DREPTUL DE PROPRIETATE

1.1. Noţiunile de proprietate şi drept de proprietate

Noţiunile de proprietate şi de drept de proprietate pot fi privite din
punct de vedere economic şi din punct de vedere juridic.
Din punct de vedere economic, proprietatea reprezintă o noţiune care
desemnează o relaţie socială de apropriere a unor lucruri, în mod
direct şi nemijlocit.

Din punct de vedere juridic, dreptul de proprietate reprezintă un

ansamblu de atribute care se bucură de protecţie juridică, care
conferă titularului posibilitatea de a-şi statisface interesle legate de
aproprierea unui lucru, în mod direct şi nemijlocit.

1.2. Definiţia dreptului de proprietate

În doctrină, dreptul de proprietate a fost definit ca fiind acel

drept subiectiv care dă expresie aproprierii unui lucru, permițând
titularului său să exercite posesia, să folosească și să dispună de acel
lucru, în putere proprie și în interes propriu, în cadrul și cu
respectarea dispozițiilor legale.
 În Codul civil 2009 este definită proprietatea privată în art.
555 alin. 1 ca fiind dreptul titularului de a poseda, folosi şi dispune de
un bun în mod exclusiv, absolut şi perpetuu, în limitele stabilite de
lege, iar art. 858 defineşte proprietatea publică ca fiind dreptul de
proprietate ce aparţine statului sau unei unităţi administrativ-
teritoriale asupra bunurilor care, prin natura lor sau prin declaraţia
legii, sunt de uz ori de interes public, cu condiţia să fie dobândite prin
unul dintre modurile prevăzute de lege

1.3. Reglementarea dreptului de proprietate

1.3.1. Dreptul de proprietate în reglementările naţionale

Constituţia României consacră dreptului de proprietate un cadru

general în art. 136 şi un cadru special în art.44. Art. 136, intitulat
„Proprietatea” prevede în alin. 1 că proprietatea este publică sau
privată, iar art. 44 este intitulat ”Dreptul de proprietate privată”.
Conform art. 136 alin. 2, proprietatea publică este garantată şi
ocrotită prin lege şi aparţine statului sau unităţilor administrativ –
teritorială, iar potrivit alin. 5, proprietatea privată este inviolabilă, în
condiţiile legii organice.
Referitor la proprietatea privată, art.44 alin. 2 dispune că proprietatea
privată este garantată şi ocrotită în mod egal de lege, indiferent de
titular.

Regimul juridic al dreptului de proprietate cuprinde numeroase

prevederi şi în Codul civil din 1864, precum şi în Codul civil 2009, în
vigoare de la 1 octombrie 2011.

În Codul civil 2009, art.553 – 692 cuprinde dispoziţii în materia

dreptului de proprietate privată, iar art. 858-875 reglementează
dreptul de proprietate publică.

Dispoziţii referitoare la dreptul de proprietate publică şi privată sunt

cuprinse în mai multe legi, cum ar fi:

- Legea fondului funciar nr. 18/1991;

- Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de

construcţii;

- Legea nr.33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate

publică:
- Legea nr.112/1995 privind reglementarea situaţiei juridice a unor
imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului;

- Legea nr.213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al

acesteia;

- Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în

mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989.

1.3.2. Dreptul de proprietate în reglementările internaţionale

Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, semnată la 10 decembrie

1948, în art. 17, statuează că „orice persoană, atât singură cât şi în
colectivitate, are dreptul la proprietate. Nimeni nu poate fi privat în
mod arbitrar de proprietatea sa”.

Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor

omului şi a libertăţilor fundamentale, denumită simplificat şi
Convenţia europeană a drepturilor omului (CEDO), prevede în art. 1,
intitulat „Protecţia proprietăţii”, că „orice persoană fizică sau juridică
are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de
proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile
prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.

Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a

adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa
folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura
plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor.”

Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, în art. 17, având

denumirea marginală Dreptul de proprietate,prevede că orice
persoană are dreptul de a deține în proprietate, de a folosi, de a
dispune și de a lăsa moștenire bunrile pe care le-a dobândit în mod
legal. Nimeni nu poate fi lipsit de bunurile sale decât pentru o cauză
de utilitate publică, în cazurile și condițiile prevăzute de lege și în
schimbul unei despăguniri juste acordate în timp util pentru pierderea
pe care a suferit-o.Folosința bunurilor poate fi reglementată prin lege
în limitele impuse de interesul general.

1.4. Conţinutul juridic al dreptului de proprietate

Prin conţinutul juridic al dreptului de proprietate sunt desemnate trei

atribute: de a folosi lucrul (jus utendi),de a-i culege fructele (jus
fruendi)şi de a dispune de lucru (jus abutendi).
1.4.1.Posesia, atribut al dreptului de proprietate (jus utendi)

Acest atribut al dreptului de proprietate presupune exercitarea de

către titularul dreptului de proprietate a unei stăpâniri efective a
lucrului în materialitatea sa, direct şi nemijlocit prin putere proprie şi
în interes propriu, sau de a consimţi ca stăpânirea să fie exercitată, în
numele şi în interesul său, de către altă persoană. Dreptul de a folosi
bunul mai este denumit şi usus şi reprezintă o posibilitate care-i
permite proprietarului să-1 stăpânească efectiv şi în mod nemijlocit.
Proprietarul poate transmite acest atribut unei alte persoane, dând
naştere unui dezmembrământ al dreptului de proprietate, care va
exercita astfel un uz derivat din puterile titularului dreptului de
proprietate.

1.4.2. Folosinţa, atribut al dreptului de proprietate (jus fruendi)

Dreptul de a culege fructele bunului denumit şi fructus, este

prerogativa conferită titularului dreptului de proprietate de a culege şi
percepe fructele produse de acesta.
Conform art. 548 Cod civil, fructele sunt naturale, industriale sau
civile.

Fructele naturale sunt produsele directe şi periodice ale unui bun,

care se obţin fără intervenţia omului, cum ar fi acelea pe care
pământul le produce de la sine, producţia şi sporul animalelor.

Fructele industriale sunt produsele directe şi periodice ale unui bun,

obţinute ca rezultat al intervenţiei omului, cum ar fi recoltele de orice
fel.

Fructele civile sunt veniturile rezultate din folosirea bunului de către

o altă persoană în virtutea unui act juridic, precum chiriile, arenzile,
dobânzile, venitul rentelor şi dividendele.

Prin acest atribut este desemnată posibilitatea recunoscută titularului

dreptului de proprietate de a pune lucrul în valoare prin exploatarea
acestuia în propriul său interes, dobândind în proprietate fructele pe
care le poate obţine din lucru. În acest sens, art.550 Cod civil prevede
că fructele şi productele se cuvin proprietarului, dacă prin lege nu se
dispune altfel. Dreptul de proprietate asupra fructelor naturale şi
industriale se dobândeşte la data separării de bunul care le-a produs,
iar dreptul de proprietate asupra fructelor civile se dobândeşte zi cu
zi.
Acest atribut poate fi transmis, cel mai adesea însoţit de jus utendi,
fără ca existenţa dreptului de proprietate să fie afectată.

1.4.3. Dispoziţia, atribut al dreptului de proprietate (jus abutendi)

Dreptul de a dispune de lucru denumit şi abusus are două

componente: dispoziţia juridică şi dispoziţia materială. Dreptul de
dispoziţie juridică constă în competenţa titularului de a înstrăina
bunul sau de a-şi dezmembra dreptul de proprietate constituind
asupra acestuia drepturi reale în favoarea altor persoane.
Posibilitatea de a dispune de substanţa bunului prin transformare,
consumare sau chiar distrugere reprezintă dispoziţia materială.

Ceea ce caracterizează în maniera cea mai pregnantă dreptul de

proprietate este atributul dispoziţiei şi anume partea referitoare la
dispoziţia juridică. Dreptul de dispoziţie este singurul atribut a cărui
înstrăinare duce la însăşi pierderea dreptului de proprietate.
Dezmembrarea celorlalte atribute ale proprietăţii vor limita acest
drept, dar nu vor fi de natură să conducă la pierderea sa. De aceea s-a
afirmat că dreptul de a dispune rămâne definitiv fixat în puterea
titularului dreptului de proprietate chiar şi atunci când proprietatea
este dezmembrată.
 1.5. Caracterele juridice ale dreptului de proprietate

Conform art. 555 alin.1 Cod civil dreptul de proprietate este

absolut, exclusiv şi perpetuu.

1.5.1.Caracterul absolut al dreptului de proprietate

Dreptul de proprietate este absolut deoarece este recunoscut

titularului său, în raporturile acestuia cu toţi ceilalţi, care sunt obligaţi
să nu facă nimic de natură a-l încălca. Termenul absolut poate fi
înţeles în sensul că dreptul de proprietate este opozabil tuturor, adică
erga omnes, iar în exerciţiul atrinutelor dreptului de proprietate,
titularul nu are nevoie de concursul altei persoane. Proprietatea este
cel mai absolut dintre toate drepturile reale fiindcă ea singură dă o
putere completă asupra lucrului, ea singură reuşeşte cele trei
atribute: “usus”, “fructus” şi “abusus”.

1.5.2. Caracterul exclusiv al dreptului de proprietate

Dreptul de proprietate este un drept exclusiv. Acest caracter al
dreptului de proprietate, şi anume exclusivitatea, rezultă, ca şi
caracterul absolut, din dispoziţiile art. 555 alin.1 Cod civil care îl
proclamă expres.

În acelaşi sens, poate fi menţionat şi art. 1 din Primul Protocol

adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi
libertăţilor fundamentale, având ca scop apărarea dreptului de
proprietate, în care sunt stabilite trei norme de protecţie a dreptului
de proprietate.

1. orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea

bunurilor sale;

2. nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât pentru cauză de

utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi principiile generale
de drept internaţional;

3. statele au dreptul de a pune în vigoare legi pe care le consideră

necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului
general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuţii
sau amenzi.

Dreptul de proprietate este exclusiv în sensul că proprietarul

singur poate exercita asupra lucrului cele trei atribute ale proprietăţii,
servindu-se, folosindu-se şi dispunând de lucrul ce-i aparţine; în
exerciţiul dreptului său, proprietarul exclude pe toţi ceilalţi oameni, şi
aceştia au obligaţia de a respecta puterea sa.

În virtutea acestei puteri exclusive, proprietarul poate face în

principiu asupra lucrului orice act, cu condiţia ca acel act să nu fie
contrar ordinii publice şi dispoziţiilor imperative ale legilor. El poate să
facă relativ la un lucru acte materiale de uz, de folosinţă, de cultură
sau chiar de distrugere, precum şi acte juridice de fructificare prin
cedarea folosinţei lucrului în schimbul unei sume, sau de înstrăinare
totală sau parţială.

Tot în virtutea acestei puteri exclusive, proprietarul are

dreptul de a se abţine de a face orice act asupra lucrului, de a-l lăsa în
părăsire şi de a-l abandona.

1.5.3. Caracterul perpetuu al dreptului de proprietate

Dreptul de proprietate este un drept perpetuu.

 Acest caracter, fără a fi esenţial ca puterea exclusivă de a
dispune, este totuşi important şi general, fiind recunoscut prin art.
555 alin. 1 Cod civil.

Caracterul de drept perpetuu al dreptului de proprietate se

interpretează în sensul că dreptul de proprietate nu are o durată
limitată în timp, deoarece dreptul de proprietate îşi păstrează
calitatea de drept real cât timp există bunul, iar înstrăinarea bunului
sau moartea titularului dreptului nu conduc la stingerea dreptului de
proprietate întrucât dreptul se va regăsi în patrimoniul dobânditorului
sau succesorului. În acelaşi timp, caracterul perpetuu înseamnă că
dreptul de proprietate nu se pierde prin neuz.

Curtea Constituţională a evocat ideea de perpetuitate a

dreptului de proprietate atunci când a reţinut că în cazul imobilelor
preluate de stat printr-un act administrativ ilegal, ori pur şi simplu în
fapt, aşadar fără titlu, dreptul de proprietate al persoanei fizice
nefiind desfiinţat legal, continuă să existe, astfel încât imobilul nu este
vizat de dispoziţiile legii referitoare la restituire.

1.6. Formele proprietăţii în raport de titular

În raport de titular, proprietatea poate să fie proprietate publică şi
proprietate privată.

Art. 136 din Constituţia României prevede:

(1) Proprietatea este publică sau privată.

(2) Proprietatea publică este garantată şi ocrotită prin lege şi

aparţine statului sau unităţilor administrativ-teritoriale.

(3) Bogăţiile de interes public ale subsolului, spaţiul aerian,

apele cu potenţial energetic valorificabil, de interes naţional, plajele,
marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice şi ale
platoului continental, precum şi alte bunuri stabilite de legea
organică, fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice.

(4) Bunurile proprietate publică sunt inalienabile. În condiţiile

legii organice, ele pot fi date în administrare regiilor autonome ori
instituţiilor publice sau pot fi concesionate ori închiriate ; de
asemenea, ele pot fi date în folosinţă gratuită instituţiilor de utilitate
publică.
 (5) Proprietatea privată este inviolabilă, în condiţiile legii
organice

Per a contrario, ceea ce nu este public este privat.

Proprietatea publică este acea formă de proprietate care aparţine
statului sau unităţilor administrativ-teritoriale.

Proprietatea privată aparţine persoanelor fizice sau juridice.

DREPTUL DE PROPRIETATE PRIVATĂ (I)
2.1. Noţiunea şi reglementarea legală a dreptului de proprietate
privată
Definiția legală a dreptului de proprietate privată este dată de art. 555
alin. 1 Cod civil care prevede că ” proprietatea privată este dreptul
titularului de a poseda, folosi şi dispune de un bun în mod exclusiv,
absolut şi perpetuu, în limitele stabilite de lege.”
În doctrină, dreptul de proprietate privată a fost definit ca fiind
ca acel drept subiectiv ce aparţine persoanelor fizice, persoanelor
juridice, statului sau unităţilor administrativ – teritoriale asupra
oricărui bun, cu excepţia celor aflate exclusiv în proprietate publică,
bunuri asupra cărora titularul exercită posesia, folosinţa şi dispoziţia,
în putere proprie şi în interes propriu, însă în limitele determinate de
lege.
Dreptul de proprietate privată este reglementat în Constituţia
României, Codul civil, Legea fondului funciar nr. 18/1991, modificată
şi completată prin Legea nr. 169/1997 şi Legea nr. 1/2000, modificate
şi completate prin Legea nr. 247/2005, Legea nr. 215/2001 a
administraţiei publice locale.

