Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
ro/
Piața literară interbelică s-a coagulat, cu efervescența care o pecetluiește, sub semnul
heraldic al unei dispute principiale: tensiunea insolubilă modernism-tradiționalism. Miza
disensiunii transgresa purul conflict estetic, revendicându-se unui paradox mult mai adânc,
care electrizează, de la un capăt la altul, după Sorin Alexandrescu, paradigma românească. G.
Călinescu s-a situat vehement împotriva proustianismului și a „noului val” (cu prezidiu
camilpetrescian) ce părea să asalteze peculiaritatea autohtonă, pledând pentru romanul realist-
obiectiv clasic – „un mod de a crea durabil și esențial”, construit simetric, circular, fidel
liniarității cronologice, regulii unităților timp-spațiu-acțiune și triadei mimesis-omogenitate-
sens. Însă prin „Enigma Otiliei” romancierul trădează programul postulat și metabolizează un
amalgam în care pătrund gustul pentru monumental și regie, referințele mitologice,
comentariul estetic, inflexiuni romantice (tema iubirii, zugrăvirea macrocosmică a
Bărăganului) sau nuanțe moderne (cadrul citadin, tipologia intelectualului și a arivistului,
spiritul ludic, critic, parodic, polemic) în formula unui „balzacianism fără Balzac” (N.
Manolescu), căci George Călinescu „are vocația de a comenta, nu de a crea viață.” Astfel,
„Enigma Otiliei” înseamnă roman citadin, social, balzacian cu nuanțe lovinesciene totodată.
La nivelul particularităților stilistice, semnalăm mai întâi tehnica focalizării, prin care
caracterul se clădește progresiv prin reliefarea mediului, a ținutei, a detaliilor fizionomice, a
stării civile, biografiei, expuse minuțios de ochiul naratorial, toate participând la amplificarea
gradată a portretului moral. De pildă, camera Otiliei devine, sub lentilă balzaciană, un
document sociologic și etic. Realismul conferă caracterelor clasice (avarul, ipohondrul,
gelosul) dimensiune socio-psihologică, rezultând o comedie umană populată de tipologii: moș
Costache – avarul, Aglae – „baba absolută fără cusur în rău”, Felix – ambițiosul, Otilia –
dichisita. Din recuzita clasică survin triunghiul amoros și quiproquoul, iar modernitatea se
infiltrează prin filonul naturalist și prin formula estetică a ambiguității. Patologiile obscure se
evidențiază în ramolismentul grotesc al lui Simion Tulea, în alienarea lui Titi sau în obsesia
matrimonială a Auricăi. Amfibolia se manifestă patent în cazul lui Felix, căci nu țintește
maniacal, fără scrupule reușita profesională, sagacitatea, determinarea și iubirea neprihănită
pentru Otilia îngemănându-se într-un spirit nuanțat. Metoda plurivocității se va supralicita în
profilarea Otiliei, fragranța viguroasă a ambilor decurgând și din procedeul reflectării inverse:
misterul seducător al Otiliei se răsfrânge inversat în modicitatea repugnantă a Auricăi și
inteligența mobilă a lui Felix în imbecilitatea proverbială a lui Titi.
Din unghi social, Otilia Mărculescu aparține familiei lui Costache Giurgiuveanu, fiica
orfană, dintr-o altă căsătorie, a celei de-a doua soții a bătrânului. Aversiunea viscerală,
reprehensibilă a clanului Tulea față de amenințarea pecuniară pe care o întrupează e simultană
cu afecțiunea ingenuă pe care Felix și moș Costache i-o nutresc. În vârstă de 18 ani, studiază
pianul la Conservator și, deși tatăl vitreg îi servește continuu garanții verbale pentru adopție și
cedarea moștenirii, securitatea economică șubredă îi va fi soluționată abia prin căsătoria cu
Leonida Pascalopol, un moșier mai vârstnic, dar rafinat și munificent, care, resemnându-se
finalmente în fața firii sale pletorice, înflăcărate, îi va redărui, peste câțiva ani, burlăcia. Se va
căsători ulterior cu un conte exotic, undeva în Argentina.
https://referate.wyz.ro/
Sub raport psiho-moral, spre deosebire de restul actorilor, manechine animate exclusiv
de impulsuri finaliste, Otilia figurează, în efigie, viața: inepuizabilă, sesizantă, indomptabilă și
dinamică. Deși asimilabilă tipologiei cochetei, Otilia îi transgresează cadrajul inerent printr-
un cumul de reacții care-i amână constant categorisirea. Identitatea îi poate fi alegorizată
printr-un malaxor de profuziune pe care frivolitatea n-o neutralizează, de intuiție dublată de
agerime, de pragmatism gemelar cu mansuetudinea, de șarm indicibil și feminitate răpitoare
fără debușeu în vulgaritate. Temperamentul mobil, saturat de umoralitatea suscitată prin
angajamentul artistic și interiorizarea vocației estetice, conținând în subsidiar o sensibilitate
exacerbată, conduce la atitudini derutante, provocându-i schisme interioare și contradicții
chinuitoare. Conștientă de un atare cod genetic nestatornic, avid de libertate, una
consubstanțială cu emanciparea financiară, deși îl iubește pe Felix, va respinge perspectiva
mariajului, bănuind piedica pe care ar concretiza-o în drumul său paideic și anticipând
totodată propria lasitudine. Trăsăturile paradoxale indică abisalitatea sufletului feminin,
prospețimea irecuperabilă a tinereții neviciate de intersecția cu sinuozitățile existenței.
