturării efectelor poluării.

30
 Dreptul mediului

Principiul priorităţii sănătăţii şi vieţii oamenilor, rezultă direct din dispoziţiile constituţionale
(art.22 alin.1, art.33 alin.1 şi alin.2, art.134 alin.2 din Constituţie), dar şi din prevederile Legii
nr.137/1995 (art.3, lit.e şi art.34 alin.1).
Acest principiu exprimă ideea după care omul este cel mai important element al mediului, el
ocupă o poziţie centrală în mediul natural, ceea ce impune sprijinirea înlăturării cu prioritate a
acelor poluanţi care periclitează grav şi nemijlocit şi sănătatea oamenilor şi protecţia vieţii şi
sănătăţii sale prin toate mijloacele.
Principiul utilizării durabile a resurselor naturale, semnifică obligaţia generală de a
conserva şi proteja mediul, ca şi patrimoniu comun al umanităţii, în scopul menţinerii sale, cel puţin
în starea în care a fost moştenit şi a transmiterii generaţiilor următoare. Acest principiu este denumit
în doctrină9 şi sub forma principiului “drepturile generaţiilor viitoare”.
Legea - cadru defineşte dezvoltarea durabilă ca fiind “dezvoltarea care corespunde
necesităţilor prezentului, fără a compromite posibilităţile generaţiilor viitoare de a le satisface pe ale
lor”.10
Un alt principiu al dreptului mediului pe plan intern, este şi principiul monitoringului
mediului, a creării sistemului naţional de monitorizare integrată a mediului.
Principiul dezvoltării armonioase a activităţilor economico-sociale şi de protecţia mediului,
exprimă cerinţa integrării activităţii de protecţie a mediului în complexul activităţilor economico -
sociale, a realizării unei armonii între aceste activităţi, în scopul satisfacerii intereselor globale.

Principiul dezvoltării elaborării internaţionale pentru asigurarea calităţii mediului.

Principiul creării cadrului de participare a organizaţiilor regulamentele şi a populaţiei la
elaborarea şi aplicarea deciziilor, conform căruia, organizaţiile nestatale şi populaţia cu atât dreptul
cât şi obligaţia de participare la elaborarea şi aplicarea deciziilor, programelor şi planurilor privind
mediul.11

2. Modalităţi de implementare a principiilor de dreptul mediului

Art.4 din Legea - cadru nr.137/1995, republicată în 2003, stabileşte “modalităţile de implementare
a principiilor şi elementelor strategice”, respectiv:
ƒ adoptarea unor politici de mediu armonizate cu programele de dezvoltare, în scopul
asigurării progresului ţării concomitent cu protecţia şi dezvoltarea mediului;
ƒ obligativitatea procedurii de evaluare a impactului asupra mediului, în faza iniţială a
proiectelor şi programelor, în scopul evitării producerii unor efecte negative asupra
mediului prin anumite activităţi economico-sociale;
ƒ obligativitatea efectuării unei evoluări de mediu înainte de aprobarea anumitor planuri
şi programe;
ƒ corelarea planificării de mediu cu cea de amenajare a teritoriului şi de urbanism, care
presupune o compatibilitate între planificarea dezvoltării economico - sociale şi
protejarea condiţiilor de mediu. Planificarea raţională de mediu şi cea a aşezărilor umane
şi a urbanizării, trebuie să reprezinte un instrument eficient pentru armonizarea
dezvoltării cu ocrotirea şi îmbunătăţirea mediului;
ƒ introducerea pârghiilor economice stimulative sau coercitive, sub formă de stimulente
economice de cointeresare sau de înăsprire a sancţiunilor juridice pentru agenţii
economici şi persoanele fizice, urmăreşte asigurarea respectării reglementărilor în
materie;

31
 Dreptul mediului

ƒ rezolvarea, pe niveluri de competenţă, a problemelor de mediu, în funcţie de amploarea

acestora, de către organele cu atribuţii stabilite prin lege, în legătură cu activitatea de
protecţie a mediului, în mod corect şi consecvent;
ƒ propunerea de acte normative armonizate cu reglementările europene şi internaţionale în
domeniu, în scopul asigurării calităţii corespunzătoare a mediului, în conformitate cu
dispoziţiile comunitare;
ƒ introducerea şi urmărirea realizării programelor pentru conformare;
ƒ recunoaşterea produselor cu impact redus asupra mediului, prin acordarea etichetei
ecologice;
ƒ promovarea cercetării fundamentale şi aplicative în domeniul protecţiei mediului,
pornind de la realitatea după care ştiinţa şi tehnica sunt în măsură să descopere, să evite
sau să limiteze pericolele ce planează asupra mediului;
ƒ instruirea şi educarea populaţiei, precum şi participarea organizaţiilor
neguvernamentale la elaborarea şi aplicarea deciziilor, în scopul formării unei
conştiinţe de mediu, indispensabilă protecţiei şi dezvoltării durabile a mediului.

SECŢIUNEA III
DREPTUL MEDIULUI ÎN SISTEMUL DE DREPT ROMÂNESC

1. Consideraţii generale
Pornind de la realitatea după care dreptul mediului are un obiect şi o metodă de reglementare
proprie, izvoare şi principii specifice, el reprezintă o ramură autonomă şi complexă în sistemul de drept
românesc, alături de alte ramuri juridice fundamentale.
Poziţia distinctă a dreptului mediului în sistemul de drept este argumentată şi de: importanţa
socială, economică şi politică a relaţiilor sociale reglementate de dispoziţiile constituţionale şi de
normele juridice de mediu; de puterea şi valoarea izvoarelor dreptului mediului; de importanţa
luptei împotriva poluării; de caracterul planetar al mediului ce comportă o reglementare atât internă
cât şi internaţională, etc.
În privinţa încadrării dreptului mediului în diviziunea fundamentală tradiţională a dreptului în
dreptul public şi dreptul privat, în literatura de specialitate nu există o opinie unitară. Astfel, unii
autori12 apreciază că dreptul mediului cuprinde atât elemente de drept administrativ cât şi elemente de
drept civil, penal etc., existând o tendinţă de transformare a unor drepturi speciale (dreptul rural,
dreptul urbanismului, dreptul minier) în ramuri ale sale. Se afirmă, de asemenea, că apariţia acestei
ramuri de drept a avut ca şi consecinţă reconcilierea între dreptul pozitiv şi dreptul natural.
Alţi autori13, consideră că dreptul mediului se situează în domeniul dreptului public,
argumentând în acest sens că, prin întreaga activitate de protecţie a mediului se urmăreşte ocrotirea
unui interes public major, că normele juridice de mediu au caracter imperativ, iar persoanele se află
în raporturi de subordonare faţă de autorităţile publice centrale şi locale cu atribuţii în materie.
Totuşi, pornind de la realitatea că scopul participanţilor la raporturile juridice de mediu se
bazează pe un interes propriu al fiecăruia şi pe un scop comun, acela de protecţie şi dezvoltare a
mediului, şi că ramura de dreptul mediului are un caracter interdisciplinar, se consideră că este
dificilă o stabilire rigidă a apartenenţei acestuia la dreptul public.

2. Corelaţia dintre dreptul mediului şi celelalte ramuri de drept

În condiţiile divizării dreptului în tot mai multe ramuri juridice şi, pe cale de consecinţă a
apariţiei unor ramuri juridice mixte, şi în cadrul dreptului mediului se regăsesc norme juridice
aparţinând mai multor ramuri de drept.

32
 Dreptul mediului

Delimitarea dreptului mediului de alte ramuri este dificilă şi prezintă dinamicitate, pe

măsura progresului social şi a evoluţiei fenomenului juridic. Această delimitare este necesară însă
pentru relevarea necesităţii şi determinaţiilor acestei ramuri de drept.

2.1. Dreptul mediului şi dreptul constituţional

Normele juridice constituţionale, reglementând relaţiile sociale fundamentale14, fixează şi
pentru dreptul mediului, cadrul general de manifestare a relaţiilor sociale.
Constituţia cuprinde norme care consacră principii ale dreptului mediului, obligaţia statului
de a ocroti şi reface echilibrul ecologic, obligaţia respectării de către proprietari a sarcinilor privind
protecţia mediului, garanţii juridice ale dreptului la mediu. De asemenea Constituţia revizuită din
2003 consacră dreptul fundamental al omului la un mediu sănătos (art.35).
În privinţa răspunderii juridice, dreptul constituţional creează cadrul în care trebuie să se
manifeste şi răspunderea juridică în dreptul mediului.
Deşi între cele două ramuri de drept există o serie de interferenţe, deosebirile dintre ele sunt
evidente şi planează asupra naturii obiectului supus reglementării.

2.2. Dreptul mediului şi dreptul civil

Dreptul civil cuprinde norme ce reglementează cea mai importantă instituţie juridică:
proprietatea. În sfera de reglementare a acestei instituţii şi cu privire la aceasta, se determină domeniul
relaţiilor sociale de mediu.
Interconexiunile dintre cele două ramuri sunt determinate, în primul rând, de exercitarea
dreptului de proprietate asupra factorilor de mediu protejaţi legal (sol, subsol, ape, păduri, etc.).
Diferenţele dintre dreptul civil şi dreptul mediului sunt determinate de obiectul şi metodele
de reglementare specifice pentru fiecare, dar şi de calitatea titularului dreptului şi a obligaţiei, în
raporturile juridice civile şi cele de dreptul mediului.

2.3. Dreptul mediului şi dreptul administrativ

Între aceste două ramuri de drept există atât asemănări, cât şi deosebiri.
Astfel, atât în raporturile juridice administrative, cât şi în cele de dreptul mediului, părţile se
află pe poziţie de subordonare, una dintre ele fiind, de regulă, un organ al administraţiei de stat.
Raporturile de drept administrativ se nasc în cadrul şi pentru realizarea activităţii executive,
pe când, raporturile de dreptul mediului se nasc în scopul înfăptuirii protecţiei, conservării şi
dezvoltării mediului.
Problema înfăptuirii şi aplicării unei politici de mediu a determinat şi instituirea unei
administraţii cu atribuţii specifice, organizată special în acest sens.
De asemenea, regulile aplicabile faptelor ce constituie contravenţii în domeniul mediului,
sunt stabilite prin norme juridice administrative.

2.4. Dreptul mediului şi dreptul comercial

Dreptul comercial fixează regulile de bază în privinţa cadrului de exercitare şi a exercitării
în concret a drepturilor comerciale, a săvârşirii faptelor de comerţ etc.
Activităţile cu caracter comercial trebuie să se desfăşoare în aşa fel încât să nu aibă efect
asupra mediului, cu respectarea normelor de dreptul mediului.

2.5. Dreptul mediului şi dreptul penal

Anumite fapte pot aduce atingere gravă valorilor sociale ale mediului şi obiectivelor politicii
de mediu. Din acest motiv, legiuitorul a incriminat o serie de fapte antisociale cu privire la mediu,
prin norme juridice penale speciale. Dealtfel, din punct de vedere istoric, se remarcă faptul că
normele juridice ce au reglementat relaţiile de mediu, la începutul apariţiei acestora, au avut, în
marea lor majoritate, un caracter represiv.

33
 Dreptul mediului

2.6. Dreptul mediului şi dreptul internaţional

În ultimele decenii, odată cu diversificarea domeniilor în care au incidenţă normele juridice
de drept internaţional, s-a conturat tot mai clar ideea că în atingerea obiectivelor de mediu, este utilă
şi necesară, implicarea statelor pe plan internaţional în elaborarea de politici de mediu, precum şi
urmărirea realizării şi îndeplinirii măsurilor stabilite cu prilejul conferinţelor şi întrunirilor la nivel
internaţional. Totodată, remarcăm că prin implicarea României în elaborarea, adoptarea sau
ratificarea de tratate internaţionale în materie sunt realizate şi obiective de politică externă permit în
acelaşi timp o apreciere pozitivă a României pe plan mondial de către statele şi organismele
internaţionale implicate în monitorizarea mediului naţional şi mondial.

2.7. Dreptul mediului şi dreptul comparat

În toate statele lumii, obiectivele de bază ale politicii mediului sunt aceleaşi şi vizează
protecţia şi dezvoltarea mediului, gestionarea eficientă şi continuitatea factorilor de mediu, în
scopul dezvoltării sale durabile.
Diferenţele în privinţa normelor juridice cu privire la mediu, de la un stat la altul, sunt
determinate, în primul rând, de obiectivele economice ale fiecărui stat, dar ele pot fi determinate şi
de alţi factori cum sunt: poziţia geografică, regimul politic, structura de stat, nivelul de dezvoltare
etc. Pentru aceste considerente, există norme juridice cu incidenţă în domeniul mediului, mai
eficiente şi mai evoluate, mai necesare sau dimpotrivă. Totuşi, în prezent, în procesul de apropiere a
legislaţiei naţionale cu reglementările comunitare ale mediului, se va ajunge la o uniformizare la
nivel continental al acestor norme.

3. Sarcinile dreptului mediului

Sarcinile dreptului mediului sunt sarcinile complexe ale protecţiei şi dezvoltării mediului
natural şi artificial.
Sarcina fundamentală a dreptului mediului o reprezintă reglementarea protecţiei mediului, a
diferiţilor factori de mediu, atât prin intermediul legii generale în materie cât şi prin legi speciale.
Dreptul mediului contribuie la gestionarea eficientă a mediului, la conservarea şi
ameliorarea sa.
Prin prescripţiile şi regulile sale juridice, dreptul mediului îndeplineşte o serie de funcţii
specifice15 în raport cu scopurile principale urmărite: ocrotirea şi dezvoltarea corespunzătoare a
mediului, promovarea obiectivelor dezvoltării durabile, a cooperării internaţionale în materie etc.

SECŢIUNEA IV
RAPORTUL DE DREPTUL MEDIULUI16

1. Conceptul de raport de dreptul mediului

1.1. Definiţia raportului de dreptul mediului
Raportul de dreptul mediului este acea relaţie socială formată între persoane în legătură cu
protecţia şi dezvoltarea mediului (prevenirea poluării, refacerea mediului poluat, îmbunătăţirea
condiţiilor de mediu) reglementată prin norme juridice de dreptul mediului.
Raporturile juridice de mediu sunt acele relaţii de mediu reglementate prin norme juridice ce
aparţin dreptului mediului.

34
 Dreptul mediului

Raportul juridic de dreptul mediului se aseamănă cu alte raporturi juridice din cadrul
sistemului nostru juridic (toate au caracter social, voliţional, ideologic etc.), dar se şi deosebeşte de
acestea prin anumite trăsături, caractere specifice.

1.2. Trăsăturile specifice raportului juridic de mediu

Deşi prezintă caracterele specifice oricărui raport juridic, raportul juridic de dreptul mediului
prezintă şi următoarele trăsături specifice:
- ia naştere între persoane, în legătură cu activitatea complexă şi variată de protecţie a
mediului;
- în raportul juridic de mediu participă orice persoană (organele statale, persoane fizice şi
juridice), atât ca subiect activ cât şi ca subiect pasiv;
- de regulă, participanţii la raportul juridic de mediu se găsesc pe poziţie juridică de
subordonare – supraordonare şi numai ca excepţie se găsesc pe poziţie juridică de
egalitate;
- de regulă, raporturile juridice de mediu, se nasc prin voinţa statului exprimată în lege
(deci sunt raporturi juridice simple, voliţionale), fără a fi necesară o manifestare de
voinţă expresă din partea participanţilor în scopul naşterii unor astfel de raporturi. Prin
excepţie, raporturile juridice de mediu pot avea caracter dublu voliţional (atunci când iau
naştere prin voinţa statului şi a participanţilor).

1.3. Categorii de raporturi juridice de mediu

Gruparea pe categorii a raporturilor juridice de mediu se face în funcţie de felul activităţii de
protecţie a mediului în legătură cu care se nasc aceste raporturi juridice. Astfel, există următoarele
categorii de raporturi juridice de mediu:
a) Raporturi de mediu intervenite între părţi în vederea prevenirii poluării mediului – este
situaţia raporturilor juridice ce intervin între autoritatea pentru protecţia mediului şi
titularii unor investiţii sau obiective noi;
b) Raport juridic de mediu născut în procesul eliminării consecinţelor negative ale poluării
mediului – sunt raporturi juridice ce intervin, de regulă, între poluator şi organul
competent;
c) Raport juridic de sancţionare a agentului poluant – este raportul juridic născut între
poluator şi organul competent;
d) Raport juridic de mediu născut în procesul de îmbunătăţire a condiţiilor de mediu –
raport juridic născut între organul de stat competent şi persoanele ce participă la această
activitate;
e) Raport juridic de drept internaţional al mediului – este raportul născut între state (sau
persoane juridice naţionale) şi organisme internaţionale de specialitate în legătură cu
activitatea de protecţie a mediului.
Se constată că statul ca participant la activităţi complexe şi variate de protecţie a mediului,
este un participant activ şi constant în raportul juridic de mediu.

1.4. Condiţiile raportului juridic de mediu

Premisa naşterii oricărui raport juridic, deci şi a unui raport juridic de mediu, o constituie
norma juridică pentru ca în condiţiile stabilite de norma juridică să ia naştere un raport juridic de
mediu este necesar să intervină un fapt social, un fapt juridic (eveniment sau acţiune omenească).
Raporturile juridice de mediu sunt acele fapte juridice ce dau naştere raportului juridic de
dreptul mediului. Nu orice fapt juridic (social) generează, modifică sau stinge raportul juridic de
mediu, ci numai acele fapte juridice de care legea mediului (prin norme juridice de mediu) leagă
astfel de consecinţe juridice.
Sunt izvoare ale raportului juridic de mediu:

35
 Dreptul mediului

- evenimentele naturale – ca fenomene naturale, independente de voinţa omului, care au

efecte poluante asupra mediului (cutremure, inundaţii, tornade, erupţii vulcanice, incendii etc.), ce
generează, modifică sau sting raporturi juridice de mediu;
- acţiunile omeneşti – săvârşite de persoane fizice sau juridice care au ca efect fie
poluarea mediului (acţiuni poluante), fie sunt săvârşite în scopul prevenirii poluării, înlăturării
efectelor sale şi îmbunătăţirii condiţiilor de mediu, şi care pot produce, modifica sau stinge raporturi
juridice de mediu.
Acţiunile omeneşti pot fi săvârşite fără intenţia de a produce efecte poluante (sub formă de
accidente ecologice etc.) sau pot fi săvârşite cu intenţia de a produce astfel de efecte (acţiuni poluante).

2. Structura raportului juridic de mediu

2.1. Subiectele raportului juridic de mediu
Subiectele raportului juridic de mediu sunt persoanele între care există o relaţie socială
reglementată de o normă de dreptul mediului.
Subiectele raportului juridic de dreptul mediului sunt:
- persoane juridice (statul, unităţile administrativ – teritoriale, agenţii economici), care pot
fi de naţionalitate română sau străină;
- persoane fizice, care pot fi cetăţeni români sau străini, apatrizi sau persoane cu dublă
cetăţenie.
În funcţie de drepturile şi obligaţiile pe care le au în cadrul raportului juridic de mediu,
subiectele pot fi, de asemenea:
- subiecte de drept în raporturi juridice de drept internaţional al mediului (statul, organele
sale, organizaţiile neguvernamentale);
- subiecte de drept în raporturile juridice de drept intern al mediului (organe statale, agenţi
economici, persoane fizice, organizaţiile neguvernamentale).

2.2. Conţinutul raportului juridic de mediu

Conţinutul raportului juridic de mediu îl constituie drepturile şi obligaţiile subiectelor
raportului juridic de mediu (active sau pasive), prin care acestea sunt legate între ele.
Drepturile şi obligaţiile subiectelor raportului juridic de mediu (atribuţiile lor) sunt stabilite
prin legea-cadru (cap. IV), precum şi în alte acte normative cu caracter special din domeniul
dreptului mediului.

2.3. Obiectul raportului juridic de mediu

Obiectul raportului juridic de mediu îl constituie conduita subiectelor raportului juridic de
mediu, respectiv acţiunile sau inacţiunile lor în cadrul unor astfel de raporturi.
Obiectul raportului juridic de mediu este variat, diversificat pentru următoarele
considerente:
- activitatea de protecţie a mediului este o activitate complexă şi variată, la fel ca şi
activitatea de poluare dealtfel;
- subiectele raportului juridic de dreptul mediului au conduite diferite, prezintă o
diversitate mare de atitudini, de la protecţia şi ocrotirea mediului, până la poluarea lui.
Această diversitate este prestabilită de normele de dreptul mediului.
Legea nr.137/1995 privind protecţia mediului, stabileşte o serie de atribuţii (drepturi şi
obligaţii) în sarcina subiectelor raportului juridic de dreptul mediului, pe care le grupează astfel:
à Atribuţii şi răspunderi ale autorităţilor pentru protecţia mediului (art.65-68), respectiv
pentru autoritatea centrală pentru protecţia mediului şi pentru agenţiile teritoriale
pentru protecţia mediului;
à Atribuţii şi răspunderi pentru autorităţile administraţiei publice centrale (art.69),
respectiv pentru Ministerul Sănătăţii, Ministerul Apărării Naţionale, Agenţia Naţională
pentru Ştiinţă, Tehnologie şi Inovare, Ministerul de Interne, Ministerul Transporturilor,

36
 Dreptul mediului

Agenţia Naţională a Tineretului şi Sportului, precum şi pentru autorităţile administraţiei

publice locale (art.77);
à Atribuţii în sarcină persoanelor fizice şi juridice (art.80)

NOTE BIBLIOGRAFICE

1
Primul studiu cu privire la necesitatea recunoaşterii dreptului mediului ca şi ramură de drept
distinctă, aparţine lui Mircea Duţu, intitulat „Despre necesitatea, conceptul şi trăsăturile definitorii
ale dreptului ecologic”, în Revista Română de Drept nr. 5/1989, pag.21-28
2
Daniela Marinescu, op. cit., pag.31-33
3
Vezi, Ernest Lupan, Dreptul mediului, Ed. Argonaut, Cluj-Napoca, 1998, pag.47-48
4
A se vedea, Liviu Pop, Despre metoda de reglementare în dreptul civil, în „Studia Universitatis”
Babeş-Bolyai, Jurisprudenţia nr.1/1997, pag.49-54
5
Constituţia României din 2003 stabileşte că tratatele internaţionale la care România este parte sau
le-a ratificat fac parte din dreptul intern şi, ca urmare, ele se aplică în măsura în care nu aduc
atingere prevederilor constituţionale (art.11).
6
A se vedea, M. Uliescu, Principiile generale ale dreptului mediului, în Rev. „Studii de drept
românesc” nr.1-2/2001, pag.17 şi urm.
7
Din punct de vedere istoric, acest principiu a fost formulat pentru prima dată la nivel internaţional
în cadrul OCDE în 1987, iar la nivel european, Tratatul de la Maastricht cuprinde regula precauţiei
8
Acest principiu a fost adoptat pentru prima dată de către OCDE în anul 1972, printr-o
Recomandare a „Organizaţiei celor 24”
9
A se vedea, Mircea Duţu, op. cit., pag.106
10
Această dispoziţie a fost odată în 1989, în Raportul Comisiei Mondiale pentru Mediu şi
dezvoltare, intitulat „Viitorul nostru al tuturor„.
11
Acest principiu este în concordanţă cu Directiva C.E. 35/2003 care prevede participarea
publicului atunci când se elaborează anumite planuri şi programe privind mediul.
12
Mircea Duţu, op. cit., pag.82-83
13
Ernest Lupan, op. cit., 1998, pag.61-62
14
Ion Muraru, Drept constituţional şi Instituţii politice, Ed. Actami, Bucureşti, 1997, pag.19
15
A se vedea, în detaliu, funcţiile dreptului mediului, Mircea Duţu, op. cit., pag.107-108
16
Pentru detalii privind raportul de dreptul mediului, a se vedea, Ernest Lupan, op. cit., vol. I, 1996,
Cap. II şi Daniela Marinescu, op. cit., Cap. II

37
 Dreptul mediului

CAPITOLUL IV
PROTECŢIA JURIDICĂ A ARIILOR PROTEJATE ŞI A MONUMENTELOR NATURII

SECŢIUNEA I
CONSIDERAŢII GENERALE

1. Noţiuni introductive
Necesitatea protecţiei naturii este o problemă de care depinde buna desfăşurare a vieţii economico-
sociale, fiind un element indispensabil pentru dezvoltarea socială şi economică constantă şi
armonioasă atât pentru fiecare ţară şi pentru întreaga societate umană.
Conservarea diversităţii calitative şi cantitative a naturii corespunde celor mai înalte interese
ale omenirii, ceea ce impune aprecierea valorii şi importanţei sale.
Nevoia şi importanţa conservării ariilor protejate şi a monumentelor naturii trebuie să ocupe
unul din primele locuri în sistemul instituţionalizat al valorilor şi al principiilor etice ale omenirii.
2. Noţiunea de arii protejate. Scurt istoric. Temei legal
Legea protecţiei mediului nr.137/1995, republicată în 2000, defineşte aria protejată (anexa 1) ca
fiind o zonă delimitată geografic, cu elemente naturale rare sau în procent ridicat, desemnată sau
reglementată şi gospodărită astfel încât să atingă unele obiective specifice de conservare; ea cuprinde
parcuri naţionale, rezervaţii naturale şi ale biosferei, monumente ale naturii şi altele.
Ordonanţa de Urgenţă nr.236/2000 privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea
habitatelor naturale, a florei şi faunei sălbatice1, defineşte “aria protejată” ca fiind zona cu perimetru
legal stabilit ce are un regim special de ocrotire şi conservare, zonă în care există specii de plante şi
animale sălbatice, elemente şi formaţiuni biografice, peisagistice, geologice, paleontologice,
speologice, sau de altă natură, cu valoare ecologică, ştiinţifică sau culturală deosebită.
Constituirea ariilor protejate şi declararea de monumente ale naturii ocupă un loc important
în cadrul modalităţilor, al mijloacelor de protecţie şi conservare a naturii. De aceea, ariile protejate
şi monumentele naturii se declară prin acte cu caracter normativ, inclusiv prin angajamente silvice;
ariile protejate sunt evidenţiate în planurile de urbanism şi de amenajare a teritoriului, aprobate
conform legii.
Prima rezervaţie naturală din Europa, s-a constituit în sec. al XIV-lea în Polonia, în pădurea
Bialowez, în scopul ocrotirii unor animale rare. Primul parc naţional din lume este parcul
Yellowstone din S.U.A. (1872), urmat de declararea de alte parcuri naţionale în California (1906) şi
în Europa (Suedia – 1909).
Valoarea capitalului natural al României a impus de-a lungul timpului luarea unor măsuri de
protecţie diverse şi complexe.
Creatorul conceptului de „monument al naturii” a fost celebrul biolog şi geograf Al von
Humbolt, considerat pionierul ecologiei moderne. În ţara noastră, promotorii fundamentării
ştiinţifice ai ocrotirii naturii au fost Al. Borza şi Emil Racoviţă.
Perioada 1928 - 1944 este perioada de pionerat privind conservarea ariilor protejate şi a
monumentelor naturii, care a început cu primul Congres al naturaliştilor din România, la Cluj.
Prima reglementare din ţara noastră a fost Legea nr.213/1930 pentru protecţia monumentelor
naturii, abrogată prin Decretul nr.237/1950 care declara monumentele naturii ca bun al întregului
popor, libere de orice sarcini şi servituţi.

38
 Dreptul mediului

Legea privind protecţia mediului nr.9/1973, a reglementat de protecţia rezervaţiilor naturale

şi a monumentelor naturii. În anul 1990 s-au constituit un număr de 13 parcuri naţionale, iar în anul
1992 Delta Dunării este recunoscută ca şi Rezervaţie a Biosferei, ca şi arie protejată mare la nivel
internaţional.
Legea nr.137/1995 privind protecţia mediului, republicată în 2003, cuprinde dispoziţii
(art.55 - 64) legate de conservarea naturii şi ariilor protejate şi totodată recunoaşte toate ariile
protejate declarate anterior ca atare.

În prezent, există un număr de peste 580 arii protejate, dintre care 13 sunt parcuri naţionale,
trei dintre ele fiind recunoscute internaţional ca Rezervaţii ale Biosferei.
Menţinerea şi dezvoltarea reţelei naţionale de arii protejate şi de monumente ale naturii are
ca scop, conservarea biodiversităţii, a habitatelor naturale, a tuturor formaţiunilor şi structurilor cu
valoare ecologică, ştiinţifică şi peisagistică.
3. Categorii de arii protejate şi trăsături caracteristice2
Rezervaţiile naturale, sunt zone de o frumuseţe particulară ce cuprind elemente sau specii
animale sau vegetale ce posedă caracteristici unice, reprezentative. Ele sunt supuse unui regim de
protecţie, strict din partea statului, fiind interzise activităţile şi accesul omului, cu excepţia
scopurilor ştiinţifice.
Parcurile naţionale, sunt supuse controlului statului, având limite stabilite ferm; accesul
publicului este permis, însă vânătoarea şi pescuitul sunt permise numai în anumite condiţii.
Rezervaţiile naturale, cuprind suprafeţe de teren sau de apă, destinate conservării unor medii
de viaţă caracteristice. Există rezervaţii naturale: forestiere, botanice, geologice, speologice,
ornitologice, zoologice, maritime etc. Ele sunt considerate sanctuare ale florei şi faunei de
importanţă naţională ori mondială.
Rezervaţiile ştiinţifice, cuprind ecosisteme deosebite, specii de plante şi animale de
importanţă ştiinţifică naţională, ce reprezintă subiect de studiu pentru cercetarea şi cunoaşterea
ştiinţifică.
Monumentele naturii, cuprind specii de plante şi animale rare sau pe cale de dispariţie,
arbori seculari, fenomene geologice unice de interes ştiinţific sau peisagistic (peşteri, chei, cascade
etc.); ele desemnează un element natural individualizat, concret şi fac parte din ariile protejate.

SECŢIUNEA II
REGIMUL JURIDIC AL ARIILOR PROTEJATE

1. Regimul juridic special al ariilor protejate

Ordonanţa de Urgenţă nr.236/2000 privind regimul ariilor protejate, are ca scop garantarea
conservării şi utilizării durabile a patrimoniului natura, obiectiv de interes public major şi totodată,
componentă fundamentală a strategiei naţionale pentru dezvoltarea durabilă.
Pentru asigurarea măsurilor speciale de protejare a bunurilor patrimoniului natural, se
instituie un regim juridic diferenţiat pentru categoriile de arii protejate stabilite la nivel naţional
(rezervaţii ştiinţifice, parcuri naţionale, monumente ale naturii, rezervaţii naturale şi parcuri
naturale), şi la nivel internaţional (arii naturale şi zone umede de importanţă mondială, rezervaţii ale
biosferei, arii speciale de conservare şi de protecţie specială).
Toate suprafeţele terestre şi acvatice care aparţin domeniului public şi care datorită valorii
patrimoniului natural, necesită instituirea regimului de arie protejată, vor rămâne în proprietate

39
 Dreptul mediului

publică şi vor dobândi regim de protecţie.3 Modul de constituire şi de administrare a ariilor protejate
va lua în considerare interesele comunităţilor locale în scopul păstrării practicilor şi cunoştinţelor
tradiţionale locale în valorificarea acestor resurse, în beneficiul acestora.
Până la finalizarea procedurilor de instituire a regimului de protecţie a ariilor naturale
protejate, deţinătorii cu orice titlu a bunurilor cu valoare de patrimoniu natural, sunt obligaţi să
aplice şi să respecte măsurile de protecţie stabilite de autorităţile pentru protecţia mediului, fiind
interzise în perimetrele acestor zone, orice lucru sau activitate ce poate genera un impact negativ
asupra acestora. Ariile naturale protejate se vor evidenţia în planurile naţionale şi zonale de
amenajare teritorială şi de urbanism.
Responsabilităţile pentru stabilirea modalităţilor de administrare a ariilor protejate şi a altor
bunuri ale patrimoniului natural, puse sub regim de protecţie şi conservare revin autorităţilor
publice centrale pentru protecţia mediului şi Academiei Române pentru ariile naturale protejate
declarate prin legi sau prin alte acte normative adoptate de Guvern, precum şi autorităţilor
administraţiei publice judeţene sau locale pentru ariile protejate declarate astfel prin hotărâri ale
acestora.
Administrarea ariilor protejate se poate face prin: structuri de administraţie special
constituite; regii autonome; companii; societăţi naţionale şi comerciale; autorităţi ale administraţiei
locale; servicii descentralizate ale administraţiei publice centrale; instituţii de cercetare, de
învăţământ, ştiinţifice; muzee; organizaţii nonguvernamentale (art.18, pct.2, lit.a, b, c), persoane
fizice cu calitatea de custode, pentru ariile protejate ce aparţin domeniului public şi nu necesită
structuri de administrare special constituite (art.20, pct.1 din Ordonanţa de Urgenţă nr.236/2000).
Bunurile cu valoare de patrimoniu natural deţinute în regim de proprietate privată, sunt
ocrotite şi se conservă de proprietarii lor, în condiţii legale, în caz contrar, se va dispune măsura
indisponibilizării provizorii sau definitive, în scopul instituirii unei administrări speciale ale
acestora.4

2. Regimul juridic general al ariilor protejate

Legea nr.137/1995, republicată, dispune că,5 menţinerea şi dezvoltarea reţelei naţionale de
arii protejate şi de monumente ale naturii are drept scop, conservarea unor habitate naturale, a
biodiversităţii, a structurilor cu valoare ecologică, ştiinţifică şi peisagistică. Alături de ariile
protejate şi monumentele naturii existente, se pot declara şi altele prin acte sau reglementări cu
caracter normativ, prin amenajamente silvice, urmând a fi incluse în planurile de urbanism şi de
amenajare a teritoriului, aprobate conform legii.
Art.56 din legea-cadru, stabileşte următoarele atribuţii în sarcina Autorităţii centrale pentru
protecţia mediului:
- declară noi zone pentru extinderea reţelei naţionale de arii protejate şi monumente ale
naturii, la propunerea Academiei Române;
- organizează reţeaua de monitorizare şi stabileşte regimul de administrare a acestor zone;
- controlează modul de aplicare a reglementărilor de către administratorii acestor zone;
- elaborează, completează, şi difuzează „Catalogul ariilor protejate şi al monumentelor
naturii” precum şi „Cartea roşie a speciilor de plante şi animale din România”.
Autorităţile administraţiei publice locale are următoarele atribuţii:
- informarea agenţilor economici, a turiştilor şi a populaţiei cu privire la existenţa în zonă şi
la importanţa ariilor protejate şi a monumentelor naturii;
- să informeze populaţia şi agenţii economici cu privire la sancţiunile aplicabile pentru
nerespectarea statutului ariilor protejate şi al monumentelor naturii;
- să pună sub ocrotire provizorie, în condiţiile expres prevăzute de lege anumite obiective, în
vederea declarării lor ca şi arii protejate sau monumente ale naturii (art.58 din lege).

Persoanele fizice şi juridice au următoarele atribuţii:

40
 Dreptul mediului

- să respecte statutul suprafeţelor limitrofe ariilor protejate, monumentelor naturii pe care

s-au identificat elemente ce necesită a fi ocrotite;
- să gospodărească ecologic şi durabil suprafeţele pe care le deţin în calitate de proprietari
şi care sunt declarate arii protejate sau monumente ale naturii;
- să nu culeagă şi să comercializeze plante declarate monumente ale naturii;
-
să nu captureze, deţină şi comercializeze animale declarate monumente ale naturii;6
- să nu disloce, deţină şi comercializeze piese mineralogice, speologice, paleontologice, ce
provin din locuri declarate monumente ale naturii;
- să nu introducă în ţară, cu excepţia celor prevăzute de lege, culturi de microorganisme,
plante şi animale vii, fără acordul autorităţii centrale pentru protecţia mediului, cu consultarea
Academiei Române.

Principalele obiective ale gestionării corecte şi viabile a ariilor protejate sunt:

- cercetarea ştiinţifică;
- protejarea speciilor sălbatice şi a diversităţii genetice;
- utilizarea durabilă a ecosistemelor naturale;
- protejarea şi ocrotirea particularităţilor culturale şi tradiţionale;
- dezvoltarea educaţiei, a turismului;
- stabilirea unui sistem naţional şi internaţional al categoriilor ariilor protejate;
- gradarea intervenţiei umane cu privire la categoriile de arii protejate etc.

SECŢIUNEA III
REGLEMENTĂRI JURIDICE INTERNAŢIONALE

Mai multe grupuri de experţi ai Uniunii Internaţionale pentru Conservarea Naturii şi a

Resurselor sale (U.I.C.N.) în colaborare cu alte organisme internaţionale, au elaborat la sfârşitul
anilor ’80, documentul intitulat Strategia Mondială a Conservării Naturii, cu următoarele obiective
principale:
- menţinerea proceselor ecologice esenţiale;
- conservarea diversităţii genetice;
- utilizarea durabilă a speciilor şi ecosistemelor.
La Congresul Mondial despre Parcuri şi Arii protejate (Caracas, 1992) s-au adoptat o serie
de recomandări ce stabilesc liniile directoare ale clasificării ariilor protejate:
- sensibilizarea tuturor guvernelor cu privire la importanţa ariilor protejate;
- stabilirea reţelei ariilor protejate, pe baza unor metode globale;
- instituirea de norme internaţionale în vederea afirmării statisticilor ariilor protejate;
- cooperarea naţională şi internaţională în scopul consacrării naturii, a promovării şi
coordonării programelor în acest domeniu.
La Conferinţa Generală ONU de la Stockholm, din 1972 s-au adoptat Recomandările 37,
document internaţional ce reglementează protecţia ariilor şi a monumentelor naturii. Prin aceste
Recomandări, se cere guvernelor să-şi unească şi coordoneze eforturile pentru gospodărirea zonelor
protejate, să încheie acorduri în domenii ca: schimbul de informaţii, dispoziţii legislative de interes
mondial, protecţia plantelor şi a animalelor, reglementări privind pescuitul, vânătoarea etc.
La Conferinţa ONU şi UNESCO pentru Educaţie, Ştiinţă, şi Cultură de la Paris din 1972, s-a
adoptat Convenţia privind patrimoniul cultural şi natural care şi-a propus să realizeze o reunificare
şi reconciliere între patrimoniul cultural şi cel natural, considerate componente ale patrimoniului
universal, pentru a cărui ocrotire trebuie să coopereze întreaga comunitate internaţională.
Potrivit acestei Convenţii, sunt considerate ca făcând parte din patrimoniul natural:
- monumentele naturale constituite din formaţiuni sau grupuri de formaţiuni fizice şi
biologice, de valoare estetică sau ştiinţifică universală excepţională;

41
 Dreptul mediului

- formaţiuni geologice şi fiziografice şi zone strict delimitate, ce constituie habitatul

speciilor animale sau vegetale ameninţate şi care au o valoare universală excepţională din punct de
vedere al ştiinţei, conservării, sau al frumuseţii naturale.
Convenţia prevede pentru fiecare stat participant, obligaţia de identifica şi delimita astfel de
bunuri de pe teritoriul lor, în scopul ocrotirii, conservării, valorificării şi transmiterii lor generaţiilor
viitoare. Statele părţi în Convenţie, vor prezenta Comitetului Patrimoniului Mondial de pe lângă
UNESCO, un inventar al bunurilor din patrimoniul cultural şi natural ce le aparţin, însoţit de o
documentaţie, pe baza cărora, Comitetul stabileşte şi difuzează lista patrimoniului mondial a
bunurilor de valoare excepţională.
Pe plan internaţional, s-au elaborat şi alte documente ce constituie instrumente juridice
importante pentru protejarea acestor elemente ale mediului natural, cum ar fi:
- Convenţia privind protecţia naturii şi prezervarea vieţii sălbatice în emisfera vestică,
Washington, 1940, consacrată în principal, creării de parcuri naţionale cu resurse pentru scopuri
comerciale;
- Convenţia africană asupra conservării naturii şi resurselor naturale, Alger, 1968,
obligă statele contractante să ia măsuri de conservare a florei şi faunei, prin extinderea zonelor
existente;
- Convenţia asupra protecţiei naturii în Pacificul de Sud, 1976, recomandă crearea de
zone protejate, parcuri şi rezervaţii naţionale în această zonă a Globului;
- Convenţia Bennelux în domeniul conservării naturii şi al protejării peisajelor, 1982, a
propus delimitarea şi acordarea unui statut special zonelor protejate transfrontiere şi a zonelor
importante pentru speciile migratoare;
- Acordul internaţional asupra pădurilor tropicale, Geneva, 1983;
- Convenţia asupra conservării naturii şi resurselor naturale, Kuala Lumpur, 1985, care
prevede două categorii de zone protejate, respectiv parcurile naţionale şi rezervaţiile.
- Convenţia asupra biodiversităţii, document adoptat la Conferinţa O.N.U. pentru
Mediu şi dezvoltare de la Rio de Janeiro în 1992, reprezintă un document relevant cu privire la
importanţa şi necesitatea conservării diversităţii biologice, utilizarea durabilă a componentelor ei. În
art.8 din document se prevede obligaţia de realizare a unui sistem de arii protejate în care să se ia
măsuri speciale de conservare a biodiversităţii, precum şi măsuri adecvate de stabilire şi de
management al acestora. De asemenea, se impune reabilitarea ecosistemelor degradate, protejarea
speciilor şi populaţiilor periclitate, cooperarea internaţională pentru realizarea suportului financiar
în acest domeniu, adoptarea de măsuri naţionale şi internaţionale adecvate conservării
biodiversităţii.

SECŢIUNEA IV
REGIMUL DE PROTECŢIE ŞI CONSERVARE A REZERVAŢIEI BIOSFEREI „DELTA
DUNĂRII”

1. Noţiuni introductive. Scurt istoric al reglementărilor ce vizează protecţia Deltei Dunării

Prin lungimea şi volumul său de apă, Dunărea este al doilea fluviu din Europa şi unul
dintre cele mai importante la nivel internaţional, din multe puncte de vedere.
Delta Dunării este o regiune de importanţă naţională şi internaţională, dar care este şi
foarte fragilă, fiind supusă poluării sub diferite forme dar şi unei exploatări naţionale, cu consecinţe
negative.
În scopul opririi proceselor de degradare a Deltei Dunării şi a reconstrucţiei sale
ecologice, au fost luate o serie de măsuri, inclusiv legislative. Astfel, prin Decretul nr.103/19907 s-a
dispus oprirea lucrărilor de aplicare a programului de amenajare şi expoatare integrală a Deltei, în
scopul elaborării de studii ce cuprind măsuri pentru utilizarea raţională, redresarea şi menţinerea

42
 Dreptul mediului

echilibrului ecologic în zonă. A urmat Decretul nr.187/1990, prin care ţara noastră a aderat la
Convenţia privind patrimoniul mondial, cultural şi natural8 iar Delta Dunării a fost înscrisă în 1991
pe lista patrimoniului mondial, fiind declarată rezervaţie a biosferei. Convenţia consacră principiul
conform căruia toate statele sunt obligate să-şi protejeze bunurile excepţionale, care privite colectiv
aparţin întregii omeniri, fiind interzise măsurile ce pot prejudicia acest patrimoniu mondial.
Delta Dunării a fost înscrisă şi pe lista aferentă Convenţiei asupra zonelor umede, de la
Ramsar, din 1972, prin care i s-a stabilit un regim naţional şi internaţional de protecţie şi
conservare.9

2. Regimul juridic al Rezervaţiei Biosferei Delata Dunării10

Având calitatea recunoscută de patrimoniu natural mondial şi de zonă umedă de
importanţă internaţională, Delta Dunării trebuie supusă unui regim de protecţie şi dezvoltare
durabilă.
În scopul instituirii unui regim actual şi adecvat de protecţie şi conservare a Deltei
Dunării, dar şi de îndeplinire a angajamentelor internaţionale în materie, s-a adoptat Legea
nr.82/1993 privind constituirea Rezervaţiei Delta Dunării.11 Legea cuprinde dispoziţii referitoare la
regimul general şi special de protecţie, regimul de administrare, şi regimul sancţionator.
Regimul general de protecţie este stabilit prin lege pentru toate zonele pe care le
cuprinde rezervaţia, iar regimul specific pentru fiecare zonă în parte s-a stabilit prin Statutul
Rezervaţiei. Pentru aplicarea regimului de protecţie şi pentru administrarea patrimoniului natural al
Rezervaţiei Biosferei Delta Dunării, s-a înfiinţat Administraţia Rezervaţiei cu atribuţii de
administrare a patrimoniului natural din domeniul public de interes naţional12 al acesteia, şi cu
atribuţii de refacere şi protecţie a unităţilor fizico-geografice ce-i aparţin şi de reconstrucţie
ecologică.
Pe lângă sistemul complex de protecţie şi conservare a Deltei Dunării Legea nr.82/1993
cuprinde şi un ansamblu de sancţiuni juridice (contravenţionale, civile, penale), menite să contribuie
la asigurarea aplicării şi respectării sale.
Regimul juridic general al Deltei Dunării este completat şi de prevederile documentelor
internaţionale în materie (ratificate de ţara noastră), în scopul echilibrului ecologic, a stabilirii unor
măsuri de gestionare şi dezvoltare durabilă a acestei resurse naturale.

SECŢIUNEA V
RĂSPUNDEREA JURIDICĂ

Reglementările cu caracter general în materia mediului, dispun că nerespectarea sau

încălcarea prevederilor acestora atrage răspunderea civilă, contravenţională sau penală, după caz.
Astfel, se pot stabili şi formele răspunderii juridice pentru nerespectarea interdicţiilor sau
obligaţiilor cu privire la ariile protejate sau monumentelor naturii.
Răspunderea contravenţională, este forma de răspundere juridică ce intervine cel mai
frecvent în situaţia nerespectării regulilor privitoare la protecţia acestor factori naturali de mediu.
Amintim în acest context:
- neasigurarea de către autorităţile administraţiei publice locale a informaţiei agenţilor
economici, a populaţiei şi a turiştilor cu privire la existenţa în zonă de arii protejate şi monumente
ale naturii;
- neluarea măsurilor de interdicţie a accesului în zonele protejate a vehiculelor, de către
administratorii acestora;
- nerespectarea de către deţinătorii cu orice titlu a statutului suprafeţelor limitrofe ariilor
protejate şi monumentelor naturii;

43
 Dreptul mediului

- culegerea, deţinerea, comercializarea de plante şi animale declarate monumente ale

naturii;
-desfăşurarea, în zonele protejate, de activităţi fără acord sau autorizaţie de mediu etc.
Sancţiunea ce se aplică pentru astfel de fapte este amenda contravenţională, al cărui
cuantum se actualizează prin hotărâri de guvern.
În afara contravenţiilor stabilite prin art.83 din Legea nr.137/1997 şi prin dispoziţiile
Ordonanţa de Urgenţă nr.236/2000, Legea nr.82/1993 prevede la art.12, un număr de 34 de fapte
contravenţionale la regimul Biosferei Delta Dunării.
Răspunderea penală, intervine în cazul săvârşirii de fapte contravenţionale în astfel de
condiţii încât, conform legii penale, constituie infracţiuni. Sancţiunile ce se aplică în astfel de cazuri
sunt amenda penală sau închisoarea.
Răspunderea civilă, intervine atunci când prin fapta ilicită săvârşită se cauzează un
prejudiciu patrimonial, ce trebuie reparat; problema răspunderii reparatorii pentru pagubele
ecologice produse se soluţionează conform principiului „poluatorul plăteşte”; răspunderea este
obiectivă, independent de culpă; răspunderea este solidară, în cazul pluralităţii autorilor.

NOTE BIBLIOGRAFICE

1
Publicată în Monitorul Oficial nr.625 din 4 decembrie 2000.
2
Ariile protejate au cunoscut mai multe clasificări atât la nivel internaţional (în cadrul Uniunii
pentru Conservarea Naturii) cât şi la nivelul legislaţiei naţionale; astfel în cadrul UICN s-au stabilit
10 categorii de arii protejate; CE a propus în anul 1973 patru categorii de arii protejate, iar în anul
1980 Comisia UE a propus 8 categorii de arii protejate; a se vedea pentru analiza acestor categorii
Mircea Duţu, op.cit., pag.304-312.
3
Pentru procedura instituirii regimului de arie protejată, a se vedea, art.8 din Ordonanţa de Urgenţă
nr.236/2000.
4
Art.21 din Ordonanţă.
5
Art.55 alin.1 din Legea privind protecţia mediului, republicată în 2000, modificată şi completată în
2002.
6
Prin ordinul Ministrului Apelor, Pădurilor şi Protecţiei Mediului, nr.201 din 14 martie 1997, s-a
aprobat procedura de autorizare a activităţilor de recoltare, capturare şi achiziţie a plantelor şi
animalelor din flora şi fauna sălbatică a României, în scopul comercializării acestora pe piaţa
internă sau externă.
7
Decretul nr.103 din 7 august 1990, privind sistarea lucrărilor de amenajare a Deltei Dunării.
8
Această Convenţie a fost adoptată de Conferinţa Generală a UNESCO la 16 noiembrie, 1972.
9
Pentru detalii privind Convenţia UNESCO din 1972 şi Convenţia de la Ramsar din 1971, a se
vedea Al. Kiss, op. cit., pag.216 şi urm.
10
Pentru detalii, a se vedea, Mircea Duţu, Regimul juridic de protecţie şi conservare a Rezervaţiei
Biosferei Delta Dunării, Rev. „Dreptul” nr.5 şi 6 din 1994, pag.68-74.
11
Publicată în Monitorul Oficial nr.283 din 7 decembrie 1993, modificată şi completată prin Legea
nr.69/1996, modificată şi completată ulterior.
12
Nu aparţin domeniului public de interes naţional: terenurile din perimetrul Rezervaţiei care sunt
proprietate privată a persoanelor fizice; cele proprietate publică sau privată a unităţilor
administrativ-teritoriale; terenurile ocupate cu amenajări agricole şi piscicole ce constituie domeniu
public de interes judeţean.