2.2. Caracterele juridice ale dreptului de proprietate privată

Dreptul de proprietate privată prezintă aceleaşi caractere
juridice ca dreptul de proprietate, în general, respectiv:
caracter absolut;
caracter exclusiv;
caracter perpetuu
2.3. Titularii dreptului de proprietate privată
Titular al dreptului de proprietate privată poate fi orice subiect de
drept civil. Conform art.25 Cod civil, subiectele de drept civil sunt
persoanele fizice şi persoanele juridice.
Persoana fizică este omul, privit individual, ca titluar de drepturi şi de
obligaţii civile.
Persoana juridică este orice formă de organizare care, întrunind
condiţiile cerute de lege, este titulară de drepturi şi de obligaţii civile.
Potrivit art.187 Cod civil, orice persoană juridică trebuie să aibă o
organizare de sine stătătoare şi un patrimoniu propriu,afectat
realizării unui anumit scop licit şi moral, în acord cu interesul general.
Art.188 Cod civil prevede că sunt persoane juridice entităţile
prevăzute de lege, precum şi orice alte organizaţii legal înfiinţate care,
deşi nu sunt declarate de lege persoane juridice, îndeplinesc toate
condiţiile prevăzute la art. 187. Persoanele juridice sunt de drept
public sau de drept privat (art. 189 Cod civil). Persoanele juridice de
drept privat se pot constitui, în mod liber, în una dintre formele
prevăzute de lege (art. 190 Cod civil).
Persoanele juridice de drept public se înfiinţează prin lege, iar prin
excepţie, în cazurile anume prevăzute de lege, se pot înfiinţa prin acte
ale autorităţilor administraţiei publice centrale sau locale ori prin alte
moduri prevăzute de lege.
În raport de aceste precizări, titularii dreptului de proprietate
privată pot fi: persoanele fizice, persoanele juridice, statul şi unităţile
administrativ-teritoriale.
În categoria persoanelor juridice titulare ale dreptului de proprietate
privată se includ: societăţile comerciale, societăţile agricole,
asociaţiile cooperatiste, asociaţiile şi fundaţiile, organizaţiile
neguvernamentale, cultele religioase.
Referitor la societăţile comerciale, acestea pot fi cu capital de stat, cu
capital privat, cu capital mixt, de stat şi privat, societăţi comerciale cu
participare străină cu sediul în România, care sunt persoane juridice
de drept privat române, societăţile agricole şi alte forme de asociere
în agricultură, dar şi organizaţiile asociative economice de tip
cooperatist, cum ar fi societăţile cooperative şi cooperativele –
instituţii de credit.

2.4.Obiectul dreptului de proprietate privată

Cu privire la obiect, spre deosebire de dreptul de proprietate publică,
al cărui obiect este limitat, obiect al dreptului de proprietate privată
poate fi orice bun, cu singura excepţie a bunurilor care, conform art.
136 alin. 3 din Constituţie, fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice.
Din această formulare rezultă că pot forma obiect al proprietăţii
private bunuri imobile, cum ar fi terenuri şi construcţii, bunuri mobile
corporale, indiferent de valoarea lor, bunuri mobile incorporale, cum
sunt acţiunile societăţilor comerciale, obligaţiunile societăţilor
comerciale, titluri de credit.
Bunurile proprietate privată sunt în circuitul civil, chiar dacă
exercitarea unor atribute asupra unor categorii de bunuri este
circumscrisă unor condiţii impuse prin actele normative în vigoare.
Bunurile proprietate privată prezintă următoarele caractere
juridice:
- bunuri alienabile: indiferent de titularul lor, bunurile ce formează
obiectul dreptului de proprietate privată sunt în circuitul civil;
- bunuri prescriptibile: bunurile proprietate privată sunt supuse
prescripţiei extinctive şi achizitive. Titularii dreptului de proprietate
asupra acestor bunuri pot dobândi dreptul de proprietate prin efectul
uzucapiunii;
- bunuri sesizabile: bunurile vor putea fi urmărite de creditori pentru
satisfacerea creanţelor lor indiferent de natura bunului (mobil sau
imobil), fac excepţie bunurile care fac obiect al domeniului privat al
statului sau al unităţilor administrativ teritoriale nu vor putea fi
urmărite pentru că statul e prezumat a fi solvabil, indiferent dacă
bunurile aparţin domeniului public sau privat.

2.5.Conţinutul dreptului de proprietate privată

Potrivit art. 555 alin. 1 Cod civil, proprietatea privată este dreptul
titularului de a poseda, a folosi şi a dispune de un bun în mod exclusiv,
absolut şi perpetuu, în limitele stabilite de lege, iar conform alin. 2, în
condiţiile legii,dreptul de proprietate privată este susceptibil de
modalităţi şi dezmembrăminte, după caz.
Din analiza textului legal, rezultă două aspecte:
- referitor la conţinutul dreptului de proprietate intră trei atribute:
posesia, folosinţa şi dispoziţia;
- referitor la caracterele juridice ale dreptului de proprietate, acestea
sunt caracterul exclusiv, caracterul absolut şi caracterul perpetuu.

2.6.Stingerea dreptului de proprietate

Conform art. 562 Cod civil, dreptul de proprietate privată se stinge
prin următoarele moduri:
pieirea bunului;
abandonul bunului mobil;
renunţarea prin declaraţie autentică la dreptul de proprietate asupra
bunului imobil înscris în cartea funciară;
exproprierea bunului;
confiscarea bunului.

2.6.1. Pieirea bunului

Potrivit art. 562 alin.1 Cod civil, dreptul de proprietate privată se
stinge prin pieirea bunului, dar nu se stinge prin neuz. Acest mod de
stingere a dreptului de proprietate privată are în vedere însuşi
obiectul dreptului de proprietate.
Dreptul de proprietate nu se stinge prin neuz, deoarece este un drept
imprescriptibil şi poate fi dobândit de altul prin uzucapiune sau într-
un alt mod, în cazurile şi condiţiile determinate de lege.

2.6.2.Abandonul bunului mobil

Proprietarul poate abandona bunul mobil, caz în care dreptul de
proprietate se stinge în momentul părăsirii bunului mobil, conform
art. 562 alin.2 Cod civil.

2.6.3.Renunţarea la bunul imobil

Renunţarea la bunul imobil este un alt mod de stingere a dreptului de
proprietate privată, reglementat în art. 562 alin. 2 Cod civil.
Proprietarul pşoate renunţa, prin declaraţie autentică, la dreptul de
proprietate asupra bunului imobil înscris în cartea funciară, iar dreptul
de proprietate se va stinge prin înscrierea în cartea funciară a
declaraţiei de renunţare.

2.6.5. Confiscarea bunului

Confiscarea este reglementată în art. 44 alin.9 din Constituţia
României care dispune că bunurile destinate, folosite sau rezultate din
infracţiuni ori contravenţii pot fi confiscate numai în condiţiile legii.
Codul civil prevede în art. 562 alin. 4 că nu pot fi supuse
confiscării decât bunurile destinate sau folosite pentru săvârşirea unei
infracţiuni ori contravenţii sau cele rezultate din acestea.
 Exproprierea bunului va fi tratată pe larg în capitolele
următoare ale cursului, în reglementarea Legii nr.33/1994 și a Legii
nr.255/2010.

DREPTUL DE PROPRIETATE PRIVATĂ (II)

3.1.Limitele exercitării dreptului de proprietate privată
Codul civil prevede în art. 556 că dreptul de proprietate poate fi
exercitat în limitele materiale ale obiectului său, care sunt limitele
corporale ale bunului care formează obiectul dreptului de proprietate,
cu îngrădirile stabilite prin lege.
Prin lege poate fi limitată exercitarea atributelor dreptului de
proprietate, precum şi prin voinţa proprietarului, cu excepţiile
prevăzute de lege.
În raport de izvorul lor, limitele exercitării dreptului de
proprietate privată sunt de trei feluri:
limite legale, stabilite prin lege;
limite convenţionale, stabilite prin voinţa proprietarului;
limite judiciare, stabilite de instanţa de judecată.

3.1.1.Limitele legale ale dreptului de proprietate privată

Limitele juridice ale dreptului de proprietate privată sunt tratate în
Capitolul III Cod civil, care în art. 602 prevede că legea poate limita
exercitarea dreptului de proprietate fie în interes public, fie în interes
privat.
Limitele legale în interes privat pot fi modificate sau desfiinţate
temporar prin acordul părţilor, iar pentru opozabilitate faţă de terţi
este necesară îndeplinirea formalităţilor de publicitate prevăzute de
lege.
Referitor la limitele legale, art. 603 Cod civil instituie reguli privind
protecţia mediului şi buna vecinătate, în sensul că dreptul de
proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecţia mediului
şi asigurarea bunei vecinătăţi, precum şi la respectarea celorlalte
sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului.
Codul civil reglementează următoarele limite legale ale dreptului
de proprietate privată:
folosirea apelor
picătura streşinii
distanţa şi lucrările intermediare cerute pentru anumite construcţii,
lucrări şi plantaţii
vederea asupra proprietăţii vecinului
dreptul de trecere
dreptul de trecere pentru utilităţi
dreptul de trecere pentru efectuarea unor lucrări
dreptul de trecere pentru reintrarea în posesie

Folosirea apelor
Codul civil în art. 604-610 Cod civil instituie limitele legale care privesc
folosirea apelor, respectiv:
- obligaţia proprietarului fondului inferior de a împiedica curgerea
firească a apelor provenite de pe fondul superior;
- obligaţia proprietarului fondului inferior de a împiedica curgerea
provocată de proprietarul fondului superior sau de alte persoane a
apelor care ţâşnesc de pe acest din urmă fond datorită unor lucrări
subterane întreprinse de proprietarul fondului acestuia, al apelor
provenite din secarea terenurilor mlăştinoase, al apelor folosite într-
un scop casnic,agricol sau industrial, însă numai dacă această curgere
precedă vărsarea într-un curs de apă sau într-un şanţ. Această
obligaţie nu se aplică atunci când pe fondul inferior se află o
construcţie, împreună cu grădina şi curtea aferentă sau un cimitir.
- proprietarul care vrea să folosească pentru irigarea terenului său
apele naturale şi artificiale de care poate dispune, are dreptul să facă
pe cheltuiala sa exclusivă, pe terenul riveranului opus lucrările
necesare pentru captarea apei;
- obligaţia proprietarului căruia îi prisoseşte apa pentru necesităţile
curente ca în schimbul unei juste şi prealabile compensaţii, să ofere
acel surplus pentru proprietarul care nu îţi poate procura apa
necesară pentru fondul său decât cu o cheltuială excesivă;
- obligaţia proprietarului fondului pe care se află un izvor de a nu
schimba cursul acestuia, dacă prin această schimbare ar lipsi locuitorii
unei localităţi de apa necesară pentru satisfacerea nevoilor curente.

Picătura streşinii
Potrivit art. 611Cod civil, proprietarul este obligat să îşi facă streaşina
casei sale astfel încât apele provenind de la ploi să nu se scurgă pe
fondul proprietarului vecin.
Distanţa şi lucrările intermediare cerute pentru anumite construcţii,
lucrări şi plantaţii
Codul civil prevede distanţa minimă în construcţii (art.612) şi distanţa
minimă pentru arbori (art.613).
Conform art. 612 Cod civil, orice construcţii, lucrări sau plantaţii se pot
face de proprietarul fondului numai cu respectarea unei distanţe
minime de 60 de cm faţă de linia de hotar, dacă nu se prevede altfel
prin lege sau prin regulamentul de urbanism, astfel încât să nu se
aducă atingere drepturilor proprietarului vecin. Orice derogare de la
distanţa minimă se poate face prin acordul părţilor exprimat printr-un
înscris autentic.
Art. 613 Cod civil, instituie distanţa minimă pentru arbori, prevăzând
că în lipsa unor dispoziţii cuprinse în lege, regulamentul de urbanism
sau a obiceiului locului, arborii trebuie sădiţi la o distanţă de cel puţin
2 metri de linia de hotar, cu excepţia acelora mai mici de 2 metri, a
plantaţiilor şi a gardurilor vii. Dacă această distanţă nu este
respectată, proprietarul vecin are dreptul să ceară, după caz,
scoaterea sau tăierea la înălţimea cuvenită a arborilor, plantaţiilor,
gardurilor vii, pe cheltuiala proprietarului fondului pe care acestea
sunt plantate.

Vederea asupra proprietăţii vecinului

Limitele legale care privesc vederea asupra proprietăţii vecinului
reglementează:
I. fereastra sau deschiderea în zidul comun – art. 614 Cod civil –
- nu este permis să se facă fereastră sau deschidere în zidul comun
decât cu acordul proprietarilor;
II. distanţa minimă pentru fereastra de vedere – art. 615 Cod civil
- este obligatorie păstrarea unei distanţe de cel puţin 2 metri între
fondul îngrădit sau neîngrădit, aparţinând proprietarului vecin şi
fereastra pentru vedere, balconul ori alte asemenea lucrări ce ar fi
orientate către acest fond; fereastra pentru vedere, balconul ori alte
asemenea lucrări neparalele cu linia de hotar spre fondul învecinat
sunt interzise la o distanţă mai mică de un metru.
III. fereastra de lumină – art.616 Cod civil
- proprietarul are dreptul de a-şi deschide, fără limită de distanţă,
ferestre de lumină dacă sunt astfel construite încât să împiedice
vederea spre fondul învecinat.

Dreptul de trecere
Potrivit art. 617 Cod civil, proprietarul fondului care este lipsit de
acces la calea publică are dreptul să i se permită trecerea pe fondul
vecinului său pentru exploatarea fondului propriu.
Dreptul de trecere este imprescriptibil şi se stinge în momentul în care
fondul dominant dobândeşte un alt acces la calea publică.
Exercitarea dreptului de trecere în situaţii speciale este reglementată
în art. 618 Cod civil şi are în vedere lipsa accesului care provine din
vânzare, schimb, partaj sau alt act juridic, situaţii în care trecerea nu
va putea fi cerută decât celor care au dobândit partea de teren pe
care se făcea anterior trecerea.
Pentru ipoteza în care lipsa accesului este imputabilă proprietarului
care pretinde trecerea, aceasta poate fi stabilită numai cu
consimţământul proprietarului fondului care are acces la calea publică
şi cu plata dublului despăgubirii.
Întinderea şi modul de exercitare a dreptului de trecere se determină
prin:
înţelegerea părţilor
hotărâre judecătorească
folosinţă continuă pe timp de 10 ani

Dreptul de trecere pentru utilităţi – art. 621 Cod civil-

Proprietarul este obligat să permită trecerea prin fondul său a
reţelelor edilitare ce deservesc fonduri învecinate sau din aceeaşi
zonă, de natura conductelor de apă, gaz sau alte asemenea, a
canalelor şi a cablurilor electrice, subterane ori aeriene, precum şi a
altor instalaţii sau materiale cu acelaşi scop.
Această obligaţie subzistă numai pentru situaţia în care trecerea prin
altă parte ar fi imposibilă, periculoasă sau foarte costisitoare.
În cazul în care este vorba de utilităţi noi, iar dreptul de trecere are ca
obiect conducte şi canale subterane, sunt exceptate clădirile, curţile şi
grădinile acestora.

