3.

LUBRIFIANȚI

3.1. VÂSCOZITATEA ULEIURILOR

Vâscozitatea este parametrul care joacă rolul de bază în definirea în definirea lubrifianților
lichizi. Diferite uleiuri sunt caracterizate de diferite vâscozități. Vâscozitatea uleiurilor se
modifică cu temperatura, presiunea și viteza de forfecare iar grosimea filmului de ulei care
separă suprafețele cuplelor crește cu vâscozitatea uleiului.
La o primă vedere, pare că cu cât este mai vâscos uleiul, cu atât performanțele sale sunt mai
bune. Din păcate, alegerea uleiului după vâscozitate nu este deloc o treabă simplă.
Este general acceptat că vâscozitatea este mărimea care caracterizează frecările din lubrifiant.
Cu cât este mai mare vâscozitatea, cu atât mai multă putere se consumă pentru forfecarea
stratului de lubrifiant, sau pentru antrenarea lubrifiantului. Ca urmare, la creșterea vâscozității,
pierderile de putere cresc, se generează mai multă căldură iar creșterea temperaturii
suprafețelor poate conduce la deteriorarea lor mai rapidă.
În aplicațiile inginerești, vâscozitatea uleiului se alege pentru a obține performanțe maxime la
temperatura de funcționare. Din cauza puternicului efect al temperaturii asupra valorii
vâscozității, cunoașterea condițiilor de temperatură în funcționare este extrem de importantă.

Vâscozitatea dinamică
Fie două suprafețe separate de un film de fluid cu grosimea h, așa cum se prezintă în Figura
3.1. Forța tangențială F, necesară pentru a deplasa suprafața superioară este direct
proporțională cu aria A a suprafeței dintre corpuri și cu viteza relativă u.

Straturi foarte
de subțiri

Aria de
contact A

Fig. 3.1

Putem considera că filmul de fluid este format dintrun număr finit de straturi foarte subțiri
Dacă grosimea h a filmului de fluid crește, numărul de straturi (de aceeași grosime extrem de
mică) va crește. Ca urmare, menținând viteza relativă u, între două straturi succesive viteza
relativă de alunecare se va reduce. Deoarece un film mai gros de lubrifiant conține mai multe
straturi, va fi mai ușor de forfecat, deci rezistența la forfecare depinde invers proporțional cu
grosimea filmului de fluid. Dar rezistența la forfecare a filmului de lubrifiant este aceeași cu
forța de frecare fiind reacțiunea la forța tangențială.
Între acești parametrii se poate scrie o relație în care coeficientul de proporționalitate este
vâscozitatea dinamică , diferită în funcție de fiecare fluid în parte.
F = ·A ·u/h (3.1)
Ca urmare
 = (F/A) / (u/h)
sau
 =  / (u/h) (3.2)
în care:
 este vâscozitatea dinamică [Pas];
 este tensiunea de forfecare din fluid [Pa];
u/h este viteza de forfecare a filmului de lubrifiant [s-1].
Unitatea de măsură SI pentru vâscozitatea dinamică este Pascal-secundă [Pas]. Încă se mai
folosește ca unitate de măsură pentru vâscozitatea dinamică Poise [P] sau centipoise [cP].
Relația dintre Poise și Pascal-secundă este:
1 [P] = 100 [cP] = 0.1 [Pas]

Vâscozitatea cinematică
Vâscozitatea cinematică este definită ca raport între vâscozitatea dinamică și densitatea
fluidului:
 =  / (3.3)
în care:
 este vâscozitatea cinematică [m2/s];
 este vâscozitatea dinamică [Pas];
 este densitatea fluidului [kg/m3].
[m2/s] ete unitatea de măsură în SI. Încă este foarte utilizată unitatea de măsură Stoke [S] și
submultiplul centiStoke [cS].
1 [S] = 100 [cS] = 0.0001 [m2/s]