44
 Dreptul mediului

CAPITOLUL V
PROTECŢIA JURIDICĂ A SOLULUI
(A TERENURILOR AGRICOLE) ŞI A SUBSOLULUI

SECŢIUNEA I
CONSIDERAŢII PRIVIND PROTECŢIA JURIDICĂ A SOLULUI

1. Necesitatea protecţiei juridice a solului. Modalităţi de protecţie1

Solul este o componentă importantă şi esenţială a biosferei, având o ecologie vulnerabilă la
influenţele negative naturale (inundaţii, furtuni, contaminare, poluare atmosferică) sau artificiale asupra
sa. Poluanţii acumulaţi în sol pot tulbura puternic echilibrul ecologic al acestuia, cu consecinţe negative
asupra mediului.
Poluarea solului este rezultatul acţiunilor ce produc degradarea solului (fizică, chimică,
biologică), afectând negativ capacitatea sa bioproductivă. Sursele de poluare a solului sunt: emisii din
procese tehnologice, pesticidele, deversările de petrol, rezidurile industriale şi deşeurile menajere,
exploatările de resurse minerale etc. Poluarea solului este un proces complex reprezentat de acele
fenomene negative care prin efectul lor duc la degradarea şi distrugerea funcţiei sale ca suport şi mediu
în acelaşi timp. Principalele efecte ale poluării solului sunt:
- acidificarea solului;
- diminuarea rezervei de humus;
- deficitul unor microelemente;
- deficitul sau excesul potenţial de umiditate;
- eroziunea şi sărăturarea solului;
- contaminarea cu agenţi patogeni, pesticide etc.
Efectele poluării solului se pot manifesta direct sau indirect, putând avea caracter imediat
sau pe termen lung.
Datorită multiplelor forme de poluare la care este expus, a întinderii sale limitate, a
importanţei în asigurarea perenităţii ecosistemelor terestre, a resurselor de hrană pe care le deţine şi le
oferă, dar şi a unei mari perioade de timp necesare pentru formarea unui nou strat de sol, sunt necesare
mijloace complexe şi variate pentru protecţia solului, măsuri adecvate de gospodărire, conservare,
organizare şi amenajare a terenurilor.
Solul este în strânsă interdependenţă cu subsolul şi cu celelalte ecosisteme terestre, fiind
supuse atât regulilor comune de protecţie, cât şi celor specifice, impuse de caracteristicile şi
particularităţile fiecăruia.
Reprezentând un patrimoniu indispensabil supravieţuirii, protecţia şi refacerea acestuia este
deosebit de importantă şi necesară. Protecţia solului presupune următoarele tipuri de activităţi.:
- activităţi de îmbunătăţiri funciare, care se adresează de regulă, poluării naturale;
- activităţi de prevenire şi combatere a poluării solului, ce se adresează, în special,
poluării antropice.

În scopul protecţiei solurilor, legislaţia în vigoare stabileşte o serie de obligaţii pentru

deţinătorii de terenuri cu orice titlu, protecţia juridică fiind considerată mijlocul cel mai eficient de
conservare şi ameliorare a calităţii acestora.
Protecţia juridică a terenurilor are ca scop atât protecţia cantitativă (folosirea completă şi
păstrarea destinaţiei acestor terenuri, a fertilităţii lor, etc), cât şi protecţia lor calitativă (executarea de
lucrări de conservare şi ameliorare a solului pe bază de studii şi proiecte, prevenirea şi înlăturarea
degradării calităţii fizico-chimice şi biologice).

45
 Dreptul mediului

Protecţia juridică calitativă şi cantitativă a solului este parte componentă a protecţiei juridice
a mediului, fiind o problemă de interes atât public, cât şi privat, ce se realizează mai ales prin stabilirea
de obligaţii legale pentru orice deţinător de teren, care va executa lucrările de protecţie şi ameliorare a
solului fie prin forţe proprii, fie cu aportul unităţilor specializate.
Dispoziţiile constituţionale (art.46) consacră o obligaţie generală pentru deţinătorii de
terenuri cu orice titlu şi pentru autorităţile publice, de întocmire de studii şi proiecte de lucrări de
protecţie şi ameliorare a calităţii solului, dar şi executarea acestora.
Legea privind protecţia mediului cuprinde dispoziţii care prevăd obligaţia pentru toţi
deţinătorii de terenuri de protecţie a solului, subsolului şi ecosistemelor terestre prin măsuri de
gospodărire, conservare şi amenajare a teritoriului complexe şi adecvate.
Terenurile degradate şi neproductive (cu eroziune, cu exces de umiditate, pietriş, bolovăniş,
nisipoase, sărăturile, terenurile acide, cu deşeuri, etc.) care şi-au pierdut, total sau parţial, capacitatea de
producţie, sunt supuse unui program de recuperare şi ameliorare.2
Solul poate fi protejat şi ameliorat prin lucrări de îmbunătăţiri funciare3, sub formă de
construcţii hidrotehnice, lucrări de prevenire şi înlăturare a secetei, inundaţiilor, umidităţii excesive,
eroziunii, etc., în scopul îmbunătăţirii cpacităţii de producţie a terenurilor neproductive. Aceste lucrări se
execută în corelare cu lucrările de gospodărire a apelor, de amenajare a teritoriului, în acord cu
interesele proprietarilor de teren.
Pentru ca regimul juridic al solului să fie reglementat eficient, printr-o legislaţie adecvată, în
scopul protecţiei şi îmbunătăţirii calităţii sale, este necesar a se lua în considerare particularităţile
specifice ale terenurilor.4

SECŢIUNEA II
RAPORTUL JURIDIC DE PROTECŢIE A TERENURILOR AGRICOLE

1. Noţiune şi mijloace juridice de protecţie a terenurilor agricole

Parte componentă a fondului funciar, terenurile cu destinaţie agricolă sunt alcătuite din:
- terenuri agricole productive (arabile, vii, livezi, păşuni, fâneţe, sere, solarii);
- terenuri cu vegetaţie forestieră - păşuni împădurite, terenuri ocupate cu construcţii şi
instalaţii agrozootehnice, amenajări piscicole, de îmbunătăţiri funciare, drumurile de
exploatare agricolă, platforme şi spaţii de depozitare pentru produse agricole;
- terenuri neproductive (ce pot fi amenajate şi folosite pentru producţia agricolă).
Mijloacele juridice de protecţie privesc atât terenurile agricole productive, cât şi cele
neproductive. Acestea constau în:
- interdicţia de a le schimba destinaţia agricolă, cu excepţia cazurilor şi condiţiilor
prevăzute de lege;
- interdicţia de a desfăşura activităţi poluante, etc.

2. Atribuţiile subiectelor raportului juridic de protecţie a terenurilor agricole

Subiectele acestor raporturi juridice sunt: statul, organele statului şi deţinătorii de terenuri cu
orice titlu.
Statul, ca subiect al raporturilor juridice de protecţie a terenurilor agricole, urmăreşte
realizarea unei protecţii cantitative şi calitative a acestora, îndeplinind în acest sens următoarele
atribuţii5:
- stabileşte cadrul legislativ de protecţie a terenurilor agricole;
- organizează evidenţa acestor terenuri şi stabileşte sistemul de monitorizare a calităţii
solului;
- controlează respectarea prevederilor imperative ale legii de către deţinătorii de terenuri
agricole;
- stabileşte procedura de autorizare privind probleme de protecţia mediului;

46
 Dreptul mediului

- asigură respectarea obligaţiilor asumate pe plan internaţional în domeniul cooperării în

materie;
- sprijină realizarea lucrărilor de protecţie şi ameliorare a solului, suportând parţial sau
total cheltuielile, în limita alocaţiilor bugetare alocate.
Protecţia cantitativă a terenurilor agricole are ca scop folosirea completă şi eficientă,
precum şi păstrarea destinaţiei lor economice. Pentru a se evita reducerea fondului funciar agricol,
scoaterea din circuitul agricol (temporar sau definitiv) este admisă numai în cazuri justificate şi
excepţionale, conform legii.
Protecţia calitativă a terenurilor agricole are ca scop păstrarea potenţialului productiv al
acestora, prevenirea şi înlăturarea degradării calităţilor fizico - chimice şi biologice, precum şi
îmbunătăţirea calităţii solului terenurilor agricole.
Art. 50 din Legea privind protecţia mediului stabileşte în sarcina autorităţilor centrale
pentru agricultură şi silvicultură obligaţia de a ţine evidenţa terenurilor degradate, improprii pentru
producţia agricolă, de a îndruma şi controla lucrările de îmbunătăţiri funciare, de a acorda asistenţă
tehnică de specialitate pentru lucrările de îmbunătăţiri funciare, elaborând reglementări privind
menţinerea şi ameliorarea calităţii terenurilor, conservarea biodiversităţii şi habitatelor naturale.
Deţinătorii de terenuri cu orice titlu au stabilite prin lege6, în scopul asigurării protecţiei
calităţii solurilor, următoarele obligaţii:
-
să prevină deteriorarea calităţii solurilor7;
-
să respecte condiţiile stipulate în acordul/autorizaţia de mediu pentru lucrările de
amplasare, construire şi punere în funcţiune a obiectivelor de orice fel, precum şi pentru
schimbarea destinaţiei terenurilor;
-
să nu ardă vegetaţia ierboasă, stuful, tufărişurile, fără autorizaţie eliberată de autoritatea
de mediu competentă;
-
să respecte toate prevederile legii privind protecţia terenurilor.

Controlul respectării reglementărilor privitoare la protecţia şi conservarea, precum şi la

folosirea judicioasă a solurilor, subsolurilor, ecosistemelor terestre se organizează şi se exercită de
autorităţile pentru protecţia mediului, sau după caz, de alte autorităţi ale administraţiei publice
competente.
Un rol deosebit de important în privinţa protecţiei juridice a terenurilor agricole îl reprezintă
normele juridice8 care reglementează imperativ aspecte legate de: folosirea temporară sau definitivă a
terenurilor în alte scopuri decât producţia agricolă, amplasarea construcţiilor de orice fel pe terenuri
agricole din extravilan, scoaterea definitivă din circuitul agricol a terenurilor agricole din extravilan,
scoaterea temporară a terenurilor agricole din producţia agricolă pentru realizarea lucrărilor de
îmbunătăţiri funciare, de remediere a unor deranjamente la liniile de telecomunicaţii, executarea de
lucrări de organizare şi amenajare a teritoriului, etc.

SECŢIUNEA III
RĂSPUNDEREA JURIDICĂ PENTRU NERESPECTAREA DISPOZIŢIILOR DE PROTECŢIE
JURIDICĂ A TERENURILOR AGRICOLE

1. Consideraţii privind formele răspunderii juridice

Încălcarea normelor juridice referitoare la protecţia terenurilor agricole de către destinatarii
acestora, atrage răspunderea contravenţională, civilă, penală sau răspunderea specială. Destinatarii
normelor legale privind protecţia juridică a trenurilor agricole sunt cele 3 categorii de persoane,
respectiv: autorităţile publice, deţinătorii de terenuri agricole cu orice titlu, alte persoane fizice sau
juridice.

47
 Dreptul mediului

1.1. Răspunderea contravenţională intervine în cazul săvârşirii faptelor calificate de

legiuitor ca fiind contravenţii. Sancţiunea contravenţională este, de regulă, amenda
contravenţională, care reprezintă suma de bani pe care contravenientul este obligat s-o plătească,
sumă care se actualizează anual prin hotărâri de guvern.
Art. 88 din Legea nr. 18/1991, republicată, stabileşte contravenţiile ce se săvârşesc în
legătură cu evidenţa, protecţia, folosirea şi ameliorarea terenurilor agricole. Încălcarea dispoziţiilor art.
52 din Legea nr. 137/1995, prin fapte contravenţionale, atrage răspunderea contravenţională.
Sunt de asemenea contravenţii la normele privind proiectarea, executarea, întreţinerea,
exploatarea, repararea şi protecţia amenajărilor de îmbunătăţiri funciare, faptele ce întrunesc aceste
condiţii, prevăzute de art. 31 din Legea îmbunătăţirilor funciare nr.84/1996.
1.2. Răspunderea penală intervine în situaţia săvârşirii de fapte penale ca urmare a
încălcării dispoziţiilor legale referitoare la protecţia şi ameliorarea terenurilor agricole. Sunt
considerate infracţiuni, în temeiul dispoziţiilor art. 84-87 din Legea fondului funciar următoarele
fapte:
- distrugerea şi degradarea terenurilor agricole, a împrejmuirilor;
- acestora, a culturilor agricole şi a lucrărilor de îmbunătăţiri funciare;
- ocuparea fără drept, total sau parţial, a terenurilor agricole, precum şi refuzul de a
elibera terenul astfel ocupat;
- mutarea sau distrugerea semnelor de hotar;
- utilizarea de pesticide şi îngrăşăminte chimice în zonele şi cu mijloacele interzise.
1.3. Răspunderea civilă intervine în cazul în care, printr-o faptă ilicită (contravenţie sau
infracţiune) s-a cauzat un prejudiciu patrimonial, situaţie în care autorii acestuia sunt obligaţi să
suporte pagubele cauzate, şi după caz, să restabilească situaţia anterioară. Art. 81 din Legea privind
protecţia mediului instituie regula răspunderii civile obiective, astfel “Răspunderea pentru
prejudiciu are caracter obiectiv, independent de culpă”, regulă prin care se materializează principiul
de dreptul mediului “poluantul plăteşte”.
1.4. Răspunderea specială este o răspundere de dreptul mediului9, ce intervine în situaţiile
în care s-a încălcat o obligaţie legală de către subiectele participante la un raport juridic de dreptul
mediului şi atrage o sancţiune specifică. Aceasta se aplică, de regulăm pe lângă celelalte forme de
sancţionare juridică. Amintim în acest context:
- pierderea dreptului de folosinţă asupra terenului agricol de către deţinătorii cu titlu de
folosinţă, în cazul în care nu s-a asigurat cultivarea şi protecţia acestuia;
- pierderea dreptului de a li se mai aproba scoaterea de terenuri din producţia agricolă
titularilor lucrărilor de investiţii sau de producţie care nu şi-au îndeplinit obligaţiile de
redare în folosinţă agricolă în condiţiile stabilite de lege, a terenurilor agricole astfel
acordate;
- plata de taxe legale pentru diferite tipuri de activităţi, etc.

SECŢIUNEA IV
PROTECŢIA JURIDICĂ A SUBSOLULUI

1. Noţiune şi temei legal

Subsolul reprezintă spaţiul fizic de sub sol, alcătuit din totalitatea formaţiunilor geologice
accesibile lucrărilor de cercetare şi prospecţiuni geologice.10 Compoziţia chimică a subsolului
influenţează starea de fertilitate a stratului superior al pământului, al solului.

48
 Dreptul mediului

Datorită însuşirilor sale, a resurselor naturale, a bogăţiilor pe care le cuprinde, cu rol

deosebit asupra dezvoltării generale a societăţii, se impune protejarea subsolului prin toate mijloacele,
inclusiv cele juridice, care sunt cele mai eficiente. Este necesară o protecţie a resurselor naturale, o
gestiune durabilă a acestor materii prime printr-o exploatare şi o explorare eficientă.
Datorită legăturii organice dintre sol şi subsol, regimul lor juridic şi protecţia lor sunt
reglementate de multe ori în acelaşi context.
Primul text legal cu privire la exploatarea şi protejarea resurselor subsolului îl reprezintă
Legea minelor din anul 1894 (modificată şi completată în 1906 şi 1913), ce cuprindea dispoziţii în
legătură cu protecţia zăcămintelor miniere. Prin Constituţia din 1923, zăcămintele şi bogăţiile subsolului
au fost declarate proprietatea exclusivă a statului. A urmat apoi Legea minelor din 1924, Legea
nr.9/1973 privind protecţia mediului, care a stabilit reglementări stricte privind protecţia subsolului, a
zăcămintelor şi a resurselor sale.
Constituţia României din 2003 dispune în art.136 alin.3 că toate bogăţiile de interes public
ale subsolului sunt obiect exclusiv al proprietăţii publice, stabilind în sarcina statului obligaţia de a
asigura exploatarea raţională a resurselor naturale în concordanţă cu interesul naţional. Capitolul VI din
Legea nr.18/1991 republicată, cuprinde dispoziţii ce reglementează regimul juridic al subsolului şi
protecţia sa juridică.
Prin Legea petrolului nr. 134/199511 s-a instituit regimul juridic al explorării şi exploatării
petrolului în ţara noastră fiind stabilite şi reguli de protecţie a solului şi subsolului.
Legea nr. 137/1995 prevede în art. 48 obligaţia generală pentru toţi deţinătorii, indiferent de
titlu, de a proteja solul, subsolul şi ecosistemele terestre, iar alte dispoziţii stabilesc supunerea la un
regim de protecţie a resurselor naturale ale subsolului, instituind obligaţii în sarcina celor ce le
prospectează sau le exploatează.
Făcând parte din categoria bunurilor domeniului public, subsolul se bucură de o protecţie
deosebită, în scopul prevenirii poluării sale, a diminuării resurselor şi bogăţiilor sale, a protecţiei
cantitative şi calitative utilizându-se instrumente juridice bogate şi variate.
Dispoziţiile constituţionale stabilesc că subsolul este domeniu public12, bunurile sale sunt
inalienabile, iar protecţia subsolului este o problemă de interes public şi privat.
2. Protecţia juridică a subsolului
Explorarea şi exploatarea subsolului şi a resurselor sale naturale trebuie să se facă în
interesul întregii societăţi. Subsolul, bogăţiile şi resursele sale naturale, fiind supuse degradării şi
poluării, impun necesitatea luării unor măsuri de protecţie juridică corespunzătoare.
Autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului stabileşte:
- reglementările corespunzătoare protecţiei calităţii subsolului;
- procedura de autorizare a lucrărilor de exploatare, prospectare şi extracţie de zăcăminte
ale subsolului;
- reglementări privind refacerea subsolului afectat (natural sau artificial).
Organele de stat au o serie de atribuţii în legătură cu protecţia subsolului, astfel:
- să ţină evidenţa tuturor resurselor subsolului, a lucrărilor de extracţie şi prelucrare;
- să monitorizeze lucrările de exploatare şi prospecţiuni geologice;
- să stabilească procedura de autorizare a lucrărilor de exploatare şi explorare a subsolului;
- să stabilească reglementări privind protecţia subsolului.
Persoanele fizice sau juridice care prospectează sau exploatează bogăţiile subsolului sunt
obligate:
- să solicite şi să obţină acordul/autorizaţia de mediu şi să-i respecte prevederile;
- să refacă terenurile afectate ca urmare a activităţilor desfăşurate, aducându-le la
parametrii productivi şi ecologici naturali;
- să ia măsurile preventive privind poluarea mediului şi cauzarea de prejudicii ecologice
cu ocazia efectuării lucrărilor de exploatare şi explorare a subsolului;
- să anunţe autorităţile competente despre orice situaţii accidentale de natură să pună în
pericol ecosistemul terestru.

49
 Dreptul mediului

Încălcarea normelor juridice de protecţie a subsolului ca urmare a neîndeplinirii obligaţiilor

legale sau săvârşirea de fapte interzise în materie, de către toţi utilizatorii subsolului, atrag după caz
răspunderea juridică contravenţională, penală sau civilă.

NOTE BIBLIOGRAFICE
1
Art. 48 din Legea nr.137/1995, republicată în 2000.
2
Art. 61 din Legea nr.18/1991, republicată, pentru o analiză a instituţiei perimetrului de ameliorare,
a se vedea Mircea Duţu, op. cit. , pag.279-280.
3
Regimul juridic general este stabilit prin Legea îmbunătăţirilor funciare nr.84/1996, publicată în
Monitorul Oficial nr.159 din 24 iulie 1996.
4
Cu privire la aceste particularităţi, a se vedea Ernest Lupan, op. cit. vol. II, 1997, pag.10-13.
5
A se vedea, în acest sens, art.49 din Legea nr.137/1995, republicată în 2000, care stabileşte
atribuţiile Autorităţii centrale pentru protecţia mediului.
6
Art.52 din Legea nr.137/1995, republicată.
7
Prin stoparea alunecărilor de teren, a salinizării, mlăştinirii sau uscării excesive a terenurilor
agricole, prin stoparea poluării solului cu pesticide, îngrăşăminte minerale, substanţe toxice şi
periculoase.
8
Pentru o analiză a acestor reglementări cuprinse în art.69-84 din Legea fondului funciar
nr.18/1991, republicată, a se vedea Ernest Lupan, op. cit., 1998, pag.92-98.
9
În legătură cu sancţiunile specifice de mediu, a se vedea Mircea Duţu, Specificul sancţiunilor de
drept al mediului, rev “Dreptul”, nr.10-11/1994, pag.71-74.
10
A se vedea, pentru detalii legate de subsol, C. L. Popescu, Regimul constituţional al subsolului
României, rev. “Dreptul” nr.3/1995, pag.6 şi urm.
11
Publicată în Monitorul Oficial nr.301 din 29 decembrie 1995, modificată şi completată în 1998.
12
Art.136 alin.4 din Constituţia României.

50
 Dreptul mediului

CAPITOLUL VI
PROTECŢIA JURIDICĂ A FONDULUI FORESTIER

SECŢIUNEA I
NOŢIUNI INTRODUCTIVE

1. Aspecte legate de necesitatea protecţiei pădurilor. Noţiunea de pădure şi fond forestier

Pădurile reprezintă cel mai important stâlp de rezistenţă al sistemului ecologic, având o
importanţă existenţială în viaţa oricărui popor, ca factor de geneză, conservare şi dezvoltare a fiinţei
naţionale.
Binefacerile pădurii asupra mediului sunt rezultatul unor funcţii deosebit de importante
pentru desfăşurarea normală a activităţii social-economice. Pădurile sunt esenţiale pentru
dezvoltarea economică şi pentru subvenţionarea tuturor formelor de viaţă (umană, animală,
vegetală), având un rol important ca surse de bunuri şi de servicii.
Funcţiile multiple (ecologice, sociale şi economice) ale pădurii presupun instituirea şi
existenţa unor mijloace de protecţie adecvate ale acesteia. În acest sens, se pot stabili următoarele
teze cu privire la rolul pădurii:
-
pădurea asigură continuitatea poporului român în spaţiul său geografic;1
-
pădurea contribuie la sănătatea fizică şi spirituală a omului;
-
pădurea menţine o atmosferă sănătoasă;
-
pădurea determină atenuarea hazardului climatic;
-
pădurea contribuie la conservarea solului prin ecosistemele forestiere;
-
pădurea are rol de reglare a sistemelor ambientale şi de conservare a biodiversităţii;
-
pădurea contribuie la dezvoltarea economică a ţării, prin funcţia economică pe care o
îndeplineşte;
-
pădurile sunt bunuri regenerabile.
Pentru realizarea funcţiilor pădurii este necesar un ansamblu de mijloace de protecţie care să

armonizeze sfera intereselor economice, sociale şi ecologice.

Un rol important în cadrul mijloacelor de protecţie a fondului forestier îl ocupă

categoria instrumentelor juridice.
În acest sens, ţara noastră a ratificat mai multe acte normative internaţionale care stabilesc
principii şi orientări de conservare şi protejare a pădurilor şi de gestionare durabilă a acestora, şi a
adoptat pe plan intern numeroase legi şi alte acte normative.
Abordarea noţiunilor de „pădure” şi „fond forestier”, a caracteristicilor acestora, presupune
definiţia lor, precum şi stabilirea semnificaţiilor şi implicaţiilor de natură juridică şi legislativă a
acestuia.
Fondul forestier naţional este constituit din totalitatea fondurilor, a terenurilor destinate
împăduririi, a celor ce servesc nevoilor de cultură, de producţie sau administraţie silvică, iazurile,
albiile pâraielor, precum şi terenurile neproductive, incluse în amenajamentele silvice, indiferent de
natura dreptului de proprietate.

2. Noţiunea de protecţie juridică a pădurilor. Generalităţi

Scopul instituirii mijloacelor de protecţie este strâns legat de caracterul de bun interes
naţional al pădurii. Astfel, art.9 din Legea nr.26/1996 (Codul silvic), stabileşte că scopul protecţiei
îl reprezintă asigurarea gospodăririi durabile a ecosistemelor forestiere.
51
 Dreptul mediului

Dispoziţiile art.9 din Codul silvic prevăd la alin.1 că: „Fondul forestier naţional este supus
regimului silvic” constituit din norme tehnice silvice, economice şi juridice, a căror elaborare revine
autorităţii publice centrale care răspunde de silvicultură şi care exercită şi controlul aplicării acestui
regim.
Aceasta înseamnă că legiuitorul are ca obiectiv protecţia pădurilor prin însăşi elaborarea
Codului silvic şi stabilirea regimului silvic prin lege. Prin aceasta se conferă juridic o natură
imperativă majorităţii normelor tehnice silvice, economice şi strict juridice ce alcătuiesc regimul
silvic.
O latură distinctă a protecţiei juridice a pădurilor o reprezintă ansamblul de norme juridice
speciale privind apărarea acestora. În acest context se evidenţiază normele juridice referitoare la
paza pădurilor. Aceasta se asigură şi exercită conform art.33 din Codul silvic de către Regia
Naţională a Pădurilor pentru fondul forestier aflat în administrarea sa „împotriva tăierilor ilegale de
arbori, furturilor, distrugerilor, degradărilor, păşunatului, braconajului şi altor fapte păgubitoare”,
precum şi împotriva incendiilor. Paza pădurilor proprietate privată se asigură de către proprietarii
acestora în conformitate cu dispoziţiile art.70 din Codul silvic, cu sprijinul organelor silvice, a
unităţilor de poliţie, jandarmerie, de pompieri, de către prefecţi, consilii locale şi judeţene, în
limitele atribuţiilor ce le revin conform legii.
Întreg ansamblul de mijloace de protecţie juridică a pădurilor face parte componentă din
ansamblul mai larg al mijloacelor de protecţie juridică a mediului existând între acestea, categorii
intermediare, respectiv cele ce presupun protecţia fondului forestier, a fondului funciar şi a naturii
în general.2 De altfel, noţiunile de protecţie a mediului în general, de protecţie a naturii, a fondului
funciar şi a fondului forestier sunt strâns legate între ele existând un raport de la întreg la parte, în
sensul că, noţiunea de protecţie a mediului le înglobează pe celelalte, având o sferă mai largă, mai
cuprinzătoare decât acestea.
Incursiunea în prezentarea mijloacelor juridice de protecţie presupune şi relevarea unor
aspecte generale privind regimul pădurii.3
Pădurea este un element al fondului forestier naţional ce reprezintă terenul ocupat cu
vegetaţie forestieră cu o suprafaţă mai mare de 0,25 ha4 constituită dintr-o asociaţie de arbori a cărei
întindere reprezintă 30% din suprafaţa uscatului, iar în ţara noastră raportat la teritoriul României
pădurea se întinde pe o suprafaţă reprezentând 27% din aceasta.
Funcţiile pădurii sunt atât economice cât şi sociale şi ecologice. Pădurea este sursă de
materie primă importantă, dar şi un factor cu rol deosebit în conservarea şi protejarea mediului.
Pădurea este o adevărată barieră împotriva aridizării climatului, ea asigură resursele cele mai mari
de apă, produce oxigenul necesar vieţii şi purifică aerul, servind deopotrivă pentru păşunat,
vânătoare şi agrement. Pentru ca pădurea să protejeze, ea însăşi are nevoie de protecţie, funcţiile ei
fiind cele ce o impun în grija ocrotitorilor naturii şi în afecţiunea caldă a omului.

3. Clasificarea mijloacelor de protecţie juridică a pădurilor. Prezentare

Mijloacele juridice de protecţie a pădurilor se clasifică după următoarele criterii:
- în funcţie de scopul urmărit prin instiuirea mijloacelor juridice, acestea pot fi:
a) mijloace juridice de protecţie cantitativă a pădurilor;
b) mijloace juridice de protecţie calitativă a pădurilor.
- în funcţie de natura normei juridice ce serveşte protecţiei pădurii, mijloacele pot fi:
a) mijloace juridice de drept constituţional;
b) mijloace juridice de drept administrativ;
c) mijloace juridice de drept penal;
d) mijloace juridice de dreptul muncii;
- după forma prorietăţii pădurii căreia îi serveşte, mijloacele pot fi:
a) mijloace juridice cu caracter general;
b) mijloace juridice specifice proprietăţii publice;
c) mijloace juridice specifice proprietăţii private;

52
 Dreptul mediului

- în raport cu funcţiile pe care le îndeplinesc pădurile, mijloacele se pot clasifica în:5

a) mijloace juridice ce servesc protecţiei pădurilor cu funcţii speciale de protecţie;
b) mijloace juridice ce servesc protecţiei pădurilor cu funcţii mixte;
c) mijloace juridice destinate protecţiei pădurilor, în general.
- în funcţie de caracterul mijloacelor ce realizează protecţia juridică, distingem:
a) mijloace juridice cu caracter reparator - represiv;
b) mijloace juridice cu caracter preventiv.
- din analiza scopului concret şi domeniului vizat prin reglementare, mijloacele cu privire
la protecţia fondului forestier, şi deci a pădurilor, pot fi:
a) mijloace de protecţie împotriva tăierilor iraţionale;
b) mijloace de protecţie împotriva poluării;
c) mijloace de protecţie împotriva bolilor şi dăunătorilor;
d) mijloace de protecţie a fondului cinegetic şi piscicol.
Indiferent de mijloacele prin care se realizează protecţia pădurilor, acestea trebuie să
garanteze ocrotirea mediului înconjurător şi menţinerea echilibrului ecologic.6
Legislaţia românească oferă garanţii multiple care să constituie un scut juridic pentru
existenţa şi dezvoltarea pădurii. Cadrul legal general al ocrotirii şi dezvoltării pădurilor îl constituie
Codul silvic prin Legea nr.26/1996, precum şi legislaţia aferentă.

SECŢIUNEA II
MIJLOACELE JURIDICE DE PROTECŢIE A PĂDURILOR

1. Mijloacele de drept constituţional

În această materie sunt incidente o serie de norme constituţionale, cum sunt spre exemplu,
cele cuprinse în art.44 şi art.136 din Constituţie. Astfel, art.44 alin.1 din Constituţie, referindu-se la
protecţia proprietăţii private, stabileşte că „dreptul de proprietate este garantat”, proprietatea privată
fiind garantată şi ocrotită în mod egal de lege.. În acelaşi timp, la alin.6 al art.44, se prevede că
„dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecţia mediului.” Art.136 alin.2,
dispune că „Proprietatea publică este garantată şi ocrotită prin lege şi aparţine statului sau unităţilor
administrativ-teritoriale”, stipulând astfel în sarcina statului obligaţia de a depune toate diligenţele
necesare menţinerii integrităţii proprietăţii şi, implicit, a pădurii.
Aceste norme constituţionale, în privinţa pădurilor îşi găsesc o consacrare legislativă
expresă şi specială. Astfel, Codul silvic prevede la art.1 că pădurea face parte din fondul forestier
naţional, iar la art.9 dispune că fondul forestier naţional este supus regimului silvic. În acelaşi sens,
art.8 prevede că: „Statul, prin autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură, elaborează
politici în domeniul fondului forestier naţional şi al vegetaţiei forestiere din afara acestuia,
indiferent de natura proprietăţii şi exercită controlul asupra modului de gospodărire a acestora.”

2. Mijloace juridice silvice

Din categoria mijloacelor de protecţie fac parte şi mijloacele juridice specifice protecţiei
pădurilor, acestea reprezentând norme juridice speciale conţinute de Legea nr.26/1996 şi de alte legi
speciale în materie.
În concepţia Codului silvic din 1996, protecţia pădurilor se realizează într-un mod special,
prin instituirea obligaţiei de pază a acestora, ce incumbă deţinătorilor de pădure,înţelegându-se prin
aceasta, toate acţiunile şi diligenţele întreprinse de către Regia Naţională a Pădurilor pentru
prevenirea şi combaterea tăierilor ilegale de arbori, a furturilor, distrugerilor, degradărilor,
păşunatului, braconajului şi altor fapte păgubitoare.

53
 Dreptul mediului

Subiectele de drept cărora le revine obligaţia de pază sunt determinate de Codul silvic, ele
fiind toate persoanele fizice sau persoanele juridice cărora le incumbă sarcini prin care se realizează
concret paza pădurii, astfel:
- Regia Naţională a Pădurilor, (art.33 alin.1 dispune că aceasta „asigură şi exercită paza
fondului forestier pe care-l administrează”);
- Personalul propriu al Regiei Naţionale a Pădurilor;
- Prefecţii, consiliile judeţene şi locale, unităţile de poliţie şi jandarmerie „potrivit
atribuţiilor ce le revin în temeiul legii” (conform art.34 alin.1), unităţi ale M.Ap.N.,
formaţiile civile de pompieri (conform art.36 alin.1 din Codul silvic), precum şi
personalul desemnat de către aceste subiecte;
- Alte persoane fizice şi juridice (conform art.36 alin.2 din Codul silvic).
Activităţile ce sunt întreprinse de subiectele de drept care au sarcini ce vizeză paza pădurilor
şi a fondului forestier constau în:
- adoptarea de către Regia Naţională a Pădurilor a tuturor măsurilor necesare pentru
asigurarea pazei;
- desfăşurarea şi îndeplinirea activităţilor şi procedurilor de pază, şi executarea pazei de
către personalul silvic;
- emiterea, respectarea şi aplicarea reglementărilor de prevenire şi stingere a incendiilor de
către Regia Naţională a Pădurilor şi de către persoanele fizice sau juridice ce desfăşoară
activităţi pe teritoriul pădurii;
- aducerea la cunoştinţa populaţiei şi punerea lor în aplicare de către Regia Naţională a
Pădurilor;
- participarea la stingerea incendiilor a persoanelor fizice aflate în zonele forestiere supuse
incendiilor;
- activităţi de control, de instruire şi de propagandă desfăşurate de toate organele abilitate;
- constatarea şi combaterea efectivă a faptelor ce constituie infracţiuni şi contravenţii la
regimul silvic, precum şi sancţionarea contravenienţilor.
Natura juridică a obligaţiei de pază, al cărei conţinut, este complex, diferă în funcţie de
calitatea subiectului de drept căruia îi revine, precum şi de caracterul dispoziţiei incidente.

3. Mijloacele de drept civil

Mijloacele de drept civil, servesc apărării dreptului de proprietate asupra pădurilor.
Mijloacele juridice civile pot fi directe şi indirecte, în funcţie de temeiul juridic ce le dă naştere,
respectiv un drept real sau un drept de creanţă.
Acţiunea în revendicare este cel mai energic mijloc civil de apărare a proprietăţii, prin care
se apără toate formele dreptului de proprietate, fiind o acţiune reală prin care proprietarul unui bun
aflat în posesia nelegitimă a altei persoane solicită instanţei de judecată recunoaşterea dreptului său
de proprietate şi obligaţia pârâtului la restituirea posesiei bunului.7

4. Mijloacele de drept administrativ

Fondul forestier în general, şi pădurea în special, îşi găsesc o apărare deosebit de eficientă
prin mijloacele de drept administrativ, în categoria cărora se încadrează normele juridice ce
sancţionează faptele ilicite ce constituie contravenţii silvice.
Legea specială în materie este Legea nr.31/2000 privind stabilirea şi sancţionarea
contravenţiilor silvice,8 ce stabileşte faptele ce constituie contravenţii la regimul silvic, grupate în
funcţie de gradul de pericol social pe care acestea îl prezintă, sancţionându-le diferenţiat, în mod
corespunzător.
Pentru anumite fapte care constituie contravenţii silvice, Legea protecţiei mediului
nr.137/1995 republicată, în 2002, prevede sancţiuni mai aspre, ţinând cont de funcţiile pădurii din
perspectiva ecologică.

54
 Dreptul mediului

5. Mijloacele de drept penal

Când prin săvârşirea unei fapte se aduce atingere gravă valorilor silvice, eficienţa protectorie
se realizează în sfera de acţiune a instrumentelor juridice penale.
Mijloacele de drept penal presupun cea mai severă sancţionare în ce priveşte răspunderea
juridică, datorită gradului mai ridicat de pericol social pe care-l prezintă unele fapte, calificate astfel
drept infracţiuni.
Instituţia răspunderii penale pentru fapte care aduc atingere unor valori sociale silvice, este
conformă cadrului juridic unitar instituit în privinţa reglementării regimului silvic şi administrării
fondului forestier, care se justifică indiferent de forma de proprietate asupra pădurilor prin scopul
valorificării funcţiilor ecologice şi social-economice în folosul generaţiilor prezente şi viitoare. În
consecinţă, legiuitorul a prevăzut ca anumite fapte prin care se aduce atingere fondului forestier şi
gospodăririi acestuia, să constituie infracţiuni silvice, stabilindu-le în Codul silvic, care are un
caracter de lege specială în raport cu dreptul comun în materie, respectiv, dispoziţiile Codului penal.
Sancţiunile stabilite pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de Codul silvic au rolul de
asigurare a pazei şi integrităţii fondului forestier naţional, considerat avuţie naţională, ce trebuie
ocrotită.
Totodată, prin O.G. nr.96/1998 privind regimul silvic, modificată şi completată prin Legea
nr.141/1999, sunt prevăzute alte fapte ce constituie infracţiuni la regimul silvic.
Întâlnim următoarele infracţiuni silvice prevăzute de legi speciale:
- Ocuparea fără drept a unor păduri, terenuri sau ape din fondul forestier naţional, ori
distrugerea, degradarea sau mutarea semnelor de hotar, a împrejmuirilor;
- Constituie infracţiune, în condiţiile art.97 din Codul silvic, în funcţie de valoarea
pagubei sau a numărului de acţiuni materiale, tăierea sau scoaterea din rădăcini, fără drept, de
arbori, puieţi, sau lăstari din fondul forestier naţional sau de pe terenurile cu vegetaţie forestieră
prevăzute de art.6 din Codul silvic;
- Constituie infracţiune9 conform art.98 din Codul silvic, în funcţie de valoarea pagubei,
sau a numărului de acţiuni materiale, furtul de arbori doborâţi sau rupţi de fenomene naturale, ori
de arbori, puieţi sau lăstari care au fost tăiaţi ori scoşi din rădăcini din fondul forestier naţional sau
de pe terenurile cu vegetaţie forestieră prevăzute de art.6 din Codul silvic;
- Constituie de asemenea infracţiune fiind reglementată prin art.99 din Codul silvic,
falsificarea ciocanului silvic de marcat;
- Constituie infracţiune, conform art.100 din Codul silvic, folosirea fără drept sau contrar
dispoziţiilor legale specifice a ciocanului silvic de marcat;
- Faptele de distrugere, degradare sau aducere în stare de neîntrebuinţare, prin incendiere a
unor păduri de pe suprafeţe întinse de terenuri, având urmare un dezastru, constituie infracţiuni de
distrugere calificată, în condiţiile art.101 din Codul silvic;
- Art.102 din Codul silvic califică drept infracţiuni faptele de distrugere sau vătămare a
arborilor, puieţilor ori lăstarilor, prin păşunare în păduri sau zone în care păşunatul este interzis;
- Art.103 din Codul silvic califică drept infracţiune, distrugerea sau vătămarea în orice
mod a jnepenişurilor.
În sfera infracţiunilor silvice, alături de cele menţionate de Codul silvic, întâlnim
infracţiunile reglementate prin Legea nr.141/1999 de aprobare cu modificări şi completări a
Ordonanţa Guvernului nr.96/1998 privind regimul silvic (art.32).

6. Obligaţiile deţinătorilor de păduri şi terenuri cu vegetaţie forestieră

Conform dispoziţiilor art.53 din Legea mediului, republicată în 2000, cei ce deţin păduri sau
vegetaţie forestieră din afara fondului forestier, indiferent de titlu, au următoarele obligaţii:
- să nu reducă suprafaţa împădurită a terenurilor cu vegetaţie forestieră, a jneperişurilor şi
pajiştilor existente, decât în cazurile în care legea permite acest lucru;

55
 Dreptul mediului

- să exploateze masa lemnoasă numai în limita posibilităţii pădurii, potrivit

amenajamentelor silvice;
- să respecte regimul silvic;
- să ia măsuri de conservare a pădurilor cu funcţii deosebite de protecţie;
- să exploateze resursele pădurii, fondul cinegetic şi piscicol, în limitele potenţialului de
regenerare;
- să exploateze păşunile în mod raţional, să ia măsuri de amenajare şi de refacere a
acestora;
- să sesizeze autorităţile competente cu privire la eventualele accidente sau activităţi ce
efectuează ecosistemele forestiere.

SECŢIUNEA III
DEZVOLTAREA ŞI GESTIONAREA DURABILĂ A PĂDURILOR

1. Dezvoltarea durabilă a pădurilor. Concept10

Comisia Mondială pentru Mediu şi Dezvoltare denumită Comisia Brundtland,11 a lansat în
1987, un nou concept privind dezvoltarea care este în măsură să promoveze grija pentru natură, fără
să dezavantajeze generaţiile viitoare. Conceptul de „dezvoltare durabilă”, conform căruia
dezvoltarea durabilă este acea dezvoltare ce răspunde necesităţilor prezentului, fără a le compromite
pe cele ale viitorului, a fost confirmat la Conferinţa ONU pentru Mediu şi Dezvoltare de la Rio de
Janeiro, din 1992, de către guvernele ţărilor membre ale ONU participante la Conferinţă, şi mult
mediatizat în manifestările ulterioare cu privire la protecţia şi dezvoltarea mediului în general şi a
pădurilor în special.12
Sensul „durabil” trebuie interpretat ca o dezvoltare raţională, făcută astfel încât să poată fi
menţinută continuu, pe timp îndelungat, respectiv, durabil.
Faţă de declinul patrimoniului forestier mondial, Conferinţa de la Rio de Janeiro a adoptat
Declaraţia de principiu privind gestionarea, protejarea şi dezvoltarea pădurilor prin care se
formulează şi se reglementează principiile dezvoltării durabile a pădurii în acord cu conservarea
mediului. Această Declaraţie a trezit interesul şi responsabilitatea multor guverne pentru soarta
propriilor păduri, adoptând planuri şi programe naţionale în acest sens, ca de exemplu, Planul
naţional francez pentru gestionarea durabilă a pădurilor din 1994.
Un alt document adoptat la Rio, în 1992, a fost „Principiile pentru un consens global asupra
managementului conservării şi dezvoltării durabile a tuturor tipurilor de păduri.”
După indicele dezvoltării durabile, potrivit unor studii, România ocupă locul 77 în ierarhie.
Adevărul este însă că, patrimoniul forestier mondial se află în declin: în America de Sud, Africa,
Asia, ca urmare a defrişărilor masive, pădurile se îngustează cu cca. 17 mil. ha/an în timp ce în
Europa, Japonia, America de Nord, chiar dacă suprafaţa pădurilor este în creştere, ele sunt puternic
afectate de poluare şi factori nocivi.
Considerată ca o condiţie fundamentală pentru dezvoltarea durabilă a ţării, dezvoltarea
durabilă a pădurilor, se bazează pe următoarele principii:
- principiul conservării şi ameliorării diversităţii biologice;
- principiul precauţiei în luarea deciziilor privind pădurile;
- principiul „poluatorul pădurii plăteşte”;
- principiul prevenirii riscurilor ecologice şi economice;
- monitoring forestier;
- dezvoltarea conştiinţei ecologice;
- principiul utilizării durabile a resurselor pădurii;
- principiul reconstrucţiei ecologice a pădurilor deteriorate;

56
 Dreptul mediului

2. Conceptul de gestionare durabilă a pădurilor13

2.1. Noţiune şi principii
Conceptul de gestionare durabilă a pădurilor a fost promovat pentru prima dată la nivel
mondial în mod categoric şi pertinent, în conceptul preocupărilor şi documentelor privind conceptul
de dezvoltare durabilă, la Conferinţa Mondială pentru Mediu şi Dezvoltare de la Rio de Janeiro din
1992, când s-a adoptat o serie de Programe, Declaraţii şi Convenţii în acest sens.
Prin gestionarea durabilă se înţelege administrarea şi utilizarea pădurilor în scopul
menţinerii şi ameliorării biodiversităţii, productivităţii şi capacităţii de regenerare, sănătăţii şi
capacităţii de exercitare a funcţiilor ecologice, economice şi sociale, fără generarea de prejudicii
altor ecosisteme.
Gestionarea durabilă a pădurilor constituie un mijloc pentru asigurarea dezvoltării durabile a
pădurilor, cu efecte pozitive pentru dezvoltarea durabilă a ţării.
Gestionarea durabilă a pădurilor implică 2 mari acţiuni:
- protejarea actualelor păduri;
- dezvoltarea patrimoniului forestier.
La Conferinţa de la Helsinki, din 1993, s-a elaborat Declaraţia generală privind protejarea
pădurilor în Europa, în cadrul căruia s-au formulat câteva principii generale privind gestionarea
durabilă a pădurilor, astfel:
- principiul conservării biodiversităţii;
- principiul îmbunătăţirii tehnologiilor de exploatări forestiere;
- adoptarea de politici şi reglementări noi de mediu;
- armonizarea cerinţelor generale cu cele locale;
- protejarea ecosistemelor forestiere naturale;
- tratamente intensive cu regenerare naturală;
- reaşezarea obiectivelor ecologice şi economice pe grupe şi subdiviziuni
funcţionale;
- creşterea ponderii speciilor cu creştere lentă longevivă.
Rezoluţia H1 adoptată la Conferinţa de la Helsinki defineşte gestionarea durabilă ca
reprezentând „administrarea şi utilizarea pădurilor şi a terenurilor împădurite într-un mod şi într-un
ritm, care duce la menţinerea biodiversităţii, productivităţii, capacităţii reproductive, vitalităţii şi a
potenţialului lor de a-şi îndeplini, acum şi în viitor funcţiile ecologice, economice şi sociale la nivel
local, naţional şi global şi care nu provoacă daune altor ecosisteme.”
În scopul gestionării durabile a pădurilor, sunt stabilite, în principal, următoarele direcţii de
acţiune: stabilirea indicatorilor şi criteriilor specifice gestionării durabile a fondului forestier;
creşterea suprafeţei pădurilor şi a fondului forestier; conservarea diversităţii naturale a pădurilor;
asigurarea sănătăţii şi funcţiilor pădurii; dezvoltarea cercetării ştiinţifice în domeniu.
În martie 1999, cu ocazia Reuniunii Ministeriale privind aspecte legate de durabilitatea
pădurilor, s-a adoptat Declaraţia de la Roma privind pădurile, care cuprinde o serie de principii şi
de măsuri menite să dezvolte, să amelioreze şi să protejeze terenurile forestiere.
Pornind de la faptul că pădurile sunt rezervorul cel mai bogat al diversităţii biologice, iar
reducerea întinderii sau diversităţii lor genetice ar afecta şi alte componente ale ecosistemelor
forestiere, obligaţia omenirii este aceea de a fi custode a tuturor speciilor de păduri de pe pământ.
Dezvoltarea şi gestionarea durabilă a pădurilor presupune parteneriatul tuturor naţiunilor
lumii, singurul capabil să asigure o economie globală echilibrată şi eficientă.

NOTE BIBLIOGRAFICE

57
 Dreptul mediului

1
Const. C. Giurescu, Pădurea în viaţa şi istoria poporului român, Ed. R.S.R., Buc., 1981.
2
E.Lupan, Drept agrar, partea I., pentru uzul studenţilor, Univ. Cluj-Napoca, Facultatea de Drept,
1989, pag.229.
3
Pentru aprofundarea acestor aspecte, a se vedea, E. Lupan, op.cit., 1997, pag. 43-45.
4
O definiţie legală a pădurii se regăseşte în art.2 din Codul silvic din 1996, iar fondul forestier
naţional este definit de art.3 din Legea nr. 26/1996, acesta a fost publicată în Monitorul oficial al
României nr.93 din 8 mai 1996, fiind modificată şi completată ulterior.
5
Vezi, D. Marinescu, op.cit., pag.126-127, precum şi art.20 din Codul silvic din 1996 (Legea nr.
26/1996).
6
Privind importanţa şi necesitatea protecţiei pădurii, a se vedea, V. Giurgiu, Protejarea şi
dezvoltarea durabilă a pădurilor României, Ed. Artă Grafică, Buc., 1995, pag. 9-18.
7
A se vedea, C.Stătescu, C.Bârsan, Drept civil. Teoria generală a drepturilor reale Univ.
Bucureşti, 1998, pag.195; Jurisprudenţa apreciază acţiunea în revendicare ca fiind acţiunea prin care
proprietarul neposesor revendică bunul de la posesorul neproprietar. Vezi, Decizia civilă
nr.516/1972 din Rev. „Dreptul” nr.9/1973, pag.153.
8
Publicată în Monitorul Oficial nr.144 din 6 aprilie 2000.
9
Pentru un studiu amănunţit al efectelor acestei infracţiuni, a se vedea şi Jurisprudenţa adnotată
din Rev. „Studia Universitatis” – Jurisprudenţia, nr.1/2001, Cluj-Napoca, Ed. Rosetti, pag.158.
10
Pentru o aprofundare, a se vedea, V. Enescu, Silvicultura durabilă, Bucureşti, 2002, 135-207.
11
Comisia Brundthland a fost numită astfel după numele celei ce a condus comisia, Bo Harley
Brundtland, desemnată ulterior, prim-ministru al Norvegiei.
12
Amintim în acest sens: Agenda 21 din 1992; Declaraţia Generală a Conferinţei Ministeriale
pentru protecţia pădurilor din Europa (Helsinki 1993); Declaraţia Generală a Conferinţei
ministeriale pentru protecţia pădurilor din Europa (Lisabona, 1998) şi rezoluţiile acestora, precum şi
convenţiile globale în materie (Declaraţia de principiu privind pădurile, Rio de Janeiro, 1992,
Declaraţii adoptate la Conferinţa de la Johanesburg, 2002).
13
Pentru detalii privind gestionarea durabilă a pădurilor, a se vedea, I. Machedon, Silvicultura şi
dezvoltarea rurală, Bucureşti, Ed. Tridona, 2003, pag.105-122.

58
 Dreptul mediului

CAPITOLUL VII
PROTECŢIA JURIDICĂ A ATMOSFEREI

SECŢIUNEA I
CONSIDERAŢII GENERALE

1. Conceptul de “atmosferă” şi necesitatea protejării ei. Noţiunea de poluare a aerului

Legea nr.137/1995 defineşte (în anexa 1) atmosfera ca fiind stratul de aer din jurul
Pământului, respectiv “masa de aer ce înconjoară suprafaţa terestră, incluzând şi stratul de ozon”.
Aerul este un element natural important al mediului, indispensabil vieţii şi sănătăţii
oamenilor, faunei şi florei, ce trebuie protejat prin toate mijloacele, atât sub aspect cantitativ cât şi
calitativ.
Atmosfera este considerată un mediu de tranzit pentru poluanţi, dar un mediu în care se
propagă cel mai repede şi parcurg distanţe mult mai mari decât în alte medii. Poluarea aerului nu
cunoaşte frontiere naţionale, ea este un fenomen transfrontalier ce constituie în prezent o problemă
globală, fapt ce impune o cooperare internaţională dar şi o reglementare la nivel mondial adecvată şi
eficientă, de natură să prevină poluarea atmosferică prin acţiuni asupra stabilirii surselor de poluare, prin
măsuri impuse tuturor utilizatorilor aerului.
Poluarea aerului datorată creşterii concentraţiei unor constituienţi normali ai atmosferei sau
unor compuşi străini (elemente radioactive, etc.), impune perfecţionarea regimului juridic de
protejare a acestuia prin elaborarea de reglementări în materie.
Atmosfera este poluată ori de câte ori sunt alterate calităţile sale naturale sau compoziţia sa,
prin depăşirea unui prag de calitate a aerului, care devine periculos pentru mediu şi pentru oameni.
În documentele elaborate de Consiliul Europei1 se consideră că, poluarea atmosferică este
generată de prezenţa unor substanţe străine sau de variaţiile acestora în compoziţia aerului şi care
provoacă efecte dăunătoare.
Reprezentând un fenomen prin excelenţă transfrontalier şi internaţional cu implicaţii
îndeosebi regionale, poluarea aerului reclamă, în vederea combaterii şi diminuării sale, o cooperare
riguroasă între ţările continentului nostru, însoţită de mijloace şi instrumente juridice adecvate.
Convenţia privind poluarea atmosferică transfrontalieră de la Geneva, din 1979, definea
poluarea atmosferică ca fiind introducerea în atmosferă de către om, direct sau indirect, de substanţe
sau energie cu acţiune nocivă de natură să pună în pericol sănătatea omului, să prejudicieze
resursele biologice şi ecosistemele, să deterioreze bunurile materiale, valorile de agrement sau alte
utilizări legitime ale mediului (art.1).
Poluarea transfrontalieră pe distanţe lungi este acea poluare a cărei sursă fizică este cuprinsă
(total sau parţial) în zona de jurisdicţie naţională a unui stat şi care poate produce efecte dăunătoare într-
o zonă supusă jurisdicţiei naţionale a altui stat, la o distanţă de la care nu este în general posibil să se
distingă contribuţia surselor de poluare.2

2. Formele şi etapele poluării atmosferice3

Sursele de poluare atmosferice sunt diverse şi multiple, putând fi clasificate în funcţie de
criterii cum ar fi: după origine (surse naturale şi antropice); după forma lor (surse de suprafaţă, surse de
volum); după mobilitate (surse fixe şi surse mobile); după regim de funcţionare (surse continue, surse
intermitente şi surse instantanee) etc.
Poluanţii atmosferici au efecte vegetative asupra omului, asupra vegetaţiei, asupra faunei,
apei şi solului, asupra mediului natural în general, dar şi asupra mediului artificial.

