2.

FRECARE USCATĂ

2.1. TOPOLOGIA SUPRAFEȚELOR

Imperfecțiunile suprafețelor, chiar la nivel atomic, sunt reprezentate de orice abatere de la
planeitate. Rugozitatea este definită prin neregularitățile unei suprafețe, care poate fi
considerată o înșiruire de vârfuri și văi.
Pentru suprafețele întâlnite în inginerie, amplitudinea obișnuită a neregularităților este în
domeniul zecimilor de micrometri sau micrometrilor. Profilul unei suprafețe este aproape
întotdeauna neregulat. Distribuția neregulată de vârfuri și văi poate fi considerată similară
indiferent de aplicații sau de dimensiuni (fig. 2.1).

1 mm cale de rulare rulmenți

30 mm cale de rulare rulmenți

18 km suprafață terestră
Fig. 2.1

O altă proprietate a neregularităților suprafețelor este că indiferent de scara de mărire, chiar la

nivel nanometric, se menține același aspect al neregularităților (fig. 2.2).

Fig. 2.2
Elementele caracteristice ale topografiei suprafețelor
Pentru caracterizarea topografiei suprafețelor au fost dezvoltate tehnici speciale și au fost
definiți parametri standardizați. Acești parametri sunt determinați de mărimi statistice.
Este extrem de dificil de exprimat prin parametri simpli rugozitatea unei suprafețe, deoarece
inșiruirea de vârfuri și văi are un caracter întâmplător. De aceea este nevoie de definirea mai
multor parametri statistici.
Cel puțin două mărimi trebuie bine definite:
 Variațiile în înălțime ale neregularităților;
 Densitatea de vârfuri și văi în planul suprafeței (parametru 2D).

Caracteristicile variațiilor în înălțime sunt descrise prin următorii parametri (Tabelul 2.1):
o Abaterea medie a neregularităţilor ‘Ra’ (sau CLA - centre-line-average);
o Abaterea medie pătrată a neregularităţilor ‘Rq’ (sau RMS - root mean square
roughness);
o Media înălțimii maxime a neregularităților ‘Rm’ (sau Rt - mean value of the
maximum peak-to-valley height), medie a înălțimii maxime a neregularităților pentru 5
porțiuni înlănțuite;
o Înălţimea medie a neregularităţilor ‘Rz’ (ten-point height).
În Tabelul 2.1, L este lungimea de referință, stabilită în funcție de rugozitatea apreciată a
suprafeței; z este înălțimea profilului de-a lungul axei de măsurare x; Rmax este înălţimea
maximă a neregularităţilor.
Ra este parametrul cel mai întâlnit în caracterizarea rugozității și reprezintă o rugozitate medie
pe lungimea de referință. Efectul unei modificări nereprezentative a suprafeței (ex. o
zgârietură) trebuie eliminată din media calculată și nu va avea un efect semniicativ asupra
rezultatului final. De asemenea, trebuie menționat faptul că, datorită efectului de mediere a
valorilor măsurate, unul dintre principalele dezavantaje ale utilizării acestui parametru este că
oferă valori similare pentru suprafețe cu neregularități total diferite. Deoarece valoarea Ra este
dependentă de suprafața delimitată de profilul suprafeței față de linia medie a profilului, orice
redistribuire de material de o parte a liniei medii nu va avea niciun efect asupra valorii
parametrului.
Acest aspect este prezentat în Figura 2.3 în care materialul vârfurilor suprafeței cu
caracteristici de ‘contact redus’ este redistrinuit pentru a se obține o suprafață cu caracteristici
de ‘contact crescut’ fără vreo schimbare a valorii lui Ra.
Suprafața cu caracteristici de ‘contact crescut’ prezentată schematic în Figura 2.3 este o
suprafață dorită în aplicațiile tribologice ale cuplelor de frecare redusă (în general cu ungere),
care se obține, de regulă, la suprafețe uzate, autoajustate, unde condițiile de ungere sunt bune.
Aceste suprafețe formate din platouri aproximativ plane separate de adâncituri relativ înguste
dispuse aleator. Această teșire a vârfurilor suprafețelor este de fapt o caracteristică a
procesului de rodaj, prin care orice suprafață rezultată în urma unei prelucrări se autoajustează
prin uzare la încărcări reduse, cu scopul de a fi capabile să preia sarcini mai mari în
exploatare.
Tabelul 2.1