În fine, recapitulându-ne demonstrația, concludem că, prin Otilia, George Călinescu își
surmontează printr-o reușită estetică programul teoretic, edificarea ei polivalentă, prin
sinergia tipologiei și a tehnicii focalizării, a comportamentismului și a oglinzilor paralele,
dirijând către un specimen literar savuros care, în ireductibilitatea sa grațioasă, actualizează
ceea ce o lume posedată de fantasme financiare și de veleități vătămătoare nu poate niciodată
definitiv suprima.
Piața literară interbelică s-a coagulat, cu efervescența care o pecetluiește, sub semnul
heraldic al unei dispute principiale: tensiunea insolubilă modernism-tradiționalism. Miza
disensiunii transgresa purul conflict estetic, revendicându-se unui paradox mult mai adânc,
care electrizează, de la un capăt la altul, după Sorin Alexandrescu, paradigma românească. G.
Călinescu s-a situat vehement împotriva proustianismului și a „noului val” (cu prezidiu
camilpetrescian) ce părea să asalteze peculiaritatea autohtonă, pledând pentru romanul realist-
obiectiv clasic – „un mod de a crea durabil și esențial”, construit simetric, circular, fidel
liniarității cronologice, regulii unităților timp-spațiu-acțiune și triadei mimesis-omogenitate-
sens. Însă prin „Enigma Otiliei” romancierul trădează programul postulat și metabolizează un
amalgam în care pătrund gustul pentru monumental și regie, referințele mitologice,
comentariul estetic, inflexiuni romantice (tema iubirii, zugrăvirea macrocosmică a
Bărăganului) sau nuanțe moderne (cadrul citadin, tipologia intelectualului și a arivistului,
spiritul ludic, critic, parodic, polemic) în formula unui „balzacianism fără Balzac” (N.
Manolescu), căci George Călinescu „are vocația de a comenta, nu de a crea viață.” Astfel,
„Enigma Otiliei” înseamnă roman citadin, social, balzacian cu nuanțe lovinesciene totodată.
La nivelul particularităților stilistice, semnalăm mai întâi tehnica focalizării, prin care
caracterul se clădește progresiv prin reliefarea mediului, a ținutei, a detaliilor fizionomice, a
stării civile, biografiei, expuse minuțios de ochiul naratorial, toate participând la amplificarea
gradată a portretului moral. De pildă, camera Otiliei devine, sub lentilă balzaciană, un
document sociologic și etic. Realismul conferă caracterelor clasice (avarul, ipohondrul,
gelosul) dimensiune socio-psihologică, rezultând o comedie umană populată de tipologii: moș
Costache – avarul, Aglae – „baba absolută fără cusur în rău”, Felix – ambițiosul, Otilia –
dichisita. Din recuzita clasică survin triunghiul amoros și quiproquoul, iar modernitatea se
infiltrează prin filonul naturalist și prin formula estetică a ambiguității. Patologiile obscure se
evidențiază în ramolismentul grotesc al lui Simion Tulea, în alienarea lui Titi sau în obsesia
matrimonială a Auricăi. Amfibolia se manifestă patent în cazul lui Felix, căci nu țintește
maniacal, fără scrupule reușita profesională, sagacitatea, determinarea și iubirea neprihănită
pentru Otilia îngemănându-se într-un spirit nuanțat. Metoda plurivocității se va supralicita în
profilarea Otiliei, fragranța viguroasă a ambilor decurgând și din procedeul reflectării inverse:
misterul seducător al Otiliei se răsfrânge inversat în modicitatea repugnantă a Auricăi și
inteligența mobilă a lui Felix în imbecilitatea proverbială a lui Titi.
Din unghi social, Otilia Mărculescu aparține familiei lui Costache Giurgiuveanu, fiica
orfană, dintr-o altă căsătorie, a celei de-a doua soții a bătrânului. Aversiunea viscerală,
reprehensibilă a clanului Tulea față de amenințarea pecuniară pe care o întrupează e simultană
cu afecțiunea ingenuă pe care moș Costache și Felix, verișorul său, tot orfan, aflat provizoriu
sub tutela nesigură a lui Giurgiuveanu, i-o nutresc. În vârstă de 18 ani, Otilia studiază pianul
la Conservator, iar Felix, medicina. Deși tatăl vitreg îi servește continuu garanții verbale
pentru adopție și cedarea moștenirii, securitatea economică șubredă îi va fi soluționată abia
prin căsătoria cu Leonida Pascalopol, un moșier mai vârstnic, dar rafinat și munificent, care,
resemnându-se finalmente în fața firii sale pletorice, îi va redărui, peste câțiva ani, burlăcia.
Otilia se va căsători ulterior cu un conte exotic, undeva în Argentina, iar Felix va deveni
medic, integrat unui grup social promițător prin căsătorie.
Sub raport psiho-moral, spre deosebire de restul actorilor, manechine animate exclusiv
de impulsuri finaliste, Otilia figurează, în efigie, viața: inepuizabilă, sesizantă, indomptabilă și
dinamică. Identitatea îi poate fi alegorizată printr-un malaxor de profuziune pe care
frivolitatea n-o neutralizează, de intuiție dublată de agerime, de pragmatism gemelar cu
mansuetudinea, de șarm indicibil și feminitate răpitoare fără debușeu în vulgaritate.
Temperamentul mobil, saturat de umoralitatea suscitată prin vocația estetică și printr-o
sensibilitate exacerbată, duce la atitudini derutante, provocându-i schisme interioare și
contradicții chinuitoare. Conștientă de un atare cod genetic nestatornic, avid de libertate, una
https://referate.wyz.ro/