Dreptul mediului-Principiul conservării

Ordonanţa de urgenţă nr.195/2005 privind protecţia mediului (aprobată prin Legea

nr.265/2006) a reformulat sistemul principiilor dreptului românesc al mediului prin
preluarea formulărilor existente în reglementările juridice comunitare. Având în
vedere locul şi rolul prevăzute în dreptul comunitar ale acestei problematici, se poate
aprecia că noul act normativ înregistrează unele regrese în raport cu Legea
nr.137/1995, chiar dacă păstrează aceiaşi concepţie generală asupra acestei
instituţii juridice fundamentale. Astfel, O.U.G. nr.195/2005 distinge între, pe de o
parte, principii şi elemente strategice (înţelese ca având aceleaşi funcţii şi
semnificaţii generale), iar pe de alta modalităţile de implementare a lor.
Statutul mediului, de patrimoniu comun al umanităţii, ce trebuie conservat spre
binele generaţiei prezente şi transmis în bună stare generaţiilor viitoare, face ca
protejarea sa să constituie o problemă de interes general, atât din perspectiva
individuală, cât şi din cea colectivă: comunităţi, popoare şi state. Caracterul de
„interes general planetar“ al protecţiei mediului, larg recunoscut la nivel mondial, a
fost considerat de către unii 40 autori drept un „concept primordial“ reflectat de toate
principiile dreptului mediului.
Din perspectiva contextului sociojuridic şi a implicaţiilor sale instituţional-legislative,
apreciem că valoarea excepţională pe care o reprezintă mediul pentru viaţă în
general şi pentru specia umană în special impune considerarea protecţiei sale ca
interes general sociouman drept un principiu esenţial, dominant al dreptului mediului,
care determină finalităţile celorlalte principii generale şi ale reglementărilor
componente. În plan mondial, acest principiu se exprimă ca „interes general al
umanităţii“, protecţia mediului planetar interesând omenirea ca specie.
La nivel naţional, indiferent de calificarea conferită, realizarea sa cunoaşte două
modalităţi (concepţii) practice de afirmare. Prima este cea care consideră că, în
virtutea interesului general pe care îl poartă, protecţia mediului trebuie să constituie
o responsabilitate în primul rând publică a statului. Ca atare, realizarea sa
presupune edictarea de reglementări legale stricte şi precise, un control public
accentuat (prin intermediul serviciilor publice specializate) şi un contencios bine
structurat. A doua recunoaşte importanţa şi interesul general al protecţiei mediului,
dar consideră că realizarea sa are loc cel mai bine în cadrul şi prin mecanismele
proprii economiei de piaţă.
Referitor la legislaţia românească, Constituţia din 1991 se referă în mod indirect la
acest principiu atunci când stabileşte obligaţia statului de a exploata resursele
naturale „în concordanţă cu interesul naţional” (art. 134, alin. 2, lit. d).
Principiul conservării
Obiectiv fundamental al problematicii protecţiei mediului, conservarea urmăreşte să
menţină un nivel durabil al resurselor ecologice. Aceasta presupune în acest sens un
management adecvat al resurselor renovabile şi o atenţie deosebită utilizării
resurselor nerenovabile. Potrivit Strategiei mondiale de conservare a UICN (1980),
conservarea presupune: menţinerea proceselor ecologice esenţiale şi a sistemelor
care reprezintă suportul vieţii; prezervarea diversităţii genetice; realizarea utilizării
durabile a speciilor şi ecosistemelor. La rândul său, Strategia europeană de
conservare adoptată în cadrul Consiliului Europei (1990) îşi propune ca scop să
promoveze respectarea naturii pentru ceea ce este, şi nu pentru ceea ce aşteptăm
de la ea, respectiv satisfacerea nevoilor şi aspiraţiilor legitime ale cetăţenilor. În
cadrul politicilor de mediu trebuie să se acorde preferinţă strategiilor preventive şi
active, mai degrabă decât celor corective şi reactive. Aşadar, într-o accepţiune
generală, conservarea presupune menţinerea nivelurilor cantitative şi calitative
durabile ale resurselor mediului. Ea nu vizează în general calitatea mediului, ci
numai menţinerea condiţiilor minimale necesare pentru existenţa resurselor
permanente.
În textele juridice mai recente, conservarea este completată şi chiar înlocuită cu
referirile la conceptul de „dezvoltare durabilă“, înţeles ca asigurare a productivităţii
continue a resurselor naturale exploatabile şi prezervare a speciilor faunei şi florei.
Prevăzut expres în art. 3, lit. c din Legea protecţiei mediului, este formulat drept
„principiul conservării biodiversităţii şi a ecosistemelor specifice cadrului biogeografic
natural“. Totodată, potrivit art. 134 (2), lit. e din Constituţie, statul trebuie să asigure,
printre altele, şi „refacerea şi ocrotirea mediului înconjurător, precum şi menţinerea
echilibrului ecologic“. În concepţia legii româneşti (nr. 137/1995), lato sensu,
conservarea semnifică protecţia ecosistemelor, conservarea biodiversităţii şi
gospodărirea durabilă a resurselor naturale. În acelaşi timp, conservarea trebuie
privită în mod conjugat cu „elemente strategice“ precum utilizarea durabilă,
menţinerea, ameliorarea calităţii mediului şi reconstrucţia zonelor deteriorate.
