MODULUL 1

TEORIA ŞI ANALIZA CONFLICTELOR

1.1. DEFINIŢIE, TIPURI ŞI RĂSPUNSURI ÎN CONFLICT

1.1.1. Definirea conceptului de ,,conflict”

În societatea contemporană, starea de normalitate se caracterizează prin respectarea unui

sistem complex de principii, norme şi valori care vizează relaţii de la diverse nivele:
- de la cele specifice raporturilor între indivizi şi între grupuri (între prieteni, membrii
unei familii, membrii unui departament etc.),
- la cele de nivel organizaţional (între sindicate şi patronat, între salariaţi şi reprezentanţii
sindicali etc.) sau
- la cele de nivel macrosocial (între grupări sau partide politice, între o confederaţie
sindicală şi guvern sau între diverse state).
Tulburarea stării de normalitate în cadrul oricăruia dintre cele trei nivele survine atunci
când membrii comunităţii au viziuni diferite asupra principiilor, normelor şi valorilor. În
consecinţă, între aceştia se produce o stare tensionată, care afectează funcţionarea corectă a
mecanismului de relaţii sociale. Astfel, putem defini conceptul de conflict atunci când valorile
unui sistem determinat sunt perturbate, generând numeroase contradicţii.
Conform Dicţionarului explicativ al limbii române, termenul de conflict reprezintă
neînţelegere, ciocnire de interese, dezacord, antagonism; ceartă; discuţie (violentă).
Ca termen, conflictul derivă din latinescul ,,conflictus", care înseamnă "a ţine împreună
cu forţa".
De-a lungul timpului, s-au conturat mai multe definiţii ale conflictului, care scot în
evidenţă opoziţia de scopuri şi interese a părţilor implicate în conflict. Astfel, conflictul a fost
perceput ca:
- opoziţie deschisă, luptă între indivizi, grupuri, clase sociale, partide, comunităţi, state,
cu interese economice, politice, religioase, etnice, rasiale contrare, cu efecte distructive asupra
relaţiilor sociale;
- situaţie de competiţie între cel puţin două părţi, în care fiecare parte doreşte să ocupe o
poziţie care contravine scopurilor celeilalte;
- fenomen social contextual alcătuit din procese competitive şi de cooperare, în care
finalitatea este determinată de raportul dintre acestea;
- problemă reciprocă, rezultată din interese contrarii, dar interdependente, care ar putea fi
soluţionată printr-o orientare a părţilor, mai degrabă cooperantă, decât competitivă;
- confruntare, coliziune violentă, luptă, război, stare tensională în plan mental sau
emoţional;
 - relaţie de interdependenţă dintre doi subiecţi, devenită incompatibilă din cauza
diferenţelor de percepţie sau a resurselor limitate;
Dicţionarul american Webster’s New World College Dictionary, Ediţia a patra, include o
definiţie detaliată şi complexă a cuvântului „conflict”:
• a se lupta, a se război, a se bate;
• a fi antagonic, incompatibil cu, a fi în contradicţie, în dezacord cu, în opoziţie cu, a se
ciocni;
• tulburare emoţională rezultată din confruntarea între impulsuri potrivnice sau din
incapacitatea persoanei de a-şi supune pornirile unor considerente pragmatice ori morale;
• orice confruntare, ceartă, dispută sau diferend verbal intens; bătălie, luptă pentru
existenţă, amicală sau duşmănoasă, sau pentru supremaţie, duel al inteligenţelor.
Din accepţiunile prezentate, se desprinde esenţa conflictului, care presupune existenţa a
două sau mai multe “părţi”/„sisteme” (persoane, grupuri, comunităţi), a unor nevoi, scopuri,
valori, resurse sau caracteristici individuale care sunt (sau numai par unei părţi sau unor părţi)
diferite sau incompatibile reciproc şi prezenţa unor stări tensionate (anterioare, concomitente
sau posterioare conflictului).
De aceea, în susţinerea anumitor idei, interese, oamenii declanşeză conflicte. Acestea ţin
de atitudinea persoanei faţă de evenimentele şi situaţiile de viaţă, sunt în mod direct legate de
comunicare, barierele în comunicare şi abilităţile de comunicare eficientă. De asemenea,
rezolvarea conflictelor implică ample procese ale gândirii şi creativităţii.

1.1.2. Tipuri de conflicte

În literatura de specialitate, se disting mai multe perspective în abordarea conflictelor,

dintre care cele mai importante sunt: perspectiva tradiţionalistă, perspectiva relaţiilor umane şi
perspectiva interacţionistă.
Perspectiva tradiţionalistă are în vedere viziunea iniţială asupra conflictului, conform
căreia toate conflictele sunt rele. Conflictul este considerat un aspect negativ şi este asociat în
mod obişnuit cu termeni ca violenţă, distrugere şi iraţionalitate. Această perspectivă solicită
schimbări ale realităţii care a generat conflictele.
Perspectiva relaţiilor umane susţine că aceste conflicte sunt fireşti pentru toate
organizaţiile şi grupurile. Având în vedere caracterul inevitabil al conflictelor, şcoala relaţiilor
umane sugerează acceptarea conflictelor. Susţinătorii acestei perspective încearcă să scoată în
evidenţă necesitatea de a trata conflictul în mod raţional.
Perspectiva interacţionistă abordează conflictul din prisma efectelor sale benefice,
pornind de la ipoteza că un grup paşnic, armonios şi cooperant riscă sa devina static, apatic şi să
nu răspundă nevoii de schimbare, inovaţie şi îmbunătăţire. Pin urmare, menţinerea unui anumit
nivel al conflictului este necesară pentru păstrarea dinamismului, creativităţii şi autocriticii
grupului.
 Ţinând cont de varietatea situaţiilor în care pot surveni conflictele şi de modul de
manifestare a acestora, conflictele au fost clasificate după mai multe criterii.

1. După nivelul la care se manifestă, conflictele pot fi:

 Conflicte intrapersonale apar la nivelul personalităţii unui individ ca expresie a unor
exigenţe interioare care se referă la dorinţe şi scopuri opuse care nu pot fi conciliate. Acestea
sunt numite, de obicei, conflicte psihice. Conflictele pot fi manifeste sau latente.
 Conflicte interpersonale apar între doi sau mai mulţi indivizi între care s-au stabilit
anumite relaţii. Ele pot fi conflicte între colegii de muncă, între şefi şi subordonaţi, între prieteni,
între părinţi şi copii, între soţi etc.
 Conflicte intragrupale apar în interiorul unui grup, care poate fi: clasa de elevi,
colectivul de muncă, facţiunile unui partid politic etc.
 Conflicte intergrupale pot apărea între grupări rasiale, etnice, politice sau între
grupurile funcţionale ale unei organizaţii.
 Conflicte între organizaţii;
 Conflicte internaţionale apar între naţiuni, state, corporaţii sau organizaţii
internaţionale.

2. După gradul de percepţie, conflictele pot fi:

 Conflicte reale există şi indivizii le percep ca atare.
 Conflicte latente există, dar nu sunt percepute.
 Conflicte false nu există, dar sunt percepute. Conflictele inexistente nici nu există, nici
nu sunt percepute.

3. După criteriul intensităţii, conflictele pot fi:

 Conflictul superficial se caracterizează printr-o intensitate redusă, poate fi rezolvat şi
fără implicarea specialiştilor în soluţionarea conflictelor şi prezintă urmtăoarele trăsături:
- este controlabil;
- nu angrenează resurse consistente;
- nu afectează puternic părţile în conflict;
- nu antrenează consecinţe de o gravitate ridicată;
- se poate soluţiona rapid.
De exemplu: o dispută verbală între doi soţi în primele zile de căsătorie, de care nu are
cunoştinţă nicio altă persoană, fără episoade anterioare şi fără ca pe aceştia să îi afecteze în mod
deosebit, conştientizată şi asumată de soţi, în care este inexistentă dorinţa de întreţinere a
conflictului
 Conflictul moderat poate fi rezolvat cu sau fără implicarea specialiştilor în soluţionarea
conflictelor, efortul alocat soluţionării fiind mai redus decât în cazul conflictelor profunde. Poate
fi soluţionat şi fără implicarea unei terţe persoane, prin conlucrarea părţilor implicate. Este cel
mai frecvent tip de conflict, recomandându-se medierea ca modalitate de soluţionare. Dacă este
ignorat, poate degenera într-un conflict profund.
De exemplu: disputele dintre părinţi materializate cu introducerea acţiunii de divorţ şi
afectarea copiilor minori.
 Conflictul profund poate fi soluţionat prin implicarea unor terţi neutri, specialişti în
rezolvarea conflictelor, efortul alocat soluţionării fiind considerabil. Fără implicarea unor
specialişti, soluţionarea devine dificilă sau imposibilă. Acest tip de conflict se caracterizează prin
următoarele aspecte:
- este incontrolabil sau tinde să devină incontrolabil;
- este complex, implicând o multitudine de factori;
- angrenează resurse consistente;
- afectează puternic părţile în conflict;
- antrenează consecinţe de o gravitate sporită;
- soluţionarea sa este de durată (atunci când este posibilă)
De exemplu: un conflict de notorietate dintre două bande rivale care numără zeci de
membri, cu o vechime de câţiva ani, în care familiile tuturor au de suferit datorită insecurităţii,
represiunilor şi expunerii la stres, cu o istorie bogată a confruntărilor, dar fără nicio încercare de
soluţionare, în care mulţi membri au fost mutilaţi sau ucişi, iar toţi ceilalţi doresc continuarea
până la eliminarea tuturor adversarilor, cu angrenarea unor sume consistente de bani.1
În funcţie de internsitate, conflictul cuprinde mai multe etape:
 Disconfortul este forma cea mai uşoară a conflictului. Individul are sentimentul că
anumite aspecte nu sunt aşa cum şi-ar dori, dar nu poate indica precis ce anume. Un rol
important în conştientizarea stării de disconfort îl are intuiţia persoanei.
 Incidentul se referă la fapte cu caracter minor care irită sau întristează individul pentru
o perioadă de timp, după care este uitat. Un incident este, în sine, o problemă simplă, dar dacă
este prost perceput, poate fi escaladat.
 Neînţelegerea se produce, de regulă, din cauza unei comunicări defectuoase, care
conduce la apariţia unei discrepanţe între sensul transmis şi cel receptat. Fiecare îl vede pe
celălalt răspunzător de alterarea comunicării. Uneori, neînţelegerea survine, pentru că situaţia
provoacă irascibilitate unei persoane.
 Tensiunea distorsionează percepţia asupra altei persoane şi aproape toate acţiunile
acesteia. Relaţia este afectată de atitudini negative şi opinii fixe. Sentimentele se înrăutăţesc, iar
relaţia devine o sursă de stres şi îngrijorare.
 Criza este manifestarea cea mai evidentă a conflictului. Este o perioadă de tensiune, de
tulburare, comportamentul scapă de sub controlul raţional şi, uneori, se săvârşesc acte
necugetate. Indiciul crizei sunt actele de violenţă verbală sau fizică.

4. După orientarea conflictelor, acestea pot fi de tip:

1
Zeno Şuştac, Claudiu Ignat, Ghid de Negociere, Editura Universitară, Bucureşti, 2010, p.20
  Conflicte de tip expresiv sunt generate şi alimentate de exprimarea emoţiilor. Individul
are o are orientare afectivă.
 Conflicte de tip obiectiv au ca scop realizarea de obiective. Individul este orientat spre
rezultat.

5. După rezultatele conflictelor, acestea pot fi:

 Conflicte de sumă zero („victorie-înfrângere”) numite astfel, pentru că o parte câştigă,
iar cealaltă pierde şi suma dintre +1 şi -1 este zero.
 Conflicte de cooperare totală, în care ambele părţi pot câştiga sau pot pierde.
 Conflicte cu motive mixte, în care sunt posibile toate variantele: ambele părţi pot
câştiga ori pierde, deopotrivă sau o parte câştigă şi cealaltă pierde.

6. După efectele pe care le generează, conflictele pot fi:

 Conflictele distructive sunt conflictele în care resursele personale şi organizaţionale se
consumă în condiţii de ostilitate, fără beneficii mari, existând o permanentă stare de
nemulţumire. Asemenea conflicte pot avea ca urmări destrămarea organizaţiilor, pierderea unor
membri, acte de violenţă etc.
 Conflictele benefice există atunci când conflictele sunt recunoscute de timpuriu şi
corect abordate, ele pot face ca indivizii, grupurile, organizaţiile să câştige în creativitate şi
eficienţă. Conflictele benefice stau la baza procesului schimbării şi presupun existenţa unei
soluţii acceptabile pentru toate părţile implicate. În cadrul unor asemenea conflicte, părţile sunt
capabile să comunice corect şi să stea la masa tratativelor.

7. Din punct de vedere al esenţei lor, conflictele pot fi:

 Conflictele esenţiale (de substanţă) sunt determinate de existenţa unor obiective
diferite- fie că individul are obiective diferite de ale grupului din care face parte, fie că
diferenţele apar între obiectivele a doi sau mai mulţi indivizi/grupuri. Acest tip de conflicte se
manifestă cel mai puternic în cazul în care indivizii tind să îşi satisfacă nevoile individuale
folosindu-se de grup. Cu cât obiectivele sunt mai clar definite, cu atât şansele soluţionării unui
asemenea conflict cresc. O situaţie fericită este aceea în care realizarea obiectivelor presupune
competiţie bazată pe standarde de performanţă, caz în care conflictul este o sursă de progres.
 Conflictele afective sunt cele generate de stări emoţionale şi apar în cadrul relaţiilor
interindividuale.
 Conflictele de manipulare (pseudoconflictele) reprezintă, în general, efectul
comportamentelor duplicitare şi al lipsei de comunicare şi transparenţă. Ele apar, în general, între
grupuri şi sunt rezultatul practicilor folosite în politică. Spre exemplu, un pseudoconflict poate fi
“lansat” atunci când două grupuri între care există interese comune ar aduce prejudicii grupului
dominant în relaţia sa cu alte grupuri, dacă ar continua colaborarea. Pentru reuşita acestei
strategii, de regulă conflictele sunt mediatizate puternic.
 8. Din punct de vedere al cauzelor, conflictele pot fi:
 Conflicte de nivel informaţional sunt declanşate de lipsa unor informaţii, transmiterea
unor informaţii greşite sau distorsionate etc. Sunt cel mai simplu de rezolvat, din moment ce
informaţiile lipsă pot fi completate, iar cele greşite, corectate.
 Conflicte la nivelul strategiilor apar atunci când există diferenţe de opinie în ceea ce
priveşte modul în care trebuie acţionat.
 Conflicte la nivelul scopurilor apar atunci când există diferenţe în privinţa rezultatului
ce trebuie obţinut.
 Conflicte la nivelul normelor apar atunci când comportamentele manifestate nu sunt
cele aşteptate, nefiind conforme cu normele acceptate sau impuse.
 Conflicte la nivel de valori apar atunci când există diferenţe de opinie cu privire la
anumite valori sau acestea nu sunt respectate. Sunt conflicte mai greu de abordat, fiind mai
dificil de soluţionat prin obţinere/oferire de informaţii, comunicare şi negocierea unei soluţii.
Oamenii reacţionează de obicei violent atunci când le sunt contestate sau nerecunoscute valorile.

1.1.3. Răspunsuri în conflict

Conflictul reprezintă o stare frecventă a relaţiilor interumane, apreciată a fi pozitivă sau

negativă, în funcţie de rezultatele sau răspunsurile acestuia.
În consecinţă, pot exista răspunsuri pozitive, caracterizate prin următoarele trăsături:
- sunt surse ale evoluţiei, progresului, schimbării, dezvoltării;
- contribuie la acumularea de experienţă la nivel personal şi de grup;
- pot constitui baza procesului de învăţare experenţială şi didactică;
- pot stimula interesul şi curiozitatea;
- pot dezvolta încrederea şi stima de sine;
- pot dezvolta nivelul de coeziune şi identitatea de grup;
- pot dezvolta cunoaşterea în diferite planuri: social, politic, educaţional, tehnic şi
tehnologic;
- pot redimensiona şi reorganiza relaţiile interpersonale, interinstituţionale;
- pot conduce la eficientizarea unor activităţi;
- pot produce schimbări de paradigme;
- pot genera inovaţii în sistemele de management la diferitele nivele.
Totodată, există şi răspunsuri negative, evidenţiate prin următoarele aspecte:
- au rol distructiv, generator de regres, de pierderi, de violenţă;
- produc emoţii şi sentimente negative: furie, teama, suferinţă şi agresiune, resentimente,
tristeţe, stres, singurătate;
- afectează starea de sănătate fizică şi mentală;
- produc confuzie a gândurilor şi sentimentelor proprii;
- pot distruge coeziunea şi identitatea grupului;
- pot distruge sau altera relaţii sociale;
 - pot determina întreruperea activităţilor aflate în curs, neîndeplinirea îndatoririlor
asumate, nerezolvarea problemelor;
- generează pierderi de resurse materiale, financiare, energie, timp;
- limitează autocunoaşterea şi dezvoltarea personală a individului;
- pot avea drept urmare privarea de libertate, în cazul nerespectării normelor legale;
- pot produce pagube materiale, morale;
- pot determina pierderi de vieţi omeneşti.
Faptul că un conflict poate avea atât rezultate pozitive cât şi negative este strâns legat de
motivele care stau la baza acestuia. Identificarea cauzelor este importantă, întrucât aceasta
furnizează informaţii cu privire la prevenirea şi gestionarea eficientă a conflictului.

1.2. ELEMENTE DE DINAMICĂ A CONFLICTELOR

1.2.1. Motive de apariţie a conflictelor

 În contextul relaţiilor sociale, conflictele pot să apară atât între părţi cu interese contrare,
cât şi între părţi care urmăresc atingerea aceluiaşi obiectiv, dar prin mijloace diferite.
La originea conflictelor stau tensiuni acumulate şi concretizate în apariţia de probleme.
 Probleme generate de nevoile umane apar atunci când nu sunt satisfăcute:
- nevoi fiziologice vitale – hrană, apă, adăpost, odihnă;
- nevoi de siguranţă şi protecţie – securitate, protecţie împotriva pericolelor, stabilitate;
- nevoi de tip social – acceptare în mediul social, respectul de sine, nevoia de integrare
într-un colectiv;
- nevoi de recunoaştere – respect, apreciere, statut social recunoscut;
- nevoi de autorealizare personală – evidenţierea propriului potenţial, conştiinţa propriei
valori umane şi profesionale.
Raportat la nevoile umane, Abraham Maslow a elaborat teoria ierarhizării nevoilor
umane, reprezentată grafic prin imaginea unei piramide, cunoscute şi sub denumirea de
,,piramida lui Maslow”. Având o abordare umanistă, Maslow observă că fiinţele umane nu sunt
influenţate numai de forţe mecanice, ci, mai ales, de stimuli, obiceiuri sau impulsuri instinctive
necunoscute. Astfel, el susţine că fiinţele
umane sunt motivate de anumite nevoi
nesatisfăcute ṣi că nevoile situate pe
treptele inferioare ale piramidei trebuie
satisfăcute înainte de a se putea ajunge la
cele superioare.
Nevoile de bază, cele de pe primul
nivel, sunt cele mai puternice şi au fost
aşezate la baza piramidei. Cu cât o nevoie
urcă spre vârful piramidei, cu atât este mai
slabă şi specifică individului respectiv. Se observă astfel că nevoile primare sunt comune atât
oamenilor, cât şi animalelor. Ele includ necesităţile fiziologice (cum ar fi cele biologice- hrana,
apa, aerul, igiena etc.), somnul şi o temperatură relativ constantă a corpului.
Odată satisfăcute nevoile de pe primul nivel, individul se poate concentra pe nevoile de
pe al doilea nivel, nevoile de siguranţă. Acestea au de-a face cu stabilitatea şi consistenţa într-o
lume relativ haotică. Ele ţin mai mult de integritatea fizică, cum ar fi securitatea casei şi a
familiei. În unele cazuri, nevoia de siguranţă motivează unii indivizi să devină religioşi, religia
oferindu-le confortul unei promisiuni de siguranţă printr-un loc paradisiac. Nevoile de siguranţă
sunt cruciale pentru copii
Nevoile de pe cel de-al treilea nivel sunt cele de iubire şi de apartenenţă. La acest nivel,
se includ nevoia de prietenie, familie, apartenenţă la un grup sau de implicare într-o relaţie
sentimentală.
Nevoile de la nivelul patru,
nevoile de stimă, cuprind atât
recunoaşterea venită din partea altor
indivizi (care conduc la sentimente de
putere, prestigiu, acceptare etc.), cât şi
respectul de sine, care creează
sentimentul de încredere, competenţă.
Nesatisfacerea nevoilor de stimă
conduce la descurajare, şi, pe termen
lung, la complexe de inferioritate. O
nevoie pronunţată de acest fel (de
exemplu, nevoia pentru admiraţie) are
la bază nesatisfacerea unor nevoi care
stau în vârful piramidei, cele de
autorealizare.
Nevoile de pe ultimul nivel, nevoile de autorealizare vin din plăcerea instinctivă a
omului de a fructifica la maximum capacităţile proprii, pentru a deveni din ce în ce mai bun.
Maslow susţine că oamenii care au atins starea de autorealizare intră adesea într-o stare de
transcendenţă, în care devin conştienţi nu doar de potenţialul lor personal, ci şi de întreg
potenţialul speciei umane.

 Probleme de relaţionare apar ca urmare a personalităţilor diferite ale indivizilor şi a

existenţei de stereotipuri şi prejudecăţi. Tensiunile sunt generate de interpretarea diferită a
comportamentelor umane şi de implicarea afectivă în anumite contestări făcute.
Comportamentele contestate pot fi:
- negative (considerate astfel de opinia publică);
- pozitive (acceptate astfel de societate, dar cu un mesaj interpretat în mod negativ de
anumite părţi implicate);
 - agresive (fie ca atitudine dominantă, fie ca manifestare ocazională);
- de încălcare a regulilor scrise sau nescrise;
- de lezare a stimei de sine (deseori, conflictele dintre oameni au la bază conflictele
interioare).

 Probleme generate de diferenţele de valori apar din cauza deosebirilor dintre

perspectiva proprie şi a celorlalţi indivizi asupra binelui şi a răului, asupra semnificaţiei şi a
valorii atribuite lucrurilor, situaţiilor, persoanelor sau atitudinilor şi au ca sursă:
- modalitatea diferită de a face lucrurile, de a trăi viaţa;
- schimbarea regulilor, a normelor, a stilului de viaţă, a partenerului, a înfăţişării;
- comportamente pozitive în sine, ca valori umane generale, dar atipice, neobişnuite într-
un context determinat;
- comportamente neadecvate situaţiei;
- nerespectarea regulilor scrise sau nescrise, a normelor sociale (standarde sau
comportamente comune, general acceptate);
- diferenţele de cultură, ideologice, religie etc.

 Probleme generate de diferenţe de tip informaţional pot să apară în următoarele situaţii:

- lipsa de informaţii;
- utilizare unor date imprecise;
- interpretarea în maniere diferite a informaţiilor;
- evaluarea în mod diferit a semnificaţiei informaţiilor;
- existenţa comunicării subterane (de exemplu, mesajul transmis de un lider informal
grupului).

 Probleme generate de absenţa sau de calitatea scăzută a comunicării se manifestă în

situaţiile în care:
- individul nu comunică, acumulează tensiune şi reacţionează într-un moment, la un
nivel şi într-o manieră neaşteptate;
- comunicarea defectuoasă între partenerii de dialog.

 Probleme de tip structural se manifestă prin:

- dezechilibre ale nivelelor de putere, de autoritate, de statut sau de prestigiu;
- distribuţie, control sau deţinere inegală a resurselor;
- factori geografici, fizici sau de mediu ce îngreunează sau împiedică cooperarea;
- refuz de cooperare;
- factori situaţionali care impun o anumită conduită.
 1.2.2. Viaţa conflictului

Conflictele sunt alcătuite din faze specifice. În faza premergătoare, sunt sesizate
conflictele latente sau deja manifeste, fără a fi însă evaluate (încă) drept negative. În faza de
escaladare, se parcurg mai multe etape, caracterizate prin diverse acţiuni sau inacţiuni care
accentuează conflictul. În faza de lămurire, părţile se concentrează pe redefinirea şi
reorganizarea relaţiilor. Toate aceste faze mai sunt cunoscute şi sub numele de ,,arc al
conflictului".
În literatura de specialitate, acest „arc al conflictului” a fost asimilat conceptului de „viaţă
a conflictului”, care, ca orice fenomen social, parcurge mai multe etape:
• pre-conflict – probabilitatea apariţiei conflictului este determinată de faptul că oamenii
au nevoi, valori sau interese diferite;
• confruntare - conflictul nu devine evident, până când nu apare un „eveniment
declanşator” care duce la manifestarea exterioară a conflictului şi, posibil, la confruntări;
• criză - descrie punctul culminant al conflictului, în care tensiunea sau violenţa se
manifestă cu intensitate maximă; comunicarea normală între părţile implicate a încetat, probabil;
• rezultat - criza trebuie să ajungă la un deznodământ, într-un fel sau altul; în această fază,
nivelele tensiunii, confruntării şi violenţei scad, deschizând calea spre soluţionare;
• post-conflict - în final, situaţia se rezolvă într-un mod care pune capăt tuturor
confruntărilor violente, duce la scăderea tensiunilor şi la normalizarea relaţiilor între părţile
implicate.
Modelul prezentat este unul ideal mai mult la nivel teoretic. În viaţa reală, conflictele, de
regulă, nu urmează o traiectorie liniară. Acestea evoluează, într-un ritm alert, parcurgând
momente alternative de progres şi de regres, pană când se ajunge la soluţionare. În absenţa unei
evoluţii liniare, conflictul pare să fie nerezolvabil.

1.2.3. Escaladarea conflictului

Conflictul are un caracter dinamic, situaţia conflictuală fiind în continuă modificare.

Aceste schimbări se referă la:
 modul de comunicare - aceasta nu este deschisă şi sinceră, informaţiile sunt
insuficiente sau înşelătoare.
 percepţie - diferenţele de interese, opinii şi convingeri valorice sunt afirmate, în
detrimentul elementelor de legătură dintre părţi;
 atitudine – neîncrederea în cealaltă parte creşte, scade disponibilitatea de a
acorda ajutor;
  modul de raportare la sarcini - acestea nu mai sunt recunoscute de părţi ca fiind
o responsabilitate comună privind contribuţia individuală la îndeplinirea obiectivului general.
Escaladarea reprezintă creşterea în intensitate a conflictului şi presupune îmbunătăţirea
tacticilor utilizate. Este influenţată de schimbări ce afectează fiecare parte implicată, de noi tipare
de interacţiune ce apar între părţi şi de implicarea în conflict a unor persoane noi. Când
conflictele escaladează, tot mai multe persoane ajung să fie implicate. Efectele escaladării
conflictelor sunt negative, deoarece:
- conflictele pot scăpa de sub control;
- părţile au la dispoziţie tot mai puţine variante de acţiune;
- violenţa capătă caracter dominant;
- în prim-plan nu mai stau soluţiile comune, ci victoria personală şi/sau
înfrângerea adversarului;
- are loc o personificare a conflictului;
- emoţiile negative devin mai importante decât raţiunea;
- distrugerea devine scopul principal al acţiunii.
După Friedrich Glasl2, escaladarea conflictului presupune parcurgerea a nouă etape.
1. Înăsprire - Punctele de vedere sunt tot mai divergente. Anticiparea tensiunilor
viitoare duce la încrâncenare. Cu toate acestea, există convingerea că tensiunile pot fi rezolvate
la masa discuţiilor. Nu s-au format încă părţi sau tabere rigide.
2. Dezbatere – În urma discuţiilor dintre părţi, apare gândirea pe criterii ,,alb-negru"
şi atitudinea de ,,superioritate-inferioritate".
3. Acţiuni - Ideea că ,,nu mai ajută nici un fel de discuţii” determină implementarea
unei strategii bazate pe acţiuni prezente şi viitoare. Nu mai există empatia cu ,,celălalt” se pierde,
creşte pericolul interpretărilor greşite.
4. Coaliţii - ,,Bursa zvonurilor” stă la baza denaturării informaţiilor, se construiesc
stereotipuri şi clişee. Părţile îşi atribuie reciproc rol negativ şi se combat. Are loc campania de
cooptare a susţinătorilor.
5. Pierderea bunului renume - Se ajunge la atacuri publice şi directe (interzise), care
vizează pierderea bunului renume de către adversar.
6. Strategii de ameninţare - Ameninţările reciproce iau amploare. Se dau
ultimatumuri, ceea ce determină amplificarea conflictului.
7. Distrugeri limitate - Adversarul nu mai este văzut ca entitate umană. Se întreprind
unele acţiuni de distrugere limitată, iar efectele acestora sunt considerate deja a fi câştiguri.
8. Disipare - Distrugerea sistemului inamic constituie scopul principal.
9. Împreună în prăpastie - Se ajunge la o confruntare totală, fără cale de întoarcere.
Este acceptată distrugerea adversarului chiar cu preţul autodistrugerii.

Modelul „aisbergului” al dinamicii conflictelor

2
Friedrich Glasl, Konfliktmanagement. Ein Handbuch für Führungskräfte und Berater. 2. Aufl., Bern/Stuttgart,
1992
 Dinamica conflictelor a fost comparată de multe ori cu un aisberg. Modelul „aisbergului”
evidenţiază ideea că doar o mică parte a conflictelor este vizibilă la suprafaţă. Şase şeptimi dintr-
un aisberg se află sub apă, fiind invizibile şi sunt cele care determină dimensiunea şi
comportamentul aisbergului.
Nivelul obiectual are în vedere temele formulate, comportamentul sesizabil şi faptele
evidente. Acesta este vârful ,,obiectual” al aisbergului.
Nivelul psihosocial se referă la temeri, nesiguranţe, dorinţe, sentimente, tabuuri etc., care
nu pot fi observate în mod direct, cu toate că sunt semnificativ prezente. De cele mai multe ori,
toate acestea rămân neexprimate, acţionând astfel în „zona ascunsă”.

Este importantă
conştientizare diferitelor
nivele de escaladare
deoarece acest proces
poate, intr-o situaţie dată să
contribuie la adoptarea
unor acţiuni constructive.
De asemeni,
conştientizarea va permite
identificarea consecinţelor
negative ale unui anumit
comportament sau ale unei
acţiuni întreprinse.
În aceeaşi accepţiune, s-a conturat o structură a conflictului pe trei componente:
- Componenta cognitivă (gândirea, percepţia stării conflictuale);
- Componenta afectivă (emoţiile şi sentimentele);
- Componenta comportamentală (acţiunile, inclusiv comunicarea).

Structura conflictului duă modelul copacului

În conflictologie sunt înâlnite diverse imagini ale conflictului care să reflecte structura
acestuia. De exemplu, conflictul în viziunea lui Daniel Sapiro este asociat cu un arbore. Fiecare
parte a lui reprezintă o parte componentă a conflictului.
Solul- mediul social în care izbucneşte conflictul (familia, colectivul, societatea)
Rădăcina - cauzele multiple ale conflictului
Tulpina - (diferite părţi) - partile implicate in conflict
Scorbura - problema clar definită a conflictului
Florile - emoţiile proprii pozitive şi negative ale celor implicaţi în conflict
 Frunzele - acţiunile concrete ale persoanelor implicate
Fructul - soluţia rezolvării conflictului
Orice măr care nu este mâncat la timp, cade, şi din seminţele lui ia naştere un nou pom.
Aşa şi orice conflict care nu este rezolvat la timp serveşte premisa pentru naşterea altui conflict.

1.3. ELEMENTE DE ANALIZA CONFLICTELOR

1.3.1. Conştientizarea stării de conflict

Angajarea unei părţi într-un conflict este precedată de acumularea de tensiuni datorate
dezechilibrării relaţiei sale cu mediul său social. Această situaţie produce efecte asupra propriei
persoane, concretizate în reacţii ale organismului, ce pot fi:
 exterioare:
- voluntare - produse ca rezultat al deciziilor conştiente ale persoanei; de exemplu,
adresarea de mesaje verbale, schimbarea voluntară a atitudinii etc.
- involuntare - produse ca efect al reacţiilor subconştiente; de exemplu, accelerarea
ritmului respiraţiei, modificarea ritmului cardiac, schimbarea culorii feţei, emiterea de mesaje
non-verbale automate etc.;
 interioare, produse la nivel subconştient şi involuntar (psihice, neuro-vegetative, fizice
etc.); de exemplu, stări de disconfort, anxietate, creşterea tensiunii arteriale etc.
Procesul conflictual poate fi defalcat în cinci secvenţe, după umătoarea structură:
Conflictul latent  Conflictul perceput  Conflictul simţit  Conflictul manifest 
Conflictul final
Conflictul latent reprezintă etapa în care acesta este abia suspectat sau perceput.
Conflictul perceput reprezintă acea etapă în care problemele încep să fie resimţite, iar
toţi cei implicaţi în conflict recunosc apariţia acestuia.
 Conflictul simţit reprezintă etapa în care cei implicaţi nu numai că recunosc existenţa
acestuia, dar simt deja stările de tensiune create, de anxietate, de enervare sau de supărare.
Conflictul manifest reprezintă etapa în care părţile implicate încep să se manifeste prin
diverse acţiuni şi/sau inacţiuni, care evidenţiază atitudinea de adversitate reciprocă.
Conflictul final este momentul în care problemele au fost rezolvate sau amânate pentru
mai târziu.

1.3.2. Managementul conflictului

Managementul conflictului este o activitate complexă care are în vedere gestionarea unei
dispute în vederea atingerii unor obiective formulate de entitatea care realizează activitatea şi/sau
de alte părţi interesate (de exemplu, dezescaladarea conflictului, soluţionarea sa etc.).

• Tipuri de activităţi de management al conflictului

În funcţie de rolul jucat de părţi în cadrul procesului, managementul poate fi de tip:
- asistare - cea de - a treia parte realizează activităţi specifice prin colaborarea
permanentă cu părţile implicate sau/şi afectate de conflict (rol activ);
- intervenţie - cea de - a treia parte realizează activităţi specifice, fără colaborarea părţilor
implicate sau/şi afectate de conflict (rol pasiv).

 Intervenţia are drept obiective:

1. dezescaladarea conflictului, restabilirea păcii, stoparea violenţelor;
2. construirea şi/sau reconstituirea păcii, echilibrului relaţional;
3. menţinerea păcii, preîntâmpinarea reizbucnirii violenţelor.

 Asistarea are drept obiective:

1. restructurare - nivel de relaţii naţionale/internaţionale, administrative-instituţionale,
economice, sociale, interpersonale etc.;
2. restaurare /reabilitare/ reconstrucţie – la nivel relaţional (personal, familie restrânsă/
lărgită, grup, comunitate, societate); la nivel psihologic (responsabilizare, echilibrare şi
recuperare în urma unei traume suferite), la nivel de statut (juridic/legal, social, economic,
cultural);
3. reconciliere - bazată pe înlăturarea sentimentului de vinovăţie faţă de propria persoană
sau faţă de terţi;
- coresponsabilizare părţilor implicate şi indicarea erorilor produse;
- înţelegere/iertare reciprocă;
- colaborare;
4. reculturalizare – trecerea de la o cultură a violenţei la o cultură a respectului reciproc, a
toleranţei, a înţelegerii, a colaborării;
- promovarea metodelor amiabile de soluţionare a conflictelor;
 - creşterea nivelului de competenţă a părţilor în domeniul
managementului şi soluţionării conflictelor;
5. schimbarea de paradigmă.

 Strategii de soluţionare a conflictelor

 Strategii bazate pe putere sunt cele mai vechi şi mai des folosite proceduri, în care
partea cea mai puternică determină finalitatea conflictului, folosind mijloace şi metode agresive,
fizice şi psihice.
Ex.: strategie de tip pierdere-pierdere sau câştig-pierdere.
 Strategii bazate pe drept – sunt proceduri şi procese bazate pe drept scris sau cutumiar,
norme şi valori (rezolvarea conflictelor în instanţele de judecată, instanţe de arbitraj etc.).
Ex. strategie de tip pierdere-pierdere sau câştig-pierdere.
 Strategii bazate pe interes - sunt proceduri şi procese care urmăresc reconcilierea,
echilibrul şi optimizarea relaţiilor dintre părţi, bazate pe nevoi, interese, opţiuni.
Ex.: strategie tip câştig-câştig.

 Poziţii. Interese. Nevoi.

 Poziţie - ansamblu de cereri ale fiecărei părţi (coincid cu soluţiile prezentate iniţial de
părţi în legătură cu rezolvarea conflictului);
 Interes - obiectiv de atins, răspunzând unor valori şi priorităţi de importanţă pentru
partea care le formulează;
 Nevoi – necesităţi fizice şi psihice ale individului care trebuie realizate în scopul
menţinerii unui echilibru adecvat.

 Stiluri de management al conflictului

1. Retragerea sau renunţarea (pierdere – câştig relativ) – situaţia în care una dintre părţi
renunţă în favoarea celeilalte. Indivizii care adoptă această soluţie se retrag din conflict, amână
asumarea responsabilităţilor, ignoră situaţiile şi persoanele şi este caracteristică celor lipsiţi de
încredere în ei înşişi.
2. Evitarea (pierdere - pierdere) - situaţia în care cel puţin una dintre părţi neagă existenţa
sau importanţa conflictului. Conflictul însă nu dispare, rămâne în stare latentă şi poate reizbucni
cu o intensitate mult mai mare, dacă situaţia care a generat conflictul este deosebit de importantă
pentru părţi.
3. Colaborarea (câştig – câştig) - situaţia în care sunt supraevaluate relaţiile
interpersonale şi sunt neglijate aspectele „tehnice” ale acestora. Se acordă egală atenţie
intereselor şi nevoilor. Toate părţile câştigă prin eforturi comune, astfel încât soluţia va fi mai
durabilă, iar probabilitatea declanşării unor
 4. Compromisul (câştig relativ) - situaţia concesiilor reciproce. Nici una dintre părţi nu
câştigă atât cât şi-a propus, dar nici nu pierde cât s-ar fi putut. Compromisul este o soluţie
superficială de împăcare a tuturor părţilor, care presupune sacrificarea convingerilor şi, uneori, a
raţionalităţii. Adoptarea acestei metode se face mai ales atunci când părţile au puteri egale şi sunt
ferm hotărâte să-şi atingă scopurile în mod exclusiv.
5. Competiţia (relativ câştig – pierdere) - situaţia în care una dintre părţi câştigă în
detrimentul celeilalte. Sunt luate în considerare atât nevoia de rezultate, cât şi relaţiile cu părţile
implicate. Această strategie poate avea efecte întârziate: partea care pierde poate să nu suporte
eşecul, revenind în forţă după un timp. În plus, relaţiile dintre părţile implicate vor fi iremediabil
afectate, putând culmina cu refuzul oricărei cooperări ulterioare.
Profesorul Kennet Thomas susţine că există cinci tipuri de comportament vis-à-vis de
comportamentul persoanelor aflate în conflict şi de strategiile de rezolvare, după cum urmează:
1. Stilul ocolitor este caracterizat de capacitatea scăzută de afirmare a intereselor proprii
şi de o foarte redusă colaborare cu partenerul de negociere. Mai poate fi numită şi strategia
,,struţul cu capul în nisip”.
2. Stilul îndatoritor presupune o minimă realizare a intereselor personale şi o maximă
realizare a cooperării. Astfel, se pun bazele unei relaţii de parteneriat, dacă se doreşte, care are
toate şansele să continue. Acest stil se poate explica astfel: A îl ajută pe B fără a-i pretinde nimic
pentru moment, având mai mult de câştigat în viitor.
3. Stilul competitiv se caracterizează prin impunerea interesului propriu şi prin reducerea
oricărei forme de cooperare. Conduce la o dictatură a celui care este mai puternic şi care nu este
în nici un fel interesat de colaborarea cu partenerii pe care îi consideră inferiori.
4. Stilul concesiv urmăreşte realizarea intereselor la un nivel cât mai ridicat, şi, implicit,
maximizarea pe cât posibil a cooperării. Cuvântul cheie al întregului sistem este compromisul.
5. Stilul colaborativ presupune maximizarea atât a intereselor personale, cât şi a
comunicării dintre parteneri.
MODULUL 2

REZOLVAREA ALTERNATIVĂ A DISPUTELOR

2.1. CONTINUUMUL REZOLVĂRII DISPUTELOR

Conform DEX, noţiunea de continuum este definită astfel : ,,CONTÍNUUM s.n. 1. (Fil.)
În filozofia clasică, realitatea materială considerată ca un tot, părţile căruia, unite între ele fără
soluţie de continuitate, au o limită unică şi comună. 2. (Fiz., în sint.) Continuum spaţio-temporal
= Sistem de o coordonată temporală şi trei spaţiale, care permite localizarea oricărui obiect fizic
sau eveniment. 3. (Mat.) Mulţimea numerelor reale, incluzându-le atât pe cele raţionale, cât şi pe
cele iraţionale. ♦ (P. ext.) O mulţime compactă, care nu se poate împărţi în două submulţimi,
astfel încât nici una dintre ele să nu conţină cel puţin un punct de acumulare al celeilalte. (lat.
continuum < n. al lui continuus = continuu) [GDLC, MW]”.
 Deoarece în continuum-ul de alternative de rezolvare a disputelor, medierea pe bază de
interese este o formă sui-generis de a obţine interesul legitim căutat, cea mai apropiată noţiune în
legislaţia română tradiţională, cu trimitere la dreptul natural, a fost şi este împăciuirea, mai nou,
tranzacţia, bazată pe negociere directă între părţi, asistate sau nu de o terţă persoană.
Termenul ADR reprezintă acronimul de la „Alternative Dispute Resolution” – metode
alternative de rezolvare a disputelor. În ultimii ani, termenul a fost înlocuit cu „Appropriate
Dispute Resolution” – metode oportune de rezolvare a disputelor sau, mai simplu, cu „ Dispute
Resolution” – metode de rezolvare a disputelor.

2.2. METODE DE REZOLVARE ALTERNATIVĂ A DISPUTELOR

2.2.1. Prezentare

Există două tipuri de metode de soluţionare a conflictelor, respectiv sistemul clasic şi

metodele alternative (A.D.R. - Alternative Dispute Resolution).
Sistemul clasic este reprezentat, în principal, de instanţele de judecată şi are drept scop, în
cele mai multe cazuri, pedepsirea celui care a încălcat o normă. Sistemul cuprinde instanţele de
judecată, parchetul, poliţia etc. Părţile ajung în acest sistem când nu reuşesc să îşi rezolve
problema singure, din diverse motive. Astfel, în soluţionarea conflictului intervin poliţia,
procurorii, judecătorii şi o a treia parte hotărăşte ce este mai bine pentru cele două părţi. În
sistemul clasic, părţile nu sunt întrebate ce părere au, iar o altă persoană ia decizii pentru ele şi le
obligă apoi să le respecte.
Rezolvarea clasică a conflictelor, prin încredinţarea lor organelor de justiţie şi
soluţionarea prin metodele tradiţionale de genul învingător - învins (câştig-pierdere) a dus la
concluzia că nu reprezintă soluţia ideală de natură să ofere o rezolvare adecvată a tuturor
dificultăţilor sociale şi economice, dificultăţi care s-au dezvoltat şi agravat în lipsa unor
reglementări specifice noilor tipuri de conflicte. Astfel, şi-au făcut apariţia noi concepte ce
vizezază rezolvarea pe cale amiabilă a conflictelor, cunoscute sub numele de A.D.R. -
Alternative Dispute Resolution, metode alternative de soluţionare a conflictelor.
Termenul ,,A.D.R.” încorporează procedurile şi tehnicile de soluţionare a conflictelor pe
cale amiabilă. Aceste modalităţi alternative de soluţionare a conflictelor au apărut ca o reacţie la
lipsa de eficienţă a modalităţilor tradiţionale de soluţionare a conflictelor.
În cadrul Reţelei Judiciare Europene a Comisiei Europene, tehnicile de soluţionare pe
cale amiabilă sunt denumite ,,căi alternative de soluţionare a litigiilor” (C.A.S.L.).
Practic, modalităţile alternative de soluţionare a conflictelor înglobează toate metodele de
stingere a conflictelor în afara sălii de judecată, metodele A.D.R. fiind alternative la justiţie.
Acestea nu îngrădesc însă accesul la justiţie, în cazul în care soluţionarea conflictului nu e
posibilă pe calea lor, rămâne deschisă posibilitatea iniţierii sau continuării unor acţiuni
judecătoreşti.
 Metodele alternative de soluţionare a disputelor constituie o categorie de mijloace şi
proceduri de asistare pentru prevenirea şi rezolvarea conflictelor în afara instanţelor de judecată,
aceste metode incluzând: facilitarea, negocierea, concilierea, medierea şi arbitrajul.