Suprafață cu contact redus Suprafață cu contact crescut

Fig.2.3
Această deficiență asociată calcului de medie aritmetică prin parametrul Ra poate fi evitată
prin utilizarea parametrului Rq, este mult mai sensibil la deviațiile neregularităților față de
linia medie (v. fig. 2.3).
Caracteristicile ariei reale de contact ale suprafețelor se bazează pe asa-numita curbă Abbot.
Aceasta este obținută pe baza profilului suprafeței. Este calculat procentul din suprafața
profilului reprezentat de intersecția cu un plan dat (de fapt, calculul se face upe o singură
direcție). Calculul se repetă pentru o serie de plane paralele distribuite pe toată înălțimea
nereglarităților. Rezultă o curbă ‘P(z)’ de tipul unei funcții de statistice cumulative. Acest
parametrueste considerat ca fiind procentul din aria totală a unei suprafețe reprezentat de aria
reală în contact.

Fig. 2.4

Această curbă este de fapt integrala unei funcții de densitate a probabilității valorilor de nivel
(înălțime) a neregularităților ‘p(z)’. Derivata funcție Gaussiene ‘p(z)’ este funcția ‘P(z)’.
Practic, din curba Abbot rezultă procentul din aria totală a suprafeței creată prin aplatizarea
(indepărtarea) vârfurilor, la un anumit nivel.

Densitatea de vârfuri și văi în planul suprafeței poate fi caracterizată prin funcțiile ACVF
(auto-covariance function) și ACF (autocorrelation function). Aceste funcții definesc
parametrul parametrului de reducere a densității neregularităților * ca o caracteristică de
modificare a funcției exponențiale ACF.
Cu cât densitatea neregularităților este mai mică, cu atât parametrul de reducere a densității *
este mai mare.
 Tabelul 2.2

Rugozitatea suprafețelor optime pentru frecare și uzare minime

În aplicațiile tehnice, topografia suprafețelor este determinantă pentru capacitatea suprafețelor
de a prelua sarcini cu frecare. A fost stabilit că
1. La valori ridicate sau foarte mici ale lui ‘Rq’ pot fi preluate sarcini relativ mici, în timp
ce la valori intermediare, sarcinile care pot fi preluate pot fi mult mai mari. Cu cât
sarcinile preluate sunt mai mari, cu atât se recomandă valori ‘Rq’ mai mici. Valorile
exagerat de mici ale lui ‘Rq’ determină un efect de amplificare a adeziunii dintre
suprafețe.
2. Cu creșterea parametrului de reducere a densității neregularităților *, domeniul de
funcționare sigură se lărgește și sarcinile preluate pot fi mai mari. La valori mici ale
parametrului de reducere a densității neregularităților (* < 2 μm) apar deteriorări
pronunțate chiar la sarcini foarte mici.
 Funcționare nesigură

Funcționare sigură

Fig. 2.5

2.2. CONTACTUL DINTRE SOLIDE

Neregularitățile suprafețelor fac ca în contactul dintre corpurile solide să se afle doar o mică
porțiune din aria aparentă a suprafețelor (fig. 2.6). În zonele de contact se dezvoltă tensiuni de
strivire de valori extrem de mari.
Natura aleatoare a neregularităților suprafețelor împiedică formarea unor atașări perfecte.
Contactul real apare ca micro-arii de contact aleatoare. Aria reală de contact crește cu
creșterea sarcinii normale, dar cu creșterea sarcinii normale crește în principal numărul de
micro-arii de contact (se formează noi zone de contact) și mai puțin ariile micro-contactelor.

