1.

Caracteristicile pieţei cu concurenţă pură şi perfectă

Piaţa cu concurenţă perfectă este un model teoretic, de care se apropie însă

multe pieţe reale (bursa, piaţa micilor producători agricoli, piaţa muncitorilor
necalificaţi ş.a.). Teoria pieţei cu concurenţă perfectă se fundamentează pe câteva
ipoteze, şi anume:
a) Produsele sunt omogene, altfel spus identice. Pentru că produsele tuturor fir-
melor existente pe piaţă sunt perfect substituibile, politicile promoţionale cum ar fi
reclama, crearea unei imagini de marcă ş.a. nu se justifică economic.
b) Atomicitate perfectă: pe piaţă există mulţi producători şi mulţi consumatori
de putere mică şi egală. Din acest motiv, o firmă aflată pe o piaţă perfect concu-
renţială nu are nici o putere; ea poate să fixeze numai cantitatea pe care o oferă în
funcţie de preţul format liber pe piaţă, care este un preţ de echilibru. Vom spune că
firma este “primitoare de preţ” (price taker), în sensul că preţul apare ca variabilă
exogenă, ca o constrângere externă la care firma trebuie să facă faţă.
c) Libertatea de intrare şi de ieşire; firmele existente pe piaţă nu pot împiedica
intrarea altor firme şi ies de pe piaţă atunci când doresc sau sunt obligate s-o facă.
d) Transparenţa perfectă: producătorii şi consumatorii sunt perfect şi perma-
nent informaţi, în mod gratuit, cu privire la preţuri şi calitate, astfel încât pentru un
produs dat nu poate exista decât un singur preţ.
e) Perfecta mobilitate a factorilor de producţie: factorii de producţie sunt liberi
să “migreze” spre cele mai eficiente utilizări. Piaţa factorilor de producţie este şi ea
perfect concurenţială.

2. Formarea preţului în concurenţă perfectă pe termen scurt şi pe

termen lung
În condiţiile concurenţei perfecte firma deţine o pondere neglijabilă din
piaţa pe care operează, motiv pentru care ea nu poate avea o politică de preţuri. La
nivelul preţului pieţei producătorul trebuie să-şi ajusteze producţia astfel încât
profitul să fie maxim. Dacă structura costurilor firmei permite intrarea acesteia pe
piaţă, la nivelul preţului pieţei firma îşi va vinde întreaga producţie, ceea ce
înseamnă că cererea firmei este perfect elastică.
Pe termen scurt, echilibrul firmei se stabileşte în punctul în care costul mar-
ginal este egal cu venitul marginal, care la rândul său este identic cu cererea.

O firmă în concurenţă perfectă îşi maximizează profitul atunci când preţul este egal
cu costul marginal şi mai mare decât costul total mediu. De asemenea, ea se
menţine pe piaţă atâta vreme cât preţul este mai mare decât costul mediu variabil,
deoarece în acest fel pierderile sale sunt mai mici decât costurile fixe pe care ar
trebui să le suporte dacă ar ieşi de pe piaţă. Oferta firmei în concurenţă perfectă se
2 Piaţa perfect concurenţială

va forma în aceste condiţii în zona crescătoare a curbei costului marginal, dincolo

de minimul costului mediu variabil.

Pe termen lung, după cum cunoaşteţi din capitolele precedente, nu mai

există costuri fixe, iar oferta pieţei poate să crească atât prin creşterea cantităţii
consumate din toţi factorii de producţie, cât şi prin creşterea numărului firmelor de
pe piaţă. Să ne amintim că intrarea pe o piaţă perfect concurenţială este liberă;
existenţa profitului pe termen scurt atrage şi alte firme pe această piaţă, ceea ce
conduce la creşterea ofertei şi deplasarea curbei ofertei către dreapta.