59
 Dreptul mediului

Poluarea atmosferică se poate produce de către două categorii de fenomene, respectiv

fenomenele naturale (furtuni de nisip, emanaţii de gaze nocive, praf sau alte substanţe produse de
exploziile vulcanice, etc.) şi fenomenele artificiale, datorate activităţilor umane.
Poluarea atmosferei se poate manifesta sub două forme principale:
- poluarea industrială, care este cea mai amplă şi mai nocivă formă de poluare a aerului,
prin gaze şi substanţe reziduale, pentru a cărei prevenire şi înlăturare se folosesc
următoarele căi: stabilirea concentraţiilor maxime admisibile pentru diferite substanţe
poluante, instituirea şi stabilirea zonelor de protecţie sanitară, respectiv a teritoriilor
protejate, stabilirea de reguli specifice în privinţa amplasării obiectivelor economice sau
a zonelor industriale care prin natura activităţii lor pot polua atmosfera.
- poluarea produsă de autovehicule şi aeronave prin gazele de eşapament şi emisiile
motoarelor de aviaţie, zgomote, vibraţii, etc.
Smogul, care este un amestec de diverşi poluanţi şi vapori de apă pe care aceştia îi
condensează, are un impact negativ asupra mediului, vieţii şi sănătăţii umane.
Poluanţii din atmosferă se împart în două grupe mari, în funcţie de sursa lor:
- poluanţi primari, emişi direct din surse identificate sau identificabile;
- poluanţi secundari, produşi prin interacţiunea a doi sau mai mulţi poluanţi sau prin reacţia cu
anumite componente din aer.
Principalii poluanţi ai atmosferei sunt: poluanţii sulfurici, carbonici, minerali, compuşii
azotului, pulberile sub formă de cenuşă şi fum, praful bacterian, substanţele radioactive, poluanţii
sonori, etc. Se estimează că anual ajung în atmosferă sute şi mii de milioane de tone de astfel de
poluanţi. Dacă, de exemplu, în anul 1850 concentraţia de CO2 în atmosfera era de 280 cm3/m3 de aer, în
prezent această concentraţie depăşeşte 350 cm3/m3 de aer. Uneori consecinţele poluării atmosferei sunt
vizibile şi imediate, însă de cele mai multe ori rezultatele poluării intervin mai târziu.
Poluarea aerului generează fenomene de subproducţie, subnutriţie, distrugere progresivă a
stratului de ozon, ploi acide ce reprezintă un adevărat flagel pentru viaţa omului, a plantelor şi a
animalelor.

Principalele efecte ale poluanţilor asupra atmosferei sunt:

- schimbări climatice – manifestate prin aşa numitul „fenomen de seră”, respectiv prin
creşterea temperaturii medii a globului, datorită creşterii emisiilor de gaze;
- deprecierea stratului de ozon – prin creşterea concentraţiilor de cloruri, bromuri,
substanţe utilizate în industria frigorifică, în ventilaţie etc. Stratul de ozon se află la 10-
14 km de suprafaţa pământului şi are rol în reţinerea radiaţiilor ultraviolete, conţinând
aproape 90% din ozonul atmosferic. În perioada 1979-1991 grosimea stratului de ozon s-
a redus cu 3%.
- acidifierea sau placa acidă – este produsă de oxizii de sulf şi de azot care sunt emişi din
procesele de combustie transportaţi la sute de km şi transformaţi în acizi prin conversie
chimică care apoi interferează cu ecosistemele;
- smogul – este rezultatul reacţiilor fotochimice ce constau în disocierea bioxidului de azot
formând monoxid de azot şi oxigen atomic, produşi ce sunt capabili să iniţieze şi să
susţină reacţii în lanţ cu radicalii liberi. Poluantul secundar cel mai important ce rezultă
din participarea hidrocarburilor la acest ciclu este ozonul la nivelul solului care este
toxic.

3. Cadrul legislativ
Relaţiile sociale stabilite în legătură cu protecţia atmosferei sunt reglementate în prezent
prin: Constituţia României (art. 135, lit.e), Legea nr.137/1995, republicată (art. 41-47), ordonanţe de
urgenţă sau ordine ale miniştrilor ce vizează protecţia juridică a atmosferei.

60
 Dreptul mediului

Cadrul juridic special privind prevenirea, limitarea deteriorării şi ameliorarea calităţii

atmosferei, în scopul evitării impactului negativ asupra tuturor factorilor de mediu, îl reprezintă
Ordonanţa de Urgenţă nr. 243/2000 privind protecţia atmosferei modificată şi completată de legea
nr.655/2001.4 Prin aceasta, legislaţia noastră în materie s-a aliniat la normele juridice internaţionale şi la
reglementările comunitare.

SECŢIUNEA II
POTECŢIA JURIDICĂ A ATMOSFEREI

1. Protecţia juridică a atmosferei pe plan intern

Legea nr.137/1995, republicată, şi modificată prin Legea nr.294 pentru aprobarea O.U.G.
nr.91/2002, stabileşte scopul protecţiei atmosferice şi prevede în acest sens la art. 42 că “prin protecţia
atmosferei se urmăreşte prevenirea, limitarea deteriorării şi ameliorarea calităţii acesteia pentru a evita
manifestarea unor efecte negative asupra mediului, sănătăţii umane şi a bunurilor materiale”.
Ordonanţa de Urgenţă nr. 243/2000 privind protecţia atmosferei, stabileşte că, prin
reglementarea activităţilor cu impact asupra calităţii atmosferei dar şi printr-o strategie naţională
corespunzătoare în domeniu, se urmăreşte asigurarea dreptului fiecărei persoane la un mediu de calitate.
Principalele obiective ale strategiei naţionale5 în domeniu sunt:
- menţinerea calităţii aerului, acolo unde acesta este corespunzător din punct de vedere
calitativ;
- îmbunătăţirea calităţii aerului în zonele în care este deteriorat;
- adoptarea de măsuri corespunzătoare pentru limitarea şi eliminarea efectelor poluării
transfrontaliere;
- îndeplinirea obligaţiilor asumate prin acorduri şi tratate internaţionale;
- cooperarea internaţională în materie.
Atribuţii şi răspunderi în domeniul protecţiei atmosferei revin deopotrivă autorităţilor
statului şi persoanelor fizice şi juridice.
Statul român elaborează şi conduce politica naţională de protecţie a atmosferei, urmărind
realizarea următoarelor obiective:
- introducerea de tehnici şi tehnologii corespunzătoare pentru reţinerea poluanţilor la sursă
şi pentru reducerea emisiilor de poluanţi;
- gestionarea aerului în sensul asigurării unei calităţi corespunzătoare pentru securitatea
sănătăţii umane, animale şi vegetale;
- modernizarea şi perfecţionarea continuă a sistemului naţional de evaluare integrată a
calităţii aerului.
Autoritatea centrală pentru protecţia mediului are obligaţia să elaboreze norme tehnice,
standarde, programe şi reguli privind calitatea aerului, emisiile de poluanţi în aer, pragul fonic, calitatea
combustibililor, supravegherea calităţii aerului prin proceduri de prelevare şi analiză, identificarea, şi
controlul agenţilor economici ce desfăşoară activităţi de risc potenţial sau poluare, sistemul de notificare
rapidă în caz de poluare acută cu efecte transfrontaliere.
Autoritatea centrală pentru protecţia mediului elaborează şi promovează strategia naţională
şi planul naţional de acţiune în domeniul protecţiei atmosferei. De asemenea, elaborează, avizează,
promovează şi aprobă actele normative şi măsurile necesare aplicării prevederilor din convenţiile
internaţionale în materie, la care ţara noastră este parte. Această instituţie poate, conform legii, să
dispună încetarea temporară sau definitivă a activităţilor poluante, să aplice restricţii şi interdicţii în
scopul prevenirii, limitării sau eliminării emisiilor de poluanţi şi să aplice sancţiunile ce se impun.
Menţionăm că, alături de Autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului, Ordonanţa
de Urgenţă nr. 243 privind protecţia atmosferei stabileşte atribuţii şi responsabilităţi şi în sarcina altor

61
 Dreptul mediului

autorităţi publice centrale cum ar fi: Autoritatea publică centrală pentru sănătate (art.9), Autoritatea
publică centrală pentru transport (art.10), Autoritatea publică centrală pentru industrie şi Autoritatea
publică centrală pentru comerţ (art.11), Autoritatea publică centrală pentru agricultură şi alimentaţie
(art.12), Autoritatea publică centrală pentru lucrări publice şi amenajarea teritoriului (art.13), Autoritatea
publică centrală pentru coordonarea administraţiei publice locale (art.14).
Atribuţii şi responsabilităţi în scopul protecţiei atmosferei sunt stabilite şi în sarcina
autorităţilor publice teritoriale, a primăriilor şi consiliilor locale.

Persoanele fizice şi juridice au stabilite o serie de obligaţii:

- să respecte normele juridice de protecţie a atmosferei;
- să solicite şi să obţină autorizaţii sau/şi acorduri de mediu;
- să doteze instalaţiile tehnologice poluante cu sisteme de monitorizare;
- să îmbunătăţească performanţele tehnologice în scopul reducerii emisiilor poluante;
- să diminueze sau să înceteze activităţile generatoare de poluare;
- să ia măsuri de protecţie fonică;
- să întreţină şi să extindă, spaţiile verzi în scopul îmbunătăţirii calităţii de regenerare a
atmosferei;
Legea mediului, republicată în 2000, modificată şi completată, stabileşte obligaţii şi în
sarcina autorităţilor vamale, respectiv, de a nu permite intrarea sau ieşirea din ţară a surselor mobile
poluante.
În scopul protecţiei calitative a aerului se impune evaluarea calităţii aerului înconjurător
pentru toate zonele aglomerate şi informarea publică privind calitatea sa, precum şi monitorizarea
integrată a calităţii aerului şi a nivelului emisiilor şi controlul surselor fixe, mobile şi difuze de emisii de
poluanţi.

2. Protecţia juridică a atmosferei pe plan internaţional

Deşi atmosfera reprezintă unul dintre cele mai expuse componente ale mediului, poluarea
acesteia a făcut la început doar obiectul jurisprudenţei. Datorită faptului că poluarea atmosferică nu cunoaşte
graniţe politico-administrative, ea reprezintă un fenomen global, fapt ce impune cu necesitate o cooperare
internaţională pe bază de convenţii în materie sau îndrumări din partea unor organisme şi organizaţii
internaţionale.
Pe plan internaţional regulile adoptate în materie se împart în:
- reguli cu vocaţie universală;
- reguli regionale.
Primele reglementări internaţionale care au formulat principii referitoare la protecţia
atmosferei împotriva poluării au fost adoptate între anii 1968-1971.6
Convenţia privind dreptul mării, de la Montego Bay din 1982, stabileşte pe baza unor
principii, un program naţional şi internaţional pentru reducerea poluării atmosferice şi transatmosferice.
Convenţia-cadru pentru protecţia statului de ozon de la Viena, din anul1985,7 sub auspiciile
P.N.U.E., urmată de Protocolul de la Montreal din 1987, prevedea cooperarea sistematică şi juridică
între state, iar protocolul se referea la substanţele ce epuizează stratul de ozon şi la limitarea lor.
Protocolul este modificat printr-un Amendament adoptat de părţile contractante la Londra, în 1990,8 care
stabilea scurtarea termenului de reducere a producţiei şi consumului de gaze. La Copenhaga, în anul
1992, s-au stabilit termene ferme pentru eliminarea unor astfel de gaze sau substanţe de către statele
industrializate.
În Europa, problema poluării aerului a devenit critică în cursul anilor ’70, când s-a
manifestat şi poluarea la lungă distanţă, până în ţările scandinave, ca urmare a curenţilor de aer mai ales
din estul Europei, a poluanţilor sulfuroşi care au dus la ploi acide, la acidificarea lacurilor scandinave şi
la dispariţia pădurilor.
Rezoluţia C.E. din 1986 a stabilit reguli fundamentale în domeniu, cum ar fi:
- legislaţiile naţionale să prevadă obligaţia reducerii poluării;

62
 Dreptul mediului

- reglementarea să se bazeze pe principiul prevenirii.

Actul final al Conferinţei de la Helsinki din 1975 cuprindea prevederi referitoare la poluarea
aerului, la prevenirea poluării şi eliminarea efectelor ei.
Convenţia privind poluarea atmosferică la lungă distanţă de la Geneva din 1979, cu rol în
impulsionarea cooperării internaţionale în domeniu, consacră câteva reguli cu valoare de principii:
- protecţia omului şi a mediului împotriva poluării atmosferice;
- reducerea şi prevenirea poluării;
- elaborarea de politici şi strategii pentru combaterea poluanţilor atmosferici;
- schimburi de informaţii privind politicile naţionale, activitatea ştiinţifică în domeniu, etc;
- consultarea dintre statele poluate şi cele poluante;
- aplicarea unui program de supraveghere a transportului de poluanţi la lungă distanţă pe
continentul european.
Convenţia de la Geneva a creat un organ executiv în scopul urmăririi aplicărilor prevederilor
convenţiei, şi a fost modificată prin două protocoale adiţionale, în scopul actualizării şi îmbogăţirii ei.9

3. Problematica poluării sonore

Legea mediului încadrează poluarea sonoră în problematica protecţiei atmosferei. Poluarea
sonoră este produsă de zgomote care reprezintă acele sunete care sunt dezagreabile sau jenante, având
surse diferite şi efecte multiple (asupra auzului, asupra sistemului cardiovascular, asupra psihicului, fiind
agenţi de stres importanţi).
În legislaţia şi practica statelor, prevenirea şi combaterea poluării sonore se realizează pe
următoarele căi:
- prin acţiunea la sursa poluării;
- prin monitorizarea şi gestiunea corespunzătoare a poluanţilor sonori;
- prin stabilirea de responsabilităţi în sarcina organelor statului, a persoanelor fizice şi
juridice.
Modul de prevenire şi de combatere a poluării sonore este stabilit diferit în legislaţiile
statelor, fie prin includerea de dispoziţii în acest sens în reglementările cadru referitoare la protecţia
mediului, fie în reglementări speciale.
Art.43 lit.d din Legea nr.137/1995 republicată, stabileşte obligaţia în sarcina autorităţii
centrale pentru protecţia mediului, de a elabora norme tehnice, standarde şi regulamente de aplicare
privind „pragul fonic şi reglementări pentru limitarea zgomotelor. Sunt institute de asemenea, restricţii
şi interdicţii în scopul prevenirii, limitării sau eliminării emisiilor de poluanţi, precum şi sancţiuni legale.
Regimul juridic al protejării împotriva zgomotului produs de aeronave este stabilit de Codul aerian
român (Ordonanţa nr.29/1997 republicată în 2001).10

63
 Dreptul mediului

SECŢIUNEA III
RĂSPUNDEREA JURIDICĂ PENTRU POLUAREA AERULUI

1. Formele răspunderii juridice

Nerespectarea obligaţiilor legale privind protecţia şi ocrotirea atmosferei atrage răspunderea
contravenţională, penală sau civilă, după caz.
1.1. Răspunderea contravenţională, intervine în situaţia săvârşirii faptelor ilicite ce
întrunesc condiţiile contravenţiilor şi atrage după sine sancţionarea contravenţională a celor
vinovaţi, de regulă sub formă de amendă contravenţională. Ordonanţa de Urgenţă nr. 243/2000
stabileşte, în art.47, că sunt contravenţii faptele prin care se încalcă prevederile art. 29, 30, 31, 34,
37, 40 şi art.41.
Constatarea contravenţiilor şi aplicarea sancţiunilor se face de către personalul împuternicit
în acest scop de Ministerul Apelor şi Protecţiei Mediului, de ofiţerii şi subofiţerii de poliţie, de
personalul împuternicit de administraţia publică judeţeană şi locală, de personalul M. Ap. N.
împuternicit în acest scop.
1.2. Răspunderea penală11 intervine în situaţia săvârşirii de fapte periculoase pentru
atmosferă, incriminate ca atare de lege, fapte care intră în categoria infracţiunilor. Art.49 alin 1 din
Ordonanţă stabileşte în această categorie următoarele fapte:
- neelaborarea de către titularii de activităţi cu surse importante de emisii poluante a
planurilor pentru situaţii de urgenţă (se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 1 an sau
cu amendă penală);
- neîncetarea activităţilor care prezintă pericol major sau iminent de poluare a aerului,
precum şi neanunţarea autorităţilor competente (se pedepseşte cu închisoare de la 1 la 5
ani).
În instrumentarea infracţiunilor privind protecţia atmosferei sunt relevante aspecte legate de
efectuarea unor verificări şi analize de specialitate, a luării măsurilor de eliminare sau neutralizare a
mijloacelor poluante, precum şi a îndeplinirii atribuţiilor autorităţilor competente în materie.12
Constatarea infracţiunilor se face de către personalul împuternicit din cadrul autorităţilor
publice centrale competente şi din unităţile teritoriale ale acestora, precum şi din cadrul autorităţilor
publice locale iar cercetarea infracţiunilor se face din oficiu de către organele de urmărire penală,
conform competenţelor legale.13
Dacă prin săvârşirea faptelor ilicite se cauzează şi un prejudiciu material, acestea vor atrage
pentru autorul lor şi răspunderea civilă, persoana responsabilă fiind ţinută la repararea prejudiciului
cauzat, independent de culpă, aşadar răspunderea civilă în dreptul mediului este o răspundere civilă
obiectivă.

NOTE BIBLIOGRAFICE
1
Amintim în acest sens: Raportul C.E. pentru Protecţia Mediului din septembrie 1997 ; Rezoluţia
C.E. privind lupta împotriva poluării aerului din 8 martie 1968.
2
A se vedea Convenţia asupra poluării atmosferice transfrontiere pe distanţe lungi art.1, lit.b,
ratificată de România prin Legea nr.8/1991, publicată în Monitorul Oficial nr.18 din 26 ianuarie
1991; în acelaşi sens, vezi Ernest Lupan, Dicţionar de protecţia mediului, Cluj - Napoca, 2000,
pag.164.
3
Despre sursele de poluare atmosferică, a se vedea Mircea Duţu, Ecologie. Probleme ale protecţiei
mediului şi conservării naturii, note de curs, Bucureşti, 1994, pag.22-29.

64
 Dreptul mediului

4
O.U. nr.243 din 2000 a fost publicată în Monitorul Oficial nr.633 din 6 decembrie 2000 Legea
nr.655 din 2001 a fost publicată în Monitorul Oficial nr.773 din 4 decembrie 2001.
5
Conform art.3 Ordonanţa de Urgenţă nr.243/2000.
6
Amintim: Declaraţia C.E. privind Programul de acţiune în domeniul mediului, Măsurile privind
controlul poluării aerului, adoptată de Consiliul O.C.D.E. în 1974, Declaraţia de principiu asupra
luptei împotriva poluării aerului, adoptată de CE în anul 1968, ulterior, au fost adoptate o serie de
acte normative comunitare cu privire la calitatea şi protecţia aerului. Amintim în acest sens:
Directiva cadru 96/62 C.E. privind evoluţia şi managementul calităţii aerului înconjurător, Directiva
Consiliului 2002/3/C.E. privind ozonul în atmosferă. Directiva 77/537/CEE privind armonizarea
legislaţiei Statelor membre cu privire la măsurile luate împotriva emisiilor poluante. Directiva
2001/81/CE care fixează plafoanele de emisii naţionale pentru anumiţi poluanţi atmosferici.
7
Ţara noastră a aderat la Convenţia de la Viena şi la Amendament prin Legea nr.84/1993.
8
Ratificată de România prin Legea nr.8/1991, publicată în Monitorul Oficial nr.18 din 26 ianuarie
1991.
9
Este vorba de Protocolul de la Helsinki din anul 1985 adoptat la Conferinţa de la Ottawa din 1984,
prin care cele 10 state semnatare se obligau să reducă drastic emisiile sulfuroase şi Protocolul de la
Sofia din anul 1988 adoptat de 25 de state.
10
Ordonanţa nr.29 din 22 august 1997 privind fondul aerian, republicată în Monitorul Oficial nr.45
din 26 febriarie 2001.
11
Pentru detalii, a se vedea, C. Sima, Infracţiuni prevăzute în legi speciale, commentate şi adnotate,
Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002, pag.414-415
12
A se vedea C.R. Romiţan, V. Voicu, ş.a., Protecţia juridică a mediului, Ed. Semne, Bucureşti,
2002, pag.120.
13
Conform art.50 din Ordonanţa de Urgenţă nr.243/2000.

65
 Dreptul mediului

CAPITOLUL VIII
PROTECŢIA JURIDICĂ A COSMOSULUI

SECŢIUNEA I
CONSIDERAŢII PRIVIND POLUAREA MEDIULUI PRIN ACTIVITĂŢI COSMICE

1. Poluarea mediului terestru în urma exploatării şi explorării Cosmosului

Folosirea tot mai intensă a spaţiului cosmic în diferite scopuri poate determina în anumite
condiţii modificări semnificative asupra stării naturale a Pământului, a Lunii şi a celorlalte corpuri
cereşti, şi implicit asupra Cosmosului, cu consecinţe deosebite asupra condiţiei şi existenţei umane.
Activitatea de explorare şi de exploatare a Cosmosului, a mediului extraatmosferic, a apărut
şi a fost justificată la început de cunoaşterea acestuia, de găsirea unui răspuns la necesităţile Terrei, fiind
urmată apoi de utilizarea acestuia în scopuri economice, ştiinţifice, militare şi strategice.
Operaţiunile tehnice de lansare a obiectivelor spaţiale în Cosmos reprezintă surse de
potenţial pericol pentru sol şi pentru atmosferă, cauzele atingerilor aduse acestor medii putând consta în:
- operaţiuni de lansare (când au loc emisii de gaze sau explozii);
- prezenţa pe orbită a obiectelor poate genera coliziuni sau explozii;
- experienţe meteorologice pe bază de explozii;
- explozii în scopuri militare;
- folosirea energiei nucleare în activitatea spaţială;
- depozitarea de deşeuri radioactive, etc.
Poluarea mediului terestru se poate realiza şi prin introducerea de substanţe extraterestre din
mediul cosmic, care pot avea efecte negative imprevizibile. De asemenea, efectele exploziilor voluntare
ori accidentale, survenite ca urmare a lansării unei nave spaţiale pot cauza daune materiale şi daune
ecologice.

2. Poluarea mediului extraatmosferic prin activităţi cosmice

Spaţiul extraatmosferic are regimul juridic de patrimoniu comun al întregii umanităţi, de
zonă aflată în afara oricărei jurisdicţii naţionale. Având în vedere importanţa sa pentru existenţa umană,
explorarea şi exploatarea spaţiului cosmic în interesul întregii umanităţi presupune în mod special
ocrotirea şi ameliorarea acestuia împotriva poluării.
Echilibrul natural al spaţiului extraatmosferic poate fi periclitat prin experienţele efectuate în
Cosmos, prin exploziile nucleare ce determină infestarea radioactivă a acestuia, etc.
Deoarece utilizarea spaţiului cosmic poate determina în anumite condiţii modificări
esenţiale, ireversibile, dăunătoare atât mediului cosmic, cât şi celui terestru, protecţia acestor două
elemente trebuie realizată în strânsă corelaţie, un rol important revenind în acest sens normelor juridice
interne şi internaţionale.
Protecţia mediului în activitatea de explorare şi exploatare a spaţiului extraatmosferic se
realizează prin reguli juridice cuprinse atât în dreptul spaţiului cosmic, care are ca obiect de
reglementare relaţiile sociale stabilite în legătură cu exploatarea şi folosirea spaţiului cosmic şi a
corpurilor cereşti, cât şi în documentele internaţionale. 1

3. Necesitatea potecţiei juridice a spaţiului cosmic

În scopul reglementării activităţii din spaţiul cosmic şi pentru protecţia lui, s-a încheiat în
anul 1967 Tratatul privind principiile ce guvernează activitatea statelor în explorarea şi exploatarea
spaţiului extraatmosferic, a Lunii şi a celorlalte corpuri cereşti,2 care consacră principiul conform căruia
“spaţiul extraatmosferic, Luna, corpurile cereşti aparţin întregii omeniri, sunt un patrimoniu universal,
exploatarea şi explorarea lor se face fără deosebire în interesul întregii omeniri. Aceste spaţii pot fi

66
 Dreptul mediului

explorate şi exploatate în mod liber, egal, de către toate statele în interesul păcii, securităţii şi binelui
întregii omeniri” (art. 1).
Tratatul cuprinde o serie de reguli privind protecţia juridică a spaţiului cosmic, dintre care
amintim:
- statele părţi în tratat se obligă să nu plaseze obiecte purtătoare de arme nucleare sau de
distrugere în masă în acest spaţiu;
- se interzice stabilirea de baze, instalaţii şi fortificaţii, precum şi experimentarea de arme
în spaţiul cosmic;
- statele ce lansează obiecte în spaţiul cosmic poartă răspunderea internaţională pentru
daunele cauzate de acestea altor state (sau persoane), părţi în tratat;
- activităţile în spaţiul cosmic trebuie autorizate şi supravegheate permanent;
- prin activităţile desfăşurate în spaţiul cosmic se interzic contaminările dăunătoare şi
nocive mediului terestru;
- statele părţi la Tratat să nu-şi producă prin acţiunile lor daune reciproce;
- obiectele lansate în spaţiul cosmic rămân cu personalul lor, sub jurisdicţia statului căruia
îi aparţin, care păstrează dreptul de proprietate aupra obiectelor aflate în spaţiul cosmic
şi după revenirea lor pe Pământ.
În activitatea de explorare şi exploatare a Cosmosului se aplică, în scopul protecţiei
mediului, măsuri preventive dar şi coercitive, de către toate statele care desfăşoară activităţi spaţiale.
În acest sens, s-au adoptat la nivel mondial o serie de reglementări cu valoare imperativă dar
şi cu sancţiuni corespunzătoare, cum ar fi:
- Acordul privind salvarea astronauţilor, reîntoarecerea cosmonauţilor şi restituirea
obiectelor lansate în spaţiul cosmic, din anul 1968;
- Acordul privind activitatea statelor pe Lună şi alte corpuri cereşti, din anul 1969 prin
care statele se obligă să ia măsuri pentru a evita orice degradare a mediului terestru prin
aport de materie extraterestră sau pe orice altă cale;
- Convenţia privind responsabilitatea internaţională pentru daunele cauzate de către
obiecte spaţiale, din anul 1972;
- Convenţia privind înmatricularea obiectelor lansate în spaţiul cosmic, din anul 1975, în
scopul identificării obiectelor care aduc atingeri mediului, şi a luării de măsuri care se
impun;
- Convenţia privind interzicerea modificărilor mediului în scopuri militare oi pentru alte
obiective ostile, din anul 1978.
Alături de aceste reglementări cu caracter general care vizează aproape toate formele de
poluare, în plan european au fost adoptate o serie de reglementări seciale referitoare la unele tipuri de
poluare.

NOTE BIBLIOGRAFICE

__________________________

1. Pentru amănunte privind dreptul spaţial şi necesitatea protecţiei juridice a mediului cosmic, a se
vedea, M.I. Niciu, Introducere în dreptul internaţional spaţial, Ed. Piramida, Craiova, 1992,
pag.10 şi urm.
2. Tratatul a fost ratificat de România prin Decretul nr. 74 din 30 ianuarie 1968

67
 Dreptul mediului

CAPITOLUL IX
PROTECŢIA ÎMPOTRIVA POLUĂRII RADIOACTIVE

SECŢIUNEA I
CONSIDERAŢII PRELIMINARE

1. Radioactivitatea – Noţiune şi forme

Regimul juridic special al activităţilor nucleare este reglementat prin Legea nr.111/1996
privind desfăşurarea în siguranţă a activităţilor nucleare.1
Art.30 fin Legea nr.137/1995, republicată, dispune că protecţia împotriva radiaţiilor ionizate
se realizează prin aplicarea unui ansamblu de proceduri şi echipamente pentru menţinerea dozelor şi
riscurilor în limitele admise şi în scopul prevenirii accidentelor, a limitării şi înlăturării
consecinţelor acestora.2
Considerată a fi una dintre cele mai importante descoperiri ale omenirii, energia nucleară
reprezintă în acelaşi timp cea mai periculoasă armă a creatorului său. Utilizată în scopul producerii
energiei, regăsită în majoritatea sectoarelor economice în laboratoarele institutelor de fizică
atomică, energia nucleară comportă şi mari riscuri de contaminare, de poluare şi de distrugere a
mediului.
După sursa care o guvernează, radioactivitatea poate fi de două feluri: radioactivitate
naturală (provocată de soare, diferite substanţe etc.) şi radioactivitate artificială (provocată
artificial, ca urmare a unor activităţi umane). Radioactivitatea, sub cele două forme ale sale,
reprezintă o sursă de poluare a mediului.
Poluarea radioactivă este produsă de substanţele radioactive şi reprezintă contaminarea
artificială a mediului cu radiaţii ce depăşesc anumite niveluri. Poluarea radioactivă afectează toate
componentele mediului contaminând atât mediul natural cât şi cel artificial. Astfel, sunt supuse
poluării radioactive factorii naturali (ai mediului cu rol existenţial: apa, atmosfera, solul.
Apa este poluată radioactiv în mare măsură ca urmare a exploziilor nucleare experimentale,
a deversărilor produşilor radioactivi din centralele atomo-nucleare, a ploilor acide. Poluarea
atmosferei are, de asemenea, ca sursă principală exploziile nucleare experimentale, cel mai
redutabil deşeu radioactiv fiind plutoniul care îşi păstrează jumătate din virulenţă peste 200 de
secole.
Poluarea solului are ca sursă depozitarea minereului radioactiv, precum şi ploile acide.

SECŢIUNEA II
REGLEMENTAREA ACTIVITĂŢILOR NUCLEARE

1. Cadrul legal al desfăşurării

Reglementarea activităţilor nucleare se face în toate statele prin acte normative ce urmăresc
asigurarea utilizării energiei nucleare în scopuri exclusiv paşnice, în condiţii de securitate şi de
protecţie a populaţiei, a mediului şi a proprietăţii. Legea nr.111/1996, republicată în 1998, privind
desfăşurarea în siguranţă a activităţilor nucleare este cadrul legal general al desfăşurării în siguranţă
şi cu riscuri minime a acestor activităţi în ţara noastră, în scopuri exclusiv paşnice, pentru protecţia
populaţiei, a personalului expus profesional a mediului şi a proprietăţii.
În domeniul nuclear pot fi desfăşurate următoarele activităţi (art.2):

68
 Dreptul mediului

- cercetarea, proiectarea, deţinerea, amplasarea, producţia, construcţia, funcţionarea,

exploatarea, modificarea, dezafectarea, importul şi exportul de instalaţii nucleare;
- mineritul şi prepararea minereurilor radioactive;
- producerea, amplasarea şi construcţia, furnizarea, închirierea, transferul, deţinerea,
prelucrarea, utilizarea, depozitarea, transportul, tranzitul intern şi extern de materiale
nucleare şi radioactive, combustibil nuclear, deşeuri radioactive, dispozitive generatoare
de radiaţii ionizante;
- producerea, utilizarea, deţinerea, transportul, furnizarea, închirierea, exportul şi importul
de materiale şi dispozitive pentru protecţia împotriva radiaţilor ionizante, a mijloacelor
de transport utilizate în acest scop;
- realizarea de produse şi servicii destinate obiectivelor şi instalaţiilor nucleare.

Anexa nr.2 din Legea nr.111/1996 defineşte termenii şi expresiile utilizate în domeniu.3
Cei ce desfăşoară activităţi nucleare sunt obligaţi să obţină autorizaţia pentru activitatea
nucleară, care se eliberează de către Comisia Naţională pentru Controlul Activităţilor Nucleare4
care este autoritatea naţională competentă în domeniul nuclear cu atribuţii de reglementare,
autorizare şi control.
Aceasta autorizează titularul activităţii să proiecteze, amplaseze, producă, transporte,
importe şi exporte, posede, folosească şi să dispună de orice sursă de radiaţii ionizante, instalaţii
nucleare, depozite de deşeuri radioactive etc.
Personalul care desfăşoară activităţi ce implică folosirea de materiale radioactive şi instalaţii
nucleare, trebuie să îndeplinească condiţiile de pregătire profesională şi de sănătate necesare
desfăşurării acestor activităţi.
Sunt stabilite reguli de transport, de depozitare şi de utilizare a combustibilului nuclear,
precum şi obligaţii stricte în sarcina titularilor de autorizaţii pentru activităţi nucleare.
Menţionăm că se interzice categoric importul de deşeuri radioactive şi de combustibil
nuclear, exceptând situaţia în care acest import decurge nemijlocit din prelucrarea în afara
teritoriului României a unor exporturi autorizate anterior, în baza prevederilor sau acordurilor
internaţionale sau a unor contracte cu parteneri autorizaţi.
Datorită riscului major pe care îl reprezintă activităţile nucleare, la nivel internaţional, dar şi
regional au fost elaborate o serie de acte normative. Dintre actele legislative comunitare mai
importante amintim: Regulamentul C.E. nr.806/2003 privind condiţiile de import de produse
agricole din ţările în care au avut loc accidente nucleare; Directiva 93/552 Eurotom privind
supravegherea şi controlul transporturilor de deşeuri radioactive; Regulamentul Euratom nr.1493/93
privind transporturile de substanţe radioactive între Statele Mondiale; Regulamentul Eurotom
nr.944/89 privind limitele admisibile de contaminare radioactivă a produselor alimentare după un
accident nuclear.
Legea protecţiei mediului nr.137/1995, republicată, dispune la art.31 că toate activităţile
nucleare necesită asigurarea mijloacelor de protecţie şi de securitate şi se pot desfăşura exclusiv pe
baza acordului şi autorizaţiei de mediu. În cazul instalaţiilor ce reprezintă un risc nuclear major
(centrale nuclearo-electrice reactoare de cercetare, uzine de fabricare a combustibilului nuclear şi
depozite finale de combustibil nuclear ars), acordurile şi autorizaţiile de mediu se emit de Guvern.
Autoritatea competentă în domeniul nuclear are obligaţia de a elabora norme tehnice,
standarde şi regulamente de aplicare cu privire la: protecţia populaţiei şi a mediului în zonele de risc
nuclear; protecţia materialelor şi instalaţiilor nucleare; transportul substanţelor radioactive, precum
şi procedurile specifice de autorizare.
Autoritatea centrală pentru protecţia mediului are atribuţii în controlul activităţilor
nucleare, cum ar fi:
- monitorizarea radioactivităţii mediului în ţara noastră;
- supravegherea, controlul şi dispunerea de măsuri necesare respectării prevederilor
privind radioprotecţia mediului;

69
 Dreptul mediului

- colaborarea cu autorităţi şi organe competente în apărarea împotriva dezastrelor.

În sarcina persoanelor fizice şi juridice desfăşoară activitate în domeniul nuclear, legiuitorul
a stabilit (art.34) următoarele obligaţii:
- respectarea normelor de radioprotecţie şi securitate;
- evaluarea riscului potenţial;
- efectuarea bilanţului de mediu pentru activităţile nucleare existente şi obţinerea
autorizaţiei de mediu;
- aplicarea şi utilizarea procedurile,echipamentelor şi instalaţiilor corespunzătoare
activităţilor ce le desfăşoară;
- evidenţierea strictă şi protecţia fizică a surselor de radiaţii ionizate;
- monitorizarea mediului şi depistarea eventualelor contaminări radioactive;
- aplicarea de programe de supraveghere, prin sisteme proprii, a contaminării radioactive a
mediului;
- înregistrarea şi raportarea rezultatelor supravegherii către autorităţile competente;
- verificarea exactităţii propunerilor făcute prin intermediul evaluărilor cu privire la
consecinţele radiologice ale emanaţiilor radioactive.

SECŢIUNEA III
RĂSPUNDEREA JURIDICĂ

Răspunderea penală, intervine în situaţiile în care se săvârşesc fapte ce constituie un pericol

ridicat pentru mediu, pentru viaţa şi sănătatea umană. Astfel, sunt considerate ca fiind infracţiuni
faptele de:
- desfăşurare de activităţi în domeniul nuclear fără autorizaţie atunci când legea prevede
acest lucru;
- scoaterea din funcţie fără motiv a echipamentelor de control şi supraveghere, impuse de
cerinţele de securitate nucleară sau de radioprotecţie;
- dezvoltarea, fabricarea, deţinerea, importul, exportul, tranzitul sau detonarea de arme
nucleare sau dispozitive explozive nucleare.
Răspunderea contravenţională, intervine în situaţia săvârşirii de contravenţii cu privire la
desfăşurarea de activităţi în domeniile incluse, astfel:
- nerespectarea obligaţiile de raportare;
- nerespectarea limitelor şi condiţiilor prevăzute în autorizaţii;
- utilizarea de personal în activităţi ce nu prezintă risc de accident nuclear, ce nu are
pregătirea necesară, sau a unui personal neverificat;
- utilizarea dispozitivelor şi instalaţiilor nucleare încredinţate în alte scopuri decât cele
stabilite iniţial;
- exercitarea de activităţi nucleare fără permis;
- neevidenţierea strictă a materialelor nucleare şi radioactive;
Constatarea şi aplicarea contravenţiilor se face de către reprezentanţii împuterniciţi ai
comisiei.

Răspunderea civilă, intervine ori de câte ori s-a cauzat unei persoane fizice sau juridice un
prejudiciu ca urmare a activităţilor desfăşurate în domeniul nuclear. Când prejudiciul este urmarea
acestuia săvârşite de comisie sau de un alt program, victimele acestuia pot face plângere în termen
de 30 de zile, la instanţa de contencios administrativ.

70
 Dreptul mediului

BIBLIOGRAFIE

1
1
Publicată în Monitorul Oficial nr.267 din 29 octombrie 1996, republicată în Monitorul Oficial nr.8
din 13 ianuarie 1998, modificată şi completată ulterior.
2
Prin dispoziţiile art.29-31 din Liga privind protecţia mediului s-au stabilit reguli, cu valoare de
principiu, în domeniul utilizării energiei nucleare.
3
Sunt definiţi termenii de: accident nuclear, activitate nucleară, autorizaţi, combustibil nuclear,
radiaţie ionizantă, deşeuri radioactive, instalaţie nucleară etc.
4
A se vedea, art.25-27 din Legea nr.111/1996, republicată în 1998.

71
 Dreptul mediului

CAPITOLUL X
PROTECTIA JURIDICA A APELOR
PROTECTIA JURIDICA A MARILOR SI OCEANELOR

SECŢIUNEA I
CONSIDERAŢII GENERALE

1. IMPORTANŢA ŞI NECESITATEA PROTECŢIEI APEI

Condiţie esenţială şi indispensabilă vieţii supravieţuirii şi bunăstării oamenilor,
nesubstituibilă cu nici un alt produs, apa acoperă o bună parte din suprafaţa Terrei (aproape 71%,
circa 1400 milioane km3 de apă, din care 97% sunt ape sărate, respectiv mări şi oceane şi doar 3%
sunt ape dulci aflate în calote de gheaţă, spaţii subterane, lacuri, fluvii, râuri, atmosferă, etc.).
Apa este importantă pentru esenţa vieţii şi pentru înfăptuirea tuturor activităţilor umane,
fiind folosită în alimentaţie, agricultură, industrie, servicii, dezvoltare urbanistică, transport şi
navigaţii, pescuit, etc. Considerată mult timp drept sursă inepuizabilă, apa nu este totuşi disponibilă
în cantităţi suficiente şi de o calitate corespunzătoare în anumite perioade şi în anumite regiuni ale
globului.
Deficitul natural corelat cu explozia demografică, cu gradul înalt de urbanizare, de
dezvoltare a unor industrii mari consumatoare de apă, dar şi mari poluante, au determinat apariţia şi
accentuarea fenomenului dublu, denumit “secătuirea şi poluarea apelor”. Penuriei apei i se adaugă
degradarea în ritm accelerat a calităţii ei, cu accente din ce în ce mai grave, datorată mai ales
reziduurilor şi deşeurilor toxice sau periculoase care se descarcă sau se evacuează.
Pentru aceste considerente se impune o riguroasă protecţie a apelor, utilizarea lor raţională,
gestionarea echilibrată a tuturor resurselor de apă. Necesitatea acestor măsuri este impusă de factori
majori, cum ar fi:
- Creşterea continuă şi rapidă a consumului de apă care se dublează la fiecare 15 ani,
însoţit de o reducere dramatică a resurselor, de o criză a apei pe glob;
- Lucrările destinate folosirii în scopuri socio-economice a stocului de ape utilizabil, sunt
insuficiente;
- Poluarea crescândă a apelor, fenomen generat de industrii poluante, epurarea
necorespunzătoare a apelor uzate şi menajere, despăduriri masive, utilizarea de pesticide,
explozia producţiei de detergenţi, deşeuri radioactive, etc.
Primul document internaţional în materie îl constituie “Carta europeană a apei”, adoptată
de Consiliul Europei în 1968, care a cuprins o serie de reguli şi principii care ulterior au primit
consacrare juridică astfel:
- resursele de apă nu sunt inepuizabile;
- calitatea apei trebuie prezervată;
- apa nu are frontiere;
- apa este un patrimoniu comun al naţiunilor;
- poluarea apei este interzisă;
Principiile aplicabile protecţiei şi managementului apelor proclamate de acest document, au
constituit punctul de plecare al altor documente adoptate la nivel internaţional în materie, care au
adus contribuţii esenţiale cu privire la protecţie apelor.
Adunarea Generală O.N.U. a adoptat în 1980 o Rezoluţie, prin care intervalul cuprins între
anii 1980 - 1990 a fost proclamat “Deceniul internaţional pentru apa potabilă”, încercându-se prin
aceasta o mobilizare a tuturor statelor lumii pentru protecţia şi dezvoltarea acestor factorii de mediu.

72
 Dreptul mediului

2. CLASIFICAREA APELOR SUPUSE PROTECŢIEI

Clasificarea apelor în diferite categorii care au consacrate regimuri juridice distincte, se face
după următoarele criterii:
a) Din punct de vedere al administrării lor, apele se grupează în ape internaţionale,
teritoriale şi naţionale.
- Apele internaţionale – sunt cele ce intră sau trec prin graniţele a două sau mai multe
state; cele cu privire la care două sau mai multe state sunt riverane şi cele cu privire
la care interesele unor state străine au fost recunoscute prin tratate şi convenţii
internaţionale.
- Apele teritoriale (maritime interioare) – sunt cele cuprinse între ţărm şi largul mării,
întinderea lor fiind stabilită prin legea naţională şi prin convenţiile internaţionale în
materie.
- Apele naţionale – sunt fluviile, râurile, canalurile şi lacurile navigabile interioare,
fluviile şi râurile de frontieră stabilite prin acte juridice internaţionale.
b) După aşezarea şi destinaţia lor, apele se grupează:
- ape de suprafaţă (râuri, lacuri cu apă dulce, fluvii) şi ape subterane;
- ape de folosinţă naturală – destinate satisfacerii nevoilor populaţiei (ape potabile,
ape pentru populaţie);
- ape destinate agriculturii (pentru irigaţii şi alte activităţi);
- ape cu destinaţie industrială (utilizate pentru navigaţie, pescuit , producerea
energiei electrice).
c) După forma de proprietate existentă asupra apelor, distingem:
- ape ce aparţin domeniului public (includ apele de suprafaţă cu albii mai mari de 5
km, bazine hidrografice peste 10 km2, apele subterane, apele maritime interioare şi
marea teritorială);
- ape ce aparţin domeniului privat (includ apele cu albii sub 5 km şi cu bazine
hidrografice sub 10 km2).

SECŢIUNEA II
POLUAREA APELOR

1. DEFINIREA POLUĂRII APELOR ŞI CAUZELE POLUĂRII

Poluarea afectează toate formele apei în natură.
Datorită importanţei deosebite a apei pentru existenţa vieţii pe Pământ, se impune protecţia
ei atât sub aspect cantitativ cât şi calitativ. Marea problemă a apelor o constituie nu atât aspectul
cantitativ care depinde de gospodărirea lor raţională şi echilibrată, cât aspectul calitativ, respectiv
poluarea apelor care este fenomen general grav, de regulă, invizibil, deoarece cei mai mulţi agenţi
poluanţi se dizolvă în apă.
Una din cele mai vechi reglementări internaţionale legate de poluarea apei este Codul
Suediei din 1734. În ţara noastă au existat norme cu privire la regimul juridic al apelor încă din cele mai
vechi timpuri, în cadrul vechiului drept românesc, a primelor legiuiri şi Coduri scrise, în Codul civil din
1865, în Constituţia din 1866 şi în cea din 1923. Prima lege specială în domeniu a fost Legea regimului
apelor din 1924. O serie de acte normative ulterioare12 au impus un nou regim utilizării şi protecţiei
apelor. În prezent, regimul juridic general al apelor este stabilit prin Legea apelor numărul 107/199612,
cu modificările şi completările ulterioare.
Poluarea apei a fost definită la Conferinţa internaţională privind poluarea apelor din
Europa de la Geneva din 1961, ca fiind “modificarea directă sau indirectă a compoziţiei sau stării

73
 Dreptul mediului

apei, ca urmare a activităţii oamenilor, astfel încât ea devine neadecvată utilizării”. Această definiţie
a fost îmbogăţită ulterior cu alte precizări cuprinse în documente internaţionale.
Legea nr.171/1997 privind aprobarea planului de amenajare a teritoriului naţional3, defineşte
poluarea apelor ca fiind “orice alterare fizică, chimică, biologică sau bacteriologică a apei, peste
limita admisibilă stabilită, depăşirea nivelului natural de radioactivitate produsă direct sau indirect
de activităţile umane, ce o fac improprie pentru o folosire normală în scopurile în care această
folosire era posibilă înainte de a interveni alterarea”.
O definiţie dată poluării se întâlneşte şi în Recomandarea Consiliului O.C.D.E din 1974 care
preciza că, prin poluare se înţelege ”introducerea de către om, direct sau indirect, de substanţe sau
de energie cu consecinţe prejudiciabile, de natură a pune în pericol sănătatea umană şi sistemele
ecologice”.
Poluarea apelor poate fi voluntară sau poate fi o poluare accidentală (din surse naturale sau
artificiale).
Se consideră că există cel puţin cinci categorii de poluanţi, de natură: fizică, chimică,
biologică, bacteriologică, radioactivă, care afectează calitatea apei.
Poluarea fizică se produce prin contaminarea radioactivă; produsă de apele folosite în
uzinele atomice, deşeurile radioactive, de ploaia radioactivă.
Poluarea chimică se produce prin infiltrarea apei cu diferite substanţe chimice (plumbul,
mercurul, azotul, fosforul, hidrocarburile, detergenţii şi pesticidele).
Poluarea termică se produce de regulă, prin deversarea în apă a lichidelor calde utilizate
pentru răcirea instalaţiilor industriale sau a centralelor atomoelectrice.
Poluarea biologică se produce prin deversarea apelor menajere şi industriale netratate care
conţin cantităţi uriaşe de virusuri sau bacili patogeni de natură să contamineze apa.
Actele juridice internaţionale, consideră că principalele forme de poluare a apelor ar fi:
- poluare cu substanţe chimice şi hidrocarburi;
- poluare datorată exploatării navelor;
- poluare prin substanţe lichide şi solide periculoase transportate de nave;
- poluare prin ape uzate, prin deşeuri, resturi menajere şi industriale;
- poluare de origine atmosferică, prin ploaia acidă;
- poluare rezultată din explorarea şi exploatarea solului, a subsolului fundului mărilor şi
oceanelor, etc.
Examinând factorii poluării, formele poluării şi efectele deosebit de nocive pentru viaţa şi
sănătatea oamenilor, plantelor şi animalelor, concluzia Întâlnirii la Vârf a Pământului a fost
următoarea: “naţiunile trebuie să-şi asume obligaţia de a reduce degradarea mediului acvatic, astfel
încât să menţină şi să îmbunătăţească capacităţile sale de producţie şi de întreţinere a vieţii”.
Programul de aplicare al Agendei 21 elaborat în 1997 în cadrul Sesiunii speciale O.N.U.
consacrată apei, se adresează ţărilor dezvoltate cărora le propune să recurgă la “punerea în aplicare
graduală de politici orientate spre acoperirea preţului, o alocare echitabilă şi eficace a apei (….) şi
promovarea conservării apei”.

SECŢIUNEA III
REGIMUL JURIDIC AL APELOR

1. REGIMUL JURIDIC GENERAL, ACTUAL, AL APELOR

Considerate ca fiind “o resursă naturală regenerabilă, vulnerabilă şi limitată, element
indispensabil pentru viaţă şi pentru societate, materie primă pentru activităţi productive, sursă de
energie şi cale de transport, determinant în menţinerea echilibrului ecologic… “4, se impune crearea

74
 Dreptul mediului

unui regim juridic capabil să răspundă necesităţilor de protejarea şi ocrotirea apelor, de asigurare a
utilizării lor complexe şi raţionale, în scopul prezervării pentru generaţiile ce vor urma.
Principalele acte normative ce stabilesc regimul juridic al apelor, privind administrarea,
gospodărirea şi protecţia acestora şi a ecosistemelor acvatice sunt: Legea apelor nr.107/1996,
modificată de legea nr.192 din 2001 şi de Hotărârea de Guvern nr.107 din 20025, Legea nr.18/1991
privind fondul funciar, republicată în 1998, Legea nr.137/1995 privind protecţia mediului,
republicată în 2000, Hotărârea Guvernului nr.188/2002 privind regimul apelor uzate, Constituţia
României din 2003, etc.
Legea nr.107/1996 stabileşte următoarele obiective şi reguli în domeniu6:
- conservarea, dezvoltarea şi protecţia resurselor de apă;
- protecţia împotriva oricăror forme de poluare şi de modificare a caracteristicilor apelor;
- valorificarea complexă a apelor ca resursă economică, repartiţia raţională şi echilibrată a
acestora;
- conservarea şi protejarea ecosistemelor acvatice;
- apărarea împotriva inundaţiilor şi a altor fenomene hidrometeorologice periculoase;
- satisfacerea cerinţelor de apă ale industriei, agriculturii, turismului, transportului şi a
oricăror activităţi umane.