2.2.1.1. Facilitarea

Facilitarea este o metodă alternativă de soluţionare a conflictelor prin care o a treia

parte special pregătită, neutră, imparţială, obiectivă faţă de membrii grupului şi de probleme,
asistă un grup în realizarea obiectivelor pe care şi le-a propus, ţinând seama de punctele de
vedere ale participanţilor.
Facilitatorii sunt profesionişti care au cunoştinţe şi deprinderi aprofundate privind
dinamica şi procesele specifice grupurilor (cunoştinţe şi abilităţi de proces), precum şi cunoştinţe
şi deprinderi în domeniul specific de interes în care grupul asistat îşi desfăşoară activitatea
(cunoştinţe şi abilităţi de conţinut).
Metoda de asistare poate fi directivă sau deschisă, în funcţie de criterii obiective impuse
de interese, constrângeri specifice tipului de proces asistat, precum şi de stilul facilitatorilor.

▫ Facilitarea ca proces
Facilitarea este:
- metodă alternativă de soluţionare a conflictelor, prin care o a treia parte special
pregătită, neutră, imparţială, obiectivă faţă de membrii grupului şi de probleme, asistă un grup în
realizarea obiectivelor pe care şi le-a propus, ţinând seama de caracteristicile, agenda şi
obiectivele participanţilor, definiţie enunţată deja mai sus;
- etapa şi metoda în cadrul procesului de mediere în cadrul căreia/prin care ,,cea de-a treia
parte” – mediatorul, asistă părţile participante în realizarea, parcurgerea, eficientizarea procesului
de soluţionare a disputelor, realizat prin mediere.

▫ Activităţi, metode şi instrumente

În vederea realizării procesului de facilitare şi de atingere a obiectivelor convenite, sunt
necesare:
- întocmirea unei liste de informaţii, metode şi instrumente;
- realizarea unei strategii de proces;
- planificarea activităţilor necesare;
- evaluarea necesarului de resurse, disponibilizarea şi managementul acestora;
- monitorizarea calităţii procesului.

Rolurile facilitatorului

Pe durata procesului, facilitatorul are roluri de:

 - coordonator al grupului – asigură managementul grupului în vederea atingerii
obiectivelor propuse;
- coordonator al procesului – asigură managementul procesului de ajungere la
obiectivele propuse, activitate bazată pe strategie, plan de activităţi, orar, reguli, priorităţi,
obiective etc.;
- creator şi administrator al mediului (conjuncturii şi contextului) şi relaţiilor necesare
realizării obiectivelor de proces – organizează resursele în vederea creării evenimentului şi a
atmosferei necesare realizării obiectivelor propuse;
- adaptator continuu la proces şi la elementele sale – asigură permanenta adaptare a
procesului în funcţie de informaţiile noi primite pe parcursul procesului (caracteristici ale
participanţilor, conjunctura, resurse, modificări survenite la obiectivele şi parametrii de proces
agreaţi anterior etc.);
- formator – trebuie ca, în limita posibilităţilor, să furnizeze participanţilor necesarul de
competenţe de bază pentru atingerea obiectivelor propuse; demersul său în acest domeniu trebuie
să cuprindă furnizarea de informaţii, dezvoltarea de abilităţi şi atitudini de bază;
- consultant – poate oferi informaţii relevante pentru depăşirea unor etape de proces
dificile, făcând apel la experienţa şi cunoştinţele sale din domenii relevante; sub nici un motiv
facilitatorul nu are dreptul de a oferi soluţii sau de a hotărî asupra acestora – poate oferi sugestii,
prezenta exemple, propune instrumente, indica surse;
- exemplu pentru participanţi – prestaţia şi atitudinea facilitatorului trebuie să fie în
permanenţă profesională şi pozitivă;
- catalizator pentru procesul de atingere a obiectivelor propuse şi pentru relaţiile dintre
participanţii la proces;
- duce la îndeplinire rolurile asumate în cadrul şi în limitele contractului/ înţelegerii
făcute cu beneficiarii.

Competenţele facilitatorului
Facilitatorul trebuie să aibă:
- competenţe de proces (domeniile comunicării, soluţionării disputelor – în special
facilitare şi negociere, management de sistem şi proces, formare etc.);
- competenţe de conţinut/temă (specifice fiecărui domeniu în care se încadrează tematica
problemelor aflate în dezbatere).

▫ Principii de bază în facilitare

- procesul este centrat pe rezultate şi pe participanţi;
- procesul de facilitare trebuie să fie permanent adaptat obiectivelor şi nevoilor
participanţilor;
- procesul trebuie să fie realizat numai în condiţiile în care facilitatorul este convins că
are competenţele de proces şi de conţinut necesare realizării obiectivelor propuse;
- facilitatorii sunt coordonatori de proces, nu participanţi decidenţi (facilitatorul nu are
drept de decizie asupra rezultatelor procesului ci, în limite date, numai asupra procesului);
 - facilitatorul trebuie să creeze şi să ofere oportunităţi de participare în condiţii de
echilibru, eficienţă, respect, siguranţă;
- facilitatorul creează mediul, oportunităţi şi oferă sprijin participanţilor pentru realizarea
obiectivelor;
- toţi participanţii la proces sunt elemente resurse pentru realizarea obiectivelor
convenite.

▫ Tehnici de facilitare

Angajarea participanţilor în proces poate fi făcută prin:

- utilizarea de ice-breakers cu scop de prezentare a participanţilor, facilitare a
comunicării, constituire şi creare de relaţii în cadrul grupului;
- utilizarea de materiale grafice şi multimedia şi crearea contextului necesar schimbului
de opinii şi comentarii;
- prezentarea materialelor în forme clare, structurate, identificabile;
- separarea activităţilor pe categorii – necesare, recomandabile, informative / voluntare;
- temele conţinând prezentări de informaţii trebuie să aibă durate de 15-25 minute şi
trebuie alternate cu activităţi practice;
- implicarea participanţilor prin adresarea de întrebări către grup;
- alocarea de responsabilităţi participanţilor, în funcţie de caracteristicile şi opţiunile
exprimate în prealabil;
- implicarea participanţilor în activităţi practice, care să presupună schimbarea de loc,
poziţie, postură, stare de spirit etc.;
- utilizarea de instrumente şi echipamente.

▫ Organizarea procesului de facilitare – etape

→ Pregătirea procesului de facilitare

- obţinerea de informaţii privind: obiectivele beneficiarilor/membrilor participanţilor,
domeniile în care sunt cuprinse temele de dezbatere, profilul beneficiarilor/participanţilor,
istoricul experienţelor similare (ale beneficiarilor, participanţilor, terţilor);
- identificarea şi convenirea cu beneficiarul a obiectivelor de atins la finalul procesului –
acestea trebuie să fie asumate în mod formal de beneficiar/ grup sau reprezentanţii acestuia şi de
facilitator (se recomandă întocmirea unui înscris, eventual sub formă de contract);
- realizarea unui plan de organizare şi funcţionare a procesului, cuprinzând: posibila
structură a procesului de facilitare, metode şi instrumente de utilizat în cadrul procesului de
implementare şi control, monitorizare şi evaluare a acestuia şi a rezultatelor sale.

→ Implementarea planului de organizare şi funcţionare a procesului

- contactarea participanţilor şi convenirea asupra datelor, locurilor, condiţiilor de
desfăşurare a procesului;
 - organizarea spaţiului în care are loc întâlnirea – se are în vedere alegerea unui spaţiu
potrivit tipului de proces avut în vedere şi crearea unui climat optim pentru desfăşurarea acestuia
(siguranţă, confort, acces uşor, facilităţi, dotări etc.);
- modul de aranjare a spaţiului – trebuie să fie adaptat caracteristicilor procesului,
participanţilor şi facilitatorului; se recomandă amenajarea spaţiilor în formate deschise (fără
podium, catedră, birouri etc.); pentru participanţi se recomandă utilizarea de scaune cu masă de
scris sau/şi mese rotunde, ovale sau dreptunghiulare de 4-6 persoane poziţionate în formă de
semicerc, bară, V, U, L, hibrid ( U + brad) etc. cu deschidere, astfel încât să permită vederea
directă spre faţa sălii (zona de lucru / demonstraţii, ecran, flipchart etc.);
- temperatură, iluminare – trebuie să asigure confortul participanţilor (temperatura
variază şi în funcţie de numărul de persoane aflate în sală).

→ Desfăşurarea procesului
- facilitatorul trebuie să întâmpine pe participanţi, să le indice locul pe care trebuie să-l
ocupe; să facă prezentarea participanţilor, a programului, obiectivelor şi duratelor de lucru;
- se realizează (împreună cu participanţii) setul de reguli de bază generale sau speciale ce
trebuie respectate pe toată durata întâlnirilor, referitoare la modul de comunicarea, angajamentul
participanţilor de a participa activ, de a folosi forme de adresare constructive si de a păstra
confidenţialitatea procesului;
- clarificarea şi însuşirea sarcinii – crearea de perspective comune privind obiective,
proces, instrumente etc.;
- stabilirea de atribuţii, obligaţii, drepturi, limite de competenţă pentru grup şi
participanţii la proces;
- alcătuirea ordinii de zi sau a programului pentru etape şi pentru întreg procesul;
- stabilirea, identificarea şi repartizarea resurselor pe unităţi de lucru (grupe, participanţi,
activităţi etc.);
- desfăşurarea procesului în conformitate cu planul de organizare şi funcţionare
prestabilit; este importantă personalizarea procesului de facilitare, adaptarea continuă a
procesului (strategii, tactici, etape, conţinut, durate, reguli, spaţii, materiale etc.) la
caracteristicile participanţilor şi la obiectivele acestora (şi acestea pot suferi transformări faţă de
cele convenite iniţial);

▫ Eficientizarea procesului de facilitare

În vederea eficientizării procesului de facilitare este recomandat să:
- păstraţi neutralitatea faţă de subiect şi participanţi – este esenţial ca facilitatorul să fie
perceput de participanţi ca un factor de echilibru şi referinţă în proces şi să-şi păstreze rolul de
arbitru şi coordonator de proces;
- adresaţi întrebări deschise – acestea oferă posibilităţi de angajare a participanţilor în
proces şi invită la oferirea de informaţii şi comentarii asupra subiectelor de interes pentru
facilitator (ex.: cum, în ce mod, care credeţi că…?);
 - adresaţi întrebări închise – în situaţiile în care doriţi să obţineţi o confirmare/infirmare
clară şi în cazurile în care aveţi intenţia de a închide un subiect sau o conversaţie;
- observaţi şi interpretaţi permanent informaţiile cuprinse în formele de comunicare
nonverbală şi paraverbală ale participanţilor – acestea cuprind informaţii valoroase privind
nevoile participanţilor, de natură a îmbunătăţi calitatea procesului;
- utilizaţi elemente de poziţionare a temei şi de tranziţie pentru trecerea de la o temă,
activitate la alta – este util să reamintiţi participanţilor locul ocupat de subiect, activitate în cadrul
larg al procesului şi să faceţi legătură între activităţile şi temele epuizate şi cele ce urmează a fi
efectuate (,,până acum ne-am ocupat de…acum începem…”);
- confirmaţi şi încurajaţi rezultatele pozitive ale participanţilor – sunt de natură a motiva
activitatea (fără exagerări);
- se desfăşoară activităţi de monitorizare, evaluare, interpretare a datelor şi de luare a
măsurilor ce se impun pentru realizarea unui proces de calitate.

2.2.1.2. Negocierea

Negocierea este metoda alternativă de soluţionare a conflictelor, prin care părţile

angajate în conflict încearcă să ajungă la un acord de rezolvare a neînţelegerilor, utilizând
tehnici de comunicare, aplicate într-un dialog direct.
Negocierea porneşte de la faptul că fiecare parte are nevoi şi interese (directe sau
indirecte) pe care vrea să şi le satisfacă. Întotdeauna când partenerii au în vedere, în mod tacit,
dorinţele reciproce, negocierea se încheie cu succes şi contactele pot continua; atunci însă când
nevoile unei părţi sunt ignorate şi negocierea reprezintă un simplu joc (de tip învingător - învins)
rezultatele ,,îmbracă” forma unor tranzacţii – ce ar trebui să fie şi atunci reciproc avantajoase,
negocierea fiind o tranzacţie cu condiţii nefixate.
Negocierea furnizează un cadru în care pot fi discutate şi analizate multe probleme, în
care pot fi atinse multe scopuri. Negocierea cu succes presupune să:
- îti atingi scopurile;
- obţii cooperarea şi implicarea celorlalţi;
- înveţi mai multe lucruri despre cum să te comporţi cu oamenii;
- stabileşti relaţii de bună colaborare sau le îmbunătăţeşti pe cele existente;
- valorifici şansa de a da glas solicitărilor tale într-un cadru propice satisfacerii acestor
solicitări.
Pentru a ajunge la o soluţie acceptabilă, negociatorii trebuie să simtă că discuţiile au loc
într-o atmosferă de echilibru şi sinceritate. Cel mai important obiectiv al unei negocieri este acela
ca înţelegerea să fie percepută de toţi participanţii ca fiind corectă şi cinstită. Identificarea (încă
de la începutul unei negocieri) a tipului de situaţie în care te găseşti este esenţială capacităţii de a
negocia cu succes.
Persoanele care participă la negociere au nevoie de implicare reciprocă pentru a-şi atinge
rezultatul dorit. Părţile trebuie să considere negocierea sau măcar să înceapă astfel, ca fiind cea
mai bună cale de rezolvare a diferenţierii lor; altfel, vor ajunge la evitare, capitulare sau război.
Fiecare parte trebuie să creadă că există o posibilitate de a o convinge pe cealaltă să-şi modifice
poziţia iniţială şi să agreeze un ,,compromis” mutual acceptabil.

Negocierea este astfel:

-metoda alternativă de soluţionare a disputelor, prin care părţile angajate în conflict
încearcă să ajungă la un acord de rezolvare a neînţelegerilor, utilizând tehnici de comunicare,
aplicate într-un dialog direct;
- etapa şi metoda în cadrul procesului de mediere în care părţile participante realizează
acorduri privind obiective procedurale şi de conţinut, de etapă şi de proces; negocierea se
utilizează în formularea regulilor de bază după care se desfăşoară procesul, a conţinutului şi a
modului de utilizare a instrumentelor din proces, în stabilirea programului şi a termenelor
sesiunilor de mediere, a ordinii în care părţile iau cuvântul, a priorităţilor acordate în abordarea
problemelor, nevoilor, intereselor, a formulării şi a conţinutului acestora, în construirea soluţiilor
potenţiale şi a celei finale, în stabilirea obligaţiilor şi a termenilor referitori la implementarea
acordului de mediere etc. condiţiile de relativă egalitate de putere, în care deciziile se pot lua
numai prin înţelegerea dintre părţi.
Negocierea se foloseşte în orice domeniu al activităţii umane care cuprinde forme de
comunicare.

▫ Tipuri de negociere
- curentă - informală, nestructurată, aplicată mai mult sau mai puţin conştient;
- cu scop pre-determinat, formală, structurată, profesionistă;
- directă – părţile sunt în comunicare directă, faţă - în –faţă;
- intermediată – părţile comunică prin utilizarea de mijloace de comunicare (fax, email,
web, scrisori etc.);
- asistată – părţile sunt:
- asistate de o ,,a treia parte” specializată, care facilitează desfăşurarea eficientă a
procesului, în care părţile participante decid în mod nemijlocit asupra procesului şi a
rezultatelor acestuia;
- reprezentate de persoane cu/fără pregătire specială care le asistă în demersul lor
de atingere a obiectivelor pe care şi le-au propus; reprezentarea se face în limitele unui
mandat care specifică termenii şi limitele în care reprezentanţii pot decide;
- clasică – poziţională, competiţională;
- bazată pe interese şi principii, cooperare.

▫ Alte tipuri de negociere

Dură - negocierea este purtată de pe poziţii extreme, iar câştigătorul este cel care îşi
înfrânge adversarul;
- negociatorul percepe negocierea ca pe o competiţie, în care factorul decisiv este puterea
şi voinţa de câştig a fiecărei părţi aflate în confruntare;
 - negociatorul se consideră îndreptăţit să folosească orice strategii şi mijloace pentru
atingerea obiectivelor pe care şi le-a propus (inclusiv dezinformare, manipulare etc.);
- confruntarea impune costuri mari şi afectează negativ relaţia dintre părţi;
Slabă - negociatorul doreşte să evite conflictul personal sau/şi nu poate face faţă forţei
celeilalte părţi şi în încercarea sa de a ajunge, totuşi, la un acord, cedează mai mult decât era
dispus iniţial.
Combinaţii între tipul dur şi cel slab sau permisiv, realizate pe parcursul procesului de
negociere, în funcţie de diferite obiective, priorităţi, situaţii.

▫ Tipuri de strategii

Strategii directe:
- abordare directă, fără utilizarea de strategii, tactici şi tehnici de învăluire, disimulare
etc. în condiţiile în care negociatorul este stăpân pe sine şi pe situaţie, raportul de forţe îi este net
favorabil, existând premizele unei victorii rapide şi totale.
Strategii indirecte:
- utilizarea de strategii, tactici şi tehnici de învăluire, disimulare, manipulare, temporizare
etc. în condiţiile în care şansele de câştig sunt echilibrate sau defavorabile negociatorului.
Strategii conflictuale sau competitive:
- procesul are în vedere obţinerea de avantaje fără a face concesii echivalente sau
comparabile ca dimensiuni şi valoare. Partenerul de negociere este conceput ca adversar, iar
câştigul uneia dintre părţi se face în detrimentul celeilalte părţi. Fiecare negociator ia în
considerare să folosească orice mijloc şi metodă care îi poate aduce avantaje şi costurile
resurselor investite de părţi în proces sunt mari. Calitatea relaţiilor dintre părţi nu are valoare,
important fiind câştigul pe termen scurt.
Strategii de cooperare:
- negociatorii urmăresc realizarea unui echilibru între avantaje şi concesii, acordând
importanţă intereselor şi nevoilor partenerului de negociere. Negociatorii pornesc de la
identificarea şi realizarea intereselor comune, acordându-şi avantaje reciproce în realizarea
obiectivelor proprii, în condiţii de colaborare.

▫ Etapele procesului de negociere

Există o mare varietate de modele de negociere; alegerea etapelor de proces se face în
funcţie de partenerii negocierii.
→ Pregătirea procesului
- definirea conflictului, formularea problemei/problemelor de negociat şi prioritizarea
lor;
- definirea nevoilor, intereselor, obiectivelor;
- definirea propriei politici, setului de metode şi tactici de negociere;
- identificarea şi obţinerea de informaţii privind părţile implicate în conflict (de-a lungul
întregii intervenţii);
 - obţinerea de informaţii privind cazul (activitatea va fi continuată de-a lungul întregii
intervenţii);
- generarea de opţiuni posibile de rezolvare a problemei şi pregătirea pachetului de
opţiuni proprii;
- alegerea celor mai potrivite strategii, metode, abordări;
- pregătirea instrumentelor şi a indicatorilor proprii;
- elaborarea şi comunicarea ofertei de deschidere (poziţia de deschidere);
- lista de oferte şi criterii de deschidere;
- limite de maxim/minim în negociere (limita de non-acord/punct de rupere a
negocierilor);
- definirea celei mai bune alternative faţă de un acord negociat– cea mai bună alternativă
dacă negocierea eşuează;
- redactarea/pregătirea documentaţiei de susţinere - documente ce urmează a fi utilizate
în timpul negocierilor: propuneri de ordine de zi, plan negociere, formulări, argumente, agendă
de lucru/aide-memoire (cuprinde schematic etapele de urmat, problemele de abordat în funcţie de
prioritatea lor), bugete, proiecte/ variante de acord etc.);
- pregătirea dosarului tehnic – documente tehnice, normative, standarde, legislaţie etc.;
- pregătirea calendarului general al negocierii (numărul de întâlniri, durata, succesiunea,
conţinutul întâlnirilor);
- pregătirea propriei echipe de negociatori (persoane, atribuţii/roluri, limite de
competenţă, amplasament);
- pregătirea întâlnirii efective;

→ Întâlnirea de negociere:
- prezentarea participanţilor;
- stabilirea ordinii de zi;
- stabilirea regulilor ce urmează a fi respectate pe parcursul întrevederii;
- clarificarea conflictului, a problemelor (şi prioritizarea lor), a poziţiilor, a obiectivelor,
a intereselor fiecărei părţi;
- comunicarea declaraţiilor de deschidere;
- în cazul problemelor complexe, se procedează la definirea elementelor constitutive;
- definirea şi stabilirea criteriilor obiective;
- construirea de opţiuni de soluţionare şi întocmirea listei de opţiuni, în funcţie de criterii
obiective;
- construirea de opţiuni de soluţionare şi întocmirea listei de opţiuni în funcţie de
priorităţi;
- negocierea opţiunii de rezolvare a conflictului;

→ Realizarea acordului de negociere:

- acordul negociat poate avea formă scrisă sau verbal;
- acordul scris cuprinde clauze obligatorii:
 o data întocmirii;
o titlul sau denumirea înscrisului;
o date de identificare ale părţilor care au întocmit înscrisul;
o identificarea obiectului şi a cauzei care a dus la întocmirea înscrisului;
o numărul de exemplare (originale/copii) în care a fost redactat;
o clauzele în care s-a încheiat acordul, în funcţie de tipologia cazului negociat
(individualizare, cantitate, calitate, procedură etc.);
o soluţia negociată;
o condiţii, proceduri, responsabilităţi, termene de implementare a soluţiei negociate,
atribuite clar fiecărei părţi;
o condiţii, proceduri, termene, responsabilităţi de monitorizare a modului de
implementare, respectare a condiţiilor negociate.

▫ Negocierea bazată pe nevoi, interese, principii

Negocierea se poartă la două nivele:

- de conţinut – se negociază obiectul propriu-zis de negociere;
- procedural – se negociază regulile şi modul în care urmează să se desfăşoare procesul
de negociere şi punerea în practică a acordului.

▫ Principii ale negocierii bazate pe nevoi, interese, principii

1. Separarea persoanelor de problemele în discuţie:

- relaţia dintre părţi este de colaborare şi sprijin reciproc;
- persoanele care joacă rolul de părţi în negociere nu vor fi judecate pentru felul în care
sunt, se comportă, atenţia fiind acordată problemelor care se află în dezbatere.
2. Negocierea se face pornind de la interesele părţilor, nu de la poziţiile exprimate de
acestea:
- interesele sunt factori care au generat problema – soluţia trebuie să se adreseze acestora;
- interesele au la bază nevoile, dorinţele şi temerile părţilor;
- în spatele poziţiilor, există interese comune şi compatibile, precum şi interese aflate în
conflict;
- interesele comune sunt baza pentru construirea acordului negociat.
3. Crearea de opţiuni pentru câştig reciproc:
- construirea unui număr de opţiuni posibile pentru soluţionarea problemei în discuţie;
- prioritizarea opţiunilor în funcţie de nevoile şi interesele părţilor.
4. Utilizarea de criterii obiective
- în evaluare, prioritizare, judecare se utilizează criterii obiective, standarde independente
de puterea părţilor.
 ▫ Tactici de negociere

Picătura chinezească - repetarea continuă, în diferite formulări, diferite contexte, sub

diferite forme a aceleiaşi idei;
Răspunsul pozitivat - reformularea conţinutului unui mesaj negativ sub formă pozitivă,
fără a schimba conţinutul mesajului iniţial, ci recadrând şi reformulând conţinutul său;
Dacă ,,A”, atunci ,,B”- acceptarea conţinutului ,,A”, care este favorabil partenerului de
negociere, dar conţinând realizarea sa în îndeplinirea unui set de condiţii ,,B”, care transformă
avantajul său în avantajul nostru;
Fă-l să spună ,,DA” - mesajele conţinând premizele şi cererea de acceptare a condiţiilor
proprii trebuie precedată de o serie de mesaje la care partenerul de negociere să fie dispus să
spună „DA“ – mesajele trebuie să aibă forma şi conţinutul adecvat pentru ca răspunsul să vină în
mod conştient şi clar. Tactica se bazează pe starea psihică pozitivă creată la nivelul
subconştientului;
Piciorul in prag - determinarea partenerului de negociere de a face o favoare minoră (de
deschidere) lipsită de miză şi interes şi care, practic, nu poate fi refuzată, după care se
formulează cererea majoră, care interesează (de substanţă) – important este ca cererile să fie
formulate succesiv, de aceeaşi persoană şi să aibă aceeaşi natură;
Faţa potrivită la momentul potrivit - transmiterea prin limbaj nonverbal şi/sau para-
verbal de informaţii care să susţină propriile interese sau să determine o anumită reacţie/răspuns
al partenerului;
Rupere de ritm - în cazurile în care partenerul are tendinţa de a câştiga teren, când
argumentaţia partenerului este greu de contracarat, ritmul discuţiilor este prea alert, când este
nevoie de consultări, de odihnă, când trebuie diminuată propria tensiune psihică şi există
interesul de a o creşte pe cea a partenerului sau când trebuie reluat controlul asupra procesului, se
solicită o pauză, durata şi motivul fiind în funcţie de obiectivul urmărit;
Uniformizarea valorilor - amestecarea de subiecte importante şi sensibile pentru una
dintre părţi printre subiecte de interes scăzut pentru partener, în cadrul unui ,,pachet” prezentat ca
fiind uniform;
Ascultarea şi comunicarea activă - obţinerea de informaţii despre partenerul de negociere
şi obiectivele sale, stimulându-i să vorbească, prin utilizarea de tehnici de ascultare/comunicare
activă;
Uliul si porumbelul, în varianta clasică, se aplică atunci când aveam de-a face cu o
echipă de
negociere. Unul dintre parteneri este „uliul”, acesta negociind foarte dur. El aruncă în discuţie
cereri exagerate şi dă dovadă de inflexibilitate. Porumbelul este coechipierul lui care joacă rolul
de împăciuitor cu partenerul de negociere şi caută o soluţie acceptabilă pentru ambele părţi.
Porumbelul devine mai mult un fel de mediator între uliu şi cel care trebuie convins. Nu de
puţine ori aţi văzut această tehnică în filmele poliţiste la interogatorii. Chiar dacă tehnica este
arhicunoscută şi este de multe ori conştientizată şi de către şi cel interogat, tehnica funcţionează
în permanenţă. Amintiţi-vă de politţistul dur care intră pe uşa camerei de interogatoriu. Acesta
urlă, ţipă şi-i afişează celui interogat un viitor sumbru, departe de copii, departe de cele lumeşti.
Practic scopul poliţistului rău (uliul), expus de altfel, este de a-i face viaţa un calvar celui
interogat. Dupa ce poliţistul rău işi face numărul, intră în scenă poliţistul bun (porumbelul).
Aceasta se arată putţn îngrijorat de atitudinea colegului său care tocmai ieşise din cameră şi se
transformă într-un sfătuitor pentru cel interogat: „Cred că ar fi bine pentru tine să recunoşti şi
terminăm povestea, ai văzut ce pornit este colegul meu” sau „Aş vrea să te ajut, însă colegul meu
este foarte supărat. Văd eu cum îl conving să se mai liniştească. Haide să vedem cum facem”.
Culmea, tehnica funcţionează. Avantajul principal al acestei tehnici, este că se poate pleca de la
o cerere exagerată, lăsând totodata un loc de manevră prin poliţistul bun.
Tactica lui Colombo – încercarea de a o face pe neştiutorul. În aparenţă, este o tehnică
periculoasă; în practică, însă, împlică un grad mic de risc şi conduce la obţinerea unor rezultate
excelente. Ea poate fi folosită atât în viaţa personală, cât şi în cea profesională. La prima vedere
pare că această tehnică nu are cum să genereze rezultate remarcabile. Am putea considera că nu
este o tehnică specială (,,Cum adică să te faci că nu ştii?”, ,,Nu mă ia de prost dacă arăt că sunt
neinformat?”), dar acesta este şi motivul pentru care tehnica „neştiutorului” este una care
funcţionează.
În practică, tehnica este simplă şi presupune a nu arăta că ştii totul. Poţi juca rolul
,,copilului curios” care vrea să afle cât mai multe, iar cea mai potrivită persoană să vă spună
aceste lucruri este chiar cel din faţa dumneavoastră. Orgoliul lui nu va rezista. Cu mici excepţii
va vedea în tine un partener inofensiv. Negocierea devine relaxată, aproape că celălalt va face o
datorie din a-ţi spune mai multe lucruri decât te aşteptai. De exemplu, se pot adresa întrebări
similare celor de mai jos:
1. Cum produceţi acest echipament? Pe dumneavoastră personal ce vă nemulţumeşte?
2. Care sunt condiţiile şi termenul de plată? Cum am putea face să-l schimbăm?
3. Eu nu ştiu exact diferenţele dintre Geam din PVC şi Aluminiu? Mi-aţi putea explica?
Este adevărat că ar părea ilogic a pretinde că nu ştii ceva, atunci când de fapt cunoşti
foarte bine acele aspecte. Motivele sunt următoarele:
1. din vorbă în vorbă, partenerul de negociere îţi va spune mai multe lucruri decât te aştepţi.
- afli informaţii noi
2. vezi ce fel de partener ai în faţă, cât este de onest - testezi credibilitatea
Erori deliberate - introducerea de ,,greşeli” de formă şi de fond în documente şi informări
cu scopul de a obţine avantaje din partea partenerilor de negociere;
Prizonierul - în prima fază, partenerului de negociere i se oferă un set de condiţii
imposibil de refuzat pentru o primă etapă de realizare a obiectivului său, dar cu realizarea căreia
nu se poate încheia negocierea; după realizarea acestei etape, partenerul este nevoit să accepte
condiţii mult mai dure decât ar fi fost dispus să accepte iniţial, sub ameninţarea de a realiza
pierderi de substanţă şi de imagine în cazul în care ar întrerupe negocierile prin refuzul
condiţiilor ulterioare;
Oferta orientală - oferta de deschidere a negocierilor este deosebit de ,,înaltă”, departe de
valoarea estimată şi de aşteptările partenerului, urmată de oferte de nivel din ce în ce mai
rezonabil, care se opreşte, de obicei, deasupra valorii/aşteptărilor partenerului, dar pe care acesta
o acceptă; tactica se bazează pe legile psihologice ale contrastului şi reciprocităţii.

▫ Optimizarea procesului de negociere

Pentru optimizarea procesului de negociere, se recomandă:
- colaboraţi cu celelalte părţi implicate în soluţionarea problemelor aflate în discuţie;
identificaţi nevoile, dorinţele, temerile părţilor şi interesele acestora; analizaţi interesele tuturor
părţilor implicate în negociere şi alocaţi-le priorităţi (aveţi în vedere ca cele mai importante
interese sunt generate de nevoile de bază: siguranţă, securitate, recunoaştere, stabilirea
economică, control asupra propriei existenţe, apartenenţă;
- comunicaţi şi explicaţi interesele dvs. – solicitaţi acelaşi lucru de la celelalte părţi
implicate;
- exprimaţi clar şi specific interesele, oferiţi detalii – solicitaţi acelaşi lucru de la celelalte
părţi implicate;
- stabiliţi legitimitatea intereselor (în raport cu criterii obiective – standarde, proceduri,
norme etc.);
- comunicaţi celorlalte părţi implicate că le-aţi înţeles interesele şi că le consideraţi ca
parte a problemei; în susţinerile dumneavoastră, comunicaţi mai întâi interesele, argumentaţia şi
numai după aceea concluziile (modul în care consideraţi că poate fi soluţionată problema, altfel
riscaţi ca partea cealaltă să nu vă asculte, fiind concentrată asupra propriei argumentaţii;
concentraţi-vă asupra a ceea ce urmează să fie făcut, nu asupra trecutului (de obicei părţile se
concentrează asupra cauzelor, şi nu asupra scopului de atins);
- pregătiţi-vă participarea la negociere, bazaţi-vă acţiunile pe materialele pregătite, dar
fiţi flexibili faţă de elementele noi aduse în discuţie;
- înlocuiţi poziţia de deschidere a negocierilor cu o propunere/sugestie care promovează
interesele proprii, dar care să aibă în vedere şi interesele celorlalte părţi participante la procesul
de negociere;
- soluţia pe care trebuie să o urmăriţi este de a realiza maxime câştiguri pentru
dumneavoastră cu costuri minime pentru celelalte părţi şi câştiguri maxime pentru celelalte părţi
participante la procesul de negociere, dar cu costuri minime pentru dumneavoastră;
- acordaţi înţelegere şi suport persoanelor care joacă rolurile de părţi în negociere, în
aceeaşi măsură cu cea în care vă urmăriţi interesele.

2.2.1.3. Concilierea

Conform Dicţionarului explicativ al limbii române, concilierea înseamnă ,,împăcare,

conciliaţie, unire, acord. Conciliere internaţională – mijloc de rezolvare paşnică a diferenţelor
dintre state, conform propunerilor făcute de o comisie a cărei organizare, competenţă şi al cărei
mod de lucru sunt stabilite prin acordul părţilor”.
Procedura de conciliere îndeplineşte un rol important în micşorarea numărului litigiilor şi
asigurarea unor relaţii armonioase între persoane, pe baza respectării legii şi a normelor de
convieţuire socială. În relaţiile internaţionale, concilierea reprezintă una din modalităţile cele mai
indicate pentru soluţionarea de către părţi a diferendelor ivite între ele, prin cunoaşterea şi luarea
în considerare cu obiectivitate a pretenţiilor lor reciproce.
Concilierea este o metodă alternativă de soluţionare a disputelor prin care părţile aflate
într-o dispută (iminentă sau în derulare) sunt de acord să utilizeze serviciile unui conciliator
profesionist, care urmează să se întâlnească separat cu părţile în încercarea de a soluţiona
disputa.
Concilierea nu implică demersuri de natură legală, iar conciliatorul (de cele mai multe
ori) nu este investit cu autoritatea de a face cercetări, de a instrumenta cazul, de a convoca şi
audia martori, nu redactează decizii şi nu emite hotărâri.
Concilierea aplică, în principal, strategia de soluţionare a conflictului prin compromis,
spre deosebire de mediere, în care mediatorul vizează construirea prin colaborare a unei soluţii
optime, care să răspundă nevoilor, intereselor tuturor părţilor implicate în dispută.
În conciliere, părţile se găsesc faţă în faţă foarte rar, şi atunci sunt descurajate discuţiile
directe, procedurile fiind îndeplinite prin intermediul conciliatorului. În condiţiile în care
procesul de conciliere este finalizat cu succes, se elaborează un document care cuprinde acordul
părţilor, purtând semnăturile acestora.
Prin semnarea acordului de conciliere de către părţi, acestui document i se conferă
statutul de contract, din care decurg obligaţii pentru părţile semnatare şi care cade sub incidenţa
legilor care reglementează contractele.
În timpul procesului de conciliere, părţile sunt încurajate să fie asistate de specialişti în
domenii relevante pentru cauza aflată în conciliere.
Conform Dicţionarului explicativ al limbii române, conciliatorul este cel ,,care tinde spre
un acord, spre o împăcare a unor divergenţe; care duce spre înţelegere între părţi opuse. (în
politică) care, în faţa unor divergenţe de ordin principal, caută o soluţie de compromis, o linie de
mijloc. (substantivat) – împăciuitorist”.

Conciliatorul:
- asistă părţile separat, pentru a dezvolta şi prioritiza independent o listă de obiective şi
rezultate de obţinut;
- are discuţii separate, consecutive cu fiecare dintre părţi până la realizarea unui acord
final;
- redactează documentaţia de conciliere (procese verbale de întâlnire, propuneri, procese
verbale de conciliere etc.).
În accepţiunea unor practicieni, concilierea este:
- activitatea de mediere în care părţile nu se găsesc niciodată în contact, procesul
desfăşurându-se numai prin intermediul mediatorului;
- etapă a procesului de mediere în care părţile sunt evaluate şi pregătite pentru
participarea la etapa de mediere propriu-zisă în cazurile de dezechilibre puternice de putere care
presupun riscuri, în etapa de pregătire a procesului de mediere.
 2.2.1.4. Medierea

Medierea reprezintă o modalitate de soluţionare a conflictelor pe cale amiabilă, cu

ajutorul unei terţe persoane specializate în calitate de mediator, în condiţii de neutralitate,
imparţialitate, confidenţialitate şi având liberul consimţământ al părţilor (Art.1 al.1 din Legea
nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator, cu modificările şi
completările ulterioare).
Medierea este un proces de soluţionare a disputelor relativ informal şi structurat, în care
unul sau mai mulţi profesionişti special pregătiţi, asistă părţile în soluţionarea conflictului, având
în vedere nevoile şi interesele acestora. Mediatorii nu impun soluţii, iar participarea la proces
este voluntară. Medierea reprezintă un proces a cărui evoluţie depinde în mare măsură de
interesele părţilor şi de gradul de receptivitate a acestora.
Medierea este o metodă confidenţială şi privată, prin intermediul căreia mediatorii,
persoane independente şi cu o pregătire specială, ajută părţile să-şi definească mai clar
obiectivele, interesele şi le îndrumă, astfel încât să construiască împreună variante
reciproc avantajoase de soluţionare a conflictului.
Medierea oferă persoanelor oportunitatea de a-şi asuma responsabilitatea rezolvării
disputelor şi de a menţine permanent controlul asupra deciziilor care le afectează viitorul. Se
evită astfel folosirea măsurilor abuzive şi deteriorarea relaţiilor dintre părţi, încurajându-se
dialogul, colaborarea şi respectul reciproc. Instruirea iniţială şi continuă a mediatorilor este un
obiectiv de bază pentru obţinerea rezultatelor de succes.
Medierea face parte din marea familie a metodelor alternative de soluţionare a disputelor
(Alternative Methods of Dispute Resoluţion – A.D.R.) şi reprezintă, aşadar, o alternativă viabilă
la sistemul juridic clasic, menită să degreveze instanţele de judecată de numeroase cauze şi să
asigure satisfacerea intereselor părţilor implicate în conflict.
Rezolvarea clasică a conflictului, prin deducerea acestuia autorităţilor judiciare, nu
satisface adesea interesele părţilor, deoarece este o rezolvare bazată pe conceptul învingător –
învins.
În schimb, rezolvarea conflictului prin mediere este rodul întâlnirii voinţei părţilor.
Nimeni nu vine să le impună soluţia, prin urmare, părţile sunt singurele în măsură să hotărască.
Mediatorul are rolul de a facilita crearea unui culoar de comunicare între părţi, prin intermediul
căruia acestea să conştientizeze singure care este cea mai bună soluţie pentru conflictul dintre
ele.
Medierea, într-o societate complexă şi cu diferite tipuri de conflicte, reprezintă calea în
afara sistemului judiciar spre soluţionarea eficientă, ieftină şi rapidă a disputelor.
Despre mediere, pe larg, ne vom referi într-o secţiune viitoare, destinată exclusiv teoriei
şi practicii medierii.

2.2.1.5. Arbitrajul
 În societatea românească a anului 2013, este imposibil să ne imaginăm existenţa relaţiilor
în sfera dreptului civil şi relaţiile între profesionişti fără litigii. De aceea, dacă apelăm la
instanţele de drept comun, înseamnă o acceptare a faptului că suntem predispuşi să pierdem timp
şi bani din cauza lentorii cu care se judecă un proces în România.
În aceste condiţii, mijloacele alternative de soluţionare a conflictelor, precum medierea şi
arbitrajul câştigă tot mai mult teren. Instituţia medierii reglementată prin Legea nr. 192 din 16
mai 2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator, cu modificările şi
completările ulterioare, oferă cadrul instituţional necesar pentru degrevarea instanţelor de
judecată de o parte din dosarele civile..
De asemenea, instituţia arbitrajului oferă, în completarea medierii, o alternativă sigură şi
avantajoasă de soluţionare a litigiilor civile.
În România, arbitrajul este reglementat în Noul Cod de procedură civilă, Cartea a IV-a
„Despre arbitraj”, în art. 541- 621 şi este o ,,o jurisdicţie alternativă având caracter privat” care
dă posibilitatea părţilor participante la încheierea de contracte să prevadă că orice litigiu
decurgând din sau în legătură cu aceste înscrisuri (contracte/antecontracte), inclusiv referitoare la
încheierea, executarea ori desfiinţarea lor, să fie soluţionat prin procedura arbitrală.
În lumina celor prezentate, rezultă că trăsătura dominantă a reglementării arbitrajului
constă în libertatea contractuală a părţilor, ele fiind libere să aleagă această cale prin introducerea
clauzei compromisorii în contactul de bază sau, ulterior, prin încheierea unui compromis.
Condiţia de bază care trebuie îndeplinită pentru a se putea recurge la arbitraj în locul
instanţelor judecătoreşti de drept comun este aceea ca litigiile să nu privească drepturi asupra
cărora legea să interzică tranzacţionarea.
Este de reţinut faptul că la încheierea oricărui contract, părţile au posibilitatea să opteze
ca litigiile care ar putea să apară să fie soluţionate prin mediere, arbitraj sau de către instanţa de
drept comun. În cazul în care este inserată în contractul iniţial clauza compromisorie, există
avantajul de a da posibilitatea de a soluţiona rapid prin arbitraj un litigiu care apare pe parcurs,
fiind mai greu ca după declanşarea unui conflict, părţile să poată să comunice între ele şi să
semneze un compromis.
Deci, o măsură de prevedere luată la data încheierii unor contracte ne scuteşte ulterior de
pierdere de timp, nervi şi bani, şi conduce la necesitatea de a introduce în orice contract pe care îl
încheiem şi semnăm o clauză compromisorie. Un exemplu de astfel de clauză poate fi ,,Orice
litigiu decurgând din sau în legătură cu acest înscris (contract/antecontract), inclusiv referitor la
încheierea, executarea ori desfiinţarea lui, se va soluţiona prin arbitraj de către tribunalul de
arbitraj judiciar (denumirea completă), în conformitate cu Regulile de procedură arbitrală ale
acestei instituţii permanente de arbitraj. Tribunalul arbitral va fi compus dintr-un arbitru unic
numit prin acordul părţilor sau, în lipsa acestui acord, de preşedintele Tribunalului de Arbitraj
Judiciar (denumirea completă). Hotărârea arbitrală este definitivă şi obligatorie. Arbitrii vor fi
numiţi potrivit Regulilor stabilite de Tribunalul de Arbitraj Judiciar.”
Prin comparaţie cu celelalte metode de soluţionare a conflictelor (mediere, negociere,
conciliere), procedura arbitrajului este asemănătoare cu procedura judiciară desfăşurată de o
instanţa de judecată. Arbitrajul este cunoscut ca fiind creat printr-un contract, având la baza
principiul consensualismului, care de altfel stă la baza încheierii tuturor actelor juridice.
Reprezentând voinţa părţilor, procedura arbitrajului oferă acestora o flexibilitate unică în
rezolvarea conflictelor care pot apărea în viitor sau a celor existente. Avantajele procedurii de
arbitraj fac din aceasta o modalitate privilegiată de soluţionare a conflictelor.
Potrivit Articolului 542 din Noul Cod de procedură civilă, persoanele care au capacitate
deplină de exerciţiu pot conveni să soluţioneze pe calea arbitrajului litigiile dintre ele, în afară de
acelea care privesc starea civilă, capacitatea persoanelor, dezbaterea succesorală, relaţiile de
familie precum şi drepturile asupra cărora părţile nu pot să dispună.
În baza celor prezentate, arbitrajul apare ca o modalitate alternativă de soluţionare a
litigiilor, în care părţile, în urma unei convenţii formale se supun deciziei unei terţe părţi numită
arbitru, în urma unei proceduri judiciare, din care rezultă o hotărâre definitivă şi obligatorie.
Din analiza definiţiei date, vom vedea că părţile încredinţează arbitrilor liber desemnaţi
de ele, misiunea de a decide asupra litigiilor lor, prin instituirea unei proceduri judiciare private,
pe bază de contract, care înlătură justiţia statală.
Arbitrajul prezintă un aspect contractual, în considerarea clauzei compromisorii sau a
compromisului prin care a fost creat şi un aspect judiciar, în considerarea procedurilor în care
judecata arbitrală se finalizează cu o hotărâre arbitrală definitivă şi obligatorie.

