FRACTURI

FRACTURĂ = ÎNTRERUPERE / PIERDERE CONTINUITATE STRUCTURALĂ OS

ÎN SUBLUXAȚIE – SUPRAFEȚELE ARTICULARE (CARE ÎN MOD NORMAL SUNT JUXTAPUSE) SUNT PARȚIAL LIPSITE DE CONTACT
ÎN LUXAȚIE – SUPRAFEȚELE RESPECTIVE SUNT TOTAL LIPSITE DE CONTACT
SUBLUXAȚIA ARTICULARĂ POATE FI UN FENOMEN TRANZITORIU – SUPRAFEȚELE ARTICULARE SUNT PE PUNCTUL DE A SE LUXA DAR SE REDUC
SPONTAN

 fracturile sunt clasificate în funcţie de  tip + localizare + grad de deplasare + angulaţie

 la copii  traumatismele pot afecta placa de creştere & sunt descrise conform CLASIFICĂRII SALTER-HARRIS

TIP

 DESCHISE
 când există o lezare a tegumentului care o înconjoară / a mucoasei ce permite fracturii să comunice cu mediul extern
 deşi majoritatea fracturilor deschise sunt evidente la inspecţie – altele (precum fracturile pelvine) pot comunica cu rectul / vaginul & sunt descoperite numai în cadrul
examenului fizic amănunţit
 toate fracturile deschise sunt contaminate & necesită tratament de urgenţă pt a preveni infecţia
 ÎNCHISE
 atunci când pielea / mucoasa supraiacentă este intactă

 de obicei – fracturile sunt rezultatul unui impact unic & puternic  cu toate acestea – stresul submaxirnal

n
repetat poate produce microfracturi care dacă NU sunt lăsate să se vindece vor conduce
la o FRACTURĂ DE STRES
 fracturile de stres  frecvent observate la soldaţii din armată / la pacienţii cu o condiţie fizică

O
precară – care participă la şedinţe intense de antrenament atletic
 o fractură produsă de o traumă minimă pe os anormal  FRACTURĂ PE OS PATOLOGIC
 fracturile pe os patologic  apar în osul care este afectat de boli metabolice osoase (ex – osteoporoză) / în

zi
osul modificat de tumorile primare/metastaze

LOCALIZARE

Re
 când se descrie sediul unei fracturi  se precizează osul afectat + poziţia specifică implicată – cum ar fi
 epifiza proximală / distală
 metafiza
 diafiza
 o fractură în regiunea epifizei sugerează  extensia intra-articulară a fracturii – implicând suprafaţa articulaţiei & producând artroza post-traumatică
 prin convenţie – diafiza unui os lung  descrisă în treimi – proximală / mijlocie / distală
 localizarea fracturii  are importanţă pt vindecare & tratament
 de obicei – fracturile osului metafizar / spongios cu un aport sanguin bogat + un turnover osos accelerat  se vindecă destul de repede
 osul cortical & diafizar  se vindecă mai lent – prin urmare fracturile diafizare necesită perioade mai lungi de protecţie împotriva stresului prin imobilizare / protecţie la ridicarea
greutăţilor

TRAIECTUL FRACTURII

 traiectul fracturii sugerează cantitatea de energie cinetică absorbită de os

 o fractură transversală apare în urma unui traumatism cu energie redusă – de
obicei ca rezultat al unei lovituri directe asupra unui os lung / a unei avulsii ligamentare
 o fractură transversală a ulnei  apare atunci când antebraţului i se aplica o
lovitură directă
 fracturile de stres & pe os patologic  au de obicei un traiect transversal
 fracturile spiroide / oblice  rezultă printr-un traumatism de
rotaţie & torsiune – aceste fracturi au tendinţa de a se deplasa & de a se scurta
după reducere + imobilizare
 o fractură cu > 2 fragmente  cominutivă / multifragmentară – fragmentul din mijloc
poate fi triunghiular & se numeşte FRAGMENT ÎN ARIPĂ DE FLUTURE – atunci când
are o configuraţie cilindrică este descris ca fiind segmentar
 fracturile cominutive  apar ca urmare a forțelor mari & implică grade semnificative de deteriorare a aportului sanguin intramedular al osului + al ţesuturilor moi din jur – ceea ce
poate compromite vindecarea unuia / ambelor focare de fractură
 o fractură impactată  FRECVENT întâlnită în osul metafizar – cum ar fi în fracturile colului femural / ale extremităţii distale radiale / ale platoului tibial (în aceste cazuri este
vorba despre traumatisme cu energie redusă – în care 2 fragmente osoase sunt impactate unul faţă de celălalt)