SECŢIUNEA IV
ASPECTE LEGATE DE ADMINISTRAREA, GOSPODĂRIREA ŞI FOLOSIREA APELOR

1. CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND DOMENIUL PUBLIC AL APELOR

Conform legislaţiei în vigoare, administrarea, gospodărirea şi folosinţa apelor în mod
complex şi raţional trebuie să se bazeze pe principiile conform cărora cantitatea şi calitatea acestora
trebuie să constituie un tot unitar. Gospodărirea apelor trebuie să aibă la bază principiile solidarităţii
umane şi interesului comun, pentru realizarea maximului de profit social (prin colaborarea şi
cooperarea administratorilor, utilizatorilor, populaţiei).
Conform dispoziţiilor Legii apelor nr.107/1996, apele pot aparţine domeniului public
sau domeniului privat. Indiferent de forma de proprietate, regimul de folosire al resurselor de apă se
stabileşte exclusiv de către Guvern şi se exercită prin Ministerul de resort (cu excepţia apelor
geotermale) care are următoarele atribuţii în domeniu:
- elaborează strategia şi politica organizării la nivel naţional a gospodăririi unitare,
raţionale şi complexe a apelor;
- acţionează pentru amenajarea complexă a bazinelor hidrografice, coordonând activităţile
de întocmire a planurilor de amenajarea a acestora;
- avizează şi autorizează lucrările ce se execută în legătură cu apele;
- organizează întocmirea şi evidenţa cadastrului general al apelor;
- aprobă utilizarea fondului apelor, conform legii;
- stabileşte organizarea activităţii de hidrometeorologie şi a sistemului de informare şi
prognoză asupra fenomenelor hidrometeorologice periculoase, etc.
Administrarea şi gestionarea apelor reprezintă acţiuni de interes salarial, fapt ce rezultă
pe cale de interpretare a dispoziţiilor constituţionale (art.135 lit.d) şi legale (art.1 din Legea
nr.137/1995), dar şi în mod expres din prevederile art.1 alin.2 din Legea nr.107/1996, care dispune
că: “protecţia, punerea în valoare şi dezvoltarea durabilă a resurselor de apă sunt acţiuni de interes
general”.
Administrarea domeniului public naţional al apelor, gestionarea lor cantitativă şi
calitativă, exploatarea lucrărilor de gospodărire a apelor, aplicarea strategiei şi politicii naţionale în
domeniu se realizează de către Regia Autonomă “Apele Române” şi filialele sale bazinale7.

75
 Dreptul mediului

Atât Ministerul de resort cât şi Administraţia Naţională “Apele Române” au dreptul să

ia măsuri de limitare sau de suspendare provizorie a apei în anumite situaţii (accidente ecologice,
secetă, inundaţii).
Administrarea şi gestionarea apelor minerale subterane aparţine R.A. “Apele minerale”,
care gestionează şi administrează fondul hidromineral naţional, execută lucrări de întreţinere şi
protecţie a resurselor de ape minerale.
Folosinţa apelor poate fi: liberă (pentru băut, udat, spălat, igienă, gospodărie), sau
autorizată (pentru activităţi de irigaţii, pescuit, navigaţie, producerea energiei electrice,
aprovizionare cu apă potabilă şi industrială).
Datorită legăturii indisolubile dintre ape şi sol, toate lucrările ce se fac pe ape sau în
legătură cu ele, se vor face cu respectarea prevederilor Legii fondului funciar nr.18/1991,
republicată, precum şi ale Legii nr.137/1995, republicată în anul 2000; lucrările de regularizare a
cursurilor de ape, irigaţii, îndiguiri, desecări, etc., se vor executa concomitent cu lucrările de
protecţie şi ameliorare a solului.
În scopul asigurării administrării şi gospodăririi raţionale, unitare şi complexe a apelor,
pe lângă Ministerul de resort s-au constituit o serie de organisme consultative.

SECŢIUNEA V
PROTECŢIA JURIDICĂ A APELOR ÎN DREPTUL INTERN

1. NECESITATEA PROTECŢIEI APEI ÎN DREPTUL INTERN

Art. 36 din Legea nr.137/1995 republicată, dispune că “protecţia apelor de suprafaţă şi a
ecosistemelor acvatice are ca obiect menţinerea şi ameliorarea calităţii şi productivităţii naturale ale
acestora, în scopul evitării unor efecte negative asupra mediului, sănătăţii umane şi bunurilor
materiale”.
Constituind o resursă naturală cu mare valoare economică în toate formele sale de
utilizare, conservarea, refolosirea şi economisirea apei sunt obiective imperative, ce se urmăresc a
se realiza prin:
- dezvoltarea conştiinţei de mediu;
- aplicarea de stimuli economici;
- aplicarea de sancţiuni celor ce încalcă normele juridice privind protecţia apelor.

2. OBIECTIVELE PROTECŢIEI JURIDICE A APELOR

Protecţia juridică a apelor se realizează sub următoarele forme principale: protecţia
cantitativă şi protecţia calitativă.
Protecţia cantitativă a resurselor de apă se realizează prin folosirea raţională şi protecţia
lor împotriva epuizării. Reglementările juridice prevăd în acest scop obligaţii pentru:
- utilizatorii de apă în scopul folosirii raţionale a resurselor de apă;
- organele centrale şi locale ale puterii executive, agenţii economici, persoanele juridice,
de a lua măsuri pentru reducerea consumului de apă, folosirea repetată a apei,
întreţinerea instalaţiilor de apă în stare corespunzătoare pentru evitarea pierderilor;
- cei ce gospodăresc şi folosesc apa, să ia măsuri de dotare cu mijloace de măsurare a
debitelor de apă;
În situaţiile în care debitele de apă nu pot fi asigurate tuturor utilizatorilor autorizaţi,
organele competente stabilite prin lege, pot aplica restricţii temporare de folosirea resurselor de apă.
Protecţia calitativă a apei urmăreşte menţinerea calităţii şi purităţii apei. În acest scop,
legislaţia în materie stabileşte că poluarea în orice mod a resurselor de apă este interzisă. Ministerul
Mediului şi Apelor aprobă normele de calitate a apei potabile, elaborează norme, standarde de
calitate a apelor, standarde de emisie, epurare şi evacuare a apelor, procedura de autorizare a

76
 Dreptul mediului

exploatării apei, norme pentru realizarea construcţiilor hidrotehnice pentru îndiguiri, irigaţii,
regularizări, desecări-drenaj etc.
Organele de gospodărire a apelor, organele locale ale administraţiei publice, persoanele
fizice şi juridice au obligaţia de a executa lucrări de amenajare, curăţire, întreţinere a resurselor de
apă.
Persoanele fizice şi juridice, ca utilizatori de apă, au următoarele obligaţii:8
- să ceară acordul autorizaţia de mediu pentru activitatea de navigaţie pe ape, pentru
producerea de energie etc.;
- să respecte standardele de emisie şi de calitate a apelor precum şi prevederile din acordul
/ şi autorizaţia de mediu;
- să nu arunce sau să depoziteze pe malurile sau albiile apelor deşeuri, substanţe
explozibile, periculoase, narcotice, etc. ;
- să nu folosească energie electrică sau substanţe periculoase pentru pescuit;
- să nu spele în apele naturale autovehicule, utilaje, ambalaje cu conţinuturi uleioase, cu
substanţe toxice, periculoase etc.;
- dacă deţin nave, să se doteze cu platforme plutitoare, pompe marine, etc.;
- să nu pună în funcţiune obiective economice sau ansambluri de locuinţe, fără reţele de
canalizare şi instalaţii de epurare a apei corespunzătoare.
În scopul gospodăririi judicioase a apelor, a supravegherii şi prognozării lor, prin Legea
nr.107/1996 s-a dispus constituirea unor comisii şi organisme, cum ar fi:
- Fondul naţional de date legate de gospodărirea apelor care conţin informaţii privind
calitatea apelor, recunoscându-se prin aceasta accesul persoanelor fizice şi juridice la
informaţii pertinente legate de calitatea apelor;
- Comisia naţională pentru siguranţa barajelor şi lucrărilor hidrotehnice;
- Comisia centrală de apărare împotriva inundaţiilor şi accidentelor hidrologice;
- Comisia guvernamentală, comisiile judeţene şi locale de apărare împotriva dezastrelor;
- “Cadastrul apelor”, pentru evidenţa apelor din domeniul public.
Protecţia apelor include şi protecţia albiilor, a lucrărilor de gospodărire a apelor
(construcţii hidrotehnice) şi a lucrărilor ce se construiesc pe ape sau în legătură cu apele, scop în
care se instituie şi se realizează aşa–zisele “zone de protecţie”.
Un alt instrument de protecţie a apelor, de prevenire şi combatere a poluării lor, îl
reprezintă controlul prealabil al tuturor activităţilor cu impact asupra apelor, pe calea obligativităţii
unor avize şi autorizaţii administrative, cum sunt:
- avizul de amplasament şi avizul de gospodărire a apelor, necesare pentru efectuarea
lucrărilor ce se construiesc pe ape sau care au legătură cu apele;
- autorizaţia de gospodărire a apelor, este reglementarea tehnico-juridică ce
condiţionează punerea în funcţiune sau exploatarea obiectivelor existente şi ale celor
noi, ce se construiesc pe ape sau care au legătură cu apele;
- acordul şi autorizaţia de mediu, pentru activităţile pe care le impun.
Importanţa deosebită a apei ca resursă naturală de valoare economică, rezultă şi din
faptul că pentru protejarea ei (calitativă şi cantitativă)9 se aplică atât stimuli economici pentru cei
preocupaţi constant în protejarea ei cât şi sancţiuni şi penalităţi pentru cei ce o poluează.
Finanţarea investiţiilor privind lucrările, construcţiile sau instalaţiile de gospodărire a
apelor se va asigura total sau parţial, conform prevederilor art. 85 din Legea apelor din:
- bugetul statului sau bugetele locale pentru lucrări de utilitate publică;
- fondurile utilizatorilor de apă;
- fondul de dezvoltare al A.N. “Apele Române”;
- fonduri obţinute prin credite sau prin emitere de obligaţiuni de stat;
- fonduri europene.

77
 Dreptul mediului

SECŢIUNEA VI
PROTECŢIA APELOR PE PLAN INTERNAŢIONAL

1. PRELIMINARII
Protecţia calităţii apelor pe plan internaţional include o vastă şi complexă activitate de
cooperare şi colaborare, sub forma tratatelor, convenţiilor sau organismelor internaţionale.
Deşi apele planetei constituie un tot unitar, regimurile juridice de protecţie a lor variază
în funcţie de categoria apelor ocrotite. Ca efect al constatării diversităţii regimurilor juridice de
protecţie, s-a impus necesitatea cooperării internaţionale în scopul prevenirii şi combaterii poluării
apelor, a administrării şi gospodăririi lor judicioase.

2. PROTECŢIA JURIDICĂ A APELOR CONTINENTALE

În cadrul unor conferinţe regionale s-au adoptat o serie de declaraţii, reguli şi
documente cu referire la necesitatea protejării şi gospodăririi raţionale a apelor din continentul
european.
Unul dintre primele texte în materie a fost adoptat de O.N.U. şi îl constituie Regulile de la
Helsinki din 1966, care stabilesc că: “poluarea este o alterare a calităţii apelor” care determină o
schimbare dăunătoare în compoziţia, conţinutul sau calitatea apei produse prin intervenţia factorului
uman sau natural. Acest act a introdus conceptul de “ utilizare echitabilă şi raţională a unui bazin de
drenaj internaţional”.
În 1968, C.E: a adoptat “Carta Europeană a apei”, care cuprindea o serie de principii ca:
resursele de apă nu sunt inepuizabile; apa nu are frontiere; apa este un patrimoniu universal; apa
trebuie protejată în interesul comun al omenirii.
A urmat Conferinţa de la Stockholm, din 1972, unde s-a adoptat Declaraţia Reuniunii ce
cuprinde un Plan de acţiune cu cinci Recomandări privind cooperarea internaţională în domeniul
protecţiei apelor continentale împotriva poluării.
Conferinţa O.N.U. asupra apei de la Mar del Plata, din 1977 a avut drept obiectiv
gestionarea raţională a apelor de frontieră.
Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa (C.S.C.E.) de la Viena, din 1989, în
Documentul Final al Reuniunii de la Viena, se face apel la necesitatea cooperării statelor pentru
protecţia apelor transfrontaliere împotriva tuturor surselor de poluare, a elaborării de convenţii-
cadru în domeniu , etc.
Dintre Convenţiile internaţionale încheiate în acest domeniu, amintim:
- Proiectul de Convenţie Europeană asupra protecţiei cursurilor de apă internaţionale
împotriva poluării, de la Strasbourg din 1973 – prevede obligaţia generală a statelor
riverane la acelaşi curs de apă internaţional, de a coopera pentru prevenirea şi reducerea
poluării lor (pe calea negocierii, informării reciproce, acordurilor, etc.)
- Convenţia relativă la protecţia Rhinului contra poluării chimice (prin hidrocarburi şi
cloruri) din 1985;
- Convenţia privind protecţia Tisei şi a afluenţilor ei împotriva poluării, din 1986;
- Convenţia privind protecţia cursurilor de apă transfrontiere şi a lacurilor
internaţionale, de la Helsinki din 1992; reprezintă reglementarea – cadru în materie.
Apele transfrontiere sunt definite de această Convenţie ca fiind “apele de suprafaţă sau
subterane ce marchează frontierele dintre două sau mai multe state, le traversează sau sunt
localizate pe acestea, sau cele ce se varsă direct în mare fără să formeze estuare”, iar impactul

78
 Dreptul mediului

transfrontalier este „orice efect prejudiciabil semnificativ, rezultat dintr-o modificare a stării apelor
transfrontaliere cauzate de către o activitate umană produsă de un stat altui stat.”
Obiectivul principal al convenţiei este acela de a determina părţile Convenţiei să se angajeze
să ia măsurile necesare pentru prevenirea, controlul sau producerea poluării transfrontiere, fără a
provoca un transfer al poluării în alt mediu. În acest sens, se vor conduce după următoarele principii
ca: principiul precauţiunii, principiul poluatorul plăteşte şi principiul gestionării durabile a apelor.
- Convenţia privind cooperarea pentru protecţia şi utilizarea durabilă a Dunării, de la
Sofia din 1994, semnată de unsprezece state dunărene10 şi ratificată de ţara noastră în
1995, a stabilit următoarele obiective principale:
- gospodărirea durabilă şi echitabilă a apelor, conservarea şi utilizarea lor raţională;
- controlul pericolelor provocate prin substanţe periculoase, îngheţ, inundaţii;
- evitarea pagubelor ecologice, reducerea impactului transfrontier;
- programe de acţiune şi evaluare a pagubelor, etc.
Prin semnarea acestui document, regimul internaţional al Dunării se îmbogăţeşte cu
semnificative elemente de protecţie şi utilizare durabilă a apelor, care reprezintă cel de-al doilea
fluviu din Europa. În baza statutului Convenţiei, s-a înfiinţat Comisia internaţională pentru
protecţia Dunării.
La nivel european s-au elaborat o serie de acte, îmbunătăţiri legislative comunitare, care
urmăresc protecţia şi calitatea apelor, prevenirea poluării, eliminarea surselor de poluare etc.
Amintim în acest sens: Directiva 2000/60/CE de stabilire a cadrului comunitar de acţiuni în
domeniul strategiei apei, Directiva 91/676/CEE privind protecţia apelor împotriva poluării cu
substanţe periculoase provenite din surse agricole, Directiva 98/83/CE asupra calităţii apei destinată
pentru consumul uman, etc.

SECŢIUNEA VII
PROTECŢIA JURIDICĂ A MĂRILOR ŞI OCEANELOR

1. PARTICULARITĂŢI ALE POLUĂRII MĂRILOR ŞI OCEANELOR.

Mările şi oceanele au fost considerate mult timp ca fiind punctul “terminus” al
scurgerilor poluante de pe uscat, iar prin imensitatea lor ca fiind cei mai mari digeratori de poluanţi.
Cauzele poluării marine sunt diverse şi ele pot fi: voluntare (deversări de reziduuri uleioase sau
radioactive, incinerarea de reziduuri, imersia de deşeuri, experienţe nucleare, etc.) şi accidentale
(provocate de regulă de naufragiile petroliere care provoacă “mareea neagră “ cu efecte
dezastruoase asupra florei şi faunei).
Preocupările vizând protecţia mediului marin împotriva poluării sunt vechi; încă din 1926 o
Conferinţă reunită la Washington a elaborat un proiect de Convenţie vizând limitarea deversărilor de
amestecuri grase în mare.
Primul document internaţional în materie a fost adoptat în 1954, la Londra, Convenţia
pentru prevenirea poluării marine prin hidrocarburi. În 1958, la Geneva, a avut loc Conferinţa de
codificare a dreptului mării – ce prevedea interdicţii privind poluarea prin hidrocarburi, cloruri,
deşeuri radioactive a mediilor marine.
Poluarea mediului marin a devenit o problemă universală, globală, indiferent dacă poluarea
are caracter regional sau mondial, iar diversitatea poluanţilor şi a surselor de poluare face ca
măsurile de protecţie în domeniu să fie greu de stabilit. Protejarea mediului marin se face în mare
măsură cu ajutorul unor instrumente juridice multilaterale, universale şi regionale, prin care se
încearcă coordonarea activităţii statelor în cadrul conferinţelor şi organismelor internaţionale ce au
loc în astfel de scopuri.

79
 Dreptul mediului

2. PROTEJAREA JURIDICĂ A MEDIULUI MARIN PRIN REGLEMENTĂRI INTERNE

Legea nr.17/1990 modificată şi completată prin Legea nr.36/2002 şi republicată în 2002,
privind regimul juridic al apelor maritime interioare, al mării teritoriale şi al zonei contigue şi al
zonei economice exclusive al României,11 al căror statut juridic îl reglementează cu dispoziţiile
Convenţiei Naţiunilor Unite asupra drepturilor mării, ratificată de România prin Legea nr.110 din
1996. Această lege defineşte noţiunile de: ape maritime interioare (suprafaţa de ape de la ţărm la
liniile de bază), de mare teritorială (fâşia de mare adiacentă ţărmului sau apelor maritime interioare
având lăţimea de 12 mile marine – 22.224 m măsurată de la limita de bază), şi de zonă contiguă
(fâşia de mare adiacentă mării teritoriale, în suprafaţa de 24 de mile marine spre largul mării). Zona
economică exclusivă a României în Marea Neagră este instituită în spaţiul marin al ţărmului
românesc, situat dincolo de limita mării teritoriale, în care România îşi exercită drepturi suverane şi
jurisdicţia asupra resurselor de pe fundul mării, a subsolului acestuia şi a coloanei de apă de
deasupra, privind activităţi de explorare, exploatări, cercetare ştiinţifică, protecţie şi conservare a
mediului. Întinderea acestei zone este de până la 200 mile marine de la liniile de bază şi se stabileşte
prin acord încheiat cu statele vecine sau limitrofe.

Legea interzice poluarea acestor suprafeţe de ape şi a atmosferei de deasupra lor, prin
deversarea, aruncarea, scufundarea de substanţe toxice radioactive, hidrocarburi, reziduuri sau în
orice alte moduri. Art.23 defineşte poluarea mediului marin ca fiind „introducere de către orice
persoană fizică sau juridică, direct ori indirect de substanţe sau energie în mediul marin, când
acestea au sau pot avea efecte vătămătoare”, sub formă de daune aduse resurselor biologice, florei şi
faunei marine, riscuri pentru sănătatea umană, alterarea calităţii apei, degradarea valorilor sale de
agent etc.
Legea stabileşte un anumit regim cu privire la:
- navele comerciale despre care se crede că încalcă legislaţia privind prevenirea şi
reducerea poluării mediului marin (li se cer explicaţii, se pot inspecta, se pot reţine când
există dovezi neîndoielnice în acest sens);
- coliziunea, eşuarea de nave, avariile maritime;
- interzicerea intrării în apele maritime româneşti şi în porturi, a navelor ce au la bord
arme nucleare, arme de distrugere în masă sau muniţii pentru acestea, arme chimice,
mărfuri interzise de legile României (art. 10);
- accesul navelor străine cu propulsie nucleară se admite numai pe căi de navigaţie
desemnate de autoritate română;
- trecerea prin marea teritorială a navelor ce transportă substanţe radioactive sau substanţe
periculoase ori nocive se admite numai pe baza aprobării solicitate cu 30 de zile înainte
de intrare organelor române competente;
- folosirea aparaturii radio, hidroacustică, optică şi electronică de către navele străine este
supusă regulilor prevăzute în Regulamentul internaţional al radiocomu-nicaţiilor.

3. PROTEJAREA JURIDICĂ A MEDIULUI MARIN PRIN REGLEMENTĂRI

INTERNAŢIONALE
Sub egida Naţiunilor Unite s-au organizat şi desfăşurat o serie de manifestări la nivel
mondial menite să sensibilizeze guvernele şi populaţia cu privire la necesitatea prezervării şi
protejării mediului marin, elaborându-se numeroase Convenţii şi tratate internaţionale în acest sens.
Astfel, amintim:
Convenţia O.N.U. privind dreptul mării, din 1982, de la Montego Bay, este în prezent
cadrul juridic general al cooperării internaţionale cu privire la:
- protecţia şi prezervarea mediului marin;
- conservarea resurselor hidrologice marine;
- prevenirea poluării şi supravegherii efectelor poluării;
- obligaţia de a nu transfera pagubele dintr-o regiune în alta;

80
 Dreptul mediului

- asistenţă pentru statele în curs de dezvoltare în domeniul ştiinţei şi tehnologiei, etc.

Convenţia internaţională pentru prevenirea poluării apelor mării prin hidrocarburi, de
la Londra, din 1954 a fost primul document internaţional consacrat exclusiv prevenirii poluării
mării şi a pus bazele adoptării măsurilor de prevenire a poluării mărilor cu petrol de la nave.
Convenţia de la Geneva din 1958, privind marea teritorială şi zona contiguă, zona liberă
şi platoul continental.
Convenţia asupra platoului continental, din 1958, de la Geneva,– recunoaşte dreptul
suveran al statelor riverane de a-şi exporta resursele sale naturale fără să stânjenească navigaţia.
Convenţia internaţională asupra intervenţiei în marea liberă în caz de accidente cu
hidrocarburi de la Bruxelles, din 1969.
Convenţia asupra răspunderii civile pentru prejudiciile datorate poluării cu
hidrocarburi, de la Bruxelles, din 1969, reglementează dreptul victimelor de a fi despăgubite în
aceste cazuri, responsabilitatea navei, cauzele exoneratoare de răspundere, limitele materiale ale
răspunderii etc.
Convenţia asupra creării unui fond internaţional de indemnizare pentru pagubele
produse prin poluarea cu hidrocarburi, din 1971, în scopul despăgubirii victimelor poluării în
anumite situaţii în care nu se poate asigura sau pretinde o despăgubire din partea poluatorului.
Declaraţia Adunării Generale a O.N.U. asupra principiilor privind fundul mărilor şi
oceanelor şi subsolul lor, dincolo de limitele jurisdicţiei naţionale, din 1971, bazată pe ideea că
acestea formează patrimoniul comun al umanităţii, iar explorarea şi exploatarea lor se face în
scopuri paşnice, în interesul întregii umanităţi.
Convenţia referitoare la prevenirea poluării marine cauzate de operaţiuni de imersare
efectuate de către nave şi aeronave de la Oslo, din 1972.
Convenţia internaţională pentru prevenirea poluării de către nave, de la Londra, din
1973, are ca obiectiv conservarea mediului marin prin eliminarea completă a poluării internaţionale
cu substanţe petroliere.
Convenţia asupra preveniri poluării marine de origine telurică, de la Londra, din 1973.
Tratatul privind interzicerea instalării unor arme nucleare şi al altor arme de
distrugere în masă pe fundul mărilor şi oceanelor, încheiat între Moscova, Londra şi Washington,
în 1971.

4. PROTEJAREA JURIDICĂ A MEDIULUI MARIN PRIN REGLEMENTĂRI

REGIONALE
Paralel cu aceste reglementări la nivel global, s-au elaborat şi dezvoltat şi semnificative
reglementări regionale în materia protejării mediului marin, astfel:
- Convenţia privind combaterea poluării Mării Nordului prin hidrocarburi, de la Bonn,
din 1969, extinsă în 1983 şi asupra altor substanţe periculoase, între 8 state semnatare.
- Convenţia privind prevenirea poluării marine în zona Mării Baltice, de la Helsinki, din
1974, instrument juridic care se referă la poluarea de origine telurică, poluarea de către
nave, cea datorată echipajelor de agrement şi cea produsă prin scufundare, urmărind
protecţia Mării Baltice considerată că este în prezent cea mai poluată din lume.
- Convenţia privind prevenirea poluării marine de origine telurică, de la Paris, din 1976.
- Convenţia de la Cartegena, Columbia din 1983, pentru protejarea zonei Caraibilor.
- Convenţia privind prevenţia poluării Mării Mediterane, de la Barcelona, din 1976.
- Convenţia privind protecţia mediului marin şi a zonelor de coastă ale Pacificului de
Sud-Est, de la Lima, din 1981.
- Acordul privind cooperarea regională în lupta împotriva poluării prin hidrocarburi şi
cu alte substanţe dăunătoare în Pacificul de Sud-Est, de la Lima, din 1981.

81
 Dreptul mediului

5. PROTECŢIA JURIDICĂ A MĂRII NEGRE ÎMPOTRIVA POLUĂRII

Personalitatea ecologică a Mării Negre, ca mediu de viaţă este dată de caracterul de
mare aproape închisă şi de caracterul de bazin colector de reţele de râuri şi fluvii purtătoare de mari
cantităţi de poluanţi, precum şi de stratificarea apelor sale în adâncime.
Starea ecologică a Mării Negre este considerată de către ecologişti ca fiind extrem de
gravă şi ameninţată de un posibil colaps în termen scurt. Pornind de la aceste realităţi, cele şapte
state riverane au semnat în 1992 la Bucureşti Convenţia privind protecţia Mării Negre împotriva
poluării.
Aceasta urmăreşte ca statele semnatare, conştiente de importanţa economică, socială, de
sensibilitatea florei şi faunei, de potenţialul hidroproductiv, de caracteristicile hidrologice şi
ecologice speciale ale Mării Negre, să-şi unească eforturile şi să-şi lărgească cooperarea atât între
ele cât şi cu celelalte organisme internaţionale, pentru conservarea şi protejarea mediului marin al
Mării Negre şi împotriva poluării.
Convenţia explică noţiunile de “poluarea mediului marin”, “nave”, “descărcare”,
“substanţă nocivă” şi stabileşte principiile generale care trebuie să stea la baza raporturilor dintre
statele semnatare.
În spiritul “comunităţii de interese”, a “patrimoniului regional” şi al adevărului că “
poluarea rezultă şi din surse de pe uscat din alte ţări ale Europei”, Convenţia este deschisă aderării
oricărui stat riveran al Mării Negre, fiind urmată de adoptarea a trei protocoale:
- Protocolul privind protecţia mediului marin al Mării Negre din surse de pe uscat.
- Protocolul privind protecţia mediului marin al Mării Negre prin descărcare.
- Protocolul privind protecţia mediului marin al Mării Negre cu petrol şi alte substanţe
nocive în situaţii de urgenţă.
Convenţia a instituit Comisia pentru protecţia mediului marin al Mării Negre cu sediul
la Istambul, formată din reprezentanţi ai statelor părţi. Părţile semnatare au stabilit forme variate de
cooperare: cercetare ştiinţifică, programe comune, schimb de date şi informaţii, studii de evaluare a
poluării, elaborarea de reguli şi standarde în materie, evaluarea efectelor diferitelor acţiuni aflate
sub jurisdicţia lor, etc.
Convenţia este considerată ca fiind un document important pentru că:
- asigură o strânsă colaborare a statelor semnatare în domeniul protecţiei mediului marin;
- este deschisă calea adoptării unor acte internaţionale complementare destinate unei
protecţii mai eficiente a mediului marin al Mării Negre;
- protecţia Mării Negre este cerută din raţiuni economice, sociale şi politice.
În scopul protecţiei Mării Negre, împotriva poluării şi reabilitării mediului marin pot fi
amintite şi următoarele documente:
- Programul internaţional de cercetări în Marea Neagră, de la Varna din 1991.
- Programul de gestionare ambientală şi protecţie a Mării Negre, încheiat la Constanţa,
în 1992;
- Declaraţia ministerială referitoare la protecţia Mării Negre de la Odessa, din 1993.

SECŢIUNEA VIII
RĂSPUNDEREA JURIDICĂ ÎN DOMENIUL PROTECŢIEI APELOR

1. CONSIDERAŢII GENERALE
În scopul protecţiei şi conservării mediului acvatic, printre mijloacele utilizate, alături
de gospodărirea complexă şi raţională a acestuia, un rol deosebit de important şi eficient revine
instrumentelor juridice utilizate pentru combaterea faptelor de încălcare a regimului legal de
ocrotire a mediului acvatic.

82
 Dreptul mediului

Pentru toţi utilizatorii apelor şi resurselor lor naturale, Legea nr.137/1995 şi Legea
nr.107/1996, stabileşte obligaţii şi răspunderi în scopul asigurării protecţiei acestor elemente
naturale ale mediului împotriva poluării.
Nerespectarea acestor obligaţii atrage răspunderea civilă, penală sau contravenţională, după
caz şi aplicarea sancţiunilor legale corespunzătoare. Menţionăm că cea mai utilizată formă de
răspundere juridică pentru poluarea apelor este răspunderea contravenţională.
Legea nr.107/1996, grupează faptele ilicite săvârşite în legătură cu protecţia apelor în două
categorii, acordând prioritate răspunderii contravenţionale şi penale12:
- contravenţii un număr de 53 de fapte, sancţionate cu amendă;
- infracţiuni un număr de 27 de fapte sancţionate alternativ cu închisoare sau amendă
penală112 săvârşite cu intenţie sau din culpă.
În cele mai multe situaţii, infracţiunile stabilite sunt infracţiuni de pericol, fiind
considerat de legiuitor un pericol semnificativ ce trebuie sancţionat penal, simpla nerespectare a
unor restricţii şi măsuri stipulate. Infracţiunile prevăzute de Legea nr.107/1996, se constată de către
organele abilitate în acest sens şi de către personalul competent să constate contravenţiile.
Subiecte ale răspunderii juridice în acest domeniu la nivel internaţional, sunt statele şi
organizaţiile guvernamentale sau organizaţiile nonguvernamentale. Răspunderea juridică a
subiectelor de drept pe plan internaţional îmbracă, de regulă, forma răspunderii civile, iar
sancţiunile ce se aplică statelor în situaţia în care se împotrivesc măsurilor de protecţie sau le
încalcă pe cele instituite, sunt de ordin politico-economic.

SECŢIUNEA IX
PROTECŢIA JURIDICĂ A ANTARCTICII

Protecţia Antarcticii împotriva poluării atmosferice, protejarea faunei şi florei constituie

o preocupare a oamenilor de ştiinţă, a ecologilor, a statelor şi organismelor internaţionale. În anul
1948, S.U.A. propune crearea unei comisii în scopul internaţionalizării Antarcticii, încercare reluată
în anul 1950 de U.R.S.S.
Între anii 1957 - 1959 se constituie Anul Geografic Internaţional al Antarcticii.
Ansamblul tratatelor asupra Antarcticii, format din cinci Convenţii internaţionale şi mai
multe regulamente de aplicare, chiar dacă se referă numai la o zonă strict delimitată, în realitate
interesează întreaga planetă.
În anul 1959 se încheie la Washington, Tratatul cu privire la Antarctica, în cadrul căruia
se stabileşte că această zonă are statutul de teritoriu demilitarizat, denuclearizat şi neutru, care nu
poate fi revendicat teritorial de nici un stat. Prin tratat se interzic exploziile atomice în Antarctica,
depozitarea de deşeuri radioactive şi se cere eliminarea celor existente.
Cu ocazia altor reuniuni consultative s-au adoptat o serie de măsuri pentru conservarea
faunei şi florei Antarcticii, prin care se stabilesc zone de protecţie specială (platforme glaciare) unde
speciile beneficiază de o protecţie foarte strictă, şi principii după care protejarea florei şi faunei se
face pe baza regulii umanităţii.
În anul 1964, la Bruxelles se adoptă o serie de măsuri prin care întreaga Antarctică este
considerată “zonă specială de conservare”. În anul 1972 se încheie la Londra, Convenţia asupra
conservării focilor din Antarctica prin care se interzice vânarea focilor sau prinderea lor de către

83
 Dreptul mediului

naţionali sau nave sub pavilionul lor, se stabilesc “rezervaţii speciale” pentru cercetare ştiinţifică şi
pentru reproducţia acestor specii.
În anul 1980 se încheie Convenţia asupra prezervării resurselor marine vii ale
Antarcticii, la Camberra, având ca principiu păstrarea echilibrului ecologic. În 1988, la Wellington
se încheie Tratatul asupra regimului activităţilor relative la resursele minerale din zonă.
În 1985 s-a încheiat Convenţia privind protecţia stratului de ozon în Antarctica,
semnată de 20 de ţări şi de C.E.. Această măsură a fost generată de realităţile cuprinse în
documentele P.N.U.E., cum că “în Antarctica este deschisă în stratul de ozon o gaură la fel de mare
precum S.U.A. şi la fel de adâncă precum Muntele Everest”, sau că distrugerea stratului de ozon
este aproape cât întinderea Antarcticii.
Constatarea diminuării şi distrugerii stratului de ozon deasupra Antarcticii, în anii 1985,
a ridicat probleme serioase în rândul ecologiştilor dar şi a statelor lumii. Iniţial s-a crezut că această
distrugere apare din cauze naturale (descompunerea moleculelor de oxigen de către razele
ultraviolete), stabilindu-se apoi că anumite substanţe chimice (cloro – fluoro - carburi folosite în
industria frigorifică, aparatele de aer condiţionat, aerosoli, solvenţi, etc.), au un impact catastrofal
asupra stratului de ozon. Prin Protocolul de la Montreal din 1987, s-au stabilit măsuri drastice de
folosire şi de producere a acestor produşi industriali şi a altor produşi toxici, care eliberaţi în
atmosferă descompun razele ultraviolete în clor şi fluor, care se combină în produşi toxici.
Distrugerea dramatică de deasupra continentului de gheaţă este provocată şi de reacţiile
chimice latente ce se produc în timpul nopţii polare, datorită vântului polar, care formează vortexul
polar (vânt ce izolează aerul deasupra regiunii polare) şi a temperaturilor extrem de scăzute care duc
la formarea norilor stratosferici polari (nori atipici formaţi din picături de apă şi nitraţi). Sosirea
verii polare aduce radiaţiile solare şi întregul proces chimic îşi găseşte catalizatorul necesar.
Cel mai semnificativ document internaţional în materie este Protocolul la Tratatul
Antarcticii, din 1991, de la Madrid, care a contribuit la stabilirea unui regim internaţional de
protecţie strictă a mediului, având ca obiectiv “protecţia globală a mediului în Antarctica şi a
ecosistemelor dependente şi asociate”, protocolul stabileşte o serie de principii şi reguli, astfel:
- Antarctica este desemnată “rezervă naturală, consacrată păcii şi ştiinţei”;
- interzicerea activităţilor miniere în regiune; eliminarea şi gestiunea deşeurilor;
- evaluarea prealabilă a impactului oricărei activităţi asupra mediului;
- principiul informării şi cooperării între state în scopul prezervării vieţii în Antarctica;
- prezentarea unui raport anual asupra măsurilor adoptate de către statele părţi la Tratat;
- elaborarea de reguli şi proceduri privind răspunderea pentru pagubele aduse mediului
prin activităţile desfăşurate de statele părţi la tratat.

NOTE BIBLIOGRAFICE

12
Legea apelor nr.8/1974 şi Legea nr.5/1980, privind gospodărirea raţională, protecţia şi asigurarea
calităţii apelor.
12
Publicată în Monitorul Oficial nr.244 din 8 octombrie 1996, modificată şi completată.
3
Publicată în Monitorul Oficial nr.325 din 24 noiembrie 1997.
4
Art.1. aliniatul 1 din Legea apelor nr.107/1996.
5
Publicată în Monitorul oficial nr.691 din 20 septembrie 2002, prin care se înfiinţează
Administraţia Naţională „Apele Române”, prin reorganizarea Companiei Naţionale „Apele
Române” care se desfiinţează.
6
Art.2 din Legea apelor nr.107/1996.
7
Art.7 alin.2 din Legea nr.107/1996 (Regia Autonomă „Apele Române” este denumită în prezent
Administraţia Naţională „Apele Române”).

84
 Dreptul mediului

8
Aceste obligaţii sunt stipulate prin art.40 din Legea privind protecţia mediului nr.137/1995,
republicată.
9
A se vedea, în scopul protecţiei resurselor de apă interdicţiile stabilite prin art. 16 din Legea
apelor, precum şi obligaţiile instituite în sarcina tuturor utilizatorilor de apă pentru folosirea
raţională şi protejarea calităţii ei (art.17).
10
Statele riverane semnatare ale acestei Convenţii sunt statele dunărene: Germania, Austria, Cehia,
Slovacia, Ungaria, Croaţia, Slovenia, România, Moldova şi Ucraina, precum şi Comunitatea
Europeană.
11
Publicată în Monitorul Oficial nr.99 din 9 august 1990, modificată prin legea nr.36/2002,
publicată în Monitorul oficial nr.77 din 31 ianuarie 2002.
12
A se vedea art.87 pct.1-25 şi urm. Din legea nr.107/1996.
13
Art.92-105 din Legea apelor, ca lege specială, incriminează un fascicul de 27 de infracţiuni la
regimul de utilizare durabilă şi protecţie a apelor.

85
 Dreptul mediului

CAPITOLUL XI
PROTECŢIA JURIDICĂ A MEDIULUI ARTIFICIAL

SECŢIUNEA I
CONSIDERAŢII INTRODUCTIVE

1. Noţiunea de mediu artificial

Mediul artificial alături de mediul natural, sunt elemente componente ale mediului în care
omul trăieşte, există şi îşi desfăşoară activitatea.
Mediul artificial cuprinde ansamblul factorilor creaţi prin activităţi umane, care înconjoară
omul în interiorul şi în afara aşezărilor umane.
Conceptul de mediu artificial se referă la tehnosferă, care reprezintă totalitatea creaţiilor
materiale ale omului, respectiv, ansamblul obiectivelor artificiale creaţie a omului.
Fiind expus permanent poluării, degradării, se impune protecţia juridică a acestuia, fapt ce
rezultă din necesitatea protecţiei factorilor necesari dezvoltării vieţii şi activităţii oamenilor.
Mediul artificial cuprinde atât aşezările umane cât şi obiectivele din afara aşezărilor umane.

1.1. Aşezarea umană şi obiectivele din afara aşezărilor umane

Prin aşezare umană1 se înţelege o localitate de orice nivel (sat, comună, oraş, municipiu) ce
cuprinde ansamblul de locuinţe, instituţii, străzi, pieţe, locuri de odihnă şi agrement, respectiv, tot ce
se află în interiorul graniţelor administrative ale unei localităţi şi este creat de om.
Aşezările umane se cer a fi astfel concepute încât să satisfacă nevoile de linişte, sănătate şi
bunăstare a populaţiei, să evite şi să dimineze consecinţele negative ale poluării.
Obiectivele din afara aşezărilor umane sunt constituite din totalitatea creaţiilor umane
situate în afara localităţilor (şosele, autostrăzi, căi ferate, conducte, viaducte, baraje, sisteme de
transport a energiei electrice, alte construcţii).
Prin protecţia mediului artificial se urmăreşte protecţia omului, crearea condiţiilor necesare
pentru respectarea exigenţelor dezvoltării aşezărilor umane, crearea condiţiilor de mediu şi ridicarea
nivelului de viaţă al populaţiei din cadrul acestora.

SECŢIUNEA II
PROTECŢIA JURIDICĂ A AŞEZĂRILOR UMANE2

1. Generalităţi
Scopul urmărit prin protecţia juridică a aşezărilor umane îl constituie asigurarea unor
condiţii mai bune de viaţă şi de muncă a populaţiei.
Obiectivele protecţiei aşezărilor umane au fost stabilite în cadrul Conferinţei de la
Vancouver din 1976, fiind motivate de condiţiile de viaţă ale unei părţi din populaţia Globului, a căror
agravare este determinată de: creşterea economică inechitabilă, creşterea demografică, urbanizarea
necontrolată, boli şi sărăcie, segregaţie rasială, şomaj, degradarea resurselor indispensabile vieţii, etc..

86
 Dreptul mediului

2. Atribuţii şi răspunderi în scopul protecţiei juridice a aşezărilor umane

Pentru asigurarea unui mediu de viaţă sănătos în aşezările umane, în procesul de dezvoltare
social-economică, a planurilor de urbanism şi amenajarea teritoriului şi a localităţilor este
obligatorie respectarea principiilor ecologice. În acest scop, art. 61 din Legea mediului stabileşte
răspunderi în sarcina consiliilor locale pentru:
- îmbunătăţirea microclimatului urban, prin amenajarea şi întreţinerea surselor de apă din
interiorul localităţilor şi din zonele limitrofe acestora, înfrumuseţarea şi protecţia peisajului şi menţinerea
curăţeniei stradale;
- amplasarea obiectivelor industriale, a căilor şi mijloacelor de transport, a reţelelor de
canalizare, a staţiilor de epurare, a depozitelor de deşeuri menajere, stradale şi industriale şi a altor
obiective şi activităţi, fără a se aduce prejudicii salubrităţii, spaţiilor de odihnă, tratament, stării de
sănătate şi de confort a populaţiei;
- respectarea regimului de protecţie specială a localităţilor balneo-climaterice, a zonelor de
interes turistic şi de agrement, a monumentelor istorice, a ariilor protejate şi a monumentelor
naturii, fiind interzisă amplasarea de obiective şi desfăşurarea de activităţi cu efecte dăunătoare în
perimetrul şi în zonele de protecţie ale acestora;
- adoptarea elementelor arhitecturale adecvate, optimizarea densităţii de locuire, menţinerea,
întreţinerea şi dezvoltarea spaţiilor verzi, a parcurilor şi a perdelelor de protecţie stradală, a
amenajamentelor peisagistice cu funcţie ecologică, estetică şi recreativă;
- reglementarea accesului anumitor tipuri de autovehicule sau a desfăşurării unor activităţi
generatoare de disconfort pentru populaţie în anumite zone ale localităţilor cu predominanţa
spaţiilor de locuit, zone destinate tratamentului, recreerii şi agrementului;
- adoptarea de măsuri obligatorii, pentru toate persoanele fizice şi juridice cu privire la
întreţinerea şi înfrumuseţarea clădirilor, a curţilor şi a împrejmuirilor acestora, a spaţiilor verzi din
curţi şi dintre clădiri, a arborilor şi arbuştilor decorativi;
- iniţierea pe plan local a unor proiecte de amenajare a grupurilor igienico-sanitare şi de
întreţinere şi dezvoltare a canalizării stradale.
Autorităţile pentru protecţia mediului şi consiliile locale sunt competente să iniţieze acţiuni
de informare şi participare privind programele de dezvoltare urbanistică şi gospodărire comunală,
asupra importanţei măsurilor destinate protecţiei mediului şi aşezărilor umane (art.62-65 din Legea
– cadru).
Multe aspecte ale activităţilor din localităţi (cum sunt: diminuarea noxelor şi combaterea
celorlalţi factori poluanţi, realizarea acţiunilor de salubrizare, de colectare şi valorificare a reziduurilor
menajere şi stradale, efectuarea de deratizări, dezinsecţii etc.), fac obiectul gospodăririi comunale.
Executarea lucrărilor de gospodărire comunală, precum şi a celorlalte lucrări tehnico -
edilitare se face în mod etapizat, în raport cu posibilităţile economiei naţionale, prin utilizarea în cât
mai mare măsură a resurselor locale, asigurându-se folosirea economicoasă a terenurilor şi
respectarea strictă a perimetrelor construibile.
Coordonarea proiectării şi realizării corelate a tuturor lucrărilor edilitare, indiferent de
beneficiarii sau executanţii acestora se asigură, în condiţiile legii, de către primării.
Pentru satisfacerea cerinţelor cetăţenilor, unităţile de gospodărire comunală din municipii,
oraşe şi comune, împreună cu primăriile au o serie de atribuţii şi răspunderi.
În îndeplinirea acestor atribuţii, unităţile de gospodărire comunală emit autorizaţii sau
acorduri pentru efectuarea unor servicii şi lucrări de gospodărire comunală.
La eliberarea acordului de mediu pentru urbanism şi amenajarea teritoriului, autorităţile de
mediu precizează măsurile de menţinere şi ameliorare a fondului peisagistic al fiecărei zone şi
localităţi, zonele deteriorate şi condiţiile de refacere peisagistică şi ecologică a acestora, de
dezvoltare a spaţiilor verzi şi controlează realizarea acestora.
Sunt de asemenea, stabilite atribuţii în sarcina Ministerului Sănătăţii (art.71), a Ministerului
Apărării Naţionale (art.72) a Ministerului de Interne şi a Ministerului Transporturilor (art.75),

87
 Dreptul mediului

Agenţiei Naţionale pentru Turism (art.76), Autorităţilor vamale, Poliţiei, persoanelor fizice şi
juridice.

2.1.Atribuţiile şi obligaţiile persoanelor fizice şi juridice

Atribuţiilor persoanelor în domeniul protecţiei mediului le corespund, în general, anumite
obligaţii legale.
Conform dispoziţiilor art.80 din Legea nr.137/1995, “protecţia mediului constituie o
obligaţie a tuturor persoanelor fizice şi juridice”, scop în care acestea sunt obligate:
- să solicite autorităţilor pentru protecţia mediului acord şi/sau autorizaţie de mediu, după
caz3;
- să acorde sprijin şi asistenţă persoanelor împuternicite cu inspecţia activităţilor
desfăşurate;
- să se supună ordinului de încetare temporară sau definitivă a activităţii;
- să suporte costul pentru repararea prejudiciului şi să înlăture urmările produse de acesta,
restabilind condiţiile anterioare producerii prejudiciului4;
- să asigure sisteme proprii de supraveghere a instalaţiilor şi proceselor tehnologice;
- să informeze autorităţile competente şi populaţia în caz de eliminări accidentale de
poluanţi în mediu sau de accident major;
- să nu degradeze mediul amenajat prin depozitări de deşeuri de orice fel;
- să contribuie la îmbunătăţirea microclimatului5 urban prin diferite activităţi;
- să amplaseze diferite obiective industriale şi să desfăşoare activităţi fără să prejudicieze
salubritatea, ambientul, spaţiile de odihnă de tratamente şi recreere etc.;
- să respecte regimul de protecţie specială a localităţilor balneo-climaterice, a zonelor de
interes turistic, a monumentelor istorice, a ariilor protejate şi a monumentelor naturii;
- să adopte elemente arhitecturale adecvate şi să respecte dispoziţiile locale privitoare la
întreţinerea şi înfrumuseţarea clădirilor, curţilor şi împrejmuirilor acestora, etc.
Proprietarii (persoane fizice sau juridice) au obligaţia, să obţină la darea în exploatare a
clădirilor înalte şi foarte înalte ori cu săli aglomerate, hotelurilor, spitalelor şi căminelor pentru copii
şi bătrâni, precum şi a unor construcţii în care se desfăşoară activităţi cu pericol de incendiu, să
obţină autorizaţie de prevenire şi stingere a incendiilor.

SECŢIUNEA III
PROCEDURA DE REGLEMENTARE A ACTIVITĂŢILOR ECONOMICE ŞI SOCIALE CU
IMPACT ASUPRA MEDIULUI

1. Obiective
Pentru oprirea deteriorării mediului şi reconstrucţia ecologică a zonelor deteriorate, în
activitatea de proiectare, amplasare, execuţie şi exploatare a noilor obiective economico-sociale, în mod
obligatoriu trebuie să se aibă în vedere:
- amenajarea corespunzătoare a teritoriului;
- dimensionarea noilor investiţii şi activităţi în limitele capacităţii de suport a resurselor
naturale şi a mediului;
- adoptarea de tehnologii şi procese de producţie care să asigure un randament superior de
prelucrare şi valorificare eficientă a resurselor materiale şi energetice;
- adoptarea de soluţii pentru prelucrarea, reciclarea şi neutralizarea deşeurilor poluante,
etc.
Agenţii economici, persoane fizice şi juridice, sunt obligaţi să restructureze capacităţile de
producţie corespunzător cerinţelor de gospodărire şi valorificare raţională a resurselor, să

88
 Dreptul mediului

retehnologizeze procesele de producţie în sensul creşterii gradului de prelucrare a resurselor

regenerabile şi neregenerabile.

2. Impactul asupra mediului

2.1. Noţiune
Pentru orice activitate care poate avea un climat deosebit asupra mediului, în Legea privind
protecţia mediului, Anexa II, sunt prevăzute activităţile care necesită studii de impact necesare
înainte de emiterea acordului sau autorizaţiei de mediu. Dintre aceste activităţi6 amintim: activităţi
de transport, energie, construcţii hidrotehnice, eliminarea deşeurilor şi ambalajelor, activităţi de
sport, turism şi agrement, apărarea naţională etc.
Pentru activităţile cunoscute şi necuprinse în această anexă, autoritatea competentă pentru
protecţia mediului va stabili dacă aceste activităţi pot avea un impact deosebit asupra mediului, pe
baza unor criterii.
Prin “impact asupra mediului” se înţelege orice efect direct sau indirect al unei activităţi
umane desfăşurate într-o anumită zonă, care produce o schimbare a sensului de evoluţie a calităţii
mediului şi ecosistemelor, schimbare ce poate afecta sănătatea omului, integritatea mediului, a
patrimoniului cultural sau a condiţiilor socio-economice.
Modificarea mediului ca rezultat al activităţilor, produselor sau serviciilor, poate fi
dăunătoare sau benefică, totală sau parţială.
Probabilitatea producerii unor efecte negative asupra mediului, pot fi prevenite pe baza unor
studii de evaluare.

