1. NOȚIUNI INTRODUCTIVE.

OBIECTUL DE STUDIU AL ISTORIEI PEDAGOGIEI

„Analiza înseamnă descompunerea întregului în părțile sale;

ea este cel dintâi și cel mai adânc temei al oricărei cunoașteri adevărate.”1

1.1. Introducere

Studierea unui domeniu atât de vast cum este cel al Istoriei Pedagogiei reprezintă o
provocare pentru orice (viitor) specialist în științele educației. Cazan precizează că „doar
temporal experiențele trecutului nu ne aparțin, valoric, însă, ele constituie o dimensiune a ceea
ce suntem acum”2. Fiecare dintre noi ne raportăm, în cel puțin un moment al existenței noastre,
la experiența noastră anterioară, la trecutul nostru. Prin urmare, de ce nu am face același lucru
și în cazul educației? Condiția principală, însă, este aceea a raportării experienței noastre
educaționale la experiența generațiilor anterioare, la succesul sau eșecul pe care acestea le-au
avut în complexul proces de organizare, desfășurare și evaluare a activității instructiv-
educative.
Acest domeniu – al Istoriei pedagogiei – ne poate oferi modele de succes în ceea ce
privește practica educațională, ne poate introduce treptat în tainele cadrelor didactice care au
pus bazele științei educației și ne ajută să explorăm, prin intermediul unei incursiuni istorice,
principiile care au stat la baza consituirii pedagogiei ca știință.

1.2. Știință și pedagogie

Un prim pas care trebuie făcut pentru a ajunge la explorarea acestui domeniu vast este
acela al clarificărilor conceptuale care furnizează baza viitoarelor abordări educaționale de care
ne vom ocupa.
Astfel, primul concept vizat este cel de știință. Nicola definește știința ca fiind „un
ansamblu de cunoștințe generale și abstracte, fixate într-un sistem teoretic coerent, obținute
cu ajutorul unor metode adecvate și având menirea de a explica, prevedea și controla un
domeniu determinat al existenței”3. Important de reținut este faptul că o știință se întemeiază
pe o foarte riguroasă cunoaștere, concretizată în teorii explicative ce sunt bazate pe
argumentare, demonstrare și sunt acceptate de comunitatea științifică din domeniul respectiv.
Pornind de la acest concept, pasul următor este acela al definirii pedagogiei ca știință și
al ilustrării etapelor parcurse până la dobândirea acestui statut. Cristea definește acest concept
ca fiind „știința care are ca obiect de studiu specific educația, explicată și interpretată printr-o
metodologie specifică, ordonată și reglementată printr-o normativitate specifică”4. Autorul

1
Comenius, J.A. (1977). Pampaedia. București: Editura Didactică și Pedagogică, pag. 83
2
Cazan, C.M. (2017). Istoria pedagogiei. București: Editura Pro Universitaria, pag. 7
3
Nicola, I. (2003). Tratat de pedagogie școlară. București: Editura Aramis, pag. 17
4
Cristea, S. (coord.) (2008). Curriculum pedagogic. București: Editura Didactică și Pedagogică, pag. 12