Suntem în prezenţa unei accepţiuni în consens cu documentele internaţionale.
Principiul este aplicabil mai ales în privinţa protecţiei resurselor naturale şi
conservării biodiversităţii, implicând, printre altele, crearea de arii protejate şi
proclamarea de monumente ale naturii. Potrivit art. 34, alin. 2 din Legea nr.
137/1995, protejarea unor specii şi organisme rare ameninţate cu dispariţia,
conservarea biodiversităţii şi instituirea de arii protejate sunt prioritare în raport cu
alte interese.
Legea-cadru privind regimul ariilor naturale protejate, respectiv O.U.G. nr. 57/2007
privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei și
faunei sălbatice aprobată prin Legea nr. 49/2011, completează noțiunile, definind în
art. 4:
● conservare - ansamblul de măsuri care se pun în aplicare pentru menținerea sau
refacerea habitatelor naturale și a populațiilor de specii de faună şi floră sălbatice,
într-o stare favorabilă
● reconstrucție ecologică - refacerea ecosistemelor naturale fundamentale și
menținerea sau refacerea ecosistemelor conform obiectivelor ariei naturale protejate;
(pct. 33) Așadar, ocrotirea și refacerea mediului alături de menținerea echilibrului
ecologic sunt intrinsec legate de ocrotirea și conservarea ecosistemelor naturale prin
instituirea unui regim special de protecție sub forma ariilor naturale protejate. Din
acest motiv, instituirea regimului de arie naturală protejată este prioritară în raport cu
orice alte obiective (conf. art. 6 din Legea-cadru privind regimul ariilor naturale
protejate), regimul de protecție fiind stabilit indiferent de destinația terenului și de
deținător, respectarea acestuia fiind obligatorie.
● asigurarea securității, sănătății oamenilor și animalelor;
● prevenirea unor catastrofe naturale.
Asupra categoriilor de arii naturale protejate din România, reținem următoarea
ierarhizare sistematică, în considerarea tipologiei acestora: (1) de interes național:
rezervații științifice, parcuri naționale, monumente ale naturii, rezervații naturale,
parcuri naturale; (2) de interes internațional: situri naturale ale patrimoniului natural
universal, geoparcuri, zone umede de importanță internațională, rezervații ale
biosferei; (3) de interes comunitar sau situri Natura 2000: situri de importanță
comunitară, arii speciale de conservare, arii de protecție specială avifaunistică; (4)
de interes județean sau local: stabilite numai pe domeniul public sau privat al
unităților administrativ-teritoriale.
Cu privire la date, astfel cum este confirmat și prin Strategia Națională pentru
Conservarea Biodiversității – revizuită 2018, suprafața acoperită cu arii naturale
protejate este de 22,68% din teritoriul terestru al țării, însă la aceasta se adaugă și
arii marine din zona românească a Mării Negrii. Totodată, ariile naturale protejate
desemnate la nivel național depășesc numărul de 1500, însă reținem faptul că
acestea se suprapun în marea lor majoritate, respectiv pe aceiași suprafață este
instituit regim de protecție atât pentru speciile și habitatele de interes comunitar (prin
siturile Natura 2000), cât și pentru protejarea unor elemente de floră și faună de
interes conservativ deosebit la nivel național (prin parcuri, rezervații și monumente
ale naturii), iar în unele cazuri acestea cuprind și zone de habitat natural cu
diversitate biologică specifică de importantă internațională). Exemple în acest sens
sunt Rezervația Biosferei Delta Dunării, Parcul National Retezat sau Parcul National
Munții Rodnei.
JURISPRUDENŢĂ
Exista două studii de caz soluționate de Curtea Europeană de Justiție a Uniunii
Europene
1. Comisia Europeană/Republica Polonă – Cauza C-441/17 (neîndeplinirea
obligațiilor unui stat membru cu privire la demararea unui „plan sau proiect care nu
este necesar în mod direct pentru gestionarea sitului, dar care ar putea afecta în
mod semnificativ acest sit” pe suprafața sitului Natura 2000 „Puszcza Białowieska”)
Părțile
Reclamantă: Comisia Europeană (reprezentanți: C. Hermes, H. Krämer, K.
Herrmann și E. Kružíková)
Pârâtă: Republica Polonă (reprezentanți: M. J. Szyszko, ministrul mediului, de B.
