Tema: Recomandările Comitetului de la Basel privitor la

reglementarea riscurilor bancare

Obiectivul reglementării este promovarea stabilităţii şi a siguranţei sistemului
financiar – bancar prin intermediul normelor prudenţiale şi prin măsuri de supraveghere
in scopul reducerii riscurilor.
După sfera de cuprindere, definim norme naţionale şi norme internaţionale.
Reglementarile naţionale urmăresc trei obiective:
 protecţia depunătorilor impotriva riscului de faliment;
 siguranţa sistemelor de plăţi şi compensări;
 prevenirea riscului sistemic.
Reglementările internaţionale vizează prevenirea riscului sistemic global şi
armonizarea concurenţei de pe piaţa bancară.
a) Primul Acord de la Basel
In 1988, la Basel1 s-a considerat capitalul drept un mijloc de a contrabalansa
pierderile, un instrument de reducere a riscurilor şi de a da incredere deponenţilor şi
asigurătorilor. Contribuţia esenţială pe care o aduce primul acord de la Basel, devenit
efectiv in 1992, este aceea a unui capital minim definit in funcţie de riscuri, din
perspectiva solvabilităţii. Textul acordului de la Basel a fost aplicat in UE sub denumirea
de norma de solvabilitate europeană.
De la adoptarea acordului in 1988, numit şi norma Cooke, după numele
iniţiatorului ei, putem distinge două faze:
 1988-1993: abordarea standard şi rigidă;
 după 1993: introducerea disciplinei de piaţă şi a modelelor interne ca
variabile ale acordului.
Acordul din 1988 impune băncilor din ţările dezvoltate un capital egal cu minim
8% din volumul activelor ajustate in funcţie de riscuri.
Capitalul, coform acordului, este compus din:
 capitaluri proprii de bază numite şi tier I;
 capitaluri complementare sau tier II.
Tier I cuprinde capital social şi rezerve, din care se deduc pierderile din anul
curent, viitoarele restituiri de taxe şi impozite şi activele intangibile (fondul de comerţ).
1
Basel (in germana), Bale (in franceza), Basilea (in italiana) sau Basle (in engleza) desemneaza aceeaşi localitate,
respectiv oraşul elveţian in care işi are sediul Banca Reglementelor Internaţionale (BRI).

1
 Tier II cuprinde in upper tier II provizioanele şi rezervele din reevaluare, iar in
lower tier II datoria subordonată.
Capitalurile de bază trebuie să reprezinte 4% din riscurile ponderate, iar activele
bilanţiere sunt repartizate in patru categorii de riscuri: 0%, 20%, 50%, 100%.
Activele extrabilanţiere trebuie convertite in echivalent credit, apoi inserate in
categoria de risc adecvată.
Acordul a fost amendat in 1996 pentru a corespunde noilor realităţi legate de
inovaţiile financiare. Este introdus principiul imobilizării capitalului pentru a face faţă
riscurilor de pierdere din operaţiuni de pe pieţele financiare.
Reglementarea reprezintă un domeniu in continuă evoluţie, care se adaptează
noilor realităţi ale economiei globale.
Determinarea capitalului adecvat
Conform cerinţelor acordului de la Basel, băncile trebuie să calculeze indicatori
de solvabilitate in funcţie de tipul de capital.
Capitalurile proprii de bază sau tier I au ca principală funcţie absorbţia pierderilor
băncii fără ca aceasta să fie confruntată cu incetarea activităţii.
Capitalurile complementare asigură o protecţie mai scăzută deponenţilor,
deoarece ele au ca principală funcţie absorbţia pierderilor in situaţia incetării activităţii
băncii.
In vederea bunei desfăşurări a activităţii băncii, in funcţie de tipul de capital se
determină doi indicatori de adecvare ai capitalurilor proprii (indicatori de solvabilitate):
1. Capitaluri proprii de bază (tier 1) / Expunerea la risc ≥ 4%;
2. Capital total (tierI + tierII – anumite deduceri) ≥ 8%.
Determinarea capitalului in vederea calculuilui indicilor de adecvare presupune
anumite ajustări. In plus, acordul de la Basel vorbeşte şi de un al treilea tip de capital,
numit tier III, reprezentat de datoria subordonată pe termen scurt.
Tier III poate fi utilizat ca o protecţie contra pierderilor cauzate de riscul de piaţă,
dacă tier I şi tier II sunt insuficiente.
Calculul expunerii la risc are in vedere operaţiunile bilanţiere şi pe cele
extrabilanţiere.
In cazul operaţiunilor bilanţiere, expunerile pe fiecare linie de activ depind de
coeficienţii de risc asociaţi, definiţi de la 0% la 100%.

