MINISTERUL EDUCAŢIEI ȘI CERCETĂRII AL REPUBLICII MOLDOVA

UNIVERSITATEA LIBERĂ INTERNAŢIONALĂ DIN MOLDOVA

FACULTATEA PSIHOLOGIE, ȘTIINȚE ALE EDUCAȚIEI ȘI ASISTENŢĂ SOCIALĂ
CATEDRA ASISTENŢĂ SOCIALĂ ŞI SOCIOLOGIE „NICOLAE SALI”

Unitatea de curs: Servicii de asistenţă paliativă şi consiliere

REFERAT

Batrînii în familie

Verificat: Psiholog asist. univ. Simion S. Dănuț

Elaborat: Masterndă Tilipeț Ana, an I,

 Vârstnicul şi familia

Poziţia vârstnicului în familie diferă de la o societate la alta, de la o etapă istorică la

alta. În unele societăţi bătrânii erau consideraţi o povară pentru familie şi societate.
Astfel eschimoşii părăseau bătrânii printre gheţuri şi zăpezi unde erau omorâţi de
fiarele sălbatice. Unele popoare războinice dispreţuiau moartea prin bătrâneţe şi de
aceea îi lăsau pe bătrâni consideraţi inutili să moară sau să se sinucidă. În multe
societăţi antice (ex. Grecia) bătrânii erau respectaţi şi sfatul bătrânilor avea un rol
important în conducerea comunităţii (Schiopu,Verza, 1995).

În ceea ce priveşte modul în care locuiesc vârstnicii întâlnim următoarele situaţii:

 vârstnici care locuiesc cu soţul/soţia;  vârstnici care locuiesc cu copiii sau

alte rude;
 vârstnici care locuiesc singuri;
 vârstnici instituţionalizaţi.

Aceste situaţii creează probleme psihosociale diferite.

Vârstnicii care locuiesc cu soţul/soţia

În multe familii relaţiile dintre soţii în vârstă sunt foarte strânse. Ei au atitudini,
păreri aproape identice în majoritatea problemelor. În aceste familii decesul unuia
dintre soţi afectează foarte grav echilibrul psihic şi fizic al celuilalt ducând de multe
ori la decesul acestuia în primii doi ani de la decesul partenerului de viaţă. În
aproximativ 67% din cazuri soţul moare primul.Femeile suportă ceva mai bine decesul
partenerului decât bărbaţii. Există însăşi familii în vârstă în care conflictele dintre soţi
sunt frecvente. Acestea pot fi conflicte vechi sau conflicte apărute în anii bătrâneţii
datorită modificărilor care s-au produs în situaţia familială: plecarea copiilor, probleme
materiale, creşterea timpului petrecut împreună, modificările de personalitate datorate
vârstei. Vârstnicii care locuiesc cu copiii sau cu alte rude. Această situaţie poate să fie
în favoarea familiei şi a vârstnicului. Vârstnicii, dacă sunt destul de sănătoşi, pot
îndeplini anumite activităţi casnice, pot supraveghea nepoţii sau strănepoţii. În acest
fel îi ajută pe cei mai tineri şi se simt şi ei utili, sentiment care are un rol foarte
important în menţinerea echilibrului psihic. Totuşi, în familiile în care locuiesc mai
multe generaţii pot să apară probleme grave care trebuie să fie privite atât din punctul
de vedere al bătrânilor, cât şi din cel al persoanelor care îi îngrijesc. După o anumită
vârstă adaptabilitatea socială diminuează. Deşi cei în vârstă doresc să fie împreună cu
familia, simt nevoia afecţiunii, îngrijirii, compasiunii, comunicării cu cei din jur, prin
comportamentul lor ei creează situaţii tensionate sau conflictuale (sunt irascibili,
încăpăţânaţi, rigizi). Adulţii de multe ori sunt suprasolicitaţi şi nu au energia psihică
necesară pentru a face faţă acestor conflicte. Vârstnicii, chiar dacă sunt relativ sănătoşi,
pot avea probleme legate de deplasare, autoservire şi trebuie să fie ajutaţi (sau chiar
supravegheaţi) de cineva. Bolile cronice pot crea probleme materiale (costul
consultaţiilor,medicamentelor) şi probleme privind îngrijirea. Din aceste cauze adulţii
pot avea greutăţi în îndeplinirea obligaţiilor de la serviciu cât şi în activităţile de
îngrijire, educare a copiilor. Uneori relaţiile dintre vârstnic şi familie devin deosebit de
tensionate ajungându-se la neglijarea sau chiar maltratarea acestuia.