Densitatea uleiurilor este în domeniul 700 - 1200 [kg/m3] (0.7 - 1.2 [g/cm3]). Valoarea
considerată de referință pentru uleiuri minerale este de 850 [kg/m3] (0.85 [g/cm3] ). Deci,
pentru un ulei mineral ubișnuit se poate considera
Vâscozitate dinamică în [cP] = Vâscozitate cinematică în [cS] · 0.85 [g/cm3]
Relația este una uzuală deoarece, de multe ori vîscozitatea cinematică este cea măsurată, iar în
calcule avem nevoie de vâscozitatea dinamică.
VARIAȚIA VÂSCOZITĂȚII CU TEMPERATURA
Vâscozitatea are o variație extrem de puternică în raport cu temperatura. Creșterea de
temperatură determină o scădere rapidă a vâscozității. La temperatura ambiantă, o creștere cu
25°C a temperaturii poate provoca o reducere cu 80% a vâscozității. Vâscozitatea uleiului la
temperatura de funcționare este deosebit de importantă deoarece de ea depinde grosimea de
lubrifiant care separă suprafețele. Figura 3.2 prezintă variația vâscozității dinamice cu
temperatura, pentru un ulei proaspăt Castrol Edge 5W30. Chiar pentru același tip de ulei,
această dependență poate fi diferită chiar cu ±20%.

Fig. 3.2

Ecuații de dependență vâscozitate – temperatură

Reynolds:
, (3.4)
Relativ veche, precizie bună doar pentru domenii limitate de temperatură
Slotte:
, (3.5)

Precizie rezonabilă, utilă în analize numerice

Vogel
(3.6)
Precisă, utilă în calcule inginerești
În toate ecuațiile:
a, b, c - constante;
T – temperatura absolută [K].
Pentru deducerea ecuației Vogel, pentru fiecare ulei trebuie măsurată vâscozitatea la trei
temperaturi diferite, din rezolvarea unui sistem de ecuații cu trei necunoscute rezultând cele
trei constante. Ecuația se utilizează pentru a calcula vâscozitatea la orice temperatură sau,
dacă se impune vâscozitatea poate fi determinată temperatura la care se obține.
VARIAȚIA VÂSCOZITĂȚII CU PRESIUNEA
Vâscozitatea uleiurilor crește cu presiunea. Acest efect este chiar mai pronunțat decât al
temperaturii, dar numai la presiuni semnificativ mai mari decât presiunea atmosferică.
Influența presiunii asupra vâscozității trebuie luată în considerare în mod special în cazul
contactelor puternic încărcate, cum este cazul rulmenților și angrenajelor. Presiunea din aceste
contacte poate fi atât de ridicată încât lubrifiantul începe să se comporte mai curând ca un
solid decât ca un lichid.
Ecuația lui Barus este recomandată pentru definirea dependenței vâscozitate-presiune, pentru
valori moderate ale presiunii (apropiate de presiunea atmosferică) și pentru viteze de forfecare
mici. Aplicarea acestei ecuații la presiuni de peste 0,5 GPa conduce la erori mari.
p = 0 e α p (3.7)
unde:
p - vâscozitatea la presiunea p [Pas];
0 - vâscozitatea la presiunea atmosferică [Pas];
α coeficient presiune-vâscozitate [m2/N], după Wooster:
α= (0.6 + 0.965log100) 10-8 (4.8)
p presiunea de interes [Pa].
Este valabilă pentru majoritatea lubrifianților dar poate da erori foarte mari prin modificarea
conținutului uleiurilor și prezența anumitor aditivi în lubrifianți.
Există o mare diferență între comportamentul uleiurilor parafinice față de al uleiurilor
aromatice. Coeficientul presiune-vâscozitate α ia valori 1,5 – 2,4 ·10-8 [m2/N] pentru uleiuri
parafinice, respectiv 2,5 – 3,5 ·10-8 [m2/N] pentru uleiuri aromatice.
Coeficientul presiune-vâscozitate α scade cu creșterea temperaturii, chiar la 80°C se observă
efectul.