Dreptul de trecere pentru efectuarea unor lucrări – art. 622

Cod civil-
Proprietarul este obligat să permită folosirea fondului său
pentru efectuarea unor lucrări necesare fondului învecinat, precum şi
accesul vecinului pe terenul său pentru tăierea crengilor şi culegerea
fructelor, în schimbul unei despăgubiri, dacă este cazul.

Dreptul de trecere pentru reintrarea în posesie – art. 623 Cod

civil
Proprietarul unui fond nu poate împiedica accesul altuia pentru a
redobândi posesia unui bun al său, ajuns întâmplător pe fondul
respectiv, dacă a fost înştiinţat în prealabil, având dreptul la o justă
despăgubire pentru prejudiciile ocazionate de reintrarea în posesie,
precum şi pentru cele pe care bunul le-a cauzat fondului.

Starea de necesitate – art. 624 Cod civil-

Codul civil 2009 a introdus o reglementare specială, cu caracter de
limitare a dreptului de proprietate privată, pentru starea de
necesitate. Astfel, se instituie dreptul la o despăgubire echitabilă
pentru proprietarul unui bun, folosit sau distrus de altul pentru a se
apăra pe sine sau pe altul de un pericol iminent, cu excepţia cazului în
care proprietarul bunului a provocat sau a favorizat apariţia
pericolului.

3.1.2.Limitele convenţionale ale dreptului de proprietate privată

În ceea ce priveşte limitele convenţionale, art. 626 Cod civil prevede
limitarea dreptului de proprietate prin acte juridice de către
proprietar, dacă nu încalcă ordinea publică şi bunele moravuri.
În acest sens a fost instituită clauza de inalienabilitate.
Clauza de inalienabilitate poate fi defintă ca fiind claza cuprinsă într-o
convenţie sau testament prin care se interzice înstrăinarea unui bun
pentru o durată de cel mult 49 de ani, dacă există un interes serios şi
legitim.
Clauza de inalienabilitate trebuie să îndeplinească următoarele
condiţii:
să fie instituită printr-o convenţie sau un testament;
să aibă o durată de cel mult 49 de ani;
să existe un interes serios şi legitim.
Din punct de vedere al valabilităţii şi efectelor juridice ale clauzei de
inalienabilitate distingem după cum aceasta a fost instituită prin
convenţie sau prin testament, astfel:
- valabilitatea şi efectele juridice ale clauzei instituite prin convenţie
sunt guvernate de legea în vigoare la momentul încheierii convenţiei;
- valabilitatea clauzei de inalienabilitate instituite prin testament este
guvernată de legea în vigoare la data încheierii acestuia, iar efectele
clauzei sunt guvernate de legea în vigoare la data deschiderii
succesiunii.
Dacă interesul care a justificat clauza de inalienabilitate a bunului a
dispărut sau dacă un ionteres superior o impune, dobânditorul poate
fi autorizat de instanţa de judecată să dispună de bun.
Nulitatea clauzei de inalienabilitate stipulată într-un contract atrage
nulitatea întregului contract dacă a fost determinantă la încheierea
contractului, cu precizarea că în contractele cu titlu oneros, caracterul
determinant se prezumă, până la proba contrară.
Pentru opozabilitate, clauza de inalienabilitate trebuie să fie supusă
formalităţilor de publicitate prevăzute de lege, dacă este cazul.
Dacă această clauza este prevăzută într-un contract cu titlu gratuit, ea
este opozabilă şi creditorilor anteriori ai dobânditorului.
Art. 629 Cod civil, instituie sancţiuni pentru nerespectarea clauzei de
inalienabilitate, respectiv:
rezoluţiunea contractului, cerută de înstrăinător, în cazul încălcării
clauzei de către dobânditor;
anularea actului de înstrăinare subsecvent încheiat cu nerespectarea
clauzei, cerută de înstrăinător sau terţ.

3.1.3.Limitele judiciare ale dreptului de proprietate privată

Limitele judiciare ale dreptului de proprietate privată sunt instituite
prin art. 630 Cod civil care prevede că dacă proprietarul cauzează, prin
exercitarea dreptului său, inconveniente mai mari decât cele normale
în relaţiile de vecinătate, instanţa de judecată poate, din considerente
de echitate, să îl oblige la despăgubiri în folosul celui vătămat, precum
şi la restabilirea situaţiei anterioare atunci când acest lucru este
posibil.

DREPTUL DE PROPRIETATE PUBLICĂ (I)

4.1. Noţiunea şi reglementarea legală a dreptului de proprietate
publică
Codul civil defineşte dreptul de proprietate publică în art. 858
ca fiind dreptul de proprietate ce aparţine statului sau unei unităţi
administrativ-teritoriale asupra bunurilor care prin natura lor sau prin
declaraţia legii, sunt de uz ori de interes public, cu condiţia să fie
dobândite prin unul din modurile dobândite de lege.
În doctrină, dreptul de proprietate publică a fost definit ca fiind
dreptul de proprietate al statului şi unităţilor administrativ –
teritoriale asupra bunurilor din domeniul public, care se exercită în
regim de drept public, fiind inalienabil, imprescriptibil şi insesizabil.
Reglementarea generală a dreptului de proprietate publică
este realizată în Constituţia României (art.136), Legea nr. 213/1998
privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, Codul civil
(art. 858-875) Legea fondului funciar,modificată şi completată prin
Legea nr. 247/2005 (art.4-6, art.29 alin.9, art. 35), Legea nr. 33/1994
privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, Legea nr.
215/2001 a administraţiei publice locale (art.121-124), Ordonanţa de
Urgenţă a Guvernului nr. 54/2006 privind regimul contractelor de
concesiune de bunuri proprietate publică, aprobată cu modificări prin
Legea nr. 22/2007.
Constituţia României, revizuită cuprinde reglementări cu
privire la garantarea şi ocrotirea proprietăţii publice prin lege (art.136
alin.2), titularii dreptului de proprietate publică (art. 136 alin.2),
obiectul dreptului de proprietate publică (art. 136 alin. 3), regimul
juridic al proprietăţii publice (art. 136 alin. 4), instituirea regulii
conform căreia reglementarea regimului juridic general al proprietăţii
se face prin lege organică (art. 73).
Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul
juridic al acesteia reprezintă legea cadru în privinţa proprietăţii
publice şi cuprinde reglementări referitoare la bunurile care fac
obiectul proprietăţii publice a statului şi unităţilor administrativ –
teritoriale, modalităţile de dobândire a proprietăţii publice, regimul
juridic al bunurilor proprietate publică, drepturile reale care
corespund dreptului de proprietate publică.
4.2. Caracterele juridice ale dreptului de proprietate publică
Dreptul de proprietate publică este absolut, exclusiv şi
perpetuu, dar prezintă şi caractere specifice. Astfel, Constituţia în art.
136 alin.4 şi Legea nr. 213/1998 în art. 11 şi Codul civil în art. 861
stipulează că bunurile proprietate publică sunt inalienabile,
imprescriptibile şi insesizabile.

Inalienabilitatea bunurilor proprietate publică

Bunurile aparţinând dreptului de proprietate publică nu pot fi
înstrăinate, nu pot forma obiectul unor garanţii reale (gaj, ipotecă),
sub sancţiunea nulităţii absolute a actelor juridice având ca obiect
înstrăinarea sau grevarea cu o sarcină reală. În condiţiile legii
organice, bunurile proprietate publică pot fi date în administrare
regiilor autonome ori instituţiilor publice, pot fi concesionate ori
închiriate şi pot fi date în folosinţă gratuită instituţiilor de utilitate
publică. Aceasta înseamnă că bunurile proprietate publică sunt scoase
din circuitul civil general.

Imprescriptibilitatea bunurilor proprietate publică

Bunurile aparţinând domeniului public al statului şi unităţilor
administrativ-teritoriale sunt imprescriptibile atât extinctiv, cât şi
achizitiv. Din punct de vedere extinctiv, acţiunea în revendicare a unui
bun poate fi exercitată oricând astfel că ea nu se stinge. Din punct de
vedere achizitiv, acţiunea în revendicare cu privire la un bun
aparţinând domeniului public nu poate fi paralizată prin invocarea
dobândirii dreptului de proprietate asupra bunului prin uzucapiune.
Astfel, conform art. 11 alin. 1 lit. c din Legea nr. 213/1998 şi art. 861
alin. 2 Cod civil, bunurile din proprietatea publică nu pot fi dobândite
de către alte persoane prin uzucapiune sau, după caz, prin posesia de
bună – credinţă asupra bunurilor mobile.

Insesizabilitatea bunurilor proprietate publică

Bunurile proprietate publică nu pot fi urmărite de creditorii
proprietarului lor sau de creditorii celor cărora le-au fost date în
administrare sau cu orice titlu. Urmărirea silită a bunurilor din
domeniul public al statului nu e posibilă, întrucât statul este prezumat
a fi mereu solvabil.

4.3. Subiectele dreptului de proprietate publică

Subiectele dreptului de proprietate publică sunt:
1. statul, pentru bunurile din domeniul public de interes
naţional ;
2. unităţile administrativ-teritoriale, pentru bunurile din
domeniul public de interes local.

4.4. Obiectul dreptului de proprietate publică

Constituţia României enumeră cu caracter general bunurile
proprietate publică ce alcătuiesc obiectul dreptului de proprietate
publică. Sfera de cuprindere a acestor bunuri este stabilită în art. 136
(3) care prevede că : „Bogăţiile de interes public ale subsolului, spaţiul
aerian, apele cu potenţial energetic valorificabil, de interes naţional,
plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice şi
ale platoului continental, precum şi alte bunuri stabilite de legea
organică, fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice”.
Legea nr. 213/1998 prevede că domeniul public e alcătuit din
bunurile prevăzute în art. 136 alin. 3 din Constituţie şi cele stabilite
prin anexa ce face parte integrantă din lege.
Conform art. 859 alin. 1 Cod civil, constituie obiect exclusiv al
proprietăţii publice bogăţiile de interes public ale subsolului, spaţiul
aerian,apele cu potenţial energetic valorificabil, de interes naţional,
plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice şi
ale platorului continental, precum şi alte bunuri stabilite prin lege
organică.
Criteriile în baza cărora sunt incluse în domeniul public anumite
bunuri sunt declaraţia legii, natura bunurilor şi afectaţiunea bunurilor.
În raport de criteriul declaraţiei legii fac parte din domeniul public
bunurile expres enumerate în acest sens de lege
După criteriul naturii bunurilor intră în domeniul public acele bunuri
care sunt de uz sau de interes public;
Dacă avem în vedere criteriul afectaţiunii bunurilor, intră în alcătuirea
domeniului public acele bunuri ce sunt destinate uzului sau interesului
public. Sunt bunuri de uz public acele bunuri care prin natura lor sunt
de folosinţă generală (parcuri publice, drumuri publice, pieţe publice);
de interes public sunt acele bunuri ce interesează toţi membri
societăţii, chiar dacă nu au acces nemijlocit la folosinţa acestor bunuri
(şcolile, spitalele, muzee, etc. )
Statul sau unităţile administrativ – teritoriale exercită posesia,
folosinţa şi dispoziţia asupra bunurilor care alcătuiesc domeniul
public, în limitele şi în condiţiile legii.
 Domeniul public poate fi caracterizat ca fiind acel domeniu din
care fac parte bunurile proprietate publică ce aparţin statului şi
unităţilor administrativ-teritoriale sau totalitatea bunurilor ce
formează obiectul dreptului de proprietate publică.
Bunurile ce formează obiectul dreptului de proprietate publică
alcătuiesc domeniul public şi se numesc bunurile domeniale, spre
deosebire de celelalte bunuri ce aparţin particularilor - persoane fizice
sau juridice - altele decât statul şi unităţile administrativ-teritoriale şi
care formează circuitul civil.
Noţiunea de domeniu public nu se confundă cu cea de
proprietate publică, deoarece domeniul public este o totalitate de
bunuri ce formează obiectul proprietăţii publice, în timp ce
proprietatea publică este o instituţie juridică ce are titulari strict
determinaţi prin norma constituţională. Sfera titularilor dreptului de
proprietate publică este stabilită prin Constituţie, în timp ce sfera
obiectului proprietăţii publice este începută în Constituţie şi
completată prin Legea nr. 213/1998. Regimul juridic al domeniului
public este dominat de principiul că bunurile aparţinând domeniului
public nu pot fi sustrase de la afectaţiunea lor normală pentru că
aceste bunuri sunt considerate inalienabile, imprescriptibile şi
insesizabile.
Alături de domeniul public, statul şi unităţile administrative deţin şi
bunuri care fac parte din domeniul privat. Din domeniul privat fac
parte bunurile care nu aparţin domeniului public, adică acele bunuri
mobile şi imobile pe care statul şi unităţile administrativ – teritoriale
le au ca orice persoană fizică sau juridică.
Potrivit art. 6 din Legea nr. 213/1998, fac parte din domeniul privat al
statului sau al unităţilor administrativ – teritoriale şi bunurile
dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989,
dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu
respectarea Constituţiei, a tratatelor la care România era parte şi a
legilor în vigoare la dat preluării lor de către stat.
În concluzie, proprietatea publică poate fi de domeniu public ori de
domeniu privat, respectiv celelalte bunuri care sunt obiect al
proprietăţii publice.

4.5. Modurile de dobândire a dreptului de proprietate publică

Conform art. 863 Cod civil, dreptul de proprietate publică
se dobândeşte:
a) prin achiziţie publică, efectuată în condiţiile legii;
b) prin expropriere pentru cauză de utilitate publică, în condiţiile
legii;
c) prin donaţie sau legat, acceptat în condiţiile legii, dacă bunul
prin natura lui sau prin voinţa dispunătorului, devine de uz sau de
interes public;
d) prin convenţie cu titlu oneros, dacă bunul, prin natura lui sau
prin voinţa dispunătorului, devine de uz ori de interes public;
e) prin transferul unui bun din domeniul privat al statului în
domeniul public al acestuia sau din doemniul privat al unei unităţi
administrativ-teritoriale în domeniul public al acesteia, în condiţiile
legii;
f) prin alte moduri stabilite de lege.
Actele administrative de trecere a unui bun în domeniu
public sunt supuse controlului instituţiilor de contencios administrativ
atunci când se apreciază că măsura luată este ilegală în sensul că
bunul respectiv nu îndeplinea condiţia utilităţii publice cerută de lege.
Un astfel de control vizează în primul rând dacă un astfel de bun poate
fi afectat uzului sau interesului public, adică dacă bunul respectiv este
de utilitate publică.

