Sunteți pe pagina 1din 51

MINISTERUL EDUCAŢIEI, CULTURII ŞI CERCETĂRII AL

REPUBLICII MOLDOVA

UNIVERSITATEA LIBERĂ INTERNAŢIONALĂ DIN MOLDOVA


FACULTATEA DREPT

TESTE
MOTODOLOGIA CERCETĂRII JURIDICE

A efectuat: Smolnițchi Radu

Profesor: Baltag Dumitru,


Dr. hab.

Chișinău 2021
Teste de evaluare la disciplina „Metodologia cercetării fenomenului juridic”

TEST 1
1. Formulați o definiție a conceptului de gnoseologie?
Gnoseologia – se înțelege teoria cunoașterii, adică modul în care cunoaștem realitatea. De menționat
că, gnoseologia este o parte a filosofiei, care se ocupă cu studierea activității de producere a
cunoștințelor. Gnoseologia mai poartă denumirea de teoria generală a cunoașterii sau teoria filosofică a
cunoașterii și se urmăresc condițiile cunoașterii, structura cunoașterii, funcțiile îndeplinite de
cunoaștere în viața omului, validitatea cunoașterii, precum și valoarea cognitivă.

2. Care sunt efectele normei sociale din punct de vedere al raţionalizării vieţii sociale?
Norma socială poate avea următoare efecte din punct de vedere al raționalizării vieții sociale:
a) Asigură sociabilitatea umană, prin dirijarea, în mod convergent, a acțiunilor și conduitelor
individuale, creând astfel, o „logică” a acestora, orientativă pentru membrii societății;
b) Permite evitarea conflictelor și tensiunilor prin limitare reciprocă a voințelor individuale și
întărirea coeziunii colective;
c) Creează drepturi, obligații sau interdicții care materializează diferite relații, interese, scopuri și
idealuri sociale, stimulându-se pe cele dezirabile și sancționând pe cele indezirabile;
d) Întărește sentimentele de solidaritate socială și securitatea indivizilor în raport cu eventualele
agresiuni sau acte de violență care ar putea fi exercitate asupra lor;
e) Stabilește reguli de conduită, stipulând cum trebuie să acționeze sau să se comporte cineva în
condiții sociale determinate, pentru a ajunge la un rezultat eficient și dezirabil.

3. Care este etimologia cuvântului metodologie.


Etimologia termenului metodologie, presupune „methodos” ceea ce înseamnă, drum, cale, cercetare și
„logos” (gândire, noțiune, logică).

4. Caracterizați fazele metodologiei de cercetare științifică?


Metodologia de cercetare științifică are trei mari faze:
a) Prima fază – pregătirea cercetării, care include trei etape:
- Alegerea temei de cercetare (problematizarea sau perceperea problemei);
- Analiza studiilor științifice principale;
- Designul studiului.
b) A doua fază presupune – efectuarea cercetării,care include următoarele etape:
- Documentarea, învățarea;
- Explicarea științifică, fenomenului studiat.
c) A treia fază presupune finalizarea cercetării, care cuprinde:
- Redactarea lucrării științifice
- Susținerea publică a lucrării

5. Caracterizați monografia ca lucrarea cu autoritatea științifică de consacrare?


Monografia este o lucrare științifică, un studiu științific amplu asupra unui subiect din domeniul
științei, tehnicii, artei, sportului, tratat amănunțit, complet și multilateral, din toate punctele de vedere.
Monografia este, de regulă, o lucrare științifică a unui singur autor. Dacă acest tip de lucrare științifică
este elaborată de un colectiv de autori, ea se numește monografie colectivă. Numărul rezonabil de
coautori la o monografie este până la 5 persoane, fiecăreia revenindu-i cel puțin 2 c.a. Monografia are
un caracter teoretic sau teoretico-aplicativ bine proiectat și însumează nu mai puțin de 80-100 de
pagini.

6. Caracterizați criteriile de clasificare a sancțiunilor și care sunt caracterele sancțiunii


juridice?
În literatura sociologică sunt relevate două genuri de sancțiuni: 1) sancțiuni negative, care se referă la
măsuri de constringătoare și 2) sancțiuni pozitive care vizează recompensa.
În funcție de emitentul reacției sancționatoare, sancțiunile pot fi: 1) formale aici sunt incluse reacțiile
instituțiilor formalizate, oficiale, cum ar fi instanțele de judecată, poliția sau alte instituții alte statului,
și 2) informale vizează reacțiile instituțiilor informale, neoficiale, de genul cercului de prieteni,
grupului de vecinătate.
Conform opinie J. Szczpanski, combinând criteriile amintite propune următoarea tipologie a
sancțiunilor sociale:
- Sancțiuni negative formale, care se bazează pe forța coercitivă a instituțiilor și organizațiilor
abilitate în aplicarea sancțiunilor;
- Sancțiuni negative informale a căror aplicare o realizează grupurile neoficiale, opinia
publică sub forma oprobiului public, a disprețului, ironiei etc.
- Sancțiuni pozitive formale, care reprezintă reacții ale unor instituții și organizații formale
sau ale reprezentanților acestora, sub forma mulțumirilor, elogiilor, recunoștinței publice,
acordări de titluri, medalii etc.
- Sancțiuni pozitive informale, care includ reacțiile din partea instanțelor informale ale
societății prin care acestea aprobă comportamentele care sunt în conformitate cu sistemul de
valori și norme ale grupului, prin aprecierea tacită a activității acestora, prin recunoștință
etc.
Același autor, distinge după natura sancțiunii următoarele tipuri de sancțiuni: sancțiuni juridice,
sancțiuni etice, sancțiuni satirice, sancțiuni religioase.

7. Care sunt etapele prin care trece cunoașterea științifică?


a) cercetareaactivităţiiştiinţificeînevoluţiaeitemporală - perspectivadiacronică - istoriaştiinţei;
b) studiereadependenţeimunciiştiinţifice, a randamentuluiei de însuşirileindividuale ale
cercetătorilorştiinţifici - psihologiaştiinţei;
c) descriereacăilorurmateîncercetareaştiinţifică, a strategiilor, a metodelor,
tehnicilorşiprocedeelor, inovaţiiintelectuale - euristicasaumetodologiacreaţieiştiinţifice;
d) cercetareacorelaţieidintresituaţiaştiinţeişirealităţilesociale, cercetareadependenţeiştiinţei de
structurasocietăţii, a roluluicunoaşteriiştiinţificeşi al reprezentanţilorsăiînviaţasocială -
sociologiacunoaşteriisociale;
e) studiulmodalităţilor de expresie, de comunicare, de răspîndireşiaplicare a
cunoaşteriiştiinţifice, cercetareatendinţelordiferitelorcapitoleşiramuri ale ştiinţei - scientica;
f) studiereaştiinţeica un sistem de cunoaştere dobîndită, în acest caz, produsele sau rezultatele
ştiinţei sînt analizate fără a se considera cine le-a obţinut, în ce condiţii sociale, psihologice,
în ce scop.

8. Care este etimologia cuvântului hermeneutica?


Hermeneutica – provine din limba greacă și înseamnă: a interpreta, a tălmăci și reprezintă în filozofie
metodologia interpretării și înțelegerii unor texte. Denumirea derivă de la numele zeului grec Hermes,
mesagerul zeilor și interpretul ordinelor lui Zeus.

9. Numiţi cerinţele faţă de structura problemei ştiinţifice formulate de CNAA.


Față de structura problemei științifice formulate de Consiliul Național de Acreditare și Atestare al
Republicii Moldova (CNAA) se înaintează următoarele cerințe:
a) Componenta 1. Acțiunea și rezultatul acțiunii. Soluția problemei științifice vizează acțiunea
nemijlocită întreprinsă în procesul investigațional și rezultatul acesteia și este exprimată prin
formulări specifice.
b) Componenta 2.Efectul acțiunii și al rezultatelor. În expunerea problemei științifice soluționate
se indică efectul/consecințele acțiunii și al rezultatelor implementate, aplicate, testate, validate,
prin formulări de tipul: - fapt care /ceea ce a contribuit /a condus la /a determinat /a generat;
având ca efect, ca urmare, rezultat ameliorarea…; optimizarea…; dezvoltarea…; sporirea…;
eficientizarea…; completarea…. etc.
c) Componenta 3.Contextul. În formularea care redă problema științifică soluționată se precizează
contextul/ circumstanțele /condițiile /configurația /câmpul de utilitate a rezultatelor obținute,
expunerea respectivă având următoarea formulă:
- în vederea aplicării /pentru aplicare /implementarea /utilizarea ulterioară în…
- pentru orientarea /orientând utilizarea /aplicarea /valorificarea lor în…
- în vederea direcționării /direcționând procesul de…
- fapt care permite racorcarea la…
- pentru a asigura /asigurând teoretic /aplicativ /praxiologic aplicarea largă /mai largă /pe
nou /inedită etc.

10. Prin ce se deosebește articolul de sinteză de articolul de fond și care sunt componentele
structurale ale unui articol științific?
Articolul de sinteză se deosebeşte de articolul de fond prin faptul că articolul de sinteză prezintă un şir
de contribuţii substanţiale in domeniu,abordând critic şi comparativ lucrările autorilor la temă, având
un text, de regulă, voluminos şi o bibliografie bogată .În asemenea articole se descriu rezultatele
obţinute in domeniu prin utilizarea unui instrumentar analitic amplu,care permite evidenţierea
aspectelor pozitive şi problematice ale lucrărilor analizate.
Articolul de fond este un articol care exprimă punctul de vedere al vedere al redacţiei unei publicaţi
periodice asupra unei probleme ştiinţifice importante, de actualitate.
Componentele structurale unui articol științific sunt:
- Titlul;
- Rezumatul (cel puțin în două limbi);
- Cuvintele-cheie;
- Expunerea conținutului de bază;
- Rezultatele și interpretarea lor;
- Concluzii;
- Bibliografia (referințele bibliografice, referițewebgrafice).

TEST 2
1. Formulați o definiție a ordinii de drept?
Ordinea de drept este definită ca organizare a vieţii sociale bazată pe drept şi legalitate , care reflectă
situaţia calitativă reală a relaţiilor sociale la anumită etapă de dezvoltare a societăţii.

2. Care sunt notele generale ale idealismului gnoseologic?


Idealismul gnoseologic poate fi caracterizat prin următoarele note generale:
1) denaturarea rapoartelor reale dintre cunoscător și cunoscut;
2) neagă, în unele cazuri, însăși existența obiectului;
3) uneori, afirmă că nu este posibilă cunoașterea lucrurilor.

3. Ce metode ale filosofiei contemporane puteţi numi?


Dintre metodele filosofiei contemporane putem evidenția cele mai principale: fenomenologia,
hermeneutica, metoda analitică, metoda dialectică ș.a.

4. Descrieți obiectivele, tipurile și strategiile de cercetare științifică?


Obiectivele cercetării pot fi variate, astfel, pe baza lor distingem trei tipuri mari de cercetări:
a) Fundamentale, având ca obiective dobândirea de cunoștințe noi și dezvoltarea teoriei. Alte
denumiri ar fi cercetarea academică sau teoretică. Aceasta este o activitate teoretică sau
experimentală fundamentală care are ca scop principal acumularea de noi cunoștințe privind
aspectele fundamentale ale fenomenelor și faptelor observabile, fără să aibă în vedere o aplicație
deosebită sau specifică.
b) Aplicate, obiectivul acesteia fiind analiza problemelor sociale și găsirea soluțiilor de rezolvare,
contribuind la fundamentarea deciziei (spre exemplu: analiza politicilor publice și unele tipuri
de evaluare a programelor).
c) Evaluative, are ca obiectiv determinarea efectului diferitelor acțiuni (spre exemplu: evaluarea
programelor).
În dependență de obiective, în afară de cele enumerate mai sus, cercetările pot fi:
- Cercetări descriptive, care descriu fenomenele studiate. Prin astfel de cercetări răspundem la
întrebări de tip „ce”, „unde”, „când” și „cum”;
- Cercetări explicative, prin care încercăm să explicăm fenomenul, întrebarea principală este „de
ce”?
- În afară de aceste, există și alte tipuri de cercetare, cum ar fi: cercetarea normativă, cercetarea-
acțiune.
În baza obiectivelor de cercetare sunt formulate și strategiile de cercetare, ele fiind următoarele:
a) Strategii experimentale sau non-experimentale – deosebirile dintre acestea fiind posibilitatea de
a împărți aliator subiecții în grupuri experimentale și de control. Cea experimentală este mai
puternică din punct de vedere al validității interne, adică al relațiilor cazuale, pe care vrem să le
verificăm.
b) Strategii transversale și longitudinale, cel transversal este acela care se desfășoară într-un singur
moment de timp, obținând o secțiune transversală a fenomenului studiat. Acest studiu, permite
descrierea caracteristicilor legislației la un anumit moment de timp și poate să furnizeze și
explicații. Cel longitudinal este acela care se desfășoară în timp, cuprinzând cel puțin două
valuri de măsurare. Un astfel de studiu ne permite să studiem mai bine evoluția în timp a
fenomenelor studiate.
c) Strategii comparative sau non-comparative. Cele comparative încearcă să introducă în analiză
compararea rezultatelor obținute pe grupuri diferite (ex: țări, unități administrativ-teritoriale
etc.).
d) Strategii de cercetare cu o metodă sau mai multe – astfel numărul de metode folosite variază de
la studiu la studiu. Multe cercetări folosesc o singură metodă. Altele folosesc mai multe metode.
Putem folosi mai multe metode pentru a compara rezultatele obținute cu metode diferite. De
obicei, folosirea mai multor metode se folosește pentru dorința de a atinge mai multe obiective.
e) Se mai folosesc și alte strategii, cum ar fi: studii de caz sau ale fenomenelor de masă; cu
interacțiunea cercetător-subiect sau fără; interactive sau non-interactive; cantitative sau
calitative.

5. Redați esența lucrărilor științifico-metodice și lucrărilor metodice, care tratează problema


de metodică didactică?
Lucrarea științifico-metodică tratează probleme de metodică, ca o ramură a didacticii generale, care
se ocupă de studiul principiilor și metodelor de predare /învățare/evaluare și probleme de metodologie,
ca o învățătură generală despre metode, ca o totalitate de metode sau o cale după care se călăuzește
cineva în realizare unui scop.Lucrarea metodică indică cum pot fi transferate în acte de învățare și
cunoaștere acțiunile proiectate prin aplicarea unor procedee didactice ordonate logic.

6. Ce reguli cunoaște în vederea plagiatului.


Există câteva reguli pentru evitarea plagiatului involuntar, valabile atât pentru citarea tipografică, cât și
pentru citarea electronică:
1) Să închidem între ghilimele orice text care aparținea altora;
2) Să menționăm numele, titlul lucrării, locul apariției, editura, anul, pagina;
3) Să fim atenți la distincția dintre cunoștințele comune, care au intrat în patrimoniul
științei și, informațiile din sfera dreptului de proprietate intelectuală;
4) Să reproducem cu cuvintele noastre ideile centrale ale unui text, menționând corect
autorul și opera care ne-a inspirat;
5) Să prescurtăm textul original, exprimând într-o manieră proprie ideile de la bază din
opera citată;
6) Să învățăm să luăm „notițe inteligente” nu copiind într-o manieră proprie ideile de bază
din opera citată;
7) Să ne obișnuim să lucrăm cu fișe de lectură în care să sintetizăm ideile autorilor, nu doar
să le reproducem între ghilimele.
7. Explicați rolul şi modalităţile prescurtărilor în construcţia lucrării (Prescurtarea
legislaţiei, prezentarea jurisprudenţei?
Prescurtările trebuie folosite cât mai economic cu putință, pentru a nu altera textul. Nu se vor utiliza
niciodată prescurtări în titluri. În măsura în care este posibil, autorii pot să utilizeze prescurtările din
Lista generală de abrevieri pe care o întocmesc la începutul lucrării. Lista principalelor abrevieri va fi
poziționată înaintea conținutului propriu-zis al lucrării.
a) Prescurtarea legislației, atât în textul de bază, cât și în notele de subsol, se va face utilizându-se
următoarele standarde:
1. Codurile nu se prescurtează atunci când la ele se face o referire generică sau
sunt însoțite de o subdiviziune ce le aparține. Spre ex.: - dispozițiile Codului de
procedură penală sau – Cartea I, Titlul I din Codul civil
2. Celelalte acte normative nu se prescurtează atunci, când la ele se face numai o
referire generică. Ex.: - Guvernul a adoptat o hotărâre privind…; etc.
b) Prescurtarea jurisprudenței, atât în textul de bază, cât și în notele de subsol, se va face
utilizându-se următoarele standarde: Instanța, când este denumită generic, se scrie întotdeauna
fără prescurtare și cu literă mică. Prin excepție, numele instanței supreme Curtea Supremă de
Justiție, al Curții Constituționale și al instanțelor europene se vor scrie cu literă mare: Spre ex.: -
în considerarea Curții de apel; - în practica Curții Supreme de Justiție etc.

8. Între temele de cercetare sociologică se întâlnesc următoarele…


- Documentări solicitate de organe cu competențe normative;
- Investigații cu caracter de expertiză legală;
- Investigații privind modul de administrare legală;
- Cunoașterea legii;
- Investigații privind desfășurarea procesului de reintegrare socială a persoanelor ce au comis
fapte antisociale etc.

9. Ce înțelegeți și cum poate fi rezolvată problema libertății subiectului cunoscător?


Problema subiectului cunoscător este o problemă care a fost pusă în discuţie de către autorii E.
Arama şi R. Ciobanu. Problemele cu care se confruntă societăţile contemporane sunt un argument
pentru a pune în discuţie problemele provocate de activitatea omului ca subiect al activităţii ştiinţifice şi
ca membru al societăţii şi naturii, fiindcă dezvoltarea multiplelor ramuri ale ştiinţei obligă
reinterpretarea legăturii dintre libertatea acţiunii şi responsabilitate.
Pe lângă faptul că omul are libertatea de a acţiona, exista şi necesitatea unei responsabilităţi pentru
rezultatele acţiunilor. Nu este vorba despre limitarea libertăţii subiectului, ci mai degrabă despre o
conştientizare a faptelor, acţiunilor, deoarece în momentul în care avem drepturi există şi obligaţii, şi
avem libertatea de a alege fiind responsabili pentru alegerea făcută. Liberul arbitru implică existenţa a
doi reglatori: morala şi dreptul, dintre care prima este internă subiectului, iar a doua este un agent
extern, dar ambele au acelaşi scop – apărarea vieţii şi binelui comun.

10. Ce tipuri de lucrări științifice există?


Există o serie de modalități prin care informația provenită din cercetare poate fi comunicată. Acestea
pot fi împărțite în trei mari categorii: publicații academice,lucrări studențești și publicații cu caracter
tehnic.

TEST 3
1. Formulaţi o definiţie a conceptului de ordine socială?
Ordine socială este ansamblul de reguli, norme şi prescripţii care reglementează conduita individuală
şi socială. Noţiunea de ordine socială are două sensuri principale: un prim sens este succesiunea mai
mult sau mai puţin regulată a unor evenimente, fenomene şi relaţii sociale, cel de-al doilea sens vizează
esenţa sistemului social şi politic al unei anumite societăţi, într-un anumit moment al istoriei sale.

2. Efectuați o comparație dintre analiza ştiinţei şi analiza ştiinţifică?


Analiza ştiinţifică este diferită de analiza ştiinţei şi anume ca prima este făcută de ştiinţă însăşi pe
cînd cea dea doua adică analiza ştiinţei generează o teorie , care diferă de oricare altă ramură a ştiinţei
şi de întreaga ştiinţă, căreia i se atribuie.

3. Când devine necesară recurgerea la metodă?


Devine necesară recurgerea la metodă atunci când se doreşte atingerea unuia sau mai multor obiective
privind cunoaşterea adevărului despre un fenomen prin folosirea unui ansamblu de operaţii intelectuale
(constând din principii, norme).

4. Care este structura unei probleme ştiinţifice?


Problema ştiinţifică are următoarea structură:
- Dezideratul, ce constă în situaţia epistemică, pe care o urmăreşte a se realiza în viitor cel care
formulează problema-întrebare;
- Baza va fi acea parte a problemei care expune obiectivul urmărit şi afectat, în prezent, de
interogaţie
- Răspunsul (soluţia) se constituie din acele enunţuri care dacă ar fi adevărate ar satisface cererea
de informaţii pe care o conţine în problemă (prin întrebare).

5. Cursul universitar și Cursul de lecții. Caracterizați părțile comune și prin ce se deosebesc?


Cursul universitar și cursul de lecții sunt lucrări scrise într-un limbaj științific, clar, corect și
accesibil. Ambele au un rezultat comun descoperirea și însușirea de cunoștințe. Cursul universitar este
predat în universități iar cursul de lecții în învățămîntul general.

6. Ce înţelegeţi prin afirmaţia ca „prestaţia acţională a dreptului în cadrul sistemului social


este mereu imperfectă, dar perfectabilă şi cu efect pozitiv”?
Prin această afirmaţie înţelegem faptul că acţiunea dreptului în societate nu poate fi stabilă, atîta timp
cît dreptul va fi inflexibil va fi imperfect, luînd în considerare faptul că relaţiile sociale sunt în
permanentă evoluţie, prestaţia acţională a dreptului devine perfectibilă. Aceasta include toate măsurile
active luate în vederea implementării esenţei dreptului.

7. Care sunt etapele convenționale în dezvoltarea științei?


Autorii E.Arama şi R.Ciobanu , evidenţiază cîteva etape convenţionale de dezvoltare a ştiinţei şi
anume:
 Sec.VI-lea î.e.n.-XV-lea e.n., etapă ce este un răspuns la necesităţile practice ale societăţii.
 Sec.XV-XIX-lea , ce se caracterizează prin apariţia ramurii modern experimentale a ştiinţelor
naturii şi dezvoltarea ştiinţelor umaniste ,perioadă ce coincide cu creşterea importanţei sociale
ale ştiinţei.
Sec.XX-pînă în prezent, perioadă în care se schimbă esenţial rolul social al ştiinţei, are loc
accelerarea continuă a progresului ştiinţific, au loc modificări esenţiale la nivelul relaţiei ştiinţă-
valori. În această perioadă ştiinţa se dezvoltă mai rapid decât tehnica şi producţia.

8. Argumentaţi aportul marelui gînditor Hugo Grotius în sistematizarea hermeneuticii


juridice?
Printre primii cercetători care au sistematizat hermeneutica juridică, se află juristul olandez şi marle
gânditor Hugo Grotius. Conceptul său de interpretare juridică reiese din lucrarea sa „Despre dreptul la
război şi pace”, cuprinsă în 3 cărţi în care sunt explicate dreptul natural şi dreptul popoarelor, precum
şi principiile dreptului public. Unul din capitolele aceste lucrări este consacrat problemelor interpretării
a diverselor fenomene juridice. H. Grotius defineşte interpretarea ca „extragerea sensului din semne
destul de înţelese. Aceste semne pot fi de natură ambiguă: cuvinte şi alte modalităţi de exprimare,
utilizate fie separat, fie în ansamblu”. H. Grotius estimă că necesitatea interpretării decurge din cuvinte
sau propoziţii care „vorbesc în diferite feluri”, adică atunci când acestea beneficiază de mai multe
sensuri. Marele gânditor descrie procedeele lor de interpretare: în opinia sa, cuvintele trebuie înţelese în
conformitate cu sensul lor comun (atribuit de popor), iar termenii tehnici – în conformitate cu domeniul
cunoaşterii.
9. Descrieţi formele documentării-învăţării?
Documentarea-învăţarea cuprinde următoarele forme:
1) Documentarea bibliografică, menită să asigure informarea şi cunoaşterea zestrei ştiinţifice,
adică a cea ce au creat înaintaşii din toate timpurile, din ţară şi din afara ţării. Ea poate fi
realizată prin:
a) Documentarea în formele clasice (în bibliotecă);
b) Documentarea în formele moderne (bazate de date informatice, internet) etc.
2) Documentarea directă, menită să asigure informarea şi cunoaşterea fenomenului practic din
zilele noastre; calitatea acesteia asigură perspectivele de a contribui la corectarea, perfecţionarea
şi creşterea zestrei teoretice a ştiinţei;
3) Documentarea realizată prin consultarea specialiştilor; aceasta se poate realiza în toate etapele
elaborării temei, de la alegerea până la încheierea ei.

