Compoziţia şi mişcările aerului

Aerul atmosferic şi aerul din sol influenţează creşterea şi dezvoltarea plantelor prin compoziţie şi gradul
de impurificare. Aerul atmosferic se compune din azot ( 78% ), oxigen ( 21% ), CO2 ( 0,03% ), gaze rare
( Ar, He, Ne ), alte gaze şi pesticide.

Intensitatea fotosintezei este condiţionată, în afară de căldură şi lumină, de concentraţia dioxidului de

carbon ( CO2 ) din atmosferă, în imediata apropiere a frunzelor. Aşa cum s-a mai arătat între aceşti trei
factori există o strânsă relaţie de convergenţă pozitivă in procesul de asimilaţie clorofiliană. Conţinutul
de CO2 din atmosferă este în medie de 0,03%, dar s-a constatat că în spaţii închise, în perioadele de
maximă activitate fotosintetică, poate să scadă la 0,02% şi chiar la 0,01% datorită consumului foarte
intens. Se produce astfel de scădere şi atunci când atmosfera este foarte calmă şi nu există curenţi
( minimum 0,5 m/minut ) care să reîmprospăteze aerul în imediata apropiere a suprafeţei frunzelor.
Aerisirea, în zilele însorite, a spaţiilor acoperite este necesară şi pentru a înlocui aerul sărăcit în CO2, cu
aer proaspăt din exterior care are cel puţin un conţinut de 0,03%.

Concentraţia scăzută de CO2 acţionează ca o barieră care limitează acţiunea favorabilă a celorlalţi factori
– lumină, căldură, apă, hrană minerală. Experimental s-a demonstrat că o creştere a conţinutului de CO2
din atmosferă până la 0,13% poate să dubleze activitatea fotosintezei. În aceste condiţii, toate măsurile
capabile să sporească conţinutul de CO2 din aer, ca activizarea respiraţiei solului, fertilizarea cu
îngrăşăminte organice, încălzirea cu biocombustibil ca şi suplimentarea directă a conţinutului de CO2 au
o importanţă deosebită.

Îmbogăţirea atmosferei cu CO2 în sere, la culturile de salată, tomate şi castraveţi a asigurat sporuri
importante de producţie ( tabelul 3.16. ). La salată s-a obţinut o precocitate de 12 zile iar la tomate a
crescut numărul de fructe pe plantă cu 26%, la variantele tratate, faţă de martor.

Tabelul 3.16

Influenţa fertilizării cu CO2 asupra producţiei de legume în sere

( Costes şi col. 1967 )

Modul de administrare Sporul de producţie

Cultura

Salată Concentraţie de 0,12% prin 56%

arderea

propanului, între orele 8 şi 16³º

Tomate Concentraţie de 0,18% din 28%

recipienţi, 140 zile, între orele 8 şi

17
 Castraveţi Suplimentarea cu 2g CO2/m² pe 30%
oră,

timp de 30 de zile

Suplimentarea cu CO2 se face în zilele senine, după ora 8, adică după deschiderea tomatelor şi se
corelează cu creşterea temperaturii şi a intensităţii luminoase. Sursele mai importante sunt arderea
directă a gazelor naturale: metan, propan, butan, arderea petrolului în aparate speciale care asigură o
ardere completă a combustibililor, fără emanaţii de gaze nocive sau recuperarea unor gaze emanate din
sondele de apă termale sau de la centrale termice. Creşterea conţinutului de CO2 peste 1 % devine
dăunătoare pentru plante în cursul vegetaţiei. La o concentraţie de 3-4 % poate fi utilă la păstrarea unor
legume aflate în repaus, micşorând pierderile prin respiraţie.

Conţinutul de oxigen al aerului din sol poate să scadă uneori de la 12% la 1-2% şi paralel cu acesta creşte
conţinutul de CO2. Insuficienţa oxigenului în sol şi creşterea concentraţiei de CO2 stânjeneşte respiraţia
la nivelul rădăcinilor şi absorbţia minerală, inhibă dezvoltarea rădăcinilor şi germinarea seminţelor, dar
poate afecta grav viaţa macro- şi microorganismelor aerobe din sol. Fenomenul se produce în solurile
slab aerisite, tasate, care formează crustă sau exces de umiditate. Toate culturile, dar mai ales tomatele,
vinetele, ceapa, fasolea, mazărea reacţionează negativ la o slabă aerisire a solului.

În atmosfera spaţiilor închise unde se folosesc cantităţi mari de gunoi de grajd în fermentaţie ( răsadniţe,
sere ) ca şi în apropierea fabricilor de produse azotoase creşte adeseori concentraţia de amoniac, la
valori dăunătoare pentru om, plante şi animale.

Poluarea aerului cu fum, praf, gaze toxice, destul de frecventă în zonele preorăşeneşti şi a centrelor
industriale are o influenţă nefavorabilă asupra producţiei de legume.

Impurificarea aerului cu poluanţi fotochimici oxidanţi ca ozonul ( O3 ) peroxiacetatul de nitril ( PAN ) şi

oxizii de azot ( NO ) rezultaţi în urma unor reacţii fotochimice ale gazelor provenite din arderea
hidrocarburilor în industrie sau a gazelor de eşapament se produce adeseori pe distanţe de zeci de km în
jurul marilor obiective industriale sau a arterelor de circulaţie intensă. Poluanţii oxidanţi reduc
activitatea fotosintetică a plantelor, degradează pigmenţii ( în special carotenoidele ), diminuează ritmul
de creştere şi întârzie vegetaţia. Plantele afectate mai mult de această poluare prezintă o decolorare a
frunzelor pe partea inferioară ( puncte albe, argintii ) sau pete brune, iar mai târziu se produce căderea
frunzelor. Cele mai sensibile culturi la poluarea cu PAN sunt cele de salată, spanac, cicoare, fasole,
sfeclă, tomate, ardei şi ţelină.

Faţă de poluarea cu ozon, care se produce şi ca urmare a descărcărilor electrice din atmosferă, mai
sensibile sunt culturile de fasole, ceapă, spanac, ridichi, dovlecei, tomate.

Dioxidul de sulf ( SO2 ) ajunge în atmosferă ca rezultat din arderea şi prelucrarea combustibililor
( cărbuni, petrol ) dar şi industria acidului sulfuric. SO2 este absorbit în frunze prin stomate şi în cantităţi
mici poate avea efecte favorabile la plantele cu cerinţe faţă de sulf, dar şi în cantităţi mari, produce
necrozarea ţesuturilor dintre nervuri ca urmare a distrugerii cloroplastelor ( Cormis, citat de Ionescu,
1982 ). La o poluare mai mare cu SO2 se formează în aer picături de acid sulfuros sau acid sulfuric ( ploi
acide ) ce provoacă pete şi arsuri pe toate organele plantelor. Sensibile la poluare sunt culturile de
salată, cicoare, anghinare, fasole. Vinete, ardei, ridichi, morcov.