4.6. Execitarea dreptului de proprietate publică

Titularii dreptului de proprietate publică sunt statul şi unităţile
administrativ-teritoriale, ca subiecte de drept public, investite cu
prerogative de putere.
Exercitarea dreptului de proprietate publică revine, potrivit
dispoziţiilor legale, organelor centrale ale puterii executive- Guvern,
ministere, alte autorităţi centrale - pentru bunurile din domeniul
public naţional şi autorităţilor locale, pentru bunurile din domeniul
public de interes local; autorităţi care înfăptuiesc administrarea
generală a domeniului public.

DREPTUL DE PROPRIETATE PUBLICĂ (II)

5.1. Drepturile reale corespunzătoare proprietăţii publice

Constituţia prevede în art. 136 alin. 4 că bunurile proprietate
publică, în condiţiile legii organice, pot fi date în administrare regiilor
autonome ori instituţiilor publice sau pot fi concesionate ori
închiriate; de asemenea ele pot fi date în folosinţă gratuită instituţiilor
de utilitate publică.
Legea nr. 215/2001 a administraţiei publice locale, cuprinde în art.
123 şi art. 124 dispoziţii prin care sunt reglementate dreptul de
administrare, dreptul de concesiune, dreptul real de folosinţă gratuită
asupra bunurilor din domeniul public al unităţilor administrativ-
teritoriale, precum şi închirierea unor astfel de bunuri.
Referitor la dreptul de concesiune, cadrul legal se completează cu
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 54/2006 privind regimul
contractelor de concesiune de bunuri proprietate publică, aprobată cu
modificări prin Legea nr. 22/2007.
Codul civil reglementează în art. 866-875 drepturile reale
corespunzătoare proprietăţii publice, respectiv dreptul de
administrare, dreptul de concesiune şi dreptul de folosinţă cu titlu
gratuit.

5.1.1. Dreptul de administrare

Reglementarea legală
Potrivit art. 136 alin. 4 din Constituţie, în condiţiile legii organice
bunurile proprietate publică pot fi date în administrarea regiilor
autonome ori instituţiilor publice, iar conform art. 12 din Legea nr.
213/1998, bunurile din domeniul public pot fi date, după caz, în
administrarea regiilor autonome, a prefecturilor, a autorităţilor
administraţiei publice centrale şi locale, a altor instituţii publice de
interes naţional, judeţean sau local.
Codul civil reglementează dreptul de administrare în art. 867-
870.
Titularii dreptului de administrare
În raport de reglementările legale, titularii dreptului de
administrare sunt regiile autonome şi instituţiile publice. Aceasta
înseamnă că dreptul de administrare se poate constitui numai în
favoarea regiilor autonome, prefecturilor, autorităţilor publice
centrale şi locale cu personalitate juridică (ministere, consilii
judeţene, consilii locale) şi instituţiilor publice de interes naţional,
judeţean sau local.
Constituirea dreptului de administrare
Legea nr. 213/1998 dispune că darea în administrare se
realizează, după caz, prin hotărâre a Guvernului, prin hotărârea
consiliului judeţean, respectiv a Consiliului General al Municipiului
Bucureşti, sau prin hotărârea consiliului local.
Codul civil prevede în art. 867 că dreptul de administrare se
constituie prin hotărâre a Guvernului, a consiliului judeţean sau, după
caz, a consiliului local, iar aceste autorităţi sunt cele care controlează
modul de exercitare a dreptului de administrare.
Caracterele juridice ale dreptului de administrare
Dreptul de administrare este un drept real, constituit pe temeiul
proprietăţii publice.
Sub aspectul caracterelor juridice, dreptul de administrare are
aceleaşi caractere ca şi dreptul de proprietate public, respectiv este
un drept inalienabil, imprescriptibil şi insesizabil.
Dreptul de administrare nu conferă titularului său dispoziţia juridică
asupra bunului, dar acesta are, în condiţiile legii, un drept de
dispoziţie materială.
În raport de dispoziţiile art. 12 alin. 3 din Legea nr. 213/1998 şi
art. 868 alin.2 Cod civil, titularul dreptului de administrare poate
folosi şi dispune de bunul dat în administrare, în condiţiile stabilite de
lege şi, dacă este cazul, de actul de constituire.
Exercitarea dreptului de administrare
 Titularul dreptului de administrare poate să posede, să
folosească bunul şi să dispună de acesta, în condiţiile actului prin care
i-a fost dat bunul în administrare.
Dreptul de administrare va putea fi revocat numai dacă titularul
său nu-şi exercită drepturile şi nu-şi execută obligaţiile născute din
actul de transmitere.
În litigiile privitoare la dreptul de administrare, în instanţă
titularul acestui drept va sta în nume propriu.
În litigiile referitoare la dreptul de proprietate asupra bunului,
titularul dreptului de administrare are obligaţia să arate instanţei cine
este titularul dreptului de proprietate, potrivit prevederilor Codului
de procedură civilă. Titularul dreptului de administrare răspunde, în
condiţiile legii, pentru prejudiciile cauzate ca urmare a neîndeplinirii
acestei obligaţii, iar neîndeplinirea acestei obligaţii poate atrage
revocarea dreptului de administrare.
În aceste litigii, statul este reprezentat de Ministerul Finanţelor
Publice, iar unităţile administrativ – teritoriale, de către consiliile
judeţene, de Consiliul General al Municipiului Bucureşti sau de
consiliile locale, care dau mandat scris, în fiecare caz, preşedintelui
consiliului judeţean sau primarului, iar acesta poate desemna un alt
funcţionar sau un avocat care să-l reprezinte în faţa instanţei.
Stingerea dreptului de administrare
Codul civil prevede în art. 869 că dreptul de administrare încetează
odată cu încetarea dreptului de proprietate publică ori prin actul de
revocare emis, în condiţiile legii,dacă interesul public o impune, de
organul care l-a constituit.

5.1.2. Dreptul de concesiune

 Noţiunea de concesiune
Concesionarea bunurilor proprietate publică reprezintă o modalitate
de integrare în circuitul economic a bunurilor proprietate publică.

Caracterele juridice ale dreptului de concesiune

Dreptul de concesiune asupra bunurilor proprietate publică este un
drept real principal inalienabil, imprescriptibil şi insesizabil, constituit
cu titlu oneros în baza unui contract de concesiune încheiat încheiat
între o autoritate publică şi un subiect de drept privat, conferind
titularului posesia, folosinţa şi dispoziţia, conform obligaţiilor care
rezultă din contract, pe o perioadă determinată de timp.

Reglementarea legală a dreptului de concesiune

Actualul cadru legislativ în materia dreptului de concesiune s-a impus
având în vedere necesitatea şi urgenţa compatibilizării depline a
legislaţiei naţionale în domeniul concesiunilor cu reglementările şi
practica Uniunii Europene.
Cadrul juridic general al dreptului de concesiune îl constituie
dispoziţiile constituţionale (art. 136 pct.4), Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr. 54/2006 privind regimul contractelor de concesiune de
bunuri proprietate publică, aprobată cu modificări prin Legea nr.
22/2007, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 34/2006 privind
atribuirea contractelor de achiziţie publică, a contractelor de
concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiuni de
servicii, aprobată prin Legea nr. 337/2006, Hotărârea Guvernului nr.
925/2006 Hotărârea Guvernului nr.71/2007, Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr. 76/2010 şi Directiva 2004/18/CE a Parlamentului
European şi a Consiliului.
Codul civil reglementează dreptul de concesiune în art. 871-873.
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 54/2006 şi Ordonanţa de
urgenţă a Guvernului nr. 34/2006 nu se aplică în mod cumulativ, iar
distincţia situaţiilor în care sunt incidente cele două acte normative
rezultă din indicarea în cele două acte normative a excepţiilor de
aplicare. Putem afirma că în prezent se distinge între regimul juridic al
concesiunii bunurilor proprietate publică, reglementat de dispoziţiile
Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 54/2006 şi regimul juridic al
contractelor de concesiune de lucrări publice şi al contractelor de
concesiune de servicii publice, reglementat de prevederile Ordonanţei
de urgenţă a Guvernului nr. 34/2006.
În doctrină s-a precizat că problemele de calificare apar mai cu seamă
pentru acele situaţii în care realizarea unei lucrări publice ori a unui
serviciu public implică folosirea unor bunuri aflate în proprietate
publică. Astfel, potrivit art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului
nr. 54/2006, atunci când obiectul concesiunii îl reprezintă atribuirea
contractelor de achiziţie publică, concesiunea de lucrări publice şi
concesiunea de servicii publice, se aplică exclusiv Ordonanţa de
urgenţă a Guvernului nr. 34/2006, preluând cadrul şi procedura de
aplicare contractului în cauză şi în ceea ce priveşte dreptul de
exploatare a bunului public.

Obiectul dreptului de concesiune

Dreptul de concesiune se constituie numai asupra bunurilor
proprietate publică a statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale,
în raport de prevederile art. 3 din O.U.G. nr. 54/2006, care dipune că
obiectul contractului de concesiune îl constituie bunurile care sunt
proprietate publică a statului sau a unităţilor administrativ –
teritoriale, potrivit Constituţiei şi reglementărilor legale privind
proprietatea publică.

Titularii dreptului de concesiune

Părţile contractului de concesiune sunt concedentul şi
concesionarul.
Au calitatea de concedent, în numele statului, judeţului,
oraşului sau comunei:
- ministerele sau alte organe de specialitate ale administraţiei publice
centrale, pentru bunurile din domeniul public naţional;
- consiliile judeţene, consiliile locale, Consiliul General al Municipiului
Bucureşti sau instituţiile publice de interes local, pentru bunurile din
domeniul public judeţean sau local .
Calitatea de concesionar o poate avea orice persoană fizică sau
juridică, română ori străină, după cum prevede şi art. 871 alin.2 Cod
civil.

Constituirea dreptului de concesiune

Dreptul de concesiune se constituie prin contractul de
concesiune.
Potrivit art. 1 alin. 2 din O.U.G. nr. 54/2006, contractul de concesiune
este acel contract încheiat în formă scrisă prin care o autoritate
publică, denumită concedent, transmite, pe o perioadă determinată,
unei persoane, denumite concesionar, care acţionează pe riscul şi
răspunderea sa, dreptul şi obligaţia de exploatare a unui bun
proprietate publică în schimbul unei redevenţe.
Conform art. 7 din O.U.G. nr. 54/2006, contractul de concesiune se
încheie în conformitate cu legea română, indiferent de naţionalitatea
sau de cetăţenia concesionarului, pentru o perioadă care nu va putea
depăşi 49 de ani, începând de la data semnării lui.
Durata concesiunii se stabileşte de către concedent pe baza studiului
de oportunitate şi poate fi prelungit pentru o perioadă egală cu cel
mult jumătate din durata sa iniţială, prin simplul acord de voinţă al
părţilor.
Art. 13 din O.U.G. nr. 54/2006 stabileşte că principiile care stau la
baza atribuirii contractelor de concesiune sunt:
-transparenţa – punerea la dispoziţia tuturor celor interesaţi a
informaţiilor referitoare la aplicarea procedurii pentru atribuirea
contractului de concesiune;
- tratamentul egal – aplicarea, într-o manieră nediscriminatorie, de
către autoritatea publică, a criteriilor de atribuire a contractului de
concesiune;
- proporţionalitatea – presupune că orice măsură stabilită de
autoritatea publică trebuie să fie necesară şi corespunzătoare naturii
contractului;
- nediscriminarea – aplicarea de către autoritatea publică a aceloraşi
reguli, indiferent de naţionalitatea participanţilor la procedura de
atribuire a contractului de concesiune, cu respectarea condiţiilor
prevăzute în acordurile şi convenţiile la care România este parte;
- libera concurenţă – asigurarea de către autoritatea publică a
condiţiilor pentru ca orice participant la procedura de atribuire să aibă
dreptul de a deveni concesionar în condiţiile legii, ale convenţiilor şi
acordurilor internaţionale la care România este parte.
 Procedurile de atribuire a contractului de concesiune sunt ,
conform art. 14 din O.U.G. nr. 54/2006, licitaţia – procedura la care
orice persoană fizică sau juridică interesată are dreptul de a depune
ofertă şi negocierea directă – procedura prin care concedentul
negociază clauzele contractuale, inclusiv redevenţa, cu unul sau mai
mulţi participanţi la procedura de atribuire a contractului de
concesiune.
De regulă, concedentul are obligaţia de a atribui contractul de
concesiune prin aplicarea procedurii licitaţiei.

Exercitarea dreptului de concesiune

Pe durata contractului, concesionarul are dreptul să folosească
bunul concesionat şi să-i culeagă fructele, conform naturii bunului şi
scopului urmărit de părţi. În egală măsură, concesionarul are
obligaţia de a asigura exploatarea eficientă, în regim de continuitate şi
de permanenţă a bunurilor proprietate publică ce fac obiectul
concesiunii. Având în vedere obligaţia concesionarului de a restitui
bunurile de retur, proprietate publică, rezultă faptul că acesta nu are
dispoziţia juridică asupra bunurilor concesionate.
La încetarea concesiunii, bunurile proprietate publică care au
făcut obiectul concesiunii, numite bunuri de retur, revin
concedentului, de plin drept, în mod gratuit, libere de orice sarcini, iar
bunurile proprii ale concesionarului, folosite de acesta pe duta
concesiunii, rămân proprietatea concesionarului.
Sub aspectul exercitării dreptului de concesiune, codul civil
stipulează în art. 872 alin. 1 dreptul concesionarului de a efectua orice
acte materiale sau juridice necesare pentru a asigura exploatarea
bunului. Sub sancţiunea nulităţii absolute, concesionarul nu poate
înstrăina şi nici greva bunul dat în concesiune sau, după caz, bunurile
destinate ori rezultate din realizarea concesiunii şi care trebuie,
potrivit legii sau actului constitutiv, să fie predate concedentului la
încetarea, din orice motive, a concesiunii.
Concesionarului îi revin fructele şi productele bunului
concesionat, în limitele prevăzute de lege şi în actul de constituire,
conform art. 872 alin. 2 Cod civil.
Încetarea dreptului de concesiune
Contractul de concesiune încetează în modurile prevăzute de
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 54/2006, respectiv prin
ajungerea la termenul prevăzut în contract; denunţarea unilaterală a
contractului de către concedent; reziliere, în cazul neexecutării
culpabile a obligaţiilor de către oricare din părţile contractului, cu
obligaţia de plată a unei despăgubiri a părţii care nu şi-a executat
obligaţia; dispariţia, din cauză de forţă majoră, a bunului concesionat,
precum şi în cazul imposibilităţii obiective a concesionarului de a-l
exploata, prin renunţare, fără plata vreunei despăgubiri.
Soluţionarea litigiilor apărute în legătură cu atribuirea, încheierea,
executarea, modificarea şi încetarea contractului de concesiune se
realizează potrivit prevederilor Legii contenciosului administrativ nr.
554/2004, cu modificările ulterioare.
Acţiunea în justiţie se introduce la secţia de contencios administrativ a
tribunalului în a cărui jurisdicţie se află sediul concedentului.
Împotriva hotărârii tribunalului se poate declara recurs la secţia de
contencios administrativ a curţii de apel, conform prevederilor legale.