▫ Avantajele arbitrajului
Importanţa soluţionării conflictelor prin arbitraj poate fi dedusă îndeosebi din multiplele
avantaje pe care aceasta instituţie, deşi privată, le prezintă faţă de justiţia statală.
1. Flexibilitatea arbitrajului. Arbitrajul oferă o procedura de soluţionare a conflictelor
simplificată cu un anumit caracter de apreciere a regulilor de procedură arbitrală de urmat.
Trăsătura dominantă a procedurii de arbitraj o reprezintă libertatea contractuală a părţilor, ele
fiind libere să aleagă sau nu această cale facultativă de soluţionare a litigiilor. Părţile pot alege,
prin acordul lor de voinţă, arbitrii care urmează să soluţioneze litigiul dintre ele. Există aşadar
posibilitatea alegerii, în calitate de arbitri în litigii civile, a unor specialişti în domeniul dedus
judecăţii, sporind garanţia părţilor privind procedura arbitrajului.
În cadrul justiţiei statale nu există această posibilitate, dosarele fiind repartizate aleatoriu.
La majoritatea instituţiilor permanente de arbitraj este prevăzut în regulile de procedură că
neîndeplinirea condiţiilor de calificare poate constitui o cauză de recuzare a arbitrilor.
Arbitrajul oferă o judecată privată eficientă, prin arbitri cu o bogată experienţă
profesională ş o competenţă recunoscută în domeniul civil sau , ceea ce-i conferă instituţiei
arbitrajului o deosebită popularitate în statele cu o economie de piaţă dezvoltată.
2. Operativitatea. Orice litigiu civil, dacă părţile nu convin altfel, se soluţionează de
tribunalul arbitral în termen de cel mult 6 luni de la constituirea acestuia. Arbitrajul prezintă
avantajul de a nu se supune unui formalism excesiv, care, în cele mai multe cazuri, sufocă
desfăşurarea în condiţii de celeritate şi eficienţă a unui litigiu de către justiţia statală. În aceste
condiţii, sub rezerva respectării dispoziţiilor imperative ale legii, a ordinii publice sau a bunelor
moravuri, părţile pot stabili, prin compromis sau printr-un act separat, regulile de procedură pe
care tribunalul arbitral să le urmeze în soluţionarea litigiului. În lipsa unor asemenea norme,
tribunalul arbitral va stabili procedura conform regulamentului şi regulilor proprii de arbitraj
stabilite pentru instituţia de arbitraj permanent care l-a organizat.
3. Confidenţialitatea arbitrajului. Procedura arbitrajului asigură confidenţialitatea pe tot
parcursul desfăşurării ei, realizându-se în cadru închis şi permite păstrarea secretului de la
înregistrarea cererii de arbitrare, desfăşurarea procedurii şi până la pronunţarea hotărârii arbitrale
care nu are caracter public. Natura privată a arbitrajului explică de ce activitatea arbitrală nu este
supusă principiului publicităţii.
Prin aceasta se păstrează secretul cu privire la litigiul în cauză şi se evită publicitatea,
aspect deloc neglijabil în litigiile civile sau între profesionişti. De asemenea, nici hotărârea
arbitrală nu este pronunţată în şedinţă publică, ea fiind comunicată doar părţilor implicate. În
acest fel, reputaţia părţilor participante la procedura arbitrală rămâne neafectată, indiferent de
soluţia finala pronunţată de tribunalul arbitral.
Pentru a asigura un climat de confidenţialitate pe tot parcursul procedurii arbitrale, la
aceasta vor participa doar părţile implicate şi reprezentanţii acestora pe bază de împuternicire
avocaţială sau procură specială.
4. Hotărârea arbitrală este definitivă şi obligatorie pentru părţi.
Hotărârea arbitrală este definitivă şi obligatorie, putând fi desfiinţată numai pe calea
acţiunii în anulare, dar nu pentru motive care vizează fondul cauzei, ci doar pentru excepţiile
procedurale prevăzute în art. 608 din Noul Cod de Procedură Civilă.
Hotărârea arbitrală constituie titlu executoriu şi se execută silit întocmai ca şi o hotărâre
judecătorească. Această prevedere a fost introdusă prin art. 615 din Noul Cod de Procedură
Civilă.
5. Costurile arbitrajului. Un alt avantaj de loc de neglijat este acela al taxelor mai reduse
în raport cu taxele judiciare de timbru. Taxele arbitrale diferă de valoarea obiectului cererii de
arbitrare, dar şi în funcţie de caracterul intern sau internaţional al litigiului. Valoarea taxelor este
influenţată şi de numărul de arbitri desemnaţi de părţi, arbitrajul cu un singur arbitru fiind cel
mai avantajos din acest punct de vedere.
Pornind de la faptul că părţile convin să soluţioneze pe calea arbitrajului litigiile dintre
ele, poate reprezenta în dinamica relaţiilor sociale, ideea de parteneriat de natură să permită
menţinerea şi continuarea raporturilor contractuale între persoanele implicate.
Ideea de parteneriat în cadrul arbitrajului este susţinută, între altele şi de posibilitatea ca
toate cheltuielile de arbitraj să se facă potrivit înţelegerii părţilor. Numai în lipsa unei înţelegeri
se aplică regulile pentru soluţionarea litigiilor de către instanţa de judecată şi anume, suportarea
cheltuielilor arbitrale să fie suportate de către partea care a pierdut litigiul.
Taxele arbitrale, în cazul în care litigiul este judecat de către un arbitru unic, se reduc cu
până la 50% faţă de cele ce se achită la instanţa de judecată pentru acelaşi proces.
Putem concluziona că arbitrajul prezintă comparativ cu justiţia statală o serie de avantaje:
judecată rapidă, mai puţin formală, mai suplă şi mai ieftină, cu aceeaşi finalitate – hotărârea
arbitrală, care constituie titlu excutoriu. În aceste condiţii, putem spune că arbitrajul are propria
identitate făcând din justiţia arbitrală altceva decât justiţia statală.
 Arbitrajul nu reprezintă un concurent al justiţiei statale, după cum nici nu urmăreşte să
limiteze domeniul acesteia. Raporturile dintre justiţia statală şi cea arbitrală sunt raporturi de
completare, de întregire a modalităţilor de soluţionare a conflictelor.
Cu toate avantajele evidente pe care le prezintă instituţia arbitrajului, aceasta este
procedura juridică cel mai puţin folosită şi înţeleasă în România, iar din acest motiv ne propunem
o analiză amănunţită a activităţii şi procedurilor de arbitraj, care să contribuie la promovarea
arbitrajului ca modalitate alternativă sigură şi eficientă de soluţionare a conflictelor.

▫ Diferenţa dintre arbitraj şi instanţa de drept comun

Ca regulă generală, dispoziţiile legale din România prevăd că litigiile civile şi cele între
profesionişti se soluţionează fie de către instanţele de judecată, fie pe cale arbitrală. Arbitrajul
este reglementat ca o alternativă la justiţia clasică oferită de instanţele de judecată. Se conturează
esenţa arbitrajului ca fiind metodă alternativă de soluţionare a litigiilor prin persoane particulare
denumite arbitri, care sunt investite de părţi cu puterea de a soluţiona un litigiu şi de a pronunţa
în acel litigiu o hotărâre arbitrală definitivă şi obligatorie pentru părţi.
În cazul justiţiei clasice, partea care judecă litigiul este numită judecător. Dosarele sunt
repartizate judecătorilor în mod aleatoriu prin intermediul unui program de calculator. În cazul
arbitrajului, partea care judecă litigiul se numeşte arbitru şi este ales de părţile litigante din
rândul celor cu pregătire în domeniul vizat de procesul arbitral în cauză.
Justiţia clasică este reprezentată de instanţele de judecată şi este o justiţie statală cu reguli
şi norme clare de procedură şi, în acelaşi timp, greoaie, care consumă timp şi bani, iar rezultatul
veşnic nemulţumeşte una din părţi.
Arbitrajul este o justiţie privată în care părţile îşi impun de la început voinţa prin
nominalizarea arbitrilor, stabilirea locului arbitrajului şi a regulilor de procedura arbitrală.
În cazul justiţiei clasice procedura este prea formalistă, tribunalele devenind adeseori un
loc unde „se moare cu dreptatea în mână”, în timp ce în cazul procedurii arbitrale, părţile se pot
reprezenta şi singure, fără teama încălcării detaliilor procedurale.
Faţă de sălile de judecată care sunt permanent aglomerate şi în care se aşteaptă cu orele
până îţi vine rândul, arbitrajul se desfăşoară într-o ambianţă corespunzătoare, cu ore prestabilite,
într-un spirit de parteneriat de natură să menţină continuarea relaţiilor de afaceri, în general al
relaţiilor interumane între persoanele implicate. La toate acestea se poate adăuga caracterul
confidenţial al arbitrajului, care permite păstrarea secretului civil şi evitarea publicităţii judiciare.
Toate acestea sunt premise care fac din arbitraj o procedură eficientă, care asigură soluţionarea
cu celeritate a litigiilor, fără posibilitatea părţii interesate de a obstrucţiona soluţionarea litigiului
şi fără sistemul greoi al căilor de atac de drept comun. Procedura arbitrală cunoaşte o singură
cale excepţională de atac, acţiunea în anulare, pe când în procedura de drept comun există caile
ordinare şi cele extraordinare de atac care presupun termene pentru exercitarea lor, condiţii şi
motive ce pot fi invocate, ceea ce face ca litigiul să fie judecat într-o perioadă mai mare de timp.
Din cele prezentate, rezultă că arbitrajul este o metodă de preferat în multe litigii civile
sau între profesionişti. Dacă într-un contract părţile stipulează că eventualele litigii dintre ele sunt
de competenţa tribunalelor arbitrale, iar părţile se adresează instanţei de judecată, aceasta are
obligaţia să îndrume părţile pentru soluţionarea litigiului prin arbitraj.
Dacă într-un contract părţile stipulează că eventualele litigii dintre ele sunt de competenţa
instanţei de drept comun, iar la apariţia litigiului, acesta este deferit tribunalului arbitral, acesta
din urmă trebuie să trimită cazul spre soluţionare instanţei de drept comun competente.

▫ Formele arbitrajului
De principiu, în legislaţia tuturor statelor, arbitrajul este de natură contractuală şi nu poate
funcţiona în lipsa unei convenţii arbitrale încheiate între părţi şi având ca obiect numai un litigiu
declarat arbitrabil prin lege.
Există următoarele forme de arbitraj privat voluntar:
▫ arbitraj „ad hoc” şi arbitrajul instituţionalizat;
▫ arbitraj intern şi arbitraj internaţional;
▫ arbitraj „în drept” şi arbitraj „în echitate”.

◦ Arbitraj ad hoc (ocazional)

În cazul în care se organizează arbitrajul fără o asistenţă din afară sau numai cu asistenţa
arbitrului/arbitrilor sau se apelează la o terţă persoană fizică sau juridică, tribunalul arbitral, adică
arbitrul unic sau arbitrii sunt investiţi să soluţioneze un litigiu determinat şi se constituie numai
cu ocazia ivirii acelui litigiu, funcţionează pe timpul desfăşurării acestuia, îşi încetează existenţa
juridică odată cu pronunţarea hotărârii sau cu expirarea termenului de arbitraj.
Arbitrajul ocazional are loc atunci când părţile dispun de libertatea deplină de a-l
organiza şi de a-i stabili procedura potrivit înţelegerii dintre ele. Arbitrajul îşi va păstra această
natură şi atunci când este organizat de către un terţ, potrivit convenţiei părţilor.
Specific arbitrajului ocazional este faptul că îşi încetează activitatea odată cu pronunţarea
sentinţei sau cu expirarea termenului arbitrajului.
Un asemenea arbitraj este deci un arbitraj neinstituţionalizat, adică un arbitraj organizat
de părţi pentru soluţionarea unui litigiu determinat, în afara unei instituţii permanente de arbitraj.
Arbitrajul ocazional prezintă următoarele trăsături distinctive:
- funcţionează numai în vederea soluţionării unui litigiu determinat; odată cu
pronunţarea sentinţei, existenţa acestei instanţe de arbitraj încetează;
- atât structura cât şi regulile de procedură ale arbitrajului ad-hoc vor fi diferite, în
funcţie de interesele părţilor din fiecare litigiu;
- prin convenţia lor, părţile pot încredinţa soluţionarea diferendului unui arbitru unic
sau unui număr mai mare de arbitri; în cazul unui dezacord între părţi, se va recurge la decizia
unui terţ sau a unei autorităţi;
▫ părţile pot conveni ca sentinţa arbitrală să fie supusă căilor de atac ori să fie definitivă
şi obligatorie;
▫ în cazul în care arbitrajul ad-hoc localizat în ţara noastră este guvernat de prevederile
unei convenţii internaţionale (cum este Convenţia de la Geneva din 1961), este posibilă
participarea în calitate de arbitru şi a unei persoane având cetăţenie străină;
 ▫ un arbitraj ad-hoc localizat în România poate fi supus, în temeiul voinţei părţilor, unei
legi străine, atunci când o convenţie internaţională le autorizează să exercite o atare opţiune; este
necesar să fie însă îndeplinită condiţia ca legea străină preferată de părţi să nu contrazică normele
imperative şi de ordine publică din dreptul nostru;
▫ are caracter facultativ, esenţialmente voluntar.
Dispoziţiile din dreptul român caracterizează arbitrajul ad-hoc ca o instituţie facultativă,
având o legătură accentuată cu instanţele de judecată, cărora le revin următoarele atribuţii:
▫ de a desemna un supraarbitru când se ivesc neînţelegeri între arbitri sau atunci când
arbitrii desemnaţi nu sunt împuterniciţi prin compromis sau prin clauză compromisorie să-l
aleagă;
▫ de a soluţiona orice cerere de recuzare privitoare la vreun arbitru;
▫ de a controla legalitatea şi temeinicia sentinţei arbitrale pe calea acţiunii în anulare;.

◦ Arbitrajul instituţionalizat
Părţile recurg, pentru soluţionarea litigiului la o instituţie specială de arbitraj. Cartea a
IV-a se referă explicit în mai multe texte la o asemenea instituţie fără însă a o defini. De
exemplu, Art. 544 din Noul Cod de procedură civilă prevede că atunci când părţile se referă în
convenţia arbitrală la ,,o anumită reglementare având ca obiect arbitrajul”, are în vedere
regulamentele şi regulile de procedură arbitrală adoptate de astfel de instituţii sau de unele
organisme internaţionale, cum este Regulamentul de arbitraj al Comisiei Naţiunilor Unite pentru
dreptul sau Regulile de Procedură Arbitrală ale Tribunalului de Arbitraj Judiciar Iaşi de pe lângă
Camera de Arbitraj şi Mediere.
Noul Cod de procedură civilă consacră legislativ noţiunea de arbitraj insituţionalizat, în
Titlul VII al Cărţii a IV-a. Art. 616 prevede expres ,,(1) Arbitrajul instituţionalizat este acea
formă de jurisdicţie arbitrală care se constituie şi funcţionează în mod permanent pe lângă o
organizaţie sau instituţie internă ori internaţionala sau ca organizaţie neguvernamentală de
interes public de sine stătătoare, în condiţiile legii, pe baza unui regulament propriu aplicabil în
cazul tuturor litigiilor supuse ei spre soluţionare potrivit unei convenţii arbitrale. Activitatea
arbitrajului instituţionalizat nu are caracter economic şi nu urmăreşte obtinerea de profit.
(2) În reglementarea şi desfăşurarea activităţii jurisdicţionale, arbitrajul instituţionalizat
este autonom în raport cu instituţia care l-a infiinţat. Aceasta va stabili măsurile necesare pentru
garantarea autonomiei.”
Cele mai multe instituţii de arbitraj din lume (Curtea de Arbitraj a Camerei Internaţionale
de Comerţ din Paris, Asociaţia americană de arbitraj, Curtea de Arbitraj de la Londra, Institutul
de arbitraj al Camerei de comerţ din Stockholm etc.) sunt instituţii de arbitraj administrat sau de
organizare. Ele prestează servicii arbitrale, dar nu soluţionează litigiul. Sunt structuri
administrative, iar nu jurisdicţionale. Asemenea instituţii sau centre de arbitraj nu se prezintă ca
o jurisdicţie preconstituită, ci, mai degrabă, ca un mecanism administrativ şi procesual destinat să
faciliteze organizarea arbitrajului.

◦ Arbitraj intern şi arbitraj internaţional

 Litigiul este intern când decurge dintr-un contract sau din alte raporturi juridice interne,
fără implicarea unui element de extraneitate.
Arbitrajul naţional sau intern are ca obiect soluţionarea unui litigiu izvorât dintr-un
contract lipsit de aderenţă internaţional, întrucât toate elementele susceptibile de a-i conferi
asemenea aderenţe (locul încheierii contractului, locul executării obligaţiilor asumate de părţi,
domiciliul, reşedinţa, cetăţenia persoanelor fizice sau sediul, naţionalitatea persoanelor juridice
etc.) se află într-un singur stat.
Litigiul este internaţional când decurge dintr-un contract sau din alte raporturi juridice
care sunt în sfera internaţională. Orice instituţie permanentă de arbitraj poate să arbitreze litigii
care au elemente de extraneitate. Nu se pot face limitări legale.
Arbitrajul străin (internaţional) are ca obiect litigii izvorâte din contracte cu aderenţe
internaţionale, adică prezintă o legătură cu cel puţin două state diferite, cu cel puţin două sisteme
naţionale de drept.
Arbitrajul internaţional este acea formă a arbitrajului în care apare, ca element
definitoriu, elementul de extraneitate. Conceptul de arbitraj internaţional este susceptibil de mai
multe accepţiuni:
- într-o primă accepţiune, acest concept desemnează mijlocul corespunzător de a
soluţiona într-un mod rapid şi echitabil, ca o alternativă la instanţa de judecată, litigii
internaţionale care pot rezulta îndeosebi din tranzacţiile internaţionale desfăşurate între
profesionişti, dar şi din conflicte civile cu element de extraneitate;
- într-o altă accepţiune, conceptul de arbitraj intenţional poate fi definit ca metoda
alternativă de soluţionare a litigiilor născute din relaţiile internaţionale;
- într-o ultimă accepţiune, arbitrajul internaţional este analizat ca o jurisdicţie
specială şi derogatorie de la dreptul comun, menită să asigure rezolvarea litigiilor internaţionale
izvorâte din raporturi civile şi cele dintre profesionişti.
În consecinţă, arbitrajul internaţional poate fi definit ca o instituţie juridică pentru
soluţionarea litigiilor internaţionale de către persoane investite cu această sarcină, chiar de către
părţile contractante aflate în litigiu3.
Denumirea de arbitraj internaţional a fost consacrată prin convenţii internaţionale şi în
literatura juridică de specialitate. Pentru prima data, noţiunea a apărut chiar în titlul Convenţiei
Europene asupra Arbitrajului Internaţional din 21 aprilie 1961, semnată la Geneva, care a fost
precedată de Convenţia pentru recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitrale străine semnată la
New York În 1958.

◦ Arbitraj „în drept” şi arbitraj „în echitate”

Sub raportul aplicării normelor de drept, arbitrajul poate îmbrăca două forme: arbitrajul
în drept, care este forma curentă a arbitrajului, cel mai des întâlnită, şi arbitrajul în echitate, o
formă foarte puţin folosită în practica arbitrajului nostru.

3
Radu Crişan, Titus Prescure, Curs de arbitraj comercial, Editura Wolterskluwer, Bucureşti, 2005
 Arbitrajul în drept (sau de jure) se realizează după lege, arbitrii statuează potrivit
normelor de drept incidente în cazul dat, norme pe care sunt obligaţi să le respecte.
Arbitrajul în echitate (sau ex aequo et bono) se realizează după principiile de echitate,
adică după cugetul şi chibzuinţa arbitrilor. Arbitrii nu sunt obligaţi să aplice normele legale de
drept material şi nici pe acelea de procedură.
În cazul arbitrajului în drept sau in jure, arbitrii soluţionează litigiile după lege, la fel ca
instanţele judecătoreşti. Aceştia vor hotărî asupra unui litigiu, aplicând normele de drept
incidente în cauză.
În arbitrajul în drept, hotărârea arbitrală trebuie să cuprindă, printre altele, şi motivele de
drept pe care se întemeiază soluţia. Temeiurile de drept indicate de art. 601 alin. (1) din Noul
Cod de procedură civilă sunt:
- contractul principal şi normele de drept aplicabile. Această formă de arbitraj impune
arătarea temeiurilor de drept: cererea de arbitrare trebuie să cuprindă motivele de drept,
întâmpinarea trebuie să răspundă în fapt şi în drept la cererea de arbitrare, hotărârea arbitrală
trebuie să cuprindă motivele de drept pe care se întemeiază soluţia.
În absenţa unei stipulaţii a părţilor, puterile conferite arbitrilor vor fi conforme unui
arbitraj de drept strict. Această formă de jurisdicţie reprezintă arbitrajul de drept comun în
materie.
Conform Art. 601 alin. (2) din Noul Cod de procedură civilă, arbitrajul în echitate poate
avea loc numai pe baza acordului expres al părţilor.
Arbitrajul în echitate este acea formă a arbitrajului naţional sau internaţional care se
realizează după principiile de echitate, şi nu potrivit normelor de drept.
Arbitrajul în echitate este de facto şi se caracterizează prin următoarele particularităţi
specifice:
- arbitrul nu are obligaţia să aplice normele legale de drept material şi nici pe acelea de
procedură;
- soluţia dată de arbitru are caracter definitiv, fiind inatacabilă la o altă instanţă de
arbitraj.
Admisibilitatea arbitrajului în echitate este consacrată prin diferite dispoziţii normative,
fie cu caracter naţional, fie cuprinse în regulamentele unor instituţii de arbitraj internaţional,
cum este cel al Curţii de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerţ Internaţională de la Paris, fie
prin convenţii internaţionale, ca de exemplu Convenţia europeană cu privire la arbitrajul
internaţional semnată la 21 aprilie 1961 la Geneva.
Dispoziţiile art. VII paragraful 2 din Convenţia de la Geneva din 1961 prevăd
posibilitatea părţilor de a conveni ca arbitrii să hotărască ca amiabili compozitori sau amiabili
mediatori, dacă legea care reglementează arbitrajul permite acest lucru (amiabilii compozitori
sau mediatori au o libertate mai mare, rolul lor constând în găsirea unor soluţii echilibrate, fără
îngrădirea sau rigoarea impusă de legile aplicabile cazului respectiv). Voinţa părţilor litigante
trebuie să coincidă cu legea aplicabilă arbitrajului. Practica arbitrală a reţinut că această
reglementare se aplică şi arbitrilor chemaţi să decidă în echitate. În literatura de specialitate, s-a
arătat că arbitrajul în echitate deţine o poziţie intermediară între arbitrajul în drept şi arbitrajul
încredinţat unor amiabili mediatori4.
Deosebirea între cele două arbitraje rezultă din întinderea atribuţiilor conferite arbitrilor.
În literatura de specialitate, există şi opinii diferite care susţin că arbitrajul în echitate şi arbitrajul
încredinţat unor mediatori amiabili sunt echivalente, ambele fiind plasate în interiorul
domeniului dreptului.
Elementele de specificitate ale arbitrajului în echitate sunt următoarele:
- existenţa unei proceduri mai simple în soluţionarea litigiilor şi aplicarea unor reguli
proprii; în fiecare caz în parte, arbitrii vor aprecia împrejurările de fapt, determinând conţinutul
noţiunii de echitate;
- ideea de echitate este inseparabil legată de ideea de justiţie; evitând aplicarea strictă a
dispoziţiilor legale, hotărârile în echitate permit adoptarea unor soluţii favorabile intereselor
reciproce ale părţilor;
- arbitrii se pot pronunţa numai în limitele investirii lor şi numai asupra cererilor cu care
au fost investiţi, nerespectarea acestei cerinţe fiind sancţionată cu anularea hotărârii arbitrale în
condiţiile Art. 608 lit. f) din Noul Cod de procedură civilă;
- arbitrul în echitate nu este dispensat de obligaţia motivării cu arătarea temeiurilor în
echitate care justifică soluţia, nerespectarea acestei cerinţe fiind sancţionată cu anularea hotărârii
arbitrale în condiţiile art. 608 lit. g) din Noul Cod de procedură civilă;
- prin efectul admiterii acţiunii în anulare, curtea de apel în circumpscipţia căreia a avut
loc arbitrajul (instanţa judecătorească prevăzută de art. 609 din Noul Cod de procedură civilă ca
iind competentă a jdueca acţiunea în anulare) este ţinută să judece litigiul în fond tot în echitate,
în limitele iniţiale ale investirii tribunalului arbitral;
- tribunalul arbitral este obligat să respecte cerinţele de ordine publică, bune moravuri şi
dispoziţiile imperative ale legii a căror încălcare ar conduce la anularea hotărârii arbitrale în
condiţiile art. 608 lit. h) din Noul Cod de procedură civilă.
Arbitrajul în echitate nu înseamnă o simplă tranzacţie sau o conciliere a pretenţiilor
ridicate de către părţi. Arbitrii în echitate judecă după norme şi principii susceptibile a fi aplicate
în orice situaţie similară, ataşaţi unui concept propriu de echitate. Arbitrajul în echitate nu poate
fi decât juridic, întrucât voinţa părţilor exprimată în convenţia de arbitraj este autorizată de lege.

2.2.2. Comparaţii şi concluzii

Analizând, prin metode comparative, căile de rezolvare alternative a disputelor, rezultă

indubitabil, că medierea are multiple avantaje care sprijină părţile să apeleze la această metodă
de rezolvare alternativă a conflictelor.
Analiza comparativă scoate în relief şi faptul că medierea economiseşte resurse umane,
financiare şi tehnico-materiale considerabile pentru părţile litigante.
4
Ioan Macovei, Dreptul comerţului internaţional, vol. II, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2009, p. 272.
 În acelaşi timp, analiza comparativă evidenţiază ,,punctele tari” ale medierii în raport cu
celelalte metode de rezolvare alternativă a conflictelor: confidenţialitate, imparţialitate şi
celeritate.
Pe cale de consecinţă, se impune concluzia că medierea devansează toate celelalte metode
de rezolvare alternativă a conflictelor.

2.2.3. Rolul celei de-a treia părţi

Specialiştii ce se încadrează în categoria de cea de ,,a treia parte” au pregătire

profesionala în domeniul soluţionării conflictelor, fiind abilitaţi şi recunoscuţi în baza unor
norme speciale (legi sau norme cu caracter legal şi profesional).
,,Cea de-a treia parte” este o categorie generică formată din entităţi (persoane fizice şi
juridice) specializate, care are rolul de a interveni în măsura în care părţile implicate şi afectate
în conflicte nu mai pot gestiona situaţia sau când efectele acestuia sunt de natură a afecta
comunitatea sau norme cu caracter imperativ (ex. ordinea de drept).
În funcţie de tipul de servicii pe care le oferă, ,,cea de-a treia parte” poate avea atribuţii
de:
- Prevenţie – monitorizare, evaluare şi interpretare a unor parametri şi realizarea de
acţiuni, activităţi în vederea controlului, îndepărtării factorilor care pot genera declanşarea de
conflicte;
- Intervenţie – separare a părţilor aflate în conflict deschis, cercetare, instrumentare,
anchetare, judecare, soluţionare şi impunere a punerii în practică a unei soluţii, fără a ţine seama
de aşteptările, voinţa, posibilităţile părţilor implicate în conflict; atribuţiile sunt exercitate de
forţe de intervenţie de prim nivel (armată, jandarmerie, forţe speciale, poliţie), parchet, instanţe
de judecată, instanţe de arbitraj;
- Asistare - sprijin, îndrumare, dezvoltarea de competenţe a părţilor în construirea
soluţiilor şi căilor de urmat pentru echilibrarea relaţională, soluţionarea conflictului şi înlăturarea
consecinţelor rezultate în urma conflictului; atribuţiile sunt exercitate de facilitatori, conciliatori,
negociatori, arbitri, mediatori.

2.2.4. Diferenţa dintre mediere şi alte forme de intervenţie

Medierea, dincolo de „economie de stres, timp şi bani” oferă părţilor direct implicate
multiple beneficii concrete. Avantajele acestei metode alternative de soluţionare a conflictelor
sunt prezentate in secţiunea 3.1.5. dedicată prezentării acestora.
Prin mediere se sting conflicte existente, dar, în acelaşi timp se şi preîntâmpină apariţia
unor alte neînţelegeri. La finalul medierii, părţile îşi strâng mâna şi pleacă cu mai puţine
probleme decât aveau anterior. Diferenţa principală faţă de clasicul proces este că pe tot
parcursul medierii părţile comunică. La finalul unui proces, comunicarea dintre părţi dispare,
fiind înlocuită de o stare conflictuală şi mai accentuată, întrucât spre deosebire de mediere, în
instanţă există învinşi şi învingători.
Fiind o procedură voluntară, medierea este la latitudinea părţilor direct implicate în
conflict. Conform legislaţiei în vigoare referitoare la soluţionarea conflictelor prin mediere,
nimeni nu poate fi obligat să recurgă la mediere pentru soluţionarea conflictelor în care este
implicat. Definitorii pentru implementarea medierii în sistemul juridic românesc sunt poziţiile
referitoare la mediere pe care le vor avea avocaţii părţilor, precum şi magistraţii. Aceşti
participanţi la actul de justiţie trebuie să cunoască în concret avantajele medierii pentru ei şi
pentru justiţiabili
Cu toate acestea, prin modificările aduse de Legea nr.115/2012, părţile într-un conflict
trebuie să facă dovada parcurgerii etapei informării cu privire la mediere şi la avantajele acesteia,
în anumite cauze prevăzute expres de lege (de regulă, este vorba de conflicte de complexitate şi
de o valoare reduse).
Pornind de la certitudinea că medierea este un succes în S.U.A. şi în alte ţări din lume şi
că majoritatea litigiilor se soluţionează înainte de a se ajunge în sala de judecată, putem privi cu
optimism impactul viitor al medierii în România, primul pas fiind realizat prin îndrumarea
justiţiabililor de parcurge etapa informarii înaintea formulării unor acţiuni în justiţie. Important
este ca mediul juridic să aibă deschiderea necesară şi să încurajeze această modalitate de
soluţionare a conflictelor pe cale amiabilă.
Medierea are nevoie de timp şi de rezultate pentru a se impune în toate statele membre
ale Uniunii Europene. Firmele străine vor fi cei mai buni promotori ai medierii şi în scurt timp
vom putea vorbi despre familiarizarea publicului european cu acest concept. Medierea este mai
puţin stresantă şi costisitoare decât abordarea căii litigioase, cale tradiţională de soluţionare a
conflictelor în societatea românească. Bazându-se pe principiul „win-win”, medierea nu
transformă niciuna dintre părţi în învins sau învingător, toţi cei implicaţi având doar de câştigat
din mediere.

2.2.5. Rezolvarea bazată pe interese

Managementul conflictelor are ca premisă faptul că toate conflictele sunt probleme ce

trebuie rezolvate. Problemele sunt rezultatul competiţiei între interesele legitime ale părţilor
aflate în dispută. Medierea urmăreşte găsirea unei soluţii convenabile ambelor părţi.
Rezolvarea bazată pe interese porneşte de la înţelegerea problemelor aflate în litigiu, dar
şi a intereselor diametral opuse ale părţilor, care doresc să-şi apere şi promoveze privilegiile,
interesele, trebuinţele specifice.
 MODULUL 3

MEDIEREA

3.1. TEORIA ŞI PRACTICA MEDIERII

3.1.1. Definirea medierii

 Medierea reprezintă o modalitate de soluţionare a conflictelor pe cale amiabilă, cu
ajutorul unei terţe persoane specializate în calitate de mediator, în condiţii de neutralitate,
imparţialitate, confidenţialitate şi având liberul consimţământ al părţilor. (Art.1 alin. (1) din
Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator, cu modificările şi
completările ulterioare).
Alineatul 2 al aceluiaşi articol precizează că ,,Medierea se bazează pe încrederea pe care
părţile o acordă mediatorului, ca persoană aptă să faciliteze negocierile dintre ele şi să le sprijine
pentru soluţionarea conflictului, prin obţinerea unei soluţii reciproc convenabile, eficiente şi
durabile.”
Articolul 3 prevede că ,,Activitatea de mediere se înfăptuieşte în mod egal pentru toate
persoanele, fără deosebire de rasă, culoare, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex,
opinie, apartenenţa politică, avere sau origine socială.“

 Alte definiţii ale medierii

 Medierea este o formă de soluţionare a conflictelor, în care un expert neutru conduce
negocierile dintre părţile aflate în conflict pentru ca, pornind de la interesele ambelor părţi, să
se obţină rezultate optime pentru fiecare.
 Medierea reprezintă o alternativă în raport cu justiţia, de rezolvare a conflictelor dintre
părţi, prin care o terţă persoană neutră, imparţială şi fără putere de decizie, mediatorul, ajută
părţile să găsească împreună o soluţie care să rezolve neînţelegerile dintre ele prin utilizarea unor
metode şi tehnici specifice, bazate pe comunicare şi negociere.
 Medierea este o formă alternativă de rezolvare a disputelor între două sau mai multe
părţi ce doresc să ajungă la o înţelegere, cu ajutorul unei terţe persoane, specializate în calitate de
mediator. Disputele pot implica (din punct de vedere al părţilor) state, organizaţii, comunităţi,
indivizi.
 Medierea este o negociere asistată de către o terţă persoană neutră, imparţială şi fără
putere de decizie în rezolvarea disputei – mediatorul – care ajută părţile în dispută să discute
despre nemulţumirile şi pretenţiile lor în cadrul unei întâlniri faţă în faţă şi le sprijină în găsirea
unei soluţii reciproc convenabile, eficiente şi durabile.
 Medierea este un proces prin care părţile aflate în conflict sunt de acord să apeleze la o a
treia parte imparţială, neutră, care le asistă în ajungerea la o soluţie prin crearea unui mediu care
include cooperarea şi comunicarea, ducând părţile către negocieri satisfăcătoare. Dacă persoanele
aflate în conflict nu pot ajunge la un acord, sunt libere să întreprindă o altă acţiune.

 Domenii de aplicare
Materiile reglementate de Legea nr.192/2006 cu modificările şi completările ulterioare,
pentru care este prevăzută şi obligativitatea participării la şedinţa de informare cu privire la
procedura şi avantajele medierii sunt:
a) domeniul protecţiei consumatorilor, când consumatorul invocă existenţa unui
prejudiciu, ca urmare a achiziţionării unui produs sau unui serviciu defectuos, a nerespectării
clauzelor contractuale ori garanţiilor acordate, a existentei unor clauze abuzive cuprinse in
contractele incheiate între consumatori şi operatorii economici ori a încălcării altor drepturi
prevăzute în legislaţia naţională sau a Uniunii Europene în domeniul protecţiei consumatorilor;
b) materia dreptului familiei, în situaţiile care vizează continuarea căsătoriei, partajul
bunurilor comune, exerciţiul drepturilor părinteşti, stabilirea domiciliului copiilor, contribuţia
părinţilor la întreţinerea copiilor şi orice alte neînţelegeri care apar în raporturile dintre soţi cu
privire la drepturi de care ei pot dispune potrivit legii;
c) domeniul litigiilor privind posesia, graniţuirea, strămutarea de hotare, precum şi în
orice alte litigii care privesc raporturile de vecinătate;
d) domeniul răspunderii profesionale în care poate fi angajată răspunderea profesională,
respectiv cauzele de malpraxis, în măsura în care prin legi speciale nu este prevazută o alta
procedură;
e) litigiile de muncă izvorâte din încheierea, executarea şi încetarea contractelor
individuale de muncă;
f) litigiile civile a caror valoare este sub 50.000 lei, cu exceptia litigiilor în care s-a
pronuntat o hotărâre executorie de deschidere a procedurii de insolvenţă, a acţiunilor referitoare
la Registrul Comerţului şi a cazurilor în care părţile aleg sa recurgă la procedurile prevăzute la
art. 1.013-1.024 sau la cea prevăzută la art. 1.025-1.032 din Noul Cod de procedura civilă;
g) infracţiunile pentru care retragerea plângerii prealabile sau împăcarea părţilor înlătură
răspunderea penală, dupa formularea plângerii, dacă făptuitorul este cunoscut sau a fost
identificat, iar victima îşi exprimă consimţământul de a participa la şedinţa de informare
împreună cu făptuitorul; dacă victima refuză să participe împreună cu făptuitorul, şedinţa de
informare se desfăşoară separat.
Precizăm că în materiile sus enunţate legea prevede cu caracter imperativ parcurgerea
procedurii de informare asupra medierii. Nimic nu împedică părţile, apreciind avantajele
procedurii, să recurgă la mediere şi în alte litigii care nu sunt expres menţionate (ex. in litigiile
civile al căror obiect are o valoare mai mare de 50.000 lei sau în anumite infracţiuni, pentru
latura civilă a acestora).

Litigii ce nu pot face obiect al medierii

Nu pot face obiectul medierii drepturile strict personale, cum sunt cele privitoare la
statutul persoanei, precum şi orice alte drepturi de care părţile, potrivit legii, nu pot dispune prin
convenţie sau prin orice alt mod admis de lege.
De exemplu, intră în această categorie acţiunile în reclamaţie de stat (cum este cea pentru
stabilirea paternităţii copilului din afara căsătoriei), acţiunile în contestaţie de stat (de exemplu,
cea în contestarea recunoaşterii de paternitate sau de maternitate, ori acţiunea în tăgăduirea
paternităţii copilului din căsătorie) şi acţiunile în modificare de stat (acţiunea de divorţ, acţiunea
în desfacerea adopţiei).
 ▫ Scurt istoric

Medierea este, cu siguranţă, una din cele mai vechi forme de rezolvare a conflictelor.
Această procedură nu este o invenţie a vremurilor moderne.
Un caz de mediere a fost găsit în istoria Sumerului în 1993 de doi cercetători
americani (Pruitt şi Carnevale). Cu mai bine de 2000 de ani înainte de Hristos, un rege sumerian
a mediat disputa dintre vecinii săi reuşind să instaureze pacea.
De asemeni, negustorii fenicieni par să fi folosit medierea.
Romanii au consfinţit practica negocierii în "Digestele" lui Iustinian.
În China, încă din sec. al III-lea I.H., Şcoala Confucianistă de gândire descuraja recursul
la instanţele statale şi încuraja medierea necontencioasă.
În 2001, trei cercetători americani (James Wall, John Stark şi Rhetta Standifer), într-o
excelentă trecere în revistă a cercetărilor în domeniu, remarcă faptul că medierea este intens
utilizată în ţări precum China, India, Japonia, Malayesia, Coreea. Interdependenţa dintre
aceste societăţi, religia orientată spre armonie şi lipsa, în trecut a tribunalelor au făcut din
mediere o practică frecventă.
În Franţa, medierea a fost instituţionalizată în timpul Revoluţiei Franceze din 1798,
ideologii revoluţiei considerând medierea ca metodă ideală de soluţionare a disputelor.
În Noua Anglie a fost un mijloc des folosit în cadrul comunităţilor religioase.
Astăzi, medierea este reevaluată în ţările din vestul Europei şi în Statele Unite şi este
utilizată în cât mai multe domenii.

Cuvântul mediation, introdus în S.U.A. ca termen de specialitate, înseamnă

intermediere cu ajutorul unui terţ independent şi ales în mod liber de către părţi. Medierea a
devenit un trend global în soluţionarea conflictelor. În S.U.A. există o adevărată cultură a
medierii, astfel încât doar aproximativ 10% din toate conflictele ajung să fie soluţionate într-o
sală de judecată, restul fiind soluţionate prin mediere.

3.1.2. Principiile medierii

Principiile medierii sunt:

1. Auto-determinarea părţilor
Înţelegerea aparţine părţilor. Orice termen prevăzut de către această înţelegere trebuie să fie
propus şi acceptat de părţi.
Procesul de mediere are caracter voluntar, părţile participante la proces sunt libere să
decidă asupra deschiderii şi participării la procesul de mediere, asupra continuării sau
închiderii sale.
 Părţile trebuie să poată să decidă în deplină cunoştinţă de cauză, părţile având dreptul
de a fi informate corect şi complet cu privire la procedura medierii, drepturile şi
obligaţiile, avantajele şi dezavantajele ce pot rezulta din utilizarea acestui tip de
servicii.
Procesul de mediere are şi un caracter individual şi personal, părţile au dreptul de a-şi
defini propriile probleme, interese, nevoi şi condiţionări, să-şi construiască propriile
soluţii şi să decidă fără a fi influenţaţi de terţi.
Procesul de mediere are în centrul său părţile, care deţin un nivel ridicat de putere
referitor la desfăşurarea şi finalizarea acestuia.

2. Neutralitatea, Imparţialitatea si Echidistanţa din partea mediatorului

Neutralitatea presupune că mediatorul rămâne în afara conflictului dintre părţi, că nu se
implică în acest conflict, decât în limitele permise de către regulile ce guvernează
procedura.
Imparţialitatea mediatorului garantează faptul că mediatorul stă într-o poziţie de mijloc
faţă de părţi, că nu are interes ca o parte sau alta să câştige sau să fie favorizată în
timpul procedurii de mediere. O caracteristică a acestui principiu o reprezintă însăşi
conduita mediatorului care impune ca acesta să conducă procesul de mediere având o
poziţie echidistantă faţă de părţi. Este interzis ca mediatorul să favorizeze, prin cuvinte
sau fapte, vreuna dintre părţi. Pe parcursul procesului verifică în permanenţă ca nici o
parte să nu fie dezavantajată sau să simtă că este dezavantajată în timpul medierii,
evitând cu atenţie orice formă de manipulare, intimidare sau ameninţare. Este foarte
important să nu preexiste nici o relaţie personală sau profesională între mediator şi una
dintre părţi.
Totdată, acest principiu consacră dreptul părţilor de a fi asistate în cadrul procesului de
mediere in conditiile în care este interzis să existe un anumit privilegiu alocat uneia
dintre părţi in detrimentul celorlalte şi toti participanţii la proces trebuie să beneficieze
de tratament egal, echilibrat, nediscriminatoriu.

3. Confidenţialitatea
Atât mediatorul, cât şi părţile prezente la proces, precum şi persoanele care le asistă, se
obligă să păstreze caracterul confidenţial al tuturor aspectelor discutate pe parcursul
procesului de mediere. Principiul garantează păstrarea confidenţialităţii asupra
informaţiilor încredinţate de părţi în cadrul procesului. Mediatorul este obligat să
stabilească împreună cu părţile limitele de confidenţialitate şi să le informeze în
situaţia în care există norme cu caracter obligatoriu care le limitează.
Mediatorul nu poate fi audiat ca martor în legătură cu faptele sau cu actele de care a luat
cunoştinţă în cadrul procedurii de mediere. În cauzele penale mediatorul poate fi audiat ca martor
numai în cazul în care are dezlegarea prealabilă, expresă şi scrisă a părţilor şi dacă este cazul, a
celorlalte persoane interesate. Calitatea de martor are întâietate faţă de aceea de mediator, cu
privire la faptele şi împrejurările pe care le-a cunoscut înainte de a fi devenit mediator în acel
caz. În toate cazurile, după ce a fost audiat ca martor, mediatorul nu mai poate desfăşura
activitatea de mediere în cauza respectivă (Art. 37 din Legea nr.192/2006 cu modificările şi
completările ulterioare).
Garantând confidenţialitatea, mediatorul respectă viaţa privată a părţilor şi menţine
încrederea acestora.
Prin urmare, păstrarea secretului profesional este recunoscută ca fiind o îndatorire
obligatorie si fundamentală a mediatorului. Aceasta obligaţie nu se stinge odată cu încheierea
medierii, ci este permanentă (Art. 32 din Legea nr.192/2006 cu modificările şi completările
ulterioare).

4. Deplina independenţă a mediatorilor

Acest principiu este de natură a garanta imparţialitatea, neutralitatea şi echidistanţa
mediatorilor faţă de cauză, părţile implicate, afectate sau interesate in disputa pe care o
asistă.

5. Informarea prealabilă asupra procedurii de mediere

Părţile trebuie să cunoască principiile medierii, detalii despre procedură şi modul de
desfăşurare, înainte de semnarea contractului de mediere şi de începerea sesiunilor de
mediere.

6. Informarea obligatorie privind procedura de mediere

Legea nr. 115/2012 prevede că, persoanele fizice sau persoanele juridice, sunt obligate să
participe la şedinţa de informare privind medierea, inclusiv după declanşarea unui
proces în faţa instanţelor competente, în vederea soluţionării pe această cale a
conflictelor în materie civilă, de familie, în materie penală, precum şi în alte materii, în
condiţiile prevăzute de Legea 192/2006 cu modificările şi completările ulterioare.
Nerespectarea acestei obligaţii este sancţionată cu amendă judiciară de la 100 lei la
1000 lei, conform art. 187 pct. 1 lit. f) din Noul Cod de Procedură civilă.
Conform prevederilor OUG nr. 90/2012 şi a OUG nr. 4/2013, de la data de 01 august
2013, instanţa va respinge cererea de chemare în judecată ca inadmisibilă în caz de neîndeplinire
de către reclamant a obligaţiei de a participa la şedinţa de informare privind medierea, anterior
introducerii cererii de chemare în judecată, sau după declanşarea procesului până la termenul dat
de instanţă în acest scop, pentru litigiile în materie prevăzute de art. 60^1 alin. (1) lit. a)-f) din
Legea 192/2006.