VARIAȚIA VÂSCOZITĂȚII CU VITEZA DE FORFECARE

În general, se consideră că vâscozitatea este independentă de viteza de forfecare u/h. Astfel,
tensiunea de forfecare este direct proporțională cu viteza de forfecare a straturilor de fluid
(fig. 3.3). Fluidele care respectă acest fapt se numesc Newtoniene.
Tensiune de forfecare

Viteza de forfecare

Fig. 3.3
Pentru uleiurile minerale independența vâscozității de viteza de forfecare este valabilă, de
obicei, până la viteze de forfecare 105- 106 [s-1]. La viteze de forfecare mai mari, întâlnite
frecvent în aplicații inginerești, uleiurile tind să se comporte ca fluide ne-newtoniene.
Principalele două tipuri de comportamente ne-newtoniene, întâlnite în inginerie sunt cel
pseudoplastic și cel thixotropic.

Comportamentul pseudoplastic
Fenomenul caracteristic fluidelor pseudoplastice este acela de fluidizare (scădere de
vâscozitate) odată cu creșterea vitezei de forfecare a straturilor (fig. 3.4).

Unsoare
consistentă
Vâscozitate cinematică

Pseudoplastic

Viteza de forfecare

Fig. 3.4

În procesul de forfecare a straturilor de lubrifiant, moleculele lungi, distribuite, în mod normal

aleator (dezordonat), tind să se alinieze determinând reducerea de rezistență la forfecare, deci
reducerea vâscozității aparente (valabil și la emulsii).
Procesul este, de obicei, reversibil.
Fenomenul este destul de comun uleiurilor multigrad (fig. 3.6).
Tensiune de forfecare

Viteză de forfecare

Fig. 3.5
Un fenomen mai rar, opus celui pseudoplastic este comportamentul dilatant. Fluidele dilalante
sunt, în general, suspensii cu conținut de pulbere. Comportamentul dilatant este caracterizat
de creșterea vâscozității cu creșterea vitezei de forfecare. Se datorează reorganizării
particuleleor solide din suspensie. La creșterea vitezei de forfecare particulele cele mai
apropiate de suprafața în deplasare formează un bloc eliberând lichidul dintre ele. Rezultatul
este o solidificare locală. Exemple sunt suspensiile de lichid cu amidon sau nisipul fin ud.
Vâscozitate cinematică

Viteza de forfecare
Fig. 3.6
Comportamentul thixotropic
Este definit ca comportament thixotropic, pierderea de vâscozitate odată cu menținerea unei
viteze de forfecare a stratului de lubrifiant pentru o perioadă de timp (fig. 3.7). Principala
explicație este distrugerea progresivă, în timp, a structurii lubrifiantului. Se tinde spre un
echilibru între viteza de distrugere și viteza de refacere a structurii, moment în care
vâscozitatea se stabilizează.
Fenomenul este în unele cazuri reversibil, dar pierderea permanentă de vâscozitate poate fi
posibilă.
Vâscozitate aparentă

Timp

Fig. 3.7
 3.2. MĂSURAREA VÂSCOZITĂȚII
Vâscozimetre capilare – pentru fluide cu efecte ne-newtoniene neglijabile
Vâscozimetre de rotație – pentru fluide cu efecte ne-newtoniene importante
Unele pot evidenția și influența temperaturii.

Vâscozimetrul con pe plan

Vâscozimetrul con (disc) pe plan utilizează un disc conic cu vârf teșit plasat față de un plan
astfel încât punctul de vârf al suprafeței conice să se afle pe plan. Unghiul α (fig. 3.8) este de
1...3°. Spațiul ese umplut cu ulei. Se rotește fie conul fie planul cu o viteză unghiulară
constantă, asigurând o viteză de forfecare constantă în tot filmul de ulei. Din valoarea
măsurată a momentului rezistent (din forfecarea filmului de lubrifiant) rezultă vâscozitatea
dinamică a lubrifiantului.

Senzor de
torsiune

Fluid
Disc conic

Placă

Fig. 3.8

3.3. CLASIFICAREA ULEIURILOR DUPĂ VÂSCOZITATE

Principalele două clasificări ale uleiurilor au în vedere vâscozitatea:
SAE (Society of Automotive Engineers),
ISO (International Organization for Standardization).