5.1.3.Darea în folosinţă gratuită

Reglementarea legală
Dreptul real de folosinţă gratuită a bunurilor proprietate publică este
consacrat legislativ în art. 136 alin. 4 din Constituţie, art. 17 din Legea
nr. 213/1998 ,art. 124 din Legea nr. 215/2001 şi art. 874-875 Cod civil.
Obiectul dreptului de dare în folosinţă gratuită
În conformitate cu dispoziţiile legale, statul şi unităţile
administrativ – teritoriale pot da imobile din patrimoniul lor, în
folosinţă gratuită, pe termen limitat, persoanelor juridice fără scop
lucrativ, care desfăşoară activitate de binefacere sau de utilitate
publică, ori serviciilor publice.
Dreptul de folosinţă gratuită are ca obiect bunuri imobile şi
bunuri mobile proprietate publică a statului sau unităţilor
administrativ-teritoriale.
Titularii dreptului de dare în folosinţă gratuită
Titularii dreptului de dare în folosinţă gratuită sunt numai persoane
juridice fără scop lucrativ, care desfăşoară activitate de binefacere sau
de utilitate publică ori serviciile publice.
Conţinutul dreptului de dare în folosinţă gratuită
Dreptul de folosinţă gratuită se naşte prin acte ale autorităţilor
publice şi este asemănător dreptului de administrare, astfel că
titluarul poate să posede şi să folosească bunul proprietate publică
care formează obiectul dreptului.

5.1.4. Închirierea bunurilor proprietate publică

 Închirierea bunurilor proprietate publică se face în condiţiile
reglementate în art. 136 alin. 4 din Constituţie şi art. 125 din Legea nr.
215/2001.
Închirierea bunurilor proprietate publică a statului sau a
unităţilor administrativ – teritoriale se aprobă, după caz, prin hotărâre
a Guvernului, a consiliului judeţean, a Consiliului General al
Municipiului Bucureşti sau a consiliului local, iar contractul de
închiriere cuprinde clauze de natură să asigure exploatarea bunului
închiriat, potrivit specificului acestuia.
Contractul de închiriere se poate încheia de titularul
dreptului de proprietate sau de administrare cu orice persoană fizică
sau juridică, română sau străină.
Închirierea bunurilor proprietate publică se face prin licitaţie publică,
iar sumele încasate din închiriere se fac venit la bugetul de stat sau
bugetele locale.
În cazul în care contractul de închiriere este încheiat de către titularul
dreptului de administrare, acesta va avea dreptul să încaseze din
chirie o cotă – parte între 20 – 50%, stabilită, după caz, prin hotărâre a
Guvernului, a Consiliului General al Municipiului Bucureşti, a
consiliului judeţean, a Consiliului General al municipiului Bucureşti
sau a consiliului local prin care s-a aprobat închirierea.

5.2. Stingerea dreptului de proprietate publică

Conform art. 10 din Legea nr. 213/1998 dreptul de proprietate
publică încetează prin pieirea bunului şi prin trecerea bunului în
domeniul privat.
Codul civil stipulează în art. 864 că dreptul de proprietate
publică se stinge dacă bunul a pierit ori a fost trecut în domeniul
privat, dacă a încetat uzul sau interesul public, cu respectarea
condiţiilor prevăzute de lege.
Trecerea unui bun din domeniul public în domeniul privat se
face prin hotărâre a Guvernului, a consiliului judeţean, a Consiliului
General al Municipiului Bucureşti, a consiliului local, după caz, cu
excepţia cazului în care prin Constituţie sau prin legi speciale se
dispune altfel. Hotărârea guvernului sau a organului administraţiei
publice se poate ataca, în condiţiile legii conteciosului administrativ.
O cauză specială de încetare a dreptului de proprietate publică
este stipulată în art. 35 din Legea nr. 33/1994, în ipoteza retrocedării
imobilelor expropriate către foştii proprietari în cazul neutilizării
imobilelor conform scopului de utilitate publică timp de un an de la
data exproprierii.

5.3. Apărarea dreptului de proprietate publică

Potrivit art. 865 Cod civil, obligaţia apărării în justiţie a
proprietăţii publice revine titularului, iar titularii drepturilor
corespunzătoare proprietăţii publice sunt obligaţi să îl informeze pe
proprietar cu privire la orice tulburare adusă dreptului de proprietate
publică şi să îl introducă în proces pe titluarul dreptului de proprietate
publică, în condiţiile prevăzute de Codul de procedură civilă.

CONSIDERAŢII GENERALE ÎN MATERIA EXPROPRIERII

6.1. Noțiunea de expropriere

Exproprierea a fost definită ca fiind un mod originar de dobândire a
proprietăţii constând în trecerea forţată în proprietate publică, prin
hotărâre judecătorească, a unor imobile aflate în proprietate privată,
cu o dreaptă şi prealabilă despăgubire, pentru cauză de utilitate
publică.
Într-o altă formulare, exproprierea a fost definită ca fiind o instituţie
juridică de drept public care constă în achiziţia forţată, cu titlu oneros,
pentru cauză de utilitate publică, în condiţiile legii şi sub control
judiciar, a unor bunuri imobile proprietate privată.
6.2. Reglementarea legală
Exproprierea este reglementată în art. 44 alin. 3 şi 6 din Constituţie,
art. 562 alin.3 Cod civil, Legea nr. 33/1994, Hotărârea Guvernului nr.
583/1994, şi în Normele metodologice de aplicare a acestei legi,
aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 941/2004.
Interesul public poate duce nu doar la limitarea exerciţiului
unor atribute ale dreptului de proprietate, dar şi la pierderea acestuia
cu privire la bunuri imobile. Această posibilitate este reglementată de
Constituţie care în art. 44 alin. 3 prevede că „nimeni nu poate fi
expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit
legii, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire” şi în Legea nr. 33/1994
care cuprinde dispoziţii de natură să asigure cadrul legal adecvat
procedurilor de expropriere şi stabilire a despăgubirilor, dar şi
apărarea dreptului de proprietate privată.
Legea nr. 33/1994 se completează cu Regulamentul privind
procedura de lucru a comisiilor pentru efectuarea cercetării prealabile
în vederea declarării utilităţii publice pentru lucrări de interes naţional
sau de interes local.
6.3. Obiectul exproprierii
Potrivit art. 2 din Legea nr.33/1994, pot fi expropriate bunurile
imobile proprietatea persoanelor fizice sau persoanelor juridice cu sau
fără scop lucrativ, precum şi cele aflate în proprietatea privată a
comunelor, municipiilor şi judeţelor.
În raport de dispoziţia legală enunţată, rezultă că nu pot fi
expropriate:
bunurile imobile proprietate publică, deoarece acestea sunt afectate
unei utilităţi publice, atât prin natura cât şi prin destinaţia lor;
bunurile imobile aflate în proprietatea privată a statului sau unităţilor
administrativ-teritoriale, deoarece schimbarea regimului juridic prin
includerea în categoria bunurilor proprietate publică are loc prin
hotărâre de guvern/hotărârea consiliului judeţean/hotărârea
Consiliului General al Municipiului Bucureşti/hotărârea consiliului
local (conform art.8 din Legea nr.213/1998), astfel că nu mai este
necesară exproprierea.

6.4. Transferul amiabil al imobilelor proprietate privată

Prin lege s-a creat posibilitatea încheierii unei înţelegeri între
titularul dreptului de proprietate asupra imobilului vizat de
expropriator prinîncheierea unui contract civil - contract de vânzare,
contract de schimb sau contract de donație – pentru a se evita
parcurgerea procedurii de expropriere precum și scurtarea perioadei
de timp necesară începerii lucrărilor de utilitate publică. Astfel,
potrivit art. 4 alin.1 din Legea nr.33/1994, cei interesați pot conveni
atât a modalității de transfer al dreptului de proprietate, cât și asupra
cuantumului și naturii despăgubirii, cu respectarea dispozițiilor legale
privind condițiile de fond, de formă și de publicitate, fără a se
declanșa procedura de expropriere prevăzută de lege. Alin. 2 al
aceluiași text prevede că în cazul în care acordul de voință al părților
privește numai modalitatea de transfer al dreptului de proprietate,
dar nu și cuantumul sau natura despăgubirii, instanțele judecătorești
vor lua act de înțelegerea părților și vor stabili numai cuantumul sau
natura despăgubirii, potrivit capitolului IV din lege.
Înțelegerea părților poate interveni și după declanșarea
procedurii exproprierii, în fața instanței de judecată, când, în acord cu
învoirea părților asupra exproprierii și asupra despăgubirii, aceasta va
lua act de învoială și va pronunța o hotărâre definitivă. Pentru ipoteza
în care pările s-au învoit doar cu privire la expropriere, dar nu și
asupra despăgubirii, instanța ia act de învoială și va stabili
despăgubirea.
Referitor la înțelegerea părților, având în vedere faptul că aceasta
îmbracă forma unui contract, aceasta trebuie să îndeplinească
condițiile esențiale pentru validitatea contractului reglementate de
art.1179 Cod civil, respectiv: capacitatea de a contracta;
consimțământul părților; un obiect determinat și licit; o cauză licită și
morală.În măsura în care legea prevede o anumită formă a
contractului, aceatsa trebuie respectată, sub sancțiunea prevăzută de
dispozițiile legale aplicabile.