2.2. Efectuarea studiului de impact

Obiectivele studiului de impact au în vedere stabilirea:
- modului de amplasare a obiectivului în mediu;
- modificările posibile ce pot interveni în calitatea factorilor de mediu prin promovarea
proiectului sau activităţii;
- nivelului de afectare a factorilor de mediu, a sănătăţii populaţiei şi a riscului declanşării
unor accidente sau avarii cu impact major asupra mediului;
- modului de încadrare în reglementările legale privind protecţia mediului;
- posibilităţile de acceptare sau nu a proiectului sau activităţii
Pentru efectuarea studiului de impact, autoritatea teritorială pentru protecţia mediului
împreună cu titularul proiectului sau activităţii şi, după caz, cu un colectiv de analiză tehnică stabilit
de această autoritate analizează scopul acţiunii propuse şi stabileşte dacă proiectul sau activitatea
poate fi reglementată pe linie de protecţie a mediului.
În cazul în care răspunsul este afirmativ, autoritatea pentru protecţia mediului întocmeşte
îndrumarul cu probleme rezultate în urma analizei, probleme care vor fi tratate în studiul de impact
asupra mediului şi urmărite în raportul la acest studiu. Îndrumarul se comunică titularului o dată cu
lista avizelor necesare eliberării acordului de mediu, în termen de trei zile de la data când a avut loc
analiza. Competenţa de realizare a studiilor de impact aparţine unităţilor specializate, persoanelor
fizice şi juridice atestate, cheltuielile fiind suportate de titularul proiectului sau al activităţii.

2.3. Procedura de evaluare

Procedura de evaluare a impactului asupra mediului constă din fazele: preliminară, propriu-
zisă şi cea de analiză şi validare7. Autoritatea pentru protecţia mediului organizează şi
decide aplicarea fazelor procedurii astfel:
- cererea, însoţită de descrierea proiectului;
- încadrarea acţiunii propuse în tipurile de activităţi care se supun sau nu studiului de
impact asupra mediului; dacă sunt necesare informaţii suplimentare se poate cere
titularului un studiu preliminar;
- analiza scopului acţiunii propuse;

89
 Dreptul mediului

- întocmirea îndrumarului cu problemele rezultate pe baza analizei făcute;

- prezentarea de către titularul proiectului sau al activităţii, a raportului privind studiul de
impact asupra mediului;
- analiza preliminară a raportului de către autoritatea pentru protecţia mediului şi
acceptarea sau dispunerea motivată a refacerii acestuia;
- aducerea la cunoştinţă şi dezbatere publică a raportului; comunicarea observaţiilor şi a
concluziilor rezultate;
- decizia finală a autorităţii de mediu (făcută publică şi motivată);
- eliberarea sau respingerea motivată a acordului sau autorizaţiei.

2.4. Efectele juridice ale studiului de impact

Studiul de impact dă naştere unor efecte administrative al căror obiect este ajungerea la o
decizie cât mai bună în vederea protecţiei mediului şi a unor efecte juridice care ţin de procedura şi
consecinţele amânării execuţiei.
Studiul de impact este un studiu previzional ce anticipează apariţia efectelor complexe,
generând scenarii şi strategii de acţiune.

3. Eliberarea acordului de mediu şi autorizaţiei de mediu

3.1. Noţiunea de acord de mediu şi activităţile ce necesită în prealabil obţinerea acestuia

Acordul de mediu este actul tehnico-juridic ce se emite în prima fază de proiectare a
obiectivelor de investiţii, potrivit prevederilor legale privind protecţia factorilor de mediu şi se
solicită pentru fiecare investiţie în parte. Prin el se stabilesc condiţiile de realizare a unui proiect sau
a unei activităţi din punct de vedere al impactului asupra mediului.
La construirea şi darea în funcţiune a obiectivelor economico-sociale, pentru lucrările de
amenajare a teritoriului şi de sistematizare a localităţilor rurale şi urbane, pentru construcţii
edilitare, pentru efectuarea de lucrări necesare transportului, eliminarea deşeurilor şi ambalajelor,
producerea, transportul şi stocarea energiei, lucrări de îmbunătăţiri funciare, precum şi pentru
stabilirea şi schimbarea destinaţiei terenurilor din fondul funciar, înfiinţarea de plantaţii, exploatarea
şi explorarea resurselor naturale şi alte activităţi ce presupun schimbarea cadrului natural, este
obligatorie obţinerea acordului şi/sau autorizaţiei de mediu.

3.2. Subiecţii obligaţiei de a solicita eliberarea acordului de mediu şi activităţile pentru

care se obţine
Acordul de mediu se solicită de proiectantul general al ansamblului investiţiei, pe baza unei
documentaţii tehnice elaborată unitar, pentru toţi factorii de mediu şi cu respectarea normativului de
conţinut aprobat. Proiectantul, beneficiarul şi constructorul au obligaţia respectării stricte a
acordului de mediu emis, precum şi a lucrărilor suplimentare, faţă de documentaţia de bază înscrise
în acestea.
Acordul de mediu constituie un act de reglementare care se emite numai pentru promovarea
şi aprobarea investiţiei.
Acordul de mediu se emite pentru o serie de obiective şi activităţi, astfel:
- parcări pentru staţionare pentru mai mult de 1000 de locuitori, de către minister, iar sub
1000 de locuitori, de agenţia teritorială de mediu;
- uzine de gaz, cocserii, instalaţii de lichefiere a cărbunelui, de către agenţia teritorială;
- depozite de resurse minerale de interes naţional, de către minister, iar pentru cele de
interes local, de către agenţia teritorială;
- stadioane mai mari de 50.000 locuri de către minister şi de agenţia teritorială pentru cele
sub această capacitate;
- uzine de metale neferoase, de către minister;

90
 Dreptul mediului

- abatoare şi măcelării cu o capacitate mai mare de 5000 t/an, de către minister iar pentru
cele cu o capacitate mai mică de agenţia teritorială de mediu;
- tehnologii de fabricaţie, echipamente, aparatură în domeniul protecţiei mediului, de către
minister.

3.3. Etapele obţinerii acordului de mediu

În vederea obţinerii acordului de mediu titularul proiectului sau al activităţii este obligat să
depună la autoritatea teritorială pentru protecţia mediului următoarele documente:
- cerere pentru eliberarea acordului de mediu;
- descrierea proiectului sau a activităţii cu principalele informaţii din care să rezulte date
privind impactul asupra mediului;
- notă privind stadiul de realizare a programului de conformare existent dacă este cazul;
- dovada plăţii taxei de autorizare;
- dovada că a făcut publică solicitarea prin cel puţin una din metodele de informare.
Indiferent de metoda utilizată, se va afişa (publica) o prezentare rezumativă a proiectului sau
a acţiunii propuse dezbaterii publice8.
Autoritatea teritorială analizează documentele depuse, încadrează acţiunea propusă în
tipurile de obiective şi activităţi care se supun sau nu studiului de impact asupra mediului, stabileşte
competenţa de emitere a acordului de mediu. Pentru obiectivele sau activităţile care necesită studiu de
impact, autoritatea teritorială pentru protecţia mediului solicită informaţii suplimentare sau studiu
preliminar de impact, dacă este cazul şi când consideră că este necesar va verifica pe teren veridicitatea
datelor prezentate.
În cazul în care proiectul sau activitatea poate fi reglementată, autoritatea teritorială pentru
protecţia mediului întocmeşte îndrumarul cu probleme rezultate în urma analizei.
După executarea studiului de impact asupra mediului, urmează o nouă etapă în care titularul
proiectului (activităţii) prezintă autorităţii teritoriale raportul privind studiul de impact. Autoritatea
teritorială pentru protecţia mediului analizează raportul prezentat şi dacă îl acceptă, îl supune
dezbaterii publice.
După ce acest raport a fost făcut public, autoritatea teritorială va lua decizia dacă se continuă
sau nu procedura de reglementare.
Dacă decizia este favorabilă, urmează depunerea memoriului tehnic, care va cuprinde date
generale ale investiţiei, date specifice, descrierea lucrărilor, precum şi sursele de poluanţi şi
măsurile ce se impun pentru prevenirea poluării mediului.
La memoriul tehnic se vor anexa: planul de încadrare în zonă a obiectivului şi planul de
situaţie.
Memoriul tehnic, celelalte avize sau autorizaţii, buletinele de analiză, studiul de impact
asupra mediului şi alte documente cerute, se supun analizei autorităţii teritoriale pentru protecţia
mediului şi după caz colectivului de analiză tehnică, după care, se poate dispune refacerea,
completarea sau emiterea acordului de mediu, respectiv a autorizaţiei de mediu.

4. Autorizaţia de mediu
4.1. Noţiunea de autorizaţie de mediu
Autorizaţia de mediu este actul tehnico-juridic prin care sunt stabilite condiţiile şi parametrii
de funcţionare pentru activităţile existente şi pentru cele noi, pe baza acordului de mediu. Autorizaţia de
mediu este obligatorie pentru: activităţi industriale şi de transport, spălătorii chimice, activităţi de
gospodărire a apelor, activităţi de producere de energie electrică şi termică, de construcţii de montaj şi
demolări; activităţi de învăţământ şi cultură, de apărare naţională; grădini zoologice, cimitire şi
crematorii umane etc..

4.2. Etapele procedurii de obţinere a autorizaţiei de mediu

91
 Dreptul mediului

La solicitarea unei autorizaţii de mediu, titularul obiectivului sau al activităţii este obligat să
depună autorităţii teritoriale pentru protecţia mediului documentele prevăzute de lege:
- cerere de eliberare a autorizaţiei de mediu însoţită de o declaraţie în acest sens;
- fişă de prezentare a activităţii;
- dovada plăţii taxei de autorizare;
- dovada că a făcut publică solicitarea;
- nota privind studiul de realizare a programului de conformare existent, dacă este cazul;
- alte acte sau documente relevante după caz, care pot susţine cererea.
Dacă pe baza documentelor prezentate obiectivul sau activitatea pot fi autorizate, autoritatea
teritorială pentru protecţia mediului face publică decizia sa prin afişare la sediul propriu. După 30 de zile
acordat pentru contestarea deciziei, autoritatea teritorială pentru protecţia mediului eliberează autorizaţia
de mediu.
Autorizaţia de mediu nu se emite în următoarele situaţii:
- dacă nici o variantă a programului de conformare nu prevede încadrarea în condiţiile
care permit autorizarea, rapoarte la standardele şi reglementările în vigoare;
- dacă titularul obiectivului sau al activităţii nu respectă obligaţiile ce-i revin.

5. Programul de conformare
5.1. Noţiune
Programul de conformare este un plan de măsuri care cuprinde etape ce trebuie parcurse în
intervale de timp precizate prin prevederile autorizaţiei de mediu de către autoritatea competentă, în
scopul respectării reglementărilor privind protecţia mediului.
Pentru întocmirea programului de conformare este necesară şi evaluarea prejudiciului cauzat
mediului, care se realizează prin bilanţul de mediu.
Bilanţul de mediu este procedura prin care se obţin informaţii asupra cauzelor şi
consecinţelor negative, care fac parte din acţiunea de evaluare a impactului asupra mediului.
Programul stabileşte măsurile de conformare şi etapele necesare realizării acestora, fiind
parte integrantă din autorizaţia de mediu, vizează:
- realizarea lucrărilor, urmărindu-se încadrarea în standardele, normele şi alte reglementări
legale în vigoare privind protecţia mediului;
- prevenirea poluării accidentale;
- introducerea unor tehnologii nepoluante sau mai puţin poluante şi modernizarea celor

existente;

- exploatarea raţională a resurselor naturale pentru asigurarea unor dezvoltări durabile;

- protecţia şi ocrotirea monumentelor naturii, parcurilor naţionale şi rezervaţiilor naturale,
precum şi conservarea biodiversităţii;
- valorificarea bazei de materii prime secundare;
- respectarea planurilor de urbanism şi amenajarea teritoriului;
- realizarea lucrărilor de reconstrucţie ecologică necesară;
- aplicarea şi respectarea convenţiilor şi a reglementărilor internaţionale la care România a
aderat;
- aplicarea reglementărilor elaborate de autoritatea centrală pentru protecţia mediului şi de
alte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale.
Programul de conformare cuprinde lucrările şi măsurile ce se vor lua pentru protecţia
mediului. În funcţie de situaţia concretă, programul de conformare cuprinde două tipuri de măsuri:
- măsuri pentru reducerea efectelor prezente şi viitoare ale activităţilor cu impact asupra
mediului;
- măsurile de remediere a efectelor activităţilor anterioare asupra mediului.

92
 Dreptul mediului

Titularul activităţii întocmeşte un proiect de program de conformare, cu termene realizabile,

cu responsabilităţi şi cu identificarea celor cărora li s-a repartizat sarcina de executare a măsurilor
programului de conformare.
Autoritatea teritorială pentru protecţia mediului va analiza proiectul programului de
conformare, îl acceptă sau dispune completarea sau refacerea acestuia.
Un program de conformare nu poate depăşi perioada de valabilitate a autorizaţiei de mediu,
cu excepţia măsurilor de remediere a prejudiciilor cauzate mediului prin activităţile anterioare.

6. Revizuirea sau suspendarea acordului de mediu şi a autorizaţiei de mediu

Titularul proiectului sau al activităţii are obligaţia să informeze în scris autoritatea
competentă pentru protecţia mediului ori de câte ori intervine o schimbare de fond a datelor care
stau la baza eliberării acordului de mediu sau autorizaţiei.
Autoritatea competentă pentru protecţia mediului stabileşte dacă este necesară revizuirea sau
suspendarea acordului sau autorizaţiei de mediu.

6.1. Revizuirea
Revizuirea acordului sau autorizaţiei de mediu este necesară dacă apar elemente noi,
necunoscute la data emiterii şi în cazul reînnoirii acestora când se poate cere refacerea raportului privind
studiul de impact asupra mediului. Revizuirea se face conform procedurii de emitere a autorizaţiei de
mediu, respectiv a acordului de mediu.
Poate fi revizuit şi programul de conformare, la schimbarea titularului activităţii şi în urma
efectuării bilanţului de mediu. În acest caz, conţinutul programului de conformare se reface,
specificându-se sursa de finanţare şi dacă este necesar responsabilitatea.
Dacă titularul activităţii nu respectă termenele negociate şi stipulate în programul de
conformare din cauze obiective ce nu pot fi imputate, autoritatea teritorială pentru protecţia mediului
poate proceda la decalarea termenelor iniţiale.

6.2. Suspendarea
Suspendarea acordului şi autorizaţiei de mediu poate avea loc după o somaţie prealabilă cu
termen, pentru nerespectarea prevederilor menţionate şi pentru nerealizarea prevederilor
programului de conformare.
Somaţia va include o descriere a motivului pentru suspendare şi se va menţiona o perioadă
de timp până la intrarea în vigoare a suspendării.
La expirarea perioadei de somaţie, autoritatea competentă va suspenda acordul sau
autorizaţia de mediu. Perioada de suspendare se va menţine până la eliminarea cauzelor, dar nu mai
mult de şase luni.

7. Încetarea activităţii
După expirarea perioadei de suspendare, autoritatea competentă pentru protecţia mediului
dispune oprirea execuţiei proiectului sau încetarea activităţii, dispoziţia de încetare fiind executorie.
La schimbarea destinaţiei sau a proprietarului activităţilor sau a oricăruia dintre obiectivele
aferente acestora, precum şi în alte situaţii apreciate de autoritatea teritorială pentru protecţia
mediului, fostul proprietar efectuează bilanţul de mediu, în scopul eliberării unei noi autorizaţii de
mediu, cu program de conformare dacă este cazul.

93
 Dreptul mediului

SECŢIUNEA III
PROTECŢIA JURIDICĂ A OBIECTIVELOR DIN AFARA AŞEZĂRILOR UMANE

1. Consideraţii introductive
Mediul artificial din afara aşezărilor umane cuprinde toate obiectivele pe care omul le-a
creat prin mintea şi mâna sa şi le-a aşezat în mijlocul naturii. Aceste obiective sunt supuse poluării şi
degradării şi ele trebuie protejate pentru a le păstra destinaţia şi utilitatea în interesul bunului mers al
activităţilor economico-sociale.
În procesul dezvoltării economico-sociale, al elaborării planurilor de urbanism şi amenajarea
teritoriului, se urmăreşte protecţia mediului nu numai în interiorul aşezărilor umane ci şi în
exteriorul acestora, deoarece instalarea acestor obiective se desfăşoară în mediul natural care este
supus astfel poluării. Aceste obiective apar ca bunuri specifice, cu regim juridic propriu fiind supuse
fiecare unor poluări specifice. De aici rezultă necesitatea protejării acestora atât tehnic, cât şi
împotriva unor efecte mecanice, uzurii lor permanente în urma exploatării. Aceste exploatări au dus
la elaborarea de regulamente de exploatare care stabilesc norme, măsuri tehnice de întreţinere şi
protejare a acestor obiective artificiale.

SECŢIUNEA IV
PROTECŢIA FACTORILOR NATURALI DE MEDIU ÎN AŞEZĂRILE UMANE

Protecţia mediului în aşezările umane se realizează în mod specializat, în funcţie de factorii

de mediu (aer, apă, sol, zgomot, deşeuri etc.), prin metode de combatere a poluării cu ajutorul unor
măsuri şi procedee tehnice ca: amplasarea industriilor poluante la distanţă faţă de localităţi; folosirea de
metode tehnologice care produc cât mai puţini poluanţi; evacuarea gazelor la altitudine prin coşuri
prevăzute cu filtre poluante; reducerea poluării determinată de mijloacele de transport şi altele.
Poluarea la nivel global a cunoscut o amploare deosebită după secolul al XIX-lea –
industriile fiind cele mai mari purtătoare ale formelor poluării. O altă cauză a poluării ar fi creşterea
accentuată a populaţiei şi dezvoltarea oraşelor însoţită de concentrarea activităţilor industriale în
mediul urban.
Principalele tipuri de poluare sunt: poluare microbiană, poluare artizanală şi poluare
industrială.
Poluarea microbiană – este o poluare naturală, provocată de bacteriile care trăiesc şi se
dezvoltă în materiile aflate în stare de descompunere ori putrefacţie, precum şi în apele stătătoare.
Poluarea artizanală – este legată de activităţile economice umane care sunt surse de poluare
sonoră, de poluare a apei şi aerului şi de deşeuri.
Poluarea industrială – care se datorează dezvoltării civilizaţiei industriale care de la
mijlocul secolului trecut a produs modificări profunde şi accelerate mediului înconjurător, datorită
solicitării din ce în ce mai mari a resurselor naturale, a extinderii suprafeţelor cultivate şi a
schimbării sistemelor de cultură a despăduririlor masive pentru obţinerea de masă lemnoasă şi de
terenuri noi pentru agricultură, a dezvoltării exploatării subsolului, precum şi a altor activităţi cu
impact asupra mediului.
Civilizaţia industrială a făcut posibilă o creştere demografică rapidă, ceea ce a dus la o
puternică dezvoltare a procesului de urbanizare, a creat noi aglomerări umane pe spaţii tot mai restrânse,
etc.

94
 Dreptul mediului

SECŢIUNEA V
PROTECŢIA MEDIULUI DE VIAŢĂ AL POPULAŢIEI

În promovarea unui „mediu de viaţă sănătos” un rol important revine normelor de igienă a
mediului de viaţă al populaţiei, care se referă la: zonele de locuit, aprovizionarea cu apă a populaţiei,
colectarea şi îndepărtarea reziduurilor, activitatea unităţilor în care se desfăşoară acţiuni social-culturale,
unităţile de prestări servicii pentru populaţie, unităţi sanitare cu paturi, prevenirea şi combaterea bolilor
transmisibile, condiţiile de transport, alimentele şi protecţia sanitară a acestora.

1. Normele de igienă referitoare la zonele de locuit9

Prin sistematizarea teritoriului, trebuie să se urmărească ca pe terenurile destinate amplasării
şi dezvoltării aşezărilor umane să se asigure protecţia populaţiei împotriva surpărilor şi alunecărilor de
teren, avalanşelor şi inundaţiilor, emanaţiilor sau infiltraţiilor de substanţe toxice, inflamabile sau
explozive, poluării mediului. Trebuie avute în vedere, de asemenea, şi posibilităţile de alimentare cu apă
potabilă, de îndepărtare şi neutralizare a apelor meteorice, a apelor uzate şi a reziduurilor, dezvoltarea
normală a zonelor verzi, a zonelor de recreere şi odihnă.
Amplasarea locuinţelor trebuie să se facă astfel încât să se asigure însorirea acestora, iar
distanţa dintre clădiri trebuie să fie corespunzătoare pentru a nu se umbri reciproc.
Unităţile de mică industrie, comerciale şi de prestări servicii, care pot crea riscuri pentru
sănătate sau disconfort pentru populaţie prin producerea de zgomot, vibraţii, mirosuri, praf şi fum,
gaze toxice sau iritante, se amplasează la distanţe de minimum 15 m de ferestrele locuinţelor.
Pentru unităţile aflate în interiorul şi exteriorul locuinţelor, se vor asigura mijloacele
adecvate de limitare a nocivităţilor.
Zonele necesare odihnei şi recreaţiei se amplasează în locuri care prezintă cele mai
avantajoase elemente naturale, fiind interzisă amplasarea: întreprinderilor care prin activitatea lor
produc zgomot, vibraţii sau impurifică apa, aerul, solul; unităţilor zootehnice; unităţilor de
transport; a staţiilor de epurare a apelor uzate şi locurilor de depozitare a reziduurilor.
Între întreprinderile industriale care pot polua atmosfera sau produc zgomot sau vibraţii şi
teritoriile protejate învecinate se asigură zone de protecţie sanitară. Prin teritorii protejate în acest
sens se înţeleg: zone de locuit, parcurile, rezervaţiile naturale, zonele de interes balneoclimateric, de
odihnă şi recreaţie etc.. Se interzice amplasarea oricăror obiective, cu excepţia celor destinate
personalului de întreţinere şi intervenţie în zonele de protecţie.
Obiectivele economice care, prin natura activităţii lor pot polua atmosfera, se amplasează în
zonele destinate industriilor poluante.

2. Norme de igienă referitoare la aprovizionarea cu apă a localităţilor

Pentru aprovizionarea cu apă a localităţilor se pot folosi surse subterane şi surse de suprafaţă
care îndeplinesc condiţiile de calitate din standardul de stat pentru apă potabilă.
Sursele de apă, construcţiile şi instalaţiile centrale de alimentare cu apă potabilă, precum şi
reţelele de distribuţie se vor proteja prin instituirea zonelor de protecţie sanitară.
Tehnologiile şi substanţele folosite în tratarea apei în scopul potabilizării vor fi avizate
sanitar.
Distribuţia apei trebuie să fie continuă, iar în caz de revizii, remedieri ale instalaţiilor sau
întreruperi accidentale, se va relua distribuţia apei potabile, după spălarea şi dezinfecţia reţelei.
Pentru protecţia sanitară a apei este necesară o strictă supraveghere şi bună întreţinere a
reţelei de distribuţie. Întreţinerea şi buna funcţionare a instalaţiilor de alimentare cu apă (izvoare,
fântâni) se asigură de către deţinător prin instituirea perimetrelor de protecţie sanitară şi amenajarea
igienică a instalaţiilor.

95
 Dreptul mediului

3. Norme de igienă referitoare la colectarea şi îndepărtarea reziduurilor10

Primăriile şi agenţii economici sunt obligaţi să asigure îndepărtarea apelor uzate (menajere,
industriale, orăşeneşti), apelor meteorice, precum şi întreţinerea salubrităţii domeniului public şi privat.
Cetăţenii sunt obligaţi să respecte măsurile stabilite de primărie pentru asigurarea igienei publice şi
salubrităţii locale, regulile de igienă în gospodăria sau locuinţa proprie, astfel încât să nu creeze
disconfort vecinilor.
Îndepărtarea apelor uzate menajere şi industriale se face numai prin reţeaua de canalizare a
apelor uzate.
Este interzisă răspândirea direct pe sol sau în bazinele naturale de apă, a apelor uzate,
menajere şi industriale, deversarea apelor uzate în zona de protecţie sanitară a surselor şi
instalaţiilor de alimentare cu apă.
Apele uzate provenite de la instalaţiile sanitare precum şi de la orice unităţi, care prin
specificul lor contaminează apele reziduale cu agenţi patogeni sau poluează cu substanţe chimice ori
radioactive, se vor trata în incinta unităţilor respective, asigurându-se dezinfecţia înainte de evacuare în
colectorul stradal. Canalele deschise pot fi folosite numai pentru evacuarea apelor meteorice.
Agenţii economici, asociaţiile de locatari şi cetăţenii au obligaţia de a colecta şi îndepărta
reziduurile solide, menajere şi industriale, în locuri amenajate special şi autorizate sanitar.
Precolectarea reziduurilor menajere şi stradale se face în recipiente acoperite şi menţinute în
bună stare, amplasate în condiţii salubre, în spaţii special amenajate. Sistemul individual de îndepărtare
şi neutralizare a reziduurilor menajere este permis numai în localităţile rurale.
Rampele de depozitare controlată a reziduurilor menajere şi stradale, ca şi cele pentru
depozitarea reziduurilor industriale, se amplasează pe terenuri avizate de organele teritoriale de
specialitate (în nici un caz pe malul apelor) şi la distanţă de cartierele de locuinţe.
Vehiculele pentru transportul reziduurilor solide trebuie să fie acoperite, întreţinute igienic şi
dezinfectate periodic.

4. Norme de igienă privitoare la unităţile de folosinţă publică

Prin unităţi de folosinţă publică se înţeleg categoriile de instituţii în care se desfăşoară
activităţi social-culturale, unde se găsesc temporar colectivităţi de muncă sau de recreere, precum şi
unităţile în care se efectuează prestaţii de servicii pentru populaţie, denumite „unităţi”.
Unităţile vor fi racordate la sistemele publice de alimentare cu apă potabilă sau la surse
proprii de apă potabilă şi vor fi prevăzute cu instalaţii interioare de alimentare cu apă şi de canalizare
corespunzătoare. De asemenea vor fi racordate la sisteme publice de canalizare a apelor uzate, iar în
lipsa acestora vor utiliza instalaţii proprii pentru colectarea, tratarea şi evacuarea apelor uzate.
Instalaţiile de distribuţie a apei potabile şi de evacuare a apelor uzate şi obiectele sanitare vor fi
menţinute în permanentă stare de funcţionare şi curăţenie.
Conducerile unităţilor se vor îngriji de menţinerea stării de curăţenie şi confort în fiecare
unitate şi anexele aferente, iar instalaţiile de iluminat, încălzit şi ventilaţie existente în dotarea
unităţilor, vor fi menţinute în permanentă stare de funcţionare.
În sălile unităţilor de cultură nu se va permite accesul unui număr de persoane mai mare
decât capacitatea proiectată şi autorizată sanitar.
În colectivităţile temporare (şantiere, campinguri, cabane), precum şi în unităţile de folosinţă
publică se vor asigura condiţiile de igienă necesare pentru prevenirea îmbolnăvirilor.
Întreprinderile care deţin sau exploatează băi publice se vor îngriji de întreţinerea
construcţiilor aferente pentru ca acestea să funcţioneze în permanenţă la parametrii proiectaţi în
permanentă stare de curăţenie. Ştrandurile pot fi amenajate pe malurile râurilor, lacurilor sau mării
cu respectarea unor cerinţe stricte în scopul protecţiei sanitare a acestora, iar bazinele de înot vor fi
umplute numai cu apă din reţea sau apă de mare.

96
 Dreptul mediului

5. Norme de igienă pentru transporturile de persoane

La proiectarea, execuţia şi funcţionarea construcţiilor, vehiculelor şi căilor de transport, este
necesar să se respecte condiţiile minimale indispensabile pentru asigurarea protecţiei sănătăţii
pasagerilor şi personalului. Societăţile comerciale sau regiile autonome care fac servicii de transport
au obligaţia să respecte aceste condiţii şi să-şi întocmească regulamente de funcţionare şi
exploatare.

5.1. Transportul în comun şi preorăşenesc

La proiectarea şi construcţia autobuzelor, troleibuzelor şi tramvaielor şi a utilităţilor legate
de traseele acestora, se vor lua măsuri pentru a evita emisiile poluante şi sursele de zgomot şi pentru a
evita accidentarea cetăţenilor.
La construcţia şi amenajarea mijloacelor de transport în comun se vor lua măsuri de
reducere la minimum a emisiilor de poluanţi chimici, de zgomot şi de vibraţii.

5.2. Transportul aerian

La proiectarea, construirea şi în timpul exploatării navelor şi aeroporturilor este necesar să se
respecte normele de protecţie sanitară a echipajului, a călătorilor şi personalului din aeroporturi.
Aeroporturile trebuie să beneficieze de apă potabilă şi să fie dotate cu instalaţii de evacuare a deşeurilor
solide şi lichide de la aeronave şi de la sol, precum şi cu instalaţii adecvate preparării, manipulării şi
servirii în condiţii igienice a alimentelor şi băuturilor.
Aeroportul trebuie să dispună de cabinet medical dotat cu personal, materiale şi local
corespunzător, iar aeronavele trebuie să dispună de apă potabilă.

5.3. Transporturi feroviare, navale şi rutiere

Elementele fixe trebuie să dispună de sisteme de alimentare cu apă potabilă, de îndepărtare a
apelor uzate şi a deşeurilor, de unităţi de alimentaţie publică colectivă şi asistenţă medicală.
Vagoanele pentru călători vor fi construite conform standardelor cerute în acest sens.
Amplasarea, proiectarea şi realizarea porturilor se vor face ţinându-se seama de distanţele
faţă de apă şi de localitate, de posibilitatea de amenajare a malurilor, a cheiurilor, a instalaţiilor de
acostare a navelor şi a spaţiilor de depozitare, pentru a se evita afectarea stării de sănătate şi de
confort a populaţiei.
Portul trebuie să dispună de o reţea de distribuţie a apei potabile racordată la reţeaua
localităţii sau la surse proprii, şi de o reţea de canalizare racordată la reţeaua de canalizare a
localităţii sau la sisteme proprii de tratare şi neutralizare a apelor uzate. Navele trebuie să fie
prevăzute cu sisteme de înmagazinare a apei potabile şi cu reţea de distribuţie.
Colectarea şi evacuarea apelor uzate se fac în instalaţii proprii, cu evacuare în apa mării
după separarea deşeurilor lichide uleioase şi a grăsimilor şi după dezinfecţia cu substanţe clorigene.
Mijloacele de transport destinate transportului rutier interurban de călători se vor construi şi
amenaja potrivit cerinţelor legii, fiind stabilite reguli şi condiţii obligatorii pentru proiectarea,
construcţia, amenajarea şi funcţionarea autogărilor şi a drumurilor publice.11
În concluzie, precizăm că nivelul de trai al unei ţări, precum şi încadrarea acesteia în rândul
ţărilor civilizate, sunt condiţionate şi de cadrul legislativ consistent în materia normelor de igienă,
precum şi de aplicarea cu eficienţă a acestora, condiţii ce constituie în acelaşi timp premise
fundamentale a existenţei unui popor sănătos.
Sănătatea şi viaţa oamenilor, precum şi calitatea mediului pot fi afectate nu numai prin
noxele datorate diferitelor activităţi industriale, ci şi prin calitatea produselor şi serviciilor ce li se
oferă.
Un domeniu important al protecţiei vieţii, sănătăţii populaţiei şi a mediului îl constituie
satisfacerea necesităţilor de consum de produse alimentare şi respectarea condiţiilor de igienă şi de
mediu la fabricarea, manipularea, depozitarea şi transportul acestora.

97
 Dreptul mediului

SECŢIUNEA VI
RĂSPUNDEREA JURIDICĂ

Protecţia juridică a mediului artificial se realizează în principal, prin instituirea unor

mijloace juridice specifice, reprezentate de norme juridice civile, administrative, penale, de dreptul
muncii.
Răspunderea juridică pentru încălcarea normelor de drept ce privesc protecţia aşezărilor
umane şi a obiectivelor artificiale din afara aşezărilor umane poate fi: contravenţională, civilă sau
penală.

1. Răspunderea contravenţională
O apărare eficientă a mediului artificial se realizează prin mijloacele de drept administrativ,
deoarece legiuitorul a stabilit în domeniul activităţilor sociale cu impact asupra mediului, o serie de
norme a căror încălcare atrage aplicarea sancţiunii contravenţionale sub forma amenzii.
Destinatarii normelor administrative incidente în materie sunt persoanele fizice şi juridice,
autorităţile publice locale cu atribuţii în protecţia mediului artificial.
Art. 83 din Legea nr. 137/1995 republicată, stabileşte faptele contravenţionale în materie şi
sancţiunile corespunzătoare.
Cuantumul amenzilor contravenţionale se reactualizează anual prin Hotărâre de Guvern.

2. Răspunderea civilă
Această formă a răspunderii juridice intervine în situaţia cauzării de daune ecologice
mediului artificial. Daunele ecologice sunt cauzate cel mai adesea prin aplicarea diferitelor tehnologii,
folosirea de instalaţii, utilaje şi materiale periculoase pentru mediu.
Răspunderea civilă pentru pagubele cauzate prin poluare mediului artificial, este o
răspundere civilă obiectivă, independentă de culpa autorului.

3. Răspunderea penală
Mijloacele de drept penal sunt unele dintre cele mai severe şi eficiente mijloace juridice de
protecţie a mediului artificial, datorită gradului ridicat de pericol social pe care-l prezintă faptele penale
care prejudiciază mediul creat de om, calificate de lege ca fiind infracţiuni.
Infracţiunile prin care se aduc atingeri activităţilor economice şi sociale cu impact asupra
mediului sunt12, în principal, următoarele:
- continuarea activităţii după suspendarea acordului şi/sau autorizaţiei de mediu;
- eliberarea acordului şi/sau autorizaţiei de mediu fără documentaţia obligatorie completă;
- prezentarea de concluzii sau informaţii false în studiile şi analizele de impact asupra
mediului;
- provocarea de poluare accidentală datorită nesupravegherii lucrărilor, instalaţiilor,
echipamentelor prevăzute în acordul şi/sau autorizaţia de mediu;
- continuarea activităţii după dispunerea încetării acesteia.
Constatarea şi cercetarea infracţiunilor se face de către organele de urmărire penală, conform
competenţei legale.

NOTE BIBLIOGRAFICE
1
A se vedea, Ernest Lupan, op. cit., (1997), pag.258-261.
2
Cadrul legal îl constituie: Legea nr.137/1995 privind protecţia mediului, republicată, Legea nr.50/1991
privind autorizarea executării construcţiilor şi unele măsuri pentru realizarea locuinţelor, modificată şi
completată prin Legea nr.125/1996; Hotărârea Guvernului nr.456/1994 privind organizarea şi
funcţionarea Ministerului Lucrărilor Publice şi Amenajării Teritoriului, republicată în 1996, Hotărârea
Guvernului nr.272/1994 pentru aprobarea Regulamentului privind controlul de stat al calităţii în
construcţii, Ordinul M.S. nr.536/1997 pentru aprobarea normelor de igienă, Regulamentul de atestare

98
 Dreptul mediului

pentru elaborarea studiilor de import asupra mediului şi a bilanţurilor de mediu nr.278/1996, şi a

recomandărilor privind mediul de viaţă al populaţiei etc.
3
Această obligaţie se naşte şi există ori de câte ori o persoană fizică sau juridică desfăşoară
activităţi de interes public sau de utilitate publică ; cu titlu exemplificativ într-o speţă, Curtea
Supremă de Justiţie prin Decizia nr.783 din 17.04.1996 a apreciat ca justă sancţionarea
contravenţională a persoanelor vinovate şi interzicerea funcţionării unei mori de grâu aparţinând lui
SC ”G” SRL.I.
4
Această obligaţie este consecinţa incidenţei dispoziţiilor Codului Civil, respective art.998-1003 ce
reglementează răspunderea pentru fapta proprie şi pentru fapta altuia şi deci intervine atât în
privinţa persoanelor juridice, cât şi a persoanelor fizice.
5
Conform DEX, op. cit., p.629, prin microclimat se înţelege “totalitatea condiţiilor de climă
(temperatură, umiditate, vânt) particulare unor spaţii mici ; clima spaţiului din imediata apropiere a
solului ”.
6
Pentru o detaliere a activităţilor ce necesită efectuarea studiilor de impact, vezi Revista „Drept
Comercial Român” nr.5/1997, p.48.
7
Art. 11 din Legea nr.137/1995, republicată.
8
În acest sens art.12 din Legea nr.137/1995 instituie principiul publicităţii procedurii de autorizare
conform căruia „mediatizarea proiectelor şi activităţilor pentru care se cere acord sau autorizaţie şi
a studiilor de impact, precum şi dezbaterea publică se asigură de către autoritatea pentru protecţia
mediului”.
Apreciem că în funcţie de competenţa de autorizare, se vor utiliza mijloace de publicitate la nivel
naţional şi local.
9
Aceste norme sunt prevăzute în Ordinul M.S. pentru aprobarea Normelor de igienă şi a
recomandărilor privind mediul de viaţă al populaţiei nr.536, publicat în Monitorul Oficial nr.140
din 3 iulie 1997.
10
A se vedea, Normele de igienă şi recomandările privind mediul de viaţă al populaţiei, Cap.V,
aprobate prin Ordinul M.S. nr.536/1997.
11
A se vedea, în acest sens, Hotărârea Guvernului nr.36/1996 privind stabilirea şi sancţionarea
contravenţiilor la normele privind exploatarea şi menţinerea în stare bună a drumurilor publice,
publicată în Monitorul Oficial nr.28 din 6 februarie 1996.
12
Art.85 din Legea mediului nr.137/1995, republicată.

99
 Dreptul mediului

CAPITOLUL XII
RASPUNDEREA JURIDICA IN DREPTUL MEDIULUI

SECŢIUNEA I
CONSIDERAŢII GENERALE

1. IMPORTANŢA RĂSPUNDERII JURIDICE ÎN DREPTUL MEDIULUI

În domeniul protecţiei mediului, pentru atingerile aduse acestuia prin săvârşirea de fapte
ilegale, dar şi pentru daunele ecologice produse, s-a impus necesitate stabilirii răspunderii juridice.
Conştiinţa de mediu este considerată în doctrină1 ca fiind una din cele mai importante căi de
realizare a cointeresării protecţiei şi dezvoltării mediului. Realitatea confirmă însă că această
conştiinţă ecologică sau este doar în formare la multe persoane, sau lipseşte, iar consecinţele
negative asupra mediului sunt evidente. Din aceste motive, se apelează la legislaţie pentru
suplinirea lipsei acestei conştiinţe şi pentru educarea oamenilor, chiar pe cale coercitivă.
Dreptul stabileşte regulile de conduită în domeniul mediului, dar şi sancţiunile care pot
interveni în situaţiile în care aceste reguli se încalcă prin săvârşirea de fapte dăunătoare mediului.
Alături de calea cointeresării bazată pe conştiinţa de mediu, pe conştiinţa de proprietar,
răspunderea juridică reprezintă una din căile importante şi eficiente de realizare a cointeresării în
domeniul protecţiei şi dezvoltării mediului. Folosirea constrângerii juridice, a sancţionării faptelor
anti-mediu este un mijloc necesar, alături de mijloacele de conştientizare, de stimulare şi de
amplificare a interesului populaţiei, în vederea ocrotirii şi dezvoltării mediului.
Comportamentul oamenilor poate fi dirijat în direcţia respectării regulilor de conduită
impuse de dreptul mediului, prin instituirea unor forme de răspundere juridică severă.
În literatura de specialitate străină12 se apreciază că pentru starea actuală a mediului ar exista
o responsabilitate colectivă ce aparţine: comunităţilor ştiinţifice, savanţilor, tuturor oamenilor care
doresc progresul deşi sunt conştienţi că el comportă riscuri la nivelul avantajelor avute tocmai din
progresele realizate.

2. SITUAŢIILE CARE ANTRENEAZĂ RĂSPUNDEREA JURIDICĂ ÎN DREPTUL

MEDIULUI
Pot fi trase la răspundere juridică orice persoane fizice sau juridice care nu respectă legislaţia
mediului. Persoanele care răspund juridic se pot afla în situaţii de agenţi poluanţi (când prin faptele lor
poluează efectiv mediul) sau de agenţi nepoluanţi (când prin faptele lor ilicite nu poluează mediul
propriu-zis dar acestea sunt sancţionabile după normele de dreptul mediului).

2.1. Răspunderea juridică pentru faptele poluante3

Prin faptele poluante se poluează mediul, se cauzează un prejudiciu ecologic. Răspunderea
juridică pentru faptele poluante este o răspundere specială, de dreptul mediului, ce presupune existenţa
unui element special- poluarea factorilor de mediu.
Poluarea mediului poate fi rezultatul acţiunii umane dar şi rezultatul unor fenomene naturale,
prin care agenţii poluanţi intoxică, poluează factorii de mediu. Poluarea factorilor de mediu (sol, subsol,
păduri, ape, atmosferă) prin fapte poluante atrage răspunderea juridică.

100
 Dreptul mediului

2.2. Răspunderea juridică pentru faptele nepoluante

Normele de dreptul mediului, reglementează şi acele fapte care deşi nu poluează în mod
direct mediul, sunt sancţionabile în condiţiile stipulate prin acestea şi atrag răspunderea juridică.
Reglementarea - cadru în materie, dar şi alte reglementări speciale prevăd astfel de fapte,
cum ar fi: schimbarea categoriei de folosinţă a terenurilor agricole sau forestiere fără aprobare;
refuzul de prezentare autorităţilor pentru mediu a datelor privitoare la emisiile de poluanţi;
prezentarea de date sau informaţii false în studiile de impact asupra mediului etc.

3. FORMELE RĂSPUNDERII JURIDICE ÎN DREPTUL MEDIULUI. PREZENTARE

Răspunderea juridică ca formă a răspunderii sociale, este o categorie juridică specifică
tuturor ramurilor de drept, ce sugerează ideea de sancţiune juridică deoarece intervine în cazul încălcării
prevederilor legale şi are ca efect aplicarea de sancţiuni legale. În funcţie de specificul normei juridice
încălcate, răspunderea juridică îmbracă o serie de forme concrete, cum ar fi: răspunderea civilă,
răspunderea represivă (contravenţională şi penală), răspunderea disciplinară.
Legea nr.137/1995 republicată, stabileşte în art.82 doar trei forme fundamentale ale
răspunderii juridice ce intervine ca urmare a încălcării prevederilor sale, respectiv: răspunderea
civilă, contravenţională sau penală.

SECŢIUNEA II
RĂSPUNDEREA CIVILĂ ÎN DREPTUL MEDIULUI

1. GENERALITĂŢI
1.1. Situaţiile în care intervine răspunderea civilă
Când prin fapta poluantă s-a cauzat un prejudiciu patrimonial unei persoane, intervine
răspunderea juridică civilă (delictuală sau contractuală). În cadrul răspunderii juridice civile se
sancţionează, în general, o conduită antisocială a subiectelor de drept, care prin faptele lor ilicite produc
pagube anumitor factori de mediu.
De regulă, răspunderea civilă are un caracter subiectiv (este dependentă de culpa autorului);
când însă, legea prevede expres, poate interveni şi o răspundere obiectivă, independentă de culpa
autorului.
În literatura de specialitate4 există o preocupare continuă pentru stabilirea şi identificarea
pagubelor ecologice precum şi pentru stabilirea modalităţilor de reparare a acestora.
Răspunderea civilă delictuală în dreptul mediului, intervine în situaţia în care se întrunesc
cumulativ, următoarele condiţii:
- săvârşirea unei fapte ilicite (acţiune-inacţiune);
- cauzarea unui prejudiciu (daună) ecologic;
- existenţa unui raport de cauzalitate;
- capacitatea delictuală a autorului în momentul săvârşirii faptei ilicite;
- culpa autorului faptei ilicite nu este necesar a fi dovedită, dat fiind caracterul obiectiv al
răspunderii civile de mediu.

1.2. Noţiunea de “daună ecologică” depoluator şi de „victimă a prejudiciului”5

“Daună ecologică” este considerată ca fiind acea vătămare care aduce atingere tuturor
factorilor de mediu, sub o formă sau alta, cu efecte ireversibile şi cu consecinţe greu de stabilit.
Noţiunea de daună ecologică include prejudiciile cauzate mediului natural şi artificial, protejate din
punct de vedere juridic.
Cu privire la victima daunei ecologice în literatura juridică de specialitate6 au existat
controverse, respectiv, dacă victima unei asemenea daune este mediul sau este omul. Există opinii după

101
 Dreptul mediului

care mediul este considerat cauza poluării şi nicidecum victima pagubelor; alţi autori consideră că dauna
ecologică este provocată mediului de către om.
Daunele ecologice chiar dacă nu sunt cauzate direct persoanelor umane, sunt cauzate
mediului care le înconjoară, factorilor de mediu şi implicit şi deţinătorilor acestora, cărora le revine
sarcina probei (pagubei ecologice, poluatorului şi raportului de cauzalitate).
Victima prejudiciului ecologic, se apreciază că este mediul7, deoarece specificul răspunderii
civile în dreptul mediului constă în faptul că prejudiciul este cauzat mediului, deoarece dacă prejudiciul
ecologic ar fi creat omului şi bunurilor sale s-ar angaja instituţia răspunderii civile delictuale proprie
dreptului civil, fără particularităţi. Deşi daunele ecologice se răsfrâng în cele din urmă asupra omului,
raportul de cauzalitate este cel dintre fapta ilicită şi modificarea adusă mediului, indiferent dacă aceasta
a condus sau nu la prejudicierea unor persoane. Tocmai în aceasta constă specificul răspunderii pentru
prejudiciile cauzate mediului.
Prejudiciile ecologice pot fi cauzate factorilor naturali sau artificiali, şi în funcţie de
gravitatea lor se grupează în: deteriorări ale mediului şi dezastre ecologice.
Victimă a poluării este titularul unui drept sau interes, care reclamă o vătămare a integrităţii
sale fizice, a unui interes de natură patrimonială sau care acţionează ca gestionari sau apărători a unor
elemente de mediu (O.N.G.)
Victima poluării are dreptul la repararea integrală a prejudiciului ecologic suferit, ceea ce
implică o echivalenţă între paguba cauzată şi repararea acesteia.
Poluatorul mediului poate fi, în termeni generali, orice persoană fizică sau juridică, precum
şi natura. În termeni juridici, poluator al mediului este acea persoană care a cauzat prejudiciu mediului şi
care răspunde juridic pentru consecinţele negative ale faptelor sale (acţiuni-inacţiuni) produse mediului.
Ca subiect al raportului juridic de mediu, poluatorul este acea persoană care răspunde atât pentru
pagubele cauzate prin poluare (în calitate de poluator) cât şi pentru faptele de încălcare a normelor
juridice de mediu fără consecinţa poluării (în calitate de subiect de drept).

1.3. Evaluarea şi repararea daunelor ecologice

În practica judiciară străină s-au conturat următoarele căi fundamentale de evaluare a
daunelor ecologice:
- evaluarea pagubelor ecologice cauzate integrităţii persoanelor şi bunurilor lor sau
activităţilor comerciale;
- evaluarea pagubelor aflate în afara circuitului civil;
- evaluarea daunelor ecologice prin negocierea acestora dintre reprezentanţii statului,
poluatorului, victimelor, etc.
Repararea pagubelor ecologice este o operaţiune dificilă şi complexă ce nu se poate asigura
de fiecare dată complet şi perfect deoarece:
- prejudiciul nu este reparabil întotdeauna în natură;
- sursa poluării este de multe ori imprecisă şi din acest motiv autorul poluării nu se poate
identifica;
Repararea daunelor ecologice presupune în prealabil:
- stabilirea responsabilului (persoană fizică sau juridică, instituţie sau autoritate publică);
- identificarea victimei poluării;
- stabilirea modalităţii de reparare a prejudiciului ecologic cauzat.
Stabilirea unei legături de cauzalitate între poluare şi paguba rezultată este dificilă, deoarece
de cele mai multe ori paguba, vătămarea se produce mai târziu, fapt pentru care, în acest sens se instituie
o prezumţie a probabilităţii legăturii cauzale. Legătura de cauzalitate este dificil de stabilit adesea şi
datorită pluralităţii surselor potenţiale de prejudiciu ecologic şi mai ales datorită caracterului acestora.
Astfel, problema cauzalităţii şi respectiv, cea a determinării poluatorului este dificilă şi
pentru că paguba ecologică poate fi consecinţa mai multor fapte ale aceleiaşi persoane, sau poate fi
consecinţa unui sistem de acţiuni-inacţiuni exercitate de mai multe persoane, caz în care se pune
problema identificării şi individualizării acestora. Când poluatorul nu poate fi identificat sau atunci când

102
 Dreptul mediului

poluarea este rezultatul unui fenomen natural, repararea prejudiciului se face dintr-un fond special,
extrabugetar.8
În cazul activităţilor generatoare de risc major, este obligatorie asigurarea pentru daune,
situaţie în care obligaţia de reparare a prejudiciului ecologic revine societăţii de asigurări căreia
poluatorul îi plăteşte asigurarea respectivă.
În literatura şi practica judiciară străină s-au stabilit, în scopul determinării legăturii de
cauzalitate, următoarele sisteme:
- sistemul echivalenţei condiţiilor (consideră drept cauză a poluării, toate faptele care au
precedat apariţia prejudiciului);
- sistemul cauzei proxime (propune din multitudinea cauzelor care au precedat prejudiciul
pe ultima care a înglobat şi efectul celorlalte);
- sistemul cauzei adecvate (consideră drept cauză doar pe aceea care în mod obişnuit este
tipică pentru producerea acelui tip de prejudiciu ecologic).
Modalitatea cea mai privilegiată şi mai corectă de reparare a prejudiciului ecologic este
repararea în natură însă, distrugerea fizică face dauna ireversibilă de cele mai multe ori, situaţie în care
se impune reparaţia prin echivalent.
Pentru a interveni răspunderea civilă în dreptul mediului, prejudiciul trebuie să întrunească
următoarele condiţii:
- să fie patrimoniale (să aibă un efect cuantificat în cost al daunelor);
- să fie cert (să existe; sunt certe atât prejudiciile actuale cât şi cele viitoare dacă există
certitudinea că ele se vor produce);
- să fie determinat ca întindere, ca valoare (pe bază de expertize judiciare).
Deoarece evaluarea exactă a prejudiciului nu este posibilă întotdeauna, Legea mediului
prevede obligaţia poluatorului de a repara prejudiciul cauzat şi de a reface cadrul natural deteriorat,
încercând o restabilire a condiţiilor anterioare producerii prejudiciului, urmărindu-se prin aceasta o
“restitutio in integrum” în dreptul mediului.
Există prejudicii ecologice cauzate prin fapta ilicită a unei singure persoane dar există
prejudicii ecologice cauzate prin fapta ilicită a mai multor persoane.

2. RĂSPUNDEREA CIVILĂ OBIECTIVĂ

2.1. Necesitatea răspunderii civile obiective
Art.81 alin.1 din Legea nr.137/1995,republicată, stabileşte categoric faptul că: “Răspunderea
pentru prejudiciu are caracter obiectiv, independent de culpă”9. La baza instituirii răspunderii civile
obiective pentru pagubele ecologice a stat modelul răspunderii civile obiective, independente de culpă,
prevăzută de dispoziţiile art.1000 alin.1 din Codul civil10.
Necesitatea obiectivizării răspunderii juridice în dreptul mediului a fost susţinută de o serie
de autori, fiind fondată pe ideea de risc11, după care orice activitate desfăşurată de o persoană creează un
risc pentru alta, făcând responsabil pe autorul său pentru prejudiciul pe care-l poate cauza fără a mai fi
nevoie de dovada culpabilităţii.
Răspunderea celor care au determinat o acţiune asupra mediului, modificând şi afectând
calităţile sale, se antrenează sub forma obligării acestora la repararea prejudiciilor provocate.
Răspunderea pentru riscul ecologic se angajează în situaţiile în care poluarea este determinată de
activitatea generală a unor agenţi economici12.
Poluarea fiind rezultatul acumulării lente a unor efecte negative care produc latent
consecinţe negative, periculoase, grave asupra mediului, impune reguli particulare în privinţa
răspunderii pentru pagubele cauzate. Regimul răspunderii civile pentru risc impune indemnizaţia
victimei, indiferent de culpa autorului, singurul caz de exonerare a răspunderii fiind forţa majoră.
Alături de principiul special al răspunderii civile obiective independentă de culpă, Legea
mediului consacră în materie de răspundere pentru prejudiciu şi răspunderea soildară, în cazul
pluralităţii autorului13.