Clasificarea de vâscozitate SAE

Conform SAE există 11 tipuri de ulei de motor și 7 tipuri de ulei de transmisie. Tabelul 3.1
prezintă uleiurile de motor SAE.
Valorile măsurate la 100°C corespund temperaturii de funcționare în motor. Uleiurile fără W
în simbol sunt numite uleiuri monograd. Uleiurile cu W în simbol sunt numite multigrad (W
vine de la iarnă – winter). Uleiurile multigrad sunt uleiuri destinate operării și la temperaturi
scăzute (pornire pe timp de iarnă) și sunt aditivate pentru reducerea vâscozității la temperaturi
negative. Temperatura negativă de referință la care se măsoară vâscozitatea este de 18°C.
De exemplu, SAE 20W/50 are vâscozitatea SAE 20 la -18°C și vâscozitatea SAE 50 la 100°C
(fig. 3.9).
Uleiurile multigrad, de obicei suferă de un comportament pseudoplastic (vâscozitatea scade
cu creșterea vitezei de forfecare) din cauza aditivilor polimerici.
Table 3.1 SAE - uleiuri de motor

Fig. 3.9

Clasificarea SAE pentru uleiurile de transmisie este similară celei pentru uleiuri de motor.
Singura diferență este că pentru clasificarea uleiurilor de iarnă se utilizează temperatura la
care uleiul ajunge la vâscozitatea de 150000 cP. Aceasta este considerată vâscozitatea maximă
la care un ulei poate fi utilizat la angrenaje. Clasificarea permite, de asemenea, definirea de
uleiuri multigrad.
Tabelul 3.2 SAE - Uleiuri de transmisie

3.4. ULEIURI MINERALE

Uleiurile minerale se obţin prin rafinarea fracţiunilor lubrifiante (cele cu densitatea cea mai
mare) extrase din ţiţeiuri şi apoi se adaugă aditivi în proporţie de 2…20%, în scopul
ameliorării proprietăţilor acestora.
Costul uleiurilor minerale este relativ mic și chiar dacă dezvoltarea uleiurilor sintetice, a
polimerilor rezistenți la uzare sau a lubrifianților solizi, a luat amploare, utilizarea uleiurilor
minerale este în continuare o certitudine în foarte multe domenii ale industriei.
Structura uleiurilor este una extrem de complexă. Conținutul uleiurilor minerale are la bază
diferite molecule formate din hidrogen și carbon (hidrocarburi) cu aproximativ 30 de atomi de
carbon. Structura fiecărei molecule este formată din unul sau mai multe lanțuri alifatice
(liniare) cu sau fără lanțuri ciclice (circulare), toate legate împreună.
Sunt 3 forme de bază ale moleculelor de uleiuri minerale (fig. 3.10):
parafinice liniare (fig. 3.10, a) sau ramificate (fig. 3.10, b),
naftenice (fig. 3.10, c),
aromatice (fig. 3.10, d).

Fig. 3.10
În orice ulei mineral, se găsesc, toate aceste forme de molecule, în diverse procente. Uleiurile
minerale se denumesc după forma moleculelor majoritare.
Alte elemente sunt, de asemenea, prezente natural sau adăugate artificial în conținutul
uleiurilor minerale.
Conținutul de sulf
Conținutul de sulf al uleiurilor minerale variază în funcție de sursa țițeiului și de procesul de
rafinare. Mici cantități de sulf sunt dorite pentru mai bune proprietăți de ungere și antioxidare.
Este demonstrat că un conținut între 0,1% și 1% sulf asigură reducerea uzării.
Vâscozitate
Uleiurile minerale se clasifică după vâscozitate, care depinde în principal de nivelul de
rafinare a fracțiunilor grele din țiței. Cu cât sunt mai rafinate, cu atât sunt mai puțin vâscoase.
Pentru uleiurile minerale obișnuite, vâscozitatea cinematică la temperatura de funcționare este
de 5 ... 700 cS. De exemplu, vâscozitatea cinematică a unui ulei de motor la 100°C este de 30
... 300 cS.