1
evidențiază caracteristicile principale ale unei științe, caracteristici specifice și domeniului
pedagogiei: obiectul de studiu – educația, existența unei metodologii specifice care explică și
argumentează teoriile din cadrul acesteia prin raportare la principii clare, stabile și specifice
(normativitate). Nicola are o abordare puțin diferită căci aduce în discuție raportarea acestei
științe la implicațiile pe care ea le are în formarea și dezvoltarea omului și la contextul social în
care are loc: „pedagogia este știința care studiază fenomenul educațional cu toate implicațiile
sale asupra formării personalității umane în vederea integrării active a persoanei în viața
socială”5.
Dobândirea statutului de știință al pedagogiei a fost un proces de lungă durată, începând
din antichitate și continuând cu perioade în care s-au dobândit achiziții importante pentru o
fundamentare științifică riguroasă. Nicola6 împarte acest proces în două etape mari (fig. 1.1.):
 etapa reflectării educației în conștiința comună a oamenilor
 etapa reflectării teoretice a fenomenului educațional.
Prima etapă face referire la perioadele istorice în care cunoștințele se transmiteau în
mod oral, de la o generație la alta, sub forma sfaturilor, a povețelor, a îndemnurilor care pot fi
cuprinse în cadrul așa-numitului folclor pedagogic.
Cea de-a doua etapă este caracterizată prin preocuparea filosofilor, a oamenilor de
știință sau a specialiștilor în domeniul educației pentru o cunoaștere mai riguroasă, teoretică,
organizată și sistematică a activității instructiv-educative prin raportare la contextul social în
care se desfășoară. În cadrul acestei etape se pot distinge trei subetape importante:
a) faza filosofică – în care teoria pedagogică nu are un statut independent, de sine
stătător, ci reprezintă o componentă a diferitelor sisteme filosofice. Printre
reprezentanții acestei faze se află: Socrate, Platon, Aristotel, toți din perioada
secolelor III – V î.e.n.
b) faza marilor sisteme pedagogice (faza pedagogiei moderne) – perioadă în care
pedagogia se „desprinde” de sistemele filosofice și apar, astfel, primele sisteme
pedagogice independente. Printre reprezentanții acestei faze se află: Jan Amos
Comenius, Johann Heinrich Pestalozzi, Jean Jacques Rousseau, Friederich
Herbart, toți din perioada secolelor XVII – XIX e.n.
c) faza psihologizării și sociologizării educației – perioada sfârșitului secolului XIX ți
începutul secolului XX, marcată de rezultatele obținute în două domenii conexe
educației – psihologia și sociologia. Dintre reprezentanții acestei perioade îi
putem aminti pe: Herbert Spencer (reprezentantul pedagogiei utilitariste), Emile
Durkheim (reprezentantul pedagogiei sociologice), Alfred Binet (reprezentantul
pedagogiei experimentale, John Dewey, Maria Montessori, Edouard Claparede și
Ovide Decroly (reprezentanți ai „educației noi”).

Nicola, I. (2003). Tratat de pedagogie școlară. București: Editura Aramis, pag. 18

5

6
Idem

2
 Etapa reflectării educației
în conștiința comună a Etapa reflectării teoretice a fenomenului educațional

oamenilor

Perioada Sec. Sec.

comunei Sec. V Sec. III XVII - XIX -
primitive î.e.n. î.e.n. XIX XX

Socrate Comenius Spencer Dewey

(470-399 î.e.n.) (1592-1670) (1820-1903) (1859-1952)

Platon Rousseau Binet Montessori

(427-347 î.e.n.) (1712-1778) (1857-1911) (1870-1952)

Aristotel Pestalozzi Durkheim Decroly

(384-322 î.e.n.) (1746-1827) (1858-1917) (1871-1932)

Herbart Claparede
(1776-1841) (1873-1940)

Faza filosofică Faza pedagogiei moderne Faza psihologizării și

sicologizării educației

Fig. 1.1. Etapele constituirii pedagogiei ca știință

3
 Așa cum se poate observa din etapele prezentate anterior, științele educației constituie
un domeniu vast, cu dimensiuni multiple și abordări variate. Cristea7 prezintă în lucrarea sa o
posibilă taxonomie a științelor educației. Astfel, clasificarea acestor științe se face pornind de la
două criterii:
A. modul de raportare la obiectul de studiu al pedagogiei – educația
1) Științe pedagogice fundamentale: teoria generală a educației, teoria generală a
instruirii (didactica generală), teoria generală a curriculumului, teoria generală a
cercetării pedagogice
2) Științe pedagogice aplicative:
a) pe domenii de activitate: pedagogia socială, pedagogia artei, pedagogia
sportului, pedagogia militară etc.
b) pe perioade de vârstă: pedagogia preșcolară, pedagogia școlară,
pedagogia universitară, pedagogia profesională, pedagogia adulților
c) pe discipline de învățământ: metodica / didactica specialității (a
matematicii, a muzicii, a istoriei etc.)
d) în situații speciale: pedagogia orientării școlare și profesionale, pedagogia
deficiențelor de diferite tipuri, pedagogia aptitudinilor speciale, pedagogia
alternativelor educaționale
B. metodologia specifică de cercetare
1) de tip disciplinar: istoria pedagogiei, pedagogia comparată, pedagogia
experimentală
2) de tip interdisciplinar la nivel primar: teoria și metodologia evaluării, teoria
educației morale, teoria educației intelectuale, educația religioasă etc.
3) de tip interdisciplinar la nivel secundar: filosofia educației, psihologia educației,
sociologia educației, antropologia educației
4) de tip interdisciplinar la nivel terțiar: logica educației, etica educației, politica
educației, managementul educației, managementul clasei de elevi.