6.5. Comparație între expropriere, rechiziție și confiscare

Exproprierea este un act de putere publică prin care se realizează
dobândirea forțată a proprietății private asupra imobilelor necesare
executării lucrărilor de utilitate publică, în schimbul unei despăgubiri.
Exproprierea are ca obiect bunuri imobile și se poate face numai
pentru cauză de utilitate publică, iar în acord cu dispozițiile legale în
materie pentru a opera sunt necesare două condiții cumulative:
declararea utilității publice;
stabilirea unei juste și prealabile despăgubiri
Exproprierea se deosebește de rechiziție care reprezintă o restricție în
exercitarea dreptului de proprietate.
Rechiziția este o limită a exercitării dreptului de proprietate privată,
cu caracter excepțional, care poate fi luată numai de organele
autorității publice împuternicite, în cazurile și cu respectarea
condițiilor expres prevăzute de lege, având ca obiect cedarea
temporară a folosinței unor bunuri mobile sau imobile de către
agenții economici, instituții publice, precum și alte persoane fizice și
juridice, care au calitatea de proprietari sau de deținători legali.
Rechiziția este reglementată în Legea nr.132/1997 privind
rechizițiile de bunuri și prestările de servicii în interes public,
modofocată prin Legea nr.410/2004. Potrivit art. 1 din lege, rechiziţia
de bunuri şi prestările de servicii reprezintă măsura cu caracter
excepţional prin care autorităţile publice împuternicite prin lege
obligă operatorii economici, instituţiile publice, precum şi alte
persoane juridice şi fizice la cedarea temporară a unor bunuri mobile
sau imobile, în condiţiile legii.
Spre deosebire de expropriere, rechiziția nu reprezintă o
lipsire a dreptului de proprietate privată, ci numai o lipsire de
atributul folosinței pe durata prevăzută de lege.
În același timp, caracterul excepțional al rechiziției limitează luarea
acestei măsuri numai la cazurile de declarare a mobilizării generale
totale sau parțiale ori a stării de război, de instituire a stării de asediu
sau de urgență, ori în scop de prevenire, localizare și înlăturare a
urmărilor unor dezastre. Măsura rechiziției se paote dispune nu
numai la începutul ci și pe durata acestor situații excepționale.
Cât timp durează rechiziția, proprietarii sau deținătorii sunt scutiți de
plata taxelor și impozitelor pentru bunurile rechiziționate, iar
obligațiile născute din contractele legal încheiate cu privire la aceste
bunuri se suspendă.
În ceea ce privește obiectul rechiziției, se pot rechiziționa următoarele
categorii de bunuri:
mijloacele de transport cu tracțiune animală, auto, feroviare, aeriene
și navale;
instalații portuare și dane;
sisteme, instalații și tehnică de aerodrom, de comunicații și de
telecomunicații;
surse de alimentare energetice;
tehnică de calcul;
tehnică și materiale topografice, tipografice, audiovizuale, de
construcții și căi ferate;
carburanți-lubrifianți, utilaje și materiale pentru transportul și
depozitarea acestora;
clădiri;
terenuri;
piese de schimb și materiale pentru întreținere și reparații;
utilaje și materiale pentru dotarea atelierelor de reparații;
articole de echipament, de protecție, de regie, de gospodărie și de
igienă personală;
alimente și materiale pentru preparat, servit, distribuit și transportat
hrană;
animale;
furaje;
tehnică, aparatură și materiale sanitar – veterinare.
Legea prevede că nu sunt supuse rechiziției următoarele categorii de
bunuri:
obiecte de uz personal și de gospodărie casnică;
bunurile personale strict necesare exercitării profesiei sau ocupației,
prin care persoana respectivă își asigură existența;
vehiculele cu tracțiune animală sau mecanică aparținând invalizilor,
văduvelor de război și orfanilor minori;
părțile din imobilele stict necesare ocupanților;
clădirile penitenciarelor și ale școlilor speciale de muncă și reeducare;
bunurile caselor și căminelor de copii, de handicapați și de bătrâni;
bunurile din patrimoniul cultural-național sau internațional;
bunurile care aparțin bisericilor, mănăstirilor sau caselor de rugăciuni
ale cultelor sau ale asociațiilor religioase, recunoscute de stat,
necesare pentru exercitarea cultului, precum și locuințele monahilor;
cantitățile de cereale, alimente, legume și fructe necesare consumului
proprietarulșui și al familiei sale, semințele necesare însămânțărilor,
precum și animalele de reproducție și animalele matcă;
bunurile aflate în rezervele materiale naționale și în rezerva de
mobilizare, constituite potrivit dispozițiilor legale;
bunurile misiunilor diplomatice și ale oficiilor consulare străine;
bunurile aparținând persoanelor juridice și fizice străine, domiciliate
sau cu reședință ori cu sediul pe teritoriul României, care, prin
acorduri internaționale, sunt exceptate de la rechiziții;
materialele sanitar – farmaceutice necesare tratamentului bolnavilor
cronici, care fac dovada acestei situații.
Prin comparație cu exproprierea, bunurile rechiziționate sunt puse la
dispoziția forțelor apărării naționale sau a autorităților publice în
cazurile de declarare a mobilizării generale totale sau parțiale ori a
stării de război, de instituire a stării de asediu sau de urgență, ori în
scop de prevenire, localizare și înlăturare a urmărilor unor dezastre,
iar la încetarea acestor situații bunurile neconsumptibile se restituie
proprietarilor.
Prin hotărâre a Guvernului sau ordin al prefectului, după caz, se
stabilesc cantitățile de bunuri, durata rechiziției, procedura
rechiziționării și a chemării pentru prestări de servicii în interes public.
Sub aspect procedural, rechiziționarea bunurilor se face de către
centrele militare, în caz de mobilizare sau de război, precum și de
către prefect, pentru prevenirea, localizarea și înlăturarea urmărilor
unor dezastre.
După expirarea perioadei pentru care este făcută rechiziția sau
la încetarea cauzelor care au determinat rechiziția, bunurile se
restituie celor de la care au fost rechiziționate în baza unui proces-
verbal. Dacă bunurile au suferit degradări sau deprecieri, proprietarii
bunurilor rechiziționate au dreptul la despăgubiri:
prin chirie, a cărei modalitate de calcul se stabilește prin hotărâre a
Guvernului;
prin acordarea diferenței de valoare corespunzătoare, pentru
bumurile care se restituie cu degradări majore;
prin acordarea unui bun similar sau prin plata contravalorii bunului,
stabilită în funcție de starea tehnică și de gradul de uzură la momentul
rechiziției, în cazul în care, din motive obiective, acesta nu mai poate fi
restituit.
În concluzie, rechiziția se deosebește de expropriere deoarece:
rechiziția nu reprezintă o lipsire a dreptului de proprietate privată, ci
numai o lipsire de atributul folosinței pe durata prevăzută de lege;
se pot rechiziţiona atât bunuri imobile cât şi bunuri mobile;
interesul public care justifică rechiziţionarea bunurilor este delimitat
de lege, respectiv: declararea mobilizării generale sau parţiale, a stării
de război, instituirea stării de asediu sau de urgenţă, concentrări,
exerciţii şi antrenamente de mobilizare;
cu excepţia bunurilor consumptibile şi a celor perisabile, bunurile se
restituie celor de la care au fost rechiziţionate, la expirarea
termenului sau la încetarea cauzelor care au determinat
rechiziţionarea acestora;
dreptul la despăgubiri există numai dacă bunurile au suferit degradări
sau devalorizări;
despăgubirea nu este prealabilă.
În legislaţia penală şi contravenţională sunt prevăzute condiţiile în
care se poate dispune confiscarea bunurilor destinate,folosite sau
rezultate din infracţiuni sau contravenţii.
Măsura confiscării presupune, ca şi exproprierea, lipsirea titularului
de dreptul de proprietate asupra bunului confiscat.
Confiscarea este o măsură de siguranţă, reglementată de Codul penal,
Capitolul II intitulat Regimul măsurilor de siguranţă, art.112 şi 1121.
Art.112 Cod penal reglementează confiscarea specială, iar art.1121
Cod penal reglementează confiscarea extinsă.
Confiscarea specială constă în trecerea forțată și gratuită în
proprietatea statului a următoarelor categorii de bunuri:
bunurile produse prin săvârşirea faptei prevăzute de legea penală;
bunurile care au fost folosite, în orice mod, sau destinate a fi folosite
la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, dacă sunt ale
făsptuitorului sau dacă, aparţinând altei persoane, aceasta a cunoscut
scopul folosirii lor;
bunurile folosite, imediat după săvârşirea faptei, pentru a asigura
scăparea făptuitorului sau păstrarea folosului ori a produsului obţinut,
dacă sunt ale făsptuitorului sau dacă, aparţinând altei persoane,
aceasta a cunoscut scopul folosirii lor;
bunurile care au fost date pentru a determina săvârşirea unei fapte
prevăzute de legea penală sau pentru a-l răsplăti pe infractor;
bunurile dobândite prin săvârşirea faptei prevăzute de legea penală,
dacă nu sunt restituite persoanei vătămate şi în măsura în care nu
servesc la despăgubirea acesteia;
bunurile deţinute contrar dispoziţiilor legale;
Dacă bunurile supuse confiscării nu se găsesc, în locul lor se confiscă
bani şi bunuri până la concurenţa valorii acestora.
Art.1121 Cod penal care reglementează confiscarea extinsă dispune că
sunt supuse confiscării şi alte bunuri decât cele menţionate la art.112,
în cazul în care persoana este condamnată pentru comiterea uneia
dintre următoarele infracţiuni, dacă fapta este susceptibilă să îi
procure un folos material şi pedeapsa precăzută de lege este
închisoarea de 4 ani sau mai mare:
infracţiuni privind traficul de droguri şi de precursori;
infracţiuni privind traficul şi exploatarea persoanelor vulnerabile;
infracţiuni privind frontiera de stat a României;
infracţiunea de spălare a banilor;
infracţiuni din legislaţia privind prevenirea şi combaterea
pornografiei;
infracţiuni din legislaţia privind combaterea terorismului;
constituirea unui grup infracţional organizat;
infracţiuni contra patrimoniului;
nerespectarea regimului armelor, muniţiilor, materialelor nucleare şi
materiilor explozive;
falsificarea de monede, timbre sau alte valori;
divulgarea secretului economic, concurenţa neloială, nerespectarea
dispoziţiilor privind operaţii de import sau export, deturnarea de
fonduri, infracţiuni privind regimul importului şi al exportului, precum
şi al introducerii şi scoaterii din ţară de deşeuri şi reziduri;
infracţiuni privind jocurile de noroc;
infracţiuni de corupţie, infracţiunile asimilate acestora, precum şi
infracţiunile împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene;
infracţiuni de evaziune fiscală;
infracţiuni privind regimul vamal;
infracţiuni de graudă comise prin sisteme infromatice şi mijloace de
plată electronice;
traficul de organe, ţesuturi sau celule de origine umană.
Prin bunuri se înţeleg şi sumele de bani.
Pentru a se dispune confiscarea extinsă, se cer întrunite cumulativ
următoarele condiţii:
valoarea bunurilor dobândite de persoana condamnată, într-o
perioadă de 5 ani înainte şi, dacă este cazul, după momentul săvârşirii
infracţiunii, până la data emiterii actului de sesizare a instanţei,
depăşeşte în mod vădit veniturile obţinute de aceasta în mod ilicit;
instanţa are convingerea că bunurile respective provin din activităţi
infracţionale de natura celor prevăzute la alin.1 art.1121 Cod penal.
Pentru aplicarea măsurii de siguranţă, se va ţine seama şi de valoarea
bunurilor transferate de către persoana condamnată sau de un terţ
unui membru al familiei sau unei persoane juridice asupra căreia
persoana condamnată deţine controlul.
În materie contravenţională, conform art.5 din Ordonanţa
Guvernului nr.2/2001, privind regimul juridic al contravenţiilor,
actualizată prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.41/2016,
printre sancţiunile complementare este enumerată şi confiscarea
bunurilor destinate, folosite sau rezultate din contravenţii.
Confiscarea se aduce la îndeplinire de organul care a dispus
această măsură, în condiţiile legii.
În caz de anulare sau de constatare a nulităţii procesului –
verbal bunurile confiscate, cu excepţia celor a căror deţinere sau
circulaţie este interzisă prin lege, se restituie de îndată celui în drept.
Dacă bunurile au fost valorificate, instanţa de judecată va
dispune să se achite celui în drept o despăgubire care se stabileşte în
raport cu valoarea de circulaţie a bunurilor.
EXPROPRIEREA ÎN REGLEMENTAREA LEGII NR.33/1994 PRIVIND
EXPROPRIEREA PENTRU CAUZĂ DE UTILITATE PUBLICĂ

7.1.Principiile exproprierii
Exproprierea este guvernată de următoarele principii:
1. Existenţa unei cauze de utilitate publică
Exproprierea se poate face numai pentru lucrări de utilitate publică,
care potrivit art. 5 din Legea nr. 33/1994 se declară pentru lucrări de
interes naţional sau de interes local.
Conform art. 6 din Legea nr. 33/1994 sunt de utilitate publică lucrările
privind: prospecţiunile şi explorările geologice; extracţia şi prelucrarea
substanţelor minerale utile; instalaţii pentru producerea energiei
electrice; căile de comunicaţii, deschiderea, alinierea şi lărgirea
străzilor; sistemele de alimentare cu energie electrică,
telecomunicaţii, gaze, termoficare, apă, canalizare; instalaţii pentru
protecţia mediului; îndiguiri şi regularizări de râuri, lacuri de
acumulare pentru surse de apă şi atenuarea viiturilor; derivaţii de
debite pentru alimentări cu apă şi pentru devierea viiturilor; staţii
hidrometeorologice, seismice şi sisteme de irigaţii şi desecări; lucrări
de combatere a eroziunii de adâncime; clădirile şi terenurile necesare
construcţiei de locuinţe sociale şi altor obiective sociale de
învăţământ, sănătate, cultură, sport, protecţie şi asistenţă socială,
precum şi de administraţie publică şi pentru autorităţile judecătoreşti;
salvarea, protejarea şi punerea în valoare a monumentelor,
ansamblurilor şi siturilor istorice, precum şi a parcurilor naţionale,
rezervaţiilor naturale şi a monumentelor naturii; prevenirea şi
înlăturarea urmărilor dezastrelor naturale – cutremure, inundaţii,
alunecări de terenuri; apărarea ţării, ordinea publică şi siguranţa
naţională.
2. Existenţa unei despăgubiri drepte şi prealabile
Expropriatorul este obligat să plătească proprietarului bunului
expropriat sau titularilor altor drepturi reale cu privire la bunul
expropriat o compensare pentru pierderea suferită care trebuie să fie
dreaptă, adică să acopere întreaga pierdere suferită de persoanele
afectate de măsura exproprierii.
În acest sens sunt dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 33/1994, care
prevede că despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului
şi din prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane îndreptăţite,
iar la calcularea cuantumului despăgubirilor, experţii, precum şi
instanţa vor ţine seama de preţul cu care se vând, în mod obişnuit,
imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ – teritorială, la data
întocmirii raportului de expertiză, precum şi de daunele aduse
proprietarului sau, după caz, altor persoane îndreptăţite, luând în
considerare şi dovezile prezentate de aceştia.
Despăgubirea trebuie să fie şi prealabilă, caracter care reprezintă o
garanţie importantă acordată persoanelor îndreptăţite la expropriere.
3. Exproprierea se dispune şi despăgubirea se stabileşte prin hotărâre
judecătorească
Instanţa de judecată dispune cu privire la expropriere şi stabileşte
despăgubirea pe care urmează să o primească expropriatul.
7.2. Obiectul exproprierii
Potrivit art. 2 din Legea nr.33/1994, pot fi expropriate bunurile
imobile proprietatea persoanelor fizice sau persoanelor juridice cu sau
fără scop lucrativ, precum şi cele aflate în proprietatea privată a
comunelor, municipiilor şi judeţelor.
În raport de dispoziţia legală enunţată, rezultă că nu pot fi
expropriate:
bunurile imobile proprietate publică, deoarece acestea sunt afectate
unei utilităţi publice, atât prin natura cât şi prin destinaţia lor;
bunurile imobile aflate în proprietatea privată a statului sau unităţilor
administrativ-teritoriale, deoarece schimbarea regimului juridic prin
includerea în categoria bunurilor proprietate publică are loc prin
hotărâre de guvern/hotărârea consiliului judeţean/hotărârea
Consiliului General al Municipiului Bucureşti/hotărârea consiliului
local (conform art.8 din Legea nr.213/1998), astfel că nu mai este
necesară exproprierea.

Procedura exproprierii
Procedura exproprierii se desfăşoară în trei etape reglementate
distinct în lege:
1.utilitatea publică şi declararea ei;
2.măsurile premergătoare exproprierii;
3.exproprierea şi plata despăgubirilor.
Pentru a se produce exproprierea este necesar să fie întrunite,
în mod cumulativ, următoarele condiţii:
existenţa unei declaraţii de utilitate publică;
existenta unei publicităţi speciale;
existenţa unei juste şi prealabile despăgubiri.
1. Declararea utilității publice
Utilitatea publică se declară pentru lucrări de interes naţional sau de
interes local.
Conform dispoziţiilor ar.6 din Legea nr.33/1994, sunt de utilitate
publică lucrările privind:
propspecţiunile şi explorările geologice;
extracţia şi prelucrarea substanţelor minerale utile;
instalaţii pentru producerea energiei electrice;
căile de comunicaţii, deschiderea, alinierea şi lărgirea străzilor;
sistemele de alimentare cu energie electrică, telecomunicaţii, gaze,
termoficare, apă, canalizare;
instalaţii pentru protecţia mediului;
îndiguiri şi regularizări de râuri, lacuri de acumulare pentru surse de
apă şi atenuarea viiturilor;
derivaţii de debite pentru alimentări cu apă şi pentru devierea
viiturilor;
staţii hidrometeorologice, seismice şi sisteme de avertizare şi
prevenire a fenomenelor naturale periculoase şi de alarmare a
populaţiei, sisteme de irigaţii şi desecări;
lucrări de combatere a eroziunii de adâncime;
clădirile şi terenurile necesare construcţiilor de locuinţe sociale şi altor
obiective sociale de învăţământ, sănătate, cultură, sport, protecţie şi
asistenţă socială, precum şi de administraţie publică şi pentru
autorităţile judecătoreşti;
salvarea, protejarea şi punerea în valoare a monumentelor,
ansamblurilor şi siturilor istrorice, precum şi a parcurilor naţionale,
rezervaţiilor naturale şi a monumentelor naturii;
prevenirea şi înlăturarea urmărilor dezastrelor naturale – cutremure,
inundaţii, alunecări de terenuri;
apărarea ţării, ordinea publică şi siguranţa naţională.
Pentru orice alte lucrări, utilitatea publică se declară, pentru fiecare
caz în parte, prin lege şi tot prin lege se poate declara utilitatea
publică în situaţii excepţionale, în cazul în care, indiferent de natura
lucrărilor, sunt supuse exproprierii lăcaşuri de cult, monumente,
ansambluri şi situri istorice, cimitire, alte aşezăminte de valoare
naţională deosebită ori localităţi urbane sau rurale în întregime.
În raport de prevederile art. 7 alin. 1 din Legea nr. 33/1994, utilitatea
publică se declară de către Guvern pentru lucrările de interes naţional
şi de către consiliile judeţene şi Consiliul General al Municipiului
Bucureşti pentru lucrările de interes local.
Pentru lucrările de interes local care se desfăşoară pe teritoriul mai
multo judeţe, utilitatea publică se declară de o comisie compusă din
preşedinţii consililiilor judeţene respective, iar dacă aceştia nu se
înţeleg, utilitatea publică poate fi declarată de către Guvern.
Declararea utilităţii publice se face numai după efectuarea unei
cercetări prealabile şi condiţionat de înscrierea lucrării în planurile
urbanistice şi de amenajare a teritoriului, aprobate, conform legii,
pentru localităţi sau zone unde se intenţionează executarea ei.
Pentru lucrările de interes naţional, cercetarea prealabilă se face de
către comisii numite de Guvern, iar pentru lucrările de interes local de
către comisii numite de consiliul judeţean sau de primarul general al
municipiului Bucureşti.
Cercetarea prealabilă va stabili dacă există elemente care justifică
interesul naţional sau local, avantajele de natură economică şi socială,
ecologice, sau de orice altă natură care susţin necesitatea lucrărilor şi
care nu pot fi realizate pe alte căi decât prin expropriere, precum şi
încadrarea în planurile de urbanism şi de amenajare a teritoriului,
aprobate potrivit legii.
Rezultatul cercetării prealabile se consemnează într-un proces –
verbal care se înaintează Guvernului sau, după caz, consiliului
judeţean/Consiliului General al Municipiului Bucureşti.
Pe baza rezultatelor cercetării prealabile se adoptă actul de declarare
a utilităţii publice, care se aduce la cunoştinţă publică prin afişare la
sediul consiliului local în a cărui rază teritorială este situat bunul
imobil şi prin publicare în Monitorul Oficial – pentru utilitatea publică
de interes naţional - sau în presa locală – pentru utilitatea publică de
interes local. Sunt exceptate de la publicitate actele de declarare a
utilităţii publice pentru lucrările care privesc apărarea ţării şi siguranţa
statului.