n
 o fractură prin compresie  semnifică faptul că osul trabecular / spongios este strivit & apare adesea în corpurile vertebrale
 deşi majoritatea fracturilor osoase sunt complete  la copii se observă o încurbare incompletă a unei singure corticale – cunoscută sub numele de FRACTURĂ ÎN LEMN VERDE

O
DEPLASARE

 fragmentele osoase fracturate  pot fi deplasate prin forţa unui traumatism / a gravitaţiei / a

zi
tracţiunii musculare
 deplasarea  este descrisă în funcţie de distanţă / de diametrele osoase din zona
antero-posterioară (AP) & medio-laterală + de lungime (fie prin scurtare / fie prin distracţie)

Re
 deplasarea se măsoară  în planurile medio-laterale (coronale) + în cele antero-posterioare (sagitale)
 deplasarea fragmentului distal  denumită întotdeauna în raport cu fragmentul
proximal – această convenţie este necesară deoarece majoritatea fracturilor sunt aliniate prin
reducerea fragmentului distal deplasat în raport cu cel proximal
 deplasarea fracturilor  în mod obişnuit cuantificată ca procent – această descriere poate induce în eroare deoarece deplasarea posterioară cu 50% & deplasarea laterală cu 50%
pot reprezenta (în plan tridimensional) o apoziţie osoasă de doar 25%
 angulaţia  reflectă relația dintre axul lung al fragmentului distal & axul lung al celui proximal – aceasta poate fi descrisă de una dintre cele 2 convenţii
 în prima convenţie  se identifică direcţia spre care este deplasat fragmentul distal
 în cea de-a doua convenţie  este descris sediul angulaţiei fracturii
 referirea la fragmentul distal / la angulaţia apicală  trebuie menţionată în funcţie de alinierea fracturii
 termenii varus & valgus  folosiţi în descrierea fracturilor & a diformităţii membrelor – aceşti termeni
se referă la direcţia unei deformări angulare în raport cu linia mediană a corpului (dacă vârful angulării
este îndreptat în direcţie opusă faţă de linia mediană – se utilizează termenul varus & dacă vârful angulării
este îndreptat către linia mediană – se numeşte valgus)
 PICIOARELE ÎN PARANTEZĂ – la care vârful angulării de la nivelul genunchiului (genu) este
orientat în direcţie opusă faţă de linia mediană se numesc genu varum
 PICIOARELE ÎN X  se numesc genu valgum
 apoziţia + angulaţia + scurtarea fracturilor  cuantificate în procente + grade + centimetri – pe radiografii
 rotaţia  presupune modificări de poziţie în jurul axului lung al osului – cel mai bine este diagnosticată clinic
 diformitatea rotaţională  exprimată prin identificarea poziţiei fragmentului distal în raport cu cel proximal (de exemplu – dacă piciorul este torsionat spre exterior, fractura este
rotată extern)

CLASIFICARE SALTER-HARRIS – A DECOLĂRILOR EPIFIZARE

 la copii  placa de creştere este zona de creştere a cartilajului situată

între epifiza & metafiza oaselor lungi
 cartilajul  structural mai slab decât osul & prin urmare este un loc
frecvent al leziunilor

n
 descriptivă & universal recunoscută + are implicaţii prognostice importante

O
FRACTURA SALTER-HARRIS DE TIP I

 presupune o separare a epifizei de metafiză – dacă periostul NU este

întrerupt fractura rămâne nedeplasată există o sensibilitate la nivelul

zi
plăcii de creştere

FRACTURA SALTER-HARRIS DE TIP II

Re
 trece prin placa de creştere & traversează metafiza  consecinţa unei mişcări de încurbare care rupe periostul pe partea opusă fragmentului metafizar triunghiular