Fig. 2.6

Efectul mișcării de alunecare asupra contactului dintre corpurile solide

În prezent, analiza contactului dintre corpurile solide se bazează pe date reale provenind doar
de la contacte statice. Parametrii ca aria reală de contact și tensiunea medie de contact în
timpul alunecării sunt de importanță determinantă pentru o analiză corectă a frecării și uzării
în frecarea uscată sau limită și sunt stabilirea lor reprezintă un obiectiv major al cercetărilor
viitoare.
O descriere calitativă poate fi făcută pe baza caracteristicilor unui contact dintre un solid dur
și unul moale, pe parcursul punerii în mișcare cu alunecare (fig. 2.7).
 Fig. 2.7

Pot fi remarcate trei stadii ale procesului:

1. Contact static, forță tangențială mică;
2. Momentul dinaintea începerii mișcării relative, când forța tangențială ajunge la nivelul
maxim, asperitățile intră mai adânc în contact deoarece contactul are loc doar pe o față
a asperității;
3. Mișcare, forța tangențială este echivalentă forței de frecare în regim cinetic. Are loc o
ridicare (îndepărtare) a asperităților.

In concluzie:
1. Contactul dintre neregularități este afectat în mod deosebit de alunecare, iar primul
efect al alunecării este o ușoară îndepărtare a suprafețelor. Ca urmare, contactul real
se va realiza pe un număr micșorat de contacte între neregularități, față de situația
statică (fig. 2.8).
2. De asemenea, trebuie luat în considerare efectul particulelor rezultate din uzare.
Acestea tind să se grupeze formând zone mai largi de contact iar numărul
neregularităților în contact se va reduce. Efectul poate fi observat pe unele suprafețe
uzate care au o topologie dominată de platouri și văi extinse

Contact Material dur

superficial Contact
adânc

Material moale
Contact static

Extinderea
Suprafață Alunecare
deformației la
neîncărcată
contacte adânci

Contact cu alunecare
Fig.2.8
Diferențe structurale între contactul static și cel cu alunecare dintre suprafețe
Contactul static este caracterizat de o distribuție aleatoare a unor contacte pe zone extrem de
reduse. Acest model nu este valabil în cazul alunecării. Principala caracteristică a contactului
în alunecare este numărul mai mic de zone de contact, care au însă arii mai mari.
Se pare că în cazul contactului dintre suprafețe uscate în alunecare, fenomenul este determinat
de corpuri lamelare (formate din compactarea de particule rezultate din uzarea ambelor
materiale) . Zonele de contact nu au o poziție fixă, ele deplasându-se lent de-a lungul
suprafețelor. Reacțiunea cu frecare este rezultatul angajării în contact transversal al acestor
movilițe de pe suprafețele opuse (fig. 2.9).

Fig. 2.9

2.3. FRECAREA DE ALUNECARE

Legile frecării uscate

Da Vinci și Amonton au fost primii care au formulat patru legi empirice de bază pentru
studiul frecării. Acestea spun spun ceea ce cunoaștem acum ca legea fundamentală a frecării.
1. Există o dependență direct proporțională între forța tangențială de dinaintea alunecării și
forța normală, atunci când un corp este subiectul acțiunii unei forțe tangențiale în creștere.
2. În alunecare, forța tangențială (forță de frecare) este proporțională cu forța normală.
3. Forța de frecare nu depinde de aria aparentă de contact.
4. Forța de frecare nu depinde de viteza de alunecare.
Proporționalitatea dintre forțele de frecare și normală ( a condus la definirea
coeficientului de frecare static, respectiv, cinetic. Aceștia sunt, în general, considerați ca
propriețăți ale cuplurilor de materiale. Abordarea aceasta este simplistă deoarece aceștia sunt,
de fapt, dependenți și de temperatură, viteză de alunecare ți chiar de forța normală.
În prezent există un acord general că frecarea depinde de proprietățile suprafețelor neregulate
în contact.
Încă din studiile timpurii, s-a considerat că tensiunile de contact dintre neregularitățile
suprafețelor sunt deosebit de mari și conduc la deformări plastice.
Proporționalitatea dintre forța de frecare și forța normală, conform lui Amonton, rezultă din
faptul că forța de frecare este totodată proporțională cu aria reală de contact dintre corpuri.
Aria reală de contact este rezultatul deformării neregularităților în contact. Tensiunile de
strivire la nivelul acesta ajung la valoarea tensiunilor limită de curgere (02) ale materialului
mai slab (fig. 2.9).