3.1.3. Rolul mediatorului

 Art. 7 din Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator, cu
modificările şi completările ulterioare, stabileşte clar cine poate fi mediator şi anume
persoana care îndeplineşte cumulativ următoarele condiţii:
a) are capacitate deplină de exerciţiu;
b) are studii superioare;
c) are o vechime în muncă de cel puţin 3 ani.
Vechimea în muncă poate dovedită în baza unui contract individual de munca, a unui
contract de voluntariat sau in calitate de administrator al unei societăţi;
d) este aptă, din punct de vedere medical, pentru exercitarea acestei activităţi;
e) se bucură de o bună reputaţie şi nu a fost condamnată definitiv pentru săvârşirea unei
infracţiuni intenţionate, de natură să aducă atingere prestigiului profesiei;
f) a absolvit cursurile pentru formarea mediatorilor, în condiţiile legii sau un program
postuniversitar de nivel master în domeniu, acreditat conform legii şi avizat de Consiliul de
mediere;
g) a fost autorizată ca mediator, în condiţiile legii.

,DICŢIONARUL DE COMUNICARE, NEGOCIERE ŞI MEDIERE defineşte MEDIATORUL ca

fiind: ,,persoană, organizaţie, guvern, care mijloceşte o înţelegere între două părţi (adverse), care
face un act de mediere, mijlocitor, intermediar."

MEDIATORUL trebuie să :
• insufle încredere;
• aibă abilităţi de comunicare;
• fie o persoană echilibrată;
• fie bine pregătit;
• fie tolerant;
• fie un bun psiholog;
• fie un bun negociator;
• fie un bun ascultător;
• fie obiectiv, neutru;
• dea dovadă de multa răbdare;
• fie creativ;
• fie onest;
• fie optimist;
• fie perseverent;
• fie flexibil;
• aibă simţul umorului;
• fie modest.

MEDIATORUL nu trebuie să :
 • decidă în numele părţilor;
• judece părţile;
• oblige părţile să-şi rezolve disputa,
• ameninţe sau să intimideze părţile;
• mintă;
• divulge probleme discutate în şedinţele de mediere;
• dea soluţii;
• fie părtinitor.

Mediatorul trebuie, în primul rând, să înţeleagă foarte bine natura problemei care a
generat conflictul dintre părţi.
Mediatorul este cea de a treia parte, imparţială, liberă de orice interes, echidistantă faţă de
interesele aflate în discuţie, având competenţă (cunoştinţe, abilităţi şi atitudini speciale) şi
experienţă, atât în domeniul soluţionării disputelor prin metode alternative, cât şi in alte domenii
relevante, care asigură asistenţă permanentă părţilor, in timpul procesului de mediere.
Mediatorii au rolul de a:
→ comunica permanent cu toate părţile participante la procesul de soluţionare a
disputelor;
→ asista părţile in demersul lor de soluţionare a conflictului în care sunt angajate
prin:
- identificarea intereselor, nevoilor si limitărilor proprii;
- formularea pretenţiilor;
- identificarea şi definirea obiectivelor de către părţi;
- crearea şi adaptarea instrumentelor necesare desfăşurării
procesului şi atingerii obiectivelor;
- generarea de soluţii, identificarea căilor de urmat;
- construirea si desfăşurarea optimă a proceselor de negociere
directă dintre părţi, bazată pe principii, nevoi si interese;
- redactarea acordului final.
→ facilita desfăşurarea proceselor de comunicare, negociere şi de soluţionare a
disputelor prin mediere;
→ asigura cadrul instituţional şi legal necesar desfăşurării şi implementării
procesului de soluţionare a conflictului;
→ construi un mediu facilitativ şi securizat: echilibrează relaţiile dintre părţi şi
foloseşte instrumente de eficientizare a procesului şi de conservare a respectului de sine şi
reciproc al părţilor;
→ negocia cu părţile toate elementele ce constituie procesul de mediere, precum
şi parametrii acestora, condiţii de desfăşurare, locaţii, durată, proceduri, inventare de activităţi,
reguli si norme care reglementează procesul;
 → are rol de factor de legătură între părţile participante la proces.
Medierea se poate realiza de către unul sau mai mulţi mediatori, situaţia în care este
vorba despre co-mediere. De obicei, se apelează la co-mediere în situaţia în care sunt mai mult
de două părţi implicate sau în cazul în care conflictul prezintă o complexitate deosebită.

→ Drepturile mediatorului
- să informeze informa publicul cu privire la exercitarea activităţii sale, în condiţiile
de publicitate stabilite în regulile de publicitate a mediatorilor şi a formelor de exercitare a
profesiei de mediator, conform legii;
- să încaseze onorariu rezonabil stabilit prin negociere cu părţile, în raport cu natura
şi obiectul conflictului supus medierii, precum şi să i se restituie cheltuielile ocazionate de
derularea contractului de mediere;
- să stabilească şi să aplice un model propriu de organizare a procedurii de mediere,
cu respectarea dispoziţiilor şi principiilor statuate de lege;
- să refuze preluarea unui caz, îndrumând părţile să aleagă un alt mediator;

- să refuze soluţionarea prin mediere sau să întrerupă medierea în cazul în care

constată că între părţi există o relaţie abuzivă ori violentă şi efectele acestei situaţii sunt de natură
să influenţeze medierea;
- să nu fie citat ca martor în nici o procedură judiciară sau arbitrală care are legătură
cu disputa în cauză sau cu obiectul medierii;
- in cauzele penale, mediatorul poate fi audiat ca martor numai în cazul în care are
acordul prealabil, expres şi scris al părţilor.
- să se legitimeze ca mediator autorizat, pe baza legitimaţiei emise de Consiliul de
mediere;
- să se înscrie într-o asociaţie profesională internaţională din domeniul medierii;

- să se înscrie în asociaţii profesionale ale mediatorilor, pe domenii de specialitate;

- să fie informat cu privire la hotărârile Consiliului ce vizează activitatea profesiei de

mediator;
- să angajeze personal de specialitate în formele de exercitare a profesiei de mediator;

- să aleagă şi să fie ales în organele de conducere a profesiei, în condiţiile stabilite de

lege;
- să folosească sigla Consiliului de mediere, în condiţiile stabilite prin hotărârile
Consiliului;
- să -i fie reprezentate interesele prin asociaţia profesională a mediatorilor al cărei
membru este;
 - să beneficieze de protecţia sediului profesional, în condiţiile prevăzute de lege;

→ Obligaţiile mediatorului
- să informeze părţile şi să dea orice explicaţii lămuritoare cu privire la activitatea de
mediere, procedura de mediere, scopul, limitele şi efectele medierii;
- să desfăşoare activitatea de mediere cu respectarea libertăţii, demnităţii şi vieţii
private a părţilor;
- să depună toate diligenţele pentru ca părţile să ajungă la un acord reciproc
convenabil, într-un termen rezonabil;
- să conducă procesul de mediere în mod nepărtinitor, cu asigurarea unui permanent
echilibru între părţi, cu respectarea principiilor confidenţialităţii, neutralităţii şi imparţialităţii;
- să informeze părţile cu privire la orice legătură avută anterior cu oricare dintre ele
sau la orice interes faţă de subiectul disputei, lăsând părţile să decidă în cunoştinţă de cauză
asupra acceptării mediatorului;
- să refuze preluarea unui caz în următoarele situaţii:
• dacă a luat cunoştinţă de orice împrejurare care l-ar împiedica să fie neutru
şi imparţial;
• dacă drepturile în discuţie nu pot face obiectul medierii potrivit art. 2 din
Lege;
• dacă a reprezentat sau asistat vreuna dintre părţi într-o procedură judiciară
ori arbitrală având ca obiect conflictul supus medierii;
• dacă are calitatea de martor cu privire la faptele şi împrejurările pe care le-
a cunoscut înainte de a fi devenit mediator în acel caz şi în toate cazurile
după ce a fost audiat ca martor în cauza supusă medierii;
• dacă a acordat anterior uneia dintre părţi sau ambelor părţi consultanţă de
specialitate în cauza supusă medierii;
• dacă nu are calificarea necesară pentru a răspunde în mod rezonabil
orizontului de aşteptare al părţilor.
- să sesizeze autoritatea competentă dacă în cursul medierii ia cunoştinţă de existenţa
unor fapte care pun în pericol creşterea sau dezvoltarea normală a copilului într-un conflict de
familie şi să asigure garanţiile prevăzute de lege în cazul minorilor în cadrul procedurii de
mediere;
- să restituie onorariul achitat de părţi în total sau în parte, după caz, dacă pe
parcursul desfăşurării procesului de mediere decide închiderea procedurii de mediere pentru
situaţii de natură să afecteze scopul medierii, neutralitatea sau imparţialitatea mediatorului;
 - să informeze instanţa de judecată sau organele de urmărire penală cu privire la
rezultatul procedurii de mediere şi să răspundă oricăror cereri formulate de autorităţile judiciare
în cazurile prevăzute de lege;
- să se înregistreze ca operator de date cu caracter personal;
- să respecte regulile de publicitate a mediatorilor şi a formelor de exercitare a
profesiei de mediator prevăzute de lege;
- să respecte prevederile Codului de etică şi deontologie profesională a mediatorilor;
- să respecte hotărârile Consiliului de mediere publicate în Monitorul Oficial al
României, Partea I, sau afişate pe site - ul Consiliului, după caz;
- să anunţe Consiliului, în termen de maximum 3 zile, orice modificare survenită în
datele de contact sau în forma de exercitare a profesiei de mediator;
- să achite taxa anuală de administrare a Tabloului mediatorilor până la data de 31
decembrie a anului fiscal pentru care această taxă se datorează;
- să îşi îmbunătăţească permanent cunoştinţele teoretice şi tehnicile de mediere, în
condiţiile stabilite de Consiliu şi în limita a cel puţin echivalentul a 20 de puncte profesionale
anual;
- să se înregistreze fiscal cu forma de exercitare avizată de Consiliu la începutul
activităţii de mediator şi să emită documente fiscale pentru plata onorariului sau a altor cheltuieli
ocazionate de derularea contractului de mediere, în care să specifice forma de exercitare a
profesiei de mediator, conform legii;
- să afişeze autorizaţia pe baza căreia funcţionează ca mediator autorizat;
- să îşi vizeze anual legitimaţia de mediator;
- să se înscrie într-o asociaţie profesională a mediatorilor înainte de a solicita
înscrierea în Tabloul mediatorilor.

3.1.4. Drepturile şi obligaţiile părţilor

Părţile participă la procesul de mediere personal sau prin reprezentanţi, conform

legislaţiei în vigoare. Pe parcursul medierii, părţile de comun acord pot fi asistate de avocaţi,
consultanţi, traducători, precum şi de alte persoane dacă legislaţia nu prevede altfel.
→ Drepturile părţilor
- să declanşeze medierea şi să coopereze în scopul ajungerii la un acord;
- să desemneze unul sau mai mulţi mediatori;
- să fie asistate la mediere de către avocaţi sau de alte persoane;
- să se consulte în orice moment cu avocaţi, experţi sau alte persoane;
- să fie informate asupra procedurii de mediere;
- să solicite încetarea procedurii de mediere în orice moment;
- să prezinte înscrisuri care le pot ajuta la soluţionarea conflictului;
- să stabilească de comun acord cu mediatorul limba în care se va desfăşura
medierea;
 - în cauzele penale, părţile au garantat dreptul la asistenţă juridică şi, dacă este
cazul, la serviciile unui interpret.

→ Obligaţiile părţilor
- părţile au obligaţia de a respecta regulile medierii precum şi principiile acesteia
asumându-şi responsabilitatea pentru nerespectarea lor, cu toate consecinţele ce decurg din
aceasta;
- să achite onorariul cuvenit mediatorului, precum şi cheltuielile efectuate de
acesta pe parcursul medierii în interesul părţilor;
- să depună toate diligenţele în vederea soluţionării conflictului pe calea medierii;
- de a participa în mod activ în vederea alegerii şi desemnării regulilor după care
se va desfăşura medierea;
- de a avea un comportament decent şi respectuos;
- de a păstra confidenţialitatea susţinerilor făcute pe parcursul medierii, cu
excepţia cazurilor în care legea prevede contrariul sau părţile convin altfel la semnarea
contractului de mediere, printr-o anexă ce face parte integrantă din respectivul contract;
- de a semna procesul-verbal prin care se constată prezentarea părţilor şi a
mediatorului la fiecare şedinţă de mediere, precum si acordul de mediere, dacă se ajunge la un
asemenea acord;
- dacă, în afară de părţile aflate în conflict, la şedinţa de mediere, participă şi alte
persoane, acestea vor fi obligate să respecte regulile şi principiile medierii;
- de a participa la şedinţa de informare privind avantajele medierii în situaţiile
prevăzute de art. 60^1 din Legea nr. 192/2006 cu modificările şi completările ulterioare.

3.1.5. Avantajele şi dezavantajele medierii

1. Avantajele medierii pentru părţi sunt multiple, dintre care mai importante sunt
următoarele:
 La mediere, timpul de rezolvare a conflictului este cu mult redus, iar procedura este
simplă. Astfel, economia de timp poate duce şi la o economie de natură pecuniară.
 Părţile stabilesc data şi ora procesului de mediere. În instanţă, termenele de judecată
sunt impuse şi nu ţin cont de programul părţilor. Şedinţa de mediere poate fi reprogramată la fel
de uşor ca orice alt tip de întâlnire.
 Nu există limită de timp pentru şedinţa de mediere. Sesiunile de mediere se pot finaliza
şi cu înţelegeri parţiale, situaţie în care este posibilă programarea unei alte şedinţe la o dată
ulterioară.
 Părţile, de comun acord, pot alege mediatorul la care să apeleze. Această facilitate nu
există în faţa instanţei de judecată. Alegerea mediatorului de către parţi măreşte încrederea
acestora în obţinerea rezultatului dorit.
  Un prim pas spre soluţionarea conflictului este prezenţa părţilor la mediator, care
denotă dorinţa acestora de a soluţiona neînţelegerile, medierea fiind o procedură voluntară.
 Sala în care are loc şedinţa de mediere este întotdeauna mai primitoare şi mai discretă
faţa de sala de judecată. În sala de judecata domneşte formalismul, trebuie respectate anumite
reguli procedurale stricte, cuvântul se ia într-o anumită ordine ş.a.m.d. Mediatorul este atent
asupra voinţei şi interesului părţilor. La şedinţa de mediere este permisă doar prezenţa părţilor şi
a persoanelor agreate de acestea.
 În cadrul unui proces, soluţia este impusă părţilor. Mediatorul nu impune nimic, părţile
decid soluţia avantajoasă şi amiabilă pentru conflictul în care se găsesc.
 Medierea este confidenţială.
 Prin mediere se pot rezolva toate tipurile de conflict. Pe tot parcursul medierii părţile
comunică. Într-un proces în instanţă comunicarea dintre părţi este alterată, soluţia generând de
cele mai multe ori, noi conflicte.
 Mediatorul nu judecă părţile şi nu dă verdicte. Rolul lui este să faciliteze dialogul dintre
părţi, astfel încât acestea să genereze opţiuni în vederea soluţionării divergenţelor existente.
 Apelând la mediere, părţile nu renunţă la justiţia clasică. Dacă nu reusesc să işi
soluţioneze conflictul prin mediere, au posibilitatea de a se adresa instanţei de judecată, la fel
cum o aveau şi înainte de a apela la mediere.
Prin urmare, medierea, ca modalitate alternativă de soluţionare a conflictelor este
utilă, confidenţială, convenabilă, constructivă şi se bazează pe respect reciproc.

2. Avantajele medierii pentru magistraţi şi pentru celelalte organe judiciare

Întrucât medierea se poate aplica în orice cauză de natură civilă şi doar parţial în materie
penală, teoretic aproximativ 80% din cauzele aflate pe rolul instanţelor ar putea fi soluţionate
prin mediere.
Aşadar, pentru cauzele soluţionate prin mediere mai înainte de sesizarea instanţei, se va
obţine în timp o scădere a numărului dosarelor aflate pe rolul instanţelor. Pentru cauzele
soluţionate prin mediere în timpul proceselor, judecătorii nu vor mai trebui să îşi motiveze în
mod detaliat soluţiile, limitându-se la a lua act de acordul părţilor; evident, în acest caz
exercitarea căilor de atac nu şi-ar mai găsi rostul, ceea ce va duce şi la scăderea numărului de
dosare aflate pe rolul instanţelor de control judiciar. În toate situaţiile, judecătorii vor câştiga
timp pentru a studia mai mult şi mai bine celelalte dosare şi legislaţia aplicabilă lor. Ceea ce va
duce la o scădere a timpului şi la o creştere a calităţii actului de justiţie în dosarele în care este
necesară cu adevărat intervenţia unui magistrat pentru lămurirea situaţiei de fapt şi de drept în
cadrul unui litigiu.
Pentru sistem, aceasta va presupune reducerea de către stat a unor cheltuieli sau alocarea
lor mai judicioasă pentru dosarele rămase pe rol. Pentru societate în ansamblu, medierea ar putea
în timp duce la creşterea gradului de tolerare a comportamentelor neconvenabile şi la un alt nivel
de soluţionare a litigiilor.
 Medierea prezintă şi unele dezavantajele, printre care şi următoarele:
 Medierea este un proces care solicită ca ambele părţi să se angajeze pentru a rezolva
disputa existentă. Dacă o parte refuză să participe sau nu răspunde invitaţiei la mediere a
celeilalte părţi, nu este posibilă continuarea medierii. Aceasta este una dintre cele mai dificile
situaţii de gestionat de către un mediator.
 Înţelegerile intervenite între părţi în urma semnării acordului de mediere nu se aplică in
mod automat şi nici nu există această obligaţie reglementată de o normă legală.
 Acordul semnat de părţi în faţa mediatorului are valoarea unui înscris sub semnătură
privată şi nu a unui act autentic.
 Pentru ca acordul să aibă valoarea unui act autentic, este necesară fie autentificarea
notarială, fie încuviinţarea din partea instanţei de judecată.
 Oricare dintre părţi poate renunţa în orice moment la participarea la proces,
determinând închiderea procesului şi nesoluţionarea conflictului.
 Procesul de mediere poate să nu acopere toate problemele pe care părţile le au în
realitate, în măsura în care acestea nu le identifică.

3.1.6. Stiluri, tipuri de mediere şi tipuri de mediatori

Există o recunoaştere semnificativă a valorii medierii ca proces sau modalitate de

rezolvare a conflictelor. Indiferent că este vorba de un conflict între proprietari şi chiriaşi,
angajatori şi angajaţi, parteneri divorţaţi, vecini sau oameni care se găsesc implicaţi în diferite
relaţii contractuale unii cu alţii, medierea începe să fie apreciată ca modalitate eficientă şi
avantajoasă de soluţionare a conflictelor, mai ales că în numeroase ţări se bucură de o consacrare
legislativă.

Stiluri de Mediere

Stilurile de mediere sunt in directă legătură cu trăsăturile cazului supus soluţionării (tipul
conflictului, istoric, părţi, obiective, resurse necesare si disponibile, competenţe ale
participanţilor, etc.), obiectivele procesului (realizarea unor activităţi şi salvarea relaţiei),
caracteristicile mediatorului (nivel şi arie de competenţe, experienţa profesională şi personală,
personalitate, etc.).
În funcţie de nivelul de putere sau de control pe care îl are mediatorul în cadrul
procesului, literatura de specialitate a identificat şi analizat mai multe stiluri de mediere,
particularizate printr-o serie de elemente specifice.
Toate aceste stiluri reprezintă o evoluţie în practica medierii.

1. Stilul Facilitativ
 Acest stil se caracterizează prin faptul că participarea mediatorului se limitează la
punerea în legătură a părţilor aflate in dispută, realizarea şi menţinerea cadrului necesar pentru
negocierea şi soluţionarea disputei. Intervenţiile mediatorului sunt rare şi realizate numai in
situaţii de blocaj, acesta având un nivel scăzut de putere asupra desfăşurării procesului. Părţile au
control deplin asupra procesului şi arezultatelor sale.
Se recomandă utilizarea în situaţiile în care părţile au un nivel înalt de interes în
soluţionarea amiabilă a disputei, când relaţia dintre ele are importanţă mare, nu există
dezechilibrare majore între părţi şi nu există constrângeri/limitări de resurse (ex. timp). Rezultate
bune se obţin în cazul asistării disputelor caracterizate prin nivel înalt de afectivitate.

2. Stilul Directiv

Mediatorul are un nivel relativ mare de putere asupra procesului, fără a influenţa în nici
un fel rezultatele acestuia. El are un rol mult mai activ în conducerea procesului, poate oferi
informaţii de natură a eficientiza desfăşurarea procesului, poate propune şi chiar argumenta
aplicarea de proceduri, tehnici şi instrumente, poate prezenta exemple de bune practici, poate
propune părţilor să recurgă la sprijinul experţilor etc.
Se recomandă utilizarea în asistarea cazurilor ce au ca obiect conflicte de natură
patrimonială, tangibilă, cuantificabilă, în situaţiile în care există diferenţe semnificative de statut.

3. Stilul Transformativ

În cadrul acestui stil de mediere, mediatorul:

- are un nivel (relativ) mare de control asupra procesului;
- are un rol mult mai activ în conducerea procesului, în oferirea de informaţii de natură a
eficientiza desfăşurarea procesului, poate propune şi argumenta aplicarea de proceduri,
tehnici şi instrumente sau efectuarea de expertize şi poate prezenta exemple de bune
practici;
- poate determina şi realiza transformări ale stărilor afective ale părţilor, în vederea
optimizării procesului de atingere a obiectivelor propuse;
- realizează sau recomandă schimbarea perspectivei de înţelegere şi abordare a lucrurilor
(exp. una dintre părţi face parte dintr-o cultură care valorizează doar rolul matern al
femeii şi mediatorul recomandă activităţi care să determine o transformare în ceea ce
priveşte mentalitatea, sistemul filosofic şi de valori) sau desfăşurarea unor activităţi de
informare prin care se pot dezvolta noi competenţe, cunoştinţe, abilităţi, atitudini.
Se recomandă utilizarea acestui stil de mediere de către mediatorii cu o mare experienţă
şi pregătire profesională, în soluţionarea cazurilor de dispute complexe, cu grad ridicat de risc şi
în situaţiile în care există diferenţe semnificative de statut între părţi.
Există situaţii în care, pentru eficientizarea procesului de asistare, mediatorul trebuie să
combine diferite stiluri de mediere, în cadrul aceluiaşi caz (exp. pentru obiective care implică o
încărcătură afectivă intensă se poate utiliza stilul facilitativ, iar pentru cele referitoare la aspecte
măsurabile – termene, cantităţi, valori, stilul directiv).
Utilizarea unui stil neadaptat tipului de dispută poate genera prejudicii, atât calităţii
procesului, cât şi părţilor participante, inclusiv mediatorului (ex. stilul directiv utilizat în
asistarea de dispute cu încărcare afectivă, poate genera false soluţii care nu sting în mod real
conflictul, ci pot determina alte divergenţe ulterioare).

Tipuri de mediere

1. Medierea integrativă

Abordarea integrativă evită conceperea divorţului ca pe un eveniment legal (Marlow şi

Sauber, 1990). Dezvoltată în urma colaborării dintre un avocat specializat în divorţuri (Marlow)
şi un psiholog specializat în probleme ale familiei (Sauber), această metodă priveşte divorţul nu
ca pe o problemă legală în viaţa cuplului, ci ca pe o serioasă problemă personală – o criză
majoră a familiei care trebuie rezolvată de părţile care divorţează. Această distincţie este
esenţială pentru că schimbă ordinea priorităţilor şi scopul medierii.
Marlow şi Sauber susţin că ideea de a privi medierea divorţului ca pe un eveniment
personal mai degrabă decât unul legal, permite cuplului să ajungă atât la un divorţ oficial, cât şi
la unul psihologic. Procedura de mediere oferă cuplului posibilitatea de a lua decizii corecte,
ţinând cont de efectele separării asupra familiei, ca nucleu al societăţii. Ei afirmă că medierea
integrativă încurajează cuplurile aflate în divorţ să depăşească problemele lor emoţionale şi
practice, prin găsirea unor soluţii adaptate la noul raport de parteneriat creat de apariţia
divorţului. Accentul se concentrează în special:
• pe planurile de viitor şi mai puţin pe rănile trecutului;
• pe interesele comune şi nu pe cele contrare;
• pe exprimarea emoţiilor şi redefinirea relaţiei de cuplu şi nu pe repararea
greşelilor din trecut.
Premisa de la care pleacă medierea integrativă se referă la identificarea câtorva afirmaţii
sau „mituri legale”, enumerate mai jos (Marlow şi Sauber, 1990):
• divorţul este doar un eveniment legal;
• corectitudinea este garantată prin apărarea drepturilor legale ale fiecărei
persoane;
• o înţelegere de divorţ trebuie să fie corectă.
Marlow (1992) va extinde ulterior lista cu idei preconcepute în această materie:
• singurul obiectiv al separării în cuplu şi al divorţului este determinarea
drepturilor şi obligaţiilor legale;
• dacă un cuplu separat sau divorţat nu ţine cont de legislaţie, riscă să facă
greşeli;
 • cuplurile separate sau divorţate sunt protejate mai bine dacă apelează la
avocaţi separaţi;
• divorţul este de obicei cauzat de una dintre părţi şi funcţia legii este de a
pedepsi acea parte pentru greşelile făcute;
• procedura legislativă de tip adversial este desemnată să apere cel mai bine
interesele copilului;
• procedura legislativă de tip adversial poate să nu fie perfectă, dar nu există
o cale mai bună;
• cuplurile separate şi divorţate primesc exact ceea ce merită.

Caracteristici ale medierii integrative

În această formă de mediere, un psihoterapeut şi un avocat formează o echipă care

colaborează şi împart responsabilitatea pentru asistarea cuplului aflat în conflict. Nu există roluri
rigid definite. De exemplu, mediatorul-psiholog poate discuta aspectul financiar al medierii, iar
mediatorul-avocat, despre stabilirea programului de vizitare a copiilor. De regulă, avocatul şi
psihologul se întâlnesc în câteva sesiuni de acomodare cu cei doi soţi şi, de asemenea, separat cu
fiecare dintre ei. Odată ce cuplul ajunge la o formă de înţelegere, aceasta este transcrisă într-un
document formal numit memorandum asupra înţelegerii, pregătit fie de avocatul-mediator fie de
un avocat din afară, ales de cuplu.
În medierea integrativă părţilor li se cere să îşi pregătească în comun bugetele pentru a
evita o confruntare în care fiecare încearcă să obţină cât mai mult cu putinţă şi să ofere cât mai
puţin.

2. Medierea structurată

Medierea structurată presupune aderarea la un set de 40 de reguli şi la un orar strict. În

contrast cu abordarea mai flexibilă din medierea integrativă, medierea structurată are un format
mult mai rigid.
Medierea structurată a fost dezvoltată de avocatul O.J. Coogler, care adesea este numit
„părintele medierii divorţului”. După 20 de ani de practică în avocatură, Coogler a trăit el însuşi
experienţa neplăcută a divorţului. Convins că pot exista şi metode civilizate de a desface o
căsătorie, a fost preocupat de găsirea unei alternative la divorţul din instanţa de judecată.
Rezultatul cercetărilor sale, a fost un sistem format din reguli procedurale şi strategii de
negociere, descrise în lucrarea „Medierea structurată în stabilirea divorţului” (Coogler, 1978).
Procesul de mediere are rolul de a diminua durerea emoţională și suferința provocate de
divorţ. Acest sistem orientat spre rezultate, pune accent pe o negociere bazată pe colaborare,
comunicare deschisă, încredere şi autodeterminare. Regulile detaliate echilibrează balanţa de
putere necesară pentru ca soţii să ajungă la o înţelegere reciproc avantajoasă.
 La începutul procesului de mediere structurată, cuplului i se cere să semneze un contract
intitulat ,,Reguli de Mediere Maritală", care cuprinde o serie de dispoziţii. Părţile trebuie să
accepte să respecte aceste reguli şi să ajute la susţinerea lor. Din cele 40 de reguli fac parte:
• soţilor li se cere să achite mediatorului o sumă de bani suficientă pentru
acoperirea a 10 sesiuni de mediere;
• sunt de acord ca în situaţia în care nu sunt capabili să rezolve o problemă
prin negociere, vor supune acel aspect arbitrajului, al cărui rezultat va deveni decizie
obligatorie;
• sunt de acord să frecventeze sesiunile de mediere cel puţin o dată pe
săptămână ;
• sunt de acord să ofere date complete asupra aspectelor financiare;
• sunt de acord să nu comunice cu mediatorii şi avocaţii consultanţi
probleme privind medierea decât în prezenţa celeilalte părţi, pe toată durata sesiunilor de
mediere.
Aspectelor importante ce urmează a fi discutate în cadrul sesiunilor de mediere li se
atribuie o serie de reguli, care fac referire la: modul de împărţire a bunurilor comune,
întreţinerea soţului/soţiei, custodia, drepturile şi obligaţiile celor doi părinţi şi apelarea la
serviciile unui avocat consultant. Dacă medierea eşuează şi se ajunge la proces, regulile
împiedică reprezentarea vreunei părţi de către mediatorul sau avocatul consultant care a
participat la procedura de mediere.
Mediatorul încearcă să ajute cuplul să ajungă la o înţelegere provizorie, încă de la prima
sesiune. Desemnată să funcţioneze doar pe durata medierii, această înţelegere interimară are
scopul de a reduce îngrijorările financiare imediate şi a demonstra soţilor că pot coopera
(Coogler, 1978). Aceasta asigură suport temporar pentru copiii minori, sprijin pentru soţul/soţia
care are nevoie să fie întreţinut(ă), plata avocaţilor, costul medierii şi al arbitrajului.
Regulile oferă mediatorilor şi clienţilor o formulă structurată pentru a rezolva problema
divorţului. Spre deosebire de alte sisteme, sesiunile separate de mediere nu sunt utilizate,
deoarece se consideră că alterează neutralitatea şi încrederea în mediator. Mediatorul discută
problemele doar atunci când cei doi soţi sunt împreună, astfel încât nici o parte să nu simtă că
ceva s-a decis în absenţa sau fără contribuţia sa.

3. Medierea terapeutică

Este metoda cea mai cunoscută pentru cei care lucrează în domeniul sănătăţii mentale. În
medierea terapeutică, cuplul rezolvă traumele emoţionale înainte de abordarea problemelor
practice. De exemplu, înainte ca un cuplu să negocieze custodia copiilor şi problema vizitării
minorilor trebuie să caute cel puţin parţial o rezolvare a problemelor emoţionale legate de
conflictul marital, separare şi divorţ. O soţie poate căuta să se răzbune pe infidelitatea soţului,
refuzându-i drepturile de vizitare. Un soţ poate minţi în legătură cu comportamentul soţiei ca
mamă pentru că ea a solicitat divorţul. Medierea terapeutică pune accent pe minimizarea
impactului pe care aspectele emoţionale îl au asupra custodiei şi vizitării copiilor, sprijinirii
copiilor, împărţirii proprietăţii şi sprijinului acordat soţului/soţiei.
Mediatorii care promovează acest tip de mediere utilizează în mod deosebit abilităţi de
terapeuţi de familie decât de avocaţi analişti în rezolvarea problemelor legate de copii. Medierea
se concentrează pe construirea sau restabilirea unor relaţii familiale corespunzătoare. Acţiunile
unuia dintre membrii familiei în mod invariabil au ca rezultat reacţii compensatoare la ceilalţi
membrii ai familiei (Irving, 1980) şi trebuie tratate ca atare.
Primele sesiuni de mediere sunt folosite pentru a-i asculta activ pe cei doi soţi şi a-i
determina să-şi exprime sentimentele. Mediatorii încearcă să-i ajute să îşi reorienteze atenţia
dinspre durerea şi nedreptatea din trecut spre planurile de viitor. Mediatorul îi încurajează să aibă
încredere şi să coopereze în formularea de obiective. În timp ce îi ascultă pe cei doi soţi,
mediatorul analizează abilităţile acestora de gestionare a conflictului, stadiul emoţional în care se
află în procesul de divorţ şi balanţa de putere în interacţiunea dintre ei (Haynes, 1981; Kelly,
1983).
Dat fiind faptul că în centrul medierii terapeutice se află interesul pentru copii, aceştia
sunt invitaţi la unele sesiuni pentru a demonstra efectul conflictului asupra lor. Acest lucru poate
atrage atenţia părinţilor care se află în impas asupra unor probleme majore sau îi poate ajuta să
îşi schimbe comportamentele în mod pozitiv.
Mediatorii cu formare terapeutică sunt abilitaţi în ascultarea activă. Ei sunt capabili să
reformuleze întrebările într-un limbaj adecvat şi să rezume motivaţiile sau preocupările soţilor
într-o manieră neameninţătoare. Totuşi, unele tehnici terapeutice care au succes când este vorba
de terapie pot să nu fie de ajutor în mediere – cum este cazul întrebărilor deschise (Vanderkooi &
Pearson, 1983). Conform principiilor medierii terapeutice, furia şi ostilitatea trebuie eliminate
înainte ca soţii să poată ajunge la o comunicare cu sens şi la negociere.

4. Medierea negociativă

Este modelul de mediere cel mai cunoscut de public şi cel mai utilizat în relaţiile
interpersonale şi în tranzacţiile de zi cu zi (Bahr, 1981). Medierea negociativă, la nivel formal, a
fost adeseori utilizată în rezolvarea de conflicte internaţionale şi instituţionale. Spre deosebire de
medierea terapeutică în care accentul cade pe emoţii şi pe relaţiile familiale, abordarea
negociativă a divorţului se focalizează pe atingerea unui contract final care să lase ambele părţi
în cea mai bună poziţie financiară posibilă.
Medierea negociativă foloseşte destul de frecvent schimbări ale formatului. Utilizând
abilităţi şi tehnici de negociere, mediatorul poate discuta cu părţile aflate în conflict în camere
separate şi în sesiuni separate. Fiecare dintre părţi, individual, elaborează oferte şi contraoferte
împreună cu mediatorul. Mediatorii divorţului apelează la sesiuni separate atunci când cuplul
ajunge la un impas sau o problemă devine prea apăsătoare din punct de vedere emoţional.
Înţelegerile sunt ulterior finalizate printr-o sesiune comună.
De exemplu, un cuplu poate să nu se înţeleagă asupra felului în care vor fi folosite cele
două maşini. Soţul aderă rigid la poziţia sa de a păstra maşina nouă şi încăpătoare de lux, chiar
dacă ştie că maşina sport cu două uşi nu este potrivită pentru nevoile soţiei şi ale copiilor săi. De
asemenea, soţul refuză să contribuie financiar la cumpărarea unei maşini noi de familie pentru
soţie şi copii. Toate şedinţele comune de mediere au fost neproductive. Deşi soţul recunoaşte că
nu este raţional, refuză să genereze şi alte opţiuni. Prin întâlniri separate, mediatorul poate reuşi
să aducă soţul la o poziţie mai rezonabilă sau să încurajeze soţia să exploreze şi alte alternative.
Aceasta se poate obţine prin organizarea de sesiuni separate pentru că fiecare dintre cei doi soţi
aflaţi în conflict are tendinţa de a nu ceda în prezenţa celuilalt pentru a păstra aparenţele.
Conform sistemului de referinţă negociator, mediatorul divorţului utilizează adesea
instrumentul concesiei ireversibile pentru a preveni reîntoarcerea la procesul de negociere. De
ex., odată ce Paul a fost de acord să îi dea Ioanei computerul, nu are voie mai târziu să se
răzgândească.
O altă tehnică negociativă folosită este aceea ca toate zonele de conflict –
custodie/vizitare, sprijin, împărţirea proprietăţii – sunt puse pe masa de negociere şi se face troc
ca în comerţ. Zonele individuale de conflict nu sunt finalizate până când nu este terminată
întreaga negociere. Cu alte cuvinte, soţii negociază cu itemi dintre şi din interiorul zonelor până
ajung la o înţelegere asupra întregului pachet (Haynes, 1981). De exemplu, Paul poate fi de acord
la concesii în sprijinirea soţiei, dacă Ioana este de acord să lase copiii să petreacă vacanţa de vară
cu el.
Metoda de lucru pleacă de la premisa că un cuplu care caută medierea mai degrabă decât
litigiul este gata să coopereze. Dacă soţii sunt atât de blocaţi în conflicte emoţionale încât sunt
incapabili să negocieze partea materială, negocierea se întrerupe. Mediatorul va trimite cuplul
către un terapeut sau va încerca să elimine furia şi ostilitatea pentru a putea readuce medierea la
cursul firesc.

5. Medierea interdisciplinară

Pentru a trata în mod corespunzător atât aspectele emoţionale cât şi cele financiare din
cadrul divorţului şi pentru a depăşi critica dezechilibrului de putere, mulţi mediatori s-au orientat
spre o abordare interdisciplinară a medierii. În medierea interdisciplinară, un avocat defineşte
problemele şi oferă informaţii tehnice, financiare şi legislative şi un profesionist în domeniul
sănătăţii mentale foloseşte abilităţile de comunicare şi de soluţionare a conflictelor (Gold,
1984).
Sunt diferenţe majore între medierea integrativă, care de asemenea utilizează serviciile
unui avocat şi ale unui terapeut, şi abordarea interdisciplinară. În medierea integrativă cei doi
profesionişti se întâlnesc cu respectivul cuplul în funcţie de necesităţile acestuia şi nu există o
definire şi o distincţie clară a rolurilor.
În medierea interdisciplinară se poate acţiona în două modalităţi diferite. Într-o primă
variantă, este posibil ca terapeutul şi avocatul să se întâlnescă cu cei doi soţi în sesiuni separate
şi să direcţioneze problemele cuplului unul către celălalt, în funcţie de natura acestora: terapeutul
trimite părţile la avocat pentru aspectele legale şi financiare iar avocatul trimite părţile la
mediatorul cu pregătire în domeniul terapeutic pentru aspectele sensibile emoţional, cum ar fi
custodia copiilor. În acest caz cei doi mediatori nu se întâlnesc cu părţile în sesiuni comune.
În cea de a doua variantă, se realizează o co-mediere, adică terapeutul şi avocatul
formează o echipă şi se se întâlnesc cu cele două părţi în sesiuni comune. Ocazional, fiecare
mediator se va întâlni separat cu părţile pentru probleme specifice. De exemplu, explicarea
chestiunilor financiare complexe se poate face doar cu avocatul.
Mediatorii trebuie să fie atenţi la afirmaţiile pe care le fac despre legislaţie astfel încât
acestea să nu fie înţelese ca interpretări ale legii sau ca un sfat în această direcţie. Mediatorul nu
poate oferi consultaţii juridice şi nu-şi poate exprima opinii personale. Nererespectarea acestei
obligaţii determină scăderea încrederii în mediator şi creşterea vulnerabilităţii acestuia în faţa
unui avocat care nu încurajează medierea.
În medierea interdisciplinară este frecvent utilizată o echipă femeie-bărbat. Avantajul este
acela că reduce riscul creării unui triunghi şi ca mediatorul să fie părtinitor. De exemplu, Dan şi
Camelia au apelat la un singur mediator de sex feminin. Au ajuns în impas în privinţa mai multor
aspecte majore, inclusiv suportul acordat soţiei, veniturile soţului şi situaţia bunurilor comune.
Soţul interpretează susţinerile mediatorului ca părtinire în favoarea soţiei şi are impresia unei
coalizări împotriva lui.
O echipă formată din doi mediatori de sex opus poate debloca situaţia în astfel de cazuri,
favorizând comunicarea dintre părţi. Astfel, unul dintre mediatori poate contribui la
detensionarea relaţiilor dintre părţi prin intervenţiile pe care are în diferite momente şi poate
suplini lipsa de experienţă a celuilalt în gestionarea unor stări conflictuale. Mediatorii oferă, de
asemenea, un model de colaborare, demonstrând prin propriul exemplu cum se pot discuta într-
un mod calm probleme şi cum se pot găsi soluţii prin brainstorming.

Alegerea unui sistem de mediere

Datorită pregătirii lor de bază, majoritatea profesioniştilor din domeniul sănătăţii mentale
gravitează în mod natural către abordarea terapeutică sau cea integrativă. Avocaţii, în general,
tind să favorizeze metoda negociativă sau structurată. Fiecare mediator trebuie să aleagă stilul
care este cel mai compatibil cu personalitatea şi competenţele sale.
Chiar dacă cele 4 sisteme folosesc tehnici diferite, adeseori scopurile şi soluţiile lor sunt
identice. În funcţie de profilul părţilor implicate în conflict şi natura problemelor pe care acestea
doresc să le soluţioneze, un sistem de mediere poate să funcţioneze mai bine decât altul. De
exemplu, dacă se discută custodia minorilor şi soţii sunt în relaţii tensionate, medierea
terapeutică poate ajuta la optimizarea acestora şi protejarea copiilor de momente neplăcute.
Acelaşi sistem este recomandat atunci când soţii se află în stadii emoţionale diferite faţă de
procesul de divorţ. Dacă însă există un număr mare de aspecte conflictuale care trebuiesc
rezolvate într-un interval de timp relativ scurt, o abordare structurată poate fi mai eficientă. În
medierea negociativă scopul principal este un acord financiar corect. În medierea integrativă
motivaţiile principale sunt autodeterminarea şi crearea unei viitoare relaţii rezonabile cu fostul
soţ.
 Este important să fie luate în considerare atât avantajele, cât şi dezavantajele sesiunilor
separate cu fiecare dintre soţi. Avantajele se referă la faptul că acestea permit mediatorului să
descopere problemele emoţionale şi temerile pe care soţii refuză să le discute în sesiunile
comune. Prin identificarea zonele de înţelegere şi de neînţelegere, mediatorul poate organiza mai
bine sesiunile, cu scopul de a soluţiona problemele supuse medierii . Şedinţele separate sunt în
mod particular utile, atunci când prezenţa ambilor soţi în aceeaşi încăpere provoacă un disconfort
emoţional puternic fiecăruia dintre ei. Acest lucru se întâmplă, de exemplu, atunci când un soţ
este dominant şi abuziv. Mediatorul poate încerca să ajungă la un consens, prin alternarea mai
multor sesiuni separate cu fiecare dintre cele două părţi, neutralizând astfel dezechilibrul
balanţei de putere.
Pe de altă parte, există şi dezavantaje în utilizarea sesiunilor separate. Acestea pot crea
suspiciuni părţii absente (excluse). De exemplu, unul sau ambii soţi pot crede că celălalt soţ
complotează în secret cu mediatorul sau că nu spune sau omite sa spună adevărul, pentru a atrage
mediatorul de partea sa. Fiecare dintre soţi poate presupune că mediatorul a devenit părtinitor sau
că a dezvoltat o relaţie mai apropiată cu celălalt soţ. Un alt dezavantaj al şedinţelor separate este
acela că una dintre părţi poate oferi date esenţiale pentru desfăşurarea procesului de mediere, dar
în acelaşi timp poate pune condiţia ca acestea să rămână confidenţiale faţă de cealaltă parte. De
ex., soţia poate declara în timpul unei şedinţe separate că a reuşit să economisească o sumă mare
de bani de-a lungul celor 20 de ani de căsnicie, dar nu doreşte să-i comunice soţului acest fapt.
Pentru a preîntâmpina apariţia unor astfel de situaţii, mediatorul poate stabili de comun acord cu
părţile, că informaţiile cu rol deosebit de important pentru soluţionarea cauzei supuse medierii,
să fie aduse la cunoştinţa celor direct implicaţi.

Tipuri de mediatori

În funcţie de forma de exercitare a profesiei, reglementată de Legea nr. 192/2006 cu

modificările şi completările ulterioare, în practică, procedura de mediere poate fi realizată de
către:
1. un mediator care îşi desfăşoară activitatea în cadrul biroului de mediator;
2. un mediator care îşi desfăşoară activitatea în cadrul unui birou de mediatori asociaţi;
3. un mediator care îşi desfăşoară activitatea în cadrul unui societăţi civile profesionale de
mediatori;
4 un mediator angajat în cadrul unei organizaţii neguvernamentale în baza unui contract
individual de muncă.