2. Măsurile premergătoare exproprierii

După declararea utilităţii publice, expropriatorul imobilului va executa
planurile cuprinzând terenurile şi construcţiile propuse spre
expropriere, cu indicarea numelui proprietarilor, precum şi a ofertelor
de despăgubire. Aceste documente se depun la consiliul local în a
cărui rază sunt situate imobilele pentru a putea fi consultate de cei
interesaţi, cu excepţia cazului lucrărilor pentru apărare şi siguranţă
naţională, în care se depune numai lista cu imobilele propuse
exproprierii, proprietarii acestora şi ofertele de despăgubiri.
Propunerile de expropriere, împreună cu procesul – verbal care
încheie cercetarea prealabilă declarării utilităţii publice, se notifică
titularilor drepturilor reale asupra imobilelor, în termen de 15 zile de
la publicare, iar aceste persoane pot face întâmpinare împotriva
actelor respective în termen de 45 de zile de la primirea notificării.
Întâmpinarea se depune la primarul localităţii pe al cărui teritoriu se
află imobilul, acesta va primi şi va înregistra întâmpinarea şi va
consemna ofertele de despăgubire şi pretenţiile proprietarilor sau ale
persoanelor titulare de alte dreptuir reale.
În termen de 30 de zile, dosarul cuprinzând documentele prevăzute la
art.12 din lege,
Întâmpinările vor fi soluţionate în termen de 30 de zile de o comisie
constituită prin hotărâre a Guvernului pentru lucrările de interes
naţional, prin decizia consiliului judeţean sau prin dispoziţia
primarului municipiului Bucureşti pentru cele de interes local.
Această comisie va avea următoarea componenţă:
3 specialişti din domeniul de activitate în care se realizează lucrarea
de utilitate publică;
3 proprietari de imobile din municipiul, oraşul sau comuna în care
sunt situate imobilelel propuse pentru expropriere, aleşi prin tragere
la sorţi dintr-o listă de minimum 25 de proprietari;
primarul localităţii.
Din comisie nu pot să facă parte proprietarii imobilelor care sunt în
cauză, rudele şi afinii lor până la al patrulea grad inclusiv, persoanele
care deţin funcţii în administraţia publică locală sau centrală şi care au
interes în executarea lucrărilor şi nici membrii comisiei care au
declarat utilitatea publică.
Hotărârea comisiei este comunicată părţilor în termen de 15 zile de la
adoptare, iar acestea o pot contesta la Curtea de apel în raza căreia se
află situat imobilul, în termen de 15 zile de la comunicare, potrivit
prevederilor Legii contenciosului administrativ nr. 544/2004.

3. Stabilirea despăgubirilor
Soluţionarea cererii de expropriere este de competenţa tribunalului în
a a cărui rază este situat bunul imobil propus pentru expropriere.
Instanţa va verifica dacă sunt întrunite toate condiţiile cerute de lege
pentru expropriere şi va stabili cuantumul despăgubirilor şi suma
cuvenită fiecărei părţi.
Potrivit art. 26 din Legea nr. 33/1994, despăgubirea se compune din
valoarea reală a imobilului şi din prejudiciul cauzat proprietarului sau
celorlalte persoane îndreptăţite.
Pentru stabilirea despăgubirilor instanţa va constitui o comisie
compusă din trei experţi: unul numit de instanţă, unul desemnat de
expropriator şi unul din partea persoanelor supuse exproprierii.
La calcularea cuantumului despăgubirilor, experţii, precum şi instanţa,
vor ţine seama de preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele
de acelaşi fel în unitatea administrativ – teritorială, la data întocmirii
raportului de expertiză, precum şi de daunele aduse proprietarului
sau, după caz, altor persoane îndreptăţite, luând în considerare şi
dovezile prezentate de aceştia.
Primind rezultatul expertizei, instanţa îl va compara cu oferta şi cu
pretenţiile formulate de părţi şi va hotărî, despăgubirea acordată
neputând să fie mai mică decât cea oferită de expropriator şi nici mai
mare decât cea solicitată de expropriat sau de o altă persoană
interesată.
Efectele exproprierii

Exproprierea produce următoarele efecte:

a) Transferul dreptului de proprietate asupra bunurilor supuse

exproprierii în patrimoniul expropriatorului

Transferul dreptului de proprietate se produce îndată ce au fost

îndeplinite obligațiile impuse prin hotărâre judecătorească
expropriatorului.

Imobilul expropriat trece în proprietatea publică liber de orice sarcini.

b) Stingerea dezmembrămintelor dreptului de proprietate: uzul

uzufructul, abitaţia şi superficia.

Art.28 alin.3 din Legea nr.33/1994 prevede că uzul, uzufructul,

abitația și superficia, precum și orice alte drepturi reale, precum și
concesionarea și atribuirea în folosință se sting prin efectul
exproprierii, titularii acestora având dreptul la despăgubiri.
Hotărârea de expropriere va stabili despăgubirea luând în
considerare, pentru drepturile reale, dispozițiile art.26 din lege care
prevăd că despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului și
din prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane îndreptățite.

La calcularea cuantumului despăgubirilor, experții, precum și instanța

de judecată vor ține seama de prețul cu care se vând, în mod obișnuit,
imobilele de același fel în unitatea administrativ- teritorială, la data
întocmirii raportului de expertiză, precum și de daunele aduse
proprietarului sau, după caz, altor persoane îndreptățite, luând în
considerare și dovezile prezentate de acestea. Experții vor defalca
despăgubirile cuvenite proprietarului de cele ce se cuvin titularilor de
alte drepturi reale.

c) Stingerea drepturilor personale dobândite de alte persoane

asupra imobilului expropriat cum ar fi cum ar fi cele rezultate dintr-un
contract de locaţiune sau un contract de comodat

Potrivit art.29 din Legea nr.33/1994, orice locațiune încetează de

drept la data rămânerii definitive a hotărârii de expropriere.

În cazul exproprierii unor imobile cu destinația de locuință, evacuarea

persoanelor care le ocupă în mod legal în calitate de proprietari și a
chiriașilor al căror contract de închiriere a fost legal încheiat, înainte
de înscrierea lucrării în planurile urbanistice și de amenajare a
teritoriului, nu se va putea face decât după asigurarea de către
expropriator a spațiului de locuit, potrivit legii, la cererea acestor
persoane, în modalitatea prevăzută în hotărârea judecătorească de
expropriere, cu respectarea dispozițiilor legale în materie de
despăgubire, prevăzute de art.26 din lege.

d) Subrogaţia reală cu titlu particular

Ipoteca şi privilegiul imobiliar se strămută de drept asupra

despăgubirilor stabilite, iar odată ce despăgubirea a fost stabilită,
creditorul ipotecar nu mai poate proceda la executarea silită a
imobilului respectiv.

Prin art. 35-37 din lege sunt reglementate următoarele drepturi în

favoarea proprietarului imobilului expropriat:

a) dreptul prioritar la închiriere

b) dreptul de a cere retrocedarea imobilului expropriat

c) dreptul de preempţiune la cumpărarea imobilului

Dacă imobilul expropriat este oferit spre închiriere înainte de folosirea
lui în scopul pentru care a fost expropriat, expropriatul are un drept
prioritar pentru a-i fi închiriat, în condițiile legii.

Potrivit art. 35 din Legea nr. 33/1994, dacă bunurile imobile

expropriate nu au fost utilizate în termen de un an potrivit scopului
pentru care au fost preluate de la expropriat, respectiv lucrările nu au
fost începute, foştii proprietari pot să ceară retrocedarea lor, dacă nu
s-a făcut o nouă declarare de utilitate publică.

Cererea de retrocedare se adresează tribunalului care, după ce

verifică temeiurile acesteia, poate să dispună retrocedarea.

Curtea Supremă de Justiţie, prin decizia nr. VI din 29 septembrie 1999,

pronunţată de Secţiile Unite, a admis un recurs în interesul legii şi a
decis că în cazul cererilor de restituire a imobilelor expropriate
anterior intrării în vigoare a Legii nr. 33/1994, sunt aplicabile
dispoziţiile Legii nr. 33/1994.

Retrocedare imobilului se face în schimbul unui preţ, care se

stabileşte ca şi în situaţia exproprierii, şi nu poate să fie mai mare
decât despăgubirea actualizată.

Art. 37 din Legea nr. 33/1994 prevede că în cazul în care lucrările

pentru care s-a făcut exproprierea nu s-au realizat, iar expropriatorul
doreşte înstrăinarea imobilului, expropriatul – fost proprietar – are un
drept prioritar la dobândire, la un preţ care nu poate fi mai mare
decât despăgubirea actualizată. În acest scop, expropriatorul se va
adresa în scris fostului proprietar, iar dacă acesta nu optează pentru
cumpărare sau dacă nu răspunde expropriatorului în termen de două
luni de la primirea notificării, acesta din urmă poate dispune de
imobil.

I. Considerații generale
Prin art. 1 din Legea nr.255/2010, astfel cum a fost
modificată prin Legea nr.174/2015, a fost stabilit cadrul juridic pentru
luarea măsurilor necesare executării: lucrărilor de construcție,
reabilitare și modernizare a drumurilor de interes național, județean
și local, lucrărilor de construcție, reabilitare și extindere a
infrastructurii feroviare publice, lucrărilor necesare dezvoltării rețelei
de transport cu metroul și de modernizare a rețelei existente,
lucrărilor de dezvoltare a infrastructurii aeroportuare, precum și a
infrastructurii de transport naval, lucrărilor din domeniul gospodăririi
apelor, respectiv construcțiile hidrotehnice și lucrările anexe,
acumulările de apă permanente și nepermanente, cantoanele de
exploatare, digurile de apărare împotriva inundațiilor, construcțiile și
instalațiile hidrometrice, instalațiile de determinare automată a
calității apei, lucrările de amenajare, regularizare sau consolidare a
albiilor, canalelor și derivațiilor hidrotehnice, stațiile de pompare,
precum și altor construcții hidrotehnice realizate pe ape, lucrări de
renaturare, reabilitare zone umede și de asigurare a conectivității
laterale, lucrărilor de construcție, reabilitare, modernizare și
dezvoltare a stațiunilor turistice de interes național, lucrărilor de
construcție, reabilitare, modernizare, dezvoltare și ecologizare a zonei
litorale a Mării Negre, lucrărilor de amenajare, dezvoltare sau
reabilitare a pârtiilor de schi, cu instalațiile de transport pe cablu
aferente, cu lucrările de amenajare, instalațiile și echipamentele de
producere a zăpezii și gheții artificiale și de întreținere a pârtiilor,
instalațiile pentru iluminatul pârtiilor de schi și alte echipamente
necesare dezvoltării domeniului schiului, amenajarea, dezvoltarea sau
reabilitarea pârtiilor destinate practicării celorlalte sporturi de iarnă –
biatlon, bob, sanie, sărituri de la trambulină -,a patinoarelor și
echiparea cu instalații și echipamente corespunzătoare, cuprinse în
Programul național de dezvoltare a turismului «Schi în România»,
aprobat prin Legea nr. 526/2003, cu modificările și completările
ulterioare, lucrărilor de interes național pentru realizarea, dezvoltarea
producerii, transportului și distribuției de energie electrică,
transportului și distribuției de gaze naturale, de extracție a gazelor
naturale, lucrărilor de dezvoltare, modernizare și reabilitare a
Sistemului național de transport al țițeiului, gazolinei, etanului,
condensatului și gazelor naturale și lucrărilor miniere de interes
național pentru exploatarea zăcămintelor de lignit, care se execută în
baza unei licențe de exploatare, lucrărilor pentru realizarea Sistemului
național al perdelelor forestiere de protecție, precum și pentru
împădurirea terenurilor degradate, precum și, în situația în care nu
există o altă soluție tehnică, lucrărilor de interes public de construcție,
reabilitare și modernizare a infrastructurii de alimentare cu apă, a
infrastructurii de apă uzată și lucrărilor de construcție, reabilitare și
modernizare a stațiilor de epurare, lucrări de interes public național
de construcție, reabilitare, modernizare și reconversie funcțională,
pentru construcții administrative necesare funcționării sistemului
judiciar, în zona centrală a municipiului București, delimitată în
condițiile legii, inclusiv pentru infrastructura aferentă acestora, lucrări
de interes public local de construcție, reabilitare, modernizare și
reconversie funcțională, pentru construcții administrative, sociale și
culturale, în zona centrală a municipiului București, delimitată în
condițiile legii, inclusiv pentru infrastructura aferentă acestora.

Expropriator este statul român pentru obiectivele de interes

național, județele pentru obiectivele de interes județean, iar
municipiile, orașele și comunele pentru obiectivele de interes local.

Potrivit legii pot fi expropriate bunurile imobile proprietatea

persoanelor fizice sau persoanelor juridice, cu sau fără scop lucrativ, și
a oricăror alte entități, precum și cele aflate în proprietatea privată a
comunelor, orașelor, municipiilor și județelor, pe care se realizează
lucrările de utilitate publică de interes național, județean și local.

II. Etapele procedurii de expropriere

Etapele procedurii de expropriere sunt următoarele:
aprobarea indicatorilor tehnico-economici;
consemnarea sumei individuale aferente reprezentând plata
despăgubirii pentru imobilele care fac parte din coridorul de
expropriere și afișarea listei proprietarilor imobilelor;
transferul dreptului de proprietate;
finalizarea formalităților aferente procedurii de expropriere.
 Aprobarea indicatorilor tehnico-economici

Prima etapă constă în aprobarea prin Hotărâre de Guvern sau,

după caz, prin hotărâre a autorității admnistrației publice locale sau
județene, respectiv a Consiliului General al Municipiului București, a
indicatorilor tehnico – economici ai lucrărilor de interes naţional,
judeţean sau local, a amplasamentului acestor lucrări, a sursei de
finanţare, a declanşării procedurii de expropriere a tuturor imobilelor
care constituie coridorul de expropriere, a listei proprietarilor
imobilelor, a sumelor individuale aferente despăgubirilor estimate de
către expropriator şi a termenului în care acestea se pun la dispoziţia
proprietarilor de imobile.

