Teoria psihanalitică

Psihanaliza poate fi considerată o teorie cu implicaţii pentru cunoaşterea persoanei

creative, dar mai ales a procesului creativ.
S. Freud aprecia rezultatul tensiunii dintre pulsiunile inconștiente și realitatea conștientă
este fenomenul creativității. Astfel, pornind de la teoria sublimării, Freud crede că produsele
creaţiei sunt modalitățile de exprimare a dorințelor inconștiente într-o formă acceptabilă din
punct de vedere social. Aceste pulsiuni conştiente pot fi legate de putere, prestigiu, onoare,
dragoste, posesiuni materiale. Observaţiile lui Freud au fost susţinute de studii de caz asupra
unor creatori, cum este Leonardo da Vinci.
Freud introduce următoarea nuanţă: soluţia sublimării, deci a creaţiei şi sănătăţii mentale
îi este accesibilă doar inividului talentat, în timp ce individul obişnuit nu manifestă deschidere la
fanteziile şi ideile izvorâte din inconştient, pe care le reprimă, refulează, expunându-se astfel
tulburărilor psihice (A. Stoica-Constantin, 2004). De asemenea, părintele psihanalizei aprecia că
inconștientul este izvorul ideilor originale, unde se desfășoară procesele primare, care pot duce la
inovație.
Dizidentul lui Freud, A. Adler, vede în creativitate un mijloc de anihilare a complexul de
inferioritate, specific individului. Creativitatea este o formă de adaptare superioară întrucât, prin
activitatea creatoare individul se autorealizează şi devine util societăţii din care face parte; astfel,
prin scopurile atinse indivizii creativi formează un grup de elită al societăţii.
Un alt psihanalist, C. G. Jung, ocupându-se de natura creaţiei artistice distinge două tipuri
de creatori:
1. tipul psihologic la care domină apelul la nivelul conştient, actul de creaţie fiind
declanşat voluntar în vederea unui obiectiv clar formulat de autor, iar produsul
este clar şi fără subtilităţi. În acest caz, creatorul deşi este identificat cu procesul
creativ în mod conştient, este afectat şi de inconştientul colectiv. Creaţia de tip
psihologic este exprimată în romanele de dragoste, literatura despre familie şi
societate, cărţi poliţiste, în poezie şi dramaturgia didactică.
2. tipul vizionar este dominat de inconştient şi este creatorul creativităţii autentice;
creaţia tipului vizionar activează instinctiv arhetipurile, imaginile primordiale
aflate în stare latentă în inconştientul individului. Creatorul este invadat de
gânduri şi imagini pe care nu a avut intenţia să le creeze; astfel, autorul apreciază
că procesul creativ îl pune în mişcare pe artist care răspunde unor forţe vitale
creative aflate în inconştientul colectiv.

Contribuţiile psihanalizei la studiul creativităţii (Ana Stoica-Constantin, 2004):

- considerarea persoanei creatoare ca fiind aptă să slăbească controlul eului asupra
inconştientului, astfel încât, impulsurile creatoare din inconştient să poată trece pragul
conştiinţei; această presupunere duce la ideea că persoanele neinhibate sunt mai
creative;
- potenţialul creativ este omniprezent, toţi indivizii dispun de acesta, deoarece şi
conflictele dintre instinctele inconştiente şi superego sunt omniprezente;
- psihanaliza a constituit un progres în înţelegerea progresului creativ, întrucât a plasat
inspiraţia în inconştientul uman, respingând credinţa mistică în sursele externe de
genul muzelor sau al divinităţii.
 Teoria asociaţionistă a creativităţii

Definiţia pe care o dau asociaţioniştii fenomenului creaţiei este următoarea: un proces de

asociaţie între anumite elemente, care duce la apariţia unor combinaţii noi, proces care este
subordonat anumitor exigenţe sau finalităţi (J. Maltzman, 1960, S.A. Mednick, 1962).
Gândirea de tip creativ este cea care activează conexiunile mentale, proces ce va duce la
combinația potrivită, originală. Această ideee a asociaționiștilor subliniază importanța învățării și
memoriei, ca premise ale creativității; o persoană care a asimilat mai multe cunoștințe va putea
realiza mai multe asociații. În sprijinul acestei idei sunt aduse mărturii ale marilor personalități
creatoare, cum este matematicianul J. Hadamard care aprecia: “Este evident că învenția sau
descoperirea, fie ea în matematică sau aiurea, are loc prin combinarea ideilor.”
Se presupune că asociaţiile mentale au fost învăţate prin contiguitate, aceasta însemnând
că s-a format o asociaţie mentală, după modelul condiţionării clasice al lui Pavlov. Persoanele
înalt creative sunt cele care dispun de un număr mare de asociații cu ajutorul cărora pot realiza
combinări numeroase, care duc la apariția soluțiilor originale.
Mednick distingea mai multe forme ale asociaţiilor de tip creativ, întâlnite în diverse
domenii de activitate:
- serendipitatea, prin care descoperirile pornesc de la asociaţii întâmplătoare;
- asemănarea, este tipul de asociaţie întâlnit în artă;
- medierea prin simboluri, formă specifică matematicii şi chimiei.
Acelaşi autor, Mednick, a elaborat şi un mijloc de diagnoză a creativităţii, şi anume
Testul de asociaţie îndepărtată, (Remote Association Test), criteriile ce sunt evaluate fiind
originalitatea şi raritatea statistică a asociaţiilor. Sarcina subiectului este acea de a găsi un cuvânt
care să fie asociat cu alte trei cuvinte date, plecându-se de la premisa că persoanele înalt creative
pot realiza un număr mai mare de asociaţii. O persoană mai puţin creativă răspunde doar la
asociaţiile dominante, care sunt în număr redus.
Contribuţiile asociaţionismului:
- asociaţionismul a influenţat explicarea inspiraţiei, care este considerată o rezultantă a
asocierii unor elemente care nu au mai fost asociate;
- asociaţionismul a fundamentat o categorie de instrumente de evaluare a potenţialului
creativ;
- a inspirat un tip specific de exerciţii pentru trainingul creativ;
- dar, aceată orientare nu poate explica ideile noi ale copiilor, la care nu se poate vorbi
de o bază prea mare a cunoștințelor, asigurate prin memorare sau experiență.