103
 Dreptul mediului

Prin instituirea acestor principii complementare, se urmăreşte satisfacerea cerinţelor

principiului fundamental ”poluatorul plăteşte”.
Prin instituirea răspunderii obiective, independente de culpă, victima poluării va trebui să
dovedească numai existenţa prejudiciului şi raportul de cauzalitate între faptă şi pagubă, eliminându-se
proba culpei, care este deosebit de dificilă în materie ecologică.
De asemenea, prin instituirea răspunderii solidare, în caz de pluritate de autori, coautorii
prejudiciului ecologic vor răspunde solidar, independent de culpa lor. În ceea ce priveşte obligaţia de
asigurare pentru daune în cazul activităţilor generatoare de risc major, problemele controversate în
literatura de specialitate sunt legate de faptul că nu există o definiţie clară şi o identificare
corespunzătoare a unor asemenea activităţi14.
Legislaţia specială cuprinde dispoziţii care consacră, pentru anumite cazuri de degradare, sau
poluare a mediului, răspunderea civilă, bazată pe culpa autorului15 aceasta reprezentând o excepţie de la
regula instituită prin art. 81 din legea cadru. Acest fapt apreciem că demonstrează o necesitate a legilor
succesive cu privire la consecinţele produse mediului prin diferite activităţi.
2.2. Caracteristicile răspunderii civile obiective
Caracterul obiectiv al răspunderii juridice pentru cauzarea prejudiciilor ecologice prezintă
următoarele caracteristici:
- poluatorul, parte a raportului juridic de răspundere civilă, este responsabil indiferent
dacă este sau nu culpabil;
- poluatorul este ţinut responsabil în anumite condiţii chiar şi pentru cazul de forţă majoră;
- poluatorul este exonerat de răspundere juridică în cazul unui cataclism natural
excepţional şi în cazul în care prejudiciul ecologic a fost cauzat prin fapta grav culpabilă
a victimei;
- victima prejudiciului ecologic, parte şi ea în raportul juridic de răspundere, are dreptul să
pretindă repararea prejudiciului suferit prin dovada pagubei cauzate;
- indiferent de atitudinea subiectivă a poluatorului, victima prejudiciului ecologic are
dreptul la despăgubire;
- culpa autorului nu trebuie dovedită, ea este prezumată, singurul raport cauzal dintre fapta
ilicită şi rezultatul ei dăunător asupra mediului fiind un temei suficient pentru antrenarea
răspunderii reparatorii, eliminându-se astfel obstacolul probei culpei, fapt foarte dificil în
materie ecologică;
- proba existenţei culpei fiind inutilă, asigurarea calităţii şi protecţiei mediului este o
obligaţie de rezultat;
- răspunderea civilă obiectivă, prin dreptul mediului reprezintă o excepţie de la regula,
după care se răspunde dependent de culpă, spre deosebire de răspunderea civilă, din
dreptul civil unde regula generală este răspunderea întemeiată pe greşeală;
- răspunderea civilă obiectivă pentru daunele ecologice este în deplină concordanţă cu
caracterul variat al mijloacelor şi căilor de poluare;

3. ALTE CAZURI DE RĂSPUNDERE CIVILĂ OBIECTIVĂ CONSACRATE DE

LEGISLAŢIA INTERNĂ
Răspunderea civilă delictuală obiectivă este reglementată expres şi de alte acte normative,
amintind în acest sens, Codul aerian român din 195316 şi Legea nr.111/1996 republicată în 1998, privind
desfăşurarea în siguranţă a activităţilor nucleare17.

3.1. Răspunderea civilă obiectivă pentru pagubele cauzate mediului de către aeronave
Articolul 47 din Codul aerian reglementează răspunderea juridică obiectivă a operatorului
aerian pentru orice prejudiciu care a produs decesul sau vătămarea sănătăţii pasagerilor ori avarierea sau
pierderea bagajelor, a mărfii şi/sau a poştei. Din interpretarea acestui text de lege se pot desprinde
următoarele reguli:

104
 Dreptul mediului

- răspunderea pentru prejudiciile cauzate revine celui ce exploatează aeronava

(operatorului aerian);
- răspunderea juridică care se angajează este răspunderea civilă contractuală, care
intervine doar în situaţia cauzării de prejudicii pentru pasageri;
- răspunderea este independentă de culpa celui ce exploatează aeronava sau de culpa unei
terţe persoane;
- exploatantul aeronavei este exonerat de răspundere, numai dacă dovedeşte că prejudiciul
cauzat se datorează intenţiei sau culpei grave a victimei;
Instituirea răspunderii juridice obiective delictuale (pentru cauzarea de prejudicii persoanelor
aflate la sol şi bunurilor acestora) se justifică prin aceea că, aeronautica a introdus în viaţa socială un
izvor de primejdii deosebit de grav, terţul de la sol fiind în neputinţă de a se apăra, de a stabili cauza
unor accidente aviatice şi de a dovedi culpa exploatantului aeronavei. Astfel, prejudiciile cauzate vieţii
şi sănătăţii persoanelor şi bunurilor acestora aflate la sol, dă naştere unui drept la repararea prejudiciului,
dacă victima dovedeşte paguba suferită şi raportul cauzal cu acţiunea aeronavei, fără a fi necesară
dovada culpei celui ce o exploatează, deoarece aceasta se prezumă.

3.2. Răspunderea civilă obiectivă pentru pagubele cauzate prin activităţi nucleare18.
Utilizarea energiei nucleare pe scară tot mai largă la nivel mondial, a pus şi problema
securităţii desfăşurării activităţilor în domeniul nuclear, precum şi problema răspunderii pentru
prejudiciile cauzate în astfel de activităţi.
La nivel naţional şi internaţional, s-au adoptat reglementări adecvate, ce cuprind norme
severe de securitate cu privire la industria nucleară, la gravitatea pagubelor şi consecinţelor ce se pot
produce prin desfăşurarea activităţilor în domeniul nuclear dar şi la dificultatea şi complexitatea
reparării prejudiciilor cauzate.
Consecinţele dezastruoase ale accidentelor nucleare au determinat reglementarea regimului
juridic în materie nucleară, la început la nivel internaţional.
Convenţia de la Paris din anul 1960 şi de la Viena din 1963, privind răspunderea civilă
pentru daunele nucleare urmate de Protocolul comun referitor la aplicarea Convenţiei de la Viena19,
stabilesc regimul particular al răspunderii civile pentru pagubele nucleare.
Dispoziţiile acestor convenţii internaţionale au stabilit următoarele principii în legătură cu
răspunderea civilă pentru daunele nucleare:
- răspunderea civilă pentru daunele nucleare este o răspundere obiectivă şi exclusivă;
- responsabilul este exploatantul;
- cei ce desfăşoară activităţi în domeniul nuclear au obligaţia de asigurare sau altă garanţie
financiară;
- nediscriminarea şi unitatea de jurisdicţie;
Legea nr.111/1996 privind desfăşurarea în siguranţă a activităţilor nucleare republicată în
1998, cuprinde reglementări ce vizează problema autorizării în domeniul nuclear, obligaţiile titularilor
de autorizaţie şi ale persoanelor fizice şi juridice care desfăşoară astfel de activităţi, supravegherea stării
de sănătate a personalului, a populaţiei şi a mediului, răspunderea civilă pentru pagubele nucleare etc.
Exploatantul unei instalaţii nucleare este responsabil pentru toate daunele nucleare produse
la instalaţia respectivă. Daunele nucleare care dau naştere dreptului la reparaţie conform regimului
special, sunt cele provocate de accidentele nucleare şi care nu sunt exceptate de la reparaţie de către
dispoziţiile exprese în materie.

3.2.1. Principiile răspunderii civile în domeniul nuclear

Exploatantul răspunde obiectiv de orice daună nucleară, victima fiind dispensată de
obligaţia dovedirii culpei, ea trebuie doar să identifice persoana răspunzătoare de accidentul nuclear care
de regulă, este titularul autorizaţiei prealabile. Excepţia de la principiul răspunderii obiective a
exploatantului o reprezintă: cazul răspunderii solidare a mai multor exploatanţi şi culpa gravă a victimei.

105
 Dreptul mediului

Un alt principiu al răspunderii pentru daune nucleare îl constituie principiul dirijării

răspunderii spre exploatant, după care acesta este cel ţinut să repare în mod exclusiv pagubele cauzate
printr-un accident nuclear, victima neputând acţiona contra unui terţ. De asemenea, exploatantul nu are
drept de regres împotriva altor persoane, decât dacă există o cauză contractuală expresă.
Răspunderea exploatantului este guvernată şi de principiul limitării în timp a dreptului de a
introduce cererea în reparaţie (zece ani de la data accidentului nuclear20, sau trei ani de la data de la care
victima a cunoscut dauna nucleară şi identitatea exploatantului21), precum şi principiul limitării
cuantumului maxim de acoperire a pagubei.

3.2.2. Cauze exoneratoare de răspundere civilă obiectivă pentru daunele nucleare

Aceste cauze sau situaţii exoneratoare de răspundere juridică au un caracter restrictiv şi
cuprind următoarele ipoteze:
- tulburări politice cu caracter intern, cum sunt: insurecţia armată, războiul civil, etc.;
- tulburări politice cu caracter internaţional: conflicte armate, cazuri de terorism, etc.;
- cataclism natural excepţional, calamităţi catastrofale.

SECŢIUNEA III
RĂSPUNDEREA CONTRAVENŢIONALĂ ÎN DREPTUL MEDIULUI

1. CONSIDERAŢII GENERALE
1.1. Definiţie. Trăsături caracteristice ale răspunderii contravenţionale în domeniul
dreptului mediului şi ale contravenţiei ecologice
Răspunderea contravenţională în dreptul mediului intervine atunci când faptele de degradare
a mediului prezintă un pericol social mai redus, fiind incluse în categoria contravenţiilor prin legi
sau alte acte normative.
La această formă a răspunderii juridice22 se recurge în dreptul mediului în situaţia săvârşirii
contravenţiilor ecologice, ea prezentând o serie de avantaje cum ar fi:
- procedura judiciară este rapidă, lucru favorabil reparării cu prioritate a prejudiciilor
ecologice;
- măsurile dispuse sunt executorii;
- sancţiunile contravenţionale se aplică de către agenţi specializaţi.
Contravenţia ecologică este fapta săvârşită cu vinovăţie, de un pericol social mai redus decât
infracţiunea, prin care se aduce atingere factorilor de mediu. Contravenţia ecologică vizează, de
regulă, încălcarea obligaţiilor legale privind protecţia şi conservarea mediului, iar încălcarea
prevederilor acesteia naşte prezumţia de culpă.
Contravenţia ecologică, poate consta într-o acţiune sau inacţiune, săvârşită cu intenţie sau
din culpă, iar forma răspunderii juridice care intervine este răspunderea contravenţională ecologică
(ca răspundere specifică, de dreptul mediului), ce prezintă o serie de trăsături proprii şi care este
strâns legată de alte instituţii juridice ale dreptului mediului.

2. ELEMENTELE CONSTITUTIVE ALE CONTRAVENŢIEI ECOLOGICE

Contravenţia de mediu cuprinde următoarele elemente constitutive:
- Obiectul – îl constituie valorile, relaţiile sociale de mediu, factorii naturali şi artificiali,
interesele legitime privitoare la un mediu sănătos, nepoluat, afectate de poluare şi
apărate prin norme juridice de mediu;
- Subiectul – poate fi activ (persoană fizică sau juridică responsabilă de săvârşirea
contravenţiei ecologice), sau pasiv (societatea, reprezentată formal-juridic de stat);

106
 Dreptul mediului

- Fapta ilicită – constă în nerespectarea de către subiectul activ a unor interdicţii sau
obligaţii imperativ prevăzute de legislaţia mediului, prin care se produc consecinţe
negative pentru mediu. Acţiunea ilicită constă în a face ceva ce nu este permis, în a
acţiona într-un mod prohibit de normele juridice imperative din legislaţia mediului
(poluarea apelor prin deversare de deşeuri, hidrocarburi, capturarea de animale interzise,
etc.), iar inacţiunea ilicită constă în a nu face ceva, în a nu acţiona în direcţia indicată de
legislaţia mediului (neasigurarea de sisteme proprii de supraveghere a unor instalaţii
etc.);
- Vinovăţia – este atitudinea psihică negativă a contravenientului faţă de faptă şi de
urmările sale. Contravenientul poate acţiona ilicit cu intenţie sau din culpă.

3. CATEGORII DE CONTRAVENŢII ECOLOGICE ŞI DE SANCŢIUNI

CONTRAVENŢIONALE
Art. 83 din Legea nr.137/1995, republicată, consacră următoarele categorii de contravenţii
sancţionate cu amendă:
- încălcarea prevederilor legale privind obligaţiile ce revin autorităţilor publice centrale şi
locale în legătură cu: emiterea acordului sau autorizaţiei de mediu; publicitatea
procedurii de autorizare; revizuirea bilanţului de mediu; elaborarea programului de
conformare, a normelor tehnice şi a regulamentelor privind protecţia împotriva poluării
radioactive etc.;
- încălcarea obligaţiilor persoanelor fizice şi juridice în legătură cu: furnizarea de date
corecte pentru elaborarea studiilor de impact; regimul îngrăşămintelor chimice,
pesticidelor, etc.;
- încălcarea de către proprietari şi deţinători legali de terenuri, a obligaţiilor de întreţinere
a spaţiilor verzi; perdelelor forestiere, a gardurilor vii etc.;
- încălcarea prevederilor legii, de către persoane fizice sau juridice, privind respectarea
obligaţiilor autorităţilor administraţiei porturilor, conformarea la dispoziţiile autorităţii
pentru protecţia mediului etc.
Cuantumul amenzilor contravenţionale se actualizează anual prin Hotărâre de Guvern.
Amenda contravenţională, este sancţiunea cea mai frecvent utilizată pentru încălcarea
normelor de dreptul mediului prin fapte contravenţionale. Ea reprezintă suma de bani pe care
contravenientul trebuie să o plătească (voluntar sau silit), cuantumul ei fiind stabilit în funcţie de
gradul de pericol social al faptei, de împrejurările săvârşirii faptei şi urmările ei, precum şi de
persoana contravenientului.
Amenda aplicată contravenţiilor ecologice are caracter legal, cuantumul ei este cuprins între
cele două limite legale, iar individualizarea ei se face conform legii. În multe ţări din Europa, amenda
pentru mediu nu cunoaşte o limită maximă, iar în ţări ca Polonia, Cehia, Ungaria, amenda este
proporţională cu gradul de poluare şi cu periculozitatea acestuia.
Alături de amenda contravenţională, unele legi speciale în domeniu prevăd şi sancţiuni
contravenţionale complementare care se aplică cumulat cu amenda, cum ar fi:
- Confiscarea sau sechestrarea, unor bunuri ce au legătură cu fapta contravenţională
(produse prin contravenţie sau utilizate pentru săvârşirea ei), şi care trec în proprietatea
statului, fără plată, urmând a fi valorificate, conservate sau distruse, după caz.
- Anularea sau suspendarea autorizaţiei, obţinută pe baza unor date sau informaţii false
(autorizaţii de comercializare, utilizare şi prestări servicii la produsele de uz fitosanitar,
pesticide, îngrăşăminte chimice).
- Refuzul de acordare de aprobări sau licenţe de import pe timp de 2-10 ani, pentru
produse, substanţe şi deşeuri toxice dacă nu se conformează dispoziţiilor cerute în acest
sens.

107
 Dreptul mediului

- Retragerea avizului pentru operaţiuni de comerţ exterior, pentru o perioadă cuprinsă

între 2-10 ani, pentru cei ce nu respectă regimul impus pentru diferite substanţe, produse
destinate operaţiunilor de comerţ exterior.
- Suspendarea sau încetarea unor activităţi pe diferite perioade
Subiecte ale răspunderii contravenţionale în materia protecţiei mediului, cele care sunt
pasibile de aplicarea sancţiunii contravenţionale în condiţiile legii şi care pot fi orice persoane fizice
indiferent de cetăţenie sau rezidenţă, precum şi persoanele juridice ca entităţi colective, cu
precizarea că amenzile aplicate acestora sunt în cuantum majorat.

4. CAUZELE EXONERATOARE DE RĂSPUNDERE CONTRAVENŢIONALĂ

ECOLOGICĂ
Conform dispoziţiilor generale în materia contravenţiilor sunt: legitima apărare, cazul
fortuit, constrângerea fizică sau morală, eroarea de fapt, starea de necesitate, iresponsabilitatea,
minoritatea făptuitorului, prescripţia executării sancţiunii23.

5. PROCEDURA CONTRAVENŢIONALĂ ŞI EXECUTAREA SANCŢIUNILOR

CONTRAVENŢIONALE
Procedura contravenţională presupune următoarele etape:
- constatarea contravenţiilor ecologice se face, de regulă, de către personalul împuternicit
al ministerului de resort sau a celui cu atribuţii apropiate, de către persoanele
împuternicite de administraţia judeţeană şi locală, de către ofiţerii şi subofiţerii de
poliţie, de către personalul M.A.N., împuternicit în domeniile sale de activitate, conform
competenţelor locale24
- aplicarea sancţiunilor contravenţionale se face, de regulă, de către agentul constatator,
după procedura obişnuită sau după o procedură specială, pe baza procesului-verbal de
constatare a contravenţiei care trebuie să îndeplinească condiţiile cerute de lege.
- împotriva procesului-verbal de constatare şi de aplicare a sancţiunii se poate face
plângere în termen de 30 de zile de la data comunicării actului (art. 84 din legea-cadru),
care se depune la organul din care face parte agentul constatator, urmând a se înainta
judecătoriei în a cărei rază teritorială s-a săvârşit contravenţia; plângerea suspendă
executarea, iar hotărârea judecătorească este definitivă şi executorie.

6. EXECUTAREA SANCŢIUNILOR CONTRAVENŢIONALE

După natura lor, sancţiunile contravenţionale se execută în diferite moduri:
- amenda contravenţională, se execută de contravenient prin plata sumei de bani stabilită,
voluntar sau pe calea executării silite; termenul de executare prin achitare este de 15 zile
de la data comunicării procesului-verbal sau a înştiinţării de plată; neachitarea amenzii în
termenul legal declanşează procedura executării silite, prin organele competente.
- sancţiunea suspendării, retragerii sau anulării autorizaţiei de funcţionare, se execută
prin comunicarea acesteia.

SECŢIUNEA IV
RĂSPUNDEREA PENALĂ ÎN DREPTUL MEDIULUI

1. CONSIDERAŢII GENERALE
Din categoria instrumentelor juridice de protecţie şi conservare a mediului, mijloacele de
drept penal sunt cele mai severe.
Răspunderea penală, alături de celelalte forme ale răspunderii juridice specifice dreptului
mediului este un mijloc represiv important pentru protecţia şi dezvoltarea mediului. Prin

108
 Dreptul mediului

implicarea legii penale în protecţia mediului, se urmăreşte realizarea în primul rând a uneia din
funcţiile sale fundamentale, respectiv funcţia preventivă (prevenţia generală şi prevenţia specială).
Comportamentele inconvenabile din punct de vedere social-economic sunt reglementate şi
incriminate atât prin norme de incriminare-cadru cât şi prin norme de incriminare speciale.
Capitolul V din Partea specială a proiectului de Cod penal român, se intitulează „Crime şi
delicte contra mediului înconjurător.” Astfel, art.369 este în legătură cu încălcarea regulilor privind
protecţia atmosferei, art.370-373 cuprinde dispoziţii privind încălcarea regulilor privind protecţia
apei; art.374-376 cuprinde dispoziţii privind protecţia fondului piscicol şi a vânatului, precum şi
protecţia fondului forestier; art.37 se referă la poluarea fonică, iar art.378 la poluare accidentală.
Răspunderea penală pentru încălcarea legislaţiei mediului, se înscrie în cadrul răspunderilor
infracţionale, specificul angajării ei în domeniul protecţiei mediului fiind determinat de natura
obiectului ocrotit de lege, respectiv factorii de mediu, a căror atingere este adusă prin infracţiunea
săvârşită.
Infracţiunea ecologică, poate fi definită ca fiind fapta socialmente periculoasă, săvârşită cu
vinovăţie, ce reprezintă o ameninţare a intereselor societăţii în domeniul protecţiei mediului, a vieţii
şi sănătăţii oamenilor. Infracţiunea ecologică este acea faptă periculoasă ce constă în poluarea
mediului (natural sau artificial), perturbarea activităţii de prevenire, reducere sau înlăturare a
poluării, de natură să pună în pericol sănătatea oamenilor, animalelor şi plantelor sau să producă
mari pagube economiei naţionale.
Infracţiunea de mediu reprezintă o categorie relativ nouă, de ultimă generaţie, în cadrul
general al infracţiunilor. Ea are ca rezultat afectarea obiectivă a calităţii mediului sau punerea în
pericol a acestei valori sociale. Infracţiunile de mediu pot fi fapte comisive sau omisive săvârşite cu
vinovăţie sub formă de intenţie sau culpă sub toate modalităţile lor.
Infracţiunea ecologică este un element constitutiv al raportului de răspundere penală în
dreptul mediului. Raportul juridic penal de mediu cuprinde: subiectele, conţinutul şi obiectul.
Subiectele raportului de răspundere penală în dreptul mediului sunt: subiectele active
(persoane fizice şi juridice) şi subiectele pasive (statul). Persoana fizică este subiect activ dacă
îndeplineşte condiţiile generale de responsabilitate juridică penală. De regulă, subiecţii activi sunt
calificaţi. Subiectul pasiv general la infracţiunile de mediu este stabil, deoarece el este chemat să
asigure respectarea ordinii de drept pe teritoriul asupra căruia îşi exercită suveranitatea, respectiv,
respectarea calităţii mediului. Subiecte pasive secundare sunt acele persoane fizice sau juridice care
sunt titulare ale valorii sociale protejate.
Obiectul raportului juridic de mediu îl reprezintă acţiunea-inacţiunea prin care se încalcă
dispoziţiile legale cu privire la menţinerea, dezvoltarea şi protejarea durabilă a mediului, la
respectarea dreptului fundamental al omului la un mediu sănătos. Răspunderea penală pentru
infracţiunile ecologice atrage sancţionarea penală.

2. ASPECTE SPECIFICE PRIVIND RĂSPUNDEREA PENALĂ ÎN DREPTUL

MEDIULUI
Art. 82 din Legea nr.137/1995 dispune că: “încălcarea prevederilor acestei legi atrage după
sine răspunderea contravenţională, civilă sau penală după caz”
Răspunderea penală în acest domeniu este prevăzută nu numai în legea-cadru ci şi în alte
legi speciale, sectoriale (Codul silvic, Legea nr.103/1996, Legea nr.107/1996, Legea nr.111/1996,
republicată în 1998, Legea nr.18/1991 republicată, Legea nr.169/1997, Legea nr.60/1974, Codul
penal, Codul aerian etc.)
În temeiul unor reglementări naţionale şi internaţionale cu privire la răspunderea penală în
domeniul mediului25, s-a format o legislaţie penală, specială, iar în doctrină s-a consacrat un drept
penal al mediului.
Pentru angajarea răspunderii penale în dreptul mediului, infracţiunea ecologică trebuie să
aibă un pericol social ridicat şi să prezinte o serioasă ameninţare a intereselor globale ale oamenilor,
plantelor şi animalelor, a bunurilor materiale.

109
 Dreptul mediului

Răspunderea penală în acest domeniu se aplică ca ultimă măsură şi are ca sarcină protejarea
relaţiilor sociale de mediu prin reprimarea infracţiunilor ecologice.
Legea nr.137/1995, republicată, este legea generală în materie raportată la alte legi speciale
în acelaşi domeniu, dar este în acelaşi timp o lege specială dacă o raportăm la Codul penal.
Legea nr.137/1995 incriminează la art. 85 un număr de 32 de infracţiuni ecologice, unele
dintre ele fiind variante ale unor infracţiuni din Codul penal, altele sunt infracţiuni-cadru în raport
cu cele prevăzute în legi speciale, iar altele reprezintă incriminări noi26.
Luând în considerare specificitatea dispoziţiilor penale înscrise în Legea nr.137/1995, în
raport cu cele din Codul penal şi din legile speciale, în doctrina de specialitate27 s-au stabilit
următoarele reguli de interpretare:
- când aceeaşi faptă întruneşte cumulativ atât elementele infracţiunii înscrise în Legea
nr.137/1995, cât şi cele ale infracţiunii speciale înscrise într-o lege specială, vor avea
prioritate de aplicare dispoziţiile din legea specială (indiferent dacă este sau nu
favorabilă făptuitorului) datorită caracterului lor special într-un sector dat;
- când aceeaşi faptă întruneşte cumulativ atât elementele infracţiunii înscrise în Codul
penal, cât şi cele ale infracţiunii înscrise în Legea nr.137/1995 ca lege specială, vor fi
aplicabile exclusiv dispoziţiile penale speciale înscrise în Legea nr.137/1995;
- când o faptă este considerată infracţiune ecologică de o lege specială, fără a fi
încriminată astfel şi în legea-cadu nr.137/1995, nu înseamnă că fapta a fost
dezincriminată de legea generală, ci se aplică exclusiv dispoziţiile penale speciale din
legea specială.

3. CLASIFICAREA (GRUPAREA) INFRACŢIUNILOR ECOLOGICE

Din interpretarea art.85 din Legea nr.137/1995, în funcţie de pedepsele aplicabile,
infracţiunile ecologice se pot grupa în două mari categorii:
- Infracţiuni de pericol calificat, care cuprind faptele de natură să pună în pericol viaţa ori
sănătatea umană, animală sau vegetală (art.85 punct 1 şi 2);
- Infracţiuni de rezultat şi de pericol28, care cuprind faptele ce se concretizează printr-un
rezultat negativ pentru mediu (contaminarea mediului cu substanţe toxice, pesticide
etc.), sau care pun în pericol viaţa, sănătatea sau integritatea corporală a unor persoane
(continuarea activităţii după dispunerea încetării acesteia), fiind prevăzute de art.85 pct.
3 şi 4.
După obiectul supus ocrotirii, infracţiunile se grupează în:
A. Infracţiuni prin care se aduc atingeri activităţilor economice şi sociale cu impact asupra
mediului, care la rândul lor se grupează în:
a) Infracţiuni cu privire la procedura de autorizare cum sunt:
- Continuarea activităţii după suspendarea acordului/autorizaţiei de mediu;
- eliberarea acordului/autorizaţiei fără documentaţia obligatorie completă;
- prezentarea unor concluzii false în studiile de impact
b) Infracţiuni la regimul substanţelor şi deşeurilor toxice şi periculoase care cuprind:
- infracţiunea de introducere în ţară pentru depozitare, stocare, distrugere a acestor
categorii de substanţe;
- infracţiunea de nesupunere la testare a oricărei substanţe noi;
- infracţiunea de transport sau tranzit, fără autorizaţie de pesticide şi de substanţe sau
deşeuri periculoase;
- infracţiunea de omisiune a raportării prompte a unui accident major;
- infracţiunea de incinerare a deşeurilor periculoase în instalaţii neomologate;
- infracţiunea de depozitare a deşeurilor sau substanţelor periculoase în spaţii subterane
neautorizate sau neadecvate;
- infracţiunea de neluare a măsurilor corespunzătoare pentru limitarea impactului
substanţelor sau deşeurilor periculoase asupra mediului;

110
 Dreptul mediului

- infracţiunea de aprobare sau facilitare ilegală a intrării în ţară a substanţelor sau

deşeurilor periculoase
c) Infracţiuni la regimul îngrăşămintelor chimice şi a pesticidelor, includ:
- infracţiunea de folosire a momelilor periculoase pentru omorârea animalelor sălbatice, a
peştilor, în scop de consum sau comercializare;
- infracţiunea de neasigurare şi nesupraveghere a depozitelor pentru pesticide şi
îngrăşăminte chimice;
- infracţiunea de fabricare, utilizare fără autorizaţie a acestor substanţe;
- infracţiunea de nerespectarea interdicţiilor privind utilizarea îngrăşămintelor chimice şi
pesticidelor pe terenurile agricole.
d) Infracţiuni la regimul protecţiei împotriva radiaţiilor ionizante, grupează:
- infracţiunile de contaminare a mediului sau expunerea populaţiei la radiaţii datorită
nesupravegherii surselor de radiaţii ionizante.
- infracţiunile de omisiune a raportării prompte a creşterii contaminării peste limita
admisă.

B. Infracţiunile prin care se aduce atingere protecţiei resurselor naturale şi conservării

biodiversităţii, cuprind:
a) Infracţiuni privind protecţia apelor şi ecosistemelor acvatice, ca de exemplu:
- infracţiuni de nerespectare a restricţiilor pentru protecţia apelor şi a atmosferei;
- infracţiuni de spălare în apele naturale, a ambalajelor de pesticide şi de alte substanţe
periculoase, a utilajelor folosite la transportul lor etc.;
- infracţiuni de descărcare direct în apele naturale a apelor uzate şi a deşeurilor de pe
anumite vase sau platforme.
Constatarea şi cercetarea infracţiunilor ecologice se fac din oficiu, de către organele de
urmărire şi cercetare penală, potrivit competenţei legale. De la caz la caz, infracţiunile prevăzute de
art.85 din Legea nr.137/1995, republicată, pot intra în concurs cu alte infracţiuni prevăzute de Codul
penal.

NOTE BIBLIOGRAFICE

1
A se vedea Ernest Lupan, op. cit., 1997, pag.268-269, precum şi op.cit., 2001, partea a V-a..
12
Jacques Dufresne, La responsabilité colective, Colloque juridique IX –eme, Paris, pag.131-138.
3
Cu privire la regimul juridic al răspunderii pentru poluare, a se vedea, E. Lupan, I. Trofimov,
Răspunderea de dreptul mediului, în Rv. „Fiat Justitia”, Cluj-Napoca, nr.1/1998, pag.207-208.
4
G. Martin, La responsabilité civile, pour faits de pollution, P.P.S., 1978; Mircea Duţu, În legătură
cu răspunderea civilă pentru daune ecologice, Rev.”Dreptul” nr.10-11/1991, pag.23-32, precum şi
Specificul sancţiunilor de drept al mediului, Rev. „Dreptul” nr.10-11/1994.
5
A se vedea, Ernest Lupan, Noţiunea juridică a poluatorului mediului, Rev. „Curentul juridic”, Tg-
Mureş, nr.1-2/2002, pag.82-87.
6
Mircea Duţu, op. cit., pag.160-161.
7
F. Caballero, în Essai sur la notion juridique de nuisance, L.G.D.R., Paris, 1981, la pag.293,
defineşte dauna ecologică ca fiind orice pagubă cauzată direct mediului, independentă de
repercusiunile sale asupra persoanelor şi bunurilor.

111
 Dreptul mediului

8
A se vedea, Legea nr.73/2000 privind Fondul pentru Mediu publicată în Monitoprul oficial nr.207
din 11 mai 2000.
9
Încă înainte de adoptarea prezentei legi-cadru, în doctrină s-a pus problema obiectivizării
răspunderii juridice pentru poluarea mediului; a se vedea, Mircea Duţu, art. cit.; Ernest Lupan,
Consacrarea caracterului obiectiv al răspunderii juridice pentru poluarea mediului, Analele
Universităţii din Oradea, 1995, pag.82-84.
10
Vezi, Mircea Eliescu, Răspunderea civilă delictuală ,Ed. Academiei, Bucureşti, 1972, pag.372
;Francisc Deak, Condiţiile şi fundamentul răspunderii cauzate de lucruri, Rev. Română de drept,
nr.1/1967, pag.25; Gheorghe Tomşa, Răspunderea civilă pentru prejudiciile cauzate de lucruri pe
care le avem sub pază, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980, pag.163.
11
A se vedea, S. Lungu, Răspunderea civilă în cazul poluării mediului înconjurător, Rev. Română
de drept, nr.3/1978, pag.25.
112
Art.81 alin.2 din Legea nr.137/1995 dispune că “în cazul activităţilor generatoare de risc major,
asigurarea pentru daune este obligatorie”.
13
În cazul prejudiciului ecologic, coautorii răspund solidar, indiferent de culpă, obiectiv, în raport
cu victima acestuia.
14
A se vedea, Mircea Duţu, op. cit., pag 181.
15
Art.16 din Legea nr.103/1996 a fondului cinegetic şi piscicol, republicată; art.67 din Legea
nr.18/1991 fondului funciar, modificată şi completată; art. 24 din Legea apelor nr.107/1996.
16
Codul aerian din 1953 a fost aprobat prin Decretul nr.516 din 30 decembrie 1953, modificat
ulterior.
17
Prin această lege s-a abrogat Legea nr.61/1974, cu privire la desfăşurarea activităţilor în domeniul
nuclear.
18
Pentru detalii privind răspunderea civilă pentru pagubele nucleare, a se vedea: I. Anghel,
Răspunderea civilă pentru pagubele produse prin folosirea în scopuri paşnice a energiei atomice,
Rev. română de drept nr.2/1971, pag.66-68; Mircea Duţu, Răspunderea civilă pentru pagubele
nucleare, Rev. Dreptul, nr.10-11/1993, pag.47-50.
19
România a aderat la acestea, prin Legea nr.106/1992.
20
Art. XI din Convenţia de la Viena din 1963 prevede două cazuri în care termenul general de
prescripţie de zece ani poate fi prelungit.
21
Pentru detalii, a se vedea, Mircea Duţu, op. cit., pag.192-194.
22
Temeiul legal general îl constituie prin Ordonanţa de Urgenţă nr.2/2001, privind constatarea şi
sancţionarea contravenţiilor, publicată în Monitorul Oficial nr.413 din 25 iulie 2001.
23
A se vedea, în detaliu, aspecte legate de prescripţia aplicării şi executării sancţiunii
contravenţionale, Mircea Duţu, op. cit., pag.202-203.
24
Art.84 din Legea privind protecţia mediului; Reglementările speciale prevăd că faptele
contravenţionale să fie constatate de specialişti civili (inspectori, etc.).
25
În cadrul C.E. s-a elaborat proiectul unei Convenţii privind protecţia mediului prin mijloace
penale.
26
A se vedea, A. Ungureanu, Consideraţii cu privire la răspunderea persoanelor fizice şi a
prepuşilor persoanelor juridice pentru săvârşirea faptelor penale înscrise în Legea protecţiei
mediului nr.137/1995, Rev. Română de drept, nr.4-6/1996.
27
A se vedea, Mircea Duţu, op. cit., pag.208.
28
La infracţiunea de pericol, infracţiunea s-a consumat atunci când prin faptele incriminate s-a creat
o stare de pericol pentru viaţa sau sănătatea umană, animală sau vegetală, chiar dacă pericolul
respectiv nu s-a materializat.

112
 Dreptul mediului

CAPITOLUL XIII
SISTEMUL DE MANAGEMENT AL MEDIULUI

SECŢIUNEA I
CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND SISTEMUL DE MANAGEMENT AL MEDIULUI1

1. Aspecte definitorii pentru sistemul de management al mediului

În prezent, tot mai multe instituţii şi organizaţii sunt preocupate de atingerea unor
performanţe de mediu prin controlul impactului produs de activitatea pe care o desfăşoară asupra
mediului şi în acelaşi timp, de dezvoltarea capacităţii lor de a mediatiza aceste performanţe. Aceste
preocupări se înscriu în contextul dezvoltării unor politici economice şi legislative, a unor măsuri
destinate să încurajeze protecţia mediului, a creşterii preocupării părţilor interesate faţă de
problemele şi dezvoltarea durabilă a mediului.
În scopul atingerii unor astfel de deziderate, nu sunt suficiente doar analizele şi auditurile de
mediu. Pentru ca unele întreprinderi să satisfacă cerinţele legale şi propriile obiective în domeniul
mediului, ele trebuie să realizeze aceste analize în cadrul unui sistem structurat de management de
mediu care să fie integrat în ansamblul general al activităţilor de management.
Acest sistem structurat de management al mediului face obiectivul unor standarde
internaţionale cuprinse în seria ISO 14000, standarde care sintetizează elementele specifice unui
sistem de management al mediului.
Prevederile unui astfel de sistem de management pot fi integrate în structura oricăror cerinţe
de management, în scopul atingerii obiectivelor de mediu sau a obiectivelor economice fixate.
Sistemul de management de mediu reprezintă instrumentul de lucru ce permite unei
organizaţii să atingă şi să controleze în mod sistematic nivelul performanţei pe care şi l-a fixat.
Un alt element important este gradul de generalitate al sistemului prezentat, aplicabil tuturor
organizaţiilor (de orice tip şi cu orice mărime), adaptabil diverselor condiţii geografice, culturale şi
sociale.
Reuşita unui sistem de management de mediu constă în asumarea responsabilităţilor la toate
nivelurile şi funcţiile existente în cadrul organizaţiei.
Scopul principal al unui sistem de management al mediului este asigurarea ocrotirii
mediului; prevenirea poluării; asigurarea unui echilibru între aceste elemente şi necesităţile sociale
şi economice. Aplicarea unui astfel de sistem permite organizaţiei respective să stabilească şi
evalueze eficienţa procedurilor utilizate pentru elaborarea politicii sale de mediu şi în acelaşi timp
să se conformeze acestora şi să demonstreze această conformitate.

2. Domeniul de aplicare al sistemului de management al mediului

Sistemul de management al mediului poate fi aplicat acelor activităţi şi aspecte de mediu pe
care organizaţia le poate controla şi influenţa. Acesta trebuie să îndeplinească o serie de cerinţe
astfel încât să permită organizaţiei care-l aplică să-şi formuleze politica şi obiectivele de mediu în
contextul respectării prevederilor legislative, ţinând seama în acelaşi timp de impactul activităţii
sale asupra mediului. Sistemul de management al mediului este aplicabil acelor organizaţii care au
următoarele obiective:
- să transpună în practică, să menţină şi să îmbunătăţească un sistem de management de
mediu (SMM);
- conformitatea cu politica de mediu adoptată;
- certificarea/înregistrarea sistemul management de mediu de către un organism exterior;

113
 Dreptul mediului

- autoevaluarea şi declararea conformităţii cu Standardul Internaţional ISO 14001.

3. Terminologie specifică
Termenii utilizaţi frecvent în acest context pot fi definiţi în felul următor:
- Îmbunătăţirea continuă, reprezintă procesul de dezvoltare, extindere a sistemului de
management al mediului pentru obţinerea îmbunătăţirii performanţei globale în domeniul mediului,
în acord cu politica de mediu a organizaţiei.
- Mediul, este locul în care funcţionează o organizaţie şi care include aerul, apa, pământul,
resursele naturale, flora, fauna, fiinţele umane şi relaţiile între acestea, respectiv mediul natural şi
cel artificial.
- Aspectul de mediu, este acel element al activităţilor, produselor sau serviciilor unei
organizaţii care poate interacţiona cu mediul.
- Impactul asupra mediului, îl reprezintă orice modificare a mediului (dăunătoare sau
benefică, totală sau parţială), care rezultă din activităţile, produsele sau serviciile unei organizaţii.
- Sistemul de management de mediu, este componentă a sistemului de management general
care include structura organizatorică, activităţile de planificare, responsabilităţile, practicile,
procedurile, procesele şi resursele necesare pentru elaborarea, transpunerea în practică, realizarea,
analizarea şi menţinerea politicii de mediu.
- Auditul sistemului de management de mediu, este acel proces de verificare sistematică şi
documentată ce permite obţinerea şi evaluarea dovezile obiective necesare pentru a evidenţia dacă
sistemul de management de mediu al unei organizaţii este în conformitate cu criteriile sistemului de
management de mediu de această organizaţie inclusiv comunicarea rezultatelor acestui proces
conducerii organizaţiei.
- Obiectivul de mediu, îl reprezintă ţelul general de mediu, rezultat din politica de mediu, pe
care o organizaţie îşi propune să-l atingă şi care, de regulă, este cuantificat, acolo unde acest lucru
este posibil.
- Performanţa de mediu, este dată de rezultatele măsurabile ale sistemului de management
de mediu, legate de controlul organizaţiei asupra aspectelor sale de mediu, bazate pe politica, pe
obiectivele şi ţintele de mediu ale acesteia.
- Politica de mediu, o reprezintă totalitatea intenţiilor şi principiilor declarate de către
organizaţie cu privire la performanţa globală de mediu şi care constituie cadrul de acţiune şi de
stabilire a obiectivelor şi ţintelor de mediu ale organizaţiei respective.

- Ţinta de mediu, o constituie cerinţa de performanţă cuantificată, aplicabilă ansamblului sau

unei părţi a organizaţiei, ce rezultă din obiectivele de mediu şi care trebuie stabilită şi îndeplinită
pentru atingerea acestor obiective.
- Partea interesată, o reprezintă individul sau grupul preocupat sau afectat de performanţa
de mediu a unei organizaţii.
- Organizaţie, poate fi o companie, o societate comercială, firmă, întreprindere, autoritate
sau instituţie, parte sau combinaţie a acestora (publică sau privată), cu răspundere limitată sau orice
alt statut juridic, cu propria sa structură funcţională şi administrativă.
Prevenirea poluării, este aceea activitate de utilizare a unor procese, practici, materiale sau
produse care împiedică, reduc sau controlează poluarea, care pot include reciclarea, tratarea,
modificarea proceselor, mecanismele de control, utilizarea eficientă a resurselor, înlocuirea
materialelor, precum şi orice alte măsuri în acest sens.

4. Cerinţele sistemului de management al mediului

4.1. Cerinţe generale

114
 Dreptul mediului

Orice organizaţie interesată în implementarea unui sistem de management al mediului

trebuie să îndeplinească o serie de cerinţe.
Implementarea unui sistem de management de mediu are ca obiectiv îmbunătăţirea
performanţei de mediu. Se impune ca organizaţia să analizeze periodic şi să evalueze sistemul de
management de mediu în scopul identificării oportunităţilor de îmbunătăţiri suplimentare şi
continue ale performanţei de mediu.
O organizaţie poate să definească limitele de aplicare şi să opteze pentru implementarea
sistemului în întreaga organizaţie, în anumite unităţi operaţionale ale sale sau în activităţi specifice.
Cerinţele pentru un sistem de management de mediu bazate pe planificare, implementare,
verificare şi analiză sunt în principiu, următoarele:
- stabilirea unei politici de mediu corespunzătoare;
- identificarea aspectelor de mediu care rezultă din activităţile, produsele sau serviciile
(existente, anterioare sau planificate), pentru a determina impactul semnificativ al
acestora asupra mediului;
- identificarea prevederilor relevante de ordin legislativ;
- identificarea priorităţilor şi fixarea obiectivelor de mediu corespunzătoare;
- stabilirea structurii şi programelor pentru punerea în practică şi pentru realizarea
obiectivelor şi ţintelor fixate;
- facilitarea activităţilor de planificare, control, monitorizare, audit şi analiză, pentru a se
asigura că politica de mediu este respectată şi sistemul de management de mediu este
corespunzător;
- posibilitatea SMM de a se adapta la orice tip de schimbări.

4.2. Politica de mediu

Politica de mediu a unei organizaţii trebuie să fie definită clar de către conducerea
organizaţiei respective, care trebuie să precizeze obiectivele şi priorităţile acestuia în domeniul
mediului.
Politica de mediu, pentru a fi eficientă, trebuie să îndeplinească următoarele cerinţe:
- să corespundă naturii, dimensiunilor şi impactului asupra mediului al activităţilor,
produselor sau serviciilor organizaţiei;
- să includă un angajament de îmbunătăţire continuă şi de prevenire a poluării;
- să includă un angajament de conformitate cu legislaţia şi cu reglementările de mediu
existente;
- să ofere cadrul necesar pentru stabilirea şi analizarea obiectivelor şi ţintelor de mediu;
- se adresează întregului personal;
- să fie disponibilă pentru public.
Politica de mediu este considerată ca fiind elementul motor al implementării şi îmbunătăţirii
sistemului de management de mediu al unei organizaţii. Ea trebuie să reflecte angajamentul
conducerii organizaţiei de a se conforma legislaţiei în vigoare şi de a urmări performanţa şi
îmbunătăţirea continuă. Politica de mediu reprezintă baza pe care se sprijină organizaţia pentru a-şi
fixa obiectivele şi ţintele de mediu. De aceea, este necesar ca politica de mediu să fie suficient de
clară pentru a fi înţeleasă de părţile interesate (atât în cadrul organizaţiei cât şi în exterior), analizată
şi revizuită periodic pentru a reflecta modificarea condiţiilor şi a informaţiilor. Se recomandă de
asemenea, ca domeniul său de aplicare să fie clar identificat.
Conducerea organizaţiei trebuie să definească şi să adapteze politica sa de mediu în
contextul politicii de mediu al oricărui ansamblu organizaţional căruia îi aparţine.
În scopul atingerii obiectivelor stabilite prin politica de mediu este necesar ca organizaţia să
identifice atât aspectele de mediu, dispoziţiile legale existente, obiectivele şi ţintele, cât şi
responsabilităţile stabilite şi termenele de realizare prevăzute.

115
 Dreptul mediului

Pentru evidenţierea aspectelor de mediu, organizaţia trebuie să stabilească şi să aplice

proceduri care să permită identificarea acestora în legătură cu activităţile şi produsele sau serviciile
care pot fi controlate şi influenţate de organizaţia respectivă.
Prin aplicarea unor astfel de proceduri se urmăreşte identificarea şi actualizarea acelor
aspecte de mediu care au un impact semnificativ. Aspectele legate de procesul de identificare a
problemelor de mediu semnificative care ar trebui luate în considerare cu prioritate de către sistemul
de management de mediu al unei organizaţii sunt:
- costul şi timpul necesar efectuării analizelor;
- gradul efectiv de control asupra aspectelor de mediu luate în considerare;
- determinarea aspectelor de mediu în funcţie de intrările şi ieşirile asociate cu activităţile,
produsele şi/sau serviciile lor relevante (actuale şi anterioare);
- o analiză de mediu preliminară, pentru a lua în considerare toate aspectele de mediu ale
organizaţiei.

Analiza acestor aspecte trebuie să acopere în principal următoarele domenii:

- prevederile legislative precum şi reglementările;
- identificarea aspectelor de mediu semnificative;
- examinarea procedurilor şi practicilor de management de mediu existente;
- analiza şi evaluarea acţiunilor întreprinse în urma investigării incidentelor anterioare;
- condiţiile de funcţionare din cadrul organizaţiei şi situaţiile de urgenţă posibile.

O abordare corespunzătoare pentru această analiză de mediu preliminară poate include liste
de verificare, interviuri, măsurători şi inspecţii directe, rezultate ale auditurilor anterioare sau alte
analize care depind de natura activităţilor organizaţiei.
Procesul de identificare a aspectelor de mediu semnificative asociate activităţilor din
unităţile operaţionale ale organizaţiei, trebuie să ia în considerare, dacă este necesar, următorii
factori: emisii în aer, deversări în apă, gestionarea deşeurilor, contaminarea solului, alte probleme
referitoare la comunitate şi la mediul local.
Organizaţiile pot selecta categorii de activităţi, produse sau servicii pentru a identifica acele
aspecte susceptibile de a avea un impact semnificativ, sau pot evalua fiecare intrare şi ieşire de
produs.
Aşadar, pentru stabilirea şi analiza obiectivelor sale, o organizaţie trebuie să ia în
considerare atât prevederile legale cât şi aspectele de mediu semnificative, opţiunile tehnologice,
cerinţele sale financiare, operaţionale, comerciale, precum şi punctele de vedere ale părţilor
interesate.
Toate obiectivele şi ţintele de mediu trebuie să fie în concordanţă cu politica de mediu.

4.3. Programe de management de mediu – aplicabilitate

Pentru stabilirea obiectivelor şi ţintelor de mediu, orice organizaţie trebuie să stabilească şi
să aplice unul sau mai multe programe care trebuie să includă: desemnarea responsabilităţilor,
precum şi mijloacele şi termenele privind realizarea acestora.
Crearea şi utilizarea unuia sau a mai multor programe constituie un element cheie al
succesului implementării unui sistem de management de mediu. Se recomandă ca programul să
descrie modul în care vor fi atinse obiectivele şi ţintele fixate de către organizaţie şi să indice în
acelaşi timp, termenele şi personalul responsabil de punere în practică a politicii de mediu a
organizaţiei pentru activităţi noi.
Un astfel de program poate include şi consideraţii asupra etapelor de planificare, proiectare,
producţie, comercializare şi eliminare.

116
 Dreptul mediului

Pentru a asigura eficienţa managementului de mediu, atribuţiile, responsabilităţile şi

autoritatea trebuie să fie definite, să dispună de o documentaţie corespunzătoare şi să fie comunicate
celor interesaţi.
Conducerea organizaţiei trebuie să furnizeze resursele (umane, tehnologice şi financiare)
necesare pentru implementarea şi controlul sistemului de management de mediu.
Pentru succesul implementării unui sistem de management de mediu se impune
angajamentul întregului personal al organizaţiei, responsabililor de mediu şi altor structuri ale
organizaţiei sau altor funcţii implicate în probleme de mediu.
Este necesar ca acest angajament să pornească de la nivelul cel mai înalt al conducerii, care
trebuie să stabilească politica de mediu a organizaţiei şi să asigure implementare sistemului de
management de mediu, sens în care se recomandă desemnarea unor reprezentanţi cu responsabilităţi
şi autorităţi diferite pentru implementarea sistemului de management de mediu.
De asemenea, conducerea organizaţiei trebuie să asigure alocarea resurselor pentru ca
sistemul de management de mediu să îşi poată începe activitatea să fie menţinut, să definească şi să
comunice responsabilităţile sistemului de management de mediu.
Pentru a asigura transpunerea în practică şi funcţionarea unui sistem de management de
mediu este necesară de asemenea necesităţilor de instruire corespunzătoare.
În acelaşi timp, organizaţia trebuie să pună la punct o procedură de comunicare internă, de
primire, de documentare şi de răspuns la informaţiile şi cererile pertinente ale părţilor interesate.
În cadrul promovării unui sistem de management al mediului, este necesară elaborarea unor
documente, păstrarea şi instruirea unui sistem de control al acestora.
Organizaţia trebuie să instituie, să analizeze, şi să revizuiască procedurile de pregătire pentru
eventualele situaţii de urgenţă.
Orice organizaţie care promovează un sistem de management al mediului trebuie să
stabilească şi să menţină proceduri pentru definirea responsabilităţilor a treptelor de decizie, precum
şi tratarea şi analizarea neconformităţii, adoptarea de măsuri în vederea reducerii impactului produs,
iniţierea şi finalizarea acţiunilor corective precum şi preventive.