În înțelesul legii, coridorul de expropriere este stabilit pe baza

studiilor de fezabilitate în varianta finală sau a documentațiilor de
urbanism ori a documentațiilor topo-cadastrale, aprobate conform
legii și este aprobat o dată cu indicatorii tehnico-economici, cu
documentația de urbansim sau cu documentația topo-cadastrală,
după caz, incluzând și lista imobilelor ce urmează a fi expropriate.

În vederea realizării obiectivelor de ecologizare şi de reabilitare a

zonei litorale a Mării Negre, nu este necesară aprobarea indicatorilor
tehnico-economici. În acest caz, exproprierea pentru cauză de utilitate
publică se face pe baza documentaţiilor de urbanism şi de amenajare
a teritoriului ori a documentaţiilor topo-cadastrale, iniţiate de
autorităţile administraţiei publice locale sau de către autorităţile
administraţiei publice centrale, după caz, întocmite în Sistemul
naţional de proiecţie Stereografic 1970.

Aprobarea indicatorilor tehnico – economici se face însă pentru

realizarea lucrărilor de modernizare şi dezvoltare a zonei litorale a
Mării Negre.

Consemnarea sumei individuale aferente reprezentând plata

despăgubirii pentru imobilele care fac parte din coridorul de
expropriere și afișarea listei proprietarilor imobilelor

În cea de a doua etapă a procedurii de expropriere,

expropriatorul va consemna sumele individuale aferente
despăgubirilor la dispoziţia proprietarilor de imobile şi va afişa la
sediul consiliului local şi pe pagina proprie de internet, lista imobilelor
supuse exproprierii, după care îi va notifica, prin poştă, pe proprietarii
imobilelor.

În termen de 20 de zile calendaristice de la data notificării,

proprietarii imobilelor cuprinse în listă au obligaţia să se prezinte la
sediul expropriatorului în vederea stabilirii unei juste despăgubiri.
Prin acceaşi notificare se va stabili şi termenul de eliberare a
imobilului, care nu poate fi mai mic de 3o de zile lucrătoare.

Transferul dreptului de proprietate

În termen de 5 zile de la expirarea celor două termene
menţionate anterior, expropriatorul are obligaţia să emită decizia de
expropriere, aceasta constituind titlu executoriu pentru predarea
imobilului atât împotriva persoanei expropriate cât şi împotriva
oricărei persoane care pretinde un drept legat de bunul imobil
expropriat, până la soluţionarea definitivă a litigiului referitor la
proprietatea asupra bunului imobil.
Contestaţia asupra deciziei de expropriere nu suspendă
transferul dreptului de proprietate asupra bunurilor imobile în cauză.
Decizia de expropriere se emite şi îşi produce efectele şi în
situaţia în care proprietarii imobilelor cuprinse în listă nu se prezintă
în termenele stabilite, nu prezintă un titlu valabil sau nu sunt
cunoscuţi proprietarii, prcum şi în situaţia succesiunilor nedeschise ori
a succesorilor necunoscuţi sau în care nu se ajunge la o înţelegere
privind valoarea despăgubirii.
Transferul dreptului de proprietate asupra imobilelor din
proprietatea privată a persoanelor fizice sau juridice în proprietatea
publică a statului sau a unităţilor administrativ – teritoriale şi în
administrarea expropriatorului operează de drept la data emiterii
actului administrativ de expropriere de către expropriator, ulterior
consemnării sumelor aferente despăgubirii
Finalizarea formalităților aferente procedurii de expropriere
După efectuarea transferului dreptului de proprietate, expropriatorul
solicită intabularea dreptului de proprietate asupra culoarului de
expropriere în baza unei documentaţii întocmite pentru fiecare
unitate administrativ-teritorială în parte, conform dispoziţiilor legale
în materie. După efectuarea intabulării, expropriatorul are obligaţia
de a începe lucrările într-un termen considerat rezonabil, în raport de
complexitatea acestora.
Documentațiile cadastrale
Pentru clarificarea situaţiei juridice a zonelor afectate de
expropriere, expropriatorul va întocmi documentaţiile cadastrale
individuale, conform dispoziţiilor legale aplicabile, pe baza planurilor
parcelare întocmite pe sectoare cadastrale.
În situaţia în care nu există documentaţie cadastrală şi se
expropriază o parte dintr-un imobil, expropriatorul va întocmi:
o documentaţie cadastrală pentru întregul imobil;
o documentaţie cadastrală pentru suprafaţa care rămâne
expropriatului;
o documentaţie cadastrală pentru suprafaţa expropriată.
Numărul cadastral se va acorda doar pentru suprafaţa neexpropriată.
În cazul în care există documentație cadastrală și se expropriază doar
o parte dintr-un imobil care este înscris în cartea funciară, pe baza
măsurătorilor executate de expropriator se determină atât suprafața
expropriată, cât și cea neexpropriată. Numărul cadastral se acordă
doar pentru suprafața neexpropriată.
Documentațiile cadastrale pentru imobilele expropriate se
recepționează în termen de 10 zile lucrătoare de la depunere de către
Agenția Națională de Cadastru și Publicitate Imobiliară, prin unitățile
sale teritoriale.
Agenția Națională de Cadastru și Publicitate Imobiliară, prin unitățile
sale teritoriale, după recepția amplasamentului lucrării și a fiecărei
documentații cadastrale de expropriere are obligația de a transmite
unităților administrativ-teritoriale lista încheierilor de respingere
aferente imobilelor situate pe coridorul de expropriere, după care se
interzice emiterea de către autoritățile competente a oricărui aviz,
acord, permis, autorizație, cu privire la imobilele supuse exproprierii.

Accesul la imobilele afectate de expropriere

Deținătorii cu orice titlu ai imobilelor situate pe coridorul de
expropriere, afectate de elaborarea documentației de urbanism,
studiului de fezabilitate – varianta finală – sau a documentațiilor
topo-cadastrale, după caz, după o prealabilă și obligatorie înștiințare
efectuată de către expropriator, sunt obligați să permită accesul
pentru efectuarea măsurătorilor topografice, a studiilor geotehnice și
a oricăror operațiuni necesare studiului de fezabilitate, precum și a
studiilor de teren arheologice.
Aceste dispoziții legale, stabilite prin Legea nr. 255/2010 și
Norma metodologică de aplicare a legii se aplică și pentru efectuarea
măsurătorilor topografice necesare întocmirii planurilor, precum și
pentru întocmirea rapoartelor de evaluare sau pentru orice alte
activități necesare prevăzute de lege.
 Pentru efectuarea acestor activități, înștiințarea efectuată de
expropriator se face printr-un anunț afișat la sediul consiliului local al
unității administrativ-teritoriale/Consiliu General al Municipiului
București, ce va cuprinde cel puțin amplasamentul lucrării și
calendarul referitor la datele în care se va permite accesul pentru
activitățile respective.

Comisia de verificare a dreptului de proprietate sau a altor drepturi

reale
La nivelul fiecărei unități administrativ-teritoriale, în termen de
5 zile de la emiterea deciziei de expropriere, expropriatorul numește
prin decizie comisia de verificare a dreptului de proprietate ori a altui
drept real, în temeiul căruia cererea a fost formulată, și constată
acceptarea sau, după caz, neacceptarea cuantumului despăgubirii de
către proprietar sau titularii altor drepturi reale asupra imobilului
supus exproprierii.
Comisia este formată din 5 membrii, respectiv:
primarul unității administrativ-teritoriale sau, în lipsa acestuia,
viceprimarul
un reprezentat al instituției prefectului
un reprezentant al oficiului de cadastru și publicitate imobiliară
2 reprezentanți ai expropriatorului având calificare juridică
În termen de 10 zile de la data începerii activității, comisia va analiza
cererile și documentele anexate acestora și, după caz:
constată că dosarul este complet și convoacă titularul/titularii cererii
în scris, prin poștă, cu scrisoare recomandată, cu confirmare de
primire, în vederea semnării procesului-verbal
constată că dosarul nu este complet și convoacă titularul/titularii
cererii în scris, prin poștă, cu scrisoare recomandată, cu confirmare de
primire, în vederea completării documentelor și a semnării procesului-
verbal.
În toate cazurile, comisia va emite o hotărâre de stabilire a
despăgubirilor, în termen de 2 zile de la încheierea procesului-verbal,
care va cuprinde mențiuni referitoare la:

data emiterii și componența comisiei;

elementele de identificare a imobilului afectat: județul, localitatea,
numărul cadastral și numărul de carte funciară, după caz, suprafața și
numele proprietarului/deținătorului;
datele de identificare a titularului cererii, dacă a fost formulată
cererea, numele și prenumele persoanelor îndreptățite să primească
despăgubiri sau mențiunea conform căreia nu a fost depusă nicio
cerere întemeiată pe dispozițiile art, 5 din lege;
acordul/dezacordul persoanelor îndreptățite să primească
despăgubiri cu privire la cuantumul despăgubirilor, exprimat în
cuprinsul procesului-verbal, sau mențiunea referitoare la
neprezentarea acestuia în fața comisiei;
valoarea despăgubirilor și modul de plată a acestora;
documentele avute în vedere la emiterea hotărârii;
concluzia comisiei și textul de lege pe care se întemeiază;
calea de atac împotriva hotărârii și termenul în care poate fi
exercitată.
La cererea comisiei, solicitantul are obligația să completeze
documentația depusă privind calitatea de titular al dreptului real
pentru care solicită despăgubirea în termen de 15 zile de la solicitare.
În caz contrar, comisia va consemna într-un cont bancar deschis pe
numele solicitantului despăgubirea, însă eliberarea acesteia se va face
numai la data la care solicitantul își va dovedi dreptul.

Acordarea despăgubirilor
Plata despăgubirilor pentru imobilele expropriate se face în
baza cererilor adresate de către titularii drepturilor reale, precum și
de către orice persoană care justifică un interes legitim, cererea
urmând a fi depusă, împreună cu actele doveditoare ale drepturilor
asupra imobilului, în termen de 10 zile de la data aducerii la
cunoștință publică prin afișare la sediul consiliului local pe raza căruia
se află imobilul.
Hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirii se comunică
titularilor drepturilor asupra imobilului și se afișează în extras la sediul
consiliului local pe raza căruia este situat imobilul expropriat, precum
și pe pagina proprie de Internet a expropriatorului.
În termen de cel mult 90 de zile de la data emiterii hotărârii de
stabilire a cuantumului despăgubirii, expropriatorul efectuează prin
transfer bancar sau numerar plata despăgubirii către titularul
dreptului de proprietate asupra imobilului expropriat, sau
consemnarea acesteia.
 Expropriatul nemulțumit de cuantumul despăgubirii se poate
adresa instanței judecătorești competente în termenul general de
prepscripție care curge de la data la care i-a fost comunicată
hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubrii, sub sancțiunea
decăderii fără a putea contesta transferul dreptului de proprietate
către expropriator asupra imobilului supus exproprierii. Exercitarea
căilor de atac nu suspendă efectele hotărârii de stabilire a
cuantumului despăgubirii și transferului dreptului de proprietate.
În situația în care imobilui expropriat este proprietatea unei
persoane decedate, legea prevede că despăgubirea se va consemna
pe seama defunctului și va fi eliberată numai succesorilor care își vor
dovedi calitatea cu certificatul de calitate de moștenitor, certificatul
de moștenitor sau hotărârea judecătorească definitivă.
În cazul în care imobilul expropriat face obiectul unei
succesiuni, iar succesori nu sunt cunoscuți, sau nu pot prezenta
certificat de moștenitor, despăgubirea se va consemna pe seama
succesiunii, urmând a fi eliberată numai succesorilor care își vor
dovedi calitatea cu certificatul de moștenitor sua hotărârea
judecătorească definitivă.

Avize, acorduri, certificate și autorizații

Documentațiile pentru eliberarea certificatelor de urbanism necesare
lucrărilor ce fac obiectul Legii nr. 255/2010 se depun de către
expropriator.
Certificatele de urbanism se eliberează și se comunică
expropriatorului în termen de 10 zile calendaristice de la data
depunerii documentației.
Avizele, acordurile, permisele și autorizațiile solicitate prin
certificatele de urbanism, cu excepția acordului de mediu, vor fi
elibereate și comunite expropriatorului în termen de zile
calendaristice de la data depunerii documentației pentru eliberarea
lor.
Certificatele de urbanism, avizele, acordurile, permisele sau
autorizațiile sunt valabile până la finalizarea executării lucrărilor
pentru care au fost eliberate, respectiv până la eliberarea procesului-
verbal de recepție finală a lucrărilor.

Dispoziții referitoare la imobilele aflate în proprietatea publică sau

privată a unităților administrativ - teritoriale
Bunurile imobile proprietate publică a unităților administrativ-
teritoriale care sunt afectate de lucrările de utilitate publică trec, în
condițiile legii, în proprietatea publică a statului și în administrarea
reprezentanților expropriatorilor în termen de 30 de zile de la
înștiințarea unității administrativ-teritoriale, cu excepția lucrărilor de
construcție de drumuri de interes județean și cele aferente dezvoltării
aeroporturilor de interes local, precum și lucrărilor de interes public
de construcție, reabilitare și modernizare a infrastructurii de
alimentare cu apă, a infrastructurii de apă uzată și lucrărilor de
construcție, reabilitare și modernizare a stațiilor de epurare.
Bunurile imobile trecute în proprietatea publică a statului și în
administrarea expropriatorilor pot fi transferate după finalizarea
lucărilor în proprietatea unităților administrativ-teritoriale și în
administrarea autorităților administrației publice locale și nu pot fi
înstrăinate pe perioada existenței lucrărilor de utiliate publică.
 În cazul bunurilor imobile aflate în proprietatea publică sau
privată a statului și în administrarea instituțiilor publice, institutelor
de cercetare-dezvoltare, regiilor autonome, precum și a oricăror altor
autorități publice, al căror regim a fost stabilit prin legi speciale, în
vederea realizării obiectivelor de importanță națională prevăzute în
Legea nr. 255/2010, transferul dreptului de administrare se
efectuează prin hotărâre a Guvernului în termen de maxim 15 zile de
la data aprobării indicatorilor tehnico-economici ai obiectivelor.
În cazul bunurilor aflate în proprietatea privată a comunelor,
orașelor, municipiilor și județelor, transferul dreptului de proprietate
operează în condițiile legii, după consemnarea sumelor individuale.