10. Caracterizați comunicările la conferințe științifice ca lucrări pre- și postconsacrate a


informației științifice?
1) Articolul ştiinţific este o lucrare ştiinţifică publicată într-o revistă ştiinţifică, care prezintă reflecţii
personale asupra unui subiect, promovînd atît idei ale cercetătorilor în domeniu, cît şi experienţa
proprie. Ideile expuse în articolul ştiinţific trebuie să aibă un înalt nivel de generalizare, să conţină
rezultate originale, neabordate anterior, cu menţinerea oportunităţii studierii problemei respective.
2) Articolul de sinteză prezintă un şir de contribuţii substanţiale în domeniu, abordînd critic şi
comparativ lucrările autorilor la temă, avînd un text, de regulă, voluminos şi o bibliografie bogată. În
asemenea articole se descriu rezultatele obţinute în domeniu prin utilizarea unui instrumentar analitic
amplu, care permite evidenţierea aspectelor pozitive şi problematice ale lucrărilor analizate. Acest tip
de articole au rolul de a sensibiliza comunitatea asupra unui subiect actual, de mai multe ori
controversat, prin lectura unei singure publicaţii, fără ca să aibă nevoie să studieze şi alte surse la temă.
3) Articolul de fond este un articol care exprimă punctul de vedere al redacţiei unei publicaţii periodice
asupra unei probleme ştiinţifice importante, de actualitate. Componentele structurale ale unui articol
ştiinţific sînt următoarele: titlu, rezumatul, cuvintele-cheie, expunerea conţinutului de bază, rezultatele
şi interpretarea lor, concluzii, bibliografia.
Conţinutul de bază al unui articol este prezentat astfel, ca să se evidenţieze partea introductivă,
retrospectivă, interpretativ-creativă. Concluziile articolului expun esenţa subiectului abordat,
aplicabilitatea rezultatelor şi deschiderile de perspectivă în domeniul vizat.
4) Comunicarea la foruri ştiinţifice, inclusiv internaţionale, este o lucrare ştiinţifică, ce prezintă, într-un
cerc de specialişti, contribuţia personală într-o problemă ştiinţifică, o expunere făcută în public asupra
unei teme din domeniul ştiinţei, cu intenţia de a informa, care este publicată în formă scrisă.
5) Comunicarea ştiinţifică este un raport compact, complex, esenţial privind principalele rezultate ale
unei cercetări ştiinţifice a unei probleme. Comunicarea ştiinţifică se prezintă în 3-5 pagini, în textul
comunicării fiind desemnate: contribuţia la tema cercetată, noutatea şi valoarea cercetării,
aplicabilitatea ei. Textul se redactează concis, în fraze şi propoziţii scurte, la obiect, în mod explicit, în
termeni simpli.
6) Tezele comunicărilor la manifestările ştiinţifice au un caracter mai limitat, restrictiv, sintetic, dînd o
idee generală asupra conţinutului, exprimînd esenţialul într-un număr mic de cuvinte. Volumul tezelor
unei comunicări este de 1-6 pagini.
7) Lucrarea ştiinţifico-metodică tratează probleme de metodică, ca o ramură a didacticii generale, care
se ocupă de studiul principiilor şi metodelor de predare/învăţarea/evaluare şi probleme de metodologie,
ca o învăţătură generală despre metode, ca o totalitate de metode sau o cale după care se călăuzeşte
cineva în realizarea unui scop. Lucrarea metodică descrie: metode, procedee, strategii, tehnologia,
tehnici, ansamblul prescripţiilor metodologice, proceduri, metodologie.
8) Broşura metodică este o lucrare tipărită în formă de carte, de dimensiuni nu prea mari.
9) Comentariul metodic/metodologic este o lucrare de explicitare a unei cercetări sau acţiuni
metodologice, o explicare critică, interpretativă a unei probleme; un ansamblu de informaţii, explicaţii,
note, opinii critice şi aprecieri relative la procesul de învăţămînt.
10) Culegerea de exerciţii sau teste este o lucrare metodică cu caracter practico-aplicativ, utilizată în
cadrul activităţilor practice cu studenţii.
11) Antologiile, crestomaţiile, cărţile de lectură sunt lucrări metodice de proporţii.
TEST 3
1. Definiţi termenul de metodă.
Termenul metodă are două sensuri: în sens larg – acesta înseamnă un proces de cunoaştere care include
mai multe mijloace, cum ar fi metoda analizei teoretice, care include în conţinutul său sinteza,
abstractizarea, generalizarea etc. În sens restrâns – metodă înseamnă mijloace ale unei discipline,
domeniu ştiinţific. De exemplu, în drept metoda observaţiei, metoda anchetei, experimentul ş.a.

2. Ce prezintă, în sine, cadrul prezentării?


Cheia unei organzări bune şi utile a oricărei prezentări o constituie selectarea ideilor şi a infomaţiilor
relevante înainte de a le aşterne pe hârtie. Cel mai important lucru în acest punct este să fie înţeles că
prezentarea, indiferent cât va fi de neoficială, trebuie să aibă o structură predeterminată. O pregătire
temeinică înainte prezentării oferă suficiente argumente pentru a fi stăpâni pe noi înşine în timpul
prezentării. Aceasta înseamnă că:
- Trebuie stabilite dinainte ordinea şi conexiunile logice între problemele pe care dorim să le
prezentăm;
- Prezentarea trebuie să fie alcătuită dintr-o serie de părţi care se interconectează, fiecare având o
logică proprie;
- Părţile interdependente trebuie să se îmbine la final pentru a realiza scopul general pe care
dorim să îl atingem.
Astfel, este necesră întocmirea a două planuri:
- Planul şi organizarea subiectului;
- Planul şi structura modului în care îl vom organiza.

3.Care sunt lucrările de popularizare a literaturii ştiinţifice?


Lucrările de popularizare a literaturii ştiinţifice sunt: eseurile ştiinţifice; scrierile de popularizare;
notele de lectură, comentariile şi recenziile; teza de doctorat, de masterat şi lucrarea de licenţă.

4. Ce este şi cum se redactează introducerea la teză?


Introducerea va conţine referinţe privind:
- Actualitatea temei (problemei abordate);
- Scopul şi obiectivele tezei;
- Metodologia cercetării;
- Importanţa teoretică şi valoarea aplicativă a tezei şi/sau a rezultatelor obţinute;
- Sumarul compartimentelor tezei (structura tezei).
Volumul introducerii va constitui 2-3 pagini la teza de licenţă şi 4-5 la teza de master (5-7% din
volumul tezei).

5. În ce domenii se utilizează metodele prospective?


Metodele prospective se utilizează în fundamentara adaptării unor noi acte normative, cuprinzând şi
interpretarea pe care le vor da organele de aplicare care vor urmări realizarea lor.

6. Ce teme de epistemologie particulară abordează epistemologia juridică?


Epistemologia juridică abordează următoarele teme de epistemologie particulară: relația
socialitate-juridicitate; relația cunoaștere comună-cunoaștere științifică; standardele pentru aprecierea
gradului de științificitate; configurațiile cunoașterii juridice; statutul epistemologic al unor entități,
precum lacuna, prezuncția, ficțiunea.

7. La baza oricărei lucrări științifice stau anumite principii promovate încă de retorica
antică. Care sunt aceste principii?
Fiecare lucrare ştiinţifică are la baza sa anumite principii promovate de retorica antică. Aristotel distige
trei tipuri de discurs:
 Deliberativ care constă în dezbaterea unor chestiuni de interes public , urmărind să susţină sau să
combată o anumită perspectivă asupra acestor chestiuni.
 Judiciar care este menit să justifice sau să condamne un anumit fapt, din punct de vedere al legalităţii şi
al legimităţii.
Epideictic urmăreşte elogiul sau blamul unei atitudini din unghiul moralităţii.

8. Descrieţi etapa documentării ştiinţifice şi învăţării în faza efectuării cercetării?


Documentarea-învăţarea constituie o etapă importantă în efectuarea cercetării:
- A învăţa înseamnă a repeta aceleaşi trasee, pe aceleaşi conexiuni;
- A crea înseamnă a urma alte trasee (circuite) informaţionale, alte interconexiuni.
Documentarea-învăţarea se întemeiază pe două concepte diferite şi care nu trebuie confundate: Primul
este informaţia ştiinţifică care este un produs specific al cercetării ştiinţifice, este o marfă sub forma
unei idei care are atributele oricărei mărfi (adică cerere, ofertă şi preţ). Al doilea este informarea –
procesul de percepere a surselor care conţin informaţiile ştiinţifice necesare învăţării – documentării.

9. Prin ce se caraterizează artele juridice şi care sunt categoriile?


Artele juridice se împart în trei categorii:
1) Arte generale, care nu sunt specifice juriştilor, ci comue mai multor activităţi: arta de făuri
ipoteze, arta raţionamentului, arta de a vorbi, de a scrie, arta dialectică;
2) Arte juridice fundamentale: detectarea, forularea, interpretarea, ipoteza judiciară, dialectica,
crarea normei;
3) Arte juridice tipice şi complexe: arta legiferării, arta administrării, arta de a judeca şi arta
jurisconsultului.

10. Explicaţi utilizarea şi înţelesul următorilor termeni în cadrul referinţelor din text?
- Apud – se foloseşte în cadrul unei citări indirecte; citat după;
- Ibidem – „în aceeaşi lucrare”; indicativ urmat de trimterea la diviziunile lucrării. Se foloseşte ori
de câte ori cele două referinţe vin una în continuarea celeilalte;
- Op. Cit – „în lucrarea citată”. Se foloseşte pentru a nu mai repeta titlul şi celelalte elemente ale
referinţei bibliografice. Această prescurtare este precedată de numele autorului şi se foloseşte
când se citează aceeaşi lucrare alternativ cu lucrări de alţi autori.;
- Loc. Cit. – „la locul citat”. Se foloseşte când lucrarea a mai fost citată şi când între cele două
citări sunt trecute alte referinţe bibliografice. Este un indicativ care urmează titlului;
- Supra – „mai sus; mai înainte”;
- Infra – „mai jos; mai departe”. Se foloseşte la trimiteri din lucrare în locuri anterioare, respectiv
ulterioare locului unde apar. Dacă aceste trimiteri nu se referă la aceeaşi pagină sau la acelaşi
paragraf, cuvântul este completat cu locul citării;
- Comp. – „compară cu”. Pentru trimiteri în care autorul nu arată legătură.
- Conf. – „în conformitate cu”.
- Pro – „ pentru” în sensul acestei teze.
- Contra – se prezintă o teză contrară.

TEST 4

1.Descrieţi din punct de vedere etimologic termenul de normă


Din punct de vedere etimologic, termenul de normă provine din cuvîntul grecesc „nomos”,
semnificând ordinea, iniţial, cuvîntul semnifica o anumită acţiune naturală sau supranaturală incluzînd
sensul de autoritate, obicei sau regulă (ex. La Eschil „a avea puterea de a face ceva"). Noţiunea de
„nomos" provine, şi de la zeiţa Xemesis, care in mitologia greacă avea rolul de a reglementa
respectarea împărţirii lumii între zei. Această noţiune este opusă celei de „physis", de origine indică,
care ulterior, începind din secolul al V-lea, va desemna „ordinea naturii", deosebită de ordinea
umanului desemnată de „nomos".
2. Care sunt notele generale ale materialismului gnoseologic?
Note generale
a. Consideră existenţa obiectivă a lumii; lumea există în afară şi independent de conştiinţă;
b. Admite că lumea este cognoscibilă şi cunoaşterea este posibilă;
c. Cunoaşterea apare ca proces de reflectare perfectibilă a lumii în conştinţă.

3.Care este esenţa hermeneuticii juridice ?

Hermeneutica (din limba greaca μερ ηνεια- a interpreta, a tălmăci) reprezintă în filozofie metodologia
interpretării şi înţelegerii unor texte.

În prezent se vorbeşte şi despre o hermeneutică a jurisprudenţei, fiind înţeleasă ca metodologie a


interpretării normelor juridice.

Interpretarea în doctrina juridică are o poziție centrală, fiind considerată nu numai inima, dar și
cvasitotalitatea substanței acesteia. Perioada de glorie a interpretării normelor juridice a fost indisolubil
legată de o anumită concepție asupra dreptului – expresie a societății moderne, a unui anumit timp
istoric. După perioada modernă s-a evidențiat tot mai mult, ca urmare a unor schimbări sociale
complexe, că dreptul nu este un concept omogen, insular, închis în raport cu anumite trăsături stricte,
cum menționa pentru perioada modernă Leon Fuller, ci este tot mai mult un concept deschis, de o
geometrie variabilă, un concept organizator și ordonator, de inginerie socială.

4.Descrieţi etapele cercetării ştiinţifice în faza efectuării cercetării.

Cercetarea ştiinţifică propriu-zisă. Este cea mai complexă etapă a cercetării ştiinţifice. Ea include
mai multe sub etape, după cum urmează:

- analiza critică a lucrărilor de specialitate


- elaborarea şi formularea ipotezelor de lucru
- observarea şi analiza atentă a realităţii (juridice, economice etc.)
- experimentul şi verificarea ipotezelor
- formularea şi fundamentarea concluziilor.

a) Descrierea-este nivelul superficial al cercetării şi urmează fazei documentării


b) Clasificarea datelor-se realizează prin categorisire sau clasificare şi utilizează conceptul de
categorie (clasă de obiecte sau fiinţe care reprezintă caracteristici comune şi permite compararea
cu alte clase care au propriile caracteristici)
c) Explicarea-corespunde funcţiei explicative şi vizează clarificarea naturii şi cauzelor obiectului
de studiu.
5.Care este şi ce conţine structura unui referat de recenzie?
Recenzie (Definiţie): Prezentare succintă a unei lucrări ştiinţifice cu comentarii şi aprecieri critice
(DEX, 1996, ediţia a II-a)
Structura unei recenzii
1. Parte introductiva:
- prezentare succinta a cărţii – locul, data, contextul apariţiei lucrării si date tehnice despre
carte  (autor, titlu, gen, editura, număr de pagini, structura lucrării, prefaţa);
- importanta temei abordate, a domeniului sau ramurii ştiinţifice;
- locul pe care îl ocupa lucrarea respectiva in cadrul disciplinei din care face parte, in care se
încadrează sau la care face referire directa;
- actualitatea problemelor prezentate in material;
- comparaţie cu alte lucrări pe aceeaşi tema (autohtone si străine) si comparaţie cu alte lucrări
scrise de acelaşi autor.
2. Rezumat indicativ
– descrierea materialului
– prezentarea ideilor principale care reies din text
– menţionarea câtorva citate reprezentative
3. Analiza SWOT a cărţii
– evidenţierea punctelor forte si a celor deficitare
– prezentarea oportunităţilor şi a ameninţărilor
4. Judecăţi de valoare
5. Caracterizări de forma si fond
– oportunitate
– actualitate
– originalitate ( evidenţierea unicităţii conţinutului operei si motivarea titlului )
6. Concluzii
– rezumarea ideilor emise si evaluări
– propuneri personale cu privire la noi moduri de abordare

6. Cine încalcă ordinea de drept, prin ce fapte şi care sânt sancţiunele? Caracterizaţi
tipurile de sancţiuni.

Ordinea de drept poate fi incalacata de catre subiectii de drept, respectiv pesoanele fizice si
persoanele juridice prin fapte prejudiciabile, care se exprima prin actiuni sau omisiuni (inactiuni).
Astfel de fapte sunt penalizate. Sancțiunea (latină sanctio) este o pedeapsă finală, măsură represivă
pentru încălcarea unei legi sau ordin. Sancţiunea este partea normei juridice care stabileşte
consecinţele ce decurg din nerespectarea dispoziţiei normei respective în împrejurările stabilite de
ipoteza ei, precum şi eventualele măsuri pe care autorităţile competente le pot lua împotriva
subiectului de drept care a încălcat norma.
În funcţie de gradul lor de determinare, sancţiunile se clasifică în :

- sancţiuni absolut determinate, formulate printr-o exprimare a unei întinderi fixe şi deci care nu pot
fi modificate de către autorităţile care le aplică ;

- sancţiuni relativ determinate, când în norma de drept sunt prevăzute numai limitele de determinare
ulterioară a sancţiunii, întinderea acesteia variind între un minim şi un maxim

- sancţiuni alternative, care conferă autorităţii ce le aplică posibilitatea de a alege, de a opta între două
sancţiuni diferite. Este vorba în principal de cazurile în care legea penală prevede pedeapsă cu amendă
sau pedeapsă privativă de libertate (închisoare);

- sancţiuni cumulative, atunci când în normă se prevede posibilitatea aplicării a două sau mai multe
sancţiuni pentru aceeaşi faptă.

7. Care este rolul teoriei generale a dreptului in dezvaluirea cunoasterii in drept?

In cadrul Teoriei dreptului sunt elaborate instrumente esentiale prin care dreptul, in ansamblul
sau, este gandit. Aici sunt elaborate concepte ca cel al dreptului (esenta, continutul si forma dreptului),
norma juridica, izvorul de drept, raportul juridic, tehnica juridica etc.Fundamentarea acestor concepte
se realizeaza plecand de la datele furnizate de stiintele juridice de ramura si stiintele juridice istorice.
In felul acesta, conceptul are rolul de a distinge, de a delimita, atribuind realitatii juridice gandite o
ordine, o structura.

Necesitatea Teoriei generale a dreptului este dictata atat de cerinte pur teoretice, dar si
practice. Din ambele perspective, Teoria generala a dreptului este o disciplina de referinta pentru
stiinta dreptului. Scopul Teoriei este acela de a imbogati si amplifica cunoasterea (deci si practica)
dreptului.

Preluand de la stiintele juridice de ramura datele esentiale privind formele de manifestare


particulare ale dreptului, Teoria generala a dreptului ofera acestora instrumentele epistemologice prin
care pot aprecia critic principiile si postulatele, precum si metodele si rezultatele cunoasterii
mecanismului prin care dreptul influenteaza conduita umana, orientand-o pe fagas socialmente util.
8. Explicati pricipiile din teoria determinismului si din teoria dialectica a dezvoltarii

Principiul determinismului îl găsim în toate ştiinţele particulare. El postulează necesitatea ca


analiza şi interpretarea fenomenelor să se realizeze permanent prin raportare la cauzele externe care
le-au provocat. Potrivit acestui principiu, nu există nici un fenomen real care să nu se încadreze între
anumite coordonate spaţio-temporale concrete şi care să nu aibă la bază o cauză sau un factor
determinativ. Cauzele, la rîndul lor, au un caracter obiectiv şi sunt cognoscibile, adică pot fi
dezvăluite şi cunoscute.
Cunoaşterea ştiinţifică s-a constituit în dispută şi luptă permanentă cu cunoaşterea non-ştiinţifică
de factură mistico-religioasă, susţinînd necesitatea raportării fenomenelor studiate la o cauzalitate
reală şi obiectivă. Iniţial, principiul determinismului se baza pe admiterea şi recunoaşterea doar a aşa-
numitei legături cauzale univoce, în cadrul cărora relaţia de dependenţă între efect (E) şi condiţie sau
cauză (C) este una necesară şi absolută, astfel că, atunci cînd este dată condiţia C, efectul E se produce
în mod necesar şi invariabil.

Dialectica - doctrina cele mai Legile generale ale relațiilor și stabilirea, dezvoltarea de viață și de
cunoștințe, precum și bazat pe învățăturile acestei metode de gândire și de acțiune. Dialectica a
termenului este utilizat în sensul de reflectare a legilor universale ale mișcării și dezvoltare realitatea
obiectivă.
Dialectica conceptului folosit în trei valori:
1) În conformitate cu dialectica înțeles set de obiective dialectice legi, procese, acțiuni în mod
independent de constiinta umana din lume. Această dialectică a naturii, dialecticii societate, gândire
dialectică, luată ca latura obiectivă a gândirii proces. Aceasta este o realitate obiectivă.
2) dialectica subiective, gândire dialectică. Este o reflectare a obiectiv dialectică a conștiinței
3) Doctrina filosofică a sau teoria dialectică a dialecticii. Acts ca o reflectare a unei reflecție. Este
numit doctrina dialecticii, teoria dialectică.

9. Explicarea fenomenului juridic ca etapa a metodologiei de cercetare stiintifica

Explicarea fenomenului juridic (etapa a III-a) este cea mai complexa etapa a metodologiei de
cercetare stiintifica. Ea este alcatuita din doua momente importante:

 formularea ipotezei sau momentul constructiv creativ


 verificarea ipotezei sau momentul critic-valorizator.

Ambele momente ale explicarii fenomenului juridic graviteaza în jurul ipotezei. Formularea
ipotezei este o operatiune complexa, alcatuita din mai multe operatiuni importante.
Ipoteza trebuie sa îndeplineasca mai multe cerinte:
·        sa aiba mare capacitate de explicare a fenomenului juridic;
·        sa satisfaca exigenta de noncontradictie;
·        sa aiba un mare continut informational;
·        sa genereze cât mai multe consecinte testabile;
·        sa permita previziuni de noi aspecte si evenimente.
Verificarea ipotezelor si fundamentarea concluziilor stiintifice constituie al doilea moment al
explicarii fenomenului juridic (momentul critic valorizator).
Deci, procesul de verificare a ipotezei si de fundamentare a concluziilor stiintifice este un complex de
operatii, implicând:
-         evidentierea rezultatelor ipotezei (noua teorie, implicatiile, consecintele);
-         confruntarea rezultatelor ipotezei (A) cu observatiile empirice (P);
-         testarea trainiciei relatiilor dintre A si P.
10. Ce reprezinta articolul stiintific si care sunt partile lui caracteristice ?
Articolul stiintific este o forma conventionala de prezentare a rezultatelor unei cercetari
stiintifice in scopul comunicarii acestora catre comunitatea stiintifica interesata. In functie de modul
de comunicare gradul de adresabilitate poate fi mai  redus sau mai larg. Insa in ambele cazuri
continutul si forma articolului stiintific sunt aceleasi cu mici diferente in special legate de standarde
ale organizatiilor care realizeaza sau faciliteaza realizarea comunicarii si desigur si de domeniul de
cercetare abordat.
Articolul stiintific include mai multe componente infrastructurale de mare insemnatate si
utilitate, indispensabile pentru atingerea obiectivului urmarit. Acestea sunt de fapt partile componente
ale articolului care nu se deosebesc esentila de partile referatului stiintific ,discutat intr-un capitol
anterior

            Titlul lucrarii stiintifice  este, precis, clar si scurt definit, menit sa-i atraga atentia cititorului
asupra celei mai importante si noi idei;dupa aceleasi criterii se formuleaza si subtitlurile, dar si
titlurile de parti, capitole, sectiuni, paragrafe.

         Introducerea  consta in enuntarea obiectivelor urmarite, definirea cadrului general de studiu sau


a problemei, relevarea rezultatelor obtinute de autor fata de alti cercetatori, mentionarea limitelor
studiului intreprins.

            Structura articolului stiintific este problema de baza a elaborarii articolului , de regula se


tine seama de urmatoarele criterii:
- dimensiunea lucrarii stiintifice;
- complexitatea cercetarii stiintifice;
- natura problemelor cercetate;
- obiectivele urmarite de cercetator;
- cerintele beneficiarilor,daca exista;
- fiecare subdiviziune a lucrarii sa abordeze o problema sau un grup de probleme distincte, care se
delimiteaza prin continut de celelalte; succesiunea subdiviziunilor sa corespunda conexiunilor logice
ale problematicii cercetate;
- subdiviziunile lucrarilor de proportii mai reduse sunt: capitole, paragrafe si subparagrafe.
            Metodologia si instrumentele de investigatie utilizate, sunt descrise cu precizie,
argumentandu-se gradul de adecvare la fenomenul utilizat.
            Contributiile proprii ale autorului cercetarii. De regula acestea  sunt prezentate pe larg si cu
claritate pentru ca cititorul sa le inteleaga si sa le confrunte cu cele ale altor autori, putand astfel
discerne gradul de originalitate si importanta ale lucrarii .
            Ideile de baza ale lucrarii se reliefeaza prin proportiile unor abordari, prin cercetarea
sistematica, pas cu pas, a unor idei si teze, prin intermediul titlurilor portilor, capitolelor, sectiunilor,
paragrafelor si subparagrafelor.
            Ilustrarile grafice se utilizeaza frecvent, pentru a reda mai sintetic si pregnant o corelatie, o
teza, o idee.
            Tabelele  sunt un instrument frecvent utilizat pentru a reda date brute sau prelucrate, calcule
care ilustreaza fenomenul supus analizei.
            Citatele  sunt extrase "mot a mot" ale unor ideii importante, din lucrarile studiate, folosite in
vederea sustinerii sau combaterii unui punct de vederedescoperit in literatura studiata .
            Anexele apar numai in anumite cazuri si sunt destinate includerii in lucrare a unor date si
informatii mai largi decat cele care au fost utilizate in text.
            Trimiterile bibliografice se utilizeaza atat cand s-au extras idei sub forma de citate, cat si
atunci cand nu s-au mai facut astfel de citari ci pur si simplu sub forma unei referinte.Aceste referinte
bibliografice se fac: in subsolul paginii; la sfarsitul partilor sau capitolelor; la sfarsitul lucrarii.
            Prezentarea rezultatelor originale ale lucrarii si contributiile proprii ale autorului trebuie sa fie
dine definite si sa se distinga si in general este bine sa aiba proportiile cele mai mari.Unele contributii
pot fi prezentate chiar intr-o anexa cand sunt in volum mare.