Pentru că fiecare bun se produce la un cost minim, economiştii sunt în

general de acord cu afirmaţia că piaţa perfect concurenţială se caracterizează
printr-o eficienţă economică maximă. Eficienţa este maximă sub două aspecte, şi
anume:
– cel al eficienţei productive: sub aspectul producerii bunului, maximul eficien-
ţei rezultă din minimul costului mediu pe termen lung, care indică exploatarea
optimă a tuturor resurselor;
– cel al eficienţei alocative: sub aspectul alocării, maximul eficienţei este
reflectat de egalitatea dintre preţ şi costul marginal; după cum ştim din analiza
comportamentului consumatorului, preţul măsoară satisfacţia marginală pe
care consumatorii apreciază că o vor obţine de pe urma ultimei unităţi consu-
mate dintr-un bun. Costul marginal măsoară resursele sacrificate de societate
pentru creşterea producţiei dintr-un bun cu o unitate. Dacă preţul este mai
mare decât costul marginal pentru un anumit bun, să-i spunem X, înseamnă că
resursele alocate acestui bun sunt insuficiente (există o subalocare a resur-
selor). De exemplu, să spunem că societatea apreciază cu 10.000 lei bunul X,
iar costul marginal este 7.000 lei. Dacă producţia creşte, la fiecare unitate nou
produsă se câştigă în plus 3.000 lei, deci nu s-a epuizat întregul potenţial de
câştig prin alocarea resurselor către bunul X. Invers, dacă preţul este mai mic
decât costul marginal, să spunem cu 2.000 lei, înseamnă că firma pierde 2000
lei pentru fiecare unitate produsă, deci resursele sunt supraalocate pentru
bunul X. Rezultă în mod evident că eficienţa este maximă acolo unde preţul
egalează costul marginal.
Ideea potrivit căreia libera concurenţă conduce la alocarea optimă a
resurselor economice disponibile a apărut încă de pe vremea fiziocraţilor şi a fost
consacrată în economie prin sintagma “mâna invizibilă” de către şcoala economică
clasică.
Funcţionarea firmei la un preţ egal cu minimul costului total mediu înseamnă că
pe termen lung profitul economic este zero. Faptul că profitul este zero nu trebuie
interpretat în sensul că industria o să dispară, ci în sensul că industria nu va mai
creşte în dimensiuni, întrucât nu mai există nici un stimulent pentru intrarea de noi
firme pe piaţă. În aceste condiţii toţi factorii de producţie sunt remuneraţi la preţul
pieţei, iar firma obţine profitul normal.
3 Monopolul. Concurenţa monopolistică

Piata cu concurenta imperfecta

1. Monopolul: definiţie, trăsături şi forme

Monopolul reprezintă forma de piaţă în care întreaga ofertă a unui anumit bun este asigurată de o
singură firmă; termenul provine din limba greacă, de la “monos” = unic şi “polein” = vânzare.
Piaţa monopolistă pură este un model ideal, caracterizat prin următoarele trăsături:
a) bunul este produs de o singură firmă care satisface întreaga cerere exprimată pe piaţă;
b) bunul nu poate fi substituit;
c) nu există concurenţă pe piaţă, nici internă şi nici din exterior;
d) firma monopolistă stabileşte preţul pe piaţă şi cantitatea vândută.
Din trăsăturile enumerate anterior puteţi concluziona că în realitate nu există monopol pur,
deoarece nu pot fi întrunite concomitent toate cele patru condiţii menţionate mai sus. Există însă situaţii în
care o singură firmă mare controlează piaţa unui bun economic, fără a fi singurul ofertant de pe acea piaţă.
Situaţiile în care o mare firmă controlează piaţă, dar alături de ea funcţionează şi firme de mici dimensiuni,
care deţin un procent de piaţă neglijabil, este numită metaforic “monopol cu franjuri”.
Cauzele care conduc în practică la formarea şi consolidarea unor monopoluri pot fi sintetizate în
trei categorii, ce se constituie totodată în trei forme de monopol, şi anume:
a) monopolul natural. În anumite domenii costurile infrastructurii necesare începerii activităţii de
producţie sunt foarte ridicate. De aceea firmele mici sunt obligate treptat să fuzioneze pentru a atinge acel
nivel minim de producţie (scara minim eficace) care să le permită să-şi amortizeze investiţiile iniţiale.
Dacă volumul minim de producţie care trebuie atins este relativ egal cu capacitatea de absorbţie a pieţei, în
final va exista o singură firmă: monopolul natural, format prin concentrarea progresivă a capitalului şi
eliminarea producătorilor ineficienţi. Exemplul clasic este industria energetică: în multe ţări ale lumii
producerea energiei electrice este monopol, deoarece numai acoperind întreaga piaţă firma producătoare
reuşeşte să-şi amortizeze investiţiile. Uneori termenul de monopol natural mai este utilizat şi pentru a
caracteriza situaţia în care o firmă este monopol pentru că deţine controlul absolut asupra unei resurse
naturale.
b) monopolul inovaţional. În această categorie sunt grupate firmele care datorită deţinerii unei
inovaţii sunt singurele capabile să producă sau să distribuie un produs pe piaţă. Monopolul este de obicei
temporar, deoarece în procesul concurenţei şi alte firme ajung să aibă acces la inovaţie şi să intre pe piaţă.
c) monopolul legal. El apare atunci când există bariere legale care împiedică intrarea pe piaţă a
eventualilor concurenţi. Restricţiile legale se concretizează într-o serie de privilegii acordate de guvern
unor firme din diverse domenii cum ar fi: transportul în comun, distribuirea energiei electrice, gazului, apei
etc. unde concurenţa ar putea avea efecte economice şi sociale negative. În general, în astfel de situaţii
există reglementări specifice care nu permit monopolului să-şi desfăşoare activitatea după principiul
maximizării profitului. Un exemplu în România este Societatea Naţională a Căilor Ferate Române.
Barierele economice sau legale de pe piaţa de monopol împiedică sau îngreu nează intrarea pe
piaţă a potenţialilor concurenţi. De aceea, cererea pieţei este identică cu cererea la nivelul firmei.