FRACTURA SALTER-HARRIS DE TIP III

 fractura se extinde de la cartilajul de creştere prin epifiză cu implicarea articulaţiei  intra-articulară & necesită o reducere perfectă pt a evita sechelele de artroză
FRACTURA SALTER-HARRIS DE TIP IV

 se extinde din metafiză prin cartilajul plăcilor de creştere în epifiză – acest traiect al fracturii este de asemenea intra-articular  trebuie să fie fixate chirurgical pt a preveni
pseudartroza & incongruenţa suprafeţei articulare

FRACTURA SALTER-HARRIS DE TIP V

 implică o fragmentare a plăcii de creştere epifizare

 este posibil ca aceste leziuni să NU fie aparente pe radiografii & prin urmare sunt dificil de identificat prospectiv
 leziunea de tip V face ca o punte osoasă să înlocuiască secţiunea lezată a cartilajului de creştere – ceea ce va duce la o creştere angulară asimetrică
 fracturile Salter-Harris de tip III & IV  au cea mai mare incidenţă a tulburărilor de creştere – dacă NU sunt corect tratate
 oricât de banale – traumatismele plăcilor de creştere pot provoca tulburări de creştere a osului lung implicat
 fractura de tip IV  are un prognostic mai prost & o incidenţă mai mare a tulburării de creştere decât leziunea de tip I
 posibilitatea apariţiei unei tulburări de creştere  impune ca toate fracturile plăcii de creştere să fie investigate radiografic cel puţin la 1 an după traumatism

EVALUAREA PACIENȚILOR CU TRAUMATISM MUSCULOSCHELETAL

 de obicei pacientul are antecedente de traumatism – deşi în fracturile pe os patologic traumatismul poate fi minim
 la copii  şchiopătarea / refuzul de a folosi o extremitate sugerează o posibilă fractură
 printre simptomele traumatismului musculo-scheletal se numără  durerea + tumefacţia + deformarea (durerea la palpare / crepitaţia / deformarea sugerează în mod clar o
fractură)
 examinatorul ar trebui să inspecteze extremitatea circumferenţial  pt a decela leziunile mici & punctiforme
 integritatea vasculară (pulsul + umplerea capilară) + starea neurologică (funcţiile senzoriale + motorii + reflexe)  evaluate & documentate
 mişcarea activă a articulaţiilor distal de sediul fracturii  implică integritatea ţesuturilor moi & a funcţiei neurologice

n
 cele mai importante 2 caracteristici clinice ale fracturii (dacă este deschisă / nu & dacă elementele neurovasculare sunt compromise)  determinate prin examen clinic înainte
de efectuarea imaginilor radiografice
 o evaluare radiologică completă include următoarele

O
 trebuie să se realizeze 2 incidenţe ale osului / articulaţiei afectate în unghi drept una faţă de cealaltă
 deoarece fracturile se produc tridimensional  o singură incidenţă radiografică NU va permite o descriere exactă (deplasarea + angulaţia) a fracturii

zi
 2 incidenţe radiografice realizate perpendicular una faţă de cealaltă – de obicei una anteroposterioară (AP) & una laterală – îndeplinesc aceste cerinţe
 trebuie vizualizată articulaţia proximală + cea distală faţă de zona lezată – NU este neobişnuit ca un traumatism al genunchiului / o fractură de şold să fie asociate cu o
fractură a diafizei femurale

Re
 asocierile cunoscute ale leziunilor determină o examinare radiologică specială
 radiografiile coloanei cervicale sunt obligatorii pentru toţi pacienţii cu leziuni faciale & la nivelul capului
 luxaţia şoldului este asociată cu traumatisme de energie mare la nivelul genunchiului
 fracturile scheletului axial (coloană vertebrală & pelvis) asociază leziuni ale viscerelor toracice / abdominale / pelvine + ale structurilor nervoase
  dacă o fractură NU este evidentă în urma radiografiei dar este suspectată clinic (ex – fractura de scafoid) – se recomandă imobilizarea + reevalurea ulterioară
 radiografiile repetate / alte telmici imagistice – cum ar fi CT / IRM pot fi necesare pt stabilirea diagnosticului
 deși rar – pacienţii cu fracturi ale oaselor lungi sunt predispuşi la embolie grăsoasă  examenul clinic trebuie să urmărească prezenţa peteşiilor în asociere cu alterarea stării mentale –
pacienţii sunt adesea dispneici & au o saturaţie ↓ a oxigenului // imaginile de RX toracic evidenţiază o opacifiere difuză fără prezenţa leziunilor focale
 sindromul de embolie grăsoasă  diagnostic clinic – deoarece NU există nicio investigaţie de laborator specifică în acest sens & tratamentul este suportiv & în cazurile grave poate
necesita intubaţie + ventilaţie cu presiune ⊕ pozitivă cu până la 100% O2