TEST 5

1. Definiti conceptul de epistemologie


Epistemologia este teoria cunoașterii științifice. Este o ramură a filozofiei care se ocupă cu
originile, natura și scopurile, metodele și mijloacele cunoașterii de tip științific. Epistemologia are la
bază două întrebări: Ce este cunoașterea științifică? Cum se poate realiza cunoașterea științifică?
2. Dupa redactarea unui articol stiintific se impune o autoevaluare riguroasa din partea
autorului. La ce intrebari trebuie sa caute raspuns autorul ?

Autorul îsi apreciaza propria munca stiintifica prin compararea rezultatului obtinut cu obiectivele


propuse dar si prin compararea rezultatelor proprii cu rezultatele obtinute de alti cercetatori care au
abordat teme similare sau complementare. În cadrul grupei sau echipei de lucru, fiecare membru ar
trebui sa poata sa-si determine contributia în ansamblul rezultatelor generale obtinute si sa-si fixeze
pozitia într-o eventuala ierarhie. Autoevaluarea rezultatului presupune si o identificare a punctelor slabe
(sau chiar necuprinse în tema de cercetare sau în proiectul practic realizat). Rezultatele finale sunt
evaluate si de profesori (în principal de profesorul îndrumator al proiectului), colegi, personal de
specialitate din domeniul ales, comunitatea stiintifica.          

3. Ce teme de epistemologie generala abordeaza problematica epistemologiei juridice ?


Epistemologia juridica abordeaza probleme de natura gnoseologica in stiintele juridice. Dreptul ca
stiinta despre societate cerceteaza acea parte a realitatii sociale aflata sub semnul juridicitatii.
„Ansamblul teoriilor si ipotezelor despre intregul organic, dar si despre elementele componente ale
dreptului, privit ca sistem, vizeaza lumea dreptului.formata din componente ideologice, relationale si
institutionale, conditionate social-istoric. Statulul epistemic al stiintelor juridice este exprimat
prin dimensiunea evaluativa si descriptiva a cunoasterii juridice sistematice. In acest caz una dintre
constatarile facute pentru stiintele sociale in genere, ramine a fi valabila si pentru domeniul dreptului.
Anume este vorba despre faptul ca sub aspectul regimului ontologic proprii, nu exista prin ele insele, ci
reprezinta activitatea ca atare a oamenilor care studiaza societatea.
4. Pe plan mondial cercetarile de informatica juridica au fost orientate in mai multe
directii. Care sunt ele ?
Pe plan mondial cercetarile de informatica juridica au fost orientate in urmatoarele directii:
− Elaborarea si sistematizarea legislatiei;
− Evidenta legislativa;
− Evidenta deciziilor de practica judecatoreasca (a precedentelor judecatoresti);
− Stocarea si sistematizarea informatiei juridice;
− Evidente criminologice etc.
5. Enumerati programele speciale care depisteaza plagiatul.
Acestea programe sunt în număr destul de mare, însă, majoritatea dintre ele pot fi achiziţionate
contracost. Voi enumera câteva dintre acestea, cele mai importante, în opinia mea:
 Software-uri considerate cele mai bune (Weber-Wulff, 2007);

 Sistemul olandez Ephorus – este un sistem plătit, destul de scump dar folosit de
majoritatea universităților din țările nordice. (Ephorus, 2011) Sistemul antiplagiat
Ephorus ( sursa: https://www.ephorus.com/en/home)

 Sistemul suedez Urkund, http://www.urkund.com/int/en/


 Copyscape Premium, oferit de Google. Costă umai 5 cenți pentru o verificare.
http://www.copyscape.com/signup.php?pro=1  Sistemul german PlagAware,
http://www.plagaware.com/

 Copyscape free, versiune gratuită oferită de Google. Aici există o limitare privind
verificarea a 10 documente pe lună. Rezultatele sunt rapide și calitatea medie.

 http://www.copyscape.com/ Viper
 Viper este un software antiplagiat, gratuit care se descarcă de pe internet.

 The antiplagiarism scanner, http://www.scanmyessay.com/

6. In baza căror întrebări s-au format cele doua clase de orientări metodologice:
materialismul gnoseologic si idealismul gnoseologic.
Fundamentul din care derivă teoriile filozofice ale cunoaşterii este răspunsul dat primei întrebări a
problemei fundamentale a filozofiei: care este raportul între materie şi spirit ( conştiinţă)? La acest
factor la derivării concepţiiilor asupra cunoaşterii se mai adaugă şi răspunsul la cea de a doua întrebare
a problemei fundamentale anume dacă lumea poate sau nu poate fi cunoscută.
Materialismul gnoseologic
1. Consideră existenţa obiectivă a lumii; lumea există în afară şi independent de conştiinţă;
2. Admite că lumea este cognoscibilă şi cunoaşterea este posibilă;
3. Cunoaşterea apare ca proces de reflectare perfectibilă a lumii în conştinţă.
Idealismul gnoseologic
1. Denaturarea raporturilor reale dintre cunoscător şi cunoscut;
2. Neagă în unele cazuri însăşi existenţa obiectului;
3. Uneori idealismul gnoseologic afirmă că nu este posibilă cunoaşterea lucrurilor.

7. Ce cunoasteti despre tehnica juridica?


Prin tehnica juridica se intelege ansamblul normelor al procedeelor si si regulilor care imbinate cu o
anumita maiestrie personala, sunt aplicate in vederea executari unei operatii, sau lucrari in practica unei
profesii oarecare. Tehnica juridica are srcina de a gasi mijloacele optime, pentru a transpune in drept,
norme juridice vointa de stat careia conducerea politica vrea sa-i dea forta juridica si sa o ridice la rang
de lege. O prima sarcina in determinarea conceptului este sa se stabileasca corelatia ei cu stiinta
juridica. In literatura juridica s-au depus eforturi pentru a face distinctie intre stiinta juridica si tehnica
juridica. S-a ajuns la o delimitare intre cele doua prin conceptul "dat" si "construit". "Datul" este
realitatea existenta, faptul obiectiv pe care stiinta cauta  sa il descopere. "Construitul" este rezultatul
vointei oamenilor. Tehnica juridica a aparut odata cu dreptul si mai ales cu cel scris. Studiile despre
tehnica juridica au aparut mult mai tarziu. Tehnica juridica reprezinta ansamblu sau totalitatea
procedurilor si metodelor folosite intr-un sistemde drept, cu scopul elaborarii actelor normative si
aplicari acestora in viata. Tehnica juridica este un concept complex, care coprinde atat tehnica
elaborarii dreptului, tehnica legislativa, cat si tehnica realizari aplicari si intrpretati dreptului.

8. Ce înțelegeți prin aparatul analitic al unei lucrări ? In ce consta meniul lui si care sunt
principalele reguli de citare ?
Aparatul critic al unei lucrări reprezintă totalitatea notelor lămuritoare introduse la
editarea unui text, cu scopul de a permite controlul modului în care a fost alcătuită lucrarea
respectivă. Acestea se pot folosi în următoarele situații:

 pentru indicarea surselor citatelor


 pentru alte indicații bibliografice de întărire, privind un anumit aspect din lucrare
 pentru a face trimiteri interne și externe
 pentru a introduce un citat de întărire în legătură cu o anumită idee relevată în lucrare
 pentru a da amploare afirmațiilor din text
 pentru a corecta unele afirmații
 pentru a traduce un citat din text, care era esențial să fie dat într-o limbă străină
 pentru a reda sursele din care s-au extras anumite idei

Continutul aparatului critic (tehnic, stiintific) este complex. El face parte integrantadin lucrare. În
mod normal este atasat la sfârsitul manuscrisului, pe pagini separate.
 Elementele aparatului critic
Aparatul critic (tehnic, stiintific) cuprinde mai multe parti: referinte, citate; prescurtari bibliografice,
tehnice, personale; bibliografie; ilustrati;indici.
Citarea în text se face indicând între paranteze, după caz, autorul (autorii), anul apariţiei lucrării citate
şi, când este necesar, paginile unde se regăseşte textul la care se face referire în lucrarea citată.
Formatul general ale citării în text este: (Numele de familie pentru autor sau autori, anul publicării,
pagina sau paginile citate)
Cazuri particulare Când se face referire în text numai la o idee parafrazată sau se citează între ghilimele
un fragment de text al unui autor (unor autori), atât autorul (autorii) cât şi anul lucrării citate se trec
între paranteze, separate prin virgulă. Exemplu: Testele neparametrice sunt utilizate într-o mai mică
măsură decât testele parametrice (Popescu, 2009).
Când în text se face referire directă în text la autorul/autorii unei idei sau unei citări între ghilimele, se
va trece în paranteză doar anul de apariţie a lucrării citate sau, dacă şi anul este trecut în text, atunci nu
se va mai face nicio menţiune despre lucrarea citată între paranteze.
Când unul dintre autorii citaţi are acelaşi nume de familie cu un alt autor citat, atunci între paranteze se
va trece nu doar numele de familie al acelor autori, ci şi prenumele lor în faţa numelui lor de familie sau
iniţiala sa, urmând ca în lista de referinţe acest prenume să fie trecut între paranteze drepte după iniţiala
sa, dacă s-a specificat în text prenumele întreg.
În cazul mai multor autori ai aceleiaşi lucrări, numele lor va fi separat prin virgulă şi de semnul „&”
pentru a separa ultimii doi autori.
Când lucrarea citată are mai mult de doi autori, dar nu mai mult de cinci, la prima citare vor fi
menţionaţi toţi autorii, dar la următoarele citări se va indica doar primul dintre ei şi se va adăuga
menţiunea „et al.”.
Dacă două sau mai multe lucrări citate au apărut în acelaşi an şi au mai mulţi autori şi cel puţin primul
autor în comun sau şi o parte din cei care urmează, la a doua citare a acestora se vor trece autorii în
ordinea în care apar până la primul care nu este comun şi apoi se va adăuga menţiunea „et al.” pentru
restul autorilor.
Când o lucrare citată este considerată a avea o importanţă particulară pentru o idee citată comparativ cu
alte lucrări citate în care se regăseşte aceeaşi idee , se poate evidenţia acest lucru prin citarea sa pe
primul loc, indiferent de locul său în lista bibliografică în raport cu restul lucrărilor citate, iar restul
lucrărilor vor fi trecute apoi în ordinea din lista bibliografică după adăugarea menţiunii: „a se vedea şi”.

9. Care este structura cuprinsului unei lucrari?


CUPRINSUL lucrării trebuie să parcurgă diferitele aspecte ale tematicii alese. Lucrarea trebuie să
se raporteze la o tematică bine precizată, ea având un obiect de studiu bine delimitat. Prin urmare, este
de aşteptat ca lucrarea să nu propună o expunere cu multe capitole şi subcapitole. Structura de secţiuni
pe care o propunem pentru
Capitolele din Cuprins pot urma un parcurs concentric, începând de la chestiunile generale, apoi
intrând într-o problematică din ce în ce mai specifică. Alteori, capitolele se succed linear, fiecare
tratând un aspect diferit al problematicii; în acest caz, e nevoie de un capitol de sinteză, care să explice
sau să comenteze legăturile dintre diferitele aspecte prezentate pe rând. Materia expusă în cuprinsul
lucrării provine atât din documentarea asupra temei, cât şi din analiza sau comentariile independente ale
studentului. Lucrarea va avea cel puţin un capitol de analiză, de interpretare sau de comentariu original,
rod al reflecţiei personale a studentului, mobilizată sub îndrumarea coordonatorului ştiinţific. Lucrarea
trebuie să analizeze un anumit fapt de limbă, de cultură, de civilizaţie, de istorie literară sau de teorie a
literaturii. In funcţie de tematică, un capitol poate avea mai multe subcapitole sau diviziuni tematice.
10. Caracterizati Notele de curs, Ghidul, Enciclopediile si Dictionarele ca lucrare stiintifica de
consacrare

Notele de curs : Notele (suportul) de curs este o lucrare didactică de proiectare, în viziune proprie,
a unor unităţi de învăţare şi a activităţii didactice (de formare), prezentând componentele principale ale
procesului educaţional într-o succesiune logică de conţinut şi metodologie. Elementele componente ale
demersului educaţional se constituie din: tema abordată; preliminarii (se descrie domeniul, actualitatea
şi raţionalitatea temei); scopul activităţii instructive /formative; obiective şi finalităţi de referinţă ale
activităţii; metodologia/ strategii /tehnologii aplicate; unităţile de conţinut şi activităţile practice
(sarcini, probe, exerciţii, ce încurajează reflexiv, flexibil, imaginativ, creativ subiectul care învaţă);
modalităţi de evaluare. Volumul unui suport de curs /de lecţii este în limita de 50-60 pagini.
Ghidul : Ghidul (recomandările, indicaţiile) metodic /metodologic conţine probleme de metodică
sau de metodologie, indicaţii de orientare într-un proces, într-o activitate, într-o acţiune. Conţinutul de
bază al ghidului este repartizat în părţi, capitole, paragrafe, subparagrafe, înglobând şi diverse note
explicative, indicaţii, probe, imagini etc., fiind scris într-un limbaj accesibil, corect ştiinţific. Alegerea
subiectului ghidului metodologic se face în funcţie de necesităţile depistate printr-un sondaj şi, de
asemenea, în funcţie de interesele investigaţionale ale autorului (autorilor)
Dicţionarul: Operă lexicografic ă cuprinzând cuvintele unei limbi, ale unui dialect, ale unui
domeniu de activitate, ale unui scriitor etc., organizate într-o anumit ă ordine (de obicei alfabetică)
explicate în aceea şi limb ă sau traduse într-o limb ă străină.
Enciclopedia: Tip de lucrare lexicografică de proporţii diferite care tratează sistematic termeni de
bază (nume comune şi proprii), notiuni din toate domeniile sau dintr-un anumit domeniu de cunoştiţe,
fie în ordine alfabetică, fie pe probleme sau pe ramuri (DEX).
TEST 6

1. Ce ştiinţă este Scientometria şi care este scopul ei?


Scientometria este studiul măsurării și analizei științei, a tehnologiei și înovației. Problemele majore
de cercetare înclud măsurarea impactului, seturi de articole de referînță pentru a învestiga impactul
jurnalelor, a înțelege citările știînțifice, maparea domeniilor știînțifice și producerea îndicatorilor pentru
a fi utilizați în contexte de politici și management. În practică, există o diferență semnificativă între
scientometrie și alte domenii știînțifice precum bibliometria, sistemele înformaționale, știînța
înformației ș.a. Scopul scientometriei este evaluarea performanţelor ştiînţifice prîn factorul de impact în
demonstrarea frecvenţei cu care sunt reproduse articolele ştiînţifice.
2. Descrieți fiecare din părțile succesive ale articolului științific.
Rezumat - sunt prezentate pe scurt formatul ştiînţific, cu referiri asupra conţînutului secţiunilor
unui articol, sfaturi pentru pregătirea unor tabele şi figuri eficiente şi câteva elemente de stil.
Planificarea studiului şi documentarea - Scrierea unui articol de calitate începe odată cu
planificarea studiului. Această abordare îl forţează pe autor să îşi organizeze ideile şi să descopere
elementele pe care nu le înţelege încă. Alegerea jurnalului în care să fie publicată lucrarea
Titlul - Cel mai bun moment pentru formularea unui titlu este atunci când articolul este termînat.
Astfel, titlul va reflecta cu acurateţe conţînutul şi ideea prîncipală a articolului.
Structura unui articol - Formatul ştiînţific are o structură rigidă, rezultată dîn nevoia de a
comunica eficient şi unitar descoperiri ştiînţifice către un număr.
Autorii - În lista autorilor trebuie încluşi toţi cei care au contribuit substanţial la realizarea
studiului, chiar dacă articolul a fost scris de o sîngură persoană. Ordînea autorilor trebuie decisă de
comun acord de către toţi coautorii.
Rezumatul - rezumatul este o condensare a conţînutului întregului articol în 150-250 cuvînte care
îndică natura şi scopul studiului şi poate fi folosit de către serviciile de îndexare. Formularea acestuia
trebuie să îl facă o unitate de sîne stătătoare care poate fi înţeleasă fără ajutorul restului articolului,
întrucât rezumatele pot fi publicate în colecţii sau pot fi încluse în baze de date centralizatoare de
rezumate.
Introducerea - Funcţia întroducerii este de a prezenta problema de rezolvat şi contribuţia
autorului.
Secţiunea de materiale şi metode - În secţiunea materiale şi metode descrieţi modul în care aţi
efectuat studiul. Organizaţi prezentarea în aşa fel încât cititorul să poată înţelege cursul logic al
experimentelor. De multe ori, ordînea cronologică este cea mai simplă şi clară.
Rezultatele - Prezentaţi numai rezultatele relevante, obiectiv, fără înterpretare, într-o ordîne
logică: fie pe cele mai importante la început, fie pornînd de la simplu la complex, fie în ordîne
cronologică.
Discuţiile - Scopul Discuţiilor este de a înterpreta şi compara rezultatele. Trebuie sublîniată
importanţa biologică a rezultatelor şi relaţia lor cu ipoteza îniţială, fie că o susţîn, fie că o contrazic.
Adresarea mulţumirilor - În această secţiune se pot adresa mulţumiri pentru persoane şi
organizaţii şi pentru fînanţare.
Bibliografia - Trebuie să menţionaţi un alt autor de câte ori faceţi referiri la metodele, rezultatele
sau concluziile lui în articolul dumneavoastră.
Anexe - Anexele conţîn înformaţii care nu sunt esenţiale pentru înţelegerea articolului, dar care
pot fi utile cititorilor specializaţi.
3. Ce sugestii metodologice oferă nivelul normativităţii sociale cercetătorului în materie juridică
referitoare la proiectarea şi realizarea cercetării? Numiţi sugestiile.

După ce am încercat sa ilustram desigur partial și încomplet complexitatea sîntagmei știința


juridica să ne oprim, în continuare asupra unei relații fundamentale.
cercetător — tema de cercetare, examinînd procesualitatea acesteia orientata spre elaborarea unei
lucrari știînțifice implicatiile metodologice ale acestui demers, aspectele sale specifice în domeniul
juridic.

4. Care este esenţa metodei sistemice de cercetare juridică?


Metoda sistematică constă în lămurirea sensului unei norme jundice, a acestui text normativ,
prîn coroborarea acestei norme sau a acestui text cu alte dispoziții normative, apartînînd aceleiași
înstituții juridice sau ramuri de drept. Uneori înterpretarea sistematica reclama stabilirea chiar a
unor legaturi dîntre texte normative apartînînd unor ramuri de drept diferite.
Necesitatea aplicarii procedeelor sistematice de înterpretare decurge dîn legatura îndisolubila,
sistemica dîntre elementele componente ale dreptului dîntr-un stat care, nu constituie о simpla
însumare de norme, ci о unitate alcatuita dîn parti înterdependente.
5. Caracterizați statutul epistemic al știînțelor juridice.
Statutul epistemic (ştiinţific) al ştiînţelor juridice este exprimat prîn dimensiunea evaluativă şi
descriptivă a cunoaşterii juridice sistematice. Obiectul ştiînţelor juridice nu există prîn el însuşi, ci
reprezîntă activitatea ca atare a oamenilor care studiază societatea.
6. Formulaţi obiectivele analizei studiilor ştiînţifice ca etapă în faza pregătirii cercetării, şi care
este importanţa acestei etape?

Pregatirea cercetarii, care înclude trei etape:


1. Alegerea temei de cercetare (problematizarea sau perceperea problemei);
2. Analiza studiilor știînțifice prîncipale;
3. Designul studiului.
Analiza studiilor știînțifice este о etapa extrem de importanta în orice lucrare tiînțifica și la orice nivel.
Pentru a înțelege ce se întimpla cu adevarat în domeniul propus de noi este bine sa vedem care este
relevanta problemei (este о problema cu idevarat importanta?), cum a mai fost abordata problema, ce
explicatii au fost avansate, ce concepte si variabile au fost folosite în alte studii, ce metode și ce
înstrumente exista, ce rezultate au fost obtînute.
Aceasta cercetare a studiilor bibliografice poate fi orientată spre anumite rezultate obtînute pîna la
efectuarea studiului spre metodele de cercetare, spre noi teorii sau spre aplicatii practice.
7. Autorii francezi R. Pinto şi M. Grawitz identifică ipostaze specifice exprimate prîn termeni
ca: legalitate, legitimitate, efectivitate, validitate.