1.1. Echilibrul monopolului

a) Formarea preţului pe piaţa monopolistă

Preţul de monopol, spre deosebire de concurenţa perfectă, nu mai este o variabilă independentă de
volumul producţiei, ci este o funcţie descrescătoare de cantitatea produsă.
Cunoaştem din capitolele anterioare că profitul () este diferenţa dintre venitul total şi costul total (CT),
adică:  = VT – CT. Se ştie că profitul marginal (mg) este derivata de ordinul întâi a profitului total în
raport cu producţia: mg = Pr'(Q). În consecinţă, pentru ca profitul total să fie maxim, trebuie ca profitul
marginal să fie zero. Aceasta înseamnă că: mg = '(Q) = 0. Dar '(Q) = VT'(Q) – CT'(Q), de unde rezultă
că: mg = Vmg – Cmg, unde Cmg este costul marginal. Deci, pentru ca profitul monopolului să fie maxim,
trebuie ca Vmg = Cmg.
b) Preţurile discriminatorii
În scopul maximizării profitului, monopolul poate practica preţuri discriminatorii. Astfel, unităţi
identice dintr-un bun se vor vinde la preţuri diferite pentru acelaşi consumator, de la un consumator la altul
sau pe pieţe diferite.
4 Monopolul. Concurenţa monopolistică

Discriminarea perfectă, numită şi discriminare de gradul întâi, descrie acel comportament prin
care monopolul încearcă să-şi adjudece întregul surplus al consumatorului. În acest scop, monopolul vinde
fiecare unitate din bunul produs la cel mai mare preţ pe care consumatorul este dispus să îl plătească.
Discriminarea poate fi perfectă numai dacă monopolul cunoaşte foarte bine curba cererii consumatorului.

1.2. Legile antitrust

a) Legile antitrust
Scopul acestor legi este prevenirea practicilor concurenţiale neloiale. Guvernul urmăreşte prin aceste
legi să împiedice firmele să se implice în activităţi care ar exclude rivalii de pe piaţă. Printre practicile
interzise se numără:
– interzicerea preţurilor discriminatorii, dacă discriminarea nu este justificată de cost sau/şi calitate;
– interzicerea contractelor de exclusivitate, adică a contractelor prin care cumpărătorul se obligă să
cumpere doar de la un singur ofertant, dacă practicarea lor urmăreşte excluderea de pe piaţă a
concurenţilor;
– legea interzice unei persoane să facă parte din consiliile directoare ale mai multor firme concurente;
– interzicerea achiziţionării de către o firmă de acţiuni în scopul vădit al reducerii sau eliminării
concurenţei;
– publicitatea neloială;
– interzicerea acordurilor dintre firme de fixare a preţurilor ş.a.