3.2.1. Etapele procesului de mediere

Procesul de mediere se desfăşoară în etape a căror număr şi conţinut variază în funcţie de:
- caracteristicile disputei (tip, istoric, complexitate, număr de părţi etc.);
- caracteristicile părţilor ce participă la procesul de mediere (personalitate, competenţe,
experienţă, poziţie, interese, nevoi etc.);
- caracteristicile relaţiei dintre părţi (istoric relaţional, istoric al disputei, relaţii post-dispută
etc.);
- caracteristicile mediatorului ( personalitate, stil, competenţă, experienţă, resurse, logistică
etc.);
- conjunctura şi contextul în care are loc disputa (caracteristicile dinamice şi statice ale
mediului disputei);
Stabilirea unor etape are rolul de a asigura parcurgerea eficientă a tuturor activităţilor
necesare pentru atingerea obiectivelor procesului de mediere; în practică, etapele precum şi
activităţile corespunzătoare acestora pot suferi modificări de ordine sau volum, tipul şi conţinutul
acestora rămânând, în general aceleaşi.

3.2.1.1. Acordul de a media şi pregătirea sesiunii de mediere

În situaţia în care partea invitată la mediere se prezintă la termenul stabilit, realizarea

cadrului pentru prima sesiune comună presupune desfăşurarea următoarelor activităţi :
- asigurarea condiţiilor necesare desfăşurării sale (procurarea resurselor materiale
necesare); - întâmpinarea şi prezentarea părţilor, a celorlalţi participanţi şi mediatori,
asistenţi;
- declaraţia introductivă a mediatorului/mediatorilor;
- agrearea de către părţi a mediatorului şi a procesului de mediere;
- stabilirea regulilor de bază după care urmează să se desfăşoare procesul;
- angajarea părţilor în cadrul procesului prin semnarea contractului de mediere;
- organizarea procesului şi planificarea sesiunilor de mediere.

Cadrul legal, precum şi practica existentă în domeniu conduc la concluzia că

soluţionarea pozitivă a unui proces de mediere este condiţionată de îndeplinirea a două condiţii:
1. alegerea momentului -medierea trebuie să apară când părţile sunt cu adevărat pregătite
să accepte ajutor.
Medierea poate fi eficientă doar atunci când părţile sunt dispuse să coopereze. De multe
ori, părţile nu conştientizează situaţia juridică în care se găsesc, continuarea disputei fiind o
chestiune de orgoliu.
2. mediatorul să fie acceptat de toate părţile implicate în conflict.
Mediatorul are obligaţia şi dreptul de a evalua cererea de asistare a unui caz, efectuată de
partea direct interesată. În funcţie de rezultatele analizei, acesta poate accepta sau refuza
începerea procesului de mediere.
Legea nr. 192 din 16 mai 2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator, cu
modificările şi completările ulterioare, în Capitolul V reglementează Procedura de Mediere.
Astfel, în art. 43, se precizează că părţile aflate în conflict se pot prezenta împreună la
mediator. În cazul în care se prezintă numai una dintre părţi, mediatorul, la cererea acesteia, va
adresa celeilalte părţi invitaţia scrisă, în vederea informării şi acceptării medierii, stabilind un
termen de cel mult 15 zile. Invitaţia se transmite prin orice mijloace care asigură confirmarea
primirii textului. Partea solicitantă va furniza mediatorului datele necesare contactării celeilalte
părţi.
În cazul imposibilităţii de prezentare a vreuneia dintre părţile invitate, mediatorul poate
stabili, la cererea acesteia, o nouă data în vederea informării şi acceptării medierii. În cazul
acceptării medierii, părţile în dispută şi mediatorul vor semna contractul de mediere.
Dacă una dintre părţi refuză in scris, în mod explicit medierea ori nu răspunde invitaţiei
transmise, ori nu se prezintă de două ori la rând la datele fixate pentru semnarea contractului de
mediere, medierea se consideră neacceptată.
Mediatorul poate face şi alte demersuri legale pe care le consideră necesare pentru
invitarea părţilor la mediere, cu respectarea dispoziţiilor prezentei legi.
Art. 44 prevede că este interzisă desfăşurarea şedinţelor de mediere înainte de încheierea
contractului de mediere. Contractul de mediere se încheie între mediator, pe de o parte, şi părţile
aflate în conflict, pe de altă parte.
În situaţia în care mediatorul acceptă demararea procesului de mediere, acesta trebuie să
încheie cu părţile un contract de mediere.
Procesul de mediere nu poate începe fără încheierea contractului de mediere.
CONTRACTUL DE MEDIERE trebuie să cuprindă, sub sancţiunea nulităţii absolute,
următoarele clauze (art. 45 din lege):
a) identitatea părţilor aflate în conflict sau, după caz, a reprezentanţilor lor;
b) menţionarea tipului sau a obiectului conflictului;
c) declaraţia părţilor că au fost informate de către mediator cu privire la mediere,
efectele acesteia şi regulile aplicabile;
d) obligaţia mediatorului de a păstra confidenţialitatea şi decizia părţilor privind
păstrarea confidenţialităţii, după caz;
e) angajamentul părţilor aflate în conflict de a respecta regulile aplicabile medierii;
f) obligaţia părţilor aflate în conflict de a achita onorariul cuvenit mediatorului şi
cheltuielile efectuate de acesta pe parcursul medierii în interesul părţilor, precum şi modalităţile
de avansare şi de plată a acestor sume, inclusiv în caz de renunţare la mediere sau de eşuare a
procedurii, precum şi proporţia care va fi suportată de către părţi, ţinându-se cont, dacă este
cazul, de situaţia lor socială. Dacă nu s-a convenit altfel, aceste sume vor fi suportate de către
părţi în mod egal;
g) înţelegerea părţilor privind limba în care urmează să se desfăşoare medierea;
h) numărul de exemplare în care va fi redactat acordul în cazul în care acesta va fi în
forma scrisă, corespunzător numărului părţilor semnatare ale contractului de mediere;
i) obligaţia părţilor de a semna procesul-verbal întocmit de către mediator, indiferent de
modul în care se va încheia medierea.
În contractul de mediere pot fi prevăzute şi alte clauze, în condiţiile legii. Sub sancţiunea
nulităţii absolute, contractul de mediere nu poate cuprinde clauze care contravin legii sau ordinii
publice. Dacă, pe parcursul procedurii de mediere, apar cheltuieli neprevăzute, efectuate în
interesul părţilor şi cu acordul acestora, se va încheia o anexă la contractul de mediere.
 Contractul de mediere se încheie în formă scrisă, sub sancţiunea nulităţii absolute. Acesta
se semnează de către părţile aflate în conflict şi de mediator şi se întocmeşte în atâtea exemplare
originale câţi semnatari sunt. Părţile aflate în conflict pot da procură specială unei alte persoane,
în condiţiile legii, pentru a încheia contractul de mediere.
Contractul de mediere constituie titlu executoriu cu privire la obligaţia părţilor de a
achita onorariul scadent cuvenit mediatorului.
Pentru desfăşurarea procedurii de mediere, judecarea cauzelor civile de către instanţele
judecătoreşti sau arbitrale va fi suspendată la cererea părţilor, în condiţiile prevăzute de Noul
Cod de procedură civilă.
Cursul termenului perimării este suspendat pe durata desfăşurării procedurii de mediere,
dar nu mai mult de 3 luni de la data semnării contractului de mediere.
Cererea de repunere pe rol este scutită de taxă de timbru.
În cazul în care medierea se desfăşoară după începerea procesului penal, urmărirea penală
sau, după caz, judecata se suspendă, în temeiul prezentării de către părţi a contractului de
mediere. Procesul penal se reia din oficiu, imediat după primirea procesului-verbal prin care se
constată că părţile nu s-au împăcat, sau, dacă acesta nu se comunică, la expirarea termenului de 3
luni.
Medierea se bazează pe cooperarea părţilor şi utilizarea, de către mediator, a unor metode
şi tehnici specifice, bazate pe comunicare şi negociere. Metodele şi tehnicile utilizate de către
mediator trebuie să servească exclusiv intereselor legitime şi obiectivelor urmărite de părţile
aflate în conflict. Mediatorul nu poate impune părţilor o soluţie cu privire la conflictul supus
medierii.
Medierea are loc, de regulă, la sediul mediatorului. Dacă este cazul, medierea se poate
desfăşura şi în alte locuri convenite de mediator şi de părţile aflate în conflict.
Părţile aflate în conflict au dreptul să fie asistate de avocat sau de alte persoane, în
condiţiile stabilite de comun acord. În cursul medierii părţile pot fi reprezentate de alte persoane,
care pot face acte de dispoziţie, în condiţiile legii.
Susţinerile făcute pe parcursul medierii de către părţile aflate în conflict, de persoanele
care asistă părţile, de specialişti sau de alte persoane interesate, precum şi de către mediator au
caracter confidenţial faţă de terţi şi nu pot fi folosite ca probe în cadrul unei proceduri judiciare
sau arbitrale, cu excepţia cazului în care părţile convin altfel ori legea prevede contrariul.
Mediatorul va atrage atenţia persoanelor care participă la mediere asupra obligaţiei de păstrare a
confidenţialităţii şi le va putea solicita semnarea unui acord de confidenţialitate.
Dacă pe parcursul medierii, apare o situaţie de natură să afecteze scopul acesteia,
neutralitatea sau imparţialitatea mediatorului, acesta este obligat sa o aducă la cunoştinţa părţilor,
care vor decide asupra menţinerii sau denunţării contractului de mediere. Mediatorul are dreptul
sa închidă procedura de mediere. În această situaţie, mediatorul este obligat să restituie onorariul
în parte, în condiţiile stabilite prin contractul de mediere.
În cazul în care conflictul supus medierii prezintă aspecte dificile sau controversate de
natură juridică ori din orice alt domeniu specializat, mediatorul, cu acordul părţilor, poate să
solicite punctul de vedere al unui specialist din domeniul respectiv. Atunci când solicită punctul
de vedere al unui specialist din afara biroului său, mediatorul va evidenţia doar problemele
controversate, fără a dezvălui identitatea părţilor.
Procesul de mediere este un proces privat de soluţionare a disputelor, bazat pe
comunicarea interpersonală eficientă, în care unul sau mai mulţi profesionişti special pregătiţi şi
autorizaţi de către Consiliul de Mediere, asistă părţile în soluţionarea disputelor, având în vedere
nevoile şi interesele acestora.
Mediatorii nu impun soluţii, iar participarea la proces este esenţialmente voluntară.
Medierea reprezintă o modalitate alternativă de soluţionare a conflictelor pe cale
amiabilă, cu ajutorul unei terţe persoane specializată in calitate de mediator, în condiţii de
neutralitate, imparţialitate şi confidenţialitate.

Părţile în cadrul procesului de mediere

În cadrul procesului de mediere, părţile pot avea diferite roluri, stabilite şi asumate în
funcţie de gradul de implicare în conflict, de tipul de relaţie dintre acestea, de modul în care sunt
afectate de rezultatele disputei şi de atribuţiile pe care le au în cadrul procesului de soluţionare.
Rolurile se pot suprapune sau cumula în funcţie de specificul efectelor pe care conflictul le-a
produs asupra acestora.
Pentru a putea participa la procesul de mediere, părţile trebuie să îndeplinească
următoarele condiţii:
- să fie interesate de soluţionarea disputei şi de participarea la procesul de mediere;
- să aibă drept de decizie asupra obiectului conflictului;
- să îşi exprimă liber şi în cunoştinţă de cauză acordul de participare la procesul de mediere;
- să fie apte (fizic, psihic, emoţional) de a participa la proces;
- sa aibă capacitatea de exerciţiu (să îşi poată reprezenta legal interesele) ; în anumite situaţii,
în care părţile nu au capacitate totală de dispoziţie ca urmare a aplicării unor dispoziţii legale
sau din alte motive (minori, persoane cu dizabilităţi, persoane a căror capacitate de dispoziţie
a fost suspendată sau limitată etc.), acestea sunt însoţite de persoane anume desemnate, având
atribuţii speciale (ex. minorii trebuie însoţiţi de cei care îi reprezintă din punct de vedere
legal/asistenţi sociali etc.);
- să aibă interes în conflict: să fie implicate (exp. persoane aflate in conflict), afectate
(persoane care, deşi nu au participat în disputa propriu-zisă, sunt afectate de rezultatele
acesteia) sau interesate în dispută (exp. reprezentanţi ai autorităţilor publice sau ai
comunităţii, cu responsabilitate în situaţia săvârşirii unei fapte ce prezintă risc social);
- îşi asumă responsabilităţi legate de dispută, de rezultatele sale şi de procesul de asistare;
- între părţi trebuie să existe o relaţie directă sau indirectă, anterioară sau stabilită cu ocazia
apariţiei disputei.

▫ Roluri ale părţilor in dispută

 Părţile pot fi:
- implicate în dispută – persoane sau grupuri al căror sistem comun de relaţii sociale este
perturbat de apariţia disputei şi care au participat activ la apariţia si dezvoltarea acesteia (exp.
conducători auto angajaţi într-un accident, vânzătorul şi cumpărătorul unui produs căruia i s-a
modificat data expirării, persoane care au comis fapte incriminate de lege – cercetaţi, învinuiţi,
inculpaţi, condamnaţi, asistaţi, supravegheaţi etc.;
- afectate de dispută şi de rezultatele sale – persoane sau grupuri care au suferit pierderi
(materiale şi/sau afective) şi al căror sistem de relaţii sociale este perturbat de apariţia disputei,
deşi nu au participat activ la apariţia şi dezvoltarea acesteia (exp. vecini ai victimelor unui furt
prin efracţie, membrii familiei restrânse şi lărgite ai victimelor, membrii ai comunităţii restrânse
şi lărgite din care aceştia fac parte);
- interesate de finalitatea disputei – profesionişti din administraţie/servicii descentralizate (exp.
asistenţi sociali), domenii ale soluţionării disputelor (exp. consilieri de probaţiune) abilitate /
împuternicite prin norme legale, profesionale sau de organizare internă, reprezentanţi ai unor
entităţi cu care părţile au stabilit contacte (exp. de muncă, e), precum şi reprezentanţi ai
comunităţii (din care cel puţin una dintre părţi face parte, pe teritoriul căreia s-a desfăşurat
disputa etc.);

▫ Cea de- a treia parte

Mediatorul intervine în momentul în care părţile nu mai pot gestiona situaţia conflictuală
şi se impune managementul acesteia de către o persoană specializată, cu acordul sau la
solicitarea acestora. Rolul mediatorului este de a acorda sprijin, asistare, îndrumare părţilor în
înţelegerea disputei, a efectelor sale, construirea soluţiilor şi reechilibrarea relaţiilor în
soluţionarea conflictului şi ridicarea nivelului de competenţe ale părţilor în gestionarea de
dispute.

Mediatorii trebuie:
- să fie autorizaţi sau recunoscuţi de către Consiliul de Mediere în condiţiile legii;
- să răspundă cerinţelor cumulative de statut, educaţie/formare, competenţe, experienţă etc.
prevăzute de normele de recunoaştere/autorizare în vigoare;
- să posede competenţele profesionale şi experienţa practică necesare pentru asistarea cazului
dedus soluţionării prin mediere;
- să deţină o serie de competenţe personale necesare asistării părţilor (,,talent nativ şi cultivat,
sensibilitate, înţelegere, empatie, compasiune, înţelepciune, creativitate, delicateţe, intuiţie,
echilibru”);
- să cunoască şi să respecte normele legale, procedurale, de etică profesională cu aplicare
generală şi specială specifice cazului în care se asigură asistare (ex. cazuri în care minorii
sunt părţi implicate, afectate sau interesate în disputa asistată);
- să fie neutri, imparţiali şi echidistanţi faţă de părţi şi de interesele lor;
- să nu aibă interese directe şi/sau indirecte în cauză sau în rezultatele sale;
- sa fie acceptaţi de părţile aflate în dispută .
 Situaţii şi cazuri în care nu se recomandă medierea

- părţile nu îşi asumă responsabilităţile necesare faţă de dispută şi procesul său de soluţionare
(se are în vedere istoricul şi prezentul disputei, viitorul relaţiei, al proceselor de soluţionare a
disputei şi cel al implementării soluţiilor agreate);
- una sau mai multe părţi nu dau dovadă de interes/nu se implică în soluţionarea disputei;
- părţile nu au drept de decizie finală asupra procesului de mediere;
- au comportamente violente sau manifestă ostilitate faţă de celelalte părţi din cadrul
procesului de soluţionare;
- au obiective improprii procesului de mediere (exp. doresc să se răzbune, să manipuleze
procesul sau/şi pe celelalte părţi);
- există suspiciuni întemeiate privind lipsa bunei-credinţe a uneia sau mai multor părţi faţă de
participarea la procesul de mediere – există un nivel ridicat de suspiciuni referitoare la
încercarea părţii/lor de a folosi procesul de mediere în alte scopuri decât cele legitime şi/sau
declarate (ex. tactică în încercarea de a câştiga timp prin participarea la procesul de mediere,
în condiţiile în care acesta întrerupe procesul de soluţionare a cauzei realizat de către
instanţele de judecată sau arbitrale, organele de urmărire penală etc.);
- părţile dezvoltă un orizont de aşteptări inadecvat procesului de mediere:
a. aşteaptă ca mediatorii sa rezolve disputa pentru, şi/sau în numele lor;
b. aşteaptă sa primească foloase unilaterale (exp. să le fie confirmată poziţia de către
mediator);
c. aşteaptă sa beneficieze de servicii de psihoterapie, consiliere, consultanţă etc.;
- se constată existenţa unui dezechilibru psihic şi/sau emoţional permanent sau temporar
datorat :
a. prezenţei unor afecţiuni sau stări de natură a influenţa capacitatea de înţelegere şi de
voinţă;
b. consumului de substanţe controlate sau interzise (droguri, alte substanţe care afectează
starea de echilibru emoţional a persoanei respective, inclusiv alcool);
În prezenţa acestor situaţii de natură a pune în situaţie de risc părţile participante la
proces şi rezultatele acestuia, mediatorii au obligaţia, ca în funcţie de situaţia constatată:
- să refuze provizoriu sau definitiv începerea procesului/întâlnirii de asistare (mediere) –
oferind motivări pentru decizia luată;
- să recomande părţii respective mijloacele prin care se pot produce schimbările de natură a
permite desfăşurarea procesului (în funcţie de situaţie se face apel/ recomandă un alt furnizor
de servicii competent în situaţia dată).

3.2.1.2. Prezentarea procesului de mediere şi stabilirea regulilor

Procesul de Mediere a disputelor în două etape:

 1.Pocedura prealabilă a procesului de mediere
- preluarea cazului, obţinerea informaţiilor preliminare şi analiza acestora;
- informarea părţii solicitante privind procedura şi avantajele medierii;
- obţinerea acordului expres de a media;
- redactarea cererii pentru demararea procedurii de mediere;
- încheierea contractului de pregătire a medierii;
- obţinerea şi analiza informaţiilor suplimentare necesare pentru redactarea invitaţiei la
mediere.

2. Desfăşurarea propriu-zisă a procesului de mediere

- declaraţia introductivă a mediatorului/lor – informare despre procedură, avantaje, roluri,
responsabilităţi, reguli de conduită;

Declaraţia introductivă a mediatorului se realizează conform următorului model,

prezentată cu titlu de recomandare, care va fi adaptat în funcţiei de specificul cauzei şi de
presonalitatea mediatorului:
Mă numesc_______________, sunt mediator autorizat din ________________, înscris
în Tabloul Mediatorilor întocmit de Consiliul de Mediere.
Ţin să vă felicit că aţi ales medierea pentru a vă soluţiona conflictele dintre
dumneavoastră şi vă mulţumesc că aţi apelat la serviciile unui mediator.
Pentru început, voi face o scurtă prezentare a medierii, a regulilor, principiilor,
structurii şi a cadrului legal în mediere.
Medierea este o alternativă la justiţie, un mod elegant şi eficient de soluţionare a
neînţelegerilor dintre părţi.
Scopul medierii este de a se ajunge la o soluţie reciproc convenabilă într-un termen
rezonabil.
Spre deosebire de instanţă, soluţia aparţine exclusiv voinţei dumneavoastră, rolul meu
fiind acela de a facilita negocierile dintre dumneavoastră, în condiţii de neutralitate,
confidenţialitate şi imparţialitate. Mai mult, prezenţa dumneavoastră aici este voluntară şi din
proprie iniţiativă, întreaga procedură fiind reglementată de prevederile Legii nr. 192/2006
privind medierea şi organizarea profesiei de mediator.
Dincolo de economia de timp, stres şi bani, medierea mai prezintă şi următoarele
avantaje:
- Nu există limită de timp pentru şedinţa de mediere.
- La mediere, focalizarea are loc pe voinţa şi interesul părţilor, şi nu pe situaţia
juridică.
- Medierea este mult mai elegantă decât clasicul proces, la care părţile pot totuşi
recurge dacă nu îşi rezolvă conflictele prin mediere.
 - Prin mediere se sting conflicte existente, dar în acelaşi timp se şi preîntâmpină
apariţia unor alte neînţelegeri.
- Mediatorul nu judecă părţile şi nu dă verdicte.
În calitate de mediator, voi conduce medierea în mod nepărtinitor, asigurând un
permanent echilibru între părţi, obligaţia mea fiind una de diligenţă, şi nu una de rezultat. Nu vă
pot garanta că veţi ajunge la o înţelegere, însă vă pot asigura că voi face tot ce ţine de mine să
faceţi paşii decisivi spre o înţelegere.
Sunt obligat să păstrez confidenţialitatea cu privire la infomaţiile de care iau cunoştinţă
în cursul medierii, precum şi cu privire la documentele de care iau act pe parcursul medierii,
chiar şi după finalizarea acestei medieri.
Dacă pe parcursul medierii apare o situaţie de natură să afecteze scopul medierii,
neutralitatea şi imparţialitatea mea, sunt obligat să o aduc la cunoştinţa dumneavoastră, iar
dumneavoastră veţi decide asupra menţinerii sau denunţării contractului de mediere.
În calitate de mediator, nu voi da sfaturi sau consultaţii juridice, ci doar informaţii în
strictă legătură cu procedura de mediere, iar deciziile pe care le veţi lua vă aparţin în
exclusivitate.
Nu voi putea fi audiat ca martor cu privire la această mediere. Nu sunt judecător, iar
regulile din instanţă nu sunt valabile pentru mediere.
Aici veţi avea posibilitatea să vă exprimaţia poziţia vis-à-vis de conflict, însă cu
respectarea unor reguli:
- veţi vorbi pe rând, fără să vă întrerupeţi;
- timpul alocat ambelor părţi va fi unul echitabil;
- limbajul folosit va fi unul adecvat şi constructiv;
- dacă doriţi să adăugaţi ceva în timp ce cealaltă parte vorbeşte, vă rog să vă notaţi
ceea ce aveţi de spus, urmând să vă exprimaţi după ce termină cealaltă parte.
Dacă pe parcurs voi constata că s-a produs o încălcare a libertăţii, demnităţii sau a
vieţii private a părţilor, voi pune capăt procedurii de mediere.
Pentru început, vom avea o sesiune comună, în care vă veţi prezenta pe rând poziţia faţă
de situaţia creată, iar dacă voi considera necesar, vom intra ulterior în sesiuni separate.
În situaţia în care este necesară o perioadă mai lungă de timp pentru soluţionarea
conflictului, există posibilitatea programării unei alte şedinţe de mediere.
Pe parcursul medieiri, îmi rezerv dreptul de a lua notiţe pe care le voi distruge la finalul
medierii, în prezenţa părţilor, pentru respectarea confidenţialităţii medierii.
Medierea va avea loc în condiţii de siguranţă, respect reciproc, egalitate de şanse şi
corectitudine profesională şi procedurală.
Vă informez că aveţi dreptul de a fi asistate în mediere atât de către un avocat, cât şi de
o terţă persoană pe care oricare dintre dumneavoastră o consideră oportună ca şi prezenţă.
 Înţelegerea la care veţi ajunge trebuie să fie una durabilă care să corespundă întru totul
intereselor şi scopului pentru care aţi negociat. Soluţia la care veţi ajunge este definitivă şi vă
poate schimba în mod radical viaţa, întrucât acordul de mediere produce efecte juridice.
Principiul autodeterminării părţilor vă dă posibilitatea de a vă retrage din mediere în
orice moment doriţi, fără ca eu sau cealaltă parte să poată face opoziţie.
Odată ce aţi ajuns la o înţelegere reciproc avantajoasă, se încheie un acord. Acest acord
care are valoarea unui înscris sub semnătură privată este modalitatea prin care se finalizează
procedura de mediere. Înţelegerea la care veţi ajunge poate fi totală sau parţială.
Înţelegerea la care sper că veţi ajunge este supusă autentificării de către notarul public
şi a încuviinţării din partea instanţei de judecată, în condiţiile legii.
Întrucât am finalizat introducerea şi sunteţi familiarizaţi cu procedura medierii, voi
începe cu dl/d-na________________.

- obţinerea acordului expres de a media din partea părţii invitate la mediere;

- încheierea contractului de mediere;
- semnarea acordurilor de confidenţialitate de către avocaţi şi celelalte terţe persoane care
asistă părţile;
- organizarea întâlnirilor ( program, inventar de instrumente etc.);
- prezentarea cazului făcută de fiecare dintre părţi;
- schimb de informaţii între participanţii la sesiune;
- identificarea problemelor, intereselor, nevoilor;
- elaborarea si prioritizarea alternativelor/opţiunilor (funcţie de criterii obiective);
- construirea şi redactarea acordului final;
- redactarea şi semnarea procesului-verbal de închidere a medierii.

3.2.1.3. Identificarea problemelor

Mediatorul trebuie să prezinte părţilor conceptul de problemă, conţinutul său precum şi

modul în care acesta poate fi identificat în cadrul procesului (exp. problema = întrebare la care
trebuie găsit un răspuns, care presupune un grad de dificultate în recunoaştere, formulare şi
soluţionare). Orice dispută creează un număr de probleme generate de neîndeplinirea nevoilor,
intereselor, dorinţelor părţilor, în condiţiile impuse de limitări generate de mediul în care aceasta
se desfăşoară, procesul de soluţionare şi modul de implementare a soluţiilor.
Descoperirea şi formularea corectă a unei probleme conţine elemente necesare pentru
rezolvarea sa (elemente constitutive – cauze, efecte, subiecţi, elemente logistice, obiective,
evaluări etc. şi de proces – forme, activităţi, proceduri, sensuri, etc.).
Mediatorul trebuie să faciliteze:
 - identificarea şi definirea problemelor din perspectiva fiecărei părţi participante la
procesul de mediere; pentru aceasta se recomandă utilizarea tehnicilor de comunicare
eficientă;
- descompunerea problemelor dificile, complexe în probleme simple, a căror potenţială
soluţionare se poate face cu riscuri minime şi cu investiţie redusă de resurse;
- realizarea inventarului de instrumente ce pot fi utilizate pentru soluţionarea cauzei (set de
informaţii, proceduri, criterii, atribuţii, responsabilităţi, tabele, liste, etc.); crearea şi
aplicarea unui set de criterii obiective pentru prioritizarea problemelor – exp. costuri de
resurse implicate de apariţia problemei (pierderi) şi de procesul de soluţionare (investiţii
în desfăşurarea procesului); riscurile implicate de problemă (pe termen scurt, mediu,
lung) exprimate în durată, ore de muncă, necesar resurse umane şi competenţe, bani,
materiale etc.);
- prioritizarea problemelor, plecând de la reprezentarea/imaginea consensuală a disputei (in
funcţie de setul de criterii obiective); prioritizarea se face prin implicarea permanentă a
părţilor şi trebuie să fie rezultat al consensului părţilor; în măsura în care există zone de
non-acord, acestea urmează sa fie acceptate ca atare şi abordate (in principiu) după ce se
discută celelalte probleme, asupra cărora s-a realizat un acord;
- realizarea unei liste cuprinzând problemele identificate, poziţionate în funcţie de
importanţa acordată de părţi, conţinând atât problemele comune (,,zona de acord
comun”), cât şi cele proprii fiecărei părţi; lista se realizează în mai multe exemplare, câte
unul pentru fiecare parte participantă la proces; în măsura în care este posibil, se afişează
o listă într-un loc din care sa fie urmărită de toţi participanţii (exp. lista scrisă pe foaie de
flipchart, afişată în faţa participanţilor);
Mediatorul reevaluează permanent necesarul de instrumente pentru derularea
corespunzătoare a procesului.
Identificarea obiectivă a problemelor comune, contribuie la explorarea nevoilor,
dorinţelor şi intereselor comune ale părţilor.

3.2.1.4. Explorarea intereselor şi problemelor

- întocmirea listei de probleme, nevoi şi prioritizarea lor – activitate realizată împreună cu

părţile;
- încurajarea comunicării între părţi şi între acestea şi mediator;
- punerea în evidenţă a “zonei comune de construire a acordului” (exp. probleme, nevoi,
interese, valori comune, limitări/condiţionări, afirmaţii denotând înţelegere şi afirmaţii
clarificatoare);
- identificarea tipului şi nivelului de interes al părţilor faţă de problemele identificate;
- realizarea şi menţinerea unui climat constructiv, de colaborare, siguranţă şi respect
reciproc;
- actualizarea prin re-negocierea planului de desfăşurare a sesiunii şi/sau procesului;
 - schimbarea accentului de pe trecut pe viitor, de pe persoană pe problemă, de pe interes
personal pe interes comun;
- evidenţierea şi sintetizarea zonelor de acord.

3.2.1.5. Generarea de opţiuni

În mediere, procesul de creare a soluţiilor se bazează pe construirea unei soluţii reciproc

acceptate, pentru fiecare problemă identificată; acest proces complex este realizat prin
participarea nemijlocită, permanentă şi colaborarea directă şi continuă a tuturor părţilor (părţile
au rol activ de programare, identificare, elaborare, decizie şi implementare).
Soluţia disputei este constituită din suma tuturor răspunsurilor construite pentru
problemele identificate şi unitar acceptate de părţi.
Aceasta trebuie să răspundă în mod realist şi aplicabil nevoilor comune şi individuale ale
părţilor şi trebuie să aibă în vedere limitările/condiţionările identificate de părţi şi a celor impuse
de mediu (contextul şi conjunctura în care urmează să se aplice soluţia – exp. sistem social,
economic, legal/normativ, etc.). In situaţiile în care mediatorul consideră că soluţiile construite
de părţi nu răspund acestor deziderate, acesta trebuie să atragă atenţia părţilor asupra
eventualelor probleme. Decizia finală aparţine, în totalitate, părţilor.
Metoda utilizată în construirea soluţiilor în procesul de mediere este deosebită de
procedura aplicată în sistemele clasice de soluţionare a disputelor, în care soluţia unică:
- se alege dintre propunerile formulate doar de catre una din părţi (poziţii);
- se pronunţă sub forma unei hotărâri emise de către autorităţi care au nivelul cel mai
ridicat de putere sau sunt împuternicite (de către părţi sau prin norme imperative) în acest
sens; este vorba de situaţiile în care părţile au rol pasiv în luarea deciziei și nu se tine cont
de dorinţele, voinţa, nevoile, interesele lor.

Eficienţa metodei de construire a soluţiilor prin colaborarea şi consensul părţilor se

bazează pe faptul că:
- părţile sunt cele care cunosc cel mai bine datele necesare înţelegerii disputei: originile,
istoricul, tendinţele, consecinţele disputei etc.;
- părţile sunt cele mai în măsură să creeze soluţii la problemele pe care le au, în condiţiile
în care îşi cunosc nemijlocit nevoile, interesele, dorinţele etc.;
- premizele soluţionării se află în dispută şi în actorii săi, fapt pentru care experienţa
profesională a părţilor este importanta pentru acest proces;
- grupul format din părţi este cel mai în măsură să ofere, inventarieze, să proceseze
informaţiile şi să administreze procesul de soluţionare, în conformitate cu nevoile si
interesele comune;
- părţile sunt cele mai îndreptăţite să ia decizii de natură a le afecta viitorul, sub toate
aspectele;
- participarea voluntară la proces, procesul administrat cu participarea directă a părţilor,
implicarea permanentă a părţilor în toate activităţile, soluţiile construite de părţi,
 hotărârile informate luate de părţi sunt elemente de natură a crea părţilor certitudinea că
sunt „proprietari” ai procesului şi rezultatelor sale; aceste elemente sunt de natură a
determina părţile să îşi asume hotărârile luate şi rezultatele lor, fapt de natură să realizeze
condiţiile necesare pentru soluţionarea eficientă a disputei, eficienţa implementării
soluţiilor construite şi stabilitatea lor în timp.
Soluţia construită trebuie să soluţioneze problemele identificate de părţi, în ordinea
priorităţilor acordate prin acord reciproc. Obiectivele procesului de construire a soluţiilor au în
vedere elaborarea de modalităţi prin care să se satisfacă nevoile identificate de părţi, în ordinea
priorităţilor acordate. In primul rând se vor elabora răspunsuri pentru nevoile de bază, urmate de
cele generale, ulterior abordându-se interesele şi dorinţele formulate de părţi. Se recomandă
prioritizarea problemelor, nevoilor, intereselor, dorinţelor formulate de părţi, precum şi a
instrumentelor ce urmează a fi utilizate.
Construirea soluţiilor se face în cadrul unui proces facilitat de mediator, la care trebuie să
ia parte toate părţile.

Procesul de construire a soluţiilor cuprinde procese de:

- comunicare eficientă între părţi şi între acestea şi mediator - activitatea este facilitată de
mediator şi este desfăşurată de toate părţile participante la proces;
- facilitare de procese - activitate realizată de mediator;
- rezolvarea creativă a problemelor – activitatea este facilitată de mediator şi realizată de
părţile participante la procesul de mediere;
- negociere - activitatea este facilitată de mediator şi realizată de părţi şi cuprinde toate
procesele de decizie din cadrul procesului de mediere, în care părţile au, iniţial, puncte de
vedere şi soluţii diferite;
- management şi soluţionare de dispute prin metode alternative (informare, organizare,
planificare, implementare, monitorizare, optimizare, facilitare, negociere şi, în anumite
cazuri conciliere) - activităţi complexe care sunt realizate parţial de mediator şi parţial
sau integral de părţi, în cadrul unor activităţi facilitate de mediator.

În cadrul procesului de construire a soluţiilor, mediatorul:

- prezintă părţilor activităţile ce urmează să fie realizate, obiectivele acestora, regulile ce
urmează să fie respectate şi programul de activitate propus pentru etapa/sesiunea
respectivă;
- facilitează: realizarea/actualizarea prin consens şi asumarea inventarului de instrumente
(set proceduri, activităţi, criterii unitare, atribuţii, tabele, liste, etc.);
- recunoaşterea şi asumarea formei şi a conţinuturilor instrumentelor create anterior; în
măsura în care este necesar, mediatorul facilitează realizarea de modificări, care trebuie
agreate de toţi participanţii la proces; mediatorul afişează sau pune la dispoziţia părţilor
copii după instrumentele create anterior, necesare parcurgerii etapei, printre care
(nelimitativ):
 - setul de reguli de bază de desfăşurare a procesului de mediere, stabilit
prin consens;
- imaginea consensuală a disputei (harta disputei, genograma, ecomapa
etc.);
- lista de identificare şi prioritizare a problemelor (conţinând „zona de
acord” şi „non-acord”);
- lista de nevoi, interese, dorinţe, poziţii, limitări etc. conţinând „zona de
acord” şi „non-acord”;
- lista de identificare, formulare şi prioritizare a obiectivelor de realizat
(conţinând „zona de acord” şi „non-acord”);
- construirea soluţiilor la problemele identificate anterior.
Pentru fiecare problemă luată în discuţie se realizează analiza enunţurilor formulate de
părţi, în ordinea înregistrării lor. Acestea se interpretează din perspectiva nevoilor, dorinţelor,
intereselor, limitărilor identificate şi a priorităţilor. Se încurajează utilizarea de instrumente care
să obiectiveze procesul de analiză şi decizie (exp. seturi de criterii obiective de prioritizare a
valorii unei propuneri: nivel de costuri de resurse, grad de implementabilitate, grad de răspuns la
nevoile de bază a părţilor, etc.). Se analizează importanţa fiecărui enunţ sau părţi de enunţ.
Se realizează selecţia şi consemnarea enunţurilor sau a părţilor semnificative de enunţuri
care corespund exigenţelor stabilite de părţi; consemnarea se face în ordinea în care au fost
discutate propunerile şi se realizează de mediator, împreună cu părţile.
Se formulează enunţul reprezentând soluţia construită pentru problema aflată în discuţie.
Enunţurile conţinând soluţii trebuie să fie realiste, aplicabile, concise, clare ca formă, conţinut şi
terminologie, să cuprindă toate informaţiile necesare înţelegerii şi implementării lor (activităţi,
locaţii, obiective, termene, obligaţii, drepturi, termene de realizare ).
Mediatorul redactează, cu implicarea tuturor părţilor, inventarul tuturor soluţiilor
construite de acestea. Se recomandă redactarea lor în forma scrisă (exp. pe foi de flipchart),
fiecare soluţie fiind corelată, în mod clar, cu problema pe care o soluţionează (exp. pe lista de
probleme identificate, în dreptul fiecăreia şi în ordinea de priorităţi alocate, se transcriu soluţiile
construite). În situaţiile în care procesul este dificil, ordinea de consemnare poate fi utilizată în
scopul sporirii eficienţei, astfel:
- se pot întocmi liste cu problemele de rezolvat, consemnate în funcţie de priorităţi (de la
simplu la complex);
- pe măsură ce se soluţionează o problemă, aceasta se poate bifa pe lista de probleme (în
măsura în care este posibil se consemnează/pune în legătură problema şi soluţia ei);
- avantajul metodei constă în evidenţierea progresului realizat de părţi, creşterea nivelului
de confort psihic şi motivare pentru continuarea procesului în mod eficient şi în abordarea
proceselor dificile.

3.2.1.6. Încheierea acordului

Acordul dintre părţi poate fi definit ca fiind:

 - constituit din suma soluţiilor construite de părţi şi trebuie să conţină soluţionarea
problemelor identificate de părţi, în funcţie de obiectivele, nevoile, interesele definite de acestea;
- determinat şi influenţat de parametrii ce definesc relaţia dintre părţi; relaţia
dintre părţi în etapa de construire a acordurilor este o „nouă” relaţie, diferită faţă de legătura (sau
lipsa de legătură) existentă între părţi, înainte de apariţia disputei; diferenţele apar ca urmare a
modificărilor profunde (în cele mai multe situaţii de dispute mediate) a parametrilor psiho-sociali
ai indivizilor şi a celor de context sau conjunctură care definesc relaţia dintre aceştia.
Mediatorul facilitează construirea de către părţi a acordului şi consemnează rezultatele de
etapă şi finale obţinute.
Acordul construit prin mediere are o valoare direct proporţională cu nivelul de putere pe
care părţile l-au avut asupra procesului; cu cât nivelul de putere exercitat de părţi a fost mai
ridicat şi efectele de intervenţie ale activităţii mediatorului au fost mai scăzute, cu atât şansele ca
acordul construit să răspundă obiectivelor părţilor, sunt mai ridicate.
Este esenţial ca, prin conţinutul şi forma sa, acordul să răspundă la:
- nevoile, interesele, dorinţele părţilor, aşa cum sunt ele percepute şi reciproc agreate de
părţi;
- obiectivele formulate de părţi, în condiţiile luării în considerare a limitelor identificate
de acestea şi a celor impuse de caracteristicile sistemului în care se desfăşoară procesul de
mediere şi se aplică acordul.
În măsura în care mediatorul are reţineri în privinţa conţinutului şi formei acordului,
acesta poate doar să atragă atenţia părţilor (cu mult tact) asupra faptului, subliniind caracterul
personal al constatărilor sale (individul social este definit din suma caracteristicilor psiho-fizico-
socio-experenţiale, ce nu pot fi regăsite la niciun alt individ; acest fapt determină ca fiecare
individ să aibă un sistem de achiziţie, procesare, interpretare, valorizare, internalizare şi reacţie
propriu, ce determină o concepţie şi percepţie diferită asupra categoriilor de “bun”,”adevărat”,
“realizabil”, “folositor”, etc.).
Evaluarea gradului de implementabilitate şi risc implicate de acordul construit de părţi se
poate realiza:
- de către părţi, individual (prin consultarea unor terţi, specializaţi sau nu, furnizori de
servicii sau nu);
- de către părţi în cadrul unui sub-proces;
- în cadrul procesului de mediere, în care mediatorul poate facilita un sub-proces de
evaluare, ce se poate desfăşura prin analizarea conţinutului de prevederi, parametri şi condiţii al
acordului în raport cu un set de criterii obiective, a cărui realizare a fost facilitată anterior de
către mediator;
- în afara procesului de mediere, prin consultarea de către părţi a unor consultanţi, aleşi
de către părţi.
În eventualitatea în care părţile constată posibilitatea apariţiei unor riscuri sau cheltuieli
nejustificate de resurse, conţinutul şi forma soluţiei construite se pot modifica prin reluarea
procesului facilitat de mediator. În această situaţie, acordul formulat se va modifica în
concordanţă, tot prin acordul ambelor părţi.
 Mediatorul are obligaţia de a atrage atenţia părţilor asupra importanţei creării cadrului
necesar implementării termenilor acordului şi care constau în definirea de către părţi şi
includerea în cadrul acordului a prevederilor ce definesc cât mai concret şi mai exact posibil:
- date, termene, durate, valori, cantităţi, calităţi etc.;
- drepturi şi responsabilităţi, limitări şi competenţe necesare etc.
Se recomandă redactarea acordului în formă scrisă, chiar şi în situaţiile în care relaţiile
dintre părţi se derulează în continuare (realizarea unui acord nu reprezintă întotdeauna completa
dispariţie a disputei şi înlăturarea totală a disconfortului datorat efectelor sale). De asemenea se
recomandă ca acordul de mediere să fie semnat de către toţi participanţii la procesul de mediere
(inclusiv de mediator).
Acordul în formă scrisă:
- oferă părţilor o dovadă tangibilă privind rezultatele efortului lor de soluţionare a
disputei în care sunt angajaţi;
- reaminteşte părţilor ce au hotărât împreună;
- ajută la prevenirea neînţelegerilor şi dezbaterilor ulterioare privind conţinutul acordului;
- reprezintă o consemnare a voinţei părţilor, care poate fi examinată de experţi, consilieri
şi, în situaţiile în care părţile o consideră necesară, poate fi autentificată de notar, încuviinţată de
instanţa de judecată;
- reprezintă un punct de final pentru procesul de mediere.
Procesul de mediere se desfăşoară într-o perioadă de stres pentru părţi (mai ales în partea
sa de început) când starea emoţională, valorile şi comportamentul pot suferi modificări faţă de
starea de „normalitate”. Revenirea la o nouă stare de echilibru relativ poate induce părţilor
modificări asupra percepţiei şi valorilor, fapt ce recomandă ca în această etapă, înainte de
redactarea de către mediator a formei finale a acordului, să se realizeze trecerea în revistă şi re-
evaluarea inventarului de probleme, obiectivelor, nevoilor, intereselor, limitărilor etc.,
identificate de părţi şi a soluţiilor construite de acestea.
Se recomandă ca mediatorul să :
- atragă atenţia părţilor asupra eventualelor consecinţe ce ar putea să decurgă din
omisiuni, decizii luate fără suficientă concentrare, din interpretări şi formulări eronate etc. ce ar
putea să afecteze soluţia construită;
- pună în vedere părţilor că eventualele reveniri, reformulări sau precizări afectând una
sau alta dintre soluţiile construite nu presupune nimic negativ, ci este o oportunitate de a
eficientiza procesul de implementare;
- le citească părţilor, cu glas tare şi să le solicite să regândească şi să confirme atât
conţinutul cât şi forma fiecărui subiect; în situaţia în care una dintre părţi doreşte efectuarea de
modificări, acestea trebuie realizate cu implicarea şi acordul tuturor părţilor din proces; în
măsura în care cel puţin una dintre părţi se opune realizării de modificări, mediatorul trebuie să
faciliteze soluţionarea disputei (se reia procesul de construire a soluţiilor).
Mediatorul redactează forma finală a acordului de mediere, pe care o va citi părţilor,
paragraf cu paragraf, pentru ca odată semnat, sa fie întru totul însuşit de către acestea. În cazul în
care complexitatea acordului presupune un timp mai lung de redactare, mediatorul poate întocmi
doar un draft al acordului de mediere, stabilind de comun acord cu părţile o data ulterioară (de
preferat, în ziua următoare) pentru semnarea acordului de medire în forma care să corespundă cel
mai bine intereselor lor.
În măsura în care toate părţile sunt de acord cu elementele de conţinut şi formă ale
acordului, acestea sunt invitate să semneze forma finală a acordului. După semnarea sa de către
părţi, acordul este semnat şi de mediator(i). Forma finală a acordului este redactată într-un număr
de copii egal cu numărul de participanţi (părţi şi mediatori). În situaţii speciale, numărul de
originale poate să varieze în funcţie de anumite prevederi legale aplicabile. Dacă prin acordul de
mediere se soluţionează integral sau parţial un litigiu aflat pe rolul unei instanţe de judecată sau
arbitrale, se redactează şi se semnează un exemplar suplimentar pentru a fi depus la instanţa
respectivă, în scopul de a se lua act de înţelegerea părţilor.
Înţelegerea obţinută în urma medierii este un contract între părţi în înţelesul Codului civil,
mai exact un contract de tranzacţie conform art. 2267 din Codul civil la care se putea ajunge,
evident, şi fără intervenţia mediatorului.
Acordul de mediere are valoarea unui înscris sub semnătură privată. Pentru a-i da valoare
de înscris autentic, părţile au la dispoziţie două căi, una extrajudiciară şi cealaltă judiciară, în
funcţie de momentul în care a intervenit medierea.
Astfel, potrivit Art. 59 din Legea nr. 192/2006 cu modificările şi completările ulterioare,
părţile pot solicita notarului public, autentificarea, în condiţiile legii şi cu respectarea
procedurilor legale, a înţelegerii lor. Părţile se pot înfăţişa la instanţa judecătorească pentru a
cere, îndeplinind procedurile legale, să dea o hotărâre care să consfinţească înţelegerea lor.
Competenţa aparţine judecătoriei în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul sau reşedinţa ori,
după caz, sediul oricare dintre părţi, fie judecătoriei în a cărei circumscripţie se află locul unde a
fost încheiat acordul de mediere. Hotărârea prin care instanţa încuviinţează înţelegerea părţilor
se dă în camera de consiliu şi constituie titlu executoriu în condiţiile legii.
Rostul procedurii de autentificare, respectiv încuviinţare este acela de a împiedica intrarea
în circuitul civil a unor contracte care nu respectă forma impusă de lege sau care încalcă ordinea
publică, ce pot periclita astfel siguranţa şi stabilitatea raporturilor juridice. Pentru a preîntâmpina
viitoare litigii izvorâte dintr-un contract viciat şi întrucât mediatorul nu are îndreptăţirea de a
analiza în vreun fel legalitatea acordului dintre părţi, el doar atrăgându-le într-un mod general
atenţia că acordul nu poate încălca legea şi ordinea publică, apare cu atât mai necesar controlul
exercitat de o persoană calificată juridic şi care exercită autoritatea publică. Aşadar, în privinţa
naturii juridice, această autentificare, respectiv încuviinţare constituie un control de legalitate.