Explicaţi fiecare din aceşti termeni. Problematica validitații juridice este semnificativa, credem, în
privînța acestor relații, a aspectelor specifice dar și întegratoare și care poate conține numeroase sugestii
metodologice pentru orientarea cercetarii în drept. În acest sens, încercam sa prezentam succint citeva
semnificații conceptual abordate pe larg în literatura de specialitate.
I. Acceptiunile primare ale termenului de validitate desemneaza:
a. Recunoașterea îndeplînirii unor condiții de fond și formă;
b. existenta unui act juridic și conformitatea sa cu о norma legala;
c. apt pentru о anumita activitate, ș.a.
II. Legalitatea consta în con form itatea normei sau actului juridic cu normele superioare care
stabilesc conditiile de procedura pentru emiterea norme-lor;
III. Legitimitatea desemneaza conformarea normelor juridice la exigente valorice;
IV. Efectivitatea desemneaza producerea efectelor prescriptiilor normelor juridice, în-fluentarea
comportamentelor destînatarilor normelor juridice, conformitatea (parti-ala și relativa) între
norme si comportamente.
8. Numiţi principiile logicii.
În logica generală au fost formulate patru legi fundamentale ale raţionării, numite principii, a căror
respectare determînă corectitudînea şi certitudînea gândirii:
1. principiul identităţii;
2. principiul noncontradicţiei;
3. principiul terţului exclus;
4. principiul raţiunii suficiente.
9. Care sînt caracteristicile unui tratat și manual și care sînt deosebirile dîntre aceste două
lucrări știînțifice de consacrare?
Tratatul abordeaza unitar și coerent cele mai importante concluzii, prîncipii, teorii formulate în
limitele unei știîn|e, precum și metodele de învestigate. Oglîndește starea de dezvoltare a unei teorii
știîn|ifice sau a unei știînte. Este destînat publicarii și confîne citeva volume și mai multe mii de pagîni.
Manualul (se înrudește cu tratatul) prezînta cunoștîntele, tezele, concluziile, prîncipiile, teoriile unei
știîn{e în mod sistematic și în conformitate cu prîncipiile didactice destînate formarii profesionale a
specialiștilor. Manualul este о lucrare cu caracter didactic, cuprînzînd notiunile fundamenta-le dîntr-un
anumit domeniu teoretic sau practic, este о carte ce contîne:
a) Elementele fundamentale ale unei știîn{e (disciplîne), utilizata, de obicei în
sistemul de învatamînt;
b) Informatii, noțiuni de baza despre о anumita disciplîna;
c) Totalitatea procedeelor utilizate în înva^area fundamentelor disciplînei respective;
d) Reguli de învatare.
10. Care sunt trăsăturile de bază ale epistemologiei?
Epistemologia este teoria cunoașterii științifice. Este o ramură a filozofiei care se ocupă cu
originile, natura și scopurile, metodele și mijloacele cunoașterii de tip științific. Epistemologia are la
bază două întrebări:
*Ce este cunoașterea științifică?
*Cum se poate realiza cunoașterea științifică?
Epistemologia are urmatoarele trasaturi:
*Se îndepărtează de cunoașterea comună și de bunul simț.
*Descompune automatismele mentale generate de experienta cotidiană.
*Matematizare.
*Utilizarea metodelor speciale: modelarea, axiomatizarea, formalizarea etc.
*Obține ca produse, cunoștințe cel puțin verificabile dacă nu verificate.
TEST 7
1. Ce definiții ale științei cunoașteți?
Ştiinţa este un sistem de cunoştinţe despre natură, societate şi gândire, cunoştinţe obţinute prin
metode corespunzătoare şi experimentate în concepte, categorii, principii şi noţiuni.
Conform Dicționarului explicativ al limbii române, știința este „un ansamblu sistematic de
cunoștințe despre natură, societate și gândire; ansamblu de cunoștințe dintr-un anumit domeniu al
cunoașterii”.
Potrivit empirismului, teoriile științifice sunt obiective, verificabile empiric, și sunt predicții ale
rezultatelor empirice care pot fi confirmate sau infirmate prin falsificabilitate.
În contrast cu aceasta, realismul științific definește știința în termeni ontologici: știința încearcă să
identifice fenomene și entități, forțele care le cauzează, mecanismele prin care ele exercită aceste forțe,
și sursele acelor forțe în sensul structurilor interne ale acestor fenomene și entități
Chiar și în tradiția empirică, trebuie să fim atenți asupra faptului că predicția se referă la rezultatul
unui experiment sau studiu, mai degrabă decât a prezice viitorul. De exemplu, afirmația "un
paleontolog poate face predicții în legătură cu descoperirea unui anume tip de dinozaur" corespunde
folosirii empirice a predicției. Pe de altă parte, științe ca geologia și meteorologia nu trebuie neapărat să
fie capabile să facă predicții exacte despre cutremure sau vreme pentru ca să poată fi considerate drept
științe.
Filozoful empiric Karl Popper a afirmat că unele confirmări ale ipotezelor sunt imposibile și prin
urmare ipotezele științifice pot fi doar falsificate.
Pozitivismul, o formă a empirismului, vede știința, așa cum aceasta este definită de empirism, ca
mijloc de a regla afacerile umane. Datorită afilierii lor strânse, termenii "pozitivism" și "empirism" sunt
deseori folosiți ca sinonime. Iată însă ce li se reproșează:
Willard Van Orman Quine a demonstrat imposibilitatea unui limbaj de observare independent de
teorie, așa că noțiunea însăși de a testa teoriile prin experimente este problematică.
Observațiile sunt întotdeauna "încărcate cu teorii". Thomas Kuhn a afirmat că știința întotdeauna
implică "paradigme", seturi de ipoteze, reguli, practici etc. și că trecerea de la o paradigmă la alta de
obicei nu presupune verificarea sau falsificarea teoriilor științifice. Mai mult, în contrast cu modelul
empiric, este de părere că știința nu a evoluat în mod istoric, ca acumulare continuă de date.
2. Caracterizaţi sensul noţiunii de ordine socială.
Ordinea sociala ca ansamblu de norme, reguli, obligatii, interdictii si practici sociale care
reglementeaza raporturile sociale dintre indivizii grupului social si organizatii. Are doua semnificatii:
a) prima semnificatie se refera la succesiunea regulata a unor evenimente, fapte dintr-o societate;
b) a doua semnificatie se refera la natura organizarii politice a regimului politic dintr-o societate si are o
canotatie biologica deoarece presupune conformarea neconditionata a indivizilor la cerintele sistemului.
Avand in vedere cele 2 semnificatii, diferitele teorii si conceptii sociologice au evidentiat o serie de
acceptiuni ale notiunii de ordine sociala si anume:
- ordinea sociala presupune existenta unei reciprocitati intre diversi actori sociali, solicitati pe
considerente ca in societate conduita lor este corespunzatoare si reciproca sau complementara;
- Ordinea sociala implica elemente de credibilitate intrucat indivizii nu pot actiona in mod rational
decat atunci cand sunt siguri de reactiile celorlalti;
- ordinea sociala se refera la existenta unor restrangeri si constrangeri a drepturilor si indatoririlor
indivizilor dintr-o societate in ideea prevenirii actelor de dezordine si chiar violenta ce apar la un
moment dat;
- ordinea sociala insista pe compatibilitate care presupune indeplinirea corelativa a drepturilor si
obligatiilor asumate de indivizi atunci cand se angajeaza in diverse actiuni si situatii sociale;
- ordinea sociala include existenta spatiala si temporala a anumitor valori sociale fundamentale care
treebuiesc sa ramana neschimbate.
Majoritatea autorilor considera ca fiecare sens a notiunii de ordine sociala include si contrariul sau,
aceea de dezordine sociala care poate aparea datorita existentei unor zone de innompatibilitate a
indivizilor.
Concluzie: Nu exista ordine sociala interna permanenta si insensibila, ci o oedine sociala relativa sau o
succesiune de ordini sociale.
2.Teorii si puncte de vedere privind fundamentele ordinii sociale. Diverse curente si orientari teoretice
din domeniul sociologiei au incercat sa explice atat fundamentele sociale si normative care conduc la
aparitia, continuitatea si disparitia succesiva a ordinii sociale, cat si pe cele care conduc la transgresarea
si inlocuirea ei cu o alta ordine care conbtroleaza de cele mai multe ori cu cea veche.
- Prima teorie a accentuat importanta factorului coercitiv considerand ca ordinea sociala nu exista decat
ca rezultat al impunerii constrangerii fizice sau utilizarii constrangerii sombolice si morale de catre
indivizii ce detin puterea in societate;
- a doua teorie considera ca ordinea sociala se intemeiaza si este sustinuta de interesele diversilor
indivizi care participa la viata sociala. Are 2 variante:
Prima varianta explica ordinea sociala ca fiind rezultatul unui contract stabilit intre indivizii care
considera ca este in interesul lor sa o accepte si sa respecte anumite reglementari sociale;
A doua varianta sustine ca ordinea sociala este rezultatul consecintelor neintentionate ale actiunilor
indivizilor care urmaresc fiecare interesele proprii.
- A treia teorie afirma ca ordinea sociala se intemeiaza pe un consens asupra anumitor valori si norme
la care indivizii adera in mod constient reecunoscandu-si astfel a identitate comuna, acceptand teluri
comune si consimtand asupra unor permise si interdictii privind mijloacele prin care pot fi realizate
aceste scopuri;
- A patra teorie considera ordinea sociala o inertie fundamentala, daca exista ordine sociala, ea asigura
implicit si conditiile pentru stabilitatea si perpetuarea ei, explicatie ce contravine insasi principiului
ordinei sociale fundamentat pe succesiune, continuitate, desfasurare si dezvoltare.
3. Care este raportul dintre metodă şi metodologie.
Metodologia este un cuvant complex, format din methodos si logos, care inseamna "metoda" si
"stiinta", in limba greaca, iar in traducere libera  - stiinta metodei.
4. Explicaţi principiul caracterului dialogal al înțelegerii, principiul „unei mai bune înțelegeri”,
procedeul cercului hermeneutic ca procedee metodologice în hermeneutica juridică.
Discursul hermeneutic dezavuează aceste viziuni escatologice întrucât ele eludează conştiinţa
propriilor limite, înlocuind vechi dogmatisme ale gândirii sau acţiunii umane cu un extremism periculos
ce se pretinde de nedepăşit şi este efectiv astfel, cât timp rămâne captiv exceselor, violenţelor intrinseci
oricărui parcurs unilateral sau globalizant.
Înţelegerea şi autoînţelegerea se dobândesc într-un proces comunicativ având ca ţintă consensul,
acordul realizabil nu empatic ci prin travaliul anevoios al reflecţiei critice şi autocritice implicat
deopotrivă în înţelegerea a altceva sau a altcuiva. Asigurarea comunicării autentice e susţinută, la
Gadamer, de faptul comun al articulării lingvistice – raţiunea cât şi de o realitate comună, împărtăşită
de toţi, potrivit căreia "creştem învăţând în limbă şi în lume".
Gândirea – în proiecţie hermeneutică – nu se mai limitează doar doar la coerenţa logică sau la
expresie monologală, întrucât înseamnă a imagina, a-ţi 3 spune ceva, înţelegând experienţele concrete
proprii prin dialogul cu alţii, printr-o interogare ce nu este instituire, ci o raportare probativă, "o punere
la încercare a unor posibilităţi". Caracterul dialogal al limbii şi experienţa lingvistică depăşesc
subiectivitatea vorbitorului în intenţia lui de sens, prin expunerea propriilor prejudecăţi îndoielii cât şi
ripostei celuilalt, de aceea vorbirea nu e simplă fixare de sens, "ci o încercare/Versuch, ce se transformă
permanent sau, mai bine zis, o ispitire/Versuchung ce se repetă permanent de a ne lăsa antrenaţi în ceva
şi în relaţie cu cineva" . Comunitatea de sens, prin experienţa dialogală, păstrează potenţialitatea
alterităţii dincolo de înţelegerea reciprocă a ceea ce este comun, în limitele a ceea ce Gadamer numeşte
ocazionalitatea vorbirii – ca dependenţă de ocazia în care este utilizată o expresie sau este motivată o
afirmaţie. Relaţia gândire-limbaj se contextualizează, se temporalizează şi tot astfel lingvisticitatea,
întrucât ea poate fi "punte sau hotar.
Reflecţia hermeneutică asupra comportamentului nostru lingvistic se confruntă permanent cu faptul
spus cât şi cu cel nespus sau ascuns prin vorbire (minciuna, eroarea, prejudecăţile consolidate în diverse
dogmatici, cu cazul special al ideologiilor). Cum remarca şi G. Steiner: "Evident, vorbim pentru a
comunica. Dar şi pentru a ascunde, a lăsa unele lucruri nerostite.
De aici şi multiplele virtualităţi ale limbii: de a vorbi în continuare, de a vorbi unul cu altul, de a vorbi
cu tine însuţi şi de a lăsa să ţi se vorbească.
Cercul hermeneutic constituie nu doar o posibilitate de a discuta şi a interpreta în comun, el trebuie
să devină o necesitate de apropiere intelectuală şi spirituală între elevi. Menirea cercului hermeneutic
rezidă în puterea lui de a-i influenţa pe elevi pentru o înţelegere reciprocă şi apoi pentru o înţelegere a
valorilor textului. Cercul trebuie să se transforme într-un atelier de modelare a atitudinilor. Plăcerea de
a fi împreună în discuţie şi respectul necondiţionat între elevi vor deveni o forţă care va schimba
pasivitatea în activism, generator de conştiinţă nouă şi comportament degajat. Astfel cercul
hermeneutic va crea o atmosferă de libertate în care elevul să se descătuşeze de sinele său şi să se
integreze în relaţii de adevărată prietenie. Acesta nu constituie doar o formă, ci o esenţă prin care se
cizelează caracterul viitorului cetăţean. Elevul trebuie să simtă că e apreciat, că e o valoare irepetabilă
şi afirmaţiile lui din cadrul conversaţiei sînt importante atît pentru colegi cît şi pentru profesor.
5. Care sînt părțile succesive ale unui articol științific?
 Rezumat - sunt prezentate pe scurt formatul ştiînţific, cu referiri asupra conţînutului secţiunilor
unui articol, sfaturi pentru pregătirea unor tabele şi figuri eficiente şi câteva elemente de stil.
Planificarea studiului şi documentarea - Scrierea unui articol de calitate începe odată cu
planificarea studiului. Această abordare îl forţează pe autor să îşi organizeze ideile şi să descopere
elementele pe care nu le înţelege încă. Alegerea jurnalului în care să fie publicată lucrarea
Titlul - Cel mai bun moment pentru formularea unui titlu este atunci când articolul este termînat.
Astfel, titlul va reflecta cu acurateţe conţînutul şi ideea prîncipală a articolului.
Structura unui articol - Formatul ştiînţific are o structură rigidă, rezultată dîn nevoia de a
comunica eficient şi unitar descoperiri ştiînţifice către un număr.
Autorii - În lista autorilor trebuie încluşi toţi cei care au contribuit substanţial la realizarea
studiului, chiar dacă articolul a fost scris de o sîngură persoană. Ordînea autorilor trebuie decisă de
comun acord de către toţi coautorii.
Rezumatul - rezumatul este o condensare a conţînutului întregului articol în 150-250 cuvînte care
îndică natura şi scopul studiului şi poate fi folosit de către serviciile de îndexare. Formularea acestuia
trebuie să îl facă o unitate de sîne stătătoare care poate fi înţeleasă fără ajutorul restului articolului,
întrucât rezumatele pot fi publicate în colecţii sau pot fi încluse în baze de date centralizatoare de
rezumate.
Introducerea - Funcţia întroducerii este de a prezenta problema de rezolvat şi contribuţia
autorului.
Secţiunea de materiale şi metode - În secţiunea materiale şi metode descrieţi modul în care aţi
efectuat studiul. Organizaţi prezentarea în aşa fel încât cititorul să poată înţelege cursul logic al
experimentelor. De multe ori, ordînea cronologică este cea mai simplă şi clară.
Rezultatele - Prezentaţi numai rezultatele relevante, obiectiv, fără înterpretare, într-o ordîne
logică: fie pe cele mai importante la început, fie pornînd de la simplu la complex, fie în ordîne
cronologică.
Discuţiile - Scopul Discuţiilor este de a înterpreta şi compara rezultatele. Trebuie sublîniată
importanţa biologică a rezultatelor şi relaţia lor cu ipoteza îniţială, fie că o susţîn, fie că o contrazic.
Adresarea mulţumirilor - În această secţiune se pot adresa mulţumiri pentru persoane şi
organizaţii şi pentru fînanţare.
Bibliografia - Trebuie să menţionaţi un alt autor de câte ori faceţi referiri la metodele, rezultatele
sau concluziile lui în articolul dumneavoastră.
Anexe - Anexele conţîn înformaţii care nu sunt esenţiale pentru înţelegerea articolului, dar care
pot fi utile cititorilor specializaţi.
6. Care sînt etapele în faza finalizării cercetării?
- informarea asupra surselor
 - culegerea surselor
 - studierea surselor
  - utilizarea surselor
7.Caracterizați unghiurile din care poate fi cercetată știința.

Ştiinţa poate fi investigată din unghiuri diferite:


Cercetarea activităţii ştiinţifice în evoluţia ei temporală — perspectiva diacronică — istoria ştiinţei;
Studierea dependenţei muncii ştiinţifice, a randamentului ei de însuşirile individuale ale cercetătorilor
ştiinţifici — psihologia ştiinţei;
Descrierea căilor urmate în cercetarea ştiinţifică, a strategiilor, a metodelor, tehnicilor şi procedeelor,
inovaţii intelectuale — euristica sau metodologia creaţiei ştiinţifice;
Cercetarea corelaţiei dintre situaţia ştiinţei şi realităţile sociale, cercetarea dependenţei ştiinţei de
structura societăţii, a rolului cunoaşterii ştiinţifice şi al reprezentanţilor săi în viaţa socială —
sociologia cunoaşterii sociale;
Studiul modalităţilor de expresie, de comunicare, de răspîndire şi aplicare a cunoaştem ştiinţifice,
cercetarea tendinţelor diferitelor capitole şi ramuri ale ştiinţei — scientica;
Studierea ştiinţei ca un sistem de cunoaştere dobîndită, în acest caz, produsele sau rezultatele ştiinţei
sînt analizate fără a se considera cine le-a obţinut, în ce condiţii sociale, psihologice, în ce scop.
Această analiză se face şi ea din două puncte de vedere diferite:
Sintaxa logică — ştiinţa este considerată exclusiv sub forma expresiilor în care constă ea, pentru a se
releva, modul de construcţie, de formare şi transformare a acestor expresii, astfel, se realizează un
studiu închis asupra formei;
Semantica logică — enunţurile din care este alcătuită ştiinţa sînt analizate, ignorîndu-se în continuare
laturile psihologice şi sociale ale limbajului, dar cu considerarea nu numai a formei expresiilor
lingvistice, ci şi a conţinutului lor, a semnificaţiei elementelor limbajului, urmărindu-se cunoaşterea
relaţiilor de desemnare.
8. În ce constă diferenţa dintre conceptul lui H. Kelsen şi H.-L. A. Hart referitor la
trăsăturile ce caracterizează norma juridică. Argumentaţi răspunsul.

Dreptul, în concepţia lui Kelsen, este o ierarhie de norme, dar nu o succesiune de cauze şi efecte
cum este cazul legilor naturale studiate de ştiinţele naturii (ex. dacă este încălzit un metal, acesta se
dilată, dilatarea fiind cauzată de încălzire; un hoţ trebuie pedepsit, furtul nu este cauza pedepsei,
pedeapsa nu este efectul furtului). Statul se identifică cu dreptul pentru că el nu este altceva decît un
sistem juridic, un sistem de conduită umană şi o ordine de constrîngere socială. Statul nu poate fi şi
acţiona decît în virtutea normelor juridice care îl califică ca atare. Or, încercarea de a legitima un stat ca
„stat de drept” este în realitate perfect inadecvată, pentru simplu motiv că orice stat trebuie să fie cu
necesitate stat de drept. După Kelsen, norma juridică se caracterizează prin cinci trăsături:-imperativul
ipotetic prevederile normei juridice sînt subordonate unei condiţii, dacă nu plăteşti datoria, confiscarea
bunurilor; săvîrşirea unei infracţiuni – pedeapsa.-constrîngerea;-validitatea, norma juridică provine
dintr-o normă superioară-înlănţuirea – dreptul constituie un sistem ordonat, coerent.-eficacitatea –
norma juridică este valabilă numai dacă este efectivă. 
Herbert Lionel Adolphus Hart Legile sunt reguli care interzic indivizilor sa actioneze intr-un anume
mod le-ar putea impune diverse obligatii. Legile impun pedepse asupra indivizilor care au facut vreun
rau altor indivizi. De asemenea specifica modul in care trebuie facute contractele, dar si felul in care
documentele oficilae trebuie create. Pot specifica de asemenea modul de convocare al legislaturilor sau
modul de functionare al curtilor de judecata. Specifica modul in care noile legi sunt activate,dar si
modul in care legile vechi pot si modificate. Pot exercita o putere coercitiva asupra indivizilor prin
impunerea unor penalitati asupra acelora care nu isi indeplinesc datoriile si obligatiile. Cu toate acestea,
nu toate legile pot fi considerate niste ordine constrangatoare deoarece unele legi pot sa confere unor
indivizi puteri sau privilegii, fara sa le impuna acestora datorii sau obligatii. H.L.A.Hart(pozitivist) care
spune ca daca exista un drept natural atunci acesta este dreptul oamenilor de a fi liberi.
9. Ce presupune etapa documentării prin consultarea specialiştilor şi care este specificul ei?
 Documentarea - invatarea constituie o latura importanta a creatiei stiintifice: a invaþa inseamna a
repeta aceleasi trasee, pe aceleasi conexiuni; a creainseamna a urma alte trasee (circuite)
informationale, alteinterconexiuni.  
  Documentarea - invatarea reprezinta, asadar, o latura a creatiei stiintifice; bine realizata,
documentarea - invatarea poate conduce la savarsirea actului final de creatie (iluminare).
10. Redați esența lucrărilor științifico-metodice și lucrărilor metodice, care tratează
problema de metodică didactică.

Lucrarea ştiinţifico-metodică tratează probleme de metodică, ca o ramură a didacticii generale,


care se ocupă de studiul principiilor şi metodelor de predare /învăţare /evaluare şi de probleme de
metodologie, ca o ştiinţă generală despre metode, ca o totalitate de metode sau o cale după care se
călăuzeşte cineva în realizarea unui scop. Metoda didactică este accesibilă cognitiv, fiind observabilă,
vizibilă şi conceptualizabilă, cu o pronunţată tentă aplicativă, având următoarele caracteristici: (a) este
alcătuită dintr-o succesiune de operaţii (mintale şi practice); (b) reprezintă o practică raţionalizată; (c)
este un anumit mod de a proceda; (d) este un instrumentar de acţiune (proiectare, desfăşurare, realizare)
a activităţii de predare /învăţare / evaluare în cadrul procesului de învăţământ şi are următoarele funcţii:
cognitivă (cunoaşterea ştiinţei, culturii umane); formativă (instructivă); instrumentală, de acţiune
(operaţională); normativă (indică procedura).
Lucrarea ştiinţifico-metodică indică cum pot fi transferate în acte de învăţare şi cunoaştere
acţiunile proiectate prin aplicarea unor procedee didactice ordonate logic. Dacă o lucrare abordează
noţional sau conceptual un fenomen, fără a face referiri la instrumentele de acţiune şi modalităţile de
aplicare a lor, aceasta nu poate fi considerată lucrare metodică. 15.2. Lucrarea ştiinţifico-metodică
prezintă, descrie: metode, procedee, strategii, tehnologii, tehnici, proceduri, metodologii etc.
TEST 8

1. Cum definiţi metodologia cercetării ştiinţifice juridice.


Metodologia cercetarii stiintifice juridice este acel sistem al unor factori de relativa invarianta intr-
un numar suficient de mare de metode, factori ce au ca obiect raporturile, legaturile, relatii ce se
stabilesc intre diferite metode in procesul cunoasterii fenomenului juridic.
2. Descrieți caracteristicile unei lucrări științifice.
Este originală. Două aspecte trebuie discutate aici:
- Originalitatea nu presupune neapărat tratarea unui subiect a unei teme care nu au mai fost
abordate de nimeni pînă acum. Ar fi, de fapt, irealizabila o astfel de intenţie.
- O lucrare este originală dacă: expune în manieră personală şi nuanţează informaţii ştiinţifice
existente;
- interpretează concepte sau teorii consacrate în domeniul dat, corectează sau j combate una sau
mai multe perspective teoretice expuse anterior de alţi autori;
- promovează şi susţine o perspectivă proprie asupra unei chestiuni teoretice din domeniul dat;
originalitatea presupune, de asemenea, şi onestitatea intelectuali Plagiatul, sub orice formă s-ar
manifesta, este inadmisibil într-o lucrare ştiinţifici
Are un obiect recognoscibil şi susceptibil de a fi tratat in manieră rezonabilă (după cum avertizează
Umberto Eco). Vom alege aşadar spre dezbatere subiecte care pot fi susţinute cel puţin satisfăcător din
punct de vedere ştiinţific. Este, de pildă, prea puţin recomandabil să ne propunem să discutăm subiecte
cum ar fi utilizarea parapsihologici în comunicarea politică sau aşa-numita publicitate subliminală.
Avansează ipoteze relevante (interesante), probabile şi limpede formulate. Aşa cum am arătat deja,
formularea ipotezei este o operaţiune de extremă importanţă în procesul de elaborare a unei lucrări.
Motivul este evident: ipoteza tundă mentală se constituie în factorul principal de coeziune a textului,
cită vreme acestei ipoteze urmează să i se subordoneze toate secvenţele textului.
- Ipotezele avansate sînt sprijinite consistent atit prin documentarea prealabilă, cît si prin
rigurozitatea construcţiei teoretice expuse în lucrare.
- Utilizează metode de cercetare consacrate în domeniul ştiinţelor socio-umane.
- Respectă întru totul normele lingvistice în vigoare.
- Are un aparat critic alcătuit cu respectarea normelor academice.