2. Concurenţa monopolistică: trăsături

a) Caracteristicile pieţei cu concurenţă monopolisitică

Concurenţa monopolistică, aşa cum sugerează chiar denumirea sa, este un fel de hibrid între
concurenţa perfectă şi monopol. Trăsăturile comune cu concurenţa perfectă sunt:
– numărul mare de ofertanţi şi de cumpărători; în consecinţă fiecare ofertant deţine o pondere foarte
mică din piaţă;
– costuri neglijabile la intrarea şi ieşirea firmelor pe şi de pe piaţă;
– independenţa firmelor, în sensul că o firmă consideră preţul practicat de celelalte firme ca pe o
variabilă exogenă, iar deciziile sale sunt independente de deciziile celorlalţi operatori de pe piaţă.
Diferenţa fundamentală dintre concurenţa perfectă şi cea monopolistică este faptul că produsele sunt
diferenţiate, ceea ce conferă firmei o oarecare putere asupra preţului şi o apropie de monopol. Am spus o
oarecare putere deoarece, spre deosebire de monopolul care producea bunuri omogene, produsul firmei
monopolistice este uşor substituibil, iar cererea, foarte elastică. Putem da multe exemple de piaţă
monopolistică: brutăriile de la fiecare colţ de stradă, micile măcelării de cartier, distribuitorii marilor firme
de telefonie mobilă, ţăranii din orice piaţă ş.a.
Diferenţierea produselor, alături de puterea conferită firmei, mai are două consecinţe importante:
cererea la nivelul firmei are pantă negativă, iar concurenţa se realizează prin alte mijloace decât preţul.
Cele mai importante strategii concurenţiale au în vedere: calitatea produsului, serviciile oferite
consumatorilor (cum ar fi perioade mai mari de garanţie, service gratuit ş.a.), localizarea şi programul
firmei (aproape de consumator şi la dispoziţia sa 24 de ore), tehnicile promoţionale (crearea unei imagini
de marcă, sponsorizarea unor evenimente importante ş.a.).

3. Oligopolul: caracteristici generale

Termenul de oligopol provine din limba greacă de la “oligos”, care înseamnă puţini şi “polein”, care
înseamnă vânzare. El se utilizează pentru acel tip de concurenţă caracterizat printr-un număr mic de
ofertanţi, care pot influenţa piaţa în scopul maximizării profitului. Numărul firmelor ofertante nu este o
cifră exactă sau un interval precis, astfel încât să spunem, de exemplu, că, dacă pe piaţă există între două şi
zece firme, piaţa este oligopol, iar peste zece firme, este concurenţă monopolistică. Prin număr redus de
ofertanţi înţelegem faptul că firmele sunt interdependente, adică un producător trebuie să ţină seama de

5 Monopolul. Concurenţa monopolistică

deciziile celorlalţi atunci când îşi stabileşte propria strategie. În plus, fiecare firmă deţine o cotă de piaţă
suficient de mare pentru a putea influenţa într-o oarecare măsură preţul produselor sale. Putem da multe
exemple de pieţe oligopoliste: piaţa băuturilor răcoritoare (Coca-Cola şi Pepsi), piaţa telefoniei mobile din
România (Mobil Rom, MobiFon etc.), piaţa automobilelor (Renault-Dacia şi Daewoo) sunt numai câteva.
Pe piaţa oligopolistă produsele pot fi diferenţiate sau omogene; de exemplu pe piaţa oţelului din
întreaga lume oferta este asigurată de câteva societăţi care produc aceleaşi tipuri de oţel. În schimb, oferta
de automobile este puternic diferenţiată, la fel ca şi oferta de servicii de telefonie mobilă sau oferta de
răcoritoare.
Cauzele care conduc în practică la formarea oligopolurilor sunt:
– existenţa economiilor de scară; dacă într-o ramură costul mediu pe termen lung începe să crească de
la niveluri înalte ale producţiei, şi firmele din acea ramură vor avea dimensiuni mari;
– economiile de scop, care se referă la faptul că dezvoltarea şi lansarea unui nou produs pe piaţă
necesită adesea costuri mari, care nu pot fi acoperite decât prin practicarea unor preţuri mari sau/şi
prin vânzarea unei cantităţi mari de produse;
– controlul exclusiv asupra unor resurse naturale sau asupra unor inovaţii;
– procesul de concentrare a capitalului, care constă în fuzionarea treptată a firmelor în scopul creşterii
puterii pe piaţă şi a capacităţii de a achiziţiona factorii de producţie la costuri mai mici.
Comportamentul firmelor care operează pe o piaţă de oligopol este unul strategic, în sensul că fiecare
firmă îşi concepe acţiunile în funcţie de comportamentul celorlalte. Dacă la incertitudinea inerentă
interdependenţei dintre firme se adaugă şi diversitatea oligopolurilor contemporane, veţi înţelege de ce nu
există un comportament tipic de oligopol, asemănător celorlalte forme de concurenţă, nici măcar la nivel
teoretic. Cu toate acestea, studiile empirice pun în evidenţă două aspecte interesante: în primul rând
preţurile de oligopol sunt puţin flexibile într-o economie stabilă, iar în al doilea rând modificarea preţurilor
este o decizie comună a firmelor oligopoliste