2
 Pentru operaţiunile desfăşurate in afara bilanţului (scrisori de garanţie, contracte
swap etc.) expunerile extrabilanţiere sunt convertite mai intai in echivalent-credit prin
multiplicarea cu un factor care ţine seama de riscul inerent al acestor activităţi.
La sumele astfel calculate se aplică coeficientul de risc aferent operaţiunilor
bilanţiere.
Acordul de la Basel stabileşte o serie de standarde ce trebuie indeplinite pentru
capitalurile complementare (tier II):
 pentru a fi luat in calculul indicatorilor de solvabilitate, tier II nu poate
depăşi cu mai mult de 100% tier I;
 la randul său, lower tier II nu poate depăşi 50% din tier I.
b) Noul Acord de la Basel (Basel II)
Conceperea noului acord (Basel II) ţine seama de autodisciplina băncilor şi de
capacitatea lor de a gestiona riscurile in timp real.
Noul acord se va ancora pe trei piloni:
 Pilonul 1 este capitalul minim → obiectivul este de a corela cat mai bine
capitalul bancar cu riscurile asumate.
 Pilonul 2 corespunde metodologiei de supraveghere → obiectivul reţinut
constă in intervenţia cand nivelul de capital cerut nu acoperă in mod suficient riscul
asumat.
 Pilonul 3 vizează disciplina de piaţă → obiectivul constă in reducerea
asimetriilor existente pe piaţă.
Basel II se adresează, in primul rand, băncilor active pe plan internaţional:
holdinguri bancare, grupuri bancare integrate, precum şi tuturor activităţilor financiare
reglementate sau nu pană acum de primul acord. Sunt excluse activităţile de asigurare şi
participările minoritare.
Pentru primul pilon se menţine cerinţa unui prag minim de solvabilitate de 8%
determinat ca raport intre fondurile proprii şi ansamblul riscurilor asumate de bancă.
Calculul riscului de credit devine mult mai elaborat ca urmare a modificării
coeficienţilor de ponderare a riscurilor care nu mai depind de natura juridică a
imprumuturilor, ci de calitatea acestora. Evaluarea riscurilor de piaţă rămane neschimbată
in raport cu amendamentul din 1996 şi se propune pentru prima dată o cerinţă de capital
pentru acoperirea riscurilor operaţionale:

3
 In care ponderile corespunzătoare claselor de active sunt:
- 1, pentru numerar, titluri de stat şi ale administraţiei locale (risc 0);
- 0.8, pentru plasamente pe piaţa interbancară (risc 20%);
- 0.5, pentru creanţe garantate prin ipoteci şi leasing imobiliar (risc 50%);
- 0, pentru alte categorii de creanţe (risc 100%).
In acelaşi mod, se procedează la convertirea în credite echivalente a angajamentelor
rezultând din operaţiuni extrabilanţiere, unde se folosesc următorii coeficienţi:
- 0.8, pentru scrisorile de credit comercial (risc 20%);
- 0.5, pentru facilităţi de emitere a obligaţiunilor şi angajamente de creditare de
peste un an (risc 50%);
- 0, pentru garanţii de credit şi convenţii tip REPO (risc 100%).
Al doilea pilon, relativ la controlul bancar, nu reprezintă o noutate deoarece
autorităţile monetare supravegheau deja aplicarea ratei de solvabilitate in majoritatea
ţărilor, iar enunţarea acestui principiu este de natură să intărească rolul băncilor centrale
naţionale.
Cel de-al treilea pilon este in prezent cel mai puţin dezvoltat dintre toate.
Principala sa cerinţă o constituie difuzarea eficace şi rapidă a informaţiilor despre
pierderile instituţiilor financiare.