1.3. Educația. Delimitări conceptuale

Indiferent de perioada istorică la care ne raportăm, fenomenul educațional este

influențat permanent de specificul și caracteristicile societății în cadrul căreia apare și se
manifestă. Prin urmare, considerăm necesară prezentarea modalităților în care a fost definită
educația de-a lungul timpului, de către diferiți specialiști în științele educației.
Kant8 definește educația ca fiind o „activitate de disciplinare, cultivare, civilizare și
moralizare a omului, iar scopul educației este de a dezvolta în individ toată perfecțiunea de care
este susceptibil”. În concepția acestuia, accentul se pune mai degrabă pe educația morală și pe
dezvoltarea la maximum a potențialului uman.

Cristea, S. (coord.) (2008). Curriculum pedagogic. București: Editura Didactică și Pedagogică

7

Kant, E. (1992). Tratat de pedagogie. Religia în limitele rațiunii. Iași: Editura Agora, pag. 17
8

4
 O viziune asemănătoare, dar ceva mai îngustă, are Herbart cu privire la educație –
„educația este acțiunea de formare a individului pentru el însuși, dezvoltându-i-se o
multitudine de interese”9. În viziunea acestui pedagog, accentul trebuie pus pe formarea omului
pentru el însuși, nu pentru integrarea în societate, iar acest lucru se poate realiza prin
dezvoltarea la acesta a tuturor intereselor de cunoaștere.
O viziune diferită a fenomenului educațional o oferă Dewey care este influențat în
abordarea sa de teorii din psihologie și evidențiază, astfel, un traseu care se bazează pe
cunoștințele anterioare ce devin punct de plecare pentru dobândirea noilor cunoștințe:
„educația este acea reconstrucție sau reorganizare a experienței care se adaugă la înțelesul
experienței precedente și care mărește capacitatea de a dirija evoluția celei care urmează”10.
Unul dintre reprezentanții de seamă ai pedagogiei românești - Ștefan Bârsănescu –
evidențiază triplul rol pe care îl are educația în dezvoltarea omului. Astfel, el consideră că, prin
educație, omul trebuie să fie îngrijit, îndrumat și cultivat în vederea construirii unor valori
culturale pe care acesta trebuie să și le interiorizeze: „educația este activitatea conștientă de a-l
înfluența pe om printr-o triplă acțiune: de îngrijire, de îndrumare și de cultivare în direcția creării
valorilor culturale și a sensibilizării individului față de acestea”11.
În concepția lui Stanciu12, educația este „un fenomen social, specific uman, care apare
odată cu societatea, dintr-o anumită necesitate proprie acesteia – aceea a reproducției omului
ca om, ca forță de muncă și ființă socială”. Pedagogul român aduce în prim-plan ideea conform
căreia educația intervine ca o rezultantă a necesității societății de a forma omul atât pentru el
însuși, dar și ca forță de muncă socială.
Pentru Cristea13, educația reprezintă „activitatea psihosocială de formare – dezvoltare a
personalității în vederea integrării sociale, proiectată conform unor finalități de sistem și de
proces, realizate pe baza corelației subiect (educator) – obiect (educat), a conținuturilor și
formelor generale angajate într-un context deschis”. Spre deosebire de o mare parte din
definițiile anterioare, Cristea aduce în prim plan legătura strânsă dintre educație și societate,
dar și raportarea acesteia la un scop precis, la o finalitate specifică.
Urmând aproximativ aceeași direcție, Nicola14 vorbește despre educație ca fiind „o
activitate socială complexă care se realizează printr-un lanț nesfârșit de acțiuni exercitate în
mod conștient, sistematic și organizat, în fiecare moment un subiect – individual sau colectiv –
acționând asupra unui obiect – individual sau colectiv –, în vederea transformării acestuia din
urmă într-o personalitate activă și creatoare, corespunzând atât condițiilor istorico-sociale
prezente și de perspectivă, cât și potențialului său biopsihic individual”. Ceea ce aduce nou
acest autor este ideea de organizare și structurare conștientă a acțiunilor educative.