3. Caracterizaţi regulile de bază ale susţinerii publice.


1. Reguli de bază ale susţinerii publice:
a)Elaborarea planului prezentării:
- . Pregătirea personală a vorbitorului:
- - să-şi controleze atitudinea, mimica, gesturile;
- - să evite întreruperi prelungite;
- - să evite exces de sentimentalisme.
- . Pregătirea materialului şi tehnicilor auxiliare:
- - pentru încadrarea în timp;
- - titlul ştiinţific al vorbitorului;
- - lucrări ştiinţifice ale vorbitorului.
- b. Expunerea în public:
- - să ajusteze textul la timpul disponibil.
- c. Recomandări practice:
- - să expună în ritm bine ales, cu pauze pentru a fi înţeles;
- - schimbări de ritm şi de ton;
- - dialog cu persoane din auditoriu;
- - să creeze situaţii de umor;
- - să insiste asupra problemelor necunoscute şi interesante;
- - să evite improvizaţii;
- - să se încadreze în timpul prevăzut;

4. Aplicarea metodei experimentale constituie un pas înainte pe linia sporirii eficienţei


reglementării prin normele juridice. Confirmaţi această afirmaţie.
Metoda experimentală este o abordare ştiinţifică a realităţii cu scopul stabilirii unei relaţii detip
cauză-efect între două fenomene observabile şi măsurabile. Cercetătorul îşi propune să
stabileascăaceastă relaţie păstrând unele condiţii nemodificate, controlate şi variind altele, in funcţie
de ipotezeleformulate.
5. Care este esenţa fenomenologiei ca metodă a filosofiei contemporane?
Fenomenologia este un curent în filozofie care își propune să studieze fenomenele conștiinței prin
prisma orientării și a conținutului lor, făcând abstracție de omul real, de activitatea lui psihică concretă
și de mediul social. (La Hegel) Teorie filozofică în care se afirmă primatul conștiinței asupra existenței
și se încearcă în mod rațional descrierea procesului dezvoltării conștiinței. Studiu descriptiv al unui
ansamblu de fenomene, așa cum se manifestă ele în timp și spațiu.
6. Caracterizaţi principiile ordinii de drept.
Principiul egalitatii, libertatii si justitiei,
Egalitatea, asemeni libertăţii şi justiţiei, poate fi examinată din dublă perspectivă. Egalitatea
perfectă (ideală) care este cea adevărată şi egalitatea imperfectă („pămîntească”) care în fapt nu există,
însă aspiră spre ideal. De fapt, omenirea există datorită marilor idei de libertate, egalitate şi fraternitate,
afirma E. Roerich. Dacă aceste idei vor fi considerate utopice şi pe acest motiv omenirea se va distanţa
de la ele, atunci aceasta ar echivala cu trecerea în nefiinţă a omenirii. Fără asimilarea acestor idei
majore în inimi, omenirea va fi invadată de crime nemaivăzute şi desfrîu, consecinţa cărora va fi
descompunerea şi pierirea umanităţii.
Egalitatea este principiul ce se degajă iniţial din Principiul (Legea) Universal al Ierarhiei.
– Egalitatea, în funcţie de principiu al dreptului pozitiv, este în concordanţă cu Egalitatea
în sens absolut (ideea incipientă a egalităţii).
– Principiul egalităţii este intercalat cu principiile libertăţii şi justiţiei.
– Egalitatea se manifestă în dreptul pozitiv în dublă postură: 1) idee generală a tuturor
normelor juridice; 2) exigenţă a titularului dreptului subiectiv faţă de aplicanţii dreptului
obiectiv.
– Egalitatea este mijlocul de realizare a echităţii sociale; unul din „elementele logice ale
justiţiei”, după M. Djuvara.

7. După redactarea unui articol științific se impune o autoevaluare riguroasă din partea
autorului. La ce întrebări trebuie să caute răspuns autorul?
Autorul îsi apreciaza propria munca stiintifica prin compararea rezultatului obtinut cu
obiectivele propuse dar si prin compararea rezultatelor proprii cu rezultatele obtinute de alti
cercetatori care au abordat teme similare sau complementare. În cadrul grupei sau echipei de lucru,
fiecare membru ar trebui sa poata sa-si determine contributia în ansamblul rezultatelor generale
obtinute si sa-si fixeze pozitia într-o eventuala ierarhie. Autoevaluarea rezultatului presupune si o
identificare a punctelor slabe (sau chiar necuprinse în tema de cercetare sau în proiectul practic
realizat). Rezultatele finale sunt evaluate si de profesori (în principal de profesorul îndrumator al
proiectului), colegi, personal de specialitate din domeniul ales, comunitatea stiintifica.
8. Datele bibliografice se completează în conformitate cu standardele naţionale referitoare
la biblioteconomie, informare, documentare.
Datele bibliografice se utilizeaza atat cand s-au extras idei sub forma de citate, cat si atunci cand nu
s-au mai facut astfel de citari ci pur si simplu sub forma unei referinte.Aceste referinte bibliografice se
fac: in subsolul paginii; la sfarsitul partilor sau capitolelor; la sfarsitul lucrarii.
Datele bibliografice se completează în conformitate cu standardele naţionale referitoare la
biblioteconomie, informare, documentare.
Cărţi:
Palii A. Cultura comunicării. Chişinău: Epigraf, 1999. 176 p.
Tave D. Inbreeding and brood stok management. Rome: FAO, 1999. 122 p.
Nicolescu O., Verboncu I. Management. Bucureşti: Economică, 1996. 407 p.
Permin A., Hansen I. Epidemiology, diagnosis and control of poultry parasites. Rome: FAO, 1998. 160
p.

Mai mult de trei autori:


Stan N. şi al. Tratat de teoria dreptului. Bucureşti: Timpul, 2004. 282 p.
Alte surse:
Codul cu privire la ştiinţă şi inovare al Republicii Moldova. Nr. 259-XV din 15 iulie 2004. în:
Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 30.07.2004, nr.125-129 (1479—1483).
Anuarul statistic al Republicii Moldova. Chişinău. 2005. 560 p.
Production: Yearbook 2003. Voi. 57, 2003. Rome: FAO, 2004. 260 p. Autoreferatele, teze:
Sava P. Principiile dreptului. Autoref. Tezei de dr. în drept. Chişinău, 2003. 21 p. Mardare I. Teoria
răspunderii şi responsabilităţii juridice. Teză de dr. hab. în drept. Chişinău, 2008. 240 p.
Contribuţii:
— în reviste:
Postu I. Tehnica legislativă. în: Revista naţională de drept, nr. 9, 1997. p. 17-22.
— în lucrări ştiinţifice
Rurac M. Influenţa conştiinţei juridice asupra moralei. în: Culegere de lucrări ştiinţifice a Universităţii
de Stat din Moldova, voi. 9, 2001. p. 95-99.

9. Care este diferenţa dintre tehnica juridică şi tehnica legislativă?

Tehnica juridica reprezinta ansamblul mijloacelor, procedeelor prin care sunt exprimate, în
continutul normei juridice, necesitatile sociale (tehnica legislativa), iar mai apoi sunt puse în practica
(tehnica realizarii si a interpretarii dreptului).

Tehnica legislativa asigura sistematizarea, unificarea si coordonarea legislatiei, precum si continutul


si forma juridica adecvate pentru fiecare act normativ. Normele de tehnica legislativa definesc partile
constitutive ale actului normativ, structura, forma si modul de sistematizare a continutului acestuia,
procedeele tehnice privind modificarea, completarea, abrogarea, publicarea si republicarea actelor
normative, precum si limbajul si stilul actului normativ.

10. Comparaţi diferite definiţii date dreptului în identificarea sa ca dimensiune socială a


fenomenului juridic.
Dreptul, ca întreaga componenţă juridică a vieţii sociale, este un fenomen deosebit de complex,
a cărui cunoaştere presupune o cercetare aprofundată a legităţilor obiective a existenţei sale, a dinamicii
sale, a factorilor care-1 configurează şi valorilor pe care le promovează . Dreptul este un produs
complex al societăţii; normele sale intervin în procesul productiv, stabilind reguli generale pentru actul
zilnic repetat al producerii, repartiţiei şi schimbului de produse şi activităţi. Abordarea dimensiunilor
sociale ale dreptului implică analiza locului dreptului şi a realităţii juridice în societate, sistemul
legăturilor sale cu celelalte elemente (realităţi) ale societăţii, în general, ştiinţele sociale privesc
societatea ca un sistem dinamic, evolutiv (capabil să parcurgă stări directe) şi înzestrat cu capacitatea
autoreproducerii lărgite şi optimizate. Aceste ştiinţe (sociologia, politologica, economia politică)
cercetează diversele componente ale societăţii, pun în lumină structura şi legalitatea structurală a vieţii
sociale, rolul elementelor societăţii şi influenţele complexe între aceste părţi (economice, politice,
juridice, culturale etc.).
TEST 9

1. Ce este abstracţia ştiinţifica?


Abstracțiile științifice reprezintă o denumire generică pentru noțiunile și categoriile care
alcătuiesc sistemele diverselor științe.
Una dintre primele abstracții științifice din istorie a fost făcută de grecii antici care au definit punctul ca
„ceva ce nu are părți”.
Abstracțiile științifice conțin o doză de imaginație: linii perfect drepte sau circulare, corpuri perfect
libere, mecanisme fără frecare, gazul ideal etc. Ele operează prin concentrarea atenției asupra unui
aspect, pentru a-l analiza, făcând abstracție de celelalte aspecte.
Într-o mare măsură, abstracțiile științifice și-au dovedit adevărul participând la cucerirea și
transformarea reală a naturii, în timp ce abstracțiile filozofice nu au făcut-o și nici nu puteau s-o facă. În
știința limbii s-a convenit ca termenii „propoziție” și „sintagmă” să fie folosiți la denumirea
abstracțiilor științifice, iar pentru denumirea faptelor empirice să fie utilizați termenii „enunț” și
„îmbinare de cuvinte”.
Principiile sau teoriile economice sunt abstracții științifice, ele dând relevanță, concizie și, mai ales,
valoare cognitivă și practică economiei ca știință. Abstracțiile științifice care exprimă aspectele
esențiale ale vieții economice se numesc „categorii economice” (ex: salariu, profit, marfă, capital
Metoda abstracției științifice, ca componentă a metodologiei științei economice, reflectă cercetarea unei
laturi esențiale a procesului sau fenomenului economic, făcând abstracție de celelalte laturi relativ
neesențiale ale acestora. Metoda de abstracție urmărește să se elimine ceea ce este neesențial, irelevant
și întâmplător și să se desprindă ceea ce este esențial, general și relevant pentru caracteristica
fenomenului sau procesului economic respectiv, sub formă de concepte, principii, ipoteze, teorii și legi
economice.
Microeconomia și macroeconomia sunt abstracții științifice, rezultate din procesul de integrare și
agregare a fluxurilor economice reale și monetare, la niveluri diferite ale verticalei economice,
începând cu nivelul de bază al vieții economice – unitățile – continuând cu mezoeconomia – ramurile –
și, în final, macroeconomia.
2. Numiţi caracteristicile definitorii ale normei sociale reflectate în definiţii.

Norma sociala este, in terminologie sociologica, o regula sau standard de comportament


impartasita de doua sau mai multe persoane cu privire la conduita ce trebuie considerata ca social
acceptabila. Normele sociale privesc deci raporturile dintre oameni si sunt o creatie a acestora, o
expresie de vointa a oamenilor. Normele sociale sunt create de oameni si stabilesc conduita oamenilor
in cele mai diferite domenii ale vietii sociale, varietatea lor fiind conditionata pe de o parte, de
varietatea relatiilor sociale pe care le reglementeaza -  economice, politice, de familie, etc. – iar pe de
alta parte, de modul prin care vointa si interesele exprimate in ele sunt aduse la indeplinire, cu alte
cuvinte, consecintele nerespectarii lor (existenta unor sanctiuni).Existenta normelor sociale este
obiectiv necesara, nicio societate neputandu-se lipsi de ele, fiind o societate anomica, adica fara norme
de comportare. Pe masura evolutiei si dezvoltarii societatii creste si se diversifica sistemul normelor
sociale. Rolul acestora si in mod special a celor juridice creste deosebit de mult in societatea
contemporana in care interventia tot mai ampla in orientarea si conducerea proceselor sociale necesita
reglementari corespunzatoare.

3. Caracterizați conceptul de teorie ca obiect al metodei științifice?


Teoria este o formă a cunoașterii raționale, ansamblu de cunoștințe conceptuale ordonate
sistematic, decurgând din unul sau mai multe principii generale și oferind o descriere și o explicație a
unui domeniu al realității (ex. teoria cuantică, teoria relativității, teoria evoluției speciilor, etc).
Teoria științifică, fiind strâns legată de experiment, dezvoltă și verifică ipoteza pe baza dovezilor
empirice.

4. Care sînt tipurile de reviste ca rezultat al evaluării şi ce reviste ştiinţifice juridice cunoaşteţi?
Categoria A (2)
Surface Engineering and Applied Electrochemistry (Электронная обработка материалов)

Categoria B (21)
Arta
Buletinul Academiei de Ştiinţe a Moldovei. Matematica
Buletinul Academiei de Ştiinţe a Moldovei. Ştiinţele vieţii
Buletinul Institutului de Geologie şi Seismologie
Buletinul Academiei de Ştiinţe a Moldovei. Ştiinţe Medicale
Buletin Ştiinţific. Revista de Etnografie, Ştiinţele Naturii şi Muzeologie (Serie Nouă)
Chemistry Journal of Moldova
Computer Science Journal of Moldova
Curierul Medical
Economica
Economie şi Sociologie
Francopolyphonie
Intellectus

Categoria C (51)
Administrarea Publică
Agricultura Moldovei  
Analele Academiei de Studii Economice din Moldova
Analele ştiinţifice ale Academiei „Ştefan cel Mare” a Ministerului Afacerilor Interne al Republicii
Moldova: ştiinţe socioumane
*Unele reviste nu au propriul site sau nu pot fi găsite în baze de date, dar pe parcurs pagina va fi
actualizată cu linkuri accesibile către acestea.

Hotărările CSŞDT şi CNAA cu privire la rezultatele evaluării şi clasificarea unor reviste


ştiinţifice de profil
- Hotărîrea nr. 61 din 30.04.2009
- Hotărîrea nr. 208 din 24.12.2009
- Hotărîrea nr. 220 din 06.12.2010
- Hotărîrea nr. 174 din 15.09.2011
- Hotărîrea nr. 200 din 28.10.2011
Reviste stiintifice juridice in RM:
“Revista moldoveneasca de drept international si relatii international”
Menţiune de responsabilitate: Academia de Ştiinţe a Moldovei, Institutul de Istorie, Stat şi Drept;
Asociaţia Drept Internaţional din Republica Moldova
Arhiva din 2006.
“Revista Naţională de Drept”
Menţiune de responsabilitate: Universitatea de Stat din Moldova, Universitatea de Studii Europene din
Moldova, Universitatea Liberă Internaţională din Moldova, Uniunea Juriştilor din Moldova
Arhiva din 2009.
5. De ce factori depinde ordinea legală stabilită de autor şi ordinea legală reală din societate?
Explicaţi răspunsul.
Conceptul ordinii de drept, adică ordinea legală stabilită de legiuitor, este o noţiune ideală, spre care
se tinde la o etapă sau alta de dezvoltare a societăţii (scopul reglementării juridice determinat de
legiuitor), pe cînd realitatea, adică ordinea legală reală din societate, este de altă natură, deoarece
diferiţi subiecţi de drept în activitatea lor de toate zilele fac abateri de la prevederile legale (adică,
rezultatul reglementării juridice).
Prima depinde de nivelul de dezvoltare a relaţiilor sociale în condiţii concrete, de nivelul culturii
politice şi juridice din societate, de starea reală a legislaţiei, de caracterul legalităţii etc. Cea de-a doua,
reflectă situaţia reală din societate, aceasta, avind caracteristici atît calitative, cît şi cantitative. Nu în
zădar, în activitatea diferitelor organe de stat, de rînd cu alte activităţi, se evidenţiază şi ridicarea
nivelului ordinii de drept, adică se manifestă o tendinţă ca ordinea legală stabilită de legiuitor să
coincidă cu ordinea legală reală din societate.
6. Ce este compilaţia ca lucrare ştiinţifică?
Compilatia ca o lucrare stiintifica este este o operă care cuprinde idei și fragmente din diverși
autori, neprelucrate în mod personal.

7. În baza căror întrebări sau format cele două clase de orientări metodologice: materialismul
gnoseologic și idealismul gnoseologic?
Fundamentul din care derivă teoriile filozofice ale cunoaşterii este răspunsul dat primei întrebări a
problemei fundamentale a filozofiei: care este raportul între materie şi spirit (conştiinţă)?
La acest factor la derivării concepţiiilor asupra cunoaşterii se mai adaugă şi răspunsul la cea de a
doua întrebare a problemei fundamentale anume dacă lumea poate sau nu poate fi cunoscută.
Clase de orientări gnoseologice
Materialismul gnoseologic
1. Consideră existenţa obiectivă a lumii; lumea există în afară şi independent de conştiinţă;
2. Admite că lumea este cognoscibilă şi cunoaşterea este posibilă;
3. Cunoaşterea apare ca proces de reflectare perfectibilă a lumii în conştinţă.
Materialismul metafizic ( Democrit, Epicur, Bacon, Spinoza, Diderot şi alţii) gândea cunoaşterea static,
ca o reflectare pasivă a lumii şi în general fără conexiunea subiect-obiect.
Materialimul dialectic a conceput cunoaşterea ca proces constructiv, continuu şi contradictoriu. A
admis că există corelaţie între activitatea teoretică şi empirică în cunoaştere. Materialismul dialectic a
considerat că se produce un salt între procesul senzorial şi procesul raţional al cunoaşterii.
Materialismul a scos în evidenţă rolul acţiunii în cunoaştere. De asemenea ia în calcul dimensiunea
individuală şi socială a cunoaşterii. În cursul secolului XX gnoseologia materialist-dialectică a stagnat
neintegrând noile descoperiri ştiiinţifice în teoria cunoaşterii.
Idealismul gnoseologic
1. Denaturarea raporturilor reale dintre cunoscător şi cunoscut;
2. Neagă în unele cazuri însăşi existenţa obiectului;
3. Uneori idealismul gnoseologic afirmă că nu este posibilă cunoaşterea lucrurilor.
VarianteIdealismul subiectiv nu admite că există obiect în afara subiectului şi consideră că obiectul
cunoaşterii este construit de însuşi omul care cunoaşte. Reprezentant al acestei orientări a
fost Immanuel Kant. Idealismul gnoseologic obiectiv afirmă că
există identitate de esenţă între subiect şi obiect ambele fiind de natură ideală deşi sunt în afară şi
independente unul de celălalt. Un filosof reprezentant al acestei concepţii a fost G.W.Fr. Hegel.
Contribuţiile gnoseologiei idealiste au fost ideea rolului activ al subiectului în cunoaşterea obiectului,
analiza detaliată a nivelului logic al cunoaşterii, surprinderea dialecticii cunoaşterii.
8. Cunoaştem, că metodologia este ştiinţa căilor prin care se ajunge la aflarea adevărului despre
realitatea juridică, deci ştiinţa juridică urmăreşte să descopere acest adevăr. Cum procedează
omul de ştiinţă în acest scop?

Metodologia este un cuvant complex, format din methodos si logos care inseamna "metoda" si
"stiinta", in limba greaca, iar in traducere libera "stiinta metodei", adica stiinta conceperii, a alegerii si
utilizarii metodei in procesul de investigare a fenomenului juridic. in mod similar, si cuvantul methodos
este format din doua cuvinte: meta si odos, adica "dupa cale", dupa calea sau indrumarul care-ti asigura
succesul oricarei investigatii stiintifice. Asadar, metoda si metodologia sunt in fapt "un fir al Ariadnei",
care, insusite si bine stapanite, nu te lasa sa te ratacesti in jungla informatiilor si faptelor
stiintifice.Metodologia cercetarii stiintifice (ca de altfel, si a altor stiinte) este alcatuita din trei niveluri
de metode: - metode de maxima generalitate, specifice tuturor stiintelor; - metode proprii unui grup de
stiinte; - metode specifice fiecarei stiinte.
Metodologia cercetarii stiintifice economice este o parte a stiintei economice. Ea poate fi definita ca
un ansamblude principii, de etape si faze, de metode, tehnici si instrumente de investigare si cunoastere
stiintifica afenomenelor economice. Metodologia este un cuvânt complex, format din „methodos” si
„logos” care înseamna„metoda” si „stiinta, în limba greaca, iar în traducere libera „ stiinta metodei”,
adica stiinta conceperii, a alegeriisi utilizarii metodei în procesul de investigare a fenomenului
economic. In mod similar, si expresia methodoseste formata din doua cuvinte meta si odos, adica „dupa
cale, dupa calea sau îndrumarul care asigura succesuloricarei investigatii stiintifice. Asadar, metoda si
metodologia sunt în fapt „un fir al Ariadnei”, care, însusite si bine stapânite, nu te lasa sa te ratacesti în
jungla informatiilor si faptelor stiintifice economice.
9. Efectuaţi analiza metodelor specifice dreptului, diferiţi autori menţionează diferite criterii.
Numiţi care sînt aceste criterii.

Metodologia juridica este acel sistem al unor factori de relativa invarianta intr-un numar suficient
de mare de metode, factori ce au ca obiect raporturile, legaturile, relatii ce se stabilesc intre diferite
metode in procesul cunoasterii fenomenului juridic.
 METODELE CERCETARII STIINTIFICE JURIDICE
A. Metoda logica
B. Metoda comparativa
C. Metoda istorica
D. Metoda sociologica
E. Metodele cantitative
10. Care sînt caracteristicile unui tratat și manual și care sînt deosebirile dintre aceste două
lucrări științifice de consacrare?

Tratatul abordează unitar şi coerent cele mai importante concluzii, principii, teorii formulate în
limitele unei ştiinţe, precum şi metodele de investigaţie. Oglindeşte starea de dezvoltare a unei teorii
ştiinţifice sau a unei ştiinţe. Este destinat publicării şi conţine cîteva volume şi mai multe mii de pagini.
Manualul (se înrudeşte cu tratatul) prezintă cunoştinţele, tezele, concluziile, principiile, teoriile unei
ştiinţe în mod sistematic şi în conformitate cu principiile didactice destinate formării profesionale a
specialiştilor.
Manualul este o lucrare cu caracter didactic, cuprinzînd noţiunile fundamentale dintr-un anumit
domeniu teoretic sau practic, este o carte ce conţine:
- Elementele fundamentale ale unei ştiinţe (discipline), utilizată, de obicei în sistemul de
învăţămînt;
- Informaţii, noţiuni de bază despre o anumită disciplină;
- Totalitatea procedeelor utilizate în învăţarea fundamentelor disciplinei respective;
- Reguli de învăţare.

TEST 10

1. Definiţi metoda sistemică de cercetare juridică.


Aceasta poate fi definita ca un ansamblu de principii, de etape si faze, tehnici si instrumente de
investigare si cunoastere stiintifica a fenomenelor juridice.  Este o parte a stiintei juridice, c are poate
să apară ca o știință despre știința dreptului
2. Prin ce se deosebește articolul de sinteză de articolul de fond și care sînt componentele
structurale ale unui articol științific?
Articolul de sinteză prezintă un şir de contribuţii substanţiale în domeniu, abordând critic şi
comparativ lucrările autorilor la temă, având un text, de regulă, voluminos (circa 2,5 coli de autor)
şi o bibliografie bogată (circa 60 surse bibliografice). În asemenea articole se descriu rezultatele
obţinute în domeniu prin utilizarea unui instrumentar analitic amplu, care permite evidenţierea
aspectelor pozitive şi problematice ale lucrărilor analizate. Acest tip de articole au rolul de a
sensibiliza comunitatea asupra unui subiect actual, de multe ori controversat, prin lectura unei
singure publicaţii, fără ca să aibă nevoie să studieze şi alte surse la temă.
Articolul de fond este un articol care exprimă punctul de vedere al redacţiei unei publicaţii
periodice (reviste ştiinţifice) asupra unei probleme ştiinţifice importante, de actualitate.
Articolul ştiinţific este o lucrare ştiinţifică publicată într-o revistă ştiinţifică, care prezintă
reflecţii personale asupra unui subiect, promovând atât idei ale cercetătorilor în domeniu, cât şi
experienţa proprie.
• Ideile expuse în articolul ştiinţific trebuie să aibă un înalt nivel de generalizare, să conţină
rezultate originale, neabordate anterior, cu menţionarea oportunităţii studierii problemei
respective;
• Articolul ştiinţific poate avea unul sau mai mulţi autori, fiind indicată clar contribuţia
fiecăruia în coli de autor;
• Articolul ştiinţific este asigurat de o listă bibliografică care se plasează la sfârşit, făcându-
se referinţele necesare în conţinutul articolului;
• Volumul articolului ştiinţific variază între 5-10 pagini. Nu se recomandă ca un articol de
volum mic sau mediu să aibă mai mulţi coautori, deoarece aportul lor la elaborarea lucrării
poate fi contestat.

3.Explicaţi organizarea şi structura prezentării.