Uleiurile minerale au câteva deficiențe majore:

Oxidare, amplificată de temperaturile ridicate;
Ardere sau chiar explozie, în prezența unor agenți de oxidare;
Pierdere de vâscozitate la temperaturi ridicate;
Solidificare la temperaturi joase.
Pentru atenuarea acestor defecte, uleiurile minerale se aditivează.
O altă cale este dezvoltarea de lubrifianți sintetici, cu proprietăți îmbunătățite.

3.5. ADITIVII ULEIURILOR MINERALE

Aditivii sunt elemente chimice, aproape întotdeauna arganice sau metalo-organice, care
adăugate uleiurilor minerale în cantități de câteva procente, îmbunătățesc capacitatea de
ungere și durabilitatea uleiului.
Principalele destinații ale aditivilor:
· îmbunătățirea caracteristicilor de frecare și rezistență la uzare, asigurând formarea de straturi
limită sau elemente specifice presiunilor extreme,
· îmbunătățirea rezistenței la oxidare,
· asigurarea de proprietăți anticorozive,
· controlul contaminării cu particule de reacție sau din uzare,
· atenuarea scăderii excesive a vâscozității la temperaturi înalte,
· îmbunătățirea caracteristicilor de spălare a suprafețelor,
· coborârea punctului de congelare,
· inhibarea producerii de spumă.
Aditivi de îmbunătățire a caracteristicilor de frecare și rezistență la uzare
Acești aditivi controlează capacitatea lubrifiantului de a adera la suprafețe (onctuozitate)
pentru a forma straturi limită. Se mai numesc modificatori de frecare (Friction Modifiers)
deoarece, în multe cazuri, se utilizează și pentru a preveni fenomenul de slip-stick.
Sunt de mai multe tipuri tipuri:
De adsorbție (fizisorbție) - în majoritate, acizi grași sau derivați ai acizilor grași. Cu
ajutorul radicalului de la un capăt al moleculei aceștia aderă la suprafețe prin așa-
numitul mecanism de adsorbție, în general eficient la temperaturi mici și sarcini medii
sau mari.
De chemosorbție - stratul chemosorbit este mai rezistent decăt cel adsorbit și este
uneori favorizat de temperaturi ridicate. Se utilizează, de regulă la sarcini moderate.
De presiune extremă (EP) – reacționează cu metalul suprafețelor în condiții de sarcini
mari, temperaturi mari.

Aditivi de îmbunătățire a rezistenței la oxidare

Uleiurile minerale se oxidează, inevitabil, cauzând creșteri semnificative de frecare și uzare
care afectează performanțele mașinilor.
Oxidarea este favorizată de temperaturile ridicate de funcționare.
Principalul efect al oxidării este creșterea graduală a vâscozității și a acidității uleiului. Acest
efect este evidențiat (fig. 3.11) de variația în timp a vâscozității și a acidității uleiului
(indicelui de aciditate).
Indicele de aciditate, mg KOH/g

Creștere de vâscozitate, %

Timp de utilizare, ore

Fig. 3.11
Aciditatea ridicată a uleiului determină coroziunea suprafețelor cu care vine în contact.
Principalele afectate sunt aliajele cu Pb, Cu, Cd din componența rulmenților (la colivii) sau
motoarelor cu ardere internă, dar și cauciucul din componența elementelor de etanșare.
Cei mai mulți lubrifianți conțin aditivi artificiali anti-oxidanți care întârzie instalarea oxidării
severe, dar pot conține și astfel de substanțe pe cale naturală.
Anti-oxidanții se clasifică în 3 categorii:
· dezactivatori de metal,
· inhibitori de dezvoltare,
· peroxizi de descompunere.

