Vasile Voiculescu n. 13 octombrie 1884,[1][4] Pârscov, Buzău, România – d.

26 aprilie 1963, București, România) a fost un scriitor și medic român. În

domeniul literar s-a distins în principal ca poet, dramaturg și prozator.
Preocupat de materialism, pozitivism și evoluționism, îi citește pe Littré Claude
Bernard, Auguste Comte, Darwin și Spencer. Studiază opera lui Wundt, Harald
Høffding, Pierre Janet și W. James, fiind atras de psihopatologie și psihofizică.

Studiile universitare le-a început la Facultatea de Litere și Filosofie din

București (1902 - 1903) și le-a continuat la Facultatea de Medicină, în 1903.
Doctoratul în medicină l-a obținut în 1910.
A fost membru titular al Academiei de Științe din România începând cu 21
decembrie 1935.[5]
Devine medic și doctor în medicină la București, ține la radio o serie de
conferințe de medicină pentru țărani (emisiuni renumite), dar pasiunea pentru
scris se amplifică. A scris și povestiri fantastice. În proză îi apar postum Capul
de zimbru, Ultimul Berevoi, ambele volume de povestiri; romanul Zahei orbul
și Teatru, unele dintre povestiri au fost scrise în perioada când a fost exclus din
viața literară, iar din dramaturgie între altele: Duhul pământului, Demiurgul,
Gimnastică sentimentală, Pribeaga.

A fost timp de patru ani deținut politic în închisorile comuniste (1958 - 1962).

În închisoare s-a îmbolnăvit de cancer și a murit doborât de boală în noaptea de

25 spre 26 aprilie 1963, în locuința sa din București (strada Dr. Staicovici nr.
34).

Întreaga operă literară a lui V. Voiculescu - versuri, proză, teatru - este

organizată ca un sistem unitar de răspunsuri la o singură întrebare: Poate omul
să se transforme, să-și schimbe condiția, să devină întâi un altul, apoi, la un alt
nivel de existență, altcineva?

o Tematică
o Tipuri personaje
o Elemente definitorii
 o Nuvele
 Capul de zimbru
 Ultimul berevoi

o Romane: Zahei Orbul
Toate lucrările lui Voiculescu, în special cele în proză, transmit un mesaj.
Mesajul lui Zahei: numai nădejdea îți dă putere. Fără speranță, pierdem puterea
de a ne construi pe noi înșine. Iar speranța o poți găsi numai în tine, spre
deosebire de iubire pentru care este nevoie de doi. Cea mai mare greșeală pe
care o poate săvârși ființa pornită pe drumul spre lumină este să-ți construiască
o sprenață dependentă de altcineva în afară de sine însuși. Iubire dintre bărbat și
femeie nu are răgaz să se împlinească. Începând cu o explozie de senzualitate,
cei doi se vor despărți înainte ca interiorizarea să se producă.
Esențial este însă altceva: Zahei își asumă relația ca pe o iubire deplină și alege
să ispășească o vină pe care nu o are, pentru a apăra memoria femeii care îi
dăruise mai mult decât oricine până atunci: viața ei. Această relație pornită
numai din dorință devine iubire prin sacrificiul acceptat al amanților.
La începutul drumului său în lume, lipsit de vederea lucrurilor dincolo de lume,
poate omul ajunge, prin râvna lui, să le vadă? Și cum , prin ce cai, ce mijloace,
s-ar putea dobândi râvnita vedere? Și ce înseamnă a vedea?
Zahei Orbul este o narațiune despre cautarea luminii, in sens fizic și simbolic, o
călătorie care a ajuns în pragul reusitei, a minunei, dar care a ramas
nedesăvârșită.

eroului fiindu-i sortite trasee si contacte cu medii umane, din cele mai
neobisnuite, intr-o succesiune imprevizibila, care il poarta in lumea spitalelor si
a cersetorilor, prin balciurile pitoresti de tara si pe la curtile boieresti, in
recluziunea neagra a ocnei si in foiala colorata a porturilor dunarene. Scriitorul
pare a-si satisface o evidenta placere de pitoresc si senzational, modificand
mereu spatiul de miscare al orbului decis sa-l afle pe cel care i-a luat lumina
ochilor dandu-i bautura otravita si sa-si recapete vederea peregrinand spre o
manastire indepartata, facatoare de minuni.
DISCURS
1. Date biografice
2. Epocă, influențe, lecturi
3. Nuvele
a. Personaje, stiluri, tematici, context
4. Roman – zahei orbul. Analiza, caracterizare
5. Caracteristici:
a. Fantasticul
b.