Noi roluri în familie

Copiii adulţi ai persoanelor în vârstă continuă în linii mari relaţiile stabilite până în
această perioadă în aproape aceeaşi manieră ca în anii precedenţi. Problemele pot să
înceapă atunci când bătrânii experimentează primele serioase limitări fizice. Foarte
adesea copiii persoanelor în vârstă, în intenţia lor de a fi de ajutor şi de a purta de grijă
părinţilor bătrâni, încearcă să ia decizii în locul părinţilor lor când în fapt bătrânii sunt
foarte capabili încă să decidă pentru ei înşişi. Această problemă se accentuează din ce
în ce mai mult pe parcursul anilor bătrâneţii. Apariţia nepoţilor este o altă mare
schimbare în configuraţia familiei pentru persoanele vârstnice. Conform U.S. Census
Bureau, în 1997 foarte mulţi bunici aveau în îngrijire nepoţi. Fenomenul tinde să fie
unul în creştere, căci în 1970 numărul de copii crescuţi de bunici depăşea cu puţin 2
milioane pe când în 1997 el atingea aproape 4 milioane. Rolul bunicilor în creşterea
nepoţilor a fost extins şi în România şi tinde să se menţină la acelaşi nivel. Creşte de
asemenea şi perioada pentru care bunicii sunt investiţi cu acest rol. Conform aceloraşi
statistici, bunicii care au în îngrijire nepoţi au mai puţin de 65 de ani, jumătate din
bunici au vârste cuprinse între 50 şi 64 de ani şi doar 19% au peste 65 de ani.
Statisticile prezintă motivele pentru care bunicii americani au în îngrijire nepoţi
printre care: moartea părinţilor, şomajul acestora, abuzul de droguri sau medicamente,
copiii născuţi de mame adolescente, violenţa familială, SIDA. În Moldova principalul
motiv pare să fie situaţia economică şi predominanţa familiilor în care unul / ambii
părinţi sunt angajaţi, sau au migrat din cauza situaţiei economice precare. Bunicii care
au în îngrijire nepoţi fac faţă unei multitudini de provocări pe toate palierele propriei
vieţi atunci când îşi asumă acest rol. Ei sunt expuşi la probleme de natură psihologică
şi emoţională. Bunicii care au în grijă nepoţi tind să neglijeze problemele lor psihice şi
de sănătate deoarece ei acordă prioritate nevoilor nepoţilor lor. Autorii vorbesc chiar
de stiluri de interacţiune bunici – nepoţi; Neugarten and Weinstein identifică cinci
maniere de interacţiune: formal, căutător de distracţie, substitut parental, rezervor de
înţelepciune, şi bunicul distant; Weibel-Orlando au identificat, de asemenea, cinci
stiluri de interacţiune: distant, ritual, fictiv, de supraveghere şi de conservare a culturii.
Majoritatea autorilor acceptă ideea conform căreia bunicii au un rol important în
creşterea, îngrijirea şi educaţie nepoţilor fie că aceştia sunt sau nu în îngrijirea lor.
Bunicii îşi influenţează nepoţii atât direct, cât şi indirect. Influenţele

 directe sunt cele faţă în faţă,

 indirecte sunt cele printr-o terţă parte a interacţiunii.

Alte surse acordă bunicilor roluri similare ca cele amintite cu mici diferenţe: tampon
în reducerea stresului în interacţiunea cu familia, cei care stau de pază, cei care
arbitrează şi participă la verdict asupra situaţiilor, cei care păstrează tradiţiile familiei,
cei care acordă suport, fie emoţional, fie material (Sanders, G. & Trygstad, D., 1989).
Un sondaj american arată care sunt interacţiunile predominante între bunici şi nepoţii
lor: jocuri şi glume, banii de buzunar, discuţii asupra momentului când nepoţii vor
creşte mari, sfaturi, discuţii legate de problemele întâmpinate de nepoţi, activităţi
legate de religie, disciplină, activităţi de învăţare, mai ales a unor jocuri sau
dezvoltarea unor deprinderi, privitul împreună la televizor, discuţii asupra
divergenţelor pe care nepoţii le au cu părinţii. Toate acestea arată că legătura
intergeneraţională reflectă o înaltă valoare a gradului de coeziune familială.

Vârstnici care locuiesc singuri.

Situaţia lor devine deosebit de grea mai ales după ce apar probleme legate de
sănătatea fizică sau psihică, şi implicit probleme de autoservire. În ţările occidentale se
consideră că şi în aceste situaţii este în interesul vârstnicului să fie îngrijit la domiciliu,
până când este posibil.Vârstnicii care se pot deplasa pot fi îngrijiţi în timpul zilei la
centre de zi, cluburi sociale unde se pune accent pe terapia socială şi ocupaţională.
Autorităţile locale, asistenţii sociali şi organizaţiile de voluntari asigură vârstnicilor
care locuiesc singuri unele servicii la domiciliu: efectuarea cumpărăturilor, spălat,
curăţenie, îngrijiri medicale etc.

Vârstnici instituţionalizaţi.

Dacă vârstnicul care locuieşte singur nu mai poate fi îngrijit la domiciliu sau dacă
familia este depăşită de problemele pe care le ridică acesta, bătrânul poate fi internat
într-o instituţie. Soluţia este acceptabilă în ţările în care aceste instituţii oferă condiţii
bune de îngrijire. Ea este preferată de multe familii din SUA, deoarece permite
adulţilor să îşi îndeplinească obligaţiile profesionale, sociale, educative (în Europa
occidentală este mai puţin agreată). Unii bătrâni mai sănătoşi, activi, energici, se
implică în activităţile gospodăreşti ale instituţiei, stabilesc relaţii sociale cu ceilalţi
instituţionalizaţi, cu personalul de îngrijire sau chiar cu cei din exteriorul instituţiei şi
se adaptează destul de bine noilor condiţii de viaţă. Pentru alţii instituţionalizarea are
multe consecinţe negative ca de exemplu restrângerea sferei preocupărilor şi
responsabilităţilor, slăbirea relaţiilor interpersonale. Bătrânii devin pasivi,
dezinteresaţi, apatoabulici (lipsa voinţei, iniţiativei), fenomen care se numeşte
hospitalism: ei stau mult în pat, nu fac nimic, nu se mai interesează de nimic – ca şi
copiii mici din orfelinate. În aceste condiţii deteriorarea mintală se accelerează.