Herbart, J.F. (1976). Prelegeri pedagogice. București: Editura Didactică și Pedagogică, pag. 62
9

Dewey, J. (1972). Democrație și educație. București: Editura Didactică și Pedagogică, pag. 70

10

Bârsănescu, Ș. (1935). Curs de pedagogie generală. București, pag. 159-164

11

Stanciu, I.G. (1977). O istorie a pedagogiei universale și românești până la 1900. București: Editura Didactică și
12

Pedagogică, pag. 15
Noveanu, E. (coord.) (2007). Științele educației: dicționar enciclopedic. București: Editura Sigma, pag. 337
13

Nicola, I. (2003). Tratat de pedagogie școlară. București: Editura Aramis, pag. 25

14

5
 Așa cum se poate observa, viziunea despre educație este extrem de diferită de la un
specialist la altul, fiecare dintre autorii menționați subliniind alt aspect important al educației în
funcție de perioada istorică în care și-a desfășurat activitatea și de concepția pedagogică a
societății respective.

Sarcină pentru studenți:

Alegeți-vă patru dintre definițiile educației prezentate și analizați-le
comparativ în funcție de patru criterii la alegerea voastră.

1.4. Istoria pedagogiei. Noțiuni introductive

Între societate și educație există o relație de influențare reciprocă deoarece, pe de-o

parte, societatea dictează modul în care sistemul educațional este organizat și, pe de altă parte,
educația este cea care are un impact decisiv asupra dezvoltării societății prin rezultatele pe care
le oferă, în special, ca ieșiri ale sistemului.
La începuturile sale, Istoria pedagogiei, s-a constituit ca un ansamblu de concepții
despre educație ilustrate de specialiști din diferite domenii prin raportare la diferitele perioade
istorice. Cu timpul însă, acest domeniu a căpătat o altă semnificație, căci, după constituirea
pedagogiei ca știință, cunoașterea experiențelor educaționale anterioare a devenit un punct de
reper pentru construirea unor noi modele teoretice și practice de organizare și desfășurare a
activității instructiv-educative. Momentul de constituire ca domeniu de sine stătător al Istoriei
pedagogiei este situat în secolul al XIX-lea când interesul pentru trecutul fenomenului
educațional s-a concretizat în studiul documentelor care au consemnat atât teorii cât și
experiențe practice educaționale.
Stanciu este cel care a încercat să ilustreze specificul Istoriei pedagogiei într-una din
definițiile pentru acest domeniu: „Istoria pedagogiei este, așadar, disciplina care descrie și
explică în mod științific apariția și dezvoltarea educației, evoluția instituțiilor și sistemelor de
învățământ, a categoriilor, teoriilor și doctrinelor pedagogice, ca expresie a cerințelor societății
într-un anumit moment al dezvoltării ei”15.
În studiul acesteia, însă, este foarte important ca evoluția educației să fie raportată
permanent la specificul social al perioadei istorice în care se află cercetătorul. De aceea, din
punctul de vedere al izvoarelor acestei discipline, ne putem raporta la două categorii:
 izvoare nescrise16 – elemente de folclor (proverbe, aforisme, învățături) și
diferite materiale arheologice

Stanciu, I.G. (1998). Istoria pedagogiei. Manual pentru clasa a X-a, școli normale. București: Editura Didactică și
15

Pedagogică, pag. 4
16
David, E. (2001). Introducere în istoria pedagogiei. Sibiu: Editura Mira Design