3.6. ULEIURI SINTETICE

Uleiurile sintetice sunt grupate în trei cateorii:

Hidrocarburi sintetice, care copiază structura uleiurilor minerale, fiind similare ca preț
cu uleiurile minerale, dar oferă performanțe superioare;
Hidrocarburi siliconice (silicon) destinate funcționării la temperaturi extreme și în
condiții de vacum (presiune 0) fără să ofere condiții de ungere limită sau de presiune
extremă. Sunt relativ scumpe;
Organohalogeni, pentru o eficiență bună de ungere limită și de presiune extremă, cu
rezistență bună la temperaturi extreme și agenți chimici, de asemenea scumpe.

3.7. UNSORI CONSISTENTE

Unsorile consistente nu sunt uleiuri foarte vâscoase. Ele sunt amestecuri de uleiuri cu agenți
de îngroșare. Agenții de îngroșare se dispersează în ulei pentru a produce un gel sau structură
coloidală stabilă. Deci, unsorile consistente ne oferă proprietățile uleiurilor, întro structură
semi-solidă. Deoarece uleiul nu este lăsat să curgă, unsorile oferă o ungere semi-permanentă.
Datorită acestei proprietăți, unsorile sunt utilizate pe scară largă, în ciuda performanțelor
limitate. Se utilizează pentru ungere în aplicații care necesită întreținere redusă, soluții
constructive simplificate, dar și pentru proprietatea de protecție anticorozivă a suprafețelor.
Se întâlnesc la ungerea rulmenților, a unor lagăre cu alunecare sau chiar a unor angrenaje, de
cele mai multe ori umplând spațiul închis în care are loc alunecarea sau rostogolirea. Este o
soluție recomandată pentru cuple de frecare greu accesibile, unde unsoarea consistentă își
îndeplinește rolul pentru perioade mari de timp (luni sau chiar ani), fără a fi necesară vreo
întreținere
Proprietățile de ungere ale unsorilor consistente sunt inferioare uleiurilor minerale, cu
excepția vitezelor de alunecare mici și foarte mici, unde unele unsori pot fi recomandate.
Unsorile consistente se confruntă cu o problemă specifică: menținerea stării semi-solide la
temperaturi ridicate. Dacă unsoarea se lichefiază (devine fluidă) ea va părăsi zona contactului
cu frecare și nu își va mai îndeplini rolul. Deoarece, spre deosebire de ulei, unsoarea nu este
capabilă să îndepărteze căldura prin convecție. Ingeneral, la viteze mari de alunecare, căldura
degajată în cupla de frecare, fără să fie transferată, va determina creșterea temperaturii
suprafețelor, unsoarea în contact se lichefiază și eficiența ungerii va scădea drastic. De aceea,
la viteze mari, uleiurile minerale sunt mai indicate pentru ungere.
Durata de viață a unsorii consistente este, în general, determinată de pierderea stării de
agregare semi-solidă, fie prin lichefiere, fie prin solidificare (pierderea uleiului).

Agenții de îngroșare
Principalele caracteristici ale unsorilor consistente depind de agentul de îngroșare utilizat. De
exemplu, dacă agentul de îngroșare rezistă la temperaturi ridicate, unsoarea este recomandată
la temperaturi ridicate.
Prin urmare, unsorile consistente sunt clasificate după tipul agentului de îngroșare utilizat,
rezultând două clase de unsori consistente: pe bază de săpun și fără săpun.
Unsorile pe bază de săpun sunt cele mai întâlnite. Cele mai utilizate săpunuri sunt pe baza
unor metale sau nemetale (bariu, calciu, aluminiu, litiu, sodiu) care pot reacționa cu acizii
grași prezenți în uleiuri minerale sau sintetice.
Unsorile fără săpun se bazează pe agenți de îngroșare organici sau anorganici, în general
sintetici. Agenții de îngroșare anorganici se prezintă sub forma unor pulberi fine, poroase,
capabile să absoarbă ulei. Un exemplu uzual sunt argilele de tipul bentonitei. Pentru o
dispersie bună a pulberii în ulei se utilizează aditivi specifici. Unsorile fără săpun, nu au punct
de lichefiere, deci temperatura maximă de funcționare depinde doar de rezistența la oxidare a
uleiului de bază.