SECTIUNEA II
ELEMENTELE SISTEMULUI DE MANAGEMENT AL MEDIULUI

1. Precizări prealabile
S.M.M. este un proces complex ce asigură ordinea şi coerenţa în cadrul organizaţiilor,
precum şi preocupările acestora faţă de problematica mediului, alocarea resurselor, atribuirea
responsa-bilităţilor, evaluarea corectă şi continuă a diferitelor practici şi procedee interne menite să
asigure buna desfăşurare a activităţilor. S.M.M. este considerat a fi compatibil cu conceptul de
dezvoltare durabilă, fiind esenţial pentru întărirea capacităţii unei organizaţii de a răspunde
obiectivelor sale de mediu şi de a garanta cerinţele naţionale şi/sau internaţionale în vigoare.
Cele mai importante principii ce se cer a fi respectate în cadrul unui S.M.M. sunt:
- considerarea managementului de mediu ca fiind una din priorităţile majore ale
organizaţiei;
- stabilirea şi menţinerea comunicării cu părţile interesate;
- determinarea cerinţelor legale şi a aspectelor de mediu;
- stabilirea răspunderilor şi responsabilităţilor conducerii şi a personalului privind
protecţia mediului;
- încurajarea planificării în domeniul mediului pe întreaga durată a ciclului de viaţă al
produsului sau procesului;
- asigurarea de resurse suficiente şi corespunzătoare, instruirea personalului pentru a
atinge nivelurile de performanţă fixate în mod continuu;
- evaluarea performanţei de mediu comparativ cu politica de mediu a organizaţiei;

117
 Dreptul mediului

- stabilirea unui proces de management care să permită auditarea şi analiza S.M.M., în

scopul identificării oportunităţilor de îmbunătăţire a sistemului şi a performanţei de
mediu.

2. Avantajele sistemului de management al mediului2

Scopul principal al introducerii un sistem eficient de management al mediului este cel al
protejării sănătăţii oamenilor şi a mediului împotriva impacturilor potenţiale ale activităţilor,
produselor sau serviciilor pe care o organizaţie le prestează, şi totodată pentru a contribui la
menţinerea şi îmbunătăţirea calităţii mediului în general.
Principalele avantaje ale introducerii unui S.M.M. sunt următoarele:
- obţinerea unei competitivităţi sporite pe o piaţă concurenţială;
- obţinerea unor beneficii din punct de vedere economic;
- existenţa unui angajament evident al conducerii organizaţiei în direcţia îndeplinirii
propriei politici şi obiective ale mediului;
- dovada conformării organizaţiei la legislaţie şi reglementări
- un proces de îmbunătăţire continuă etc.

3. Principiile şi elementele sistemului de management al mediului

Principiile de bază ale S.M.M. sunt următoarele:
- Angajament şi politică de mediu;
- Planificarea politicii de mediu;
- Transpunerea în practică a politicii şi ţintelor de mediu;
- Măsurarea şi evaluarea performanţei de mediu;
- Analiza şi îmbunătăţirea continuă a SMM.

3.1. Principiul angajamentului şi al politicii de mediu

Potrivit acestui principiu, se recomandă ca orice organizaţie să-şi definească politica sa de
mediu şi să-şi asume angajamentul pentru introducerea unui S.M.M. propriu.
Se consideră că odată ce experienţa organizaţiei va creşte, S.M.M.-ul va începe să prindă
contur, ceea ce îi va da posibilitatea să introducă proceduri, programe şi tehnologii care să-i permită
îmbunătăţirea performanţei de mediu.
Angajamentul şi implicarea conducerii organizaţiei în exercitarea managementului de mediu
sunt apreciate ca fiind esenţiale pentru reuşita introducerii unui S.M.M.
Politica de mediu fixează pentru organizaţie sensul general al direcţiei pe care aceasta
trebuie să o urmeze şi stabileşte, în acelaşi timp, principiile sale de acţiune. Ea fixează scopul,
precum şi nivelul de responsabilitate faţă de mediu şi performanţa dorită, în raport de care vor fi
evaluate toate acţiunile ulterioare ale organizaţiei.
Responsabilitatea pentru stabilirea politicii de mediu îi revine conducerii organizaţiei, cea
care este răspunzătoare de aplicarea politicii de mediu şi totodată de punerea la dispoziţie a datelor
şi informaţiilor care vor permite formularea sau modificarea acesteia.
Politica de mediu, pe lângă reglementările specifice din domeniul mediului poate cuprinde şi
o serie de angajamente cum ar fi:
- diminuarea impactului negativ asupra mediului a activităţilor noi, prin utilizarea
procedurilor integrate de management al mediului şi al planificării;
- perfecţionarea procedurilor de evaluare a performanţei de mediu şi a indicatorilor
asociaţi.
- crearea produselor astfel încât să se diminueze impactul lor asupra mediului atât în
producţie, cât şi în utilizare şi eliminare;
- prevenirea poluării, reducerea deşeurilor şi a consumului de resurse şi materii prime;
- educarea şi instruirea în scopul protecţiei mediului a întregului personal al organizaţiei,
precum şi a altor persoane din exterior;

118
 Dreptul mediului

- implicarea părţilor interesate şi stabilirea unei bune comunicări;

- orientarea în activitate în scopul unei dezvoltări durabile;
- încurajarea furnizorilor şi a contractanţilor în calitate de parteneri în adoptarea unui
S.M.M. asemănător.

3.2. Principiul planificării

Conform acestui principiu, se recomandă ca o organizaţie să stabilească un plan eficient care
să permită satisfacerea politicii sale de mediu.
În acest scop se impune identificarea aspectelor de mediu şi evaluarea impactului asupra
mediului a acestor aspecte.
De asemenea, acest lucru presupune un proces continuu care determină impactul trecut,
prezent şi viitor asupra mediului al tuturor activităţilor unei organizaţii şi include în acelaşi timp şi
identificarea condiţiilor impuse de regulamente, legislaţie şi de afacerile care influenţează
organizaţia, precum şi identificarea impactului asupra sănătăţii şi securităţii persoanelor,
concomitent cu evaluarea riscurilor pentru mediu.
Se recomandă ca organizaţia să stabilească, să aplice şi menţină proceduri pentru
identificarea, accesul şi cunoaşterea cerinţelor legale şi a altor cerinţe adoptate care se referă în mod
direct la aspectele de mediu ale activităţilor, produselor sau serviciilor sale.
Pentru realizarea politicii de mediu a unei organizaţii, se recomandă să se planifice şi să se
stabilească o serie de obiective, ce reprezintă ţelurile generale şi nivelul de performanţă privind
mediul pe care organizaţia şi le-a propus în cadrul politicii sale de mediu. În acelaşi sens, se cere ca
organizaţia să ia în considerare atât constatările obţinute în analizele iniţiale de mediu, cât şi
aspectele identificate şi impactul asupra mediului asociat acestor aspecte.
În cadrul acţiunii de planificare, se cere ca organizaţia să elaboreze şi un program de
management de mediu care să cuprindă toate obiectivele sale de mediu.

3.3. Principiul implementării3

Pentru transpunerea în practică a sistemului de management de mediu, se recomandă ca
organizaţia să-şi dezvolte capacităţile şi mecanismele de susţinere necesare îndeplinirii politicii de
mediu, a obiectivelor şi a ţintelor sale.
De asemenea, se cere ca resursele corespunzătoare, (umane, materiale şi financiare)
importante pentru implementarea politicii de mediu a organizaţiei şi atingerea obiectivelor avute în
vedere, să fie stabilite şi puse la dispoziţia celor interesaţi.
Pentru ca un management de mediu să fie eficient se recomandă ca elementele S.M.M. să fie
concepute şi realizate astfel încât să fie integrate şi armonizate în mod efectiv în elementele
sistemului de management general.
Un element important al activităţii de implementare al S.M.M. îl reprezintă elaborarea unor
planuri şi proceduri pentru situaţii de urgenţă care să asigure capacitatea de răspuns corespunzătoare
în cazul apariţiei unor situaţii neprevăzute sau accidentale, sens în care organizaţia trebuie să
elaboreze şi să menţină proceduri care să trateze incidentele de mediu şi situaţiile de urgenţă
posibile.

3.4. Principiul măsurării şi evaluării

Conform acestui principiu organizaţia trebuie să măsoare, să monitorizeze şi să evalueze
performanţa pe care o realizează din punct de vedere al ocrotirii mediului. Acestea reprezintă
activităţi cheie ale unui S.M.M., care asigură faptul că organizaţia respectivă funcţionează în
conformitate cu programul de management de mediu stabilit.

119
 Dreptul mediului

Este necesar să existe un sistem de măsurare şi monitorizare a performanţei reale faţă de

obiectivele şi ţintele de mediu ale organizaţiei în domeniile sistemului de management şi a
proceselor operaţionale, fapt ce include evaluarea conformităţii cu legislaţia şi reglementările de
mediu existente.
Auditurile S.M.M. trebuie să fie realizate periodic pentru a dovedi şi determina dacă
sistemul este conform măsurilor planificate şi dacă este corect implementat şi menţinut. Acestea pot
fi realizate de către personalul organizaţiei, şi/sau de participanţii externi aleşi de organizaţie, în
mod obiectiv şi imparţial şi cu instruirea corespunzătoare.
Frecvenţa efectuării auditurilor se stabileşte pe baza rezultatelor auditurilor precedente.

3.5. Principiul analizei şi îmbunătăţirii continue

Potrivit acestui principiu, se recomandă ca o organizaţie (prin conducerea sa) să analizeze şi
să îmbunătăţească continuu sistemul său de management de mediu, având ca obiectiv îmbunătăţirea
performanţei sale globale în acest sens. Pentru o continuă adaptare şi eficienţă, conducerea
organizaţiei trebuie să analizeze S.M.M. la intervale adecvate.
Analiza efectuată, în funcţie de rezultatele obţinute, va aborda eventualele necesităţi de
schimbare a politicii de mediu, a obiectivelor, precum şi a altor elemente de S.M.M.
Conceptul de îmbunătăţire continuă face parte integrantă din S.M.M. şi se obţine printr-o
evaluare continuă a performanţei de mediu a S.M.M. faţă de politicile, obiectivele şi ţintele de
mediu pentru a se identifica oportunităţile de îmbunătăţire.

BIBLIOGRAFIE
1
Pentru un studiu în detaliu privind SMM a se vedea Ioan Jelea, Managementul mediului
înconjurător, Ed. S.C. Internaţional Gheorgheni, pag.24-65.
2
Cu privire la acest aspect, a se vedea, Cicerone Ionescu, Cum să construim şi să implementăm un
sistem de management de mediu în conformitate cu ISO 14001, Ed. Economică, Bucureşti, 2000,
pag.101 şi urm.
3
A se vedea, Cicerone Ionescu, op.cit., pag.101 şi urm.

120
 Dreptul mediului

ANEXA

LEGEA PROTECŢIEI MEDIULUI

Nr. 137 din 29 decembrie 1995 *** Republicată12

Emitent: PARLAMENTUL
Republicată în: MONITORUL OFICIAL Nr. 70 din 17 februarie 2000

Cap. 1
Principii şi dispoziţii generale

Art. 1
Obiectul prezentei legi îl constituie reglementarea protecţiei mediului, obiectiv de interes
public major, pe baza principiilor şi elementelor strategice care conduc la dezvoltarea durabilă a
societăţii.
Art. 2
Formularea definiţiilor din această lege este cuprinsă în anexa nr. I la prezenta lege.
Art. 3
Principiile şi elementele strategice ce stau la baza prezentei legi, în scopul asigurării unei
dezvoltări durabile, sunt:
a) principiul precauţiei în luarea deciziei;
b) principiul prevenirii riscurilor ecologice şi a producerii daunelor;
c) principiul conservării biodiversităţii şi a ecosistemelor specifice cadrului biogeografic
natural;
d) principiul "poluatorul plăteşte";
e) înlăturarea cu prioritate a poluanţilor care periclitează nemijlocit şi grav sănătatea
oamenilor;
f) crearea sistemului naţional de monitorizare integrată a mediului;
g) utilizarea durabilă;
h) menţinerea, ameliorarea calităţii mediului şi reconstrucţia zonelor deteriorate;
i) crearea unui cadru de participare a organizaţiilor neguvernamentale şi a populaţiei la
elaborarea şi aplicarea deciziilor;
j) dezvoltarea colaborării internaţionale pentru asigurarea calităţii mediului.
Art. 4
Modalităţile de implementare a principiilor şi a elementelor strategice sunt:
a) adoptarea politicilor de mediu, armonizate cu programele de dezvoltare;
b) obligativitatea procedurii de evaluare a impactului asupra mediului în faza iniţială a
proiectelor, programelor sau a activităţilor;
c) corelarea planificării de mediu cu cea de amenajare a teritoriului şi de urbanism;
d) introducerea pârghiilor economice stimulative sau coercitive;
e) rezolvarea, pe niveluri de competenţă, a problemelor de mediu, în funcţie de amploarea
acestora;
121
 Dreptul mediului

f) elaborarea de norme şi standarde, armonizarea acestora cu reglementările internaţionale şi

introducerea programelor pentru conformare;
g) promovarea cercetării fundamentale şi aplicative în domeniul protecţiei mediului;
h) instruirea şi educarea populaţiei, precum şi participarea organizaţiilor neguvernamentale la
elaborarea şi aplicarea deciziilor.
Art. 5
Statul recunoaşte tuturor persoanelor dreptul la un mediu sănătos, garantând în acest scop:
a) accesul la informaţiile privind calitatea mediului;
b) dreptul de a se asocia în organizaţii de apărare a calităţii mediului;
c) dreptul de consultare în vederea luării deciziilor privind dezvoltarea politicilor, legislaţiei şi
a normelor de mediu, eliberarea acordurilor şi a autorizaţiilor de mediu, inclusiv pentru
planurile de amenajare a teritoriului şi de urbanism;
d) dreptul de a se adresa, direct sau prin intermediul unor asociaţii, autorităţilor administrative
sau judecătoreşti în vederea prevenirii sau în cazul producerii unui prejudiciu direct sau
indirect;
e) dreptul la despăgubire pentru prejudiciul suferit.
Art. 6
Protecţia mediului constituie o obligaţie a autorităţilor administraţiei publice centrale şi
locale, precum şi a tuturor persoanelor fizice şi juridice.
Art. 7
Responsabilitatea privind protecţia mediului revine autorităţii centrale pentru protecţia
mediului şi agenţiilor sale teritoriale.

Cap. 2
Reglementarea activităţilor economice şi sociale cu impact asupra mediului

Secţiunea 1
Procedura de autorizare
Art. 8
Autorităţile pentru protecţia mediului conduc procedura de autorizare şi emit acorduri şi
autorizaţii de mediu în conformitate cu art. 11.
Cererea de acord de mediu este obligatorie pentru investiţii noi, modificarea celor
existente şi pentru activităţile prevăzute în anexa nr. II la prezenta lege.
Cererea de autorizaţie este obligatorie la punerea în funcţiune a obiectivelor noi care au
acord de mediu şi, în termen de un an de la intrarea în vigoare a prezentei legi, pentru activităţile
existente.
Activităţile care nu implică lucrări de construcţii-montaj necesită numai autorizaţie de
mediu, cu excepţia celor prevăzute la pct. 8 lit. g) şi i) din anexa nr. II la prezenta lege.
Acordul şi/sau autorizaţia de mediu se eliberează după obţinerea tuturor celorlalte avize
necesare, potrivit legii.
Art. 9
Autoritatea centrală pentru protecţia mediului elaborează procedura specifică de
autorizare pentru activităţile economice şi sociale, modelul-cadru de întocmire a raportului privind
studiul de impact asupra mediului şi nivelul competent să elibereze acordul şi/sau, după caz,
autorizaţia de mediu, în termen de 60 de zile de la intrarea în vigoare a prezentei legi.
Valabilitatea acordului şi a autorizaţiei de mediu este de maximum 5 ani.
Acordul sau autorizaţia de mediu nu se emite în cazul în care nici o variantă de proiect sau
program pentru conformare nu prevede eliminarea efectelor negative asupra mediului, raportate la
standardele şi la reglementările în vigoare.

122
 Dreptul mediului

Art. 10
Acordul sau autorizaţia de mediu poate fi revizuită, dacă apar elemente noi, necunoscute la
data emiterii, şi în cazul reînnoirii acestora, când se poate cere şi refacerea raportului privind studiul
de impact asupra mediului.
Acordul sau autorizaţia de mediu se suspendă pentru neconformare cu prevederile
precizate în aceasta, după o somaţie prealabilă, cu termen, şi se menţine până la eliminarea cauzelor
care au determinat suspendarea, dar nu mai mult de 6 luni.
Autorităţile pentru protecţia mediului dispun, după expirarea termenului de suspendare,
oprirea execuţiei proiectului sau încetarea activităţii.
Pentru activităţile existente care nu întrunesc condiţiile de autorizare, autoritatea pentru
protecţia mediului dispune efectuarea bilanţului de mediu şi stabileşte programul pentru
conformare, de comun acord cu titularul. După expirarea fiecărui termen acordat, în caz de
neconformare, autoritatea competentă pentru protecţia mediului dispune încetarea activităţii
respective. Dispoziţia de încetare este executorie.
Litigiile generate de eliberarea, revizuirea sau de suspendarea acordului ori a autorizaţiei de
mediu se soluţionează potrivit Legii contenciosului administrativ nr. 29/1990*).
------------
*) Legea contenciosului administrativ nr. 29/1990 a fost publicată în Monitorul Oficial
al României, Partea I, nr. 122 din 8 noiembrie 1990.
Art. 11
Procedura de evaluare a impactului asupra mediului constă din fazele: preliminară, propriu-
zisă şi cea de analiză şi validare.
Autoritatea pentru protecţia mediului organizează şi decide aplicarea fazelor procedurii,
după cum urmează:
a) cererea, însoţită de descrierea proiectului, adresată în scris, autorităţii pentru protecţia
mediului de către titularul proiectului sau al activităţii;
b) încadrarea acţiunii propuse în tipurile de activităţi care se supun sau nu studiului de impact
asupra mediului; dacă sunt necesare informaţii suplimentare, se poate cere titularului un
studiu preliminar;
c) analiza scopului acţiunii propuse, cu participarea autorităţii pentru protecţia mediului, a
titularului, a unor experţi şi reprezentanţi ai administraţiei publice locale, care pot fi afectaţi
de modificările de mediu generate de punerea în aplicare a acesteia;
d) întocmirea de către autoritatea pentru protecţia mediului a îndrumarului cu problemele
rezultate pe baza analizei conform lit. c) şi care trebuie urmărite în raportul privind studiul
de impact asupra mediului; comunicarea acestuia către titular, o dată cu lista celorlalte avize
necesar a fi obţinute;
e) prezentarea, de către titularul proiectului sau al activităţii, a raportului privind studiul de
impact asupra mediului, ţinând seama de toate alternativele, inclusiv de cea de renunţare la
acţiunea propusă;
f) analiza preliminară a raportului de către autoritatea pentru protecţia mediului şi acceptarea
sau dispunerea motivată a refacerii acestuia;
g) aducerea la cunoştinţă şi dezbaterea publică a raportului; consemnarea observaţiilor şi a
concluziilor rezultate;
h) decizia finală a autorităţii pentru protecţia mediului, făcută publică şi motivată pe baza celor
constatate la lit. f) şi g);
i) eliberarea sau respingerea motivată a acordului sau a autorizaţiei de mediu în maximum 30
de zile de la decizia finală.
Art. 12
Procedura de autorizare este publică. Mediatizarea proiectelor şi activităţilor pentru care
se cere acord sau autorizaţie de mediu şi a studiilor de impact, precum şi dezbaterea publică se
asigură de către autoritatea pentru protecţia mediului.

123
 Dreptul mediului

Studiile de impact se realizează prin unităţi specializate, persoane fizice sau juridice atestate,
cheltuielile fiind suportate de titularul proiectului sau al activităţii şi atunci când i se cere refacerea
sau reluarea studiului.
Răspunderea pentru realitatea informaţiilor furnizate privind acţiunea propusă revine
titularului, iar pentru corectitudinea raportului studiului de impact, executantului acestuia.
Art. 13
Autorităţile pentru protecţia mediului încasează sumele provenite din taxele pentru
emiterea acordurilor şi autorizaţiilor de mediu.
Cuantumul taxelor se stabileşte la propunerea autorităţii centrale pentru protecţia mediului,
prin hotărâre a Guvernului.
Art. 14
Autorităţile pentru protecţia mediului încasează, de asemenea, sume provenite din tarife
pentru lucrările şi serviciile prestate la solicitarea persoanelor fizice şi juridice, în cadrul activităţilor
pe care le desfăşoară în limitele competenţelor lor legale.
Nomenclatorul lucrărilor şi serviciilor prestate, precum şi cuantumul tarifelor se aprobă prin
ordin al conducătorului autorităţii centrale pentru protecţia mediului şi se publică în Monitorul
Oficial al României.
Sumele încasate din tarife se utilizează de autorităţile pentru protecţia mediului, pentru
finanţarea unor cheltuieli materiale, expertize tehnice, dotări şi investiţii specifice. Acestea se
evidenţiază într-un cont distinct şi se gestionează în regim extrabugetar.
Autorităţile pentru protecţia mediului pot utiliza o cotă de până la 15% din aceste
venituri extrabugetare pentru acordarea de stimulente personalului acestora. Metodologia de
acordare a stimulentelor se aprobă prin hotărâre a Guvernului, la propunerea autorităţii centrale
pentru protecţia mediului, în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi.
Disponibilităţile înregistrate şi neutilizate la finele anului se reportează în anul următor şi
se utilizează cu aceleaşi destinaţii prevăzute la alineatele precedente.
Art. 15
La schimbarea destinaţiei sau a proprietarului investiţiei, precum şi la încetarea
activităţilor generatoare de impact asupra mediului este obligatorie asigurarea efectuării bilanţului
de mediu de către fostul proprietar, în scopul stabilirii obligaţiilor privind refacerea calităţii
mediului în zona de impact a activităţii respective.
Autoritatea competentă pentru protecţia mediului revizuieşte bilanţul de mediu, stabileşte
programul pentru conformare, iar fostul proprietar negociază cu noul proprietar asumarea unor
obligaţii anterioare şi compensaţiile de care va beneficia prin aplicarea măsurilor de protecţie şi
reconstrucţie ecologică.

Secţiunea a 2-a
Regimul substanţelor şi deşeurilor periculoase, precum şi al altor deşeuri
Art. 16
Activităţile supuse unui regim special de gestionare şi gospodărire privesc fabricarea,
comercializarea şi utilizarea substanţelor periculoase şi transportul, tranzitul, depozitarea temporară
sau definitivă, distrugerea, manipularea, precum şi importul şi exportul de substanţe şi deşeuri
periculoase.
Art. 17
Importul în România de deşeuri de orice natură, în stare brută sau prelucrată, este
interzis, cu excepţia anumitor categorii de deşeuri ce constituie resurse secundare de materii prime
utile, în conformitate cu reglementările dispuse prin acte normative propuse de autoritatea centrală
pentru protecţia mediului şi aprobate de Guvern.
Tranzitul şi exportul de deşeuri de orice natură se pot realiza în conformitate cu acordurile şi
convenţiile la care România este parte.

124
 Dreptul mediului

Art. 18
Activităţile prevăzute la art. 16 şi 17 sunt permise numai în baza acordului şi/sau a
autorizaţiei de mediu.
Art. 19
Autoritatea centrală şi agenţiile pentru protecţia mediului, după caz, supraveghează şi
controlează respectarea reglementărilor privind substanţele şi deşeurile periculoase.
Art. 20
Autorităţile administraţiei publice locale sunt obligate să ia măsuri de prevenire şi
limitare a impactului asupra mediului al substanţelor şi deşeurilor de orice natură şi să anunţe
autorităţile teritoriale pentru mediu despre orice activitate neconformă cu reglementările legale.
Art. 21
Autorităţile vamale controlează şi răspund de aplicarea prevederilor art. 18 referitoare la
intrarea şi ieşirea substanţelor şi deşeurilor periculoase din ţară, pe baza reglementărilor autorităţii
centrale pentru protecţia mediului.
Art. 22
Persoanele fizice şi juridice au următoarele obligaţii în domeniu:
a) să ţină evidenţa strictă - cantitate, caracteristici, mijloace de asigurare - a substanţelor şi
deşeurilor periculoase, inclusiv recipienţii şi ambalajele acestora care intră în sfera lor de
activitate, şi să furnizeze lunar autorităţilor competente pentru protecţia mediului datele
necesare;
b) să ceară acordul şi/sau autorizaţia de mediu şi să aplice reglementările legale privind
substanţele şi deşeurile periculoase;
c) să asigure, prin sisteme proprii, supravegherea mediului, pe baza prevederilor din
autorizaţia de mediu, pentru identificarea şi prevenirea riscurilor, să ţină evidenţa
rezultatelor şi să anunţe iminenţa sau producerea unor eliminări neprevăzute sau a
accidentelor, autorităţilor competente pentru protecţia mediului şi de apărare împotriva
dezastrelor.
Art. 23
Autoritatea centrală pentru protecţia mediului elaborează, în termen de 90 de zile de la
intrarea în vigoare a prezentei legi, reglementările privind:
a) amplasarea, amenajarea şi supravegherea diferitelor tipuri de depozite;
b) colectarea, prelucrarea, tratarea, neutralizarea deşeurilor, precum şi reciclarea celor
refolosibile;
c) transportul deşeurilor;
d) refacerea cadrului natural al zonelor deteriorate;
e) instalaţiile pentru incinerarea deşeurilor industriale, menajere, agricole şi altele;
f) instalaţiile de epurare a apelor uzate şi a nămolurilor;
g) folosirea nămolurilor, a apelor uzate, a deşeurilor industriale, menajere şi a celor rezultate
din incinerare;
h) procedura de autorizare pentru amplasarea şi amenajarea depozitelor, transportul,
incinerarea, prelucrarea şi utilizarea deşeurilor de orice fel;
i) importul, exportul şi tranzitul de deşeuri şi substanţe periculoase.
Art. 24
Controlul gospodăririi deşeurilor de orice fel revine autorităţilor pentru protecţia mediului şi
celorlalte autorităţi competente, potrivit legii.
Art. 25
Autorităţile administraţiei publice locale, persoanele fizice şi juridice, care au în profilul lor
activităţi supuse reglementărilor cuprinse în art. 23, au următoarele obligaţii:
a) să ceară acordul şi/sau autorizaţia de mediu, conform art. 23 lit. h);
b) să depoziteze deşeurile menajere, industriale, agricole sau altele, numai pe suprafeţe
autorizate în acest scop;

125
 Dreptul mediului

c) să utilizeze, în cazul incinerării deşeurilor, numai instalaţii omologate de către autorităţile

pentru protecţia mediului şi sănătate;
d) să amenajeze, conform competenţelor atribuite prin lege, depozitele de deşeuri;
e) să respecte condiţiile de refacere a cadrului natural în zonele de depozitare prevăzute în
acordul şi/sau autorizaţia de mediu şi să garanteze, cu mijloace financiare, pentru aceasta;
f) să recupereze deşeurile refolosibile şi să le valorifice prin unităţi specializate;
g) să folosească pe terenurile agricole numai deşeurile autorizate de autorităţile competente
pentru protecţia mediului, sănătate şi agricultură;
h) să depoziteze în mediul subteran deşeuri numai în cazul în care deţin acordul şi/sau
autorizaţia de mediu.

Secţiunea a 3-a
Regimul îngrăşămintelor chimice şi al pesticidelor
Art. 26
Îngrăşămintele chimice, pesticidele şi alte produse folosite în profilaxia fitosanitară, sanitar-
umană şi veterinară se produc numai prin tehnologii şi biotehnologii autorizate.
Produsele vor fi însoţite la livrare de normele tehnice de utilizare autorizate, în condiţiile
stabilite prin lege.
Art. 27
Ministerele competente, cu avizul autorităţii centrale pentru protecţia mediului, au
următoarele obligaţii:
a) să reglementeze regimul produselor fitosanitare şi al altor pesticide care se utilizează în
profilaxia sanitar-umană şi veterinară;
b) să organizeze, la nivel teritorial, reţeaua de laboratoare pentru analiza şi controlul
îngrăşămintelor chimice şi al pesticidelor, precum şi ale concentraţiilor pesticidelor în sol,
recolte, furaje, produse agroalimentare vegetale şi animale;
c) să întocmească lista cu îngrăşămintele chimice şi pesticidele din ţară şi străinătate, precum şi
cu limitele maxime admise ale concentraţiilor pesticidelor, potrivit standardelor
internaţionale.
Lista îngrăşămintelor chimice şi a pesticidelor se întocmeşte în termen de 30 de zile de la
intrarea în vigoare a prezentei legi şi se actualizează anual.
Art. 28
Autoritatea centrală pentru protecţia mediului, împreună cu autorităţile pentru agricultură,
silvicultură, sănătate şi serviciile descentralizate ale acestora în unităţile administrativ-teritoriale,
după caz, supraveghează şi controlează modul de aplicare a reglementărilor privind îngrăşămintele
chimice şi pesticidele.
Art. 29
Persoanele fizice şi juridice care produc, comercializează şi/sau utilizează îngrăşăminte
chimice şi pesticide au următoarele obligaţii:
a) să ceară acordul şi/sau autorizaţia de mediu pentru fabricarea acestora;
b) să livreze, să manipuleze, să transporte şi să comercializeze îngrăşămintele chimice şi
pesticidele ambalate cu inscripţii de identificare, avertizare, prescripţii de siguranţă şi
folosire, în condiţii în care să nu provoace contaminarea mijloacelor de transport şi a
mediului;
c) să depoziteze îngrăşămintele chimice şi pesticidele numai ambalate şi în locuri protejate;
d) să nu folosească îngrăşămintele chimice şi pesticidele în zonele sau pe suprafeţele unde sunt
instituite măsuri speciale de protecţie;
e) să se administreze pesticide cu mijloace aviatice numai cu avizul agenţiilor pentru protecţia
mediului, direcţiilor sanitare şi al comisiilor judeţene de bază meliferă şi stupărit pastoral,
potrivit reglementărilor în vigoare;

126
 Dreptul mediului

f) să aplice, în perioada înfloririi plantelor a căror polenizare se face prin insecte, numai acele
tratamente cu pesticide care sunt selective faţă de insectele polenizatoare;
g) să nu folosească momeli periculoase, cu excepţia cazurilor special autorizate.

Secţiunea a 4-a
Regimul privind asigurarea protecţiei împotriva radiaţiilor ionizante şi securităţii surselor de
radiaţii
Art. 30
Regimul protecţiei populaţiei, mediului şi a bunurilor materiale împotriva expunerii la
radiaţii ionizante şi asigurarea securităţii surselor de radiaţii se realizează prin aplicarea diverselor
proceduri şi echipamente pentru menţinerea dozelor şi riscurilor la nivelul raţional cel mai scăzut, în
limitele admise şi în scopul prevenirii accidentelor, limitării şi înlăturării consecinţelor acestora.
Art. 31
Activităţile în domeniul nuclear necesită asigurarea mijloacelor de protecţie şi securitate
şi se pot desfăşura numai în baza acordului şi autorizaţiei de mediu, eliberate potrivit art. 8.
Acordul şi autorizaţia de mediu privind instalaţiile cu risc nuclear major - centrale
nuclearoelectrice, reactoare de cercetare, uzine de fabricare a combustibilului nuclear şi depozite
finale de combustibil nuclear ars - se emit de către Guvern.
Art. 32
Autoritatea competentă în domeniul nuclear elaborează norme tehnice, standarde şi
regulamente de aplicare privind:
a) protecţia populaţiei şi a mediului în zone de risc nuclear;
b) protecţia fizică a materialelor şi a instalaţiilor nucleare;
c) nivelurile şi planurile de intervenţie care privesc şi evenimentele transfrontieră;
d) transportul substanţelor radioactive;
e) proceduri specifice de autorizare.
Procedura de autorizare pentru instalaţiile cu risc nuclear major se elaborează în termen de
60 de zile de la intrarea în vigoare a prezentei legi.
Art. 33
Controlul activităţilor nucleare se face de autoritatea centrală pentru protecţia mediului şi de
alte autorităţi competente potrivit legii.
Autoritatea centrală pentru protecţia mediului are următoarele atribuţii:
a) organizează monitorizarea radioactivităţii mediului pe întregul teritoriu al ţării;
b) supraveghează, controlează şi dispune luarea măsurilor ce se impun pentru respectarea
prevederilor legale privind radioprotecţia mediului;
c) colaborează cu organele competente în apărarea împotriva dezastrelor.
Art. 34
Persoanele fizice şi juridice care desfăşoară activităţi în domeniul nuclear au următoarele
obligaţii:
a) să respecte normele de radioprotecţie şi de securitate;
b) să evalueze, direct sau prin forurile autorizate, riscul potenţial, să efectueze bilanţul de
mediu pentru activităţile existente şi să ceară autorizaţie de mediu;
c) să aplice procedurile şi să prevadă echipamentele pentru activităţile noi, care să permită
realizarea nivelului raţional cel mai scăzut al dozelor şi riscurilor asupra populaţiei şi
mediului, şi să ceară acord şi autorizaţie de mediu;
d) să ţină evidenţa strictă a surselor de radiaţii ionizante şi să le asigure protecţia fizică;
e) să aplice, prin sisteme proprii, programe de supraveghere a contaminării radioactive a
mediului şi de evaluare a expunerii grupurilor critice - populaţia din zona de supraveghere -
care să asigure că nu vor fi încălcate condiţiile prevăzute în autorizaţie, de eliminări de
substanţe radioactive şi că dozele se vor menţine în limitele admise;

127
 Dreptul mediului

f) să menţină în stare de funcţionare capacitatea de monitorizare a mediului local pentru a

depista orice contaminare radioactivă semnificativă care ar rezulta dintr-o eliminare
accidentală de substanţe radioactive;
g) să efectueze înregistrarea rezultatelor supravegherii şi a dozelor estimate pentru grupurile
critice;
h) să raporteze, la intervalele stabilite, rezultatele înregistrărilor autorităţilor competente;
i) să raporteze prompt autorităţii competente orice creştere semnificativă a contaminării
mediului şi dacă aceasta se datorează sau nu activităţii desfăşurate;
j) să verifice continuu exactitatea presupunerilor făcute prin evaluările probabilistice privind
consecinţele radiologice ale eliberărilor radioactive.

Cap. 3
Protecţia resurselor naturale şi conservarea biodiversităţii

Art. 35
Autoritatea centrală pentru protecţia mediului, cu consultarea autorităţilor centrale de
specialitate care gestionează resursele naturale, elaborează, pe baza prezentei legi, reglementări
tehnice privind măsurile de protecţie a ecosistemelor, de conservare a biodiversităţii, de gospodărire
durabilă a resurselor naturale şi pentru asigurarea sănătăţii umane.
La proiectarea lucrărilor care pot modifica cadrul natural al unei zone este obligatorie
procedura de evaluare a impactului asupra acesteia, urmată de avansarea soluţiilor tehnice de menţinere
a zonelor de habitat natural, de conservare a funcţiilor ecosistemelor şi de ocrotire a organismelor
vegetale şi animale, inclusiv a celor migratoare, cu respectarea alternativei şi a condiţiilor impuse prin
acordul şi/sau autorizaţia de mediu, precum şi monitorizarea proprie până la îndeplinirea acestora.
Suprafeţele terestre şi acvatice supuse unui regim de conservare ca habitate naturale sau
pentru refacere ecologică sunt gestionate de deţinătorii legali numai în cazul în care aceştia se
angajează să aplice măsurile de conservare stabilite de autoritatea centrală pentru protecţia
mediului.
Deţinătorii cu orice titlu, care aplică aceste măsuri, sunt scutiţi de impozit; deţinătorii
particulari vor fi compensaţi în raport cu valoarea lucrărilor de refacere întreprinse.
Protejarea unor specii şi organisme rare ameninţate cu dispariţia, conservarea biodiversităţii
şi instituirea de arii protejate, precum şi măsurile stabilite de autorităţile pentru protecţia mediului
sunt prioritare în raport cu alte interese.
Autoritatea centrală pentru protecţia mediului, cu consultarea Academiei Române şi a
Comisiei Naţionale UNESCO, stabileşte criteriile pentru instituirea ariilor protejate şi de conservare
a biodiversităţii.

Secţiunea 1
Protecţia apelor şi a ecosistemelor acvatice
Art. 36
Protecţia apelor de suprafaţă şi subterane şi a ecosistemelor acvatice are ca obiect
menţinerea şi ameliorarea calităţii şi productivităţii naturale ale acestora, în scopul evitării unor
efecte negative asupra mediului, sănătăţii umane şi bunurilor materiale.

128
 Dreptul mediului

Art. 37
Autoritatea centrală pentru protecţia mediului elaborează, în termen de 60 de zile de la
intrarea în vigoare a prezentei legi, reglementările privind:
a) normele tehnice referitoare la protecţia apelor şi a ecosistemelor acvatice, inclusiv a
populaţiei umane în cazul poluărilor accidentale şi în context transfrontieră;
b) procedura de autorizare pentru exploatarea surselor de apă şi a ecosistemelor acvatice,
realizarea construcţiilor hidrotehnice pentru lucrările de îndiguire şi regularizare a cursurilor
de apă, de irigaţii şi de desecare-drenaj;
c) standardele de emisie;
d) standardele de calitate a apelor;
e) cerinţele de evacuare, epurare a apelor uzate şi limitare a evacuării de efluenţi în ape.
Art. 38
Controlul respectării reglementărilor de protecţie a apelor şi a ecosistemelor acvatice este
organizat şi exercitat de către autorităţile de mediu, de ape, sănătate şi de alte autorităţi, potrivit
competenţelor legale.
Art. 39
Autorităţile pentru protecţia mediului, pentru gospodărirea apelor, împreună cu autorităţile
navigaţiei, supraveghează şi controlează respectarea prevederilor şi aplică măsurile legale privind
protecţia apelor ca urmare a activităţilor de navigaţie, respectând convenţiile internaţionale în
domeniu la care România este parte.
Art. 40
Persoanele fizice şi juridice au următoarele obligaţii:
a) să ceară acordul şi/sau autorizaţia de mediu pentru activităţile prevăzute în anexa nr. II la
prezenta lege. Sunt exceptate de la autorizare puţurile forate la adâncimi până la 50 m pentru
satisfacerea cerinţelor gospodăriilor individuale;
b) să respecte standardele de emisie şi de calitate a apelor, prevederile din acordul şi din
autorizaţia de mediu şi să pună la dispoziţie laboratoarelor autorizate, la termenele stabilite,
probele de apă pentru analiză;
c) să nu arunce şi să nu depoziteze pe maluri, în albiile râurilor şi în zonele umede, deşeuri de
orice fel şi să nu introducă în acestea explozibile, tensiune electrică, narcotice sau alte
substanţe periculoase;
d) să nu spele în apele naturale autovehicule, utilaje şi ambalaje care au în conţinut uleiuri,
combustibili lichizi, lubrifianţi, substanţe periculoase sau pesticide;
e) să execute toate lucrările de refacere a resurselor naturale, de asigurare a migrării faunei
acvatice şi de ameliorare a calităţii apei, prevăzute cu termen în acordul şi în autorizaţia de
mediu, şi să monitorizeze zona de impact;
f) să se doteze, în cazul deţinerii de nave, platforme plutitoare sau foraje marine, cu instalaţii
de stocare sau de tratare a deşeurilor, instalaţii de epurare a apelor uzate şi racorduri de
descărcare a acestora în instalaţii de mal sau plutitoare;
g) să amenajeze porturile cu instalaţii de colectare, prelucrare, reciclare sau neutralizare a
deşeurilor petroliere, menajere sau de altă natură, stocate pe navele fluviale şi maritime, şi să
constituie echipe de intervenţie în caz de poluare accidentală a apelor şi a zonelor de coastă;
h) să nu evacueze ape uzate de pe nave sau platforme plutitoare direct în apele naturale şi să nu
arunce de pe acestea nici un fel de deşeuri.

Secţiunea a 2-a
Protecţia atmosferei
Art. 41
Prin protecţia atmosferei se urmăreşte prevenirea, limitarea deteriorării şi ameliorarea
calităţii acesteia pentru a evita manifestarea unor efecte negative asupra mediului, sănătăţii umane şi
a bunurilor materiale.

129
 Dreptul mediului

Art. 42
Autoritatea centrală pentru protecţia mediului promovează politicile regionale şi globale,
fundamentând principiile şi acţiunile specifice, atât la nivel naţional, cât şi local, privind protecţia
atmosferei.
Politica naţională de protecţie a atmosferei constă în principal din următoarele:
a) introducerea de tehnici şi tehnologii adecvate pentru reţinerea poluanţilor la sursă;
b) gestionarea resursei de aer, în sensul reducerii emisiilor de poluanţi până la realizarea celor
mai scăzute niveluri şi care să nu depăşească capacitatea de regenerare a atmosferei;
c) gestionarea resursei de aer, în sensul asigurării calităţii corespunzătoare securităţii sănătăţii
umane;
d) modernizarea şi perfecţionarea sistemului naţional de monitorizare integrată a calităţii
aerului.
Art. 43
Autoritatea centrală pentru protecţia mediului, cu consultarea ministerelor competente,
elaborează normele tehnice, standardele şi regulamentele de aplicare privind:
a) calitatea aerului în funcţie de factorii poluanţi din atmosferă;
b) emisiile de poluanţi atmosferici pentru surse fixe şi mobile, precum şi condiţiile de restricţie
sau de interdicţie pentru utilizare, inclusiv pentru substanţele care afectează stratul de ozon;
c) calitatea combustibililor şi carburanţilor, precum şi reglementările privind vânzarea-
cumpărarea şi transportul acestora;
d) pragul fonic şi reglementări pentru limitarea zgomotelor;
e) supravegherea calităţii aerului, proceduri de prelevare şi analiză, amplasarea punctelor şi
instrumentelor pentru probare şi analiză, frecvenţa măsurătorilor şi altele;
f) identificarea, supravegherea şi controlul agenţilor economici a căror activitate este
generatoare de risc potenţial şi/sau de poluare atmosferică;
g) sistemul de notificare rapidă, în caz de poluare acută a atmosferei cu efecte transfrontieră, a
autorităţilor desemnate cu aplicarea Convenţiei privind efectele transfrontieră ale
accidentelor industriale.
Normele tehnice, regulamentele de aplicare, respectiv standardele, se elaborează în
termen de un an, respectiv 2 ani de la intrarea în vigoare a prezentei legi.
Art. 44
Autoritatea centrală pentru protecţia mediului supraveghează şi controlează aplicarea
prevederilor legale privind protecţia atmosferei, în care scop:
a) constată apariţia episoadelor de poluare a atmosferei, dă alertă şi/sau emite prognoze legate
de acestea;
b) dispune încetarea temporară sau definitivă a activităţilor generatoare de poluare, în vederea
aplicării unor măsuri de urgenţă sau pentru nerespectarea programului pentru conformare;
c) solicită măsuri tehnologice, aplică restricţii şi interdicţii în vederea prevenirii, limitării sau
eliminării emisiilor de poluanţi;
d) aplică sancţiunile prevăzute de lege în caz de nerespectare a măsurilor dispuse.
Art. 45
Proprietarii şi deţinătorii legali de teren sunt obligaţi să întreţină şi să extindă perdelele şi
aliniamentele de protecţie, spaţiile verzi, parcurile, gardurile vii pentru îmbunătăţirea capacităţii de
regenerare a atmosferei, protecţia fonică şi eoliană.
Art. 46
Autorităţile vamale au obligaţia să nu permită intrarea/ieşirea din ţară a surselor mobile
poluante care nu respectă dispoziţiile autorităţilor competente, conform legii.
Art. 47
Persoanele fizice şi juridice au următoarele obligaţii în domeniu:
a) să respecte reglementările privind protecţia atmosferei, adoptând măsuri tehnologice
adecvate de reţinere şi neutralizare a poluanţilor atmosferici;

130
 Dreptul mediului

b) să doteze instalaţiile tehnologice, care sunt surse de poluare, cu sisteme de măsură, să

asigure corecta lor funcţionare, să asigure personal calificat şi să furnizeze, la cerere sau
potrivit programului pentru conformare, autorităţilor pentru protecţia mediului, datele
necesare;
c) să îmbunătăţească performanţele tehnologice în scopul reducerii emisiilor şi să nu pună în
exploatare instalaţiile prin care se depăşesc limitele maxime admise;
d) să asigure, la cererea autorităţilor pentru protecţia mediului, diminuarea, modificarea sau
încetarea activităţii generatoare de poluare;
e) să asigure măsuri şi dotări speciale pentru izolarea şi protecţia fonică a surselor generatoare
de zgomot şi vibraţii, să verifice eficienţa acestora şi să pună în exploatare numai pe cele
care nu depăşesc pragul fonic admis.

Secţiunea a 3-a
Protecţia solului, a subsolului şi a ecosistemelor terestre
Art. 48
Protecţia solului, a subsolului şi a ecosistemelor terestre, prin măsuri adecvate de
gospodărire, conservare, organizare şi amenajare a teritoriului, este obligatorie pentru toţi
deţinătorii, indiferent cu ce titlu.
Art. 49
Autoritatea centrală pentru protecţia mediului, cu consultarea ministerelor competente,
stabileşte:
a) sistemul de monitorizare a calităţii solului în scopul cunoaşterii stării actuale şi a tendinţelor
de evoluţie a acesteia;
b) reglementările privind protecţia calităţii solului, subsolului, a ecosistemelor terestre şi
conservarea biodiversităţii;
c) procedura de autorizare privind probleme de protecţie a mediului, cuprinse în planurile de
amenajare a teritoriului, amenajarea torenţilor pentru întocmirea amenajamentelor silvice,
combaterea eroziunii solurilor, foraje de studii şi prospecţiuni geologice şi hidrogeologice,
precum şi pentru activităţi miniere de extracţie;
d) reglementări privind refacerea cadrului natural în zonele în care solul, subsolul şi
ecosistemele terestre au fost afectate de fenomene naturale sau de activităţi cu impact
negativ asupra mediului.
Art. 50
Autorităţile centrale pentru agricultură şi silvicultură au următoarele obligaţii:
a) să elaboreze reglementări privind sistemele de agricultură, tehnologiile de cultură a plantelor
şi de creştere a animalelor, regenerarea pădurilor, recoltarea, colectarea şi transportul
lemnului şi standardele de calitate a solurilor, în scopul menţinerii şi ameliorării acestora,
eliminării consecinţelor negative asupra ecosistemelor terestre şi acvatice şi asigurării
conservării funcţiilor specifice, biodiversităţii şi habitatelor naturale şi să le comunice
autorităţii centrale pentru protecţia mediului;
b) să ţină evidenţa terenurilor devenite improprii pentru producţia agricolă şi să ofere, la
solicitarea deţinătorilor, asistenţa tehnică de specialitate pentru ameliorarea sau schimbarea
folosinţei;
c) să îndrume şi să exercite controlul tehnic de specialitate pentru lucrările de îmbunătăţiri
funciare şi agropedoameliorative;
d) să îndrume şi să ofere asistenţa tehnică, la cererea cultivatorilor de terenuri, privind cele mai
adecvate tehnici şi tehnologii de gospodărire şi ameliorare a solurilor.
Art. 51
Controlul asupra respectării reglementărilor legale privind protecţia şi conservarea,
ameliorarea şi folosirea judicioasă a solurilor, a subsolului şi a ecosistemelor terestre se organizează

131
 Dreptul mediului

şi se exercită de autorităţile pentru protecţia mediului, precum şi, după caz, de alte autorităţi ale
administraţiei publice competente, potrivit dispoziţiilor legale.
Art. 52
Deţinătorii de terenuri cu orice titlu, în scopul asigurării protecţiei calităţii solurilor, au
următoarele obligaţii:
a) să prevină, pe baza reglementărilor în domeniu, deteriorarea calităţii solurilor;
b) să asigure la amplasarea, proiectarea, construirea şi punerea în funcţiune a obiectivelor de
orice fel, ca şi la schimbarea destinaţiei terenurilor, condiţiile prevăzute în acord şi în
autorizaţia de mediu;
c) să nu ardă miriştile, stuful, tufărişurile sau vegetaţia ierboasă, fără autorizaţie din partea
autorităţii competente pentru protecţia mediului.
Art. 53
Deţinătorii, cu orice titlu, ai pădurilor, vegetaţiei forestiere din afara fondului forestier şi
pajiştilor au următoarele obligaţii:
a) să menţină suprafaţa împădurită a vegetaţiei forestiere din afara fondului forestier, inclusiv a
jnepenişurilor, tufişurilor şi pajiştilor existente, fiind interzisă reducerea acestora, cu
excepţia cazurilor prevăzute de lege;
b) să exploateze masa lemnoasă numai în limita posibilităţii pădurilor, stabilită de
amenajamentele silvice şi aprobată prin lege;
c) să asigure respectarea regulilor silvice de exploatare şi transport tehnologic al lemnului,
stabilite conform legii, în scopul menţinerii biodiversităţii pădurilor şi a echilibrului
ecologic;
d) să respecte regimul silvic pentru împădurirea suprafeţelor exploatate, stabilit de autoritatea
centrală pentru silvicultură, în acord cu condiţiile de utilizare durabilă a pădurilor, prevăzute
de autoritatea centrală pentru protecţia mediului;
e) să asigure aplicarea măsurilor speciale de conservare pentru pădurile cu funcţii deosebite de
protecţie, situate pe terenuri cu pante foarte mari, cu procese de alunecare şi eroziune, pe
grohotişuri, stâncării, la limita superioară de altitudine a vegetaţiei forestiere, precum şi
pentru alte asemenea păduri;
f) să respecte regimul silvic stabilit pentru conservarea vegetaţiei lemnoase de pe păşunile
împădurite care îndeplinesc funcţii de protecţie a solului şi a resurselor de apă;
g) să asigure exploatarea raţională, organizarea şi amenajarea pajiştilor, în funcţie de
capacitatea de refacere a acestora;
h) să exploateze resursele pădurii, fondul cinegetic şi piscicol, în limitele potenţialului de
regenerare, potrivit prevederilor legale;
i) să sesizeze autorităţile pentru protecţia mediului despre accidente sau activităţi care
afectează ecosistemele forestiere sau alte asemenea ecosisteme terestre.
Art. 54
Persoanele fizice sau juridice, care prospectează sau exploatează resursele subsolului, au
următoarele obligaţii:
a) să ceară acord şi/sau autorizaţie de mediu, potrivit legii, şi să respecte prevederile acestora;
b) să refacă terenurile afectate, aducându-le la parametrii productivi şi ecologici naturali sau la
un nou ecosistem funcţional, în conformitate cu prevederile şi termenele din acordul şi/sau
din autorizaţia de mediu, garantând mijloace financiare pentru aceasta şi monitorizând zona;
c) să anunţe autorităţile pentru protecţia mediului sau pe cele competente, potrivit legii, despre
orice situaţii accidentale care pun în pericol ecosistemul terestru şi să acţioneze pentru
refacerea acestuia.