▫ Procedura la notar

Potrivit art. 58 alin. (4) şi alin. (5) din Legea nr 192/2006 cu modificările şi completările
ulterioare, în cazul în care conflictul mediat vizează transferul dreptului de proprietate privind
bunurile imobile, precum şi al altor drepturi reale, partaje şi cauze succesorale, sub sancţiunea
nulităţii absolute, acordul de mediere redactat de către mediator va fi prezentat notarului public
sau instanţei de judecată, pentru ca acestea, având la bază acordul de mediere, să verifice
condiţiile de fond şi de formă prin procedurile prevăzute de lege şi să emită un act autentic sau o
hotărâre judecătoarească, după caz, cu respectarea procedurilor legale. Acordurile de mediere
vor fi verificate cu privire la îndeplinirea condiţiilor de fond şi de formă, notarul public sau
instanţa de judecată, după caz, putându-le aduce modificările şi completările corespunzătoare cu
acordul părţilor. Mediatorul este ţinut de îndeplinirea acestor obligaţii şi în cazul în care prin
acordul de mediere se constituie, se modifică sau se stinge orice drept real imobiliar şi în toate
situaţiile în care legea impune, sub sancţiunea nulităţii, îndeplinirea unor condiţii de fond şi de
formă.
Dacă acordul de mediere se referă la o cauză succesorală şi a intervenit înainte de
eliberarea certificatului de moştenitor, competenţa aparţine notarului public, conform legii ( art.
59^1 din Legea nr. 192/2006 cu modificările şi completările ulterioare).
Astfel în materiile enunţate, se recomandă depunerea unor înscrisuri suplimentare. De
exemplu, în materia drepturilor reale, trebuie prezentate extrase de Carte Funciară sau contracte
din care izvorăsc aceste drepturi, în materie familială, înscrisuri care să probeze căsătoria soţilor
şi paternitatea asupra copiilor.
Conform Legii nr. 36/19955 republicate, activitatea notarială asigură persoanelor fizice şi
juridice constatarea raporturilor juridice civile sau comerciale nelitigioase, precum şi exerciţiul
drepturilor şi ocrotirea intereselor, în conformitate cu legea (art. 1 din Legea nr. 36/1995).
Printre atribuţiile notarilor este prevăzută în art. 12 lit. b) şi autentificarea înscrisurilor
redactate de notarul public, de parte personal sau de avocat. Procedura de autentificare este
reglementată în art. 90-101 din Legea nr. 36/1995.
Notarul va emite încheierea de autentificare a acordului de mediere. Înscrisul se va
redacta în atâtea exemplare originale cerute de părţi, plus unul pentru arhiva notarului public şi,
după caz, unul pentru efectuarea lucrărilor de publicitate. Actul autentificat de notarul public
care constată o creanţa certă şi lichidă are putere de titlu executoriu la data exigibilităţii acesteia
(art. 101 din Legea nr. 36/1995).
Dacă notarul respinge cererea de autentificare, se poate face plângere la judecătorie în
termen de 10 zile, care se depune la sediul biroului notarului public ce o va înainta judecătoriei
competente împreună cu dosarul cauzei.

▫ Procedura la instanţă

Se poate apela la procedura de mediere, din iniţiativa părţilor sau la recomandarea

instanţei de judecată şi după declanşarea unui proces. La închiderea procedurii de mediere,
mediatorul este obligat în toate cazurile, să transmită instanţei de judecată competente acordul de
mediere şi procesul verbal de încheiere a medierii în original şi în format electronic, dacă părţile
au ajuns la o înţelegere sau doar procesul – verbal de încheiere a medierii în situaţiile prevăzute
la art. 56 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 192/2006 cu modificările şi completările ulterioare.

5
Legea nr. 36 din 12 mai 1995 a notarilor publici şi a activităţii notariale, cu modificările şi completările ulterioare.
Textul iniţial a fost publicat în M.Of. nr. 92 din 16 mai 1995 şi republicat în M.Of. nr. 72 din 04 februarie 2013.
 Astfel, conform art. 63 din lege, în cazul în care litigiul a fost soluţionat pe calea
medierii, instanţa va pronunţa, la cererea părţilor, cu respectarea condiţiilor legale, o hotărâre,
potrivit dispoziţiilor art. 438– 441 din Noul Cod de procedură civilă. Conform acestor din urmă
dispoziţii, ,,părţile se pot înfăţişa oricând în cursul judecăţii, chiar fără să fi fost citate, pentru a
cere să se dea hotărâre care să consfinţească tranzacţia [ învoiala consemnată în acordul de
mediere] lor. Dacă părţile se înfăţişează la ziua stabilită pentru judecată, cererea pentru darea
hotărârii va putea fi primită, chiar de un singur judecător. Dacă ele se înfăţişează într-o altă zi,
instanţa va da hotărârea în camera de consiliu.”
Odată cu pronunţarea hotărârii, instanţa va dispune, la cererea părţii interesate, restituirea
taxei judiciare de timbru, plătită pentru investirea acesteia, cu excepţia cazurilor în care
conflictul soluţionat pe calea medierii este legat de transferul dreptului de proprietate,
constituirea altui drept real asupra unui bun imobil, partaje şi cauze succesorale.
Instanţa de judecată nu va dispune restituirea taxei de timbru plătite pentru învestirea
acesteia, în cazul în care conflictul soluţionat este legat de o cauză succesorală pentru care nu s-a
eliberat certificat de moştenitor.
Hotărârea care consfinţeşte tranzacţia intervenită între părţi poate fi atacată, pentru
motive procedurale numai cu recurs la instanţa superioară. Dispoziţiile sus enunţate se aplică şi
atunci când învoiala părţilor este urmarea procedurii de mediere.
Legea nu explică în ce constă încuviinţarea făcută de judecător. Aceasta trebuie să
privească următoarele aspecte:
- dacă înţelegerea părţilor priveşte litigii asupra cărora părţile pot încheia acte de
dispoziţie: de exemplu, înţelegea părţilor să nu privească un litigiu deja soluţionat printr-o
hotărâre judecătorească (autoritate de lucru judecat) sau un litigiu deja supus medierii când
acordul de mediere a fost autentificat de notarul public (cererea este lipsită de interes);
- dacă cei care încheie acordul sunt chiar titularii drepturilor în discuţie: de exemplu, dacă
reprezentantul convenţional al uneia dintre părţi a respectat limitele împuternicirii primite sau
dacă înţelegerea în care o parte este un minor a fost supusă aprobării autorităţii tutelare; de aceea,
credem că e necesară prezenţa tuturor părţilor din acordul de mediere în faţa judecătorului,
întocmai cum se întâmplă la notar ;
- dacă voinţa lor nu a fost cumva viciată în cursul procedurii de mediere: de exemplu,
eroarea în care s-a aflat o parte cu privire la obiectul înţelegerii, ori dolul sau violenţa exercitată
cu privire la o parte pentru a o forţa să încheie acordul ;
- dacă au fost respectate dispoziţiile cu privire la asistenţa juridică sau la asigurarea
interpretului atunci când acestea sunt obligatorii ;
- dacă prevederile acordului nu încalcă dispoziţiile imperative ale legii: astfel, art. 2 alin.
4 din Legea nr. 192/2006 cu modificările şi completările ulterioare prevede în mod expres că
„Nu pot face obiectul medierii drepturile strict personale, cum sunt cele privitoare la statutul
persoanei, precum şi orice alte drepturi de care părţile, potrivit legii, nu pot dispune prin
convenţie sau prin orice alt mod admis de lege”;
 - dacă prevederile acordului nu încalcă ordinea publică: art. 58 alin. 2 din Legea nr.
192/2006 cu modificările şi completările ulterioare prevede: „Înţelegerea părţilor nu trebuie să
cuprindă prevederi care aduc atingere legii şi ordinii publice”.
În situaţia în care este dat vreunul dintre aceste cazuri, instanţa va analiza şi soluţiona pe
cale de excepţie aspectele de nulitate ale înţelegerii dintre părţi, potrivit dreptului comun în
materia nulităţilor şi procesul judiciar va continua în forma clasică. Dacă aceste aspecte sunt
constatate sau intervin ulterior hotărârii de încuviinţare, ele vor putea fi invocate prin intermediul
căii de atac extraordinare a revizuirii.
În doctrina şi practica medierii nu se consideră a fi o condiţie, verificarea de către
judecător a calităţii de mediator a persoanei care a redactat acordul de mediere, chiar dacă alin. 4
al art. 12 din lege prevede că profesia de mediator se exercită numai de către persoana care a
dobândit calitatea de mediator autorizat, în condiţiile legii. De asemenea, nu este atribuţia
judecătorului de a verifica legalitatea contractului de mediere. Anularea acestui contract pentru
cazurile arătate în art. 45 din lege poate avea loc numai în condiţiile dreptului comun.
Aşadar, din cele prezentate, rezultă că, încuviinţarea dată de instanţă este o procedură
diferită de cea judiciară. În principiu nu se impune acordarea unor termene de judecată. De
regulă, se ia act de acordul de mediere, în aceeaşi şedinţă, dacă sunt depuse toate înscrisurile
necesare, iar părţile sunt prezente, dar este posibilă şi fixarea unei alte zile pentru încuviinţarea
acordului, cu întrunirea condiţiilor menţionate.
Dacă medierea poate fi validată, motivarea va fi întocmită în mod succint şi accentul se
va pune pe dispozitivul hotărârii prin care trebuie să se ia act de acordul părţilor pe care îl va
prelua întocmai.
Se poate solicita recuperarea onorariului mediatorului pentru persoanele cărora li s-a
aprobat cererea de acordare a ajutorului public judiciar în materie nepenală dacă a parcurs
procedura de mediere a litigiului anterior începerii procesului sau a solicitat medierea după
începerea procesului, dar înainte de prima zi de înfăţişare (art. 20 din OUG nr. 51/2008).
Legislaţia internă nu prevede un cuantum minim sau maxim al acestor onorarii.
În cazul în care procedura de mediere eşuează, procesul civil se reia, iar cererea de
repunere pe rol este scutită de taxa judiciară de timbru (art. 62 din lege).

▫ Acordul validat. Efecte.

Prin autentificarea efectuată de notarul public sau încuviinţarea făcută de instanţa de

judecată sau de o instanţă arbitrală, acordul de mediere autentificat sau hotărârea judecătoarească
ori arbitrală în care acesta este inserat, constituie titlu executoriu. Pe cale de consecinţă, în
temeiul Art. 632 din Noul Cod de procedură civilă, se poate demara procedura de executarea
silită.
Caracterul executoriu semnifică învestirea cu autoritate publică a unui înscris pentru
executarea căruia ar fi nevoie de autoritatea statală, ca să fie efectuată la nevoie prin forţa
coercitivă a statului. Ca urmare, din moment ce titlurile mai sus arătate sunt executorii în virtutea
legii, executarea lor se va face fără nicio altă formalitate, nemaifiind necesară învestirea cu
formulă executorie.
Hotărârea care consfinţeşte învoiala părţilor consemnată în acordul de mediere, poate fi
atacată, pentru motive procedurale, numai cu recurs, la instanţa ierarhic superioară. Dispozitivul
va fi preluat în portalul instanţelor, iar hotărârea în întregime se va regăsi în JURINDEX ceea ce
va limita oarecum caracterul de confidenţialitate asigurat de procedura desfăşurată la mediator şi
la notar6.
În privinţa efectelor unui acord de mediere pentru care legea nu prevede prin norme cu
caracter imperativ îndeplinirea unor condiţii de fond şi de formă, pentru validitatea sa, acestea
sunt cele din dreptul comun: dacă medierea s-a desfăşurat în afara unui proces, în caz de
neexecutare a acordului se poate introduce o acţiune ex contractu la instanţele judecătoreşti sau
arbitrale pentru obţinerea unei hotărâri care să îl oblige pe debitor să execute obligaţiile asumate
prin acordul de mediere; dacă medierea a avut loc în timpul unui proces, acordul poate constitui
un început de dovadă scrisă, urmând a fi luat în considerare în ansamblul probelor administrate
care vor sta la baza unei hotărâri potrivit procedurii ordinare.
Deşi legea nu prevede expres, este evident că nimic nu împiedică părţile să încheie un
acord de mediere şi ulterior unei proceduri judiciare, adică în faza de executare silită a unei
hotărâri judecătoreşti, inclusiv în cursul soluţionării unei contestaţii la executare. Această
mediere se bazează pe principiul disponibilităţii părţilor care caracterizează procesul civil,
principiu care este aplicabil inclusiv în faza de executare silită.

3.2.1.7. Închiderea sesiunii de mediere

Se impune o distincţie între conceptul de „închiderea sesiunii de mediere” şi conceptul

de „închiderea procesului de mediere.”

▫ Închiderea sesiunii de mediere

Procedura de mediere se poate desfăşura pe parcursul unei singuri sesiuni de mediere sau
al mai multor sesiuni de mediere.
Durata unei sesiuni de mediere este stabilită de comun acord, prin negociere între toţi
participanţii. Negocierea poate avea loc la începutul procesului de mediere, pentru toată durata
procedurii sau la începutul fiecărei sesiuni de mediere, în funcţie de specificul conflictului supus
soluţionării prin mediere.
În măsura în care nu au fost atinse toate obiectivele sesiunii respective, stabilite de părţi
în cadrul unui proces facilitat de către mediator, se poate fixa un termen ulterior pentru ca
acestea să fi luate în discuţie.

6
Cristi Danileţ, Ghid de mediere pentru magistraţi. Medierea în materie civilă. Medierea familială. Medierea în
cauzele penale.
 Întotdeauna, în finalul oricărei sesiuni parte a unui proces de mediere, mediatorul trebuie
să faciliteze identificarea, formularea şi planificarea obiectivelor şi a programului sesiunii
ulterioare; activitatea este realizată împreună cu părţile şi cuprinde :
- prezentarea de către mediator a unui inventar al activităţii desfăşurate şi a rezultatelor
obţinute (se realizează o evaluare cât mai obiectivă, se pozitivează rezultatele şi se valorizează
implicarea părţilor în proces);
- realizarea unui program pentru următoarea întâlnire, care să cuprindă un inventar de
obiective generale, descrieri de activităţi posibil de realizat, locaţia, data şi ora stabilite, etc.
(toate elementele vor fi clarificate şi prezentate cât mai exact);
- definirea şi asumarea de către părţi a unor sarcini de realizat, în legătură cu soluţionarea
disputei, pentru următoarea sesiune; acestea trebuie să fie de natură a eficientiza procesul
(activităţi aplicative, solicitare de informaţii sau date suplimentare etc.); mediatorul trebuie să
răspundă la eventualele întrebări ale părţilor cu referire la obiectivele de atins, activităţile de
desfăşurat, termene etc.

▫ Închiderea procesului de mediere

Procedura de mediere se închide, după caz (Art. 56 din lege):

a) prin încheierea unei înţelegeri între părţi în urma soluţionării conflictului ;
b) prin constatarea de către mediator a eşuării medierii ;
c) prin depunerea contractului de mediere de către una dintre părţi.

Prin urmare, pe parcursul procedurii de mediere, pot interveni o serie de situaţii care
corespund celor trei variante posibile prevăzute de lege.

1. Părţile îşi ating integral sau parţial obiectivele formulate şi se încheie un acord de
mediere total sau parţial (art. 56 lit. a) din lege).
Acordul de mediere este un document redactat de mediator şi care cuprinde toate
informaţiile referitoare la:
-identitatea părţilor participante la procesul de mediere şi a
mediatorului/mediatorilor din caz;
- descrierea pe scurt a conflictului şi prezentarea agendei de probleme;
- consecinţele nerespectării termenelor şi condiţiilor stipulate în acordul de
mediere
- orice alte aspecte asupra cărora părţile au convenit;
- data şi locul în care a fost realizat acordul de mediere;
- numărul de exemplare în care a fost redactat acordul şi distribuirea lor ;
- semnăturile părţilor participante la proces şi a mediatorului/mediatorilor.
În funcţie de rezultatele obţinute prin înţelegerea la care părţile ajung în urma procesului
de mediere, se pot regăsi două posibilităţi:
 - soluţionarea integrală a disputei atunci când părţile au participat la procesul de mediere
şi au generat soluţii pentru toate problemele identificate prin analiza conflictului care a făcut
obiectul medierii (acord de mediere total);
- soluţionarea parţială a disputei atunci când părţile au participat la procesul de mediere şi
au generat soluţii doar pentru unele dintre problemele identificate prin analiza conflictului care a
făcut obiectul medierii (acord de mediere parţial); pentru problemele rămase nesoluţionate, orice
parte se poate adresa instanţei judecătoreşti sau arbitrale competente.
2. Părţile şi/sau mediatorul care asistă cazul constată că obiectivele formulate de părţi nu
pot fi realizate din diferite motive ( art. 56 lit. b) din lege):
- procesul de mediere nu este mijlocul optim pentru atingerea obiectivelor şi
acoperirea nevoilor părţilor ;
- părţile nu pot ajunge la un acord, nici măcar parţial;
- cel puţin una dintre părţi are un comportament neconstructiv (exp. încalcă în
mod repetat regulile negociate şi asumate de părţi)
- cel puţin una dintre părţi are un scop impropriu procesului de mediere ( încearcă
să utilizeze participarea la procesul de mediere pentru a evita un alt tip de răspundere, de a
tergiversa realizarea altor procese de soluţionare a disputei - ancheta, judecarea cauzei de către
instanţe de judecată sau arbitraj);
3. Înainte de atingerea obiectivelor formulate de părţi, cel puţin una dintre acestea
hotărăşte să se retragă din proces şi comunică sau nu decizia sa mediatorului (art. 56 lit. c) din
lege), prin urmare disputa nu este soluţionată.
În orice fază a procedurii de mediere, oricare dintre părţile aflate în conflict are dreptul de
a denunţa contractul de mediere, încunoştinţând, în scris, cealaltă parte şi mediatorul.
Mediatorul ia act de denunţarea unilaterală a contractului de mediere şi, în cel mult 48 de
ore de la data primirii încunoştinţării, întocmeşte un proces-verbal de închidere a procedurii de
mediere.
Dacă una dintre părţile aflate în conflict nu se mai prezintă la mediere, fără a denunţa
contractul de mediere, mediatorul este obligat să facă toate demersurile necesare pentru a stabili
intenţia reală a părţii respective şi, după caz, va continua sau va închide procedura de mediere.
Chiar în condiţiile în care nu s-a ajuns la un consens privind soluţionarea disputei dintre
părţi, acestea pot decide dacă doresc să se consemneze rezultatele obţinute în urma medierii într-
un document care poate conţine informaţii cu privire la discuţii, poziţii, angajamente, etc. şi care
poate fi afectat de termene şi condiţii.
În cazul eşuării medierii, orice parte se poate adresa instanţei judecătoreşti sau arbitrale
competente pentru soluţionarea conflictului.
La închiderea procedurii de mediere, în oricare dintre cazurile descrise în art. 56, în cazul
în care a fost formulată anterior o acţiune în justiţie, mediatorul are obligaţia de a transmite
instanţei de judecată competente un exemplar original din procesul-verbal de încheiere a
medierii.
La finalul procesului de mediere, mediatorul are un număr de obligaţii, printre care:
 - returnarea tuturor documentelor originale prezentate acestuia de către părţi sau alte
persoane ;
- returnarea sumelor reprezentând contravaloarea serviciilor plătite de părţi şi neefectuate
de către mediator (conform prevederilor din contractulului de mediere) ;
- realizarea tuturor documentelor prevăzute a se realiza în etapa de închidere a procedurii
de mediere: procesul-verbal de încheiere a medierii şi acordul de mediere în cazul în care se
ajunge la o înţelegere totală sau parţială, sau doar procesul-verbal de incheiere a medierii, in
celelalte cazuri;
- transmiterea documentelor mai sus menţionate către instanţa judecătorească competentă
sau către alte autorităţi conform dispoziţiilor legale.

3.2.2 TEHNICI

Dezvoltarea unei comunicări eficiente are drept scop fundamental adaptarea la complexitatea
vieţii sociale. Pentru orice mediator, comunicarea este instrumentul prin care reuşeşte să soluţioneze
conflictele prin detensionarea situaţiei, identificarea problemelor, nevoilor şi intereselor părţilor,
încurajarea colaborării sau crearea de noi perspective pozitive.

3.2.2.1. Construirea încrederii şi menţinerea echilibrului între părţi, depăşirea impasului

Calitatea comunicării depinde de strategia folosită, care poate fi definitorie prin interacţiunea
următorilor 5 factori:
1. scopul activităţii – vizează dimensiunea cognitivă – afectivă – acţională a personalităţii
părţilor;
 2. personalitatea părţilor - abordabilă din perspectiva capacităţilor minime-maxime de
receptare – înţelegere – interiorizare – reacţie;
3. cadrul concret al activităţii - spaţiul şi timpul de desfăşurare a activităţii;
4. personalitatea mediatorului – abordabilă din perspectiva capacităţilor minime - maxime
de proiectare a comunicării:
- rigoarea obiectivelor;
- modul de prelucrare a informaţiilor;
- puterea de concentrare;
- corectitudinea;
- claritatea;
- concizia;
- complexitatea cunoştinţelor;
- amabilitatea.
5. stilul educaţional degajat prin:
- modul de organizare a informaţiilor: inductive şi/sau deductive analogic;
- forma de exprimare predominată: scris, vorbit, imagine, programe informatizate, grafice
etc.

Tehnici de comunicare eficientă:

- utilizarea unui limbaj bogat, adecvat, simplu, clar şi concis;
- exprimarea corectă din punct de vedere gramatical;
- reglarea intensităţii şi a ritmului vorbirii;
- eliminarea expresiilor stereotipe.

Aceste tehnici fac posibilă utilizarea următoarelor metode de comunicare eficientă:

- învăţarea prin conversaţie – se bazează pe principiul cooperării între interlocutori şi pe
convenţiile pe care le respectă în asimilarea, transmiterea şi controlul informaţiilor;
- învăţarea prin interogaţie reflexivă si problematizatoare;
- învăţarea cu ajutorul reprezentărilor grafice.

3.2.2.2. Utilizarea şi organizarea de sesiuni separate

Structura procesului de mediere, ca modalitate de soluţionare a conflictelor pe cale amiabilă

presupune organizarea şi desfăşurarea unor sesiuni comune şi/sau separate.
Sesiunile comune se organizează de mediatorul autorizat prin invitaţie la mediere, situaţie în
care medierea are loc între părţile aflate în conflict, cu ajutorul unei terţe persoane specializate în
calitate de mediator.
Sesiunile separate se utilizează şi se organizează de către mediatorul autorizat prin consens,
pe baza acordului expres şi explicit al părţilor aflate în litigiu. Este un mijloc de a debloca discuţiile
aflate în impas în procedura medierii. Reprezintă o abilitate a mediatorului autorizat de a identifica cel
mai oportun moment pentru a solicita şi organiza întâlniri separate cu părţile. Este o situaţie în care, în
cadrul procedurii de mediere, se impune o pauză, prin care părţile îşi regândesc tactica şi îşi
reformulează şi remodelează poziţiile adoptate în conflict.
Scopul sesiunilor separate este de a:
- înlătura barierele de comunicare dintre părţi;
- tempera discuţiile atunci când acestea depăşesc limitele unui dialog civilizat;
- clarifica problemele, nevoile şi interesele părţilor;
- stabili dacă anumite reticenţe ale unei părţi se datorează mediatorului;
- echilibra eventualele diferenţe de statut dintre părţi;
- promova comunicarea pozitivă pentru continuarea procedurii de mediere;
- încuraja părţile să genereze noi opţiuni.

3.2.3. Comunicarea. Abilităţi de comunicare

Toate definiţiile date comunicării umane, indiferent de şcolile de gândire cărora le aparţin sau
de orientările în care se înscriu, au cel puţin următoarele elemente comune:
→ comunicarea este procesul de transmitere de informaţii, idei, opinii, păreri, fie de la un
individ la altul, fie de la un grup la altul; orice fel de activitate, simplă sau complexă, desfăşurată la
diferite nivele organizaţionale nu poate fi concepută în afara procesului de comunicare.
Asemeni majorităţii cuvintelor din vocabularul unei limbi, verbul ,,a comunica” şi substantivul
,,comunicare” sunt ambele polisemantice şi comportă o pluralitate de semnificaţii.
„Dicţionarul enciclopedic”, vol. I atribuie termenului „comunicare” o definiţie deosebit de
complexă, acoperind aproape toate domeniile în care acest termen este folosit:
→ înştiinţare, ştire, veste, aducere la cunoştinţa părţilor dintr-un proces a unor acte de
procedură (acţiune, întâmpinare, hotărâre) în vederea exercitării drepturilor şi executării obligaţiilor
ce decurg pentru ele din aceste acte, în limita unor termene care curg obişnuit de la data comunicării;
→ prezentare într-un cerc de specialişti a unei lucrări ştiinţifice;
→ mod fundamental de interacţiune psiho-socială a persoanelor, realizată
în limbaj articulat sau prin alte coduri, în vederea transmiterii unei informaţii, a obţinerii stabilităţii
sau a unor modificări de comportament individual sau de grup.
Comunicarea este percepută ca element fundamental al existenţei umane. Societatea modernă actuală
impune o diversificare a rolurilor, a comportamentelor şi a relaţiilor cu care individul interacţionează.
Pe tot parcursul vieţii, individul învaţă să comunice şi îşi îmbunătăţeşte permanent capacitatea de
comunica. Comunicarea implică creaţie şi schimb de înţelesuri, pe care fiecare persoană încearcă să le
sesizeze şi să le interpreteze în mod conştient.
Comunicarea presupune activitatea de a asculta, a înţelege, a exprima şi transmite mesaje.

Mesajele sunt de tip :

▫ verbal – informaţiile conţinute în cuvinte sub forma unor propoziţii sau fraze;
▫ paraverbal – informaţiile cuprinse în prezenţa sau absenţa comunicării verbale,
manifestate prin ton, timbru, cadenţa, volumul vocii;
▫ nonverbal:
 – informaţii corporale statice - au în vedere forma şi starea corpului, postura, poziţia
elementelor componente ale corpului, fizionomie (iniţială şi dobândită – riduri, cicatrici),
îmbrăcăminte, încălţăminte, accesorii, tunsoare / coafură, machiaj etc.;
– informaţii corporale dinamice – se referă la mişcări (voluntare, involuntare ) ale corpului,
membrelor, mimica;
– informaţii legate de relaţionare - se transmit prin contacte fizice, vizuale, auditive, olfactive
directe sau intermediate:
- intenţie contact: voluntar, involuntar;
- calitate contact: plăcut, neplăcut;
- durată contact: intervalul de timp în care are loc transmiterea informaţiei;
- tip contact: oficială, de anturaj, personală, intimă;
- factori fiziologici variabili.
O altă componentă a comunicării o reprezintă acţiunile realizate efectiv sau nu. Comunicând
prin acţiune şi prin nonacţiune, se observă diferenţa între ceea ce spune şi ceea ce face cineva şi astfel
poate apărea problema credibilităţii în comunicare.

• Forme ale comunicării

În funcţie de MODALITATEA SAU TEHNICA DE TRASMITERE A MESAJULUI se identifică:

- comunicarea directă ( în situaţia în care mesajul este transmis utilizându-se mijloace
primare - cuvinte, gesturi, mimică);
- comunicarea indirectă ( în cazul în care se folosesc tehnici secundare – scriere,
tipăritură, semnale transmise prin unde hertziene, cabluri, sisteme grafice etc.)

În cadrul comunicării indirecte, se disting:

- comunicarea imprimată (presă, revistă, carte, afiş etc.);
- comunicarea înregistrată (film, disc, bandă magnetică);
- comunicarea prin fir (telefon, telegraf, comunicare prin cablu, fibre optice);
- comunicarea prin radio şi tv ( are ca suport undele hertziene).

În funcţie de MODUL ÎN CARE INDIVIDUAL SAU INDIVIZII, PARTICIPĂ LA PROCESUL DE

COMUNICARE, se regăsesc următoarele forme ale comunicării:
- comunicarea intrapersonală (realizată de fiecare individ în forul său interior);
- comunicarea interpersonală (de grup, realizată între indivizi în cadrul grupului sau
organizaţiei din care fac parte; în această categorie intră şi comunicarea desfăşurată în cadrul
organizaţiei);
- comunicarea de masă (este adresată publicului larg, de către instituţii specializate şi
prin mijloace specifice);
 În funcţie de RELAŢIA EXISTENTĂ ÎNTRE INDIVIZII ÎN CADRUL UNEI ORGANIZAŢII ,
comunicarea poate fi:
- comunicare ascendentă (efectuată de la nivelele inferioare ale unei organizaţii către
cele superioare);
- comunicare descendentă (atunci când fluxurile informaţionale se realizează de la
nivelele superioare către cele inferioare);
- comunicare orizontală (stabilită între indivizi aflaţi pe poziţii ierarhice similare sau
între compartimentele unei organizaţii în cadrul relaţiilor de colaborare dintre aceştia).

• Stiluri de comunicare
Cercetările din domeniul programării neuro-lingvisitice au identificat mai multe stiluri de
comunicare. Se disting următoarele principale stiluri de comunicare:
- Comunicarea vizuală (cuvintele descriu imagini)
Ex. Priveşti lucrurile la fel ca mine.
Vezi ce-ti spun acum?
Punctul meu de vedere este diferit de al tău.
- Comunicarea auditivă (limbajul conţine cuvinte auditive)
Ex. Sună bine propunerea ta.
Te ascult cu atenţie.
Aud că îţi merge bine afacerea.
- Comunicarea kinestezică (cuvintele prezintă acţiuni sau sentimente)
Ex. Simt ca îmi pierd răbdarea!
Mă loveşte ca fiind cea mai bună variantă!
Am prins ideea!

• Procesul de comunicare
Procesul de comunicare ia naştere ca urmare a relaţiei de interdependenţă ce există între
emiţător, receptor, mesajul transmis şi canalul de comunicare.
În orice proces de comunicare există cineva care iniţiază comunicarea, emiţătorul, şi
altcineva căruia îi este destinat mesajul, destinatarul (receptorul)

Comunicarea este afectată la nivelul partenerilor de comunicare de factori:

- interni (personali);
- exteriori (de mediu).
Prin urmare, procesul de comunicare produce efecte asupra emiţătorilor şi receptorilor, acestea
apărând:
- la nivelul sentimentelor, atitudinilor, emoţiilor;
- la nivelul comportamentelor şi deprinderilor/abilităţilor;
- la nivelul volumului şi a calităţii informaţiilor şi cunoaşterii.
 Mesajul este o componentă complexă a procesului de comunicare, datorită faptului că
presupune etape precum codificarea şi decodificarea, necesită existenţa unor canale de transmitere,
este influenţat de dependenţa modului de recepţionare a mesajului, de capacităţile de comunicare ale
emiţătorului şi destinatarului, de contextul fizic şi psihosocial în care are loc comunicarea.
Mesajele pot fi:
▫ de răspuns – complex de informaţii transmise în mod voluntar sau involuntar de către
receptor, ca reacţie la ce i s-a comunicat de către emiţător;
▫ de adresare – complex de informaţii transmise în mod voluntar sau involuntar de
către emiţător şi care produc modificări la nivelul receptorului.
În procesul de comunicare, indivizii se află concomitent şi simultan în poziţia de emiţători şi
receptori:
- emiţătorii (ofertanţi) îşi traduc în mesaje gândurile, sentimentele pe care doresc să le
transmită – etapa de codificare a mesajelor;
- receptori (primitorii), recepţionează şi traduc mesajele pe care le primesc – etapa de
decodificare a mesajelor.
Atitudinile, emoţiile, sentimentele, conceptele, valorile, ideile, deprinderile, cunoştinţele,
imaginile mentale sunt traduse în sunete, mişcare, imagini, cuvinte, simboluri, semne, semnale (etapa
de codificare); în etapa de decodificare, procesul se desfăşoară invers.
În procesele de codificare - decodificare a mesajelor apar erori datorate:
- eficacităţii, experienţei şi competenţei sociale, profesionale şi în domeniul
comunicării a celor aflaţi în relaţie;
- caracteristicilor fizice şi psihologice ale partenerilor de comunicare;
- perturbărilor care alterează calitatea comunicării, acestea putând fi:
- datorate diferenţelor semantice de limbă, limbaj dintre emiţător şi receptor;
- de tip fizic – zgomote care se suprapun între emiţător şi receptor, peste
mesajul transmis (zgomotul străzii, al radioului etc.);
- de natură psihologică – alterează conţinutul mesajului iniţial prin interferenţe
apărute în plan mental, la nivelul traducerii, consecinţă a individualităţii
partenerilor de proces (experienţa de viaţă, cultură, formare profesională,
existenţa unor prejudecăţi etc.).
Alte elemente componente ale procesului de comunicare sunt: feed-back-ul, canalele de
comunicare, mediul comunicării, barierele în comunicare.
Feed-back-ul este un mesaj specific prin care emitentul primeşte de la destinatar un anumit
răspuns cu privire la mesajul comunicat.
Feed-back-ul poate fi:
- evaluativ ( ex. ,,Tte-ai descurcat foarte bine.”)
- descriptiv ( ex. ,,Te-ai descurcat bine, pentru că ai vorbit cursiv.”)
- prescriptiv ( ex. ,,Te-ai descurcat bine, ai interacţionat cu noi, dar în locul tău aş fi adus şi un
suport vizual.”).
Canalele de comunicare reprezintă mijloacele prin care sunt transmise mesajele.
 Există două tipuri de canale de comunicare:
1. canale formale, prestabilite, cum ar fi sistemul canalelor ierarhice dintr-o organizaţie;
2. canale neformale, stabilite pe relaţii de prietenie, preferinţe, interes personal.
Canalele de comunicare au un suport tehnic reprezentat de toate mijloacele tehnice care pot
veni în sprijinul procesului de comunicare (mijloace de comunicare): telefon, fax, calculator, telex,
mijloace audio-video etc.
Mediul comunicării este influenţat de mijloacele de comunicare. În acest sens, se disting:
mediul oral sau mediul scris, mediul vizual.
Filtrele, zgomotele, barierele reprezintă perturbări ce pot interveni în procesul de comunicare.
Perturbarea mesajului transmis poate avea o asemenea intensitate, încât între acesta şi mesajul primit
să existe diferenţe vizibile.
Perturbările pot fi de:
- natură internă - factori fiziologici, perceptivi, semantici, factori interpersonali sau
intrapersonali;
- natură externă - care apar în mediul fizic în care are loc comunicarea (poluare fonică
puternică, întreruperi succesive ale procesului de comunicare).
Procesul de comunicare are ca obiectiv producerea de modificări la nivelul cunoştinţelor,
comportamentelor, deprinderilor şi sentimentelor, atitudinilor partenerilor de proces.

Ce particularităţi are un proces de comunicare?

1. rolul de a-i pune pe oameni în legătură unii cu ceilalţi in mediul în care evoluează;
2. obiectiv - urmăreşte realizarea anumitor scopuri şi transmiterea anumitor semnificaţii;
3. stratificare - tripla dimensiune:
• comunicarea exteriorizată (acţiunile verbale şi non verbale observabile de către
interlocutori);
• metacomunicarea (ceea ce se înţelege dincolo de cuvinte);
• intracomunicarea (comunicarea realizată de fiecare individ în forul interior, la nivelul
sinelui);
4. caracteristici :
• se desfăşoară într-un anumit context;
• are caracter dinamic;
• are caracter ireversibil;
• în situaţii de criză, procesul de comunicare are un ritm mai rapid şi o sferă mai mare de
cuprindere;
• semnificaţia dată unui mesaj poate fi diferită, atât între partenerii actului de comunicare, cât
şi între receptorii aceluiaşi mesaj.

• Situaţii posibile în procesul de comunicare :

1. totala comuniune între emiţător şi receptor (situaţie teoretică, ideală, echivalentă cu
omnipotenţă, omniscienţă);
 2. existenţa unor puncte comune de vedere, valori, interese, nevoi, care se pot transforma în zone
de interes comun;
3. datorită capacităţii de percepţie/recepţie de 10 ori mai mare decât cea de transmitere, atenţia
receptorilor are tendinţa de a se îndrepta spre alte surse de informare, fapt ce determină
scăderea calităţii procesului de comunicare.

În procesul de comunicare :
- responsabilitatea comunicării decurge din relaţia cu sine şi cu ceilalţi (parteneri de
comunicare sau nu);
- prezenţa sau absenţa comunicării produce efecte asupra emiţătorului, receptorului şi asupra
mediului;
- comunicarea antrenează responsabilitatea partenerilor de proces faţă de efectele procesului,
indiferent dacă rolurile partenerilor de comunicare sunt asumate sau atribuite, cerute sau oferite;
- comunicarea produce consecinţe controlate sau necontrolate asupra partenerilor de
comunicare, ca urmare a proceselor realizate în mod voluntar şi involuntar – consecinţele pot fi
pozitive/constructive sau negative/distructive;
- procesele de comunicare, în funcţie de domeniile în care au loc şi de tipul lor, pot fi
reglementate de norme generale şi speciale, ce pot fi cuprinse în sisteme de tip cultural (ex. norme de
bună-cuviinţă), legal (ex. proceduri de comunicare în cadrul procesului desfăşurat în faţa instanţei de
judecată - Cod de procedură), profesional (ex. recomandări privind relaţia dintre furnizorul de servicii
şi beneficiar) etc.; responsabilitatea în comunicare poate fi angajată la diferitele nivele, în funcţie de
tipul de reglementare aplicabilă (ex. nivel moral, etic, civil, penal).

Eficienţa Procesului de Comunicare

Eficienţa procesului de comunicare poate fi definită ca grad de corespondenţă dintre

obiectivul de comunicare şi rezultatele, efectele obţinute.
Eficienţa procesului de comunicare
EMIŢĂTOR →→→→ sensul comunicării →→→→ RECEPTOR
Ce doreşte emiţătorul să transmită
Ce reuşeşte să codifice emiţătorul
Ce reuşeşte să transmită emiţătorul
Ce reuşeşte să perceapă receptorul
Ce decodifică receptorul
Ce înţelege receptorul
Ce reţine receptorul
Ce acceptă receptorul

Comunicarea se realizează:
 - 7% prin ceea ce se spune ( mesajul verbal trebuie să fie clar, simplu, uşor de urmărit, adecvat
persoanei cu care se poartă discuţia);
- 38% prin modalitatea în care se spune (variaţii ale înălţimii sunetelor, tonalitatea, timbrul
vocii)
- 55 % prin expresia întregului corp - gesturi (mişcări ale mâinilor care susţin mesajul), poziţia
corpului, orientarea.
De regulă, se reţine doar:
- 20 % din ceea ce se aude;
- 30 % din ceea ce se vede;
- 50 % din ceea ce se vede şi aude simultan;
- 70 % din informaţia despre care s-a discutat (presupune implicarea ambilor parteneri);
- 90 % din ceea ce se aplică practic sau se exersează.
• Caracteristicile procesului de comunicare la adulţi

Comunicarea la adulţi este direct influenţată de personalitatea celui care iniţiază comunicarea,
de credibilitatea acestuia şi de puterea argumentelor. Respectarea distanţelor în comunicare este mult
mai accentuată la adult decât la copil (asigurarea nevoii de intimitate în comunicare). Adulţii deţin un
nivel ridicat de experienţe de comunicare în diferite contexte şi au aşteptări legate de comunicare,
bazate pe experienţele trecute. Procesul de învăţare în cazul adulţilor înseamnă implicare individuală.
Dobândirea unei noi abilităţi, tehnici sau a unui concept poate promova o imagine pozitivă sau
negativă despre propria persoană. De obicei, există teama de a nu judecat de către ceilalţi, de a nu fi
confruntat cu imposibilitatea de acomodare sau adaptare, ceea ce presupune şi existenţa anxietăţii în
timpul noilor activităţi de învăţare. Adulţii resping indicaţiile altora privind învăţarea, le consideră o
agresiune la adresa propriei persoane.
Nevoile adulţilor în situaţii de comunicare, le putem sintetiza în 6 nevoi relaţionale
fundamentale (în acelaşi timp ele reprezintă şi obiectivele oricărui proces de comunicare):
1. nevoia de a spune;
2. nevoia de a fi înţeles;
3. nevoia de a fi recunoscut;
4. nevoia de a fi valorizat;
5. nevoia de a influenţa;
6. nevoia de intimitate.
Nevoia de a spune. Adulţii simt nevoia de a transmite informaţii celor din jur, de a împărtăşi
cunoştinţele asimilate sau experienţele relevante. Dacă se reprimă de către o anumită persoană nevoia
de a exprima un anumit lucru, transmiterea informaţiei se va face oricum involuntar, inconştient, într-
un mod disimulat (ex: prin stări de tensiune, anxietate, agresivitate).
Nevoia de a fi ascultat, auzit, înţeles. În momentul în care se transmite un mesaj, este
important ca acesta să fie receptat şi înţeles în mod adecvat de către persoana căreia îi este destinat.
Nevoia de a fi recunoscut. Este necesar ca receptorul să conştientizeze prezenţa şi valoarea
informaţiei pe care o transmite emiţătorul etc.
 Nevoia de a fi apreciat. Este important pentru fiecare adult să se simtă apreciat atunci când
stabileşte relaţii de comunicare cu alte persoane. O evaluare critică din partea celorlalţi, poate
determina scăderea încrederii în forţele proprii.
Nevoia de a influenţa. Individul resimte nevoia de a provoca o reacţie, o schimbare de opinii,
credinţe, comportamente, atitudini.
Nevoia de intimitate. Se impune respectarea anumitor distanţe în comunicare, în funcţie de
natura relaţiei care există interlocutori.