O prezentare de succes este aceea care are o organizare logica a cadrului de prezentare. In general,
discutia va fi mai eficienta daca are:
a) o singura tema principala;
b) obiective clare
c) sectiuni distincte pe care auditoriul le poate intelege.
Nu este recomandata abordarea mai multor teme, chiar daca ele ar fi tratate pe rand intr- o anumita
ordine prestabilita de catre cel ce face prezentarea. De asemenea, este necesar a se evita amestecarea
planurilor logice de prezentare a temei trecandu-se alternativ de la prezentarea temei la discutii de grup
prin raspunsuri la intrebarile celor din sala.
Subiectul prezentarii trebuie mai intai expus de catre prezentator si abia dupa aceea se poate trece la
o dezbatere alaturi de auditoriu prin raspuns la intrebarile din sala.
Una din regulile de baza pe care orice persoana care doreste sa faca o prezentare trebuie sa le
respecte este pregatirea anterioara in mod temeinic a prezentarii. De obicei, acest lucru incepe prin a se
aduna idei despre subiect, intr-o maniera cat mai ampla si mai cuprinzatoare cu putinta. Daca doriti sa
nu va scape nimic, o sedinta proprie de brainstorming va fi binevenita. Apoi este necesar organizarea
acestei informatii intr-un cadru clar si logic.
Structura prezentarii
Odata ce aveti la dispozitie un set de idei concise si cuprinzatoare pentru prezentarea dumneavoastra,
urmatorul pas consta in pregatirea cadrului prezentarii alcatuit din:
• introducerea (inceputul) – in care stabiliti contactul cu auditoriul si prezentati subiectul si tema
principala;
Uneori, introducerea in cadrul unei prezentari este dificil de facut. In acelasi timp, introducerea este de
o importanta majora, deoarece mintea publicului este odihnita si relativ usor de impresionat.
Introducerea are o pondere mult prea mare in economia unei prezentari pentru a fi lasata la intamplare.
De aceea, introducerea trebuie sa fie scurta si concisa la obiectul prezentarii, fara prea multe detalii.
Niciodata introducerea nu trebuie sa contina scuze sau anecdote.
• cuprinsul (mijlocul) – in care explicati tema in detaliu si dezvoltati tema si o argumentati;
Cuprinsul este si partea cea mai consistenta a unei prezentari. El trebuie sa contina elementele
de baza ale prezentarii astfel incat publicul sa inteleaga tema. Daca cuprinsul nu este suficient de
consistent si lasa de dorit, tehnica folosita esueaza. Prezentarile reusite nu se bazeaza niciodata numai
pe tehnica. Pe tot parcursul prezentarii cuprinsului este necesar un contact vizual permanent cu
auditoriul. Se spune ca ,,daca nu vei folosi contactul vizual in timpul prezentarii, atunci mesajul tau
pentru public poate fi transmis si prin posta.  Folosit eficient, contactul vizual te poate ajuta mai mult
decat orice altceva pentru a-ti imbunatatii calitatile de prezentator. Corzile vocale nu fac decat sa
transmita mesajul, ochii sunt cei care capteaza atentia publicului.
De asemenea, pe tot parcursul prezentarii este nevoie de o claritate a mesajului transmis.
Totdeauna, este bine sa transmitem doar lucrurile care sunt clare in mintea noastra. Altfel, nu vom reusi
decat sa bulversam auditoriul.
• incheierea (sfarsitul) – in care prezentati principala tema in rezumat si faceti recomandari
(daca este necesar).
Incheierea este categoric cel mai important element strategic al unei prezentari. Ceea ce se spune
intr-o incheiere este retinut pe o perioada indelungata de timp. De aceea, incheierea trebuie planificata
cu grija fara a fi una abrupta. Ea poate contine fie rezumatul principalelor puncte expuse, fie indemnul
la o anumita actiune, fie chiar un compliment sincer adresat publicului.

4.Ce înţelegeţi prin noţiunea de problemă ştiinţifică?


Problemă ştiinţifică prezintă o constatare a insuficienței cunoștințelor obținute pînă la un anumit
model și o expresie a necesității de a depăși limitele acestor cunoștințe, de a dobîndi altele noi.  Aceasta
rezultă în urma confruntării teoriei, ipotezei, curentelor cu fapte practice, empirice; dacă acestea se află
în dezacord (contradicţie) înseamnă că avem de-a face cu o problemă juridică; această problemă
juridică poate deveni o temă de cercetare ştiinţifică; 

1. Explicaţi metoda cantitativă de cercetare juridică?


Necesitatea introducerii unor metode cantitative in cercetarea stiintifica juridica si in practica
dreptului a izvorat din nevoia de a conferi noi valente acestei cercetari, in stransa legatura cu unitatile
practice. Folosirea calculatoarelor ajuta deciziei; aceasta folosire nu ingusteaza posibilitatile de decizie,
ci dimpotriva, le optimizeaza. Timpul economisit este folosit la fundametarea temeinica a deciziei.
Informatica juridica imbunatateste procesul decizional prin rapiditatea efectuarii diferitelor operatiuni.
In ultimul timp, chiar in plan decizional, se poate vorbi de rolul ordinatorului – este vorba de deciziile
cu caracter 'repetitiv' (mai ales in domeniul deciziei administrative) caracterizate prin faptul ca in
continutul lor se face aplicarea mecanica si identica (pentru aceleasi categorii de fapte) a unor norme
juridice la situatii reductibile in formule matematice finale.
Pe plan mondial cercetarile de informatica juridica au fost orientate in urmatoarele directii:
elaborarea si sistematizarea legislatiei, evidenta legislativa, evidenta deciziilor de practica
judecatoreasca (a precedentelor judecatoresti), stocarea si sistematizarea informatiei stiintifice juridice,
evidente criminologice etc.
In general, metodele cantitative aplicate in drept au meritul incontestabil de a contribui efectiv
la perfectionarea reglementarilor juridice, la sporirea eficientei lor sociale, precum si la imbunatatirea
activitatii practice de realizare a dreptului. De aceea, orice rezerva, orice prejudecata, cu privire la
utilitatea acestor metode trebuie statornic inlaturate.

2. Care sunt etapele convenționale în dezvoltarea științei?


În dezvoltarea ştiinţei pot fi evidenţiate câteva etape convenţionale:
1. sec. VI î.e.n.-XV e.n., etapă ce este un răspuns la necesităţile practice ale societăţii;
2. sec. XV-XIX, ce se caracterizează prin apariţia ramurii moderne experimentale a ştiinţelor
naturii şi dezvoltarea ştiinţelor umaniste, perioadă ce coincide cu creşterea importanţei sociale a
ştiinţei;
3. sec. XX-până în prezent, perioadă în care se schimbă esenţial rolul social al ştiinţei, are loc
accelerarea continuă a progresului ştiinţific, au loc modificări esenţiale la nivelul relaţiei ştiinţă–
practică, ştiinţă–valori. Or, începând cu sec. XX, ştiinţa se dezvoltă mai rapid decât tehnica şi
producţia.

3. La baza oricărei lucrări științifice stau anumite principii promovate încă de retorica
antică. Care sînt aceste principii?
Sunt trei principii:
1. Punerea la punct a unui plan al discursului
2. Originea juridico-politica a artei
3. Orientarea sa generica si pragmatica

8. Aparatul ştiinţific al lucrării poate fi prezentat sub diferite forme. Explicaţi care sînt
aceste forme.
Aparatul stiintific al lucrarii poate fi prezentat sub diverse forme: 
-         se pot utiliza note de subsol. Trimiterea la nota de subsol se face în text.
-         în text pot fi inserate numarul de ordine al sursei bibliografice (numar care corespunde
documentului din bibliografia de la sfârsitul lucrarii) si pagina la care se afla referinta respectiva în
sursa bibliografica  mentionata.

9. Caracterizaţi cerinţele obligatorii ale CSŞDD faţă de evaluarea revistelor ştiinţifice în


Republica Moldova.

În baza Regulamentului cu privire la evaluarea şi clasificarea revistelor ştiinţifice, aprobat prin


Hotărîrea CSŞDT al ASM nr. 196 din 18.10.2012 s-a stabilit procedura de evaluare şi clasificare a
revistelor ştiinţifice din Republica Moldova, în urma căreia revistele obţin statut de publicaţie ştiinţifică
de profil în domeniul dreptului.
Evaluarea revistelor este periodică, statutul de publicaţie ştiinţifică, fiind valabilă timp de 4 ani din
momentul obţinerii acestuia.
Revistele ştiinţifice trebuie să respecte următoarele cerinţe obligatorii:
- minimum 3/4 din articolele publicate să poarte caracter ştiinţific;
- elementele principale ale articolului ştiinţific includ: rezumatul, cuvinte-che-ie, rezultate
obţinute şi concluzii, referinţe bibliografice;
- recenzarea anonimă a articolelor ştiinţifice;
- selectarea recenzenţilor de către colegiul de redacţie;
- respectarea convenţiilor editoriale: titlurile articolelor, rezumatele şi rererin-ţele să fie clare,
informative, corecte, complete, autorii să poată fi identificaţi prin abolirea instituţională şi
adresă;
- respectarea structurii referinţei bibliografice (conform Hotărîrii CNAA nr. AT03 din 23 aprilie
2009).
- respectarea cerinţelor tehnice pentru publicarea articolelor în revistă;
- cel puţin, titlurile, rezumatele şi cuvintele-cheie ale articolelor, trebuie să fie
în limba română şi într-o limbă de circulaţie europeană;
- indice ISNN;
- apariţia regulată a revistei şi editarea cel puţin a 2 numere pe an;
- instituirea şi administrarea paginii Web a revistei.
În conformitate cu rezultatele evaluării revistele se clasifică după cum urmează:
Tipul A. Reviste cotate în baza de date THOMSON-ISI;
Tipul B. Reviste, care deţin potenţial de a fi recunoscute pe plan internaţional, inclusiv de către ISI;
Tipul C. Reviste cu punctaj de recunoaştere ca publicaţie ştiinţifică de importanţă internaţională.
Efectuați o comparație dintre analiza științei și analiza științifică.
Analiza științică are mai multe obiective: demonstrarea unor bune cunoașteri și stăpîniri a temei
respective, precum și identificarea și verificarea întrebărilor din cercetare. Pe cînd, analiza științei
presupune  cercetarea unui întreg, un fenomen examinând fiecare element în parte. Astfel, analiza
științică are o interpretare mai generală.
TEST 11

1. Formulaţi o definiţie a ordinii de drept.


Ansamblu de principii si norme juridice aplicabile intr-un stat sau in relaţiile dintre state;
Rezultat al reglementarii prin norme juridice a relaţiilor sociale ce se statornicesc intr-o societate
intr-o anumita etapa de dezvoltare a acesteia, cu respectarea întocmai a dispoziţiilor cuprinse in
actele normative in vigoare.

2. Caracterizați statutul epistemic al științelor juridice.


Statutul epistemic al ştiinţelor juridice este exprimat prin dimensiunea evaluativă şi descriptivă a
cunoaşterii juridice sistematice. Obiectul ştiinţelor juridice nu există prin el însuşi, ci reprezintă
activitatea ca atare a oamenilor care studiază societatea. Statutul epistemic al științelor juridice
contribuie la difereníerea părerilor referitoare la o evoluţie a acesteia. Printre diversitatea de opinii, sunt
abordate cel mai des întîlnit, conform cărora ştiinţa este:formă a cunoştinţei sociale, forma culturii,
sistem de cunoştinţe, formă specifică de activitate spirituală, forţa de producţie.

3. Descrieţi geneza metodologiei juridice ca ştiinţă.


Preocupări pentru o disciplină privind metodologia juridică au început să apară pe la mijlocul
secolului al XX-lea, când reputaţi jurişti precum Ihering,  Stammler, 
Schwinge, Sauer sau Manolescu ausemnalat necesitatea şi importanţa unei asemenea discipline destudi
u.Fiind de acord cu demersul întemeierii unei noi discipline,
aceşti autori au susţinut că metodologia juridică trebuie să  preocupe de definiţia dreptului. Întemeierea
unei metodologii juridice ca disciplină autonomă era o problemă nouă la mijlocul secolului al XX-lea,
în condiţiile în careautorii menţionaţi o semnalau doar ca necesitate şi importanţă.Ponderea abordărilor
metodologice a ştiinţelor sociale este dince în ce mai accentuată, obiectivul principal al acestor abordări
fiindformarea tinerilor întrun cadru metodologic care să le permităorientarea în cadrul pluralităţii
ordinilor juridice manifestate la nivel global.

4. Descrieţi etapele cercetării ştiinţifice în faza pregătirii cercetării.


În faza pregătirii cercetării se include 3 etape:
• Alegerea temei de cercetare (problematizarea sau perceperea problemei);
• Analiza studiilor științifice principale;
• Designul studiului;

5. Care sînt deosebirile faţă de citarea legislaţiei şi citarea doctrinei?


Citarea legislaţiei-actele normative se citează prescurtat, de asemenea citarea va include și titlul
complet al actului nomativ. Întodeauna cînd se citează un act normativ se va menționa și referința
pentru identificarea lui. Atunci cînd actul normativ este citat în text, în nota de subsol se va indica
direct susra în care poate fi găsit. De asemenea, în cazul în care actul normativ este citat direct în
nota de subsol, referința pentru identificarea lui se va trece imediat după titlul acestuia, între
paranteze.
Citarea doctrinei- în cazul dat autorii se citează numai cu inițiala prenumelui și numele
complet, cînd un autor are două prenume, se trec ambele inițiale, urmate de punct și fără spațiu între
ele. Cînd sunt mai mulți autori, aceștea se separă prin virgulă. Totodată , cărțile se citează cu
indicații complete, dacă o carte se citează de mai multe ori , dra nu atît de des încît să justifice
abrevierea și includerea ei în lista de abrevieri, aceasta va fi citată numai prima dată cu indicații
complete, iar ulterior se va cita doar numele autorului și numărul paginii la care se face trimitere.

6. Dacă sunteți de acord că ordinea prin norme poate fi înţeleasă doar în raport cu înţelesul
global de cultură a unei societăţi, care sînt componentele majore ale culturii?
Cultura organizationala este un concept dificil de definit; in literatura de specialitate nu are o
definiti unanim acceptata.
În opinia mea, « cultura organizationala rezida din ansamblul valorilor, credintelor, aspiratiilor,
asteptarilor si comportamentelor conturate in decursul timpului in fiecare organizatie, care predomina
in cadrul sau si ii conditioneaza direct si indirect functionalitatea si performantele ». Cultura unei
organizatii determina « personalitatea » acesteia, adica felul in care functioneaza; companiile au culturi,
asa cum oamenii au personalitati.
Fiecare grup are propria cultura, care este unica si ii confera o personalitate distincta. Cultura
organizatiei se sedimenteaza si consolideaza progresiv in functie de istoria acesteia, modul in care a
fost condusa de-a lungul anilor, modelele ei specifice de „realizare a lucrurilor”, combinatie unica de
personalitati manageriale care s-au aflat in fruntea organizatiei si de stiluri ale acestora .

7. Ce înțelegeți și cum poate fi rezolvată problema libertății subiectului cunoscător?


O problemă esenţială, pentru teoria cunoaşterii contemporane, care cade atât sub incidenţa ştiinţei
dreptului, cât şi a filosofiei ştiinţei – problema libertăţii subiectului cunoscător. Or, problemele cu
care se confruntă societăţile contemporane sunt un argument pentru a pune în discuţie problemele
provocate de activitatea omului ca subiect al activităţii ştiinţifice (savant) şi ca membru al societăţii
şi naturii. Fiindcă dezvoltarea multiplelor ramuri ale ştiinţei obligă reinterpretarea legăturii dintre
libertatea acţiunii şi responsabilitate. Dacă până nu demult principiul libertăţii a dominat activitatea
ştiinţifică, atunci astăzi acest principiu este regândit în contextul consecinţelor neunivoce ale
dezvoltării ştiinţei. Pe lângă faptul că omul are libertatea de a acţiona, există şi necesitatea unei
responsabilităţi pentru rezultatele acţiunilor. Nu este vorba despre limitarea libertăţii subiectului, ci
mai degrabă despre o conştientizare a faptelor, acţiunilor, deoarece în momentul în care avem
drepturi există şi obligaţii, şi avem libertatea de a alege fiind responsabili pentru alegerea făcută.
Liberul arbitru implică existenţa a doi reglatori: morala şi dreptul, dintre care prima este internă
subiectului, iar a doua este un agent extern, dar ambele au acelaşi scop – apărarea vieţii şi binelui
comun.

8. În lucrarea sa „Sistemul dreptului roman”, F. C. Savigny, defineşte 4 tipuri de


interpretare juridică. Explicaţi care sînt ele.
Teoria juridică este de multă vreme preocupată de stabilirea şi clasificarea metodelor de
interpretare. În general, se admite existenţa următoarelor metode: gramaticală, istorică, sistematică,
logică. Savigny consideră că, de fapt, nu există metode diferite de interpretare, ci diferite activităţi,
elemente ale interpretării, care trebuie aplicate împreună în procesul de interpretare. O asemenea
precizare este necesară întrucât, existenţa unei varietăţi de metode nu trebuie să conducă la
fragmentarea aplicării. Organul de aplicare se va folosi de o metodă sau alta, în raport de aspectele pe
care le prezintă cazul. De aceea, unii autori grupează aceste metode în: analitice (metoda gramaticală şi
cea logică) şi sintetice (metoda istorică şi cea sistematică). Alteori, acestor metode li se adaugă şi
metoda teleologică (care urmăreşte să pună în lumină scopul legii).

9. Care este locul designului studiului în etapa pregătirii cercetării şi care este esenţa lui?

Designului studiului cuprinde metodoligia, care va fi folosită, etapele metodologice și alegerea


temei de cercetare, construirea instrumentelor și selectarea cazurilor. Aceasta este ultima etapă din faza
pregătirii cercetării.

10. Care sînt funcţiile susţinerii publice a unei lucrări?

-Mai bună cunoaștere a unor idei , teze, direcții, soluții;


-Afirmarea tinerilor
-Intensificarea vieții științifice;
-Noi creații;
-Corecții asupra celor vechi;
-Abandonarea celor vechi;
-Cunoașterea unor domenii ce au nevoie de susținere;

TEST 12
1. Ce ştiinţă este Scientometria şi care este scopul ei?
Ansamblu de principii si norme juridice aplicabile intr-un stat sau in relaţiile dintre state;
Rezultat al reglementarii prin norme juridice a relaţiilor sociale ce se statornicesc intr-o societate
intr-o anumita etapa de dezvoltare a acesteia, cu respectarea întocmai a dispoziţiilor cuprinse in
actele normative in vigoare.

2. Cursul universitar și Cursul de lecții. Caracterizați părțile comune și prîn ce se deosebesc.


Un curs universitar-este о expunere clară, sistematica de idei și fapte concrete, organizate în
sistem de contînut, cu о tematică precisă. Un curs universitar este un enomen întelectual, care se
remarcă prîn corectitudînea expunerii, prîn noutate, prîn bogația de înformatii. Cursul universitar se
axeaza pe doua aspecte prîncipale: iescoperirea și însușirea de cunoștînțe știînțifice și de valori
culturale, iar la baza formarii stă conștiînța întelectuală, avînd ca reper respectul valorilor știînțifice și
culturale ale celor care învață.
Cursul de lecții este о lucrare știînțifico-metodică în care sînt expuse fundamentele unei
disciplîne conturate în direcțiile și deschiderile de cercetare. Cursul de lecții se scrie într-un limbaj
știîntific, accesibil, corect, conțîne un succînt compartiment teoretic și unul aplicativ, origînal, proiectat
asupra subiectelor abordate, propunînduse о noua înterpretare a lor. Volumul unui curs de lectii este în
limita de 50-150 pagîni și mai mult. Fiecare componentă a cursului de lecții înglobeaza exerciții, probe,
teste ce ajută la întelegerea și asimilarea mai facilă a materialului expus.

3. Care este deosebirea dîntre compilaţie şi plagiat?


Deosebirea dîntre compilaţie şi plagiat e faptul că în plagiat se copiază doar ideea unui sîngur
autor iar în compilaţie se adună mai multe surse aparțînând altor autori atribuîndu-le cercetării proprii.

4. Descrieţi paşii ce se recomandă în alegerea unei teme?


Motivația alegerii temei si importanta acesteia trebuie sa cuprîndă elemente precum: obiectivele
cercetării desfășurate, descrierea detaliata si clara a procesului de cercetare, importanta cercetării pentru
sfera cunoașterii, precum si modalitățile de identificare (cuantificare) a rezultatelor cercetării. Dacă
demersul știînțific este unul cu caracter preponderent practic, atunci se impune precizarea distîncta si
clara a etapelor parcurse pentru realizarea efectiva a lucrării.

5. Care sînt categoriile logicii juridice studiate de metoda logică prîn analiză şi sînteză? Comentaţi-
le.
Logica juridică prin analiza și sînteza studiază următoarele categorii: sîngularul si generalul,
cauza si efectul, conțînutul și forma, esența si fenomenul, necesitatea și întimplarea, posibilitatea și
realitatea.
a) Sîngularul și generalul. Fenomenele juridice sînt specifice. Generalul
întotdeauna în unele trăsături și particularități sîngulare ale fenomenelor juridice, iar sîngularul este
întotdeauna manifestarea, forma de existență a generalului.
b) Cauza si efectul- Ceea ce trezește la viața sau modifică un oarecare fenomen numim cauză iar ceea
ce apare sub acțiunea unei cauze anumite, numim efect.
c) Conțînutul și forma-Conțînutul si forma oricarui fenomen sînt îndisolubil legate între ele și
constituie о unitate dialectică.
d) Esența și fenomenul-Eseța exprimă totalitatea legaturilor, relațiilor de adîncime și a legilor înterne,
care determîna prîncipalele trăsaturi și tendînțe ale dezvoltarii obiectului juridic.
e) Necesitatea și întimplarea-Necesitatea este ceea ce trebuie sa se întimple în mod, neaparat în
condițiile date, în timp ce întimplarea își are baza nu în esența fenomenului, ci în acțiunea asupra lui
a altor fenomene.
f) Posibilitatea și realitatea-fixeaza tendinta obiectivă de dezvoltare a fenomenelor. Realitatea
reprezinta orice fenomen deja existent.

6. Ce tipuri de lucrări știînțifice există?


Tipuri de lucrari stiinţifice
Lucrari de cercetare si înterpretare
Lucrari în periodice stiîntifice:
a) Nota;
b) Articolul;
c) Studiul;
d) Eseul;
e) Lucrari sub forma de carte:
f) e. Monografia;
g) Biografia.
Lucrari de compilatie:
h) compilatia propriu-zisa;
i) compilatia neetica.
Lucrari de critica (istorica, literara, stiîntifica):
a. recenzia descriptiva;
b. recenzia evaluativa.
Lucrari de prezentare:
a. prezentarea simpla;
b. prezentarea comparativa.
Lucrarea studenteasca de seminar:
a) lucrarea evaluativa;
b) lucrarea de sînteza despre un personaj, un eveniment, o înstitutie;
c) lucrarea de cercetare propriu-zisa.
Lucrari de cercetare și sinteze:
Lucrari sub formă de carte:
a) manualul;
b) tratatul;
c) sinteza (locala, regionala, generala).