6
  izvoare scrise17:
 lucrările diferiților teoreticieni ai educației și publicațiile de presă
pedagogică
 documentele oficiale ale învățământului (legi ale educației, programe
școlare, statistici)
 documentele istorice în care sunt făcute precizări cu privire la
necesitatea educației, organizarea instituțiilor școlare sau conținutul
învățământului.
Un ultim aspect care este necesar să fie abordat este cel legat de importanța
studierii acestei discipline de către specialiștii sau viitorii specialiști în domeniul
științelor educației. Cucoș ilustrează această importanță într-o formă extrem de
concisă: „putem stăpâni prezentul și suntem în stare să creăm viitorul în măsura în care
avem puterea de a privi înapoi. Ne raportăm la trecut nu pentru a-l întrona, pentru a-l
eterniza, ci pentru a-l duce mai departe sau, dacă este cazul, pentru a-l depăși,
revaloriza, reîntemeia”18.
Astfel, pentru studenții mei, se pot ilustra următoarele avantaje:
 cunoscând ceea ce s-a realizat în trecut din punctul de vedere al teoriei sau al
practicii educaționale, se poate aprecia într-un mod valid actualitatea unor idei
sau gradul lor de inovație
 dezvoltarea capacității de a analiza critic avantajele sau limitele unor experiențe
educaționale în vederea aplicării acestora sau, dimpotrivă, a evitării acestora
 permite realizarea unor analize a sistemelor de învățământ anterioare din
perspectiva prezentului și a viitorului mai mult sau mai puțin îndepărtat
 oportunitatea de a adapta diversele elemente ale practicii educaționale
anterioare la cerințele actuale ale realității sociale
 oferă oportunitatea dezvoltării unei gândiri pedagogice, a capacității de
identificare a ideilor valoroase și de aplicare a acestora, a spiritului critic și, de ce
nu?, a capacității de inovare în domeniul educației.

Cazan, C.M. (2017). Istoria pedagogiei. București: Editura Pro Universitaria, pag. 10
17

Cucoș, C. (2017). Istoria pedagogiei. Idei și doctrine pedagogice fundamentale. Iași: Polirom, pag. 7
18

7
 Dacă vrei să știi mai mult:
„Termenul <pedagogie> derivă din cuvântul grecesc paidagogia (de la pais, paidos =
copil și agoge = acțiunea de a conduce, semnificând, în sensul propriu al
cuvântului, conducerea copilului, creșterea acestuia sub aspect practic”19.

Mic dicționar de termeni pedagogici:19

 istoria pedagogiei20 – disciplina care analizează în mod științific procesul de evoluție al

educației și al instruirii, realizat la nivel teoretic și practic, în plan conceptual și
insituțional, determinat și determinant într-un anumit context al dezvoltării sociale
 paradigmă21 – concepție de bază pentru prelucrarea și aprecierea cunoștințelor
științifice
 proces educațional22 – este un concept folosit generic pentru a desemna un număr
nedefinit și variat de activități formatoare la nivel interuman și sociouman, generate la
nivelul interacțiunii directe dintre un subiect numit educat și un subiect educator
 științele educației23 - ansamblul disciplinelor teoretice și practice care studiază
activitatea de formare-dezvoltare permanentă a personalității umane, prin strategii și
mijloace de cercetare specifice

Cucoș, C. (2014). Pedagogie. Ediția a III-a revăzută și adăugită. Iași: Polirom, pag. 29
19

Cristea, S. (2002). Dicționar de pedagogie. Chișinău: Editura Litera Internațional, pag. 199-200
20

21
Schaub, H., Zenke, K.G. (2001). Dicționar de pedagogie. Iași: Polirom, pag. 201
22
Negreț-Dobridor, I. (coord.) (2014). Tratat de pedagogie universală. Volumul I: Fundamenta paedagogiae. Partea 1:
Fundamentele diacronice. București: Editura Academiei Române, pag. 151
Cristea, S. (2002). Dicționar de pedagogie. Chișinău: Editura Litera Internațional, pag. 355
23