• Comunicare eficientă – sfaturi practice, utile în procesul de comunicare

- se acordă atenţie distanţei, distanţei faţă de interlocutor, poziţiei corpului, expresiei feţei,
gesturilor şi a partenerilor de comunicare (comportamentul paraverbal şi nonverbal);
- se utilizează canalul/combinaţia de canale de comunicare adecvate partenerului şi mesajului
(vizual, auditiv, kinestezic); pentru subliniere/confirmare se poate transmite aceeaşi idee în
formulări, contexte şi pe canale diferite;
- se stabileşte un climat de comunicare cât mai confortabil şi se păstrează contactul vizual cu
partenerul de comunicare;
- este necesară concentrarea asupra partenerului de comunicare şi a mesajelor pe care le
transmite (verbale, paraverbale şi nonverbale);
- se păstrează tăcerea în timpul în care partenerul vorbeşte – în acest timp nu va putea acordă
atenţie;
- se încearcă empatia cu interlocutorul;
- se fac eforturi pentru a “decoda” emoţiile şi sentimentele partenerului de discuţie;
- se emit semnale prin care se comunică interlocutorului că este ascultat – se aude ce spune şi
se înţelege ce simte;
- se adresează semnale de încurajare şi suport pentru interlocutor (gestică şi sunete de
aprobare);
- nu se întrerupe comunicarea interlocutorului – în măsura în care:
o apar neclarităţi sau se doreşte formularea unor comentarii- acestea sunt consemnate pe
hârtie şi se solicita clarificări într-o pauză;
o se încearcă limitarea implicării emoţionale faţă de interlocutor - aceasta trebuie să fie
legată de conţinutul comunicării, nu de persoana care comunică;
- pentru a confirma că au fost înţelese mesajele interlocutorului, pentru a vă verifica
corectitudinea înţelegerii mesajelor sale şi pentru a-i transmite acestuia că se bucură de
întreaga atenţie, se utilizează formele ascultării active (empatice): rezumare, parafrazare şi
recadrare a conţinuturilor din mesajele transmise (fără a exagera însă);
- se oferă comentarii, strict legate de problemele aflate în discuţie, fără a fi judecat
interlocutorul;
- se acordă atenţie denotaţiei şi conotaţiei cuvintelor utilizate în cursul procesului de
comunicare;
- se acordă atenţie mesajelor paraverbale şi nonverbale transmise în timpul procesului de
comunicare;
- se asigură corespondenţa dintre mesajele paraverbale si nonverbale în cazul tuturor
participanţilor la procesul de comunicare (claritate şi consecvenţă);
- se foloseşte un limbaj non-agresiv, fără comentarii sau acuzaţii personale, se utilizează
formularea/modul de adresare “eu” – mesaje care cuprind descrierea efectelor produse de
situaţie asupra dvs.;
- partenerii de comunicare comunică neîntrerupt, chiar atunci când tac sau nu sunt prezenţi, deci
se acordă o atenţie neîntreruptă mesajelor transmise;
- se evită generalizările, stereotipurile şi prejudecăţile, este respectată individualitatea fiecărei
persoane;
- se utilizează cuvinte şi expresii pe care interlocutorul le poate înţelege (nu este recomandată
exprimarea ermetică, în argou etc.);
- se acordă atenţie metalimbajului care poate oferi indicii asupra adevăratelor intenţii:
o construcţii verbale având rol de întărire pot indica încercări de mascare a adevărului
(ex. trebuie să fiu crezut…, este sigur…, aceasta este realitatea…, nu am nici un
interes…etc.);
o construcţia frazei poate indica intenţiile partenerului (începutul şi sfârşitul sunt cele
mai importante);
o emiterea de promisiuni vagi poate indica contrariul (ex. mai târziu ne vom ocupa şi de
problema asta…);
o încercările de liniştire a partenerilor pot indica contrare (durează numai cinci
minute…, etc.);
o falsa solicitare a acordului asupra unei propuneri, fără a da posibilitatea de a primi
răspuns (ex. sper că sunteţi satisfăcut de…, condiţiile sunt excelente, special create
pentru dvs.);
- pentru o comunicare facilă, propoziţia nu trebuie să aibă mai mult de 9-11 cuvinte;
- relaţia de comunicare dintre parteneri are tendinţa de a se întrerupe după aproximativ 13
minute de la începerea procesului; evitarea întreruperii procesului se poate face prin
introducerea unui element de tensiune / rupere de ritm.

Pentru a obţine informaţii în condiţii de eficienţă:

- se formulează întrebările cât mai clar şi mai concis;
- se adresează câte o singură întrebare, se aşteaptă răspunsul interlocutorului şi nu se trece mai
departe până nu există certitudinea că s-au înţeles mesajele emise de acesta;
- se alternează folosirea întrebărilor deschise (la care interlocutorul este invitat să elaboreze
răspunsuri în legătură cu subiectul) cu folosirea întrebărilor închise (interlocutorul răspunde
prin DA sau NU);
- se acordă suficient timp interlocutorului pentru a răspunde;
 - se folosesc tehnicile de comunicare cele mai potrivite scopului discuţiei (construirea şi
formularea ideile ţinând seama de preponderenţa tipologică a interlocutorului: vizual, auditiv,
senzorial, kinestezic);
- se comunică folosind canalele adecvate scopului propus (construire de relaţie, elaborare,
persuasiune, informare, evaluare etc.);
- mesajele paraverbale şi nonverbale emise trebuie să corespundă şi să nuanţeze mesajul verbal;
- este necesar ca subiectele importante să se discute în prezenţa fizică a partenerilor de
comunicare (comunicare directă), pentru a putea beneficia de informaţiile furnizate de
partener pe cale paraverbală şi nonverbală.

Fără asigurarea unei comunicări eficiente între toţi participanţii la procesul de mediere (părţi
implicate, afectate şi interesate, mediatori, alţi participanţi – susţinători ai părţilor, experţi,
reprezentanţi ai unor entităţi stabilite de norme în vigoare etc.), procesul de mediere nu se poate
realiza.

3.2.3.1. Comunicarea verbală şi nonverbală

Obiectivul proceselor de comunicare conştiente este obţinerea unui anumit

comportament/rezultat din partea partenerului de proces.
În vederea eficientizării procesului de comunicare, acesta trebuie pregătit în funcţie de
obiectivele de atins, subiect, parametrii relaţiei dintre părţi, caracteristicile partenerilor de comunicare
şi ale mediului în care are loc comunicarea.

Comunicarea verbală eficientă

Un element de bază în cadrul procesului de comunicare îl constituie cuvintele, elemente ale
limbajului verbal.
Maximizarea şanselor de a atinge obiectivele propuse în procesul de comunicare se face şi
prin alegerea cuvintelor şi a modului de folosire a acestora în cadrul propoziţiilor şi al frazelor:
- cuvântul este un simbol care trebuie să aibă un conţinut – înţeles pentru partenerii de proces,
care este , în general, comun în cadrul unei aceleaşi culturi;
- cuvintele au o semnificaţie uzuală – denotaţie;
- fiecare cuvânt transmite informaţii complexe;
- în funcţie de parametri specifici, cuvintele pot căpăta înţelesuri şi valori distincte faţă de
semnificaţia uzuală a cuvântului – conotaţie;
- fiecărui cuvânt îi sunt asociate una sau mai multe imagini mentale – reproducerea cuvântului
declanşează apariţia imaginii mentale asociate, care produce efecte la nivel cognitiv, afectiv şi
comportamental ( ex. de mecanism verbal: în cazul în care cuvântul se referă la o stare/experienţă
emoţională, acestuia i se asociază o imagine/stare mentală care se află şi la baza producerii stării
emoţionale respective);
 - prin utilizarea unui cuvânt, acesta poate provoca reacţii, prin legătura dintre cuvinte, imagini,
stări mentale; aceste reacţii pot avea un anumit grad de previzibilitate (tipul şi nivelul reacţiilor
variază în funcţie de caracteristicile partenerilor de proces, de relaţia dintre aceştia, de mediu );
- mecanismele de gândire acţionează la nivel conştient şi subconştient.

▫ Cuvântul
- este instrument de transmitere a informaţiilor şi mijloc de relaţionare cu partenerul de proces
de comunicare;
- transmite informaţii despre conţinut şi despre emiţător (prin conotaţiile sale).
În cadrul procesului de mediere, se recomandă evitarea utilizării de:
- cuvinte şi expresii ezitante – de natură a pune la îndoială calitatea procesului aflat în
desfăşurare, competenţa, onestitatea, scopurile sau rezultatele acestuia (ex. ,,…Să vedem…”, ,,Nu ştiu
acum.”,,, …Să mai aşteptăm…” etc.);
- cuvinte şi expresii defensive – care pot determina o lipsă de încredere în competenţa
mediatorului şi în reuşita procesului de soluţionare a conflictului (ex. ,,Nu sunt aşa de sigur”, ,,Nu am
mai întâlnit ceva asemănător”, ,,Voi încerca” etc.);
- cuvinte si expresii agresive – provocări, verdicte, evaluări cu rezultat negativ legate de
persoană, de valorile sale, de mediul din care provine, de performanţele sale, orientări etc. (ex . ,,ai
curaj ?”, ,,Nu ştii nimic, eşti needucat, limitat.” etc.);
- cuvinte cu conotaţie negativă – induc stări negative (ex. violenţă, lovire, pedeapsă, pierdere,
pericol etc.);
- expresii, formulări care conţin negări – chiar dacă la nivel conştient mesajul este înţeles, la
nivel subconştient creierul face eforturi pentru a înţelege negarea şi va forma iniţial o imagine
contrară sensului iniţial al mesajului (ex. ,,nicio problemă” - se induce senzaţia existenţei unei
probleme, ,,nicio grijă”- se induce senzaţia existenţei unei ameninţări etc.).
Se recomandă utilizarea de cuvinte şi expresii pozitive sau cu efect pozitiv, mai precis cuvinte
şi formulări cu înţeles clar sau clarificator acolo unde situaţia o cere, să se facă referiri la prezent şi
viitor, utilizarea de exemple şi probe pozitive, inducerea unei stări de optimism prin oferirea de
încurajări şi de observaţii.

▫ Limbajul
Conceptul de limbaj comportă definiţii variate, în funcţie de domeniul în care este uzitat. De
exemplu, dicţionarul „Le Petit Robert” defineşte limbajul astfel:
- funcţie de exprimnare a gândirii şi de comunicare între oameni, pusă în practică prin
intermediul unui sistem de semne vocale (vorbire) şi eventual de semne grafice (scriere) care
constituie o limbă;
- sistem de semne vocale sau grafice care îndeplinesc aceeaşi funcţie;
- amsamblu al limbii (sistem abstract) şi al vorbirii (realizări);
- sistem secundar de semne creat pe baza unei limbi;
 - sistem de exprimare şi de comunicare asimilat limbajului natural.7

Limbajul este un sistem de convenţii utilizat pentru a comunica. Acesta este format din seturi
de simboluri, stimuli şi seturi de reguli cu ajutorul cărora se creează mesajele (informaţiile).

Limbajul uman utilizează stimuli :

- motorii/kinestezici – de mişcare;
- de contact – olfactivi (mirosuri);
– tactili;
- vizuali (litere, ideograme, simboluri tehnice, desene);
- auditivi (cuvinte, emisii vocale, sunete).

Actul de limbaj (comunicarea) trebuie să respecte regulile gramaticale şi semnificaţiile alocate

cuvintelor, în ceea ce priveşte transmiterea, interpretarea şi modul de formulare a mesajelor.
Eficienţa procesului de comunicare poate fi optimizată prin gestionarea corectă a comunicării
paraverbale şi nonverbale. Demersul trebuie să se realizeze atât la monitorizarea şi interpretarea
mesajelor emise de partenerul de proces, cât şi la adaptarea şi controlul propriilor mesaje paraverbale
şi nonverbale.
Interpretarea mesajelor trebuie făcută prin observarea, evaluarea şi interpretarea cât mai
multor informaţii transmise voluntar şi involuntar de partenerii implicaţi în procesul de comunicare.
Este obligatoriu să se acorde atenţie tuturor limbajelor – verbal, paraverbal şi nonverbal.
Procesul de interpretare a mesajelor şi de emitere a mesajelor răspuns se face la nivel conştient
şi subconştient.
Calitatea interpretării variază proporţional cu numărul, complexitatea, calitatea informaţiilor
recepţionate şi calitatea procesării, precum şi în funcţie de cunoştinţele, abilităţile, deprinderile,
experienţele şi atitudinile participanţilor la proces. Prin decodarea indicatorilor nonverbali şi
paraverbali se pot obţine informaţii de confirmare sau de infirmare.

Indicatorii cei mai des utilizaţi sunt:

- mimica – expresia facială comunică permanent (frunte încruntată – preocupare, furie,
frustrare; sprâncenele – mirare, surpriză; nas încreţit – neplăcere; nări mărite – furie,
încordare; buze strânse – ezitare, nesiguranţă, minciună; gura – zâmbet de satisfacţie, bucurie,
cinism, jenă sau rictus de furie, dezaprobare, nemulţumire etc.);
- orientarea si focalizarea privirii poate indica nevoia de aprobare, acceptare, încredere, gradul
de apropiere dorit/perceput de partenerii de comunicare (privire intimă, personală, de afaceri,
de anturaj, oficială); lipsa contractului vizual transmite informaţii privind nesiguranţa,
denaturarea adevărului, refuzul de a comunica); contactul vizual scurt şi repetat poate
7
Milton Cameron, Arta de a-l asculta pe celălalt, Secretele unei comunicări reuşite, Editura Practic, 2006,
traducere de Dana Zămosteanu
 semnifica ostilitate, cel lung şi fix poate indica sfidare; mişcarea globului ocular în sus indică
încercarea de a reaminti, în jos, tristeţe, timiditate, încercarea de a ascunde ceva; pupilele
dilatate indică emoţii puternice, de obicei pozitive, cele micşorate pot indica nesinceritate,
neplăcere; clipitul frecvent poate indica nesiguranţă, teamă; interlocutorii aflaţi în situaţii
negative au tendinţa de a ocoli privirea interlocutorului şi, din contră, caută privirea în situaţii
favorabile;
- postura – poate indica statutul social pe care o persoană îl are/doreşte, în mediu sau în relaţie
cu interlocutorul, oferă indicii asupra atitudinii, emoţiilor, temperamentului –
dominare/supunere, grad de interes, detaşare, plictiseală etc.
o postura poate fi:
- congruentă/noncongruentă – tip şi grad de răspuns faţă de partener (postura
congruentă – abordare similară cu cea a partenerului, postura noncongruentă – diferenţe
faţă de poziţia, statutul, prezenţa partenerului);
- de orientare – faţă în faţă (confruntare, comunicare), în unghi, paralel (colaborare);
- de includere / excludere – faţă de grup;
- aparenţa – sunt transmise informaţii prin intermediul formei corpului (ectomorf-fragil, înalt;
endomorf – rotund, scurt; mezomorf – atletic, înalt), a feţei, prin aspectul exterior
(îmbrăcăminte, accesorii etc.);
- prezenţa sau absenţa comunicării verbale, ton, timbru, cadenţă, volum al vocii pot oferi
indicii importante pentru decodificarea mesajelor recepţionate, oferind informaţii de sine-
stătătoare sau/şi de confirmare/ infirmare, subliniere a conţinutului transmis pe cale verbală;
- tipul de contact dintre interlocutori (vizual/tactil) poate oferi indicii importante pentru
determinarea naturii relaţiei propuse/dorite/stabilite între interlocutori:
o sinceritatea prin etalarea palmelor, desfacerea braţelor, ridicarea umerilor şi/sau
sprâncenelor;
o sinceritate /protecţie/ nivel de siguranţă/ tip de caracter prin tipul, durata, forţa
strângerii de mână;
o siguranţă/dominare/încredere în propriile forţe prin postura dreaptă, faţa şi privirea
îndreptată spre interlocutor, palma cu faţa în nas, mâini ţinute la spate, deget mare
îndreptat în sus, deget arătător îndreptat spre interlocutor, mâini în poziţie de coif etc. ;
o nesiguranţă/ posibilă denaturare a adevărului prin ascunderea mâinilor, lipsa
contactului vizual, ascunderea gurii, schimbare a poziţiei corpului etc.;
o teamă, nemulţumire, timiditate, respingere, disconfort, prin încercarea de ascundere a
trupului sau a feţei în spatele unor bariere reale sau simbolice (obiecte, mobilier,
accesorii, mâini încrucişate, poziţie oblică a corpului);
- poziţia relativă a partenerilor de comunicare sau a acestora faţă de elementele de mediu pot
indica şi/sau influenţa tipul de relaţie dorită sau existentă între aceştia:
o legătură şi distanţele de interacţiune dintre partenerii de proces şi dintre aceştia şi
componentele mediului de comunicare sunt este determinate de nivelul de confort
psihologic oferit de comportamente şi de distanţe;
 o proxemica este disciplina dedicată studiului comportamentului uman în relaţie cu
mediul, dezvoltată de Hall, Hidden Dimension (1996) ;
o decodarea mesajelor non-verbale de acest tip trebuie să ţină seama de valori socio-
culturale specifice şi de faptul că un mesaj poate constitui element de atenţionare,
judecăţile de valoare bazându-se pe corespondenţa unui număr semnificativ de
elemente care să ofere aceeaşi informaţie;
1. distanţe interpersonale – distanţa dintre doi parteneri de proces poate comunica
tipul şi nivelul de apropiere afectivă existentă sau dorită, de acceptare a
valorilor şi/sau conţinutului mesajelor transmise; cu cât distanţele sunt mai
mici, cu atât nivelul acestora este mai ridicat;
- zona intimă (0-50 cm);
- zona personală (50-130 cm);
- zona socială (130-350 cm);
- zona publică (peste 350 cm);

2. modul de poziţionare şi distanţa faţă de interlocutor pot oferi informaţii asupra

relaţiilor dintre parteneri, acestea putând fi de:
- independenţă;
- comunicare;
- cooperare;
- competiţie;
3. situarea interlocutorului în raport cu elementele constitutive ale mediului poate
oferi informaţii cu privire la nivelul său de încredere, stilul de comunicare şi de
angajare într-o eventuală dispută, intenţiile sale etc. ( ex. amplasarea
interlocutorului cu spatele la o sursă de lumină, în spatele unui birou, amplasarea pe
birou a unui număr mare de rechizite în spatele cărora se ascunde etc. pot sugera
lipsa de încredere );

Principii psihologice ale comunicării eficiente

Eficienţa în relaţiile interpersonale presupune dezvoltarea unor abilităţi specifice:
• capacitatea de înţelegere şi analizare a relaţiilor interpersonale;
• capacitatea de a rezolva problemelor ce pot interveni în cadrul relaţiilor interpersonale;
• abilităţi de comunicare;
• implicarea în mod echilibrat în relaţie;
• integrarea armonioasă în cadrul unui grup;
• cooperarea şi respectul faţă de partenerii de dialog.

▫ Dialog şi comunicare non-verbală

Orice element comportamental, orice mişcare, relevă un aspect intenţional şi unul non-
intenţional:
 - aspectul intenţional reprezentă scopul declarat al acţiunii şi adesea ţine de conţinutul
comunicării;
- aspectul non-intenţional reprezintă modalităţile non-intenţionale de reacţie ale unei persoane,
raportat la relaţia în care se găseşte.
Regula generală este că: în situaţia unei incongruenţe între ceea ce spune persoana şi limbajul
corporal, semnele comportamentului non-verbal au prioritate în apreciere.
Problema generală pe care şi-o propune psihologia comunicării nonverbale este să determine
prin intermediul cunoaşterii caracteristicilor structurii comportamentului expresiv, trăsăturile
definitorii ale unei persoane.
În mod caracteristic, comportamentul expresiv:
• nu este intenţionat sau motivat specific (decât în anumite cazuri când se urmăreşte în mod
expres un anumit efect);
• reflectă o structură personală profundă (nu depinde direct de trebuinţele de moment
sau de situaţie, dar este influenţat de acestea);
• este spontan;
• nu are scop specific;
• de obicei, este inconştient şi necontrolat.
În orice act de comunicare sunt implicate temperamentul şi caracteristicile personale ale
participanţilor, pentru că, în procesul de socializare, se dezvoltă diferite stiluri ale comportamentului
expresiv manifestate prin: scris, vorbire, mers, postură sau mod de aşezare, gestică, mimică.
Cercetările au relevat constanţa structurilor expresive în timp şi în mai multe situaţii. Există unele
diferenţe minime provocate de starea de spirit şi emoţie (emoţia modifică mai ales energia care
susţine expresia, dar structura expresiei rămâne constantă).

Ca factori determinanţi ai comportamentului non-verbal intervin:

• factorii culturali specifici, precum tradiţiile privind gestica, vorbirea, unele posturi; aceste
tradiţii conduc în timp la deprinderi de gestică, reguli generale de scriere, intonaţie a vocii etc.;
• condiţiile aleatorii de dispoziţie şi oboseală, care modifică mai ales energia (starea
depresivă restrânge mişcările, iar bucuria, euforia, dezinhibă mişcările şi creşte spontaneitatea);
• vârsta, cu influenţe mai ales asupra amplitudinii şi organizării mişcărilor;
• deprinderile de mişcare şi a ticurilor pot reprezenta manifestarea unui conflict sau a unei
tendinţe actuale sau pot reprezenta o imitaţie rămasă ca atare din copilărie sau din adolescenţă;
• sexul - există o tendinţă generală spre structuri gestuale diferite la cele două sexe;
• conflictele interioare pot conduce la maniere foarte specifice şi la indici non-verbali care
pot descifra stările respective.
Mai ales din prisma conflictelor, observarea şi înţelegerea indicilor acestora în comportament
poate fi utilă pentru optimizarea relaţiei de comunicare. Cunoaştere înseamnă în primul rând
capacitatea fiecărei persoane de a se cunoaşte şi a recunoaşte stările interioare specifice în anumite
comportamente. Dacă o persoană devine conştientă de propriile semnale ale limbajului corporal, va
putea înregistra şi recunoaşte semnalele ce vin dinspre ceilalţi. De exemplu, există o serie de gesturi
de izolare, care sunt un semn al tensiunii interioare, al unor complexe inhibate precum gesturile
repezite care trădează agresivitatea. La fel, degetele îndoite la extremităţi care indică resentimente şi
resemnare; mâna dusă des la nas care indică teama; degetele la buze, indică ruşinea; mâna legănată
între picioare indică frustrarea; degetul acoperit de cealaltă palmă, indicând trufia.
Cunoaşterea comunicării nonverbale, a expresivităţii comportamentului se realizează în
funcţie de 5 tipuri de indici: ţinuta, mimica, gestica, distanţa, intonaţia.

Mimica
Mimica este definită de ansamblul modificărilor expresive la care participă părţile mobile ale
feţei, respectiv ochii, sprâncenele, fruntea, gura, maxilarele, obrajii, bărbia.

Privirea
Prin intermediul privirii se stabileşte contactul vizual şi comunicarea intensă: ochiul ca
fereastră spre lume şi fereastră spre suflet.
• Un prim indice constă în gradul de deschidere al ochilor. Ochii larg deschişi indică
receptivitatea, interesul faţă de ceea ce se spune, un grad mare de informaţii ce pot
fi primite.
Receptivitatea poate, în funcţie de context, indica neştiinţa, absenţa sentimentului de teamă
sau culpă, ori încercarea de a înţelege situaţia.
Gradul de deschidere relativ redus indică neacceptarea şi rezistenţa faţă de informaţiile
primite; în context, suspiciunea sau tendinţa de ascundere sau simulare a gândurilor proprii, dar şi
oboseala şi starea de plictiseală; în general tendinţa de a primi o cantitate mică de informaţii.
Gradul de deschidere al pupilei este semnificativ în situaţia plăcere (deschidere mare),
neplăcere (deschidere mică) sau perplexitate, refuz (fixitate).
• Mobilitatea privirii poate fi apreciată în funcţie de frecvenţa mişcărilor pupilei.
Astfel, frecvenţa foarte mare este un indice pentru: lipsa fermităţii, a siguranţei; tendinţa de
a ascunde gândurile; sentimente de vinovăţie; stare de iritabilitate, nelinişte sau nervozitate.
Dacă frecvenţa este mică, mobilitatea redusă, este semnalată o reactivitate redusă şi o relativă
inerţie a emoţiilor.
Privirea fixă, imobilă poate indica înfumurare, refuzul de a răspunde situaţiei prezente,
plictiseală sau ostilitate.
Contactul vizual în sensul privirilor de control reprezintă un aspect esenţial al succesului unei
discuţii.

• Mobilitatea mimicii:
1. poate fi excesivă, indicând spontaneitate şi orientare spre acţiune;
2. excesivă alăturată de logoree, indicând inconstanţă sau instabilitate;
3. foarte scăzută sau imobilă, indicând o stare depresivă, sau lipsă contactului real în
comunicare;
 4. foarte accentuată, pe fond de agitaţie în gestică, indicând stări de tip maniacal.
Gestica
Un prim aspect care poate defini ceva din condiţia psihologică a unui om este dinamica
mişcărilor realizate cu mâinile, cu picioarele, cu întregul corp.
• Viteza foarte mare, potrivită sau lentă a mişcărilor, asociată cu gradul de
precizie al acestora implică anumite semnificaţii:
1. viteza mare alături de precizie mică indică un temperament coleric şi/sau stări de
hiperexcitabilitate;
2. viteza mare şi precizia bună implică un echilibru emoţional bun, încredere în sine,
calm; în unele situaţii pot însoţi tendinţa spre meticulozitate, grija pentru detalii;
3. viteza variabilă însoţită de imprecizie semnifică neîndemânarea datorată, în general,
lipsei de interes sau chiar unei mobilităţi reduse şi, în unele cazuri, inteligenţei practice scăzute;
4. viteza mare însoţită de amplitudinea mişcărilor (mai ales când sunt însoţite şi de
înclinaţia spre înainte şi de vorbirea cu ton ridicat) apare în stările de iritare dublate de dorinţa de
afirmare personală şi de dorinţa de a-şi exercita voluntar autoritatea;
5. când promptitudinea mişcărilor este variabilă iar mişcările apar împrăştiate şi multe,
putem să ne aşteptăm la o stare clară de enervare datorată hiperexcitabilităţii;
6. când apar blocaje în mişcările fireşti sau latenţe mari, se poate presupune un blocaj
afectiv, inhibiţie emoţională;
7. dacă mişcările sunt rare, cu o amplitudine mică (în general pe lângă corp) se poate
anticipa: o atitudine de apărare datorată temerii; o stare de oboseală, plicitseală sau apatie.
Din perspectiva direcţiei mişcărilor se pot deosebi mişcări pregnant "centrifuge" caracteristice
pentru tipul de temperament extrovertit, deschis spre exterior şi cu dorinţa de a comunica şi mişcări
"centripete", caracteristice pentru cel introvertit, focalizat pe sine însuşi cu dorinţa de izolare.

Apărare, defensivitate, plicitiseală:

• nevoie de protecţie: braţe încrucişate la piept;
• dezinteres, ostilitate: un picior peste braţul fotoliului;
• plictiseala, nevoia de a pleca: picior peste picior şi balansare;
• plictiseala, neacceptarea, oboseala: ochii mai puţin deschişi, privire în gol.

Cooperare:
• mâna spre cap, sau faţă;
• descheierea hainei;
• capul clătinat uşor.

Deschidere:
 • mâini deschise, palmele în sus;
• picioare neîncrucişate;
• ochii deschişi, pupila mai deschisă;
• descheierea hainei.

Evaluare, stare de pasivitate sau meditativă:

• interes, atenţie, concentrare: o mână sprijină obrazul;
• gânditor, evaluativ: prinderea bărbiei în mână, corpul uşor legănat;
• evaluare critică: ochelarii căzuţi pe vârful nasului privind peste ochelari;
• reflectarea asupra situaţiei: o foarte înceată şi deliberată luare a ochelarilor de pe nas
şi ştergerea lentilelor (chiar dacă nu este necesar);
• concentrarea pentru luarea unei decizii: ritm alert de mişcare, fără a vorbi;
• neacceptare, rezistenţă faţă de ceea ce primeşte: uşoară îngustare a ochilor;

Frustrare, nervozitate:
• starea de tensiune: mâinile strâns încleştate; frecarea palmelor; uneori buzele
strânse;
• hotărârea, dar ostilitatea acţiunii: încleştarea mâinilor în pumni;
• gest de mustrare: indicarea cu ochelarii spre interlocutor;
• defensiv, în încurcătură: palma dusă la spatele gâtului;
• lovirea în pământ sau într-un obiect imaginar;
• nesinceritate: palmele sunt ascunse sub masă;
• nervozitate: persoana se agită pe scaun, pune mâna la gură în timp ce vorbeşte, nu
se uită la partenerul de discuţie, strânge maxilarele, clipeşte des

Încredere în sine:
• în context de autoritate: mâinile se împreunează la spate, iar bărbia este împinsă
înainte;
• dominanţă, posesiune, sprijin pe proprietate: gestul de a pune piciorul pe masă, pe
birou;
• dominare: plasarea unui obiect în spaţiul dorit; lăsarea pe spate cu ambele braţe
 sprijinind capul
• mâinile ţin reverele hainei;
• mâinile în buzunare cu degetele mari în afară.
Autocontrolul unei stări tensionale:
• mascarea anxietăţii, frustrării, presiunii: ţinerea un braţ la spate şi strângerea
acestuia tip "cleşte";
• mişcări sau posturi de ameninţare: încleştarea pumnilor, prinderea încheieturii sau
braţului;
• manifestarea ostilităţii pe o ţintă substituită: bate cu pumnul în masă, trânteşte uşa.

Acceptare:
• loialitate, devotament: mâinile duse la piept (mai ales la bărbaţi);
• gesturi de atingere a interlocutorului cu semnificaţia de afecţiune, confort când
gesturile sunt lente sau cu semnificaţia de dorinţă de a întrerupe când gestul este
rapid, sau cu sensul nevoii de reasigurare că "totul este O.K."
• trezirea şi creşterea interesului: capul înclinat pe o parte şi privirea în sus, priveşte
lateral cu sprâncenele încruntate

Aşteptare, atenţie:
• interesul pentru activitate: frecarea palmelor, pauze în vorbire;
• atenţia: mâna la tâmplă.

Superioritate:
• picioarele pe scaun, birou;
• strângerea mâinii ferm, de obicei cu palma deasupra mâinii celuilalt (dominare
fizică);
• dominare: mâinile la ceafă cu aplecare spre spate, mişcă braţele cu palmele în jos.

Suspiciune, secretizare:
• opoziţie faţă de obiective: gesturi cu mâna stângă;
• respingere: braţe încrucişate şi privirea spre lateral;
• negaţie: atingere sau uşoară frecare sau ştergere a nasului (de obicei cu indexul),
deseori cu rotirea corpului sau mişcarea în scaun, întoarcerea corpului înspre
profil;
 • pregătirea răspunsului: ştergere, frecare a lobului urechii cu indexul;
• îndoiala: ştergerea ochiului;
• dezacord faţă de cele auzite: se culege o scamă reală sau imaginară.

Spontaneitate, promptitudine, orientare spre acţiune:

• mâinile pe şolduri;
• aşezarea pe marginea scaunului;
• braţe sprijinite pe masă, pe palme, capul înainte (cu agresivitate);
• tendinţa de dominare: înclinare spre interlocutor şi deplasarea până la o "distanţă
intimă" faţă de acesta.

Distanţa între interlocutori

Zona intimă
Se extinde până la 50 cm în jurul unei persoane. Se permite accesul în această zonă numai a
persoanelor care se bucură de mare încredere. Încălcarea zonei intime este percepută ca o formă de
agresiune, de presiune psihică. Pătrunderea în zona intimă este apreciată de interlocutor ca o
desconsiderare. Apărarea zonei intime se manifestă spontan.
În general, cu cât o persoană este mai nesigură, cu atât mai mult suferă în urma unei încălcări
a zonei sale intime.
Este considerată prima zonă invizibilă, în imediata apropiere a corpului, cu o lungime
aproximativă de jumătate de braţ. Condiţia primordială pentru a permite de bunăvoie accesul în zona
intimă este încrederea şi sentimentul de siguranţă. Dacă, însă, în zona noastră intimă vor pătrunde
persoane care nu au primit acceptul nostru, acest fapt va fi văzut ca o invadare a spaţiului nostru intim
şi vom reacţiona în consecinţă.
În plan psihic, individul se află pe o poziţie defensivă, iar organismul reacţioneayă ca atare, în
intenţia firească de a se apăra. De aceea, aglomeraţia din lift sau tramvai creează disconfort şi iritare.
Dăm mâna cu cei pe care ăi întâlnim pentru prima dată, tocmai pentru a-i menţine la distanţa braţului
întins.

Zona personală
Începe la limitele zonei intime şi se extinde până la 130 cm. Întinderea spaţiului personal
diferă în funcţie de psihologia persoanei şi de factori demografici şi culturali. În această zonă sunt
acceptaţi să pătrundă prietenii buni, membrii familiei, colegii mai apropiaţi, cei cu care o persoană
comunică plăcut şi eficient.
Într-o sală de şedinţe se poate observa fenomenul zonei de siguranţă care funcţionează în
alegerea unui loc şi apoi păstrarea de-a lungul activităţilor care se desfăşoară în acea sală:
comportamentul de stăpânire şi apărare a teritoriului. Fiecare îşi caută un loc în care să fie cel puţin la
o distanţă faţă de altul, ceea ce corespunde zonei personale, iar după pauză resimte nevoia de a-şi
relua teritoriul "odată cunoscut".
Este considerată a corespunde distanţei la care două persoane se pot atinge dacă întind braţele
şi este marcată de lungimea braţului întins, cu pumnul strâns. Comunicarea orală devine dominantă,
iar vocea poate rămâne moderată ca intensitate. Gradul de familiaritate în cadrul acestei zone rămâne
încă ridicat. Atunci când persoane străine intră în zona personală, devenim nervoşi, vorbirea -
precipitată, incoerentă, conducând până la gesturi de retragere sau de distanţare ca o reacţia la gestul
lor.
Gradul de familiaritate al interlocutorilor rămâne ridicat, în sensul că doar soţia, iubita, copiii
şi prietenii intimi pot locui foarte bine în această zonă. Vorbim aici de o semnificaţie psihologică
specială: soţia sau soţul ar putea fi geloşi dacă o altă femeie sau un alt bărbat ar pătrunde în acest
spaţiu. Se activează instinctul de „proprietate” asupra partenerului.

Zona socială
Zona socială este rezervată contactelor interpersonale de natură superficială, cunoscuţilor,
majorităţii colegilor şi majorităţii şefilor. Este ceva mai depărtată de corp decât zona relaţiei
personale. Dacă aceste distanţe sunt depăşite involuntar persoana resimte o stare de neplăcere, poate
chiar enervare "din senin".
Se întinde de la zona personală până la 3,5 m.
Este considerată zona rezervată ca zona întâlnirilor şi comunicărilor cu carcater socal,
comunicare în care nu este necesară personalizarea interlocutorilor. Distanţa socială se impune de la
sine în cazul în care în această zonă apar persoane străine şi interlocutori ocazionali. Distanţa este
întâlnită şi între partenerii de afaceri în cadrul primei lor întâlniri. Distanţa permite studierea
interlocutorului de la distanţă în condiţii de siguranţă, anterior momentului în care se poate constata
că persoana este de încredere. Când individul consideră că se află în siguranţă, următorul pas este
acela de a-i permite accesul în zona personală, unde comunicarea şi interacţiunea interpersonală este
mai eficientă şi mai intimă. Zona socială este influenţată şi de poziţia socială a individului: cu cât
acesta este mai important, cu atât zona lui socială este mai mare.
Adesea, acest tip de distanţă este marcat de masă, ghişeu etc. A nu respecta distanţa socială
acolo unde ea se impune, înseamnă asumarea riscului de a deranja, irita şi enerva interlocutorul, de
cele mai multe ori la un nivel inconştient.

Zona publică
Începe după distanţa de 3,5 m. Această zonă îşi pierde caracterul personal şi are în vedere
orice distanţă care intervine când are loc o întâlnire cu persoane necunoscute sau vag cunoscute:
distanţa dintre doi vecini care discută, dintre un trecător care întreabă ceva şi cel întrebat etc.
În general, se poate observa legătura dintre indiferenţa faţă de celălalt şi tendinţa de a nu
păstra distanţa: apropierea accentuată, până în zona intimă a unei persoane, înseamnă a-l
desconsidera, a "te băga prea mult în sufletul lui".
Este considerată zona dincolo de care comunicarea îşi pierde atât caracterul interpersonal, câ
şi pe cel social. Nu mai avem de-a face cu un interlocutor, ci doar cu o prezenţă publică. Relaţiile şi
discursul au caracter oficial. Dispare în totalitate nota de intimitate şi de personalizare a comunicării,
mesajul nu mai este adresat fiecărui ascultător în parte.
Este tipul de distanţă în raporturile oficiale, rezervată celor ce se adresează unui grup de
ascultători, de pe o poziţie oficială, dominantă: profesori, preoţi, judecători, politicieni, comandanţi,
preşedinţi etc.

▫ Intonaţia şi alte semnale legate de vorbire

Pentru înţelegerea importanţei pe care o are intonaţia, trebuie sesizată diferenţa dintre un text
spus fără nici un fel de intonaţie, şi gradul de dificultate în urmărirea a ceea ce se spune, faţă de
situaţia inversă, un text spus într-un spectacol de divertisment în care tocmai intonaţia aduce
informaţia şi determină creşterea atenţiei faţă conţinutul şi sensul celor prezentate.
Ritmul vorbirii se evidenţiază în situaţia în care o persoană nu este obişnuită cu o anumită
cadenţă în vorbire. Deşi nu are o valoare informaţională, este sesizat rapid şi poate provoaca un
disconfort persoanei care nu este familiarizat cu acesta. Intonaţia conţine în sine multe indicaţii, atât
în ceea ce priveşte conţinutul a ceea ce se spune, cât şi în privinţa relaţiei dintre persoanele care
comunică.
Pauzele în comunicare se fac din mai multe motive: pentru a sublinia anumite idei, a oferi
timp pentru reflectare, a da celuilalt posibilitatea să se exprime sau când o persoana este concentrată
spre altceva. Din acest punct de vedere, chiar dacă pauza nu reprezintă foarte mult din perspectiva
conţinutului, adesea oferă foarte multe date despre starea de spirit a celui care vorbeşte.
Intensitatea sonoră crescută faţă de normal poate semnifica fie dorinţa de a se impune, ,,cu
glas tare", fie faptul că persoana se angajează total, activ în ceea ce spune. În acelaşi mod, când cineva
brusc vorbeşte încet, atenţia interlocutorului se va îndrepta exact spre acele cuvinte rostite încet dintr-
odată.
Stările de neplăcere, de nesiguranţă conduc, dimpotrivă, la neclaritate în rostirea cuvintelor.
Cu cât interlocutorul este mai nesigur de ceea ce spune, cu atât mai puţin precisă va fi pronunţia
fiecărui cuvânt în general. Fenomenul poate fi observat în situaţia unei prelegeri în care oratorul
începe brusc să se exprime confuz când prezintă un anumit aspect.

▫ Comportamentul nonverbal al oratorului

Regula I susţine că este important ca o persoană să se îmbrace în conformitate cu ceea ce este
şi cu situaţia în care se află.
Regula a II- a se referă la postură: un vorbitor inspiră încredere în sine în funcţie şi de postura
pe care o alege. Postura reuşită este cea care lasă loc plămânilor să respire, coloanei vertebrale să se
alungească (nu să se comprime), pentru reducerea tensiunii. O bună postură trebuie gândită ca o
continuă dinamică, o mişcare spre înainte a tuturor părţilor corpului.
Regulă a III-a priveşte faptul că mâinile şi degetele pot servi ca semne de punctuaţie, accesorii
vizuale în sprijinul textului. Mâinile şi degetele nu trebuie însă folosite ca un limbaj al semnelor. Ele
trebuie să rămână în câmpul vederii periferice - nu centrale - ale celor ascultă.
 Regula a IV-a: vocea trebuie să fie energică, cu o gamă largă de intonaţii, o diversitate de
inflexiuni şi accentuări care să menţină trează atenţia celor prezenţi, iar modul de exprimare trebuie să
asigure o bună înţelegere a mesajului transmis de către orator.
Regula a V-a: dacă ascultătorilor le sunt mai necunoscute informaţiile date, ritmul de
prezentare trebuie să fie mai lent.
Regula a VI-a priveşte modularea intonaţiei asociată ritmului: discursul oratorului nu trebuie
să fie monoton şi lipsit de efecte de intonaţie, pentru că modul de ridicare şi coborâre a vocii
furnizează informaţii legate atât de planul conţinutului, cât şi în cel relaţional.
Regula a VII-a se referă la folosirea adecvată a pauzelor în vorbire. Acestea indică fie dorinţa
de a reflecta, fie de a da posibilitatea celui care ascultă să mediteze şi să reţină cele afirmate anterior.
Pauza marchează sfârşitul unui pasaj semnificativ şi intervine adesea, înainte de a trece la un alt pasaj
semnificativ.
Regula a VIII-a: zâmbetul. Un semn al sănătăţii mentale este capacitatea de a zâmbi, de a nu fi
crispat şi tensionat, mai ales că acesta denotă destindere.
Regula a IX-a: semnalele nonverbale trebuie să coincidă cu cele verbale. Ceea ce convinge
este corespondenţa dintre planul verbal şi cel nonverbal. Nesiguranţa în unul dintre planuri determină
lipsa de armonie din comportament, care poate fi interpretată eronat cu privire la credibilitatea
vorbitorului şi la cele afirmate de către acesta.
Regula a X-a: Gesturile trebuie să sugereze deschidere. Acest aspect poate fi esenţial în
special datorită faptului că o atitudine închisă se asociază cu gesturi închise: persoana care îţi trage
capul şi umerii indică tendinţa de a se închide în sine, de a se ascunde.
Gesturile închise susţin o atitudine de închidere sau o preced. Închiderea în sine este posibil să
nu apară efectiv, dar ea este "pusă în joc" de gestica de repliere pe propriul corp care pare să izoleze
vorbitorul de ceilalţi.

3.2.3.2. Ascultarea activă

Partenerii din cadrul procesului de comunicare trebuie să aibă în vedere că:

- viteza de procesare mentală este de aproximativ 500 cuvinte/minut;
- viteza de vorbire este de:
- 50 cuvinte/minut – valoare medie, în cazul unei prelegeri/unui curs;
- 70 cuvinte/minut – valoare medie, în cazul vorbirii relaxate de socializare;
- 150 cuvinte/minut – valoare de limită, în condiţii de implicare emoţională sau de
performanţă.
Astfel, capacitatea mentală de procesare a receptorului nu este angajată decât în mică măsura,
acesta având tendinţa naturala de a capta si procesa şi alţi stimuli faţă de cei transmişi de emiţător;
faptul poate determina diminuarea atenţiei sau captarea atenţiei sale de către un alt emiţător (eficienta
procesului de comunicare scade).
Ascultarea activă este modalitatea de a construi un climat de încredere şi siguranţă, de a-i
transmite interlocutorului că este urmărit cu interes. Prin ascultarea activă se transmite dorinţa de a
oferi ajutor, este sprijinit interlocutorul să-şi identifice şi clarifice propriile probleme, să-şi înţeleagă
reacţiile, atitudinile şi este încurajat să vorbească despre acestea.
Ascularea activă este o acţiune care constă în adoptarea anumitor atitudini şi în utilizarea
anumitor tehnici într-un efort de înţelegere a persoanei, a trăirilor sale interioare, cu scopul de a o face
să-şi conştientizeze singură nevoile, aşteptările şi posibilităţile şi, prin urmare, să accepte şi să-şi
poarte de grijă mai bine.8
Ascultarea activă este o competenţă comunicaţională care are la bază abilităţi de a securiza
afectiv vorbitorul, de a clarifica conţinutul comunicării (când este nevoie) şi de a depăşi blocajele
care apar datorită unor atitudini ostile ale interlocutorului.
Calitatea de bun ascultător se demonstrează prin capacitatea de a fi atent la mesajul transmis,
de a confirma şi răspunde la cele exprimate de o altă persoană, fără recomandări sau sugestii
premature.
Astfel, cel care asculta, trebuie să :
- nu judece;
- nu critice ( pentru că, în caz contrar,se generează justificări şi este blocată comunicarea);
- nu comenteze;
- nu întrebe ”de ce?” (fiecare persoană are propriile motive pentru a acţiona intr-un anumit fel);
- respecte părerea interlocutorului;
- evite să inducă pareri personale sau atitudini;
Ascultarea activă implică trăiri emoţionale care fac posibila şi încurajează relaţionarea şi prin
folosirea empatiei (capacitatea partenerilor de proces de comunicare de a înţelege comportamentul,
situaţia, valorile, nevoile, interesele, dorinţele, limitările, poziţiile celeilalte/celorlalte părţi cu care se
află în proces de comunicare şi de a se comporta în consecinţă – experimentarea pentru o perioadă de
timp a sentimentelor celeilalte părţi. Pentru a deveni empatică, orice persoana îşi poate adresa o serie
de întrebări care să o ajute să-l înţeleagă mai bine pe interlocutor: „Ce încearcă să-mi spună?”, „Ce
înseamnă acest lucru pentru el?”, „Cum vede el problema?”, „Care sunt sentimentele lui şi ce emoţii
simte?”.