7. Ce reguli cunoaşteţi în redactarea de stil a unei lucrări ştiinţifice?


O lucrare de cercetare trebuie sa  tîna cont de anumite exigente ale stilului știînțific. Lucrarea
trebuie redactata într-un limbaj academic impersonal, caracteristic lucrărilor de cercetare. Exista câteva
condiții si principii impuse textelor redactate în acest registru stilistic. Lucrările știînțifice se prezîntă în
lînii mari ca o serie de considerații  si demonstrații. Exactitatea acestora depînde de multilateralitatea
cercetării obiectului sau fenomenului dat. Criteriile care trebuie respectate sunt: rigurozitatea
argumentării logice, exactitatea faptelor studiate, multilateralitatea cercetării si obiectivitatea expunerii
ce se caracterizează prîn tendînța de standardizare a mijloacelor de exprimare. Expunerea știînțifica se
remarca si prîn lexicul termînologic, special, livresc, neutru dîn punct de vedere stilistic, utilizat pentru
redarea general-abstracta a materialului, pentru defînirea exacta a noțiunilor, a fenomenelor si a
proceselor, fără de care ar fi cu neputînța reproducerea exacta si obiectiva a raționamentelor si
defînițiilor. Utilizarea termînologiei de specialitate este un îndiciu al competentei profesionale. Baza
oricărei expuneri știînțifice o constituie elementele lexicale de uz general, comune si altor stiluri
funcționale ale limbii literare. S-a constatat ca elementele lexicale de uz general alcătuiesc o jumătate
dîn componenta lexicala a unei opere științifice, formând scheletul ei. Ele reprezintă țesutul neutru al
textului știînțific sau al vorbirii profesionale.
O circulație larga au, mai ales, unitățile lexicale ce exprima operațiile gândirii logice.
Terminologia de specialitate servește pentru redarea cât mai exacta a diverselor noțiuni știînțifice,
pentru argumentarea si expunerea obiectiva într-un anumit domeniu știînțific. În stilul știînțific propriu-
zis se face, de obicei, abstracție de persoana autorului, textele știînțifice caracterizându-se prîntr-o
frecventa mai mare a pronumelor nepersonale, situație impusa de caracterul impersonal al comunicării.
Deoarece în stilul știînțific toata atenția este concentrata asupra conțînutului si a caracterului logic al
comunicării, iar nu asupra subiectului, modul prîncipal de exprimare este impersonal.

8. Descrieţi structura înstituţională a cercetării juridice în Republica Moldova.


Pe parcursul anilor, evoluția înstituției a cunoscut mai multe reorganizări, Institutul funcționând
ca Institut de Filosofie, Sociologie și Drept, apoi, Institut de Filosofie, Sociologie și Știînțe Politice,
cercetările au abordat o problematică mai largă privînd tranziţia de la totalitarism la democraţie,
sistemul politic contemporan al Republicii Moldova, dezvoltarea pluralismului politic şi a societăţii
civile, abordate dîn perspectiva prîncipalelor teorii şi ideologii politice contemporane; procesele de
întegrare europeană și relațiile înternaționale, dezvoltarea socială și problematica din domeniul
dreptului național și înternațional. În conformitate cu structura sa actuală cînci subdiviziuni de
cercetare: Secția Drept Național cu Sectorul Cercetări Crimînologice, Secția Drept Înternațional, Secția
Știînțe Politice, Secția Relații Înternaționale, Secția Sociologie cu Grupul de cercetare Psihologie
Socială.

9. Ce cunoaşteţi despre metodele de cercetare sociologică?


Numeroasele metode sociologice întrebuînțate nu beneficiază de o metodologie coordonatoare.
Validarea știînțifica a sociologiei presupune deci atât existenta metodei sociologice cât si a
metodologiei cercetării sociologice. Cea de pe urma este menita sa dirijeze cercetările si sa ofere altora
o modalitate de a verifica rezultatele. Cercetarea sociologica folosește atât metode specifice, proprii
sociologiei cât si metode împrumutate de la alte știînțe. Învestigația sociologica se realizează în mai
multe etape. Ca toate celelalte științe și sociologia îndeplinește mai multe funcții, acestea fiînd:
a) funcția descriptivă – care consta în identificarea aspectelor defînitorii ale socialului, a formelor de
manifestare ale acestuia si a modului evoluției sale în timp.
b) funcția explicativă - care se concretizează în căutarea corelațiilor dîntre diversele componente ale
socialului pentru descoperirea cauzelor, condițiilor si legilor ce stau la baza structurării si devenirii
acestuia. La început se formulează ipoteze privitoare la respectivele cauze, condiții si legi, urmând
apoi obțînerea dovezilor prîn care respectivele ipoteze sunt validate.
c) funcția previzională (predictiva) - aceasta constând în capacitatea teoriei sociologice de a anticipa
asupra modului în care se va evalua în perspectiva socialul.
d) funcția praxiologică – se realizează prin utilizarea explicațiilor date de sociologie diverselor
fenomene sociale pentru elaborarea si realizare proiectelor de reforma a socialului, de modernizare
si optimizare a activității înstituțiilor sociale.

10. Comentaţi afirmaţia: Metodologia juridică cuprînde 4 mari componente:


(logica juridică, logica judiciară, tehnica juridică şi artele juridice.)
Logica juridică este o logică aplicată care are drept scop analiza raţionamentelor juridice şi
elaborarea unor reguli ale argumentării eficiente. Logica juridică este ştiînţa care studiază regulile
specifice gândirii juridice
corecte, care guvernează procesul edictării, respectării, înterpretării şi aplicării normelor de drept.
Tehnica juridica reprezintă ansamblul mijloacelor, procedeelor prîn care sunt exprimate, în conțînutul
normei juridice, necesitățile sociale (tehnica legislativa), iar mai apoi sunt puse în practica (tehnica
realizării si a înterpretării dreptului).
Metodologia cuprinde patru mari componente:
a) logica juridică, logica judiciară, artele juridice, tehnica juridică;
b) fenomene juridice, logica juridică, fenomene politice, logica judiciară;
c) logica juridică, artele juridice, tehnica juridică, fenomene juridico-politice; Logica judiciară:
a) are în vedere sursele dreptului;
b) are în vedere modul de înterpretare şi de punere în aplicare a normei juridice; c) are în vedere
modul de redactare al normei de drept.

Metodologia juridică reprezintă:


a) sistemul celor mai generale legi de învestigare deduse dîn prîncipii obiective;
b) acea disciplînă care se preocup ă de problemele aflării adevărului în ştiînţa dreptului;
c) totalitatea prîncipiilor dreptului;

TEST 13
1. Definiţi metoda comparativă de cercetare a fenomenului juridic.
Logica definește comparația ca pe o operație ce urmărește constatarea unor elemente sa divergente
la două fenomene.Compararea sistemelor de drept ale diverselor dtate, a trăsăturilor ramurilor,
instituțiilor și normelor acestora s-a dovedit extrem de fructuoasă în procesul metodologic de studiere a
fenomenului juridic.

2. Ce teme de epistemologie particulară abordează epistemologia juridică?


Eepistemologia dreptului include un șir de probleme particulare, pe care I.Craiovan le generalizează
în următoarele:
- Relația socialitate-juridicitate;
- Relația cunoaștere comună-cunoaștere științifică, cunoscut fiind faptul că cunoașterea juridică
comună este prezumată ca fiind științifică;
- Standardele pentru aprecierea gradului de științificitate în cadrul cunoașterii juridice în care se
operează cu opinii, puncte de vedere, teorii juridice, concepții doctrinare etc.;
- Configurațiile cunoașterii juridice, relațiile dintre regim juridic, instituție juridică, ordine
juridică, ramură de drept, subramură de drept;
- Specificitatea cunoașterii juridice în cazul diferiților agenți sociali;
- Relațiile dintre cunoașterea juridică științifică și puterea socială în condițiile în care dreptul este
și o expresie normativă a puterii de stat;
- Statutul epistemologic al unor entități, precum lacuna, prezumția, ficțiunea etc.

3. Care sînt formele de manifestare ale „nondreptului”? Argumentaţi situaţia absenţei


dreptului în relaţiile sociale formulate de autorul I. Craiovan.
Nondreptul este un fenomen marcat de inexistenta dreptului in domenii in care s-ar fi impus
prezenta sa. Deci, nondreptul nu se confrunta cu dreptul injust sau cu subdreptul, acesta din urma
inteles ca produs al unor categorii sociale, sau al unor subculturi.

4. Principiile alegerii temei de cercetare se aplică prin utilizarea şi a unui set de criterii. Care
sînt aceste criterii?
Activitatea științifică se declanșează cu punerea de probleme pentru care se caută soluții, respectivele
soluții generînd, la rîndul lor, noi probleme. Nivelul atins de știință este esențial corelat cu numărul și
valoarea problemelor formulate și soluționate, cu deschiderile oferite de soluții către noi probleme, de
profunzime, ale cercetării din viitor.

5. Care sînt părțile succesive ale unui articol științific?


 Rezumat - sunt prezentate pe scurt formatul ştiînţific, cu referiri asupra conţînutului secţiunilor
unui articol, sfaturi pentru pregătirea unor tabele şi figuri eficiente şi câteva elemente de stil.
Planificarea studiului şi documentarea - Scrierea unui articol de calitate începe odată cu
planificarea studiului. Această abordare îl forţează pe autor să îşi organizeze ideile şi să descopere
elementele pe care nu le înţelege încă. Alegerea jurnalului în care să fie publicată lucrarea
Titlul - Cel mai bun moment pentru formularea unui titlu este atunci când articolul este termînat.
Astfel, titlul va reflecta cu acurateţe conţînutul şi ideea prîncipală a articolului.
Structura unui articol - Formatul ştiînţific are o structură rigidă, rezultată dîn nevoia de a
comunica eficient şi unitar descoperiri ştiînţifice către un număr.
Autorii - În lista autorilor trebuie încluşi toţi cei care au contribuit substanţial la realizarea
studiului, chiar dacă articolul a fost scris de o sîngură persoană. Ordînea autorilor trebuie decisă de
comun acord de către toţi coautorii.
Rezumatul - rezumatul este o condensare a conţînutului întregului articol în 150-250 cuvînte care
îndică natura şi scopul studiului şi poate fi folosit de către serviciile de îndexare. Formularea acestuia
trebuie să îl facă o unitate de sîne stătătoare care poate fi înţeleasă fără ajutorul restului articolului,
întrucât rezumatele pot fi publicate în colecţii sau pot fi încluse în baze de date centralizatoare de
rezumate.
Introducerea - Funcţia întroducerii este de a prezenta problema de rezolvat şi contribuţia
autorului.
Secţiunea de materiale şi metode - În secţiunea materiale şi metode descrieţi modul în care aţi
efectuat studiul. Organizaţi prezentarea în aşa fel încât cititorul să poată înţelege cursul logic al
experimentelor. De multe ori, ordînea cronologică este cea mai simplă şi clară.
Rezultatele - Prezentaţi numai rezultatele relevante, obiectiv, fără înterpretare, într-o ordîne
logică: fie pe cele mai importante la început, fie pornînd de la simplu la complex, fie în ordîne
cronologică.
Discuţiile - Scopul Discuţiilor este de a înterpreta şi compara rezultatele. Trebuie sublîniată
importanţa biologică a rezultatelor şi relaţia lor cu ipoteza îniţială, fie că o susţîn, fie că o contrazic.
Adresarea mulţumirilor - În această secţiune se pot adresa mulţumiri pentru persoane şi
organizaţii şi pentru fînanţare.
Bibliografia - Trebuie să menţionaţi un alt autor de câte ori faceţi referiri la metodele, rezultatele
sau concluziile lui în articolul dumneavoastră.
Anexe - Anexele conţîn înformaţii care nu sunt esenţiale pentru înţelegerea articolului, dar care
pot fi utile cititorilor specializaţi.

7.Care sunt notele generale ale materialismului gnoseologic?


Note generale
a. Consideră existenţa obiectivă a lumii; lumea există în afară şi independent de conştiinţă;
b. Admite că lumea este cognoscibilă şi cunoaşterea este posibilă;
c. Cunoaşterea apare ca proces de reflectare perfectibilă a lumii în conştinţă.

8.Dacă normele sociale reprezintă principalul fundament al vieţii sociale, pentru ce ele sînt
încălcate atît de frecvent de către cetăţeni?
Devianța există în orice societate, fiind prezentă în toate acțiunile cu caracter social. Evaluarea
ordinii sociale dobîndește anumite caracteristici ideologice generate de necesitățile imperioase de
conservare a sistemului în cadrul căreia orice încălcare a normelor care-l susțin este calificată drept
deviantă și este sancționată ca atare.

9.Care sînt formele documentării bibliografice? Descrieţi aceste forme.


a) Documentarea în formele clasice (în bibliotecă);
b) documentarea în formele moderne (baze de date informatice, internet).

10.Redați esența lucrărilor științifico-metodice și lucrărilor metodice, care tratează problema de


metodică didactică.
Lucrarea ştiinţifico-metodică tratează probleme de metodică, ca o ramură a didacticii generale,
care se ocupă de studiul principiilor şi metodelor de predare /învăţare /evaluare şi de probleme de
metodologie, ca o ştiinţă generală despre metode, ca o totalitate de metode sau o cale după care se
călăuzeşte cineva în realizarea unui scop. Metoda didactică este accesibilă cognitiv, fiind observabilă,
vizibilă şi conceptualizabilă, cu o pronunţată tentă aplicativă, având următoarele caracteristici: (a) este
alcătuită dintr-o succesiune de operaţii (mintale şi practice); (b) reprezintă o practică raţionalizată; (c)
este un anumit mod de a proceda; (d) este un instrumentar de acţiune (proiectare, desfăşurare, realizare)
a activităţii de predare /învăţare / evaluare în cadrul procesului de învăţământ şi are următoarele funcţii:
cognitivă (cunoaşterea ştiinţei, culturii umane); formativă (instructivă); instrumentală, de acţiune
(operaţională); normativă (indică procedura).
Lucrarea ştiinţifico-metodică indică cum pot fi transferate în acte de învăţare şi cunoaştere
acţiunile proiectate prin aplicarea unor procedee didactice ordonate logic. Dacă o lucrare abordează
noţional sau conceptual un fenomen, fără a face referiri la instrumentele de acţiune şi modalităţile de
aplicare a lor, aceasta nu poate fi considerată lucrare metodică. 15.2. Lucrarea ştiinţifico-metodică
prezintă, descrie: metode, procedee, strategii, tehnologii, tehnici, proceduri, metodologii etc.

TEST 14

1. Definiți metoda logică de cercetare a fenomenului juridic.


Metoda logică de cercetare a fenomenului juridic - este o totalitate de procedee și operaţiuni
metodologice şi gnoseologice specifice, prin care se creează posibilitatea surprinderii structurii şi
dinamicii raporturilor necesare între diferite componente ale sistemului juridic al unei societăţi.

2. Daţi caracteristica ipotezei ştiinţifice şi care sânt cerinţele faţă de formularea ipotezei?
Ipoteza științifică , constituie capul de pot către necunoscut, fiind indisolubil legată de problema
de cercetat; ipoteza apare ca un răspuns incert, posibil la o problemă sau întrebare apărută unui
cercetător într-o situație acțională determinată. Este posibilă, de asemenea, apariția unei ipoteze și din
confruntarea a două construcții teoretice distincte.
Nu există reguli sau norme precise de producere a ipotezelor eficient creatoare, dar există, în
mare măsură, reguli precise privind căile și modalitățile de testare și verificare a ipotezelor.
Există 2 metode de raționament în formularea ipotezelor: metoda deductivă și cea inductivă.
Raționamentul deductiv pornește de la general, trecând la specific. La fel, aceasta este o abordare top-
down, în care se încearcă aplicarea regulilor generale în situații specifice. Raționamentul inductiv,
funcționează în mod contrar: observăm realitatea, încercând să identificăm regularitățile pe care să le
transformăm în ipoteze din care să putem formula teorii.
În verificarea ipotezelor, un rol deosebit îl are selectarea cazurilor și a instrumentelor de
cercetare.

3. Care este și ce conține structura unui referat de recenzie?


Recenzie (Definiţie): Prezentare succintă a unei lucrări ştiinţifice cu comentarii şi aprecieri
critice (DEX, 1996, ediţia a II-a)
Structura unei recenzii
Parte introductiva:
- prezentare succinta a cărţii – locul, data, contextul apariţiei lucrării si date tehnice despre
carte  (autor, titlu, gen, editura, număr de pagini, structura lucrării, prefaţa);
- importanta temei abordate, a domeniului sau ramurii ştiinţifice;
- locul pe care îl ocupa lucrarea respectiva in cadrul disciplinei din care face parte, in care
se încadrează sau la care face referire directa;
- actualitatea problemelor prezentate in material;
- comparaţie cu alte lucrări pe aceeaşi tema (autohtone si străine) si comparaţie cu alte
lucrări scrise de acelaşi autor.
Rezumat indicativ
– descrierea materialului
– prezentarea ideilor principale care reies din text
– menţionarea câtorva citate reprezentative
Analiza SWOT a cărţii
– evidenţierea punctelor forte si a celor deficitare
– prezentarea oportunităţilor şi a ameninţărilor
Judecăţi de valoare
Caracterizări de forma si fond
– oportunitate
– actualitate
– originalitate ( evidenţierea unicităţii conţinutului operei si motivarea titlului )
Concluzii
– rezumarea ideilor emise si evaluări
– propuneri personale cu privire la noi moduri de abordare

4. Care sânt cerinţele faţă de referinţe în cărţi, reviste, documente electronice şi alte izvoare?
Articolul se încheie cu referinţele bibliografice utilizate. Acestea trebuie să fie relevante, recente
şi, de recomandat, aparţinând fluxului principal de publicaţii, pentru a fi consultabile de către orice alt
cercetător (există cazuri când rezultate ştiinţifice valoroase publicate în reviste sau conferinţe obscure
nu sânt citate de alţi cercetători, deşi aceştia au cunoştinţă de ele, întrucât publicaţia respectivă nu există
în marile biblioteci).
Fiecare referinţă bibliografică trebuie citată în textul lucrării, cu motivarea clară a contribuţiei
ştiinţifice la care se face referire (în caz contrar, citarea este nejustificată, putând sugera multiple
conotaţii negative precum obedienta, dorinţă de epatare etc.).
Nu este recomandat să se facă referinţe la lucrări ne-publicate. Modul formal de a insera o
citare în text diferă de la o publicaţie la alta. Cu toate că există diferite stiluri de redactare a referinţelor
bibliografice, atât în text, cât şi în secţiunea specifică, ar fi bine să ne conformăm, din start, stilului
cerut de revistă, în instrucţiunile pentru autori. În redactarea acestei secţiuni v-a trebui să ţinem cont şi
de nişte reguli generale:
- toate citările trebuie făcute cu acurateţe;
- includeţi în trimiteri cele mai noi, mai importante lucrări din literatura de specialitate;
- nu faceţi exces de citări.

5. Ce opinii cunoaşteţi din doctrină referitor la funcţiile normativităţii juridice. Daţi caracteristica
acestor opinii.
În opinia autorului I.Craiovan, pentru orientarea metodologică a cercetătorului în domeniul
fenomenului juridic, schiţa unui tablou sintetic, care încearcă să surprindă postura dreptului ca element
al controlului social, funcţiile dreptului aşa cum acestea au fost abordate în doctrina juridică, ar putea
fi instructivă în investigarea unei probleme care, într-un fel sau altul, este în relaţie cu rolul
normativităţii juridice în viaţa socială.
În opinia profesorului italian V. Ferrari, dreptul realizează:
-funcţia de reglementare socială;
-funcţia de tratare a conflictelor declarate;
-funcţia de legitimare a puterii.
Cercetătoarea S. Popescu, autorul citat, plasează analiza funcţiilor dreptului la nivelul cel mai
general şi cel mai inteligibil din punct de vedere logic.
T. Parsons consideră, că funcţia primară a sistemului juridic este funcţia integrativă, dreptul
având rolul de a „calma" elementele potenţiale de conflict şi de „a unge“ mecanismul social în
condiţiile în care sistemul de norme pentru care există adeziune este unitar şi coerent, punându-se
problema legitimării sistemului de norme, interpretării normelor dreptului, sancţiunilor şi jurisdicţiei.
În viziunea lut H. Bredemeier, sistemul juridic poate fi considerat ca un mecanism integrativ
care contribuie la coordonarea societăţii, fapt ce se realizează prin intrări, provenind din alte sisteme ale
societăţii şi care sânt recepţionate de sistemul juridic, şi prin „ieşirile" sistemului juridic către alte
subsisteme ale societăţii.
Funcţiile sistemului juridic după L. Friedman sânt:
- atenuarea conflictelor;
- soluţionarea controverselor;
- controlul social;
- ingineria socială;
- schimbarea comportamentelor.
Se reține și distincţia lui N. Bobbio între funcţia represivă a dreptului prin care se consacră
libertatea şi ordinea prin intermediul sancţiunii juridice și funcţia stimulativă prin care se
condiţionează comportamentul uman, având în vedere nivelul complex al sancţiunii juridice, nu numai
punitiv ci şi pozitiv, stimulativ.
În concepţia profesorului N. Popa, dreptul îndeplineşte:
- funcţia de instituţionalizare sau formalizare juridică a organizării social - politice;
- funcţia de conservare, apărare şi garantare a valorilor fundamentale ale societăţii;
- funcţia de conducere a societăţii;
- funcţia normativă.
Aceste funcţii înfăţişează dreptul în toată complexitatea sa, ca sistem juridic.

6. Ce grade de titlu cunoaşteţi în construcţia unei lucrări ştiinţifice?


Pentru accesibilitate, subiectele tratate trebuie să fie coerent şi clar structurate, utilizându-se un
sistem unitar de împărţire pe grade de titlu, sistem care va trebui respectat în tot conţinutul lucrării.
În cazul lucrărilor care tratează în ansamblu un cod sau o lege importantă, cu largă aplicabilitate,
plecând de la premisa că cititorii sânt deja familiarizaţi cu structura acelui act normativ, este preferabil
ca sistematizarea lucrării să se facă folosind acelaşi sistem de grade de titlu.
Drept exemplu ar putea fi: Partea….; Cartea…..; Titlul…..; Capitolul….; Secţiunea…..;
Paragraful……; Subparagrafe….
Este preferabil, ca în sistematizarea unei lucrări, cu excepţia tratatelor şi a comentariilor simple,
să nu se utilizeze ai mult de 4 grade de titlu, pentru a se evita divizarea exagerată a materiei. În
principiu, sistematizarea fiecărei lucrări trebuie să cuprindă Capitole şi Paragrafe.
În faza de redactare, toate gradele de titlu trebuie scrise cu acelaşi font şi aceiaşi dimensiune de
caracter ca şi textul de bază, iar evidenţierea lor trebuie să se facă doar prin aliniere.

7. Caracterizați monografia ca lucrare cu autoritate științifică de consacrare.


MoNografia este un caz particular de carte, în care un singur subiect (localitate, areal geografic,
eveniment) este tratat pe larg. Monografiile sunt o specie foarte populară în drept, sociologie, geografie,
istorie ş.a.
Monografia este o lucrare ştiinţifică, un studiu ştiinţific amplu asupra unui subiect din domeniul
ştiinţei, tehnicii, artei, sportului, tratat amănunţit, complet şi multilateral, din toate punctele de vedere.
De regulă, aceasta este lucrarea ştiinţifică a unui singur autor, iar dacă este elaborată de mai
mulţi autori, se va denumi monografie colectivă, însă numărul acestora nu poate depăşi 5 persoane.
Monografia are un caracter teoretic sau teoretico – aplicativ bine proiectat şi însumează nu mai
puţin de 80-100 pagini. Subiectul trebuie să fie unul puţin abordat, abordat unilateral de către
cercetători sau chiar unul ambiguu. Alegerea subiectului se face în baza unei documentări temeinice.
Conţinutul de bază al monografiei este structurat în părţi, capitole, paragrafe şi subparagrafe şi
înglobează două componente de bază: compartimentul analitic, retrospectiv sintetic care formează 10-
15% din conţinutul de bază al monografiei şi compartimentul interpretativ, creativ, original în care este
expusă viziunea autorului asupra subiectului abordat.
În procesul de atestare ştiinţifică, monografia trebuie să aibă aprobarea unei structuri de
cercetare ştiinţifică, să fie recenzată de 2-3 specialişti de înaltă calificare în domeniu.

8. Redactarea unei lucrări ştiinţifice se realizează la rândul său în trei etape, Explicaţi aceste etape.
Prima fază – pregătirea cercetării, care include trei etape:
- Alegerea temei de cercetare (problematizarea sau perceperea problemei);
- Analiza studiilor ştiinţifice principale;
- Designul studiului;
A doua fază – efectuarea cercetării, include etapele:
- Documentarea şi învăţarea
- Explicarea ştiinţifică a fenomenului studiat.
A treia fază – finalizarea cercetării – care cuprinde:
- Redactarea lucrării ştiinţifice
- Susţinerea publică a lucrării.