Majczyna și de D. Krawczyk, agenți, asistați de K. Tomaszewski, ekspert)
Dispozitivul
Republica Polonă nu și-a îndeplinit obligațiile care îi revin:
- în temeiul articolului 6 alineatul (3) din Directiva 92/43/CEE a Consiliului din 21 mai
1992 privind conservarea habitatelor naturale și a speciilor de faună și floră
sălbatică, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2013/17/UE a Consiliului din 13
mai 2013, întrucât a adoptat o anexă la planul de gestionare forestieră a districtului
forestier Białowieża fără a se asigura că această anexă nu urma să aducă atingere
integrității sitului de importanță comunitară și ariei de protecție specială PLC200004
Puszcza Białowieska;
- în temeiul articolului 6 alineatul (1) din Directiva 92/43, astfel cum a fost modificată
prin Directiva 2013/17, precum și al articolului 4 alineatele (1) și (2) din Directiva
2009/147/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 30 noiembrie 2009
privind conservarea păsărilor sălbatice, astfel cum a fost modificată prin Directiva
2013/17, întrucât a omis să adopte măsurile de conservare necesare în conformitate
cu necesitățile ecologice ale tipurilor de habitate naturale care figurează în anexa I la
Directiva 92/43, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2013/17, și ale speciilor
care figurează în anexa II la această directivă, precum și ale speciilor de păsări
menționate în anexa I la Directiva 2009/147, astfel cum a fost modificată prin
Directiva 2013/17, și ale speciilor migratoare care nu sunt cuprinse în anexa
menționată și care apar în mod regulat, pentru care au fost desemnate situl de
importanță comunitară și aria de protecție specială.
- în temeiul articolului 12 alineatul (1) literele (a) și (d) din Directiva 92/43, astfel cum
a fost modificată prin Directiva 2013/17, întrucât a omis să asigure o protecție strictă
a coleopterelor saproxilice, și anume gândacul curcubeu al pinului (Buprestis
splendens), gândacul de scoarță roșu (Cucuius cinnaberinus), Phryganophilus
ruficollis și Pytho kolwensis, menționate în anexa IV la această directivă, cu alte
cuvinte întrucât nu a interzis uciderea deliberată sau perturbarea acestora ori
deteriorarea sau distrugerea ariilor lor de reproducere în districtul forestier
Białowieża, și
- în temeiul articolului 5 literele (b) și (d) din Directiva 2009/147, astfel cum a fost
modificată prin Directiva 2013/17, întrucât a omis să asigure protecția speciilor de
păsări menționate la articolul 1 din această directivă, în special a cucuvelei pitice
(Glaucidium passerinum), a minuniței (Aegolius funereus), a ciocănitorii cu spate alb
(Dendrocopos leucotos) și a ciocănitorii de munte (Picoides tridactylus), cu alte
cuvinte întrucât nu s-a asigurat ca aceste specii să nu fie ucise sau perturbate în
perioada de reproducere și de maturizare și să nu aibă loc distrugerea sau
producerea de daune în mod deliberat asupra cuiburilor sau a ouălor sau eliminarea
acestora în districtul forestier Białowieża.
Decizia instantei a fost obligarea la plata cheltuielilor de judecată a Republicii
Polone.
2. Hotărârea Curții (Camera a doua) din 26 aprilie 2018 – Comisia
Europeană/Republica Bulgaria (Cauza C-97/17)
(Neîndeplinirea obligațiilor de către un stat membru – Protecția naturii – Directiva
2009/147/CE – Conservarea păsărilor sălbatice – Arie de protecție specială (APS) –
Clasificarea ca APS a teritoriilor celor mai adecvate ca număr și suprafață pentru
conservarea speciilor de păsări menționate în anexa I la Directiva 2009/147 – Arie
importantă pentru conservarea păsărilor (AICP) – AICP Rila – Clasificarea unei părți
din AICP Rila ca APS)
Părțile
Reclamantă: Comisia Europeană (reprezentanți: P. Mihaylova și C. Hermes, agenți)
Pârâtă: Republica Bulgaria (reprezentanți: E. Petranova și L. Zaharieva, agenți)
Dispozitivul
Întrucât a omis să includă în întregime aria importantă pentru conservarea păsărilor
care cuprinde masivul Rila ca arie de protecție specială, Republica Bulgaria nu a
clasificat teritoriile cele mai adecvate ca număr și suprafață pentru conservarea
speciilor menționate în anexa I la Directiva 2009/147/CE a Parlamentului European
și a Consiliului din 30 noiembrie 2009 privind conservarea păsărilor sălbatice, astfel
încât acest stat membru nu și a îndeplinit obligațiile care îi revin în temeiul articolului
4 alineatul (1) din directiva menționată.
Republica Bulgaria a fost de asemenea obligata la plata cheltuielilor de judecată.

Bibliografie
Mircea Duţu, Tratat de Dreptul Mediului, ediţia 3, ed. CH Beck, Bucureşti
Lockwood Michael, Graeme L. Worboys, Kothari Ashish, IUCN „Managing Protected
Areas – A global guide”, Cromwell Press, Trowbridge
sursa: http://mdrap.ro/dezvoltare-teritoriala/amenajarea-teritoriului/amenajarea-
teritoriului-in-context-national/-4697
O.U.G. nr. 57/2007 privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor
naturale, a florei și faunei sălbatice, cu modificările şi completările ulterioare.