PRINCIPII DE TRATAMENT

 un pacient cu fractură trebuie tratat iniţial ca un pacient traumatizat  prin gestionarea în primul rând a leziunilor ameninţătoare de viaţă
 toate traumatismele musculo-scheletale trebuie imobilizate în atele – iar atelele trebuie să fie menţinute ori de câte ori pacientul este transportat
 montarea unei atele
o previne mişcarea în focarul de fractură – reducând astfel afectarea suplimentară a ţesuturilor moi din jur (nervi + vase de sânge + muşchi)
o limitează pierderea de sânge
o ↓ durerea cauzată de traumatism
 montarea corectă a atelei  imobilizarea articulatiei supraiacente + a celei subiacente focarului de fractură (în mod similar – în cazul unei luxaţii osul proximal & cel distal de
articulaţie trebuie imobilizate după reducerea corectă)
 este esenţială verificarea integrităţii structurilor nervoase & vasculare distale de fractură
 repetarea examenului clinic trebuie efectuată după orice reducere / manipulare a extremităţii fracturate
 toate fracturile deschise sunt considerate contaminate bacterian – iar tratamentul are ca scop prevenirea infecţiilor consecutive
 leziunea este examinată o singură dată & este acoperită cu un pansament steril – iar extremitatea este imobilizată în atelă
 profilactic  se administrează vaccin anti-tetanic (dacă este necesar) & se iniţiază tratamentul cu antibiotice
 pt leziunile uşor contaminate  se administrează IV cefalosporine de generaţia I

n
 plăgile deschise extinse / cele care au apărut în urma activităţilor din gospodărie  ar trebui tratate în plus cu aminoglicozide & metronidazol (Flagyl)
 dacă este necesar – debridarea & irigarea sunt efectuate de obicei în sala de operaţie sub anestezie generală

O
 sunt examinate toate ţesuturile + corpii străini & ţesuturile devitalizate sunt îndepărtate & leziunea este irigată
 tehica de închidere  dictată de gravitatea leziunilor – reconstrucţie primară / ortoplastică a ţesuturilor moi
 cu toate acestea – tratamentul fracturii NU se poate realiza până când nu se obţine o plagă aseptică
 ETAPELE VINDECĂRII FRACTURILOR

zi
 formarea hematomului (imediat)
 inflamație + proliferare celulară (ore la săptămâni)

Re
 formarea calusului moale (2 zile – 6 săptămâni)  proliferarea
condroblastelor & osteoblastelor + formarea osului imatur / fibros
 formarea calusului dur (10 zile – 4 luni)  consolidare + transformarea osului fibros în os lamelar
 remodelare osoasă (2 – 24 luni)  remodelare & reabsorbție calus – cu reconstituirea cavității medulare
 cele 2 principii ale îngrijirii fracturilor  obţinerea unei reduceri & menţinerea acesteia până la vindecare osoasă – cu prezervarea concomitentă a aportului sanguin osos

REDUCERE

 diformitatea produsă de fractură este redusă pt a restabili alinierea fragmentelor oasoase prin metode închise / deschise
 REDUCEREA ÎNCHISĂ  manipularea fracturii într-o poziţie funcţională prin aplicarea unei tracţiuni la nivelul segmentului distal pt a separa fragmentele impactate & a unei forțe
pt a asigura reducerea
 REDUCEREA DESCHISĂ  fractura este expusă chirurgical & fragmentele osoase sunt manipulate direct – este indicată atunci când
 eşuează metodele de reducere închisă
 în cazul fracturilor cu deplasare ale oaselor care suportă greutatea corporală
 la fracturile cu traiect intra-articular în care suprafaţa articulară trebuie reconstituită perfect pt a împiedica apariţia artrozei post-traumatice