Comunicarea empatică cu partenerul de proces de comunicare implică:

- adaptarea mesajelor verbale, paraverbale şi nonverbale proprii la situaţia de comunicare
(adaptare ton, frecvenţă, gestică etc.)
- facilitarea comunicării în sensul transmiterii către emiţător a confirmării faptului că situaţia,
comportamentele, valorile, nevoile, interesele, dorinţele, limitările, poziţiile sale au fost corect
înţelese şi emiterea de semnale de interes şi încurajare, valorizare, de expresii ale interesului propriu
faţă de partenerul de comunicare şi conţinuturile transmise de acesta;
- clarificarea informaţiilor transmise în mod explicit şi implicit, în scopul înlăturării riscurilor
de interpretare eronată, obţinerea de informaţii suplimentare, explorarea de alte aspecte ale
problemelor (prin adresarea de întrebări);

8
M. Cameron, op.cit.
 - verificarea corectitudinii receptării – verificarea înţelesurilor şi interpretărilor alocate unor
noţiuni, cuvinte, informaţii, stări (prin adresarea de întrebări); prin aceasta se transmit şi informaţii
privind nivelul de interes cu care se face recepţia;
- urmărirea, consemnare şi rezumarea secvenţelor şi elementelor discursive, ideilor, faptelor,
problemelor etc. conţinute în mesajele transmise de partenerul de proces, în scopul de a verifica dacă
actul de comunicare a fost clar, complet, corect transmis şi înţeles, precum şi pentru a constitui un
suport pentru analizarea informaţiilor primite şi pentru formularea mesajelor de răspuns;
- reflectarea sentimentelor emiţătorului – înţelegerea şi afirmarea faptului că starea afectivă a
partenerului este înţeleasă şi valorizată; se realizează în vederea echilibrării tensiunilor emoţionale
simţite şi exprimate de partenerul de proces.
Ascultarea activă presupune şi comunicare verbală, nonverbală şi paraverbală şi are în vedere
alternarea timpilor de ascultare eficientă cu timpi de emitere de mesaje pozitive prin utilizarea de
tehnici de comunicare, printre care:
a) verificarea – adresarea de întrebări în vederea confirmării înţelegerii corecte a
conţinutului informaţiei recepţionate (ex. din ce ai spus am înţeles că …; este
corect ce am înţeles?) ;
b) reflectarea – reluarea informaţiilor originale sub o formă uşor modificată, indicând
sursa lor de provenienţă (ex. ai spus ca ti-a ajuns …);
c) citarea – reproducerea de secvenţe lingvistice/idei/cuvinte din mesajul
emiţătorului; reproducerea trebuie să fie exactă şi să fie atribuită în mod formal
autorului său;
d) parafrazarea – traducerea/reformularea ideilor conţinute în mesajul original prin
utilizarea cuvintelor proprii receptorului; ideile parafrazate trebuie atribuite în mod
formal autorului lor; de cele mai multe ori mesajul parafrazat este mai scurt decât
cel original;
e) rezumarea – selectarea si traducerea/reformularea ideilor principale conţinute in
mesajul original prin utilizarea cuvintelor proprii receptorului; ideile rezumate
trebuie atribuite în mod formal autorului lor;
f) recadrarea – selectarea si traducerea/reformularea unor idei conţinute în mesajul
original prin utilizarea cuvintelor proprii receptorului şi modificarea contextului în
care, iniţial aceste idei au fost încadrate; se recomandă ca ideile recadrate să fie
atribuite in mod formal autorului lor;
Dacă prin reflectare se reiau informaţiile originale ale vorbitorului, recadrarea oferă o noua
perspectivă a situaţiei. Astfel, dacă se afirma ceva negativ, reflectarea a ceea ce s-a spus poate
intensifica sentimentele şi percepţiile negative, dar recadrarea favorizează o abordare într-o lumina
neutră sau pozitivă.
Tehnica recadrării poate fi utilizată pentru:
1. clarificarea şi înţelegerea problemelor, nevoilor şi intereselor părţilor;
Afirmaţia iniţială: Toţi angajaţii dvs. ar trebui înlocuiţi!
Afirmaţia recadrată: Cum ar fi comportamentul ideal al unui angajat din punctul dvs de
vedere?
 2. crearea unei noi perspective în analizarea situaţiei conflictuale sau in generarea unor
soluţii;
Afirmaţia iniţială: Acest plan de afaceri va fi un esec!
Afirmaţia recadrată: Ce consideraţi că ar trebui îmbunătăţit la acest plan de afacere ca sa
devina rentabil?
3. accentuarea aspectelor pozitive;
Afirmaţia iniţială: Nu merge niciodată cu copiii in parc, nici măcar in week-end!
Afirmaţia recadrată: Cum se implica soţul dvs în creşterea si educarea copiilor?
4. schimbarea accentului de pe trecut pe viitor, de pe aspectele negative, pe cele pozitive;
Afirmaţia iniţială: Mi-a greşit toate comenzile clienţilor!
Afirmaţia recadrată1: Cum doriţi să fie colaborarea dvs in viitor?
Afirmaţia recadrată2: Care sunt aspectele colaborării care v-au atins aşteptările?
5. neutralizarea limbajului (mediatorul va folosi termeni neutri pentru a înlătura părtinirea,
poziţiile şi judecata);
Afirmaţia iniţială: Este un mincinos! Nu poţi avea încredere in el!
Afirmaţia recadrată: Dvs. consideraţi că dl Ionescu v-a transmis informaţii incomplete şi
ezitaţi în prezent să vă mai bazaţi pe afirmaţiile sale.
g) încurajarea – confirmarea faptului că intenţiile emiţătorului sunt înţelese de
receptor şi motivarea acestuia de a continua în acelaşi mod, cu privire la acelaşi
subiect etc. (ex. te rog să spui mai multe despre acest subiect);
h) confirmarea – întărirea convingerii pe care o are emiţătorul asupra justeţii,
oportunităţii, valorii enunţului sau a demersului său (ex. …şi eu sunt de acord cu ce
ai spus/făcut…);
i) clarificarea – adresarea de întrebări sau/şi cererea de informaţii suplimentare
pentru a înţelege mai bine conţinutul sau/şi intenţia emiţătorului (ex. nu am înţeles
foarte bine …poţi, te rog să îmi spui).
j) concentrarea – are rolul de a readuce discuţia spre aspectele care fac obiectul
medierii (ex. să revenim la agenda de probleme…)

Comunicarea nonverbală din cadrul ascultării active se realizează într-un procent de 60 % prin
contact vizual, dar şi prin mimica feţei care trebuie să fie binevoitoare, să inspire calm si încredere. În
acelaşi timp poziţia corpului trebuie să fie deschisă, relativ relaxată, iar distanţa dintre participanţii la
procesul de comunicare trebuie să fie optimă pentru crearea confortului psihologic. Pauzele în vorbire
sunt importante, stimulează monologul persoanei, oferă posibilitatea de a conştientiza ceea ce se
întâmplă, se permite completarea, concretizarea, corectarea celor spuse.
Comunicarea paraverbală are în vedere utilizarea unui ton care trebui să fie blând, binevoitor,
de acceptare, adaptat situaţiei, dar şi distanţei dintre vorbitor şi interlocutor.
Ascultarea activă are rolul de a reduce agresivitatea în situaţii conflictuale prin faptul că
atunci când o persoana acuză, reproşează, critică, dacă se simte ascultată, se calmează ( se simte
înţeleasă şi acceptată). Ideea de bază este aceea că sentimentele sunt cauza comportamentului şi
acestea pot fi înţelese, schimbate sau modificate.
 Elementele de comunicare nonverbală care însoţesc frecvent aceasta metodă sunt:
- tăcerea ( permite interlocutorului sa-si exprime ideile si implicit se realizează empatia);
Trebuie să ştim să respectăm şi să recunoaştem momentele de tăcere, fiindcă tăcerile, contrar
impresiei multora, sunt tot atât de grăitoare şi de importante ca şi limbajul, verbal şi non-verbal.
Trebuie totuşi să facem distincţie între „tăcerea goală” şi „tăcerea plină”.
Cea dintâi îţi dă impresia că ai rămas singur; este o tăcere care creează un disconfort şi te
invită, nici mai mult, nici mai puţin, să schimbi subiectul. A doua, cea calificată drept „tăcere plină”,
îţi dă senzaţia că interlocutorul tău reflectează, îşi pune întrebări, intră în contact cu sentimentele şi
emoţiile sale.
Atunci când interlocutorul tău îşi acordă un moment de tăcere, respectă-i voinţa, nu da vreun
semn de nerăbdare – dacă este vorba despre o tăcere plină, nu trebuie în niciun caz să-l întrerupi. În
concluzie, trebuie să existe o sincronizare.
- modul de adresare a întrebărilor (întrebările sunt adresate pe un ton calm, sunt adaptate
situaţiei, au scopul de a furniza informaţii despre problemele, nevoile, sentimentele şi
interesele celuilalt);
- tehnica reformulării (interlocutorul va recunoaşte ca într-o oglindă imaginea a ceea ce tocmai
a rostit, va fi ajutat să îşi clarifice propriul punct de vedere, se va simţi înţeles şi încurajat să
continue să se exprime).
Prin toate aceste tehnici şi prin atitudinea care se cere a fi adoptată, ascultarea activă permite
depăşirea unor bariere importante în comunicare, dezamorsarea conflictelor şi stabilirea de relaţii
pozitive cu ceilalţi.
Exista şi bariere ale ascultării active, şi anume:
- glasul raţiunii - ascultarea propriilor gânduri concomitent cu ascultarea celuilalt;
- judecata - emiterea de aprecieri despre cel ce vorbeşte, cunoscut fiind faptul că apreciem
greşit la început;
- filtrarea - alegerea numai a unor informaţii date de vorbitor şi ignorarea celorlalte, fără criterii
pertinente;
- anticiparea – credinţa proprie că este cunoscut ceea ce interlocutorul abia urmează să afirme,
înainte ca acesta să-si finalizeze efectiv ideea.

3.2.3.3. Bariere de comunicare în conflict

În procesul de comunicare, „bariera” reprezintă orice lucru care reduce fidelitatea sau
eficienţa transferului de mesaj.

Bariere de limbaj :
• aceleaşi cuvinte au sensuri diferite pentru diferite persoane;
• cel ce vorbeşte şi cel ce ascultă se pot deosebi ca pregătire şi experienţă;
• starea emoţională a receptorului poate deforma ceea ce acesta aude;
• ideile preconcepute şi rutina influenţează receptivitatea;
 • dificultăţi de exprimare;
• utilizarea unor cuvinte sau expresii confuze.

Barierele de mediu sunt reprezentate de:

• climat de muncă necorespunzător (poluare fonică ridicată);
• folosirea de suporţi informaţionali necorespunzători;
• climatul locului de muncă poate determina angajaţii să-şi ascundă gândurile adevărate,
pentru că le este frică să spună ceea ce gândesc.

Poziţia emiţătorului şi a receptorului în comunicare poate, de asemenea, constitui o bariera din

cauza:
• imaginii pe care o are emiţătorul sau receptorul despre sine şi despre interlocutor;
• caracterizării diferite de către emiţător şi receptor a situaţiei în care are loc comunicarea;
• sentimentelor şi intenţiilor cu care interlocutorii participă la comunicare.

Barierele de concepţie :
• existenţa presupunerilor;
• exprimarea cu stângăcie a mesajului de către emiţător;
• lipsa de atenţie în receptarea mesajului;
• concluzii grăbite asupra mesajului;
• lipsa de interes a receptorului faţă de mesaj;
• rutina în procesul de comunicare.
Deşi îmbracă forme diferite, constituind reale probleme în realizarea procesului de
comunicare, barierele nu sunt de neevitat, existând câteva aspecte ce trebuie luate în considerare
pentru înlăturarea lor:
- planificarea comunicării;
- determinarea precisă a scopului fiecărei comunicări;
- alegerea momentului potrivit pentru efectuarea comunicării;
- clarificarea ideilor înaintea comunicării;
- folosirea unui limbaj adecvat.

Blocaje în comunicare pot apărea datorită întreruperii procesului de comunicare prin:

- acordarea de semnificaţii diferite aceloraşi semnale si simboluri – diferenţe cauzate de
interpretări neuniforme, diferenţe culturale, experenţiale şi/sau de competenţă ale partenerilor de
proces;
- proiectare – atribuirea de idei, valori sentimente, dorinţe proprii receptorului, dar alocate
partenerului de comunicare (deşi acesta nu le are );
- emitere de judecăţi de valoare – concentrarea receptorului asupra judecării unor elemente
din conţinutul mesajului primit, înainte de finalizarea acestuia;
 - efectuarea de comparaţii – efectuarea de către receptor de comparaţii între persoana sau/şi
mesajul emiţătorului şi alte persoane/idei; realizarea de asociaţii de idei, care însă nu are legătură cu
realitatea procesului de comunicare;
- distragere – scăderea nivelului de atenţie acordat emiţătorului prin efectuarea de activităţi
voluntare sau involuntare (răsfoit de hârtii, jocul cu diferite obiecte, privire transpusă de la emiţător
spre alt obiectiv etc.);
- filtrare – ascultarea/perceperea selectivă a părţilor considerate de interes sau a celor care sunt
în concordanţă cu ceea ce receptorul este dispus să asculte şi ignorarea celorlalte;
- concentrare asupra răspunsului pe care receptorul intenţionează să-l dea emiţătorului, fără a
urmări continuarea mesajului acestuia;
- deraiere – schimbarea liniei/subiectului discuţiei ca urmare a identificării unor noi obiective
de interes, dar fără legătură cu subiectul;
- asumare – concentrarea asupra a ceea ce receptorul crede că transmite/ doreşte să transmită
emiţătorului, nu asupra realităţii;
- control exagerat asupra procesului/partenerului – încercarea de a controla partenerul sau/şi
de a acapara procesul;
- rostirea de prelegeri sau predici – pot fi înţelese de partener ca indicatori de desconsiderare,
de pretinsă superioritate;
- enunţarea de ameninţări - încercarea de a controla procesul prin prezentarea de alternative
coercitive;
- utilizarea interogatoriului sau adresarea de serii de întrebări – sunt de natură a pune
partenerul în defensivă sau de a contra-ataca;
- adresarea de provocări – măreşte gradul de competitivitate şi presupune un comportament
adversarial.

3.2.3.4. Formularea întrebărilor

Eficientizarea procesului de comunicare se poate realiza şi prin adresarea de întrebări către

interlocutori (partenerii de proces).
Se pot utiliza:
- întrebările deschise – se oferă loc şi spaţiu pentru răspunsuri complexe, elaborate, comentarii,
interpretări; pot duce la scăderea eficienţei schimbului de informaţii, dar pot creşte calitatea
informaţiei şi a relaţiei (ex. ,,Ce părere aveţi despre…?”) ;
- întrebări închise – răspunsul ce poate fi dat este scurt, fără interpretări şi comentarii
(răspunsul poate fi dat prin da sau nu); folosirea intensivă poate duce la disconfort datorită faptului că
emiţătorul condiţionează comunicarea partenerului său (ex. ,,Ai absolvit examenul?”);
- întrebări sugestive – oferă sprijin în formularea răspunsului, dar poate denatura calitatea
informaţiei de răspuns (ex. ,,Sunteţi de acord / credeţi că parametrii de mediu influenţează
interpretarea mesajelor?”);
- contra - întrebări – oferă timp de gândire în formularea răspunsului solicitat în prima instanţă
şi poate oferi cadrul necesar obţinerii de noi informaţii; folosirea poate genera o imagine negativă a
persoanei care o foloseşte şi poate produce disconfort partenerului de comunicare (ex. ,,…Dar tu ce
crezi despre asta?”) ;
- întrebări de bază sau iscoditoare (ce, de ce, cine, când, cum, unde, care?) – pot fi utilizate în
scopuri de informare, clarificare, reexaminare, diferenţiere, evidenţiere etc.; adresând interlocutorului
aceste întrebări, succesiv, se poate acoperi întregul spectru de informaţii relevante pentru un anumit
subiect/aspect; se recomandă adresarea întrebărilor de bază urmărind o linie logică şi intercalarea lor
în discuţia cu partenerul de comunicare, astfel încât să se evite inconvenientele produse de seriile de
întrebări;
- serii de întrebări – adresarea mai multor întrebări consecutive poate avea scopuri diferite (de a
obţine informaţii, clarificări, de a pune cealaltă parte în dificultate, de a câştiga timp de gândire, de
luare a unei decizii etc.); cu cât frecvenţa seriilor de întrebări şi numărul acestora este mai mare, cu
cât dificultatea răspunsurilor este mai ridicată etc. cu atât creşte şi nivelul de disconfort resimţit de
partenerul de comunicare; deşi seriile de întrebări pot fi eficiente din punct de vedere al valorii şi
volumului de informaţii obţinute, se recomandă atenţie în utilizarea acestei tehnici, deoarece poate
aduce prejudicii relaţiei dintre partenerii de dialog (tehnica este specifică anchetelor).

3.2.3.5. Reformulare şi clarificare

Reformularea constă în reexprimarea a ceea ce a spus interlocutorul pentru asigurarea

înţelegerii mesajului lui.
Reformularea îmbunătăţeşte nu numai calitatea înţelegerii interlocutorului, ci şi comunicarea
în dialogul de negociere. De fapt, reformularea:
- permite verificarea sensului informaţiei înţelese de cel care recepţionează mesajul (dacă
ceea ce a înţeles este corect);
- arată emitentului mesajului interesul pentru el şi pentru problemele sale;
- permite reţinerea esenţialului din ceea ce a exprimat emitentul mesajului.

Există 3 tehnici de reformulare a unui mesaj, respectiv:

- reformularea simplă, care reia tot ceea ce s-a exprimat fără nici o interpretare;
Exemple:
- "Aş dori un costum de bumbac pentru copii, pentru că întreţinerea lui este uşoară".
Reformulare simplă - "Doriţi un costum de bumbac pentru copii, care să se întreţină uşor, aşa
cum este acesta?"
- " La acest aparat de fotografiat îmi plac estetica, culoarea, originalitatea şi uşurinţa în utilizare,
dar mă întreb dacă nu este greu?"
Reformulare simplă - "Dv. apreciaţi forma, culoarea, stilul, manipularea uşoară, poftiţi,
încercaţi-l!" .
- reformularea de clarificare, care reia esenţialul a ceea ce s-a exprimat cu scopul de a
aprofunda mesajul, fără a-l deforma;
Exemple:
 - "Acest televizor îmi convine; trebuie să plătesc mai întâi acontul de 2000 u.m. în numerar?"
Reformulare de clarificare – " Dv. plătiţi 2000 u.m., apoi noi vom elabora o cerere de credit
către bancă, pe care dv. o veţi semna şi prima rată de 500 u.m. va începe din data de 21 a lunii
viitoare".
- "Această maşină mă tentează, deci dv. asiguraţi service-ul ei gratuit timp de un an?"
Reformulare de clarificare – "În întregime. Dv. vă deplasaţi oriunde aveţi nevoie şi ori de câte
ori doriţi, însoţit de certificatul de garanţie, vă puteţi adresa gratuit echipei noastre tehnice care vă va
pune maşina la punct şi acest lucru se va derula pentru o perioadă de un an."
- reformularea cu subînţeles, care exprimă explicit ceea ce cuvintele lasă să se subînţeleagă.
Exemple:
- "Maşina are culoarea roşie, iar tapiţeria este gri cu dungi".
Reformulare cu subînţeles – "Vă gândiţi că nu se potrivesc?"
- "Îmi plac confortul, linia şi interiorul la această maşină, dar nu ştiu ce să zic de motor."
Reformulare cu subînţeles – "Vă gândiţi că această maşină este gălăgioasă? Încercaţi-o!"

3.2.3.6. Asertivitatea

Asertivitatea reprezintă capacitatea partenerilor de proces de a acţiona în sensul atingerii

obiectivelor proprii, fără însă a ignora sau încălca drepturile, valorile, nevoile, interesele, dorinţele,
limitările, poziţiile celuilalt/celorlalţi partener/i de proces.
Comunicarea asertivă constă în:
- oferirea de argumente pertinente în susţinerea obiectivelor proprii;
- oferirea de posibilităţi reale şi corecte de exprimare a valorilor, nevoilor, intereselor şi
dorinţelor pentru ceilalţi parteneri de proces;
- înţelegerea corectă şi realistă a drepturilor, valorilor, nevoilor, intereselor, dorinţelor,
limitărilor, poziţiilor proprii şi ale celorlalţi parteneri;
- participarea la proces în condiţii de sinceritate, încredere, raţionalitate, respect,
responsabilitate faţă de sine şi de ceilalţi;
- utilizarea de metode licite, oneste, constructive în vederea realizării propriilor obiective.
Asertivitatea este cea mai eficientă modalitate de soluţionare a problemelor interpersonale.
Participanţii la procesul de comunicare ascultă şi răspund diferit în funcţie de situaţie şi de
sentimentele pe care le au faţă de sine şi faţă de ceilalţi.
Trăsăturile caracteristice ale asertivităţii sunt:
- iniţierea, continuarea şi încheierea de noi conversaţii;
- solicitarea favorurilor şi formularea de cereri;
- refuzul cererilor -puterea de a spune NU;
- exprimarea sentimentelor pozitive şi a celor negative.
Stilul de comunicare asertiv se identifică prin: acordarea importanţei opiniilor şi intereselor
celorlalţi şi concordanţa între mesajul verbal, nonverbal şi paraverbal transmis (contactul vizual,
mimica, tonul vocii etc.)
 Limbajul verbal utilizat este de foarte multe ori agresiv şi impunător. În astfel de situaţii
modul de formulare a întrebărilor poate detensiona relaţiile: „eu cred că…/ aş dori să fac acest
lucru…/ te deranjează dacă…?”. Expresiile faciale relaxate şi deschise, contactul vizual, poziţia
corpului dreaptă şi relaxată, o voce calmă şi sigură, însoţite de un zâmbet atunci când este necesar, pot
reprezenta succesul unei comunicări.
Un comportament şi o comunicare asertivă pot fi obţinute dacă sunt evitate următoarele
aspecte:
• orice formă de agresivitate;
• exprimarea evazivă sau neclară;
• presupunerile;
• sarcasmul;
• reacţiile impulsive;
• generalizarea;
• monopolizarea discuţiei;
• lipsa conştientizării asupra tipului de comunicare folosit ( agresiv, asertiv, pasiv sau
agresiv-pasiv).

Ascultarea asertivă se realizează prin: observare, utilizarea formularilor la persoana întâi,

folosirea mai multor tipuri de afirmaţii la nivel verbal, a întrebărilor deschise sau închise şi feed back.
Observarea ajută participanţii la procesul de comunicare să fie în totalitate prezenţi în timpul
dialogului şi să fie mai conştienţi. A identifica, a recunoaşte si a observa atât propriile emoţii, cât şi
ale celorlalţi reprezintă o parte importantă a ceea ce înseamnă inteligenţă emoţională.
Utilizarea formulărilor la persoana întâi presupune conştientizarea diferenţei dintre
comportament şi persoană. Astfel, atunci când se aduce o critică, este apreciat comportamentul şi nu
persoana. Prin folosirea de formulări la persoana întâi, comunicarea are un grad de responsabilitate
faţă de propriile emoţii, gânduri, păreri, idei, atitudini şi comportamente.
Folosirea mai multor tipuri de afirmaţii la nivel verbal: afirmaţii de bază (prin care sunt
exprimate nevoile, dorinţele, opiniile şi sentimentele unei persoane); afirmaţii empatice (prin care se
manifestă înţelegere faţă de emoţiile, nevoile şi dorinţele celuilalt); afirmaţii care arată consecinţa
(sunt utilizate de obicei în situaţia în care o persoană se simte neîndreptăţită şi doreşte să schimbe
comportamentul celeilalte persoane fără a deveni agresivă); afirmaţii care arată discrepanţa (pot fi
utile pentru a clarifica neînţelegeri sau contradicţii); afirmaţii pentru exprimarea emoţiilor negative
(descrie impactul pe care îl are un anumit tip de comportament asupra unei persoane şi dorinţa sa ca
acesta să se modifice în viitor).
Întrebări deschise sunt folosite pentru a iniţia şi a mentine o conversaţie, iar întrebările
închise sunt indicate în situaţiile în care se doreşte obţinerea unui răspuns scurt de tip“da” sau “nu”.
Feed back-ul oferă posibilitatea celui care a transmis o informaţie să verifice dacă receptorul
mesajului a inţeles corect cele comunicate şi invers. Persoana care primeşte feed back nu trebuie să
fie defensivă, iar cea care îl oferă este necesar să facă referire în mod deosebit la aspectele pozitive
sau la cele care pot suporta modificări.
A răspunde asertiv la critici reprezintă o mare provocare, în condiţiile în care acestea pot fi de
două categorii: distructive şi constructive. Critica distructivă este non-validă ori validă, dar uneori
este oferită într-o manieră total nepotrivită.
Tipuri de răspuns asertiv pentru critica distructivă:
- afirmaţia pozitivă – presupune oferirea pentru început a unui răspuns de tip “da” pentru a
câştiga timp pentru a pregăti ce urmează a fi spus ulterior;
- indicarea procesului– se referă la sublinierea unui punct de vedere: “lasă-mă să îţi explic de
ce este atât de importantă această şedinţa pentru mine”;
- argumentarea – reprezintă justificarea unui punct de vedere: “vreau să particip la aceasta
sedinta pentru ca se discuta despre noua campanie promotionala in care sunt direct implicat ”;
- compromisul - e opţional, dar în unele cazuri util: “dar sunt dispus să stau peste program,
pentru a participa la sedinţă.”
Criticile constructive iau forma feedback-ului şi au o manieră non-ameninţătoare astfel încât
să permită persoanei să înveţe ceva şi să se dezvolte.
Printre tipuri de răspuns asertiv la critica constructivă sunt:
- acceptarea criticii – dacă este validă trebuie acceptată, fără exprimarea unor emoţii negative;
- afirmaţia negativă - dacă este reală, se impune a fi acceptată, fără adresarea unor scuze şi
culpabilizare;
- investigaţia –dacă persoana nu este sigură că a primit o critică constructivă şi validă, poate
utiliza aceasta tehnică în ideea de a solicita mai multe detalii pentru clarificare.
Comunicare asertivă s-a dezvoltat ca o modalitate de adaptare eficientă la situaţii conflictuale
interpersonale. Lipsa asertivităţii este una dintre cele mai importante surse de inadaptare socială.
Asertivitatea este rezultatul unui set de atitudini şi comportamente învăţate, care au ca şi consecinţe
pe termen lung îmbunătăţirea relaţiilor sociale, dezvoltarea încrederii în sine, respectarea drepturilor
personale, formarea unui stil de viaţă sănătos, îmbunătăţirea abilităţilor de luare a deciziilor
responsabile, dezvoltarea abilităţilor de management al conflictelor.

3.3. ETICA MEDIATORULUI

Mediatorii din România au ca principale reguli în conformitate cu care îşi desfăşoară

activitatea Codul de etică şi deontologie profesională a mediatorilor autorizaţi, Legea nr. 192/2006 cu
modificările şi completările ulterioare şi Regulamentul de organizare şi funcţionare a Consiliului de
Mediere.

3.3.1. Dispoziţii şi principii ale Codul român de etică şi deontologie profesională a

mediatorilor

Codul român de etică şi deontologie profesională a mediatorilor are următorul cuprins:

 1. PREAMBUL
1.1. Definiţii
1.2. Misiunea mediatorului
1.3. Obiectivele Codului

2. PRINCIPII GENERALE
2.1. Libertatea părţilor de a recurge la mediere şi de a lua o decizie
2.2. Nediscriminarea
2.3. Independenţa şi imparţialitatea mediatorului
2.4. Încrederea şi integritatea morală
2.5. Secretul profesional – confidenţialitate
2.6. Conflictul de interese
2.7. Stabilirea onorariilor
2.8. Răspunderea mediatorului
2.9. Incompatibilităţi
2.10. Calitatea procesului de mediere

3. COMPORTAMENTUL PROFESIONAL

4. RELAŢIILE DINTRE MEDIATORI

5. DISPOZIŢII FINALE

o PREAMBUL
Codul de etică şi deonotologie profesională al mediatorilor autorizaţi cuprinde ansamblul
normelor şi caracteristicilor ce definesc calitatea activităţii profesionale, el având rol de a servi ca
linie de conduită obligatorie a mediatorilor, astfel încât aceştia să desfăşoare o activitate competentă
şi responsabilă, în conformitate cu etica profesiei.
În sensul prezentului cod, medierea este modalitatea voluntară de soluţionare a conflictelor
între două sau mai multe persoane, pe cale amiabilă, cu sprijinul unei terţe persoane neutră, calificată
şi independentă, printr-o activitate desfăşurată în conformitate cu prevederile legale în domeniu şi
normele prezentului cod.
Mediatorul este o persoană neutră, imparţială şi calificată, aptă să faciliteze negocierile între
părţile aflate în conflict, în scopul obţinerii unei soluţii reciproc convenabile, eficiente şi durabile.
Probitatea profesională reprezintă respectarea tuturor normelor deontologice şi de organizare
şi funcţionare ale profesiei stabilite prin lege, regulament de organizare şi funcţionare, cod etic şi
deontologic şi hotărâri ale Consiliului de Mediere.

o MISIUNEA MEDIATORULUI
 Într-o societate întemeiată pe respect faţă de justiţie, mediatorul îndeplineşte ub rol eminent.
Într-un stat de drept, mediatorul are sarcina de a încerca soluţionarea conflictelor pe cale amiabilă, în
condiţii de neutralitate, imparţialitate şi confienţialitate.
Mediatorul nu are şi nu poate avea o obligaţie de rezultat, ci doar de prudenţă şi diligenţă.
Soluţionarea conflictului depinde exclusiv de acordul părţilor, misiunea principală a mediatorului
fiind aceea de a depune tot efortul de care este capabil şi priceperea pe care o are pentru a spriini
părţile să ajungă la un acord.

o OBIECTIVELE CODULUI
Normele deontologice sunt destinate să garanteze, prin acceptarea lor liber consimţită, buna
îndeplinire de către mediator a misiunii sale, recunoscută ca fiind indispensabilă pentru buna
funcţionare a societăţii. Nerespectarea acestor norme de către mediatpri, va duce, în ultimă instanţă, la
aplicarea unri sancţiuni disciplinare.
Obiectivele prezentului cod de etică şi deonotologie profesională sunt următoarele:
a) să ofere mediatorilor liniile de conduită directoare în activitatea pe care o desfăşoară;
b) să apere interesul public ( mediea este conform legii o activitate de interes public);
c) să promoveze încrederea în mediere ca modalitate alternativă de soluţionare a conflictelor.

o PRINCIPII GENERALE

• Libertatea părţilor de a recurge la mediere şi de a lua o decizie

(audeterminarea părţilor)
Mediatorul are obligaţia de a se asigura că părţile au recurs la procedra de mediere în mod
voluntar, în cunoştinţă de cauză şi fără a fi constrânse. Fac excepţie de la acest principiu situaţiile în
care medierea este procedură obligatorie, prevăzută de lege.
Mediatorul trebuie să respecte şi să încurajeze dreptul părţilor de a lua orice decizie liberă şi în
cunoştinţă de cauză care să soluţioneze divergenţele dintre ele.
Mediatorul va informa părţile, de la început, în ce va consta activitatea sa şi asupra faptului că
decizia finală le aparţine în mod exclusiv şi că se pot retrage oricând din procesul de mediere.
Meditorul nu va oferi părţilor consultanţă legală sau de specialitate, în schimb poate sfătui
părţile că pot obţine asistenţă juridică independentă sau de specialitate.
Mediatorii trebuie să acorde asistenţă numai în cazul în care au calificarea necesară pentru a
răspunde în mod rezonabil orizontului de aşteptare al părţilor angajate în mediere.

• Nediscriminarea
Mediatorul nu va refuza activitatea de mediere şi nu o va exercita la standarde inferioare din
motivr ce ţin de rasa, culoarea , naţionalitatea, originea etnică, limba, religia, sexul, opinia,
apartenenţa politică, averea sau originea socială a părţilor.

• Indepenedenţa, neutralitatea şi imparţialitatea mediatorului

 Mediatorii trebuie să fie independenţi, neutrii faţă de dispute şi părţi şi să conducă procesul de
mediere, într-un mod imparţial. În exercitarea atribuţiilor lor profesionale trebuie să se bucure de
deplină independenţă faţă de entităţi care ar putea avea interese în cauzele în care are loc medierea.
Această independenţă trebuie să fie de natură a le garanta imparţialitatea, neutralitatea şi echidistaţa
faţă de cauză, rezultatele acesteia şi părţile implicate în dispută.
Mediatorul trebuie să evite orice situaţie de natură să îi limiteze independenţa şi să respecte
normele de etică profesională.
Dacă în orice moment din timpul procesului mediatorul îşi pierde aceste atribute, el este
obligat să aducă acest fapt la cunoştinţa părţilor implicate în conflict şi – dacă este cazul – să anunţe
entitatea care a referit cazul.
În situaţiile în care vor fi soluţionate prin mediere conflicte de familie, independenţa şi
imparţialitatea mediatorului nu pot fi argumente pentru a ignora sau neglija interesul superior al
minorului.

• Încrederea şi integritatea morală

Relaţia dintre mediator şi părţi se bazează pe încredere, având la bază cinstea, probitatea,
spiritul de dreptate şi sinceritatea mediatorului.

• Secretul profesional – confidenţialitatea

Prin însăşi natura misiunii sale, mediatorul este depozitarul secretelor părţilor implicate în
procedura medierii şi destinatarul comunicărilor de natură confidenţială.
Fără o garanţie a confidenţialităţii, încrederea nu poate exista. Prin urmare, secretul
profesional este recunoscut ca fiind deopotrivă un drept şi o îndatorire fundamentală şi primordială a
mediatorului.
Mediatorul trebuie să respecte secretul oricărei activităţi confidenţiale de care ia cunoştinţă în
cadrul activităţii sale profesionale, Această obligaţie nu este limitată în timp.

• Conflictul de interese
Mediatorul trebuie să refuze preluarea unui caz dacă ştie că există împrejurări care l-ar
împiedica să fie neutru şi imparţial, precum şi atunci când constată că drepturile în discuţie nu pot
face obiectul medierii.
Mediatorii vor face cunoscute toate conflictele de interese potenţiale sau existente de care
sunt, în mod rezonabil, conştienţi. Comunicarea conflictelor de interese se face atât către părţile în
conflict cât şi, dacă este cazul, entităţii care a referit cazul. Dacă părţile nu-şi dau acordul expres
privind participarea sa, în continuare, mediatorul, într-o asemenea situaţie, este obligat să renunţe la
soluţionarea respectivului caz.
De asemenea, mediatorul nu poate reprezenta sau asista vreuna dintre părţi într-o procedură
judiciară ori arbitrală având ca obiect conflictul supus medierii.
Mediatorul nu poate fi audiat ca martor în legătură cu faptele sau actele de care a luat la
cunoştinţă în cadrul procedurii de mediere.
 • Stabilirea onorariilor
Mediatorul trebuie să informeze părţile cu privire la onorariu, iar valoarea însumată a
onorariului şi cheltuielilor ocazionate de procedura medierii trebuie să fie echitabilp şi justificată. Ei
vor explica părţilor baza de calcul şi valoarea onorariilor, precum şi a deconturilor de cheltuieli.

• Răspunderea mediatorului
Mediatorul răspunde civil, penal şi disciplinar, pentru încălcarea obligaţiilor sale profesionale,
în conformitate cu prevederile legii civile, penale şi normelor stabilite de Consiliul de mediere.
Încălcarea prevederilor prezentului cod constituie atingere adusă probităţii profesionale şi
atrag sancţionarea conform legii.

• Incompatibilităţi
Exercitarea profesiei de mediator este compatibilp cu orice altă profesie, cu excepţia
incompatibilităţilor prevăzue prin legi speciale.

• Calitatea procesului de mediere

Mediatorii trebuie să depună toate diligenţele necesare în vederea prestării unui serviciu de
calitate în condiţii de siguranţă, respect reciproc, egalitate de şanse, respectarea diversităţii,
corectitudine profesională şi procedurală.

o COMPORTAMENTUL PROFESIONAL
În exercitarea profesiei, mediatorii au obligaţia să respecte hotărârile Consiliului de Mediere.
Mediatorul trebuie să adopte un comportament apt de a contribui la creşterea prestigiului
profesiei, Pentru acesta el trebuie să fie devotat profesiei, să-şi îmbunătăţească tehnicile şi practicile
profesionale, urmând în acest scop cursuri de formare continuă. Mediatorul trebuie să se asigure că
personalul angajat sau administrativ necesar activităţii de mediere respectă deontologia şi secretul
profesiei.
Toţi mediatorii, astfel cum sunt definiţi în conţinutul legii, trebuie să se abţină, chiar în afara
exercitării profesiei, şi de la orice acţiuni contrare imparţialităţii, independenţei şi onoarei profesiei,
susceptibile să aducă ştirbire demnităţii acesteia, adică probităţii profesionale.
Mediatorul este autorizat să informeze publicul despre serviciile pe care le oferă, cu condiţia
ca informaţia să fie fidelă, veridică şi cu respectarea secretului profesional, a altor principii esenţiale
ale profesiei şi a regulilor de publicitate stabilite prin norme aplicabile profesiei.
Mediatorul va ezita să facă menţiuni care să aducă atingere intereselor altor practicieni în mediere.

o RELAŢIILE DINTRE MEDIATORI

Practicienii în mediere îşi datorează amabilitate şi respect reciproc. Acestea exclud
vulgaritatea şi manifestările necuviincioase. Ei trebuie să se abţină de la orice atitudine jignitoare ori
imputări rău voitoare, în general să se abţinp de la orice acţiune susceptibilă de a aduce daune altor
colegi mediatori.
Divergenţele dinte mediatori se vor soluţiona pe cale amiabilă, iar în situaţia nerezolvării pe
această calr, vor fi supuse dezbaterii Consiliului de mediere, constituit în instanţă disciplinară.

o DISPOZIŢII FINALE
Regulile privind conduita etică şi deontologia profesională sunt obligatorii pentru toţi
mediatorii.

3.3.2. Coduri de conduită

Codul european de conduită pentru mediatori are următoarea tematică:

1. COMPETENŢA, NUMIREA ŞI ONORARIILE MEDIATORILOR ŞI PROMOVAREA

SERVICIILOR ACESTORA
1.1. Competenţa
1.2. Numire
1.3. Onorarii
1.4. Promovarea serviciilor mediatorilor

2. INDEPENDENŢĂ ŞI IMPARŢIALITATE
2.1. Independenţa
2.2. Imparţialitate

3. ACORDUL DE MEDIERE, PROCESUL DE MEDIERE ŞI SOLUŢIONAREA

3.1. Procedura
3.2. Echitatea procedurii
3.3. Finalizarea procedurii

În cuprinsul acestui act normativ se accentuează în mod deosebit obligaţia mediaotorului de a

avea o bună pregătire profesională şi de a-şi îmbunătăţi permanent cunoştinţele teoretice şi practice
privind competenţele de mediere, având în vedere standardele sau sistemele de acreditare relevante.
Prin urmare, mediatorii trebuie să verifice faptul că au calificarea şi competenţele necesare pentru a
efectua medierea într-o anumită cauză înainte de a accepta numirea. La cererea părţilor aceştia trebuie
să furnizeze părţilor informaţii privind calificarea şi experienţa lor.
Referitor la situaţiile în care poate interveni un conflict de interese, între mediator şi cel puţin
una dintre părţi, Codul european de conduită a mediatorilor oferă câteva exemplificări,care să permită
o mai bună înţelegere a aspectelor care vizează respectarea principiului imparţialităţii şi
independenţei.
 Astfel de circumstanţe includ:
- Orice relaţie personală sau de afaceri cu una sau mai multe părţi
- Orice interes financiar sau de altă natură, direct sau indirect, în legătură cu rezultatul medierii
- Faptul că mediatorul, sau orice membru al firmei sale, a acţionat în altă calitate decât cea de
mediator pentru una sau mai multe dintre părţi.
Obligaţia de dezvăluire a informaţiilor este o obligaţie continuă, existentă pe întreaga durată a
procesului de mediere.
Referitor la procedura de mediere se precizează faptul că mediatorul trebuie să asigure buna
desfăşurare a acesteia, luând în considerare circumstanţele cauzei, inclusiv eventualele dezechilibre
ale raporturilor de forţe şi orice doleanţe exprimate de părţi, supremaţia legii, precum şi necesitatea
unei soluţionări rapide a litigiului. Părţile pot conveni cu mediatorul asupra manierei de desfăşurare a
medieii, prin raportare la un set de norme sau în alt mod. Mediatorul trebuie să se asigure că părţile
implicate în mediere înţeleg caracteristiciele procesului de mediere şi rolurile pe care le au atât
mediatorul cât şi părţile în cadrul acestuia.
Codul european de conduită pentur mediatori prezintă cu titlu orientativ şi câteva situaţii în care
procedura medierii poate înceta, şi anume atunci când:
- Se ajunge la o soluţie care i se pare imposibil de executat sau ilegală, având în vedere
circumstanţele cauzei şi competenţa mediatorului de a efectua o astfel de evaluare, sau
- Mediatorul consideră că sunt puţine şanse să se ajungă la o soluţie în cazul continuării
medierii.
În secţiunea dedicată finalizării procedurii, se evidenţiază faptul că mediatorul trebuie să ia
toate măsurile necesare pentru a se asigura că orice acord ar fi încheiat, toate părţile îşi dau
consimţământul cu privire la aceasta în perfectă cunoştinţă de cauză şi înţeleg pe deplin termenii
acordului. În acelaşi timp, mediatorul trebuie, la cererea părţilor şi în limitele competenţei sale, să
informeze părţile asupra modului în care acestea pot să oficializeze acordul şi asupra posibilităţilor ca
acesta să de vină executoriu.
Ca o privire comparativă, atât Codul etic român, cât şi cel european pentru mediatori, sunt
armonizate în privinţa principiilor care reglementează activitatea de mediere şi cuprind dispoziţii
comune privind neutralitatea, independenţa imparţialitatea, echidistanţa mediatorului,
autodeterminarea părţilor, respectarea obligaţiei de confidenţialitate, absenţa conflictului de interese,
respectarea accesului legal şi fără discriminare a persoanelor la procedura de mediere etc.

3.3.3. Prevederi legale privind respectarea eticii

Obiectivul prevederilor etice este de a stabili limitele de minim acceptabil în furnizarea

serviciilor de mediere din punctul de vedere al condiţiilor de calitate.
Prevederile etice sunt adresate:
- furnizorilor de servicii - pentru a oferi şi realiza servicii în condiţii de calitate care nu trebuie
să fie inferioare celor fixate de prevederile normelor etice;
- beneficiarilor de servicii - pentru a decide în cunoştinţă de cauză cu privire la serviciul de
mediere de care au nevoie/pe care l-au primit;
 - terţilor colaboratori (entităţi de referire/recomandare, furnizorii de servicii descentralizate şi
de pe piaţa liberă etc.), entităţi administrative (din domeniul medierii, protecţia consumatorului etc.)
şi alţi actori sociali - pentru a cunoaşte limitele de calitate minim admisibile în care poate fi furnizat
serviciul de mediere, pentru a lua deciziile ce se impun (în conformitate cu specificul şi atribuţiile
fiecărei entităţi).
Prevederile cu caracter etic pot fi impuse prin norme cu caracter:
- obligatoriu - condiţii de respectat de către toţi mediatorii aflaţi sub incidenţa respectivelor
norme (în România, lege specială - Legea nr. 192/2006 cu modificările şi completările ulterioare şi
norme profesionale elaborate de Consiliul de Mediere – Codul etic şi deontologie profesională a
mediatorului );
- asumat - condiţii de respectat de mediatorii care funcţionează în cadrul unui sistem de
furnizare de servicii de mediere, a căror condiţii aleg să şi le asume în condiţiile în care semnează
contractul de asociere/colaborare/angajare cu respectiva entitate (în România aceasta trebuie
acreditată de către Consiliul de mediere, în condiţiile Legii nr. 192/2006 cu modificările şi
completările anterioare );(cod şi norme ale furnizorului de servicii - exp. Cod etic al unui furnizor de
servicii de mediere);
- orientativ – condiţii de respectat de mediatorii care lucrează în spaţii normative diferite de
cele ale practicianului respectiv şi care alege respectivele condiţii în vederea optimizării activităţii
sale sau pentru informare (exp. Codul etic al mediatorilor europeni, Model Standards of Conduct for
Mediators, Standards of practice for Social Work Mediators).