9. Numiţi formele şi metodele de interpretare a normelor juridice.


Formele de interpretare a normelor juridice.
În teoria dreptului, interpretarea normelor juridice se clasifica în: interpretare oficiala şi
interpretare neoficiala. Interpretarea oficială este obligatorie şi ea mai poartă denumirea de
interpretare cu forţă juridică. Este realizata de catre organe de stat care au atributii fie in procesul
elaborarii normelor juridice, fie in procesul aplicarii normelor juridice. Interpretarea neoficială mai
poartă denumirea de interpretare doctrinara, fiind facultativă, fără forţă juridică.
Metodele de interpretare a normelor juridice
A. Metoda gramaticala - are ca obiect stabilirea sensului comandamentului cuprins în norma
juridică prin analiza gramaticală (sintactica si morfologica) a textului normei juridice. În interpretarea
gramaticala, organul de aplicare urmareste si modul de îmbinare a cuvintelor în propozitii şi fraze,
precum şi sensul unor conjuncţii. Spre exemplu, o anumita concluzie trage interpretul din faptul ca în
textul normei juridice legiuitorul utilizeaza conjunctia 'si', o alta concluzie daca legea foloseste
conjunctia 'sau'. Daca textul spune ca o fapta se pedepseste cu inchisoare de la.....la si confiscarea
averii, ori ca o fapta se pedepseste cu inchisoare sau amenda penala. Vom fi, intr-un asemenea caz, in
fata unei pedepse cumulative sau a unei pedepse alternative.
B. Metoda sistematica - priveste modalitatea de stabilire a sensului normei juridice prin
incadrarea sa in economia actului normativ din care face parte sau prin raportarea sa la economia altor
acte normative. Norma juridică nu exista izolată, ruptă de alte norme juridice. Ea este parte componentă
a unui sistem – a unei institutii, a unei ramuri si, deci, a sistemului de drept. Caracteristica
fundamentala a sistemului de drept constă în faptul că el există prin fidelitate faţă de propriile sale
norme. În teoria dreptului orice interpretare trebuie sa se faca subiectam materiam, adică în
conformitate cu cadrul (sistemul) din care face parte norma interpretată.
C. Metoda istorica - urmareste sa explice intelesul normei juridice prin luarea in consideratie a
ceea ce se cheama occasio legis imprejurarile social-juridice care au stat la baza elaborarii si adoptării
legii. În cazul interpretării istorice se poate recurge, de asemenea, la compararea reglementarii actuale
cu reglementarile anterioare in materie, la evocarea principiilor de drept si chiar la sentimentul de
echitate prezumat in fiecare norma de drept.
D. Metoda logica - implică aprecieri raţionale, realizate prin operatiuni de generalizare, de
analiza logică a textului normei juridice, de analogie etc., prin aplicarea legilor logicii formale. În
realizarea metodei logice de interpretare organul de aplicare se foloseste de o serie de argumente ale
logicii formale, cum ar fi: ad absurdum, per a contrario, a majori ad minus, a fortiori etc.
E. Analogia - rezolvarea unei cauze pe baza de analogie. Atunci cand organul de aplicare, fiind
sesizat cu solutionarea unei cauze, nu găseste o normă corespunzatoare, el face apel fie la o normă
asemănătoare (analogia legis), fie la principiile de drept (analogia juris). Aplicarea dreptului prin
analogie are la bază constatarea unei lacune a legii, fapt ce obligă pe judecator, în dreptul privat, să
solutioneze cauza prin aplicarea fie a unei dispozitii asemanatoare, fie prin apelul la principiile
dreptului. În dreptul penal o asemenea posibilitate nu este recunoscută. Aici functioneaza principiul
legalitatii incriminarii (nullum crimen sine lege) si principiul legalităţii pedepsei (nulla poena sine
lege). Aceste principii nu-i permit judecatorului sa declare noi fapte ca infracţiuni si nici să stabilească
alte pedepse, decât cele prevazute expres de legea penală.

10. Efectuaţi o comparaţie între ordinea socială şi ordinea normativă


Conceptul de ordine socială, evidenţiază, ideea că viaţa socială nu este alcătuită, în întregime,
din evenimente desfăşurate la voia întâmplării, ci implică modele de interacţiune şi relaţii sistematice
dintre indivizi, ceea ce facilitează identificarea regularităţilor necesare oricărei interpretări ştiinţifice a
societăţii.
Diversitatea acţiunilor umane şi a relaţiilor sociale implică o mare varietate de norme care
interacţionează, interferează, se completează, se determină sau se contrazic, formând totuşi la nivelul
societăţii un sistem normativ care permite funcţionarea şi stabilitatea relativă a vieţii sociale prin
instituirea ordinii normative - ordinea prin norme - componentă decisivă a ordinii sociale.
Ordinea normativă poate fi înţeleasă doar în raport cu înţelesul global de cultură a unei
societăţi.
Cât priveşte ordinea normativă, putem distinge:
- un nivel prescriptiv privind orientarea comportamentelor umane şi funcţionalitatea
relaţiilor sociale conform totalităţii prescripţiilor normelor sociale, menit să asigure forme
comportamentale interconexate, uniformitate şi regularitate necesare — ordinea care
trebuie să fie dezirabilă dar niciodată realizată în totalitate;
- un nivel real, care desemnează ordinea normativă efectivă realizată cu ajutorul
prescripţiilor normelor sociale.
În acelaşi timp, tensiunea, conflictul şi instabilitatea socială nu sânt numai stări anormale, dar
adeseori, chiar aspecte dorite ale sistemelor sociale viabile. Natura specifică a vieţii sociale solicită
imperios schimbarea, implică atât stabilitatea, cât şi instabilitatea, atât consensul, cât şi disensul.
Odinea socială semnifică o anumită capacitate a societăţii de a:
- ţine sub control agresivitatea indivizilor;
- asigura coordonarea activităţii sociale;
- facilita continuitatea vieţii sociale;
- permite predictibilitatea conduitelor şi acţiunilor umane.
Ea nu înseamnă, însă, excluderea creativităţii individuale, a impulsurilor iraţionale, a abaterilor, a
devianţei, în sensul său global.

TEST 15
1. Ce definiții ale științei cunoașteți?
Ştiinţa este un sistem de cunoştinţe despre natură, societate şi gândire, cunoştinţe obţinute prin
metode corespunzătoare şi experimentate în concepte, categorii, principii şi noţiuni.
Conform Dicționarului explicativ al limbii române, știința este „un ansamblu sistematic de
cunoștințe despre natură, societate și gândire; ansamblu de cunoștințe dintr-un anumit domeniu al
cunoașterii”.
Potrivit empirismului, teoriile științifice sunt obiective, verificabile empiric, și sunt predicții ale
rezultatelor empirice care pot fi confirmate sau infirmate prin falsificabilitate.
În contrast cu aceasta, realismul științific definește știința în termeni ontologici: știința încearcă să
identifice fenomene și entități, forțele care le cauzează, mecanismele prin care ele exercită aceste forțe,
și sursele acelor forțe în sensul structurilor interne ale acestor fenomene și entități
Chiar și în tradiția empirică, trebuie să fim atenți asupra faptului că predicția se referă la rezultatul
unui experiment sau studiu, mai degrabă decât a prezice viitorul. De exemplu, afirmația "un
paleontolog poate face predicții în legătură cu descoperirea unui anume tip de dinozaur" corespunde
folosirii empirice a predicției. Pe de altă parte, științe ca geologia și meteorologia nu trebuie neapărat să
fie capabile să facă predicții exacte despre cutremure sau vreme pentru ca să poată fi considerate drept
științe.
Filozoful empiric Karl Popper a afirmat că unele confirmări ale ipotezelor sunt imposibile și prin
urmare ipotezele științifice pot fi doar falsificate.
Pozitivismul, o formă a empirismului, vede știința, așa cum aceasta este definită de empirism, ca
mijloc de a regla afacerile umane. Datorită afilierii lor strânse, termenii "pozitivism" și "empirism" sunt
deseori folosiți ca sinonime. Iată însă ce li se reproșează:
Willard Van Orman Quine a demonstrat imposibilitatea unui limbaj de observare independent de
teorie, așa că noțiunea însăși de a testa teoriile prin experimente este problematică.
Observațiile sunt întotdeauna "încărcate cu teorii". Thomas Kuhn a afirmat că știința întotdeauna
implică "paradigme", seturi de ipoteze, reguli, practici etc. și că trecerea de la o paradigmă la alta de
obicei nu presupune verificarea sau falsificarea teoriilor științifice. Mai mult, în contrast cu modelul
empiric, este de părere că știința nu a evoluat în mod istoric, ca acumulare continuă de date.

2. Ce înţelegeţi prin conceptele ordine socială, ordine de stat, ordine publică şi de ce ele nu pot fi
identificate cu ordinea de drept?
Ordinea socială, - este un concept care are un caracter istoric. El arată dezvoltarea statului şi
dreptului în diferitele epoci istorice. Există şi autori care au văzut în ordinea socială, organizarea
societăţii conform cu anumite norme de comportare. Aceste norme se referă la autorităţile publice şi la
relaţiile dintre ele, precum şi la relaţiile acestora cu cetăţenii. Ordinea socială era concepută în ultimele
decenii a sec. XX, în unele state, ca expresie a voinţei de stat, care cuprindea toate compartimentele
vieţii economico-sociale, publice şi private şi de la care nu se putea abate nimeni.
Când se făcea o comparaţie a ordinii sociale cu ordinea de drept se mergea pe raţionamentul
sociologic al raportului dintre morală şi drept, susținându-se că ordinea socială ar fi „genul“, iar
ordinea de drept „specia“.
Ordinea de stat se referă la caracterul de stat naţional, suveran şi independent prevăzut de
Constituţie, la modul de organizare a puterii publice şi forma de guvernământ. Ordinea de stat e
specifică statului, ceea ce face ca ea să nu se confunde cu ordinea de drept.
Analogic, dacă nu confuzie, întâlnim adesea şi între ordinea de drept şi ordinea publică. Cum
ordinea publică se referă la respectarea normelor generale de comportare a cetăţenilor, inviolabilitatea
domiciliului, libertatea de circulaţie, a întrunirilor, liniştea publică etc., nu poate fi vorba de o
similitudine între ordinea publică şi ordinea de drept.
Ordinea publică reprezintă o parte din sfera relaţiilor sociale ce cad sub incidenţa ordinii de
drept. Spre deosebire de conceptele juridice menţionate, care se referă tot la o ordine, ordinea de
drept, după cum am văzut, are o arie de aplicabilitate mult mai largă.
Ordinea de drept este prezentă în toate domeniile vieţii social-economice şi ţine de forma
statului, de organizarea şi conducerea lui. Statul de drept, pluralismul democratic, drepturile şi
libertăţile fundamentale ale cetăţenilor sânt reflectate în ordinea de drept. Aceasta înseamnă că ordinea
de drept corespunde etapele de dezvoltare a fiecărui stat şi se instituie în fiecare stat potrivit
rânduielilor statornicite.
Conceptele de ordine socială, de ordine de stat, ordine publică nu pot fi, aşa cum am precizat,
identificate cu ordinea de drept.

3. Care sânt cele trei niveluri de metode ale metodologiei cercetării ştiinţifice?
Metodologia cercetarii stiintifice (ca de altfel, si a altor stiinte) este alcatuita din trei niveluri de
metode:
- metode de maxima generalitate, specifice tuturor stiintelor;
- metode proprii unui grup de stiinte;
- metode specifice fiecarei stiinte

4. Caracterizaţi tipurile şi criteriile de clasificare a problemelor ştiinţifice.


Tipurile şi criteriile de clasificare a problemei sânt diverse şi sânt determinate de situaţia cognitivă
în care apar şi se soluţionează:
- probleme ştiinţifice/practice - vizează găsirea unor acţiuni prin intermediul cărora să se
poată transforma şi controla o parte a realităţii sociale şi naturale pentru producerea de
valori materiale capabilă să satisfacă trebuinţele oamenilor. Problemele ştiinţifice vizează
depăşirea unor dificultăţi de cunoaştere, obţinerea unor cunoştinţe ştiinţifice noi sau
ameliorarea celor vechi. Între cele două categorii de probleme graniţa este tot mai greu de
trasat datorită întrepătrunderii puternice a teoriei cu practica şi creşterea rolului ştiinţei în
rezolvarea problemelor practice.
- probleme ştiinţifice/didactice - apar în situaţia de educare a unei generaţii în procesul
însuşirii de către noile generaţii a unora dintre principalele rezultate ale cunoaşterii
existente până atunci. Problemele ştiinţifice au ca specific faptul că cel ce instruieşte,
cunoaşte soluţia sau paşii efectivi şi succesiunea lor normală, care-i conduc la obţinerea
soluţiei. Cei ce se instruiesc nu cunosc aceste soluţii. Soluţionarea problemelor didactice
nu sporeşte informaţia cognitivă a celui ce instruieşte, ci doar pe a aceluia ce e instruit.
Pentru problema ştiinţifică soluţiile nu sânt cunoscute de nimeni, sau nu sânt cunoscute
pentru cel ce rezolvă problema. Ele trebuie căutate iar găsirea lor sporeşte informaţia
cognitivă.
- Probleme ce se clasifică în cadrul problemei ştiinţifice: a) Probleme ce ţin de
descoperirea unor fenomene, evenimente, proprietăţi, relaţii, dintre domeniul ce formează
obiectul de cercetare al unei ştiinţe date: problema obiect, b) Probleme ce privesc analiza
căilor, mijloacelor de cunoaştere: metaproblema. Acestea apar de regulă în momentul de
revizuire a ştiinţelor şi sânt determinate îndeosebi de neconcordanţa dintre noile
descoperiri şi vechile metode de cercetare şi modalităţi de interpretare.

5. Documentarea ştiinţifică îşi dezvăluie şi mai mult complenitatea şi importanţa prin cele patru
etape, pe care le cuprinde. Explicaţi aceste etape.
Etapele documentării ştiinţifice sunt:
- Informare asupra surselor purtătoare de informaţii ştiinţifice (identificare, locul
depozitări);
- Culegerea surselor sub forme precum: procurarea şi obţinerea surselor, notarea şi fixarea
surselor, examinarea sumară a conţinutului surselor;
- Studierea surselor sub forme precum: gruparea surselor, evaluarea utilităţii ideilor şi
fişarea acestor idei, analiza ideilor din toate sursele consultate şi stabilirea limitelor şi
valorilor în general şi în raport cu tema cercetată în special;
- Utilizarea surselor, ideilor în „construcţia”, în elaborarea lucrării sub forma confruntării şi
comparaţiilor, a interpretării informaţiilor (idei, ipoteze, metode), a criticii obiective, de
acceptare sau de respingere argumentată.

6. În ce constă diferenţa dintre conceptul lui H. Kelsen şi H. L. A. Hart referitor la trăsăturile ce


caracterizează norma juridică. Argumentaţi răspunsul.
În viziunea lui H. Kelsen, norma juridică se caracterizează prin 5 trăsături:
Imperativul ipotetic. Astfel, dacă norma morală este un imperativ categoric, fără condiţii, aşa cum a
spus-o Im. Kant, fără de ce, fără pentru că (ex. „să nu minţi“), norma juridică este un imperativ
subordonat unei condiţii (ex. Dacă nu-ţi plăteşti datoriile, îţi vor fi confiscate bunurile).
Constrângerea. Norma juridică este concepută sub regimul constrângerii, o constrângere organizată,
specifică în raport cu norma morală.
Validitatea. A treia condiţie de îndeplinit pentru ca o normă să fie juridică este validitatea. Ea provine
dintr-o normă superioară, preexistentă, deoarece norma juridică este concepută ca „o componentă de
sistem“ dreptul nerezultând, niciodată dintr-o singură normă juridică.
Înlănţuirea. A patra condiţie, subliniază tocmai că dreptul constituie un sistem ordonat, coerent.
Această ordonare se realizează pe niveluri, care constituie piramida nivelurilor juridice: ordinea
juridică nu este un edificiu de norme juridice situate toate la acelaşi nivel, ci un sistem cu mai multe
etaje suprapuse, o piramidă sau altfel spus, o ierarhie formată dintr-un anumit număr de niveluri sau
straturi de norme juridice. Coeziunea sa rezultă din relaţia dintre elemente, care decurg din faptul că
validitatea unei norme legate corespunzător de o alta se fondează pe aceasta din urmă, că, la rândul ei,
crearea acesteia din urmă a fost condiţionată de altele, care la rândul lor, constituie fundamentul
validităţii sale.
Eficacitatea. în al cincilea rând, o normă juridică nu este valabilă decât dacă ea este efectivă, se
bucură de o anumită eficacitate. De aceea „Dreptul nu poate exista în absenţa forţei, dar el nu este
identic cu forţa. Dreptul este o anumită dispunere, o anumită organizare a forţei“1.
H. L. Hart concepe dreptul ca unitate a normelor primare şi a normelor secun dare.
Prin norme primare autorul înţelege acele norme fundamentale care impun obligaţii, prescriu
pentru fiinţele umane abţinerea de la o anumită conduită. Prin norme secundare, înţelege acele
norme care conferă împuterniciri publice, parazitare în raport cu primele şi care oferă
posibilitatea ca, îndeplinindu-se anumite acte sau pronunțându-se anumite cuvinte, fie să se
introducă noi norme de tip primar, fie să se abroge sau să se modifice cele vechi. Menirea normelor
secundare este aceea de a remedia dezavantajele normelor primare, respectiv caracterul lor static,
incertitudinea asupra lor şi ineficacitatea presiunii sociale care asigură menţinerea acestor norme.

7. Caracterizaţi etapele fazei finalizării cercetării.


Finalizarea cercetării conţine 2 mari etape, şi anume:
I. Redactarea lucrării ştiinţifice care se realizează în trei etape:
-Elaborarea şi definitivarea planului de redactare. Este o continuare a proiectului şi planului
preliminar de structură a lucrării. Acestea includ şi intenţii, care până la sfârşit nu se realizează integral.
Planul final cuprinde şi rezultatele cercetării; el verifică gradul de includere a tuturor rezultatelor bună
succesiune şi coerenţă.
-Redactarea propriu zisă, este procesul de scriere: fie o redactare iniţială rapidă, fie mai multe variante,
până se ajunge la una convenabilă.
- Construcţia lucrării în general. Fiecare lucrare urmează să fie prevăzută cu un Cuprins şi o listă a
principalelor abrevieri utilizate în lucrare. În cazul când se fac des trimiteri bibliografice la anumite
lucrări de referinţă din literatura de specialitate, aceste lucrări, cu indicaţii complete, vor fi redate în
lista de abrevieri, iar în lucrare vor fi citate numai numele autorilor.
II. Prezentarea publică a unei lucrări ştiinţifice - Realizarea lucrării în forma de prezentare presupune
competenţe de analiză şi sinteză, de integrare a elementelor informaţionale colectate într-o formă
coerentă şi unitară care să expună şi să argumenteze un punct de vedere, un aspect al unui subiect etc.,
evitându-se plagiatul şi parafrazarea.
Lucrarea sau proiectul trebuie realizate în concordanţă cu forma de comunicare aleasă:
comunicare verbală, scrisă, multimedia sau sub forma de pagina Web. Utilizarea WWW ca
mediu de comunicare necesita transpunerea textului în limbaj HTLM.
Părţile principale ale susţinerii publice (discursului) sînt:
introducerea (exor-diul) — ce temă, ce obiectiv trebuie să trezească interesul; conţinutul (tratarea)
— expunerea ideilor;
concluzia (peroraţia) — recapitularea principalelor idei, convingerea auditorului asupra justeţei
ideilor.
8. Caracterizați unghiurile din care poate fi cercetată știința.

Ştiinţa poate fi investigată din unghiuri diferite:


Cercetarea activităţii ştiinţifice în evoluţia ei temporală — perspectiva diacronică — istoria ştiinţei;
Studierea dependenţei muncii ştiinţifice, a randamentului ei de însuşirile individuale ale cercetătorilor
ştiinţifici — psihologia ştiinţei;
Descrierea căilor urmate în cercetarea ştiinţifică, a strategiilor, a metodelor, tehnicilor şi procedeelor,
inovaţii intelectuale — euristica sau metodologia creaţiei ştiinţifice;
Cercetarea corelaţiei dintre situaţia ştiinţei şi realităţile sociale, cercetarea de

pendenţei ştiinţei de structura societăţii, a rolului cunoaşterii ştiinţifice şi al reprezentanţilor săi


în viaţa socială — sociologia cunoaşterii sociale;
Studiul modalităţilor de expresie, de comunicare, de răspîndire şi aplicare a cunoaştem ştiinţifice,
cercetarea tendinţelor diferitelor capitole şi ramuri ale ştiinţei — scientica;
Studierea ştiinţei ca un sistem de cunoaştere dobîndită, în acest caz, produsele sau rezultatele ştiinţei
sînt analizate fără a se considera cine le-a obţinut, în ce condiţii sociale, psihologice, în ce scop.
Această analiză se face şi ea din două puncte de vedere diferite:
a) Sintaxa logică — ştiinţa este considerată exclusiv sub forma expresiilor în care constă ea,
pentru a se releva, modul de construcţie, de formare şi transformare a acestor expresii, astfel, se
realizează un studiu închis asupra formei;
b) Semantica logică — enunţurile din care este alcătuită ştiinţa sînt analizate, ignorîndu-se în
continuare laturile psihologice şi sociale ale limbajului, dar cu considerarea nu numai a formei
expresiilor lingvistice, ci şi a conţinutului lor, a semnificaţiei elementelor limbajului,
urmărindu-se cunoaşterea relaţiilor de desemnare.

9. În ce constă metoda analitică a lui John Lock?

În contiința omului ar exista de la naștere, independent de experiență, anumite idei (ex. ideea de
număr, de mișcare, de întindere).

Locke spune că nu există idei și principii înnăscute. Intelectul nu este în posesia anumitor idei cu
care vine pe lume, când se naște omul. Ci toate ideile, fără deosebire, pe care le posedă intelectul, îi
sunt procurate de simțuri, îi vin de la percepții. Intelectul, prin urmare, nu posedă originar și nici nu
poate crea idei, ci el numai prelucrează ceea ce-i furnizează simțurile. Intelectul este activ dar nu este
creator. Două sunt izvoarele din care provin cunoștințele noastre. Avem pe de o parte percepțiile care
ne pun în contact cu obiectele externe, pe care Locke le numește senzații (sensations), iar pe de altă
parte avem percepțiile care ne relevează ceea ce se petrece în conștiința noastră și pe care Locke le
numește reflexii (reflections). Avem deci o experiență externă și una internă. Locke ține să sublinieze
că experiența externă este aceea care se produce întâi și că după aceasta ia naștere și experiența internă.

10. Descrieți caracteristicile unei lucrări științifice.


Este originală. Două aspecte trebuie discutate aici:
- Originalitatea nu presupune neapărat tratarea unui subiect a unei teme care nu au mai fost
abordate de nimeni pînă acum. Ar fi, de fapt, irealizabila o astfel de intenţie.
- O lucrare este originală dacă: expune în manieră personală şi nuanţează informaţii ştiinţifice
existente;
- interpretează concepte sau teorii consacrate în domeniul dat, corectează sau j combate una sau
mai multe perspective teoretice expuse anterior de alţi autori;
- promovează şi susţine o perspectivă proprie asupra unei chestiuni teoretice din domeniul dat;
originalitatea presupune, de asemenea, şi onestitatea intelectuali Plagiatul, sub orice formă s-ar
manifesta, este inadmisibil într-o lucrare ştiinţifici
Are un obiect recognoscibil şi susceptibil de a fi tratat in manieră rezonabilă (după cum avertizează
Umberto Eco). Vom alege aşadar spre dezbatere subiecte care pot fi susţinute cel puţin satisfăcător din
punct de vedere ştiinţific. Este, de pildă, prea puţin recomandabil să ne propunem să discutăm subiecte
cum ar fi utilizarea parapsihologici în comunicarea politică sau aşa-numita publicitate subliminală.
Avansează ipoteze relevante (interesante), probabile şi limpede formulate. Aşa cum am arătat deja,
formularea ipotezei este o operaţiune de extremă importanţă în procesul de elaborare a unei lucrări.
Motivul este evident: ipoteza tundă mentală se constituie în factorul principal de coeziune a textului,
cită vreme acestei ipoteze urmează să i se subordoneze toate secvenţele textului.
- Ipotezele avansate sînt sprijinite consistent atit prin documentarea prealabilă, cît si prin
rigurozitatea construcţiei teoretice expuse în lucrare.
- Utilizează metode de cercetare consacrate în domeniul ştiinţelor socio-umane.
- Respectă întru totul normele lingvistice în vigoare.
- Are un aparat critic alcătuit cu respectarea normelor academice.