MENȚINEREA REDUCERII

 odată ce fractura a fost redusă  alinierea fragmentelor trebuie menţinută până la finalizarea procesului de vindecare osoasă
 menţinere  necesită o anumită formă de imobilizare a fracturii, care poate include
o imobilizare gipsată
o tracţiune
o orteze
o fixare internă / externă
 tipul de imobilizare utilizat  depinde de stabilitatea fracturilor / riscul de deplasare
 metoda tradiţională de imobilizare  aparatul gipsat circular / cel din fibră de sticlă
 gipsul  protejează & menţine alinierea în focarul de fractură până la vindecare
 urmărirea clinică & radiologică precoce  necesară pt a se asigura menţinerea reducerii fracturilor pe măsură ce edemul se remite

n
 tracţiunea continuă aplicată la nivelul tegumentului – trans-osos / prin gravitaţie  o tehnică prin care se poate obţine & menţine reducerea
 tracţiunea transtegumentară  utilă la copiii mici

O
 tracţiunea transosoasă  necesită introducerea unei broşe prin segmentul localizat distal de focarul de fractură – forţele mari de tracţiune pot fi apoi aplicate direct pe os & pot
depăşi forţele de contracţie ale muşchilor mari la pacienţii cu fracturi pelvine / femurale / tibiale
 gravitaţia poate acţiona de asemenea ca forţă de tracţiune
 în fracturile humerale  greutatea membrului superior distal aplică tracţiune dacă orpul este menţinut în poziţie de ortostsatism – aplicarea unui aparat gipsat la nivelul antebraţului

zi
sporeşte acest tip de tracţiune dar această tehnică este foarte RAR folosită & în mare parte înlocuită de imobilizarea prin orteze
 există o serie de complicaţii asociate cu imobilizările gipsate & cu tracţiunea
 bandajele circulare  pot provoca tulburări circulatorii acute ale membrelor afectate în contextul unei tumefacții suplimentare & pt a preveni această complicatie în cazul

Re
tratamentului imediat al fracturilor este folosită care este apoi înlocuită cu un gips circular (după ce edemul iniţial se remite) – un gips / un pansament prea strâns trebuie complet
înlăturat
 tracţiunea excesivă trans-scheletică  poate conduce la defecte de consolidare & leziuni ale nervilor periferici
 complicaţiile cutanate de tip ulcerativ  pot apărea atât în cazul tracţiunii transcutanate & în cea a tracţiunii transscheletice – tracţiunea transscheletică produce forțe de forfecare
între sacru & planul patului, ceea ce poate provoca escare sacrate
 un gips inadecvat aplicat  poate determina o leziune ulcerativă de presiune la nivelul unei proeminenţe osoase insuficient căptuşită / al unui fragment osos deplasat
 redoarea articulară + atrofia musculară  complicaţii frecvente după o imobilizare prelungită
 ortezele funcţionale – utilizate cel mai des pt fracturile umărului  permit mişcări precoce ale articulaţiei – menţinând reducerea fracturii printr-un efect compresiv asupra
ţesuturilor moi
 conversia de la gips / atelă la o orteză funcţională – după dovada consolidării fracturii  grăbeşte vindecarea & recuperarea
 dispozitivele de fixare internă  includ broşe + şuruburi + plăci + tije centromedulare
 INDICAȚII PT FIXAREA INTERNĂ
 eșecul metodelor non-operatorii de reducere
 reducerea anatomică a fracturilor intra-articulare
 fracturi la care NU se poate aplica tracțiune / imobilizare
gipsată (ex – fracturi ale colului femular / interotrohanteriene la vârstnici)
 fracturi pe os patologic
 fracturi multiple pe aceeași extremitate / în cazul aceluiași pacientâ
 fracturi la paraplegici (pt a favoriza îngrijirea acestora)
 implanturile metalice de fixare au aspect radioopac pe radiografii  cu toate acestea (similar
aparatelor gipsate) aceste dispozitive doar menţin poziţia fragmentelor de fractură până când
vindecarea este completă
 materialul de fixare a fracturii  ar trebui considerat o atelă internă care trebuie să respecte
mecanismele fiziologice ale vindecării fracturilor
 simpla prezenţă a unui dispozitiv de fixare internă  NU garantează vindecarea fracturilor
 dacă fractura NU consolidează  încărcarea repetitivă (ciclică) a unui implant de fixare a
fracturii va duce în final la slăbirea / degradarea acestuia