Ft =Ffr N

Ffr
Ft i Ai
Fi

Presiune
nominală
(medie) de
Presiune reală de
contact
contact

02
Fig. 2.10

Aria reală de contact este suma ariilor locale în contact și va crește pe măsură ce va
crește sarcina normală dintre corpuri.
Presiunea de contact se ridică până la nivelul tensiunii limită de curgere a materialului mai
slab și va crea reacțiunile Fi care echilibrează forța normală.
(2.1)

Deci, aria reală de contact este proporțională cu sarcina normală.

(2.2)

Forța de frecare se opune forței tangențiale și este determinată de suma rezistențelor la

forfecare ale contactelor locale
 Ffr =  Fti = rf Ai = rf Ar. (2.3)

Aceasta este expresia matematică a legii lui Admonton. Prin înlocuirea ariei reale, relația
devine

, (2.4)

unde rf este tensiunea de rupere prin forfecare a materialului mai slab.
Din definirea coeficientului de frecare si (2.4) rezultă

, (2.5)

ceea ce exprimă legile 3 și 4 ale frecării (coeficientul de frecare nu depinde de aria aparentă
de contact și de viteza de alunecare), fiind dependent doar de materialele solidelor în contact.
Această demonstrație pornește de la o ipoteză incorectă. O mare parte din contactele
neregularităților are loc în domeniul de deformare elastică și nu plastică. Raportul dintre forța
normală și aria reală de contact (tensiune reală medie de strivire contact) este deosebit de
important, influențând determinant legile frecării și uzura.

Mecanismul de Stick-Slip (Lipire-Alunecare)

Diferența dintre coeficienții de frecare ‘static’ și ‘cinetic’ este arhi-cunoscută. În analiza
sistemelor dinamice, trecerea de la forța de frecare ‘statică’ la cea ‘cinetică’ crează o
discontinuitate.
De asemenea, pe baza contactului dintre suprafețele neregulate, poate fi asumată prezența
unor zone limitate de alunecare, chiar pe parcursul frecării statice.
Cu preponderență în cazul materialelor elastice, cu forțe de apăsare mici, în procesul de
frânare sau ca proces de alunecare elastică apar cicluri de trecere de la frecare statică la
frecare cinetică și invers, ciclurile repetându-se atât timp cât condițiile se mențin. Fenomenul
se numește stick-slip și este caracterizat de un zgomot specific unei alunecări cu vibrație.
Exemple: lagăre de translație cu bucșe de cauciuc la imprimante, lamelele ștergătoarelor de
parbriz, roțile punților rigide în curbă, cretă dură pe tablă uscată.
La cuple de translație, fenomenul constă într-o oscilație între următoarele stagii (fig. 2.10x):
1. În alunecare, datorită decelerării sau accelerării, distribuția presiunii pe suprafața de
contact a cuplei devine neuniformă
2. Pe porțiunea unde presiunea ajunge la valori mari, forțele de frecare locale cresc si
conduc la oprirea locală a mișcării (în condiții de frecare statică, forțele de frecare
locale devin și mai mari)
3. În zonele învecinate, unde există alunecare, are loc o deformare elastică ce determină
descărcarea sau chiar eliberarea contactului (chiar reducerea ariei porțiunii cu frecare
statică)
 4. Forța tangențială care susține deplasarea relativă este amplificată de forța de inerție
creată de oprirea bruscă a unei porțiuni a corpului în alunecare. Ea va ajunge să
învingă forțele de frecare statice din zona fără mișcare relativă
5. Porțiunea blocată va fi pusă în mișcare cu accelerare, deformațiile elastice se reduc și
se va ajunge la starea inițială