Teoria gestaltistă

Abordarea gestaltistă, reprezentată prin W. Köhler, M. Wertheimer, R. Arnheim, R. L.

Mooney se raportează permanent la întreg, la structura internă a fenomenului respectiv, la
găsirea relaţiei dintre formă şi volum.
În viziunea gestaltiștilor, există trei categorii de probleme:
- problemele care se rezolvă întâmplător;
 - problemele care se rezolvă prin exercițiu și învățare;
- probleme care se rezolvă printr-o abordare creatică.
R. Arnheim s-a oprit asupra proceselor de percepţie şi reprezentare şi de implicare a
acestor caracteristici în artă. Astfel, percepţia manifestă preferinţa pentru echilibru, simetrie şi
“bogăţia dinamică”, preferinţe care sunt exprimate în artă (Ana Stoica-Constantin, 2004).
Gândirea creativă este o reconstrucţie a gestalturilor, a patternurilor deficiente structural.
Gândirea creativă începe cu o situaţie problematică care este abordată ca un întreg şi este
rezolvată prin conştientizarea permanentă a întregului. Individul prezintă o tendință înnăscută de
a surprinde întregul model, resimte tensiunea problemei și ajunge la o soluție care reface
întregul. Noul se produce deodată (prin insight, intuiţie, iluminare) fiind un produs al
imaginaţiei, nu al raţiunii, al logicii. Astfel, soluțiile apar imediat după ce problema a fost
restructurată sau reformulată.
Contribuţiile gestaltismului (Ana Stoica-Constantin, 2004):
- orientarea gestaltistă explică acele cazuri în care individul începe cu o situaţie
problematică primită spre rezolvare, dar nu şi pe cele în care el are sarcina de a găsi o
asemenea situaţie şi în care şi-ar putea valorifica aptitudinea şi atitudinea numită
sensibilitate la probleme;
- gestaltismul este credibil în actele creative mai ales din domeniile exacte, tehnice ş
ştinţifice, dar mai puţin în artă;
- gestaltismul recunoaşte rolul imaginaţiei în creaţie, dar nu abordează problematica
motivaţiei.

Teoria behavioristă

C. F. Osgood, J. Rossman, J. Parnes, R. Hyman, explică fenomenul creator, pornind de la

schema S-R, astfel: ponderea majoritară în dezvoltarea creativităţii unui individ este reprezentată
de modalităţile în care au fost stimulate, recompensate, manifestările sale creative. Este vorba de
o condiţionare instrumentală, accentul fiind pus pe influenţa educativă a părinţilor, care prin
recompensele acordate pot determina orientarea copiilor către gândirea creativă. Skinner
considera că stimularea mediului este foarte importantă prin înărirea comportamentului creativ.
Maltzman a demonstrat experimental ideea educabilităţii conduitei originale prin întărirea
pozitivă; astfel, atunci când au fost recompensate asociaţiile originale, frecvenţa lor a crescut.
O persoană înalt creativă este caracterizată, în viziunea behavioriştilor de următoarele
trăsături: capacitate de discriminare a cunoştinţelor şi variabilelor, abilitatea de redefinire a
acestora şi utilizarea în situaţii cât mai diferite, sesizarea cu promtitudine a modificărilor
apărute.
Ulterior, perpectiva comportamentalistă, este revizuită, prin introducerea, în schema S-R,
a variabilelor intermediare, individul contribuid activ la dezvoltarea sa personală, iar gândirea
creativă este corelată cu trăsăturile sale proprii.
Contribuţiile behaviorismului:
- afirmarea caracterului dobândit (învăţat) al capacităţii de a răspunde creativ la
probleme;
- sublinierea întăririi pozitive în cultivarea creativităţii