n
 ori de câte ori este utilizată fixarea internă  există o cursă între vindecarea fracturilor & degradarea implantului
 deşi fixarea internă favorizează mobilizarea precoce a pacientului  aceasta este însoţită de o serie de posibile complicaţii


O
fixarea internă  necesită o expunere chirurgicală care în sine poate devitaliza ţesutul & poate ↑ riscul de
infecţie + pseudartroză – a 2-a interventie chirurgicală poate fi necesară dacă implantul trebuie
îndepărtat & în cele din urmă, după îndepărtarea materialului de osteosinteză, osul se poate
refractura la nivelul orificiilor şuruburilor (mai ales atunci când sunt localizate în osul cortical diafizar)

zi
 fixarea externă  o metodă minim invazivă de menţinere a reducerii fracturilor – fişele sunt introduse în
osul proximal + distal de focarul de fractură & sunt fixate de un cadru extern pt a imobiliza fractura
 INDICAȚII PT FIXAREA EXTERNĂ

Re
 fracturi deschise & instabile (pt a permite accesul & îngrijirea leziunii + pt a evita utilizarea
dispozitivelor de fixare externă în cazul plăgilor contaminate)
 fracturi infectate
 fracturi pelvine instabile
  fracturi cominutive severe / instabile la care NU se poate practica fixarea internă
 fracturi care presupun pierdere osoasă în care lungimea osului trebuie menținută până la aplicarea unei grefe osoase
 complicații fixare externă  infecţia la nivelul locului de introducere a fişelor + întârzierea consolidării

RESTABILIREA FUNCȚIEI

 planificarea programului de recuperare începe cu fazele iniţiale de tratament al fracturii

 pentru a evita redoarea articulară comună fracturilor periarticulare & intra-articulare  membrul este imobilizat în poziţie funcţională
 exerciţiile izometrice ale muşchilor imobilizaţi  sunt iniţiate pt a evita atrofia musculară
 de la debutul îngrijirii  sunt încurajate exerciţiile de mişcare ale articulaţiilor adiacente care NU sunt imobilizate
 după îndepărtarea unui aparat gipsat / orteze  sunt iniţiate exerciţii de îmbunătăţire a mişcării active & de tonifiere musculară
 viteza de recuperare  depinde de rata & calitatea vindecării fracturilor
 activităţile / exerciţiile de recuperare excesive pot avea ca rezultat  vindecarea întârziată + eşecul implantului + pierderea reducerii
 un plan raţional de recuperare  include acei factori care influenţează viteza & succesul vindecării fracturilor – aceşti factori includ
 nivelul de energie aplicată la nivelul osului în timpul traumatismului (fracturile deschise + cominutive & cu deplasare se vindecă lent)
 tipul de os implicat (spongios / cortical)
 integritatea ţesutului moale
 starea generală de sănătate a pacientului / statusul nutriţional
 vârsta (procesul de vindecare al copiilor este mai rapid comparativ cu cel al adulţilor)
 vindecarea osoasă este evaluată clinic & radiologic
o clinic  vindecarea este evidentă atunci când NU mai este prezentă durerea la palpare & NU mai există mişcări în focarul de fractură la mobilizare
o radiologic  vindecarea este evidentă atunci când se observă în imaginile radiografice trabecule osoase distincte care traversează sediul fracturii

n
COMPLICAȚII – ÎN PROCESUL DE VINDECARE AL FRACTURILOR

O
COMPLICAȚII LOCALE

 infecţie – fracturile deschise (fie din cauza mecanismului de producere / fie pe cale chimrgicală) au o incidenţă mai mare a infecţiei decât fracturile închise

zi
 întârziere în consolidare – se consideră atunci când perioada de vindecare a fracturii este mai lungă decât cea fiziologică
 pseudartroză – vindecare incompletă a fracturii (decalajul dintre fragmentele de fractură este completat de un ţesut fibros / dacă este supus mobilizării excesive se formează o
membrană sinovială ce contine lichid articular – numită pseudartroză (articulație falsă))