Fig. 2.10x
Ciclul se repetă pînă când elementele cuplei de translație intră în repaus relativ sau condițiile
de frecare se schimbă.
Fenomenul de stick-slip este caracterizat de faptul că vitezele relative locale nu rămân
apropiate de viteza medie relativă de alunecare. Vitezele locale de alunecare variază continuu
între momente de viteză mare și momente staționare sau cu viteze extrem de mici.
Fenomenul este determinat de modificarea coeficientului de frecare prin trecerea de la cinetic
la static, dar și de caracteristicile de vibrații ale sistemului. Reducerea sau eliminarea
fenomenului de stick-slip poate fi la fel de importantă ca reducerea coeficientului de frecare,
din cauza efectului distructiv al vibrațiilor produse.

2.4. FRECAREA DE ROSTOGOLIRE

În general este observat că la mișcarea de rostogolire a unui obiect cilindric sau sferic pe o
suprafață dură și relativ fină, rezistența la înaintare este extrem de redusă. De aceea, frecarea
de rostogolire este preferată în majoritatea aplicațiilor tehnice (rulmenți, transport rutier etc.)
Coeficientul de frecare de rostogolire este definit ca raportul între forța care se opune
deplasării și sarcina normală în contact (fig.2.11). Pentru suprafețe dure și fine, coeficientul de
frecare de rostogolire are valori uzuale în domeniul 0.01 ... 0.001. Forța de frecare de
rostogolire este echivalentă unei forțe tangențiale care se opune mișcării de rotație a corpului
de rostogolire, dar este, în realitate, doar o măsură a pierderilor de energie la rostogolire.
 Fig.2.11

În cazul materialelor moi, care aderă la suprafețele cu care vin în contact, coeficienții de
frecare de rostogolire sunt, în general, mai mari.
Următoarele fenomene trebuie asociate cu rostogolirea:
Ondularea este formarea de profile vălurite pe suprafețele de rostogolire, prin
contacte repetate.
Tracțiunea este abilitatea corpurilor de rostogolire de a susține o forță tangențială de
în timp ce se deplasează prin rostogolire cu rezistență neglijabilă la deplasare
(fig.2.13).
Tracțiunea face posibilă accelerarea sau frânarea, urcarea sau coborârea. Tracțiunea este o
formă de frecare utilă în deplasarea vehiculelor și nu trebuie confundată cu pierderile prin
frecare asociate coeficientului de frecare de rostogolire. Forța tangențială maximă (forța de
tracțiune la deplasarea vehiculelor pe roți) care poate fi transmisă de un contact cu rostogolire
este calculată ca produs al forței normale din contact cu asa-numitul coeficient de tracțiune
(de adeziune). Prin urmare, coeficientul de tracțiune este definit ca raportul dintre forța
tangențială maximă care poate fi transmisă de un contact cu rostogolire și forța normală și este
similar coeficientului de frecare statică. Coeficientul de tracțiune definește și rezistența la
alunecare a corpului în rostogolire asupra căruia acționează un moment de frânare (cazul
roților vehiculelor). Coeficientul de tracțiune ia valori între 0,1 și 1,0.
În general, în aplicațiile tehnice se urmărește maximizarea coeficientului de tracțiune și
minimizarea coeficientului de frecare de rostogolire.
 Fig.2.12

Coeficientul de frecare de rostogolire, pentru contactul rolă pe plan, are expresia