Aditivi
Aditivii utilizați la unsori consistente sunt similari celor de la uleiuri. Unii dintre ei acționează
asupra agenților de îngroșare, alții asupra uleiurilor. Cele mai importante tipuri de aditivi sunt
prezentate în continuare.
Anti-oxidanții trebuie să fie aleși corespunzător fiecărei unsori în parte. Principalele lor roluri
este de a menține proprietățile unsorii pe perioada depozitării, de a prelungi durata de viață a
unsorii, în special la aplicații cu temperaturi ridicate de funcționare.
Inhibitorii de coroziune sau rugină sunt adăugați pentru anula sau atenua corozivitatea
unsorii în condițiile de operare. Termenul de inhibitor de coroziune se utilizează pentru
substanțele cu rolul de a proteja metale neferoase (chiar cele din săpunuri) împotriva
coroziunii, iar termenul de inhibitor de rugină se referă la protejarea suprafețelor metalice,
chiar împotriva umezelii din mediul înconjurător. Sunt aditivi care intră obișnuit în
componența unsorilor cu destinație generală.
Aditivii de onctuozitate, similari celor de adsorbție sau chemosorbție de la uleiuri, sunt
destinați îmbunătățirii adeziunii unsorii cu suprafețele. Se utilizează în special la ungerea
angrenajelor deschise.
Aditivii de presiune extremă (EP) similari celor de la uleiuri, măresc capacitatea de preluare a
sarcinilor ridicate (la unsorile pentru rulmenți și angrenaje).
Mecanismul ungerii cu unsoare consistentă
În general, se consideră că unsoarea consistentă s comportă ca un rezervor de ulei cu o
structură de tip burete. Treptat, molecule din uleiul reținut de structura unsorii sunt eliberate
pe suprafețe.
Se pare că și agentul de îngroșare participă alături de ulei la ungere, iar unsoarea în totalitate
este un lubrifiant eficient.
Practic, o mare cantitate de unsoare este plasată întrun spațiu din jurul sau din zona aproopiată
suprafețelor de lubrifiat. De fapt o foarte mică parte din unsoare este necesară. Surplusul are
rolul de a etanșa spațiul și de a menține volumul util de unsoare pe suprafețe.
De asemenea, surplusul are rolul unui rezervor din care se re-alimentează suprafețele
funcționale. Se poate aprecia că se parcurg o serie de etape în procesul de ungere cu unsoare
consistentă:
Pe măsură ce grosimea stratului lubrifiant scade (ungerea se înrăutățește), se produce o
ușoară creștere a căldurii degajate în zonă;
Creșterea de temperatură a zonei din imediata apropiere a suprafețelor de frecare face
ca unsoarea să se dilate și să se înmoaie;
Astfel mai multă unsoare este antrenată între suprafețe.

Caracteristicile unsorilor consistente

Pentru toate aceste caracteristici, există o definire precisă și proceduri standardizate de
măsurare.

Consistența
Consistența este o măsură a rezistenței la forfecare a unsorii și este definită prin valoarea unui
prag de curgere. Acesta reprezintă valoarea tensiunii tangențiale la care apare curgerea
unsorii. Pentru tensiuni mai mici decât pragul de curgere, unsoarea se comportă ca un corp
solid şi apare posibilitatea existenţei unei zone stagnate şi a unor filme de unsori portante
static pe suprafețe de alunecare sau rostogolire.

Stabilitatea în timp
Consistența unsorii se schimbă din cauza forfecării continui a straturilor. Acest lucru mecanic
distruge fibrele de săpun și degradează unsoarea în timp. Din cauza oxidării, în timp, unsoarea
își pierde proprietățile chiar în absența mișcării (îmbătrânire).

Punctul de picurare
Punctul de picurare este definit prin temperatura la care unsoarea trece din starea semi-solidă
în cea lichidă, măsurată în anumite condiții. Punctul de picurare oferă informații despre
temperatura maximă de funcționare a unsorii consistente.