Re
 calus vicios – vindecarea unei fracturi printr-o diformitate inestetică însotită de alterare funcțională & produce scurtarea / angularea / rotaţia fragmentelor de fractură & este
indicată osteotomia de corecție pt a restabili alinierea + funcţia osoasă
 necroză avasculară – apare atunci când vascularizaţia osului este afectată de un traumatism (oasele care sunt acoperite pe o suprafaţă mare de cartilaj articular & care au un
înveliş muscular slab reprezentat sunt vulnerabile la osteonecroză)
  la copii – tulburări de creştere
o placa epifizară este formată din cartilaj & asigură creşterea în lungime a osului
o întrucât cartilajul este mai slab decât osul – cartilajele de creştere sunt des implicate în fracturile de creștere (în special prin mecanism compresiv / de forfecare)
o atunci când întreg cartilajul este afectat – creșterea se oprește iar membrul afectat va fi mai scurt decât cel indemn la sf. perioadei de creltere
o dacă numai o parte din cartilajul de creștere este afectată – osul va crește asimetric cu o diformitate angulară
o o leziune a cartilajului de creștere poate fi decelată doar pe RX seriate
o majoritatea problemelor cartilajelor de creștere sunt identificare pe RX efectuate la 1 an de la leziune (o dată pe care părinții trebuie să o noteze în vederea prezentării la
controlul radiologic)
o scurtarea membrului inferior < 1 cm este bine tolerată // scurtarea de 1-2 cm se rezolvă cu talpă groasă // scurtare > 2 cm se corectează prin fuziunea plăcii de creștere
controlaterale – EPIFIZIODEZĂ (momentul efectuării intervenției chirurgicale este calculat cu ajutorul tabelelor de creștere)
o diformitatea angulară apărută în urma unei afectări parțiale a cartilajului este tratată prin intervenție chirurgicală – cu rezultate foarte bune dacă este efectuată precoce

 întârzierea în consolidare + pseudartroza  sunt cauzate de

 fracturi prin separare
 interpoziţie de ţesut moale
 mişcări excesive în focarul de fractură
 vascularizaţia indacvată a segmentelor de fractură
 infecţie.
 artroza post-traumatică  complicaţie apărută în cazul fracturilor
intra-articulare cu deplasare – cartilajul articular NU este

n
vascularizat & este dependent de nutriţia asigurată de lichidul
sinovial // atunci când este lezat cartilajul – acesta are un minim
potenţial de vindecare

O
 dacă fracturile intra-articulare NU sunt anatomic reduse  neregularitatea
suprafeţei cauzează rapid modificări artrozice
 artroza apare indirect în urma unei diformități angulare severe  forţele

zi
de încărcare se concentrează în partea articulară & determină ↑ stresului + uzura
articulară
 în funcție de magnitudinea leziunii  artroza post-traumatică

Re
apare rapid / lent – într-o decadă / mai mult (de exemplu – pacienţii cu luxaţii post-traumatice ale şoldului de regulă dezvoltă coxartroză 10-20 de ani mai târziu)

COMPLICAȚII SISTEMICE

 apar RAR în urma fracturii & în general sunt rezultatul traumatismului (NU al fracturii în sine)
 aceste complicaţii includ
 şocul
 sepsisul
 tetanosul (în fracturile deschise)
 gangrena gazoasă
 tromboza venoasă
 embolia grăsoasă
 stabilizarea de urgenţă a coloanei + a bazinului + a oaselor lungi  necesară pt a minimiza pierderile sanguine & pt a permite pacientului să stea în poziţie verticală în vederea
efectuării recuperării pulmonare adecvate – aceste măsuri ↓ semnificativ incidenţa insuficienţei respiratorii la pacienţii politraumatizaţi

n
O
zi
Re