Tabelul 1. Principalele propuneri ale noului Acord

Pilonul 1 – cerinţe Pilonul 2 – procesul Pilonul 3 – disciplina de
minime de fonduri de supraveghere piaţă
proprii
- Volumul fondurilor proprii - Solvabilitatea trebuie să Băncile trebuie să comunice
trebuie să se situeze la un corespundă profilului de informaţii despre:
nivel risc; - nivelul fondurilor proprii;
acceptabil; - Supraveghetorii trebuie să - practicile de gestionare a
- Evaluarea riscurilor se evalueze calitatea modelelor riscurilor;
face prin prisma ratingurilor de - profilul de risc.
interne şi externe; gestionare a riscurilor;
- Luarea in calcul a - Deţinerea de fonduri
riscurilor operaţionale. proprii trebuie să
depăşească nivelurile
minime.
Sursa: Prelucrare după noul proiect de acord, BRI, 2001.
In comparaţie cu primul acord, Basel II aduce o serie de inovaţii care privesc:

4
  incurajarea băncilor de a-şi utiliza propriile modele interne de
evaluare a riscului;
 introducerea disciplinei de piaţă ca factor de apreciere a expunerilor;
 sensibilitate la marile riscuri;
 promovarea siguranţei şi stabilităţii sistemului financiar internaţional
prin menţinerea unui capital reglementar in sistem;
 dezvoltarea unei concurenţe bancare echitabile;
 abordarea globală a riscurilor;
 dezvoltarea unor metode care să cuantifice cat mai corect riscul
asumat de fiecare instituţie bancară in parte;
 cei trei piloni pe care se sprijină acordul formează un ansamblu
indisociabil.
In funcţie de aria de competenţă, fiecare autoritate de reglementare va controla
existenţa şi fiabilitatea metodelor interne de monitorizare a riscurilor astfel incat capitalul
să fie menţinut la un nivel acceptabil in raport cu angajamentele asumate.
Principiile de supraveghere, aşa cum se regăsesc ele in spiritul viitorului acord,
sunt următoarele:
 fiecare bancă trebuie să dispună de o metodologie clară şi avizată de
determinare a capitalului cerut de noul acord in legatură cu profilul de risc asumat;
 autorităţile de supraveghere vor trebui să vegheze asupra calităţii
modelelor destinate evaluarii capitalului minim de către fiecare bancă;
 băncilor le este recomandat să aibă in vedere un surplus de capital
pentru activităţile a căror dependenţă de ciclul economic este marcantă;
 băncile centrale trebuie să controleze in permanenţă nivelul minim
de capital.
O atenţie deosebită este acordată de noul acord comunicării bancare. Politica de
comunicare a băncilor trebuie să se caracterizeze printr-o mai mare transparenţă şi
frecvenţă in direcţia pieţelor financiare şi a publicului.
In catul în care băncile sunt în situaţia de a excede normelor de adecvare a
capitalului ele au la îndemână mai multe alternative :
Cea mai comodă alternativă, nu întotdeauna uşor de realizat, este restructurarea
portofoliului de active, în ideea convertirii creanţelor cu risc ridicat în elemente de activ

5
fără risc, sau cu risc scăzut. Avem în vedere, în acest sens, operaţiunile de titularizare, de
lichidizare şi alte forme de reducere a riscului de credit (garanţii suplimentare, convertire
în contracte de leasing ş. a.).
O a doua modalitate de conformare priveşte diminuarea globală a activului, în
contextul prezervării fondurilor proprii, alături de reducerea volumului operaţiunilor
extrabilanţiere.
In ultimă instanţă, dar cea mai certă variantă, se va proceda la majorarea
capitalului, fie prin noi aporturi ale acţionarilor existenţi sau potenţiali, fie prin
constituirea unor rezerve din profitul realizat, cu diminuarea corespunzătoare a poinderii
dividendelor.
Chiar dacă sunt mult mai rar utilizate, vom aminti, totuşi, posibilităţile de
consolidare a capitalului prin participaţii reciproce precum şi cele care derivă din
procesele de fuziune interbancară.