, (2.6)
unde α este un coeficient de material asocoiat cu histerezisul solidelor elastice, N este forța
normală, R este raza rolei și E12 este modulul global de elasticitate al cuplului de materiale în
contact. În cazul sferei pe plan, coeficientul de frecare de rostogolire este mai mic cu 20 ...
50%.
Presiunea maximă în contactul cilindru pe plan este

, (2.7)
unde l este lungimea liniei de contact.
Prin creșterea rigidității corpurilor (mărirea modulului E12), se micșorează coeficientul de
frecare de rostogolire, dar în același timp va crește presiunea de contact.
Principala pierdere prin frecarea de rostogolire este datorată micro-frecării de alunecare dintre
suprafețele de contact. O roată nu poate genera forță de tracțiune fără a creea și micro-
alunecare ca răspuns la forțele tangențiale din contact. Micro-alunecarea este o mișcare
extrem de limitată care apare pe o porțiune a contactului și nu pe toată zona de contact.
Conform teoriei clasice a cinematicii, în zona de contact se produce doar o mișcare pe direcție
normală. Dar cum niciun material nu este perfect rigid, deformarea elastică în zona de contact
va creea o pată de contact de formă circulară, dreptunghiulară sau eliptică, în funcție de forma
corpurilor de rostogolire.
Datorită deformării elastice, raza de rostogolire se reduce cu cantitate extrem de mică, dar asta
face ca viteza tangențială în interiorul contactului să fie ușor redusă și ca urmare să apară o
alunecare elastică. Alunecarea apare la marginea contactului, în timp ce la mijlocul
contactului suprafețele celor două corpuri sunt în repaus relativ (fig. 2.13).

Fig. 2.13
Când un corp de rostogolire (sferă sau rolă) susține tracțiune în creștere, micro-alunecarea se
amplifică prin extinderea zonei în care apare alunecarea. Când micro-alunecarea se extinde
până la întreaga zonă de contact, alături de rostogolire va apărea și alunecarea sferei sau rolei
pe plan.
Fenomenul este asemănător alunecării elastice de la transmisiile prin fricțiune (curele,
variatoare).
Forţele diferite din ramurile curelei – F1 în ramura activă şi F2 în ramura pasivă – determină
deformaţii diferite ale curelei şi anume mai mari în ramura activă şi mai mici în ramura pasivă
(fig.2.14).
La trecerea curelei peste roata conducătoare, aceasta trebuie să ajungă de la o alungire mai
mare la una mai mică, deci cureaua se contractă, punctele de pe curea deplasându-se cu o
viteză mai mică decât punctele corespunzătoare de pe roată. În acest fel, cureaua rămâne în
urmă la trecerea peste roata conducătoare, între roată şi curea producându-se o alunecare.
La trecerea curelei peste roata condusă, cureaua trebuie să ajungă de la o alungire mai mică la
una mai mare, ceea ce înseamnă că punctele de pe curea se deplasează mai repede decât cele
de pe roată, roata rămânând în urma curelei.
Datorită deformaţiilor elastice ale curelei (scurtări sau lungiri), în timpul înfăşurării pe roţile
de curea, se produce o alunecare între curea şi roţi, numită alunecare elastică. Alunecarea
elastică are loc numai pe o anumită zonă a suprafeţei de contact dintre curea şi roată. Unghiul
corespunzător zonei de alunecare se numeşte unghi de alunecare a, iar unghiul corespunzător
zonei în care nu are loc alunecare se numeşte unghi de repaus r (fig.2.14).

Fig. 2.14

Mărimea unghiului de alunecare a depinde de valoarea forţei utile Fu (dependentă de sarcina

transmisă, Mt1). Dacă forţa Fu creşte, unghiul activ (de alunecare) creşte şi el, astfel încât, la
un moment dat, a =  ( - unghiul de contact dintre curea şi roată), iar transmisia utilizează
întreaga capacitate portantă a curelei. În acest caz, forţa Fu are valoarea optimă. La valori mai
mari ale forţei Fu, se produce fenomenul de patinare a curelei pe roată.