Secţiunea a 4-a
Regimul ariilor protejate şi al monumentelor naturii

132
 Dreptul mediului

Art. 55
Pentru conservarea unor habitate naturale, a biodiversităţii care defineşte cadrul
biogeografic al ţării, precum şi a structurilor şi formaţiunilor naturale cu valoare ecologică,
ştiinţifică şi peisagistică, se menţine şi se dezvoltă reţeaua naţională de arii protejate şi de
monumente ale naturii.
Ariile protejate şi monumentele naturii se declară prin acte sau reglementări cu caracter
normativ, inclusiv prin amenajamentele silvice; cele declarate până la data intrării în vigoare a
prezentei legi îşi păstrează această calitate.
Ariile protejate sunt evidenţiate în planurile de urbanism şi de amenajare a teritoriului,
aprobate conform legii.
Art. 56
Autoritatea centrală pentru protecţia mediului:
a) la propunerea Academiei Române, declară noi zone pentru extinderea reţelei naţionale de
arii protejate şi monumente ale naturii şi le încadrează pe categorii;
b) organizează reţeaua de supraveghere, de pază a ariilor protejate şi a monumentelor naturii şi
stabileşte regimul lor de administrare şi de abordare turistică;
c) controlează modul de aplicare a reglementărilor de către cei ce administrează ariile protejate
şi monumentele naturii;
d) elaborează, editează, ţine la zi şi difuzează "Catalogul ariilor protejate şi al monumentelor
naturii", precum şi "Cartea roşie a speciilor de plante şi animale" din România.
Art. 57
Autorităţile administraţiei publice locale asigură informarea agenţilor economici, a
populaţiei şi a turiştilor cu privire la existenţa în zonă a ariilor protejate şi a monumentelor naturii,
la semnificaţia lor, la regulile şi restricţiile stabilite, precum şi la sancţiunile aplicabile pentru
nerespectarea statutului acestora.
Art. 58
Autorităţile administraţiei publice locale, la solicitarea agenţiilor pentru protecţia mediului, a
altor organizaţii interesate, persoane fizice sau juridice, pe baza documentaţiei avizate de către
Academia Română, pot să pună sub ocrotire provizorie, în vederea declarării, arii protejate sau
monumente ale naturii ori anumite obiective care justifică aceasta.
Art. 59
Deţinătorii de suprafeţe terestre sau acvatice limitrofe ariilor protejate, monumentelor naturii
sau pe ale căror terenuri s-au identificat elemente susceptibile de a fi ocrotite sunt obligaţi să
respecte statutul acestora pentru a asigura transmiterea lor generaţiilor viitoare.
Art. 60
Culegerea şi comercializarea plantelor, capturarea prin orice mijloace, deţinerea şi
comercializarea animalelor declarate monumente ale naturii, precum şi dislocarea, deţinerea şi
comercializarea unor piese mineralogice, speologice şi paleontologice, provenite din locuri
declarate monumente ale naturii, sunt interzise.
Introducerea pe teritoriul ţării, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege, de culturi de
microorganisme, plante şi animale vii, fără acordul eliberat de autoritatea centrală pentru protecţia
mediului, cu consultarea Academiei Române, este interzisă.

Secţiunea a 5-a
Protecţia aşezărilor umane
Art. 61
În procesul de dezvoltare social-economică, al planurilor de urbanism şi amenajare a
teritoriului şi a localităţilor este obligatorie respectarea principiilor ecologice, pentru asigurarea unui

133
 Dreptul mediului

mediu de viaţă sănătos. În acest scop, consiliile locale, precum şi, după caz, persoanele fizice şi
juridice răspund pentru:
a) îmbunătăţirea microclimatului urban, prin amenajarea şi întreţinerea izvoarelor şi a luciilor
de apă din interiorul localităţilor şi din zonele limitrofe acestora, înfrumuseţarea şi protecţia
peisajului şi menţinerea curăţeniei stradale;
b) amplasarea obiectivelor industriale, a căilor şi mijloacelor de transport, a reţelelor de
canalizare, a staţiilor de epurare, a depozitelor de deşeuri menajere, stradale şi industriale şi
a altor obiective şi activităţi, fără a se prejudicia salubritatea, ambientul, spaţiile de odihnă,
tratament şi recreere, starea de sănătate şi de confort a populaţiei;
c) respectarea regimului de protecţie specială a localităţilor balneoclimaterice, a zonelor de
interes turistic şi de agrement, a monumentelor istorice, a ariilor protejate şi a monumentelor
naturii. Sunt interzise amplasarea de obiective şi desfăşurarea unor activităţi cu efecte
dăunătoare în perimetrul şi în zonele de protecţie a acestora;
d) adoptarea elementelor arhitecturale adecvate, optimizarea densităţii de locuire, concomitent
cu menţinerea, întreţinerea şi dezvoltarea spaţiilor verzi, a parcurilor, a aliniamentelor de
arbori şi a perdelelor de protecţie stradală, a amenajamentelor peisagistice cu funcţie
ecologică, estetică şi recreativă;
e) reglementarea, inclusiv prin interzicerea, temporară sau permanentă, a accesului anumitor
tipuri de autovehicule sau a desfăşurării unor activităţi generatoare de disconfort pentru
populaţie în anumite zone ale localităţilor cu predominanţa spaţiilor de locuit, zone destinate
tratamentului, odihnei, recreerii şi agrementului;
f) adoptarea de măsuri obligatorii, pentru toate persoanele fizice şi juridice, cu privire la
întreţinerea şi înfrumuseţarea clădirilor, a curţilor şi împrejurimilor acestora, a spaţiilor verzi
din curţi şi dintre clădiri, a arborilor şi arbuştilor decorativi;
g) iniţierea pe plan local a unor proiecte de amenajare a grupurilor igienico-sanitare şi de
întreţinere şi dezvoltare a canalizării stradale.
Art. 62
Autorităţile pentru protecţia mediului precizează, la eliberarea acordului de mediu pentru
planurile de urbanism şi amenajarea teritoriului, măsurile de menţinere şi ameliorare a fondului
peisagistic natural şi antropic al fiecărei zone şi localităţi, zonele deteriorate şi condiţiile de refacere
peisagistică şi ecologică a acestora şi de dezvoltare a spaţiilor verzi şi controlează realizarea
acestora.
Art. 63
Autorităţile administraţiei publice locale, persoanele fizice şi juridice care administrează
domeniul public au obligaţia să asigure realizarea măsurilor şi a condiţiilor prevăzute la art. 62.
Schimbarea destinaţiei terenurilor amenajate ca spaţii verzi prevăzute în planurile
urbanistice se face potrivit legii.
Art. 64
Autorităţile pentru protecţia mediului şi consiliile locale vor iniţia acţiuni de informare şi
participare, prin dezbatere publică privind programele de dezvoltare urbanistică şi gospodărie
comunală, asupra importanţei măsurilor destinate protecţiei mediului şi aşezărilor umane.

Cap. 4
Atribuţii şi răspunderi

Secţiunea 1
Atribuţii şi răspunderi ale autorităţilor pentru protecţia mediului
Art. 65
Autoritatea centrală pentru protecţia mediului are următoarele atribuţii şi răspunderi:
a) elaborează şi promovează strategia naţională de mediu pentru dezvoltarea durabilă, în
termen de un an de la intrarea în vigoare a prezentei legi;

134
 Dreptul mediului

b) elaborează recomandările pentru strategiile sectoriale şi politica de mediu, stabilind termene

în concordanţă cu etapele parcurse în tranziţia către economia de piaţă, precum şi
planificarea de mediu corelată cu cea de amenajare a teritoriului şi de urbanism, restaurarea
şi reconstrucţia ecologică, în scopul asigurării strategiei naţionale de mediu;
c) creează cadrul organizatoric care să permită accesul la informaţii şi participarea la deciziile
privind mediul - politici, reglementări, proceduri de autorizare, planuri de dezvoltare a
teritoriului şi urbanism - pentru celelalte autorităţi ale administraţiei publice centrale şi
locale, a organizaţiilor neguvernamentale şi populaţiei;
d) iniţiază proiecte de legi, norme tehnice, reglementări, proceduri şi directive în concordanţă
cu standardele internaţionale; avizează normele şi alte reglementări elaborate de alte
ministere şi departamente, privitoare la activităţi cu impact negativ asupra mediului, sau de
către organizaţii de protecţia mediului şi controlează aplicarea acestora. Proiectele de legi
speciale, menţionate la cap. VI, vor fi iniţiate în termen de până la 2 ani, iar reglementările
în termen de până la un an de la intrarea în vigoare a prezentei legi, cu excepţia cazurilor în
care este altfel prevăzut în prezenta lege;
e) organizează sistemul naţional de monitorizare integrată de fond şi de impact, pentru toţi
factorii de mediu şi sistemul de inspecţie privind mediul, în termen de un an de la intrarea în
vigoare a prezentei legi;
f) creează cadrul instituţional-administrativ pentru identificarea şi promovarea programelor de
cercetare, pentru formarea şi instruirea unui personal calificat pentru supraveghere, analiză,
evaluare şi control al mediului şi atestă acest personal;
g) numeşte comisii de experţi, când este cazul, pentru revizuirea bilanţului de mediu;
autorizează laboratoarele proprii pentru controlul calităţii mediului, al substanţelor şi
deşeurilor periculoase, al pesticidelor şi indică tipurile de analize cerute şi laboratoarele de
referinţă;
h) elaborează şi implementează programe; elaborează materiale educative privind importanţa
protecţiei mediului;
i) urmăreşte aplicarea programului şi a măsurilor pentru respectarea convenţiilor internaţionale
la care România este parte pe linie de mediu;
j) urmăreşte şi analizează aplicarea prezentei legi şi întocmeşte anual rapoarte privind starea
mediului, pe care le prezintă Guvernului; rapoartele se publică;
k) colaborează cu organizaţii şi autorităţi similare din alte ţări şi reprezintă Guvernul în relaţiile
internaţionale pe linie de protecţie a mediului;
l) propune Guvernului reduceri sau scutiri de taxe, impozite, precum şi alte facilităţi fiscale
pentru titularii activităţilor care înlocuiesc substanţele periculoase în procesul de fabricaţie
sau investesc în procesele tehnologice şi produse care reduc impactul sau riscul de impact
negativ asupra mediului, ca şi pentru cei care realizează măsurile speciale de protecţie,
conservare şi reconstrucţie ecologică, stabilite de autoritatea centrală pentru protecţia
mediului;
m) aplică sancţiuni titularilor activităţilor pentru neconformare;
n) publică directive şi îndrumă celelalte ministere şi departamente, agenţii economici,
persoanele fizice şi juridice, în scopul diminuării efectelor negative ale activităţilor
economice asupra mediului şi încurajării tehnicilor şi tehnologiilor adecvate pentru mediu;
o) pune la dispoziţie celor interesaţi datele centralizate privind starea de mediu, programele şi
politica centrală de protecţie a mediului;
p) se consultă periodic cu reprezentanţii organizaţiilor neguvernamentale şi cu alţi
reprezentanţi ai societăţii civile pentru stabilirea strategiei generale de mediu şi luarea
deciziilor în cazuri care pot afecta mediul;
r) pregăteşte, în colaborare cu Ministerul Finanţelor, aplicarea de noi instrumente
financiare care favorizează protecţia şi îmbunătăţirea calităţii factorilor de mediu, în conformitate
cu cele aplicate pe plan internaţional;

135
 Dreptul mediului

s) organizează, în termen de 2 ani de la promulgarea prezentei legi, corpul de control ecologic;

t) în situaţii speciale, constatate pe baza datelor obţinute din supravegherea mediului, autoritatea
centrală de mediu are împuternicirea de a declara, cu informarea Guvernului, zone de risc
înalt de poluare în anumite regiuni ale ţării şi obligaţia de a elabora, împreună cu alte
instituţii centrale şi autorităţile locale, programe speciale pentru înlăturarea riscului survenit
în aceste zone. După eliminarea factorilor de risc înalt de poluare, pe baza noilor date
rezultate din supravegherea evoluţiei stării mediului, zona respectivă este declarată reintrată
în normalitate.
Art. 66
Agenţiile pentru protecţia mediului îndeplinesc la nivel teritorial atribuţiile şi răspunderile
autorităţii centrale pentru protecţia mediului căreia i se subordonează, potrivit art. 65 lit. b), c), d),
h), i), j), m), o), p), r) şi t), şi fac raport cu privire la activităţile desfăşurate pe perioada anului
financiar şi a aplicării programelor de mediu, pe care îl publică în presa locală.
Art. 67
Pentru exercitarea funcţiilor sale autoritatea centrală pentru protecţia mediului:
a) solicită informaţiile necesare: ministerelor, autorităţilor administraţiei publice locale,
persoanelor fizice şi juridice, cu referire la prevederile art. 65 lit. a), b), d), e), f), h), i), j), l), p),
r) şi t);
b) numeşte pe inspectorii şefi şi acreditează inspectorii la nivel teritorial.
Art. 68
Inspectorii numiţi de autoritatea centrală pentru protecţia mediului, pentru a-şi exercita
atribuţiile pot intra, în condiţiile legii, cu autorizaţia autorităţilor de mediu, oricând şi în orice
incintă unde se desfăşoară o activitate generatoare de impact negativ asupra mediului.
Persoana fizică sau juridică prejudiciată, ca urmare a exercitării atribuţiilor de inspecţie,
poate depune plângere la instanţa judecătorească competentă, în termen de 30 de zile de la data
constatării acesteia.
Cuantumul compensaţiei pentru eventualele daune produse se stabileşte prin acordul
părţilor, iar în caz de neînţelegeri, de către instanţa competentă.

Secţiunea a 2-a
Atribuţii şi răspunderi ale altor autorităţi centrale şi locale
Art. 69
Autorităţile administraţiei publice centrale şi locale sunt obligate să comunice autorităţii
centrale pentru protecţia mediului, respectiv agenţiilor teritoriale, toate informaţiile solicitate
conform art. 67 lit. a) şi să aplice prevederile prezentei legi.
Art. 70
Autorităţile administraţiei publice centrale au următoarele obligaţii:
a) să asigure în structura lor organizatorică compartimente cu atribuţii în protecţia mediului,
încadrate cu personal de specialitate;
b) să dezvolte, cu sprijinul autorităţii centrale pentru protecţia mediului, programe de
restructurare în acord cu strategia naţională pentru mediu şi politicile de mediu şi să asiste
pe agenţii economici din subordine la implementarea programelor, pentru conformare;
c) să elaboreze normele şi reglementările specifice domeniului de activitate pe linia protecţiei
mediului şi să le înainteze pentru avizare autorităţii centrale pentru protecţia mediului;
d) să semnaleze măsura în care unele prevederi pot împiedica vreo autoritate să acţioneze
eficient pentru protecţia mediului şi totodată să arate progresul făcut prin aplicarea prezentei
legi.
Art. 71
Ministerul Sănătăţii are următoarele atribuţii şi răspunderi:
a) supraveghează evoluţia stării de sănătate a populaţiei în raport cu calitatea mediului;
b) controlează calitatea apei şi a produselor alimentare;

136
 Dreptul mediului

c) elaborează, în colaborare cu autoritatea centrală pentru protecţia mediului, norme de igienă a

mediului şi controlează respectarea acestora;
d) raportează periodic despre influenţa mediului asupra sănătăţii populaţiei şi colaborează cu
autoritatea centrală pentru protecţia mediului în stabilirea şi aplicarea măsurilor privind
ameliorarea calităţii vieţii.
Rapoartele se publică anual;
e) colaborează cu celelalte ministere cu reţea sanitară proprie în vederea cunoaşterii exacte a
stării de sănătate a populaţiei şi de protecţie a mediului din domeniile lor de activitate.
Art. 72
Ministerul Apărării Naţionale are următoarele atribuţii:
a) elaborează norme şi instrucţiuni specifice, în concordanţă cu legislaţia internă şi cu
respectarea principiilor ecologice ale protecţiei mediului, pentru domeniile sale de activitate;
b) supraveghează respectarea de către personalul Ministerului Apărării Naţionale a normelor de
protecţia mediului pentru activităţile din zonele militare;
c) controlează acţiunile şi aplică sancţiuni pentru încălcarea de către personalul Ministerului
Apărării Naţionale a legislaţiei de protecţia mediului în domeniul militar.
Art. 73
Ministerul Educaţiei Naţionale asigură adaptarea planurilor şi programelor de învăţământ, la
toate nivelurile, în scopul însuşirii noţiunilor şi principiilor de ecologie şi de protecţia mediului,
pentru conştientizarea, instruirea şi formarea în acest domeniu.
Art. 74
Agenţia Naţională pentru Ştiinţă, Tehnologie şi Inovare*) promovează tematici de studii şi
programe de cercetare care răspund priorităţilor stabilite de autoritatea centrală pentru protecţia
mediului în acest domeniu.
------------
*) Potrivit Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 56/1998, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 515 din 30 decembrie 1998, aprobată prin Legea nr. 157/1999, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 500 din 18 octombrie 1999, atribuţiile fostului Minister
al Cercetării şi Tehnologiei au fost preluate de Agenţia Naţională pentru Ştiinţă, Tehnologie şi
Inovare, organ de specialitate, cu personalitate juridică, în subordinea Guvernului.
Art. 75
Ministerul Transporturilor şi Ministerul de Interne asigură, pe baza normelor avizate de
autoritatea centrală pentru protecţia mediului, controlul:
a) gazelor de eşapament;
b) intensităţii zgomotelor şi vibraţiilor produse de autovehicule;
c) transportului de materiale.
Art. 76
Autoritatea Naţională pentru Turism**) şi Ministerul Tineretului şi Sportului elaborează
programe educaţionale în scopul formării unui comportament responsabil faţă de mediu şi
încurajează aplicarea principiilor ecoturismului.
------------
**) Potrivit Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 56/1998, atribuţiile fostului Minister al
Turismului au fost preluate de Autoritatea Naţională pentru Turism, organ de specialitate, cu
personalitate juridică, în subordinea Guvernului.
Art. 77
Autorităţile administraţiei publice locale au următoarele atribuţii şi răspunderi:
a) supraveghează aplicarea prevederilor din planurile de urbanism şi amenajarea teritoriului, în
acord cu planificarea de mediu;
b) supraveghează pe agenţii economici din subordine pentru prevenirea eliminării accidentale
de poluanţi sau depozitării necontrolate de deşeuri şi dezvoltă sisteme de colectare a
deşeurilor refolosibile;

137
 Dreptul mediului

c) adoptă programe pentru dezvoltarea reţelelor de canalizare, de colectare a apelor pluviale, de

aprovizionare cu apă potabilă, pentru spaţii de epurare a apelor uzate ale localităţilor,
precum şi pentru transportul în comun;
d) asigură servicii cu specialişti în ecologia urbană şi protecţia mediului şi colaborează în acest
scop cu autorităţile competente pentru protecţia mediului;
e) promovează o atitudine corespunzătoare a comunităţilor în legătură cu importanţa protecţiei
mediului.
Art. 78
Autorităţile vamale îndeplinesc atribuţiile ce le revin prin prezenta lege.
Art. 79
Poliţia şi Garda financiară sunt obligate să acorde sprijin, la cerere, reprezentanţilor
autorităţilor pentru protecţia mediului în exercitarea atribuţiilor lor.
Secţiunea a 3-a
Obligaţiile persoanelor fizice şi juridice
Art. 80
Protecţia mediului constituie o obligaţie a tuturor persoanelor fizice şi juridice, în care scop:
a) solicită autorităţilor pentru protecţia mediului acord şi/sau autorizaţie de mediu, după caz,
potrivit prezentei legi;
b) asistă persoanele împuternicite cu inspecţia, punându-le la dispoziţie evidenţa
măsurătorilor proprii, toate documentele relevante, şi le facilitează controlul activităţilor şi
prelevarea de probe;
c) se supun ordinului de încetare temporară sau definitivă a activităţii;
d) suportă costul pentru repararea prejudiciului şi înlătură urmările produse de acesta,
restabilind condiţiile anterioare producerii prejudiciului;
e) asigură sisteme proprii de supraveghere a instalaţiilor şi proceselor tehnologice şi pentru
analiza şi controlul poluanţilor pe raza de incidenţă a activităţilor desfăşurate şi evidenţa
rezultatelor, în scopul prevenirii şi evitării riscurilor tehnologice şi eliberărilor accidentale
de poluanţi în mediu şi raportează lunar rezultatele supravegherii mediului autorităţii
competente pentru protecţia mediului;
f) informează autorităţile competente şi populaţia, în caz de eliminări accidentale de poluanţi
în mediu sau de accident major;
g) restructurează, pentru activităţile existente, şi propun, la solicitarea autorizaţiei de mediu,
programe pentru conformare, în termen de 6 luni de la intrarea în vigoare a prezentei legi;
h) adoptă soluţii adecvate pentru mediu la propunerea proiectelor sau activităţilor noi,
precum şi pentru modificarea celor existente;
i) nu degradează mediul natural sau amenajat prin depozitări necontrolate de deşeuri de orice
fel.
Art. 81
Răspunderea pentru prejudiciu are caracter obiectiv, independent de culpă. În cazul
pluralităţii autorilor, răspunderea este solidară.
În cazul activităţilor generatoare de risc major, asigurarea pentru daune este obligatorie.

Cap. 5
Sancţiuni
Art. 82
Încălcarea prevederilor prezentei legi atrage răspunderea civilă, contravenţională sau penală,
după caz.
Art. 83
Constituie contravenţii următoarele fapte şi se sancţionează astfel***):
1. Cu amendă de la 1.000.000 lei la 6.000.000 lei pentru persoane fizice şi de la 5.000.000 lei
la 30.000.000 lei pentru persoane juridice, pentru încălcarea prevederilor din lege, privind:

138
 Dreptul mediului

a) obligaţiile autorităţilor publice centrale şi locale menţionate la art. 9 alin. 3, art. 12 alin.
1, art. 15 alin. 2, art. 32, 39, 45, art. 61 lit. a), d) - f), art. 63 alin. 1, art. 69, art. 70 lit. a) - c), art. 71
lit. a) - d), art. 72, 73, 74, 75, 76, art. 77 lit. a) - e), art. 78 şi 79;
b) cererea de acord/autorizaţie menţionată la art. 52 lit. c);
c) reglementările menţionate la art. 52 lit. a);
d) reglementările pentru protecţia ecosistemelor terestre menţionate la art. 53 lit. a), c) şi la
art. 80 lit. i).
2. Cu amendă de la 2.000.000 lei la 12.000.000 lei pentru persoane fizice şi de la 10.000.000
lei la 60.000.000 lei pentru persoane juridice, pentru încălcarea prevederilor din lege privind:
a) obligaţiile autorităţilor publice locale menţionate la art. 20, art. 25 lit. d) şi f), art. 57, art.
61 lit. b) şi art. 63 alin. 2;
b) furnizarea şi utilizarea datelor corecte în elaborarea studiilor de impact menţionate la art.
12 alin. 3;
c) măsurile, dotările, prevederile legale menţionate la art. 47 lit. e) şi art. 53 lit. h);
d) reglementările pentru îngrăşăminte chimice, pesticide şi orice alte substanţe chimice,
protecţia apelor şi arii protejate menţionate la art. 29 lit. c) şi art. 40 lit. d).
3. Cu amendă de la 3.000.000 lei la 15.000.000 lei pentru persoane fizice şi de la 15.000.000
lei la 75.000.000 lei pentru persoane juridice, pentru încălcarea prevederilor din lege privind:
a) obligaţiile autorităţilor administraţiei porturilor menţionate la art. 40 lit. g);
b) conformarea la dispoziţiile autorităţii pentru protecţia mediului, menţionate la art. 47 lit.
d) şi art. 80 lit. b);
c) cererea de acord/autorizaţie menţionată la art. 16 - 18, art. 22 lit. b), art. 25 lit. a) - c), g),
h), art. 29 lit. a), e) şi g), art. 34 lit. b) şi c), art. 35 alin. 2, art. 40 lit. a), art. 52 lit. b), art.
54 lit. a), art. 60 alin. 2 şi art. 80 lit. a) şi g);
d) standardele, normele, performanţele tehnologice, menţionate la art. 34 lit. a), art. 40 lit.
b) şi art. 47 lit. c);
e) reglementările pentru îngrăşăminte chimice, pesticide şi orice alte substanţe chimice,
utilizarea de resurse de radiaţii ionizante, protecţia atmosferei şi apelor, exploatarea
raţională a resurselor naturale şi respectarea regimului special de protecţie, menţionate la
art. 29 lit. b), d) şi f), art. 34 lit. j), art. 40 lit. c), f) şi h), art. 47 lit. a), art. 53 lit. b), art.
59, art. 60 alin. 1 şi art. 61 lit. c);
f) sistemele proprii de supraveghere menţionate la art. 22 lit. c), art. 34 lit. e) şi f) şi art. 47
lit. b);
g) evidenţa substanţelor menţionate la art. 22 lit. a) şi art. 34 lit. d), g) şi h);
h) refacerea cadrului natural şi/sau conservarea naturii, menţionată la art. 25 lit. e), art. 40
lit. e), art. 53 lit. f) şi g) şi art. 80 lit. d) şi h).
4. Cuantumul amenzilor se actualizează anual prin hotărâre a Guvernului.
------------
***) Cuantumul amenzilor contravenţionale a fost reactualizat prin Hotărârea Guvernului
nr. 314/1998, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 221 din 17 iunie 1998.
Art. 84
Constatarea contravenţiilor şi aplicarea sancţiunilor se fac de către personalul împuternicit în
acest scop de autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului, de către ofiţerii şi subofiţerii de
poliţie, de către personalul împuternicit al administraţiei publice judeţene şi locale şi de personalul
Ministerului Apărării Naţionale împuternicit în domeniile sale de activitate, potrivit competenţelor
legale.
Împotriva procesului-verbal de constatare a contravenţiei şi de aplicare a sancţiunii se poate
face plângere în termen de 30 de zile de la data comunicării actului.
Plângerile se soluţionează de către judecătoria competentă.
Prevederile Legii nr. 32/1968 privind stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor, cu excepţia
art. 25, 26 şi 27, sunt aplicabile.

139
 Dreptul mediului

Art. 85
Constituie infracţiuni faptele menţionate mai jos şi se pedepsesc astfel:
1. Cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă de la 250.000 lei la 1.500.000 lei, dacă
acestea au fost de natură să pună în pericol viaţa ori sănătatea umană, animală sau vegetală:
a) arderea miriştilor, stufului, tufărişurilor şi vegetaţiei ierboase din ariile protejate şi de pe
terenurile supuse refacerii ecologice (art. 55 alin. 2 şi 3);
b) defrişarea vegetaţiei lemnoase din afara fondului forestier, situată pe terenuri cu pante
foarte mari sau la limita superioară a vegetaţiei forestiere [art. 53 lit. e)];
c) provocarea de poluare accidentală, datorită nesupravegherii executării lucrărilor noi,
funcţionării instalaţiilor, echipamentelor tehnologice şi de tratare şi neutralizare,
menţionate în prevederile acordului şi/sau autorizaţiei de mediu [art. 80 lit. e)];
d) provocarea de poluare prin evacuarea, cu ştiinţă, în apă, în atmosferă sau pe sol, a unor
deşeuri sau substanţe periculoase [art. 80 lit. i)].
2. Cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă de la 500.000 lei la 3.000.000 lei, dacă
faptele au fost de natură să pună în pericol viaţa ori sănătatea umană, animală sau vegetală:
a) nerespectarea restricţiilor sau interdicţiilor stabilite pentru protecţia apelor şi atmosferei
[art. 36 - 39, art. 40 lit. a), b), c), e), f), g) şi h) şi art. 47 lit. a) - d)];
b) folosirea de momeli periculoase şi de mijloace electrice pentru omorârea animalelor
sălbatice şi a peştilor în scopul consumului sau comercializării [art. 29 lit. g) şi art. 40 lit.
c)];
c) spălarea în apele naturale a ambalajelor de pesticide şi de alte substanţe periculoase,
precum şi a utilajelor cu care s-au transportat sau aplicat acestea [art. 40 lit. d)];
d) producerea de zgomote peste limitele admise, dacă prin aceasta se pune în pericol grav
sănătatea umană [art. 47 lit. e)];
e) nerespectarea restricţiilor şi a interdicţiilor la vânat şi pescuit ale unor specii protejate
sau oprite temporar prin lege şi în zonele cu regim de protecţie integrală [art. 53 lit. h) şi
art. 60 alin. 1];
f) continuarea activităţii după suspendarea acordului sau autorizaţiei de mediu (art. 10 alin.
2);
g) nesupravegherea şi neasigurarea depozitelor de deşeuri şi substanţe periculoase [art. 22
lit. a) şi art. 29 lit. c)].
3. Cu închisoare de la 1 la 5 ani:
a) eliberarea acordului şi/sau autorizaţiei de mediu fără documentaţia obligatorie şi
completă (art. 9 alin. 3);
b) prezentarea în studiile şi analizele de impact a unor concluzii şi informaţii false (art. 12
alin. 3);
c) introducerea în ţară a unor deşeuri sau substanţe periculoase în scopul depozitării şi/sau
distrugerii (art. 17);
d) nesupunerea la testare a oricărei substanţe noi din ţară sau străinătate (art. 16 - 18);
e) transportul sau tranzitul de pesticide, substanţe sau deşeuri periculoase fără autorizaţie
[art. 16, 17 şi art. 22 lit. b)];
f) omisiunea de a raporta prompt despre orice accident major [art. 22 lit. c)];
g) incinerarea deşeurilor periculoase în instalaţii neomologate [art. 25 lit. c)];
h) amenajarea, fără autorizaţie, de depozite subterane sau de suprafaţă pentru deşeuri
periculoase [art. 25 lit. d) şi h)];
i) depozitarea în spaţii subterane a deşeurilor sau substanţelor periculoase [art. 25 lit. d) şi
h)];
j) fabricarea, livrarea şi utilizarea substanţelor periculoase şi a pesticidelor neautorizate
(art. 26);
k) nerespectarea interdicţiilor în legătură cu utilizarea pe terenuri agricole de pesticide sau
îngrăşăminte chimice [art. 29 lit. d), e) şi f)];

140
 Dreptul mediului

l) provocarea, datorită nesupravegherii surselor de radiaţii ionizante, a contaminării

mediului şi/sau a expunerii populaţiei la radiaţii ionizante [art. 34 lit. f)];
m) omisiunea de a raporta prompt creşterea peste limitele admise a contaminării mediului
[art. 34 lit. i)];
n) descărcarea apelor uzate şi a deşeurilor de pe nave sau platforme plutitoare direct în
apele naturale [art. 40 lit. h)];
o) ascunderea unor date sau difuzarea de către funcţionarii publici de informaţii false în
legătură cu calitatea mediului şi sănătatea umană [art. 65 lit. j) şi art. 69];
p) continuarea activităţii după dispunerea încetării acesteia [art. 80 lit. c)];
r) neluarea măsurilor de limitare a impactului asupra mediului a substanţelor sau deşeurilor
periculoase (art. 20);
s) aprobarea şi facilitarea intrării în ţară a deşeurilor şi substanţelor periculoase (art. 21).
4. Cu închisoare de la 2 la 7 ani:
a) aplicarea necorespunzătoare sau neluarea măsurilor de intervenţie în caz de accident
nuclear;
b) refuzul intervenţiei în cazul poluării accidentale a apelor şi a zonelor de coastă [art. 40
lit. g)];
c) provocarea, cu ştiinţă, de poluare prin evacuarea sau scufundarea în apele naturale,
direct sau de pe nave ori platforme plutitoare, a unor substanţe sau deşeuri periculoase
[art. 40 lit. h)].
5. Dacă faptele prevăzute la pct. 3 şi 4 au pus în pericol sănătatea sau integritatea corporală a
unui număr mare de persoane, au avut vreuna dintre urmările arătate în art. 182 din Codul
penal ori au cauzat o pagubă materială importantă, pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10
ani şi interzicerea unor drepturi, iar în cazul în care s-a produs moartea uneia sau mai multor
persoane ori pagube importante economiei naţionale, pedeapsa este închisoarea de la 7 la 20
de ani şi interzicerea unor drepturi.
Tentativa se pedepseşte.
Art. 86
Constatarea şi cercetarea infracţiunilor se fac din oficiu de către organele de urmărire
penală, conform competenţei legale.
Art. 87
Organizaţiile neguvernamentale au drept la acţiune în justiţie în vederea conservării
mediului, indiferent cine a suferit prejudiciul.

Cap. 6
Dispoziţii tranzitorii şi finale
Art. 88
În sensul prezentei legi autoritatea centrală de protecţia mediului este Ministerul Apelor,
Pădurilor şi Protecţiei Mediului.

Art. 89
În scopul aplicării eficiente a măsurilor de protecţia mediului, se vor reglementa prin legi
speciale, revizuite sau noi, care să dezvolte dispoziţiile generale din prezenta lege, domeniile:
a) regimul substanţelor şi al deşeurilor periculoase;
b) gospodărirea deşeurilor menajere, industriale şi agricole;
c) regimul pesticidelor;
d) regimul privind asigurarea radioprotecţiei;
e) desfăşurarea activităţilor nucleare şi asigurarea securităţii surselor de radiaţii, inclusiv
răspunderea civilă pentru daune nucleare;
f) gospodărirea apelor şi a ecosistemelor acvatice;
g) gospodărirea lucrărilor de îmbunătăţiri funciare;

141
 Dreptul mediului

h) protecţia Litoralului şi a zonelor costiere;

i) piscicultura şi pescuitul;
j) protecţia atmosferei;
k) gospodărirea şi conservarea pajiştilor;
l) gospodărirea fondului forestier;
m) protecţia fondului cinegetic şi vânătoarea;
n) ocrotirea albinelor şi protecţia florei melifere;
o) gospodărirea obiectivelor de interes speologic, geologic şi paleontologic;
p) ariile protejate şi monumentele naturii;
r) răspunderea pentru prejudiciile aduse mediului.
Art. 90
La data intrării în vigoare a prezentei legi se abrogă Legea nr. 9/1973 privind protecţia
mediului înconjurător, publicată în Buletinul Oficial nr. 91 din 23 iunie 1973, precum şi orice alte
dispoziţii contrare prezentei legi.

ANEXA 1
ÎNŢELESUL
unor termeni în sensul prezentei legi

- acord de mediu - actul tehnico-juridic prin care sunt stabilite condiţiile de realizare a
unui proiect sau a unei activităţi din punct de vedere al impactului asupra mediului;
- arie protejată - o zonă delimitată geografic, cu elemente naturale rare sau în procent
ridicat, desemnată sau reglementată şi gospodărită în sensul atingerii unor obiective specifice de

142
 Dreptul mediului

conservare; cuprinde parcuri naţionale, rezervaţii naturale, rezervaţii ale biosferei, monumente ale
naturii şi altele;
- atmosferă - masa de aer care înconjoară suprafaţa terestră, incluzând şi stratul de ozon;
- autorizaţie de mediu - actul tehnico-juridic prin care sunt stabilite condiţiile şi parametrii
de funcţionare, pentru activităţile existente şi pentru cele noi, pe baza acordului de mediu;
- autorizaţie pentru activitatea nucleară - act tehnico-juridic prin care autoritatea
competentă de reglementare autorizează pe titularul activităţii să amplaseze, să proiecteze, să
achiziţioneze, să fabrice, să producă, să construiască, să transporte, să importe, să exporte, să
primească, să localizeze, să pună în funcţiune, să posede, să folosească, să opereze, să transfere, să
dezafecteze şi să dispună de orice sursă de radiaţii ionizante, instalaţii nucleare sau amenajări pentru
gospodărirea deşeurilor radioactive;
- bilanţ de mediu - procedură de a obţine informaţii asupra cauzelor şi consecinţelor
efectelor negative cumulate, anterioare şi anticipate, care face parte din acţiunea de evaluare a
impactului asupra mediului;
- biodiversitate - diversitatea dintre organismele vii provenite din ecosistemele acvatice şi
terestre, precum şi dintre complexele ecologice din care acestea fac parte; cuprinde diversitatea din
interiorul speciilor, dintre specii şi între diversitatea din interiorul speciilor, dintre specii şi între
ecosisteme;
- biotehnologie - aplicaţie tehnologică în care se utilizează sisteme biologice, organisme
vii, componentele sau derivatele acestora, pentru realizarea sau modificarea de produse sau
procedee cu folosinţă specifică;
- deteriorarea mediului - alterarea caracteristicilor fizico-chimice şi structurale ale
componentelor naturale ale mediului, reducerea diversităţii şi productivităţii biologice a
ecosistemelor naturale şi antropizate, afectarea echilibrului ecologic şi al calităţii vieţii cauzate, în
principal, de poluarea apei, atmosferei şi solului, supraexploatarea resurselor, gospodărirea şi
valorificarea lor deficitară, ca şi prin amenajarea necorespunzătoare a teritoriului;
- deşeuri - substanţe rezultate în urma unor procese biologice sau tehnologice, care nu mai
pot fi folosite ca atare, dintre care unele sunt refolosibile;
- deşeuri periculoase - deşeuri toxice, inflamabile, explozive, infecţioase, corosive,
radioactive sau altele, care, introduse sau menţinute în mediu, pot dăuna acestuia, plantelor,
animalelor sau omului;
- dezvoltare durabilă - dezvoltarea care corespunde necesităţilor prezentului, fără a
compromite posibilitatea generaţiilor viitoare de a le satisface pe ale lor;
- echilibru ecologic - ansamblul stărilor şi interrelaţiilor dintre elementele componente ale
unui sistem ecologic, care asigură menţinerea structurii, funcţionarea şi dinamica armonioasă a
acestuia;
- ecosistem - complex dinamic de comunităţi de plante, animale şi microorganisme şi
mediul lor lipsit de viaţă, care interacţionează într-o unitate funcţională;
- ecoturism - practicarea unui turism cu respectarea regulilor de protecţie a mediului;
- efluent - orice formă de deversare în mediu, emisie punctuală sau difuză, inclusiv prin
scurgere, jeturi, injecţie, inoculare, depozitare, vidanjare sau vaporizare;
- emisii - poluanţi evacuaţi în mediu, inclusiv zgomote, vibraţii, radiaţii electromagnetice
şi ionizante, care se manifestă şi se măsoară la locul de plecare din sursă;
- evaluarea impactului asupra mediului - cuantificarea efectelor activităţii umane şi a
proceselor naturale asupra mediului, a sănătăţii şi securităţii omului, precum şi a bunurilor de orice
fel;
- habitat - locul sau tipul de loc în care un organism sau o populaţie există în mod natural;
- mediu - ansamblul de condiţii şi elemente naturale ale Terrei: aerul, apa, solul şi
subsolul, toate straturile atmosferice, toate materiile organice şi anorganice, precum şi fiinţele vii,
sistemele naturale în interacţiune cuprinzând elementele enumerate anterior, inclusiv valorile
materiale şi spirituale;

143
 Dreptul mediului

- monitorizarea mediului - sistem de supraveghere, prognoză, avertizare şi intervenţie,

care are în vedere evaluarea sistematică a dinamicii caracteristicilor calitative ale factorilor de
mediu, în scopul cunoaşterii stării de calitate şi semnificaţiei ecologice a acestora, evoluţiei şi
implicaţiilor sociale ale schimbărilor produse, urmate de măsuri care se impun;
- monument al naturii - specii de plante şi animale rare sau periclitate, arbori izolaţi,
formaţiuni şi structuri geologice de interes ştiinţific sau peisagistic;
- poluant - orice substanţă solidă, lichidă, sub formă gazoasă sau de vapori ori formă de
energie (radiaţie electromagnetică, ionizantă, termică, fonică sau vibraţii) care, introdusă în mediu,
modifică echilibrul constituenţilor acestuia şi al organismelor vii şi aduce daune bunurilor
materiale;
- prejudiciu - efect cuantificabil în cost al daunelor asupra sănătăţii oamenilor, bunurilor
sau mediului provocat de poluanţi, activităţi dăunătoare sau dezastre;
- program pentru conformare - plan de măsuri cuprinzând etape care trebuie parcurse în
intervale precizate prin prevederile autorizaţiei de mediu, de către autoritatea competentă, în scopul
respectării reglementărilor privind protecţia mediului;
- resurse naturale - totalitatea elementelor naturale ale mediului ce pot fi folosite în
activitatea umană: resurse neregenerabile - minerale şi combustibili fosili -, regenerabile - apă, aer,
sol, floră, faună sălbatică - şi permanente - energie solară, eoliană, geotermală şi a valurilor;
- risc ecologic potenţial - probabilitatea producerii unor efecte negative asupra mediului,
care pot fi prevenite pe baza unui studiu de evaluare;
- substanţe periculoase - orice substanţă sau produs care, folosit în cantităţi, concentraţii
sau condiţii aparent nepericuloase, prezintă risc semnificativ pentru om, mediu sau pentru bunurile
materiale; pot fi explozive, oxidante, inflamabile, toxice, nocive, corosive, iritante, mutagene,
radioactive;
- sursă de radiaţii ionizante - entitate fizică, naturală, fabricată sau utilizată ca element al
unei activităţi care poate genera expuneri la radiaţii, prin emitere de radiaţii ionizante sau eliberare
de substanţe radioactive;
- titularul proiectului sau al activităţii - persoana fizică sau juridică, care propune, deţine
şi/sau gospodăreşte o activitate economică sau socială;
- utilizare durabilă - folosirea resurselor regenerabile într-un mod şi o rată care să nu
conducă la declinul pe termen lung al acestora, menţinând potenţialul lor în acord cu necesităţile şi
aspiraţiile generaţiilor prezente şi viitoare;
- zonă umedă - zonă cu exces de umiditate care include mlaştini, regiuni inundabile,
limane, estuare şi lagune.

144
 Dreptul mediului

ANEXA 2

LISTA
activităţilor care sunt supuse procedurii de evaluare a impactului asupra mediului pentru eliberarea
acordului şi/sau autorizaţiei de mediu

1. Transporturi
1.1. Trafic rutier
a) autostrăzi;
b) şosele cu flux intens;
c) alte drumuri principale; toate drumurile din ariile protejate;
d) parcuri pentru staţionare (terenuri sau clădiri) pentru mai mult de 300 de maşini;
e) linii noi de transport în comun.

1.2. Trafic feroviar

a) noi linii de cale ferată;
b) alte instalaţii feroviare, inclusiv dublarea sau extinderea liniilor existente.
1.3. Navigaţie pe ape
a) instalaţii portuare pentru navele companiilor publice de navigaţie;
b) porturi industriale cu instalaţii fixe de încărcare şi descărcare;
c) porturi de agrement cu mai mult de 100 de locuri de acostare (amarare);
d) căi navigabile.
1.4. Navigaţie aeriană
a) aeroporturi;
b) aerodromuri, cu excepţia helioporturilor;
c) helioporturi în ariile protejate.
2. Energie
2.1. Producţie de energie
a) instalaţii destinate producerii de energie nucleară (centrale nuclearoelectrice),
instalaţii în care are loc o reacţie nucleară autoîntreţinută (reactori de cercetare),
instalaţii destinate extracţiei şi producţiei de combustibili nucleari şi alte instalaţii
generatoare de radiaţii ionizante;
b) instalaţii termice destinate producţiei de energie cu putere mai mare de 10 MW;
c) centrale hidroelectrice cu putere mai mare de 1 MW;
d) instalaţii geotermice, inclusiv cele care exploatează căldura apelor subterane;
e) uzine de gaz, cocserii, instalaţii de lichefiere a cărbunelui;
f) prospectarea, explorarea şi exploatarea petrolului, gazului natural sau cărbunelui şi a
altor resurse minerale, inclusiv a celor din mare.
2.2. Transport şi stocare de energie
a) instalaţii de transport prin conducte al combustibililor sau carburanţilor lichizi ori
gazoşi;
b) liniile aeriene şi cabluri de înaltă tensiune îngropate, dimensionate pentru 220 kV sau
mai mult;
c) rezervoarele destinate stocărilor de gaz, de combustibili sau de carburanţi;

145
 Dreptul mediului

d) depozite de cărbune şi de alte resurse minerale;

e) construirea mijloacelor de transport pentru hidrocarburi, substanţe şi deşeuri
periculoase.
3. Construcţii hidrotehnice
a) lucrări de regularizare a nivelului sau a scurgerii apelor din lacurile naturale;
b) amenajări hidrotehnice ca: îndiguiri, corecţii, instalaţii pentru reţinerea aluviunilor
sau pentru protecţia contra inundaţiilor;
c) descărcări de material sedimentar în lacuri;
d) exploatarea de pietriş, nisip, nămol terapeutic sau de alte materiale din lacuri, cursuri
de apă sau din pânzele de apă subterană (cu excepţia extragerilor punctuale motivate
de prevenirea inundaţiilor);
e) lucrări de captare a apelor subterane şi de suprafaţă;
f) lucrări de amenajare a zonei de coastă şi de exploatare a resurselor naturale aferente;
g) puţuri de alimentare cu apă mai adânci de 50 m.

4. Eliminarea deşeurilor şi a ambalajelor

a) depozite destinate stocării temporare sau definitive a deşeurilor periculoase şi

radioactive;
b) instalaţii de prelucrare şi tratare a deşeurilor radioactive;
c) cimitire;
d) descărcări şi/sau depozitări de materiale inerte;
e) descărcări controlate, bioactive;
f) descărcări controlate pentru deşeuri stabilizate;
g) instalaţii destinate triajului, tratării, reciclării sau incinerării deşeurilor;
h) depozite provizorii pentru deşeuri sub formă lichidă, solidă sau păstoasă (mâloasă);
i) instalaţii de tratare a apelor uzate.
5. Apărarea naţională*)
*) Cu respectarea legislaţiei în domeniul apărării naţionale.
a) arsenale, terenuri de tir şi de exerciţii pentru armată;
b) aerodromuri militare;
c) alte instalaţii aparţinând armatei, care sunt asimilabile unuia dintre tipurile de
instalaţii menţionate în prezenta anexă.
6. Sport, turism, agrement
a) teleferice şi teleschiuri (pentru punerea în valoare turistică a noilor pârtii de schi sau
a noilor zone situate în domeniile de schi deja existente ori pentru legarea între ele a
diferitelor pârtii de schi);
b) piste pentru vehicule cu motor, destinate manifestărilor sportive;
c) tunuri cu zăpadă;
d) stadioane care au tribune fixe prevăzute să adăpostească mai mult de 20.000 de
spectatori;
e) parcuri de distracţie;
f) zone verzi.
7. Industrie
a) uzine de aluminiu;
b) oţelării;
c) uzine de metale neferoase;
d) instalaţii destinate pretratării şi topirii metalelor vechi;
e) instalaţii pentru sinteza produşilor chimici, inclusiv a apei grele;
f) instalaţii pentru transformarea produselor chimice;
g) depozite destinate stocării produselor chimice;

146
 Dreptul mediului

h) fabrici de explozivi şi de muniţii;

i) abatoare şi măcelării cu o capacitate de producţie mai mare de 5.000 tone pe an;
j) fabrici de ciment;
k) fabrici de sticlă cu capacităţi de producţie mai mari de 20.000 tone pe an;
l) fabrici de celuloză şi hârtie;
m) fabrici destinate extragerii şi transformării lianţilor şi materialelor care conţin lianţi;
n) fabrici care produc panouri de aglomerate;
o) instalaţii pentru prelucrarea lemnului;
p) instalaţii pentru produse textile şi de pielărie;
r) fabricarea, comercializarea şi utilizarea substanţelor periculoase şi a pesticidelor;
s) instalaţii de depozitare a produselor petroliere, petrochimice şi chimice;
t) unităţi industriale pentru fabricarea produselor alimentare şi agrotehnice;
u) unităţi de ecarisaj.
8. Alte lucrări sau instalaţii
a) îmbunătăţiri funciare realizate prin lucrări de artă, precum şi intervenţiile pe
suprafeţe care sunt mai mari de 200 ha şi/sau acompaniate de măsuri tehnice în
scopuri agricole, ca irigarea sau desecarea terenurilor agricole pe suprafeţe mai mari
de 20 ha, ca şi proiecte generale de scoatere din circuitul agricol;
b) cariere de pietriş, nisip şi alte exploatări de extragere a materialelor nefolosite în
scopul producerii de energie;
c) construcţii şi instalaţii pentru creşterea animalelor de fermă, cu capacităţi mai mari
de:
- 100 locuri pentru bovinele de carne;
- 500 locuri pentru porcii pentru carne;
- 6.000 locuri pentru găini ouătoare;
- 6.000 locuri pentru pui pentru carne;
- 1.500 locuri pentru curcani pentru carne;
d) centre comerciale;
e) locuri de transbordare a mărfurilor şi centre de distribuire;
f) echipamente fixe destinate transmiterii electrice sau radioelectrice de semnale, imagini
sau sunete (numai echipamentele de transmisie), cu o putere mai mare de 500 kW;
g) defrişări de vegetaţie forestieră din afara fondului forestier;
h) amenajări piscicole;
i) importul şi exportul plantelor şi ale animalelor din fauna şi flora spontană;
j) planurile de urbanism şi amenajare a teritoriului.
Lista activităţilor care se supun procedurii de evaluare a impactului pentru obţinerea
acordului şi/sau autorizaţiei de mediu se va completa de către autoritatea centrală pentru protecţia
mediului cu orice activitate nouă, necunoscută la data întocmirii listei.

147
 Dreptul mediului

CUPRINS

Capitolul I
NOŢIUNI FUNDAMENTALE .................................................. 4

Capitolul II
DREPTUL OMULUI LA UN MEDIU ÎNCONJURĂTOR
SĂNĂTOS ŞI PROTEJAT ....................................................... 19

Capitolul III
DREPTUL MEDIULUI – RAMURĂ DE DREPT DISTINCTĂ
ŞI RAPORTUL JURIDIC DE MEDIU .................................... 28

Capitolul IV
PROTECŢIA JURIDICĂ A ARIILOR PROTEJATE
A MONUMENTELOR NATURII ........................................... 38

Capitolul V
PROTECŢIA JURIDICĂ A SOLULUI (A TERENURILOR
AGRICOLE) ŞI A SUBSOLULUI........................................... 45

Capitolul VI
PROTECŢIA JURIDICĂ A FONDULUI FORESTIER.......... 51

Capitolul VII
PROTECŢIA JURIDICĂ A ATMOSFEREI ........................... 59

Capitolul VIII
PROTECŢIA JURIDICĂ A COSMOSULUI .......................... 66

Capitolul IX
PROTECŢIA ÎMPOTRIVA POLUĂRII RADIOACTIVE ..... 98

CAPITOLUL X
PROTECŢIA JURIDICĂ A APELOR. PROTECŢIA JURIDICĂ
A MĂRILOR ŞI OCEANELOR .............................................. 72

Capitolul XI
PROTECŢIA JURIDICĂ A MEDIULUI ARTIFICIAL.......... 86

Capitolul XII
RĂSPUNDEREA JURIDICĂ ÎN DREPTUL MEDIULUI ... 100

Capitolul XIII
SISTEMUL DE MANAGEMENT AL MEDIULUI.............. 113

ANEXA ...................................................................................................121

148