Dr.

IGNAT-ROMANUL IOANA–MIHAELA
Dr. PORUMB ANCA

MEDICINA DENTARĂ
PREVENTIVĂ
- Îndrumător de lucrări practice -

Editia a II-a

EDITURA UNIVERSITATII ORADEA

CD-ROM
ISBN 978-973-759-992-6
2010
 NOŢIUNI DE TERMINOLOGIE ŞI SIMBOLURI
UTILIZATE ÎN MEDICINA DENTARĂ

DENTAŢIE = formula dentara constatată în

momentul examinării pacientului.
Dentaţia poate fi :
- temporară  6 luni – 6 ani
- mixtă  6 ani – 12 ani
- definitivă (permanentă)  după 12 ani
DENTIŢIE = procesul evolutiv de formare şi
erupţie a dinţilor. Se mai numeşte „vârsta dentară”.
Dentiţia poate fi:
- concordantă cu vârsta cronologică
- precoce
- întârziată

Modalităţi de notare a dinţilor:

Existenţa la om a 20 de dinţii, în dentaţia
temporară şi 32 în permanentă, aliniaţi pe două arcade,
superioară şi inferioară, a impus elaborarea unor sisteme
de notare a dinţilor. Scopul acestor sisteme este
precizarea exactă a dentaţiei, arcadei superioară sau

2
inferioară, hemiarcadei dreaptă sau stângă şi a poziţiei
dintelui de la linia mediană.
Sistemele de notare a dinţilor se impun în vederea
facilitării comunicării, verbale sau scrise, între specialişti
şi pentru a se permite o exprimare uniformă în
comunicări, manuale, lucrări ştiinţifice etc.
Aproape toate sistemele elaborate până în prezent
au la bază următoarele elemente:
- o linie orizontală, care separă cele două arcade
(superioară de cea inferioară) şi o linie verticală (linia
mediană) care delimitează hemiarcadele stângi de cele
drepte.
Rezultă astfel patru sectoare: drept superior şi
inferior, stâng superior şi inferior.
- schema sub forma unei cruci reprezintă imaginea
subiectului plasat în faţa examinatorului. Dinţii din
dreapta schemei corespund părţii stângi a examinatorului
şi invers.
- când se folosesc termeni de stânga sau dreapta se iau
în considerare stânga şi dreapta pacientului.

3
 Hemiarcada dr. Sup I Hemiarcada stg. Sup
_______________________________________
Hemiarcada dr. inf I Hemiarcada stg. Inf

NOMENCLATURA ANATOMICĂ
 atribuie un nume fiecărui dinte la care se adaugă
termenul temporar sau permanent, maxilar sau
mandibular, superior sau inferior, stâng sau drept, pentru
a indica dentaţia, arcada şi hemiarcada căruia aparţine
dintele respectiv.
Ex. incisivul central permenent inferior stâng
Caninul temporar superior drept.
În dentaţia permanentă, molarul unu se mai
numeşte molar de 6 ani, molarul doi, molar de 12 ani iar
molarul trei, molar de minte.

METODA ZSIGMONDY (1861) SAU SISTEMUL ŞCOLII

ANGLOSAXONE AL LUI PALMER (1891)
 se mai numeşte „sistem unghiular”

4
 Notarea se face utilizând unghiuri drepte rezultate
din intersectarea a două drepte, una orizontală, care
reprezintă contactul arcadei inferioare cu cea superioară
şi una verticală, care reprezintă linia mediană şi separă
cele două hemiarcade.
Pentru dinţii permanenţi sistemul prezintă o
singură variantă de notare iar pentru dinţii temporari, 5
variante.
Dinţii permanenţi se notează cu cifre arabe, iar
temporarii cu cifre romane, minuscule, majuscule,
combinaţie de cifre cu litere, în funcţie de varianta
folosită.
Pentru fiecare hemiarcadă se porneşte de la linia
mediană spre distal, atribuind fiecărui dinte o cifră care să
corespundă cu poziţia pe care o ocupă.
8 7 6 5 4 3 2 1 1 2 3 4 5 6 7 8
8 7 6 5 4 3 2 1 1 2 3 4 5 6 7 8

Varianta 1
V IV III II I I II III IV V
V IV III II I I II III IV V

5
sau:

8 7 6 5 4 3 2 1 1 2 3 4 5 6 7 8
8 7 6 5 4 3 2 1 1 2 3 4 5 6 7 8

V IV III II I I II III IV V

V IV III II I I II III IV V

SISTEMUL ARITMETIC (DANE 1887, HADERUP

1891)

 este mai cunoscut în Norvegia, Danemarca, Suedia,

Finlanda, şi Islanda.
Pentru desemnarea arcadei superioare se
foloseşte semnul „+” iar pentru arcada inferioară semnul
„-“.
Poziţia semnului în dreapta sau în stânga cifrei
care corespunde numărului dintelui de pe hemiarcadă
indică linia mediană.

6
 Pentru dinţii temporari se cunosc două variante,
una foloseşte cifre arabe iar cealaltă cifre romane.

8+ 7+ 6+ 5+ 4+ 3+ 2+ 1+ +1 +2 +3 +4 +5 +6 +7 +8
8- 7- 6- 5- 4- 3- 2- 1- -1 -2 -3 -4 -5 -6 -7 -8

Varianta 1
V+ IV+ III+ II+ I+ +I +II +III +IV +V
V- IV- III- II- I- -I -II - III -IV -V

Varianta 2
0,5+ 0,4+ 0,3+ 0,2+ 0,1+ +0,1 +0,2 +0,3 +0,4 +0,5
0,5- 0,4- 0,3- 0,2- 0,1- - 0,1 - 0,2 - 0,3 - 0,4 - 0,5

SISTEMUL ŞCOLII FRANCEZE

 derivă din sistemul aritmetic însă foloseşte litere

pentru desemnarea fiecărei hemiarcade.
Hemiarcada superioară dreaptă se notează cu „D”
cea stângă cu „S”, hemiarcada inferioară dreaptă se
notează cu „d” iar cea stângă cu „s”.

7
 Notarea se face astfel: întâi litera hemiarcadei
respective apoi poziţia dintelui în şirul dentar al
hemiarcadei.

D8 D7D6 D5 D4 D3 D2 D1 S1 S2 S3 S4 S5 S S7 S8
d8 d7 d6 d5 d4 d3 d2 d1 s1 s2 s3 s4 s5 s6 s7 s8

DV DIV DIII DII DI SI SII SIII SIV SV

dV dIV d III dII dI s I s II sIII s IV sV

SISTEMUL ŞCOLII AMERICANE

Acest sistem utilizează pentru desemnarea dinţilor

permanenţi doar cifre arabe, iar pentru dinţii temporari
litere.
Notarea începe cu molarul trei al hemiarcadei
drepte superioare şi se continuă în sens orar până la
molarul trei al hemiarcadei drepte inferioare, respetiv cu
molarul doi temporar al hemiarcadei drepte superioare şi

8
terminând cu molarul doi temporar al hemiarcadei drepte
inferioare.
Dezavantajul acestei nomenclaturi este dat de
numărul mare de cifre şi litere ce trebuie memorate
pentru a permite indicarea precisă a dintelui.

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16
32 31 30 29 28 27 26 25 24 23 22 21 20 19 18 17

A B C D E F G H I J
T S R Q P O N M L K

SISTEMUL FEDERAŢIEI DENTARE

INTERNAŢIONALE (FDI)

Fiecare hemiarcadă, corespunzătoare unui cadran

(care rezultă din intersectarea celor două drepte,
orizontală şi verticală) este notată cu o cifră.

9
 Numerotarea începe cu hemiarcada dreaptă
superioară şi se continuă către stânga, în sens orar.
1 = hemiarcada dreaptă superioară permanentă
2 = hemiarcada stângă superioară permanentă
3 = hemiarcada stângă inferioară permanentă
4 = hemiarcada dreaptă inferioară permanentă
5 = hemiarcada dreaptă superioară temporară
6 = hemiarcada stângă superioară temporară
7 = hemiarcada stângă inferioară temporară
8 = hemiarcada dreaptă inferioară temporară

1.8 1.7 1.6 1.5 1.4 1.3 1.2 1.1 2.1 2.2 2.3 2.4 2.5 2.6 2.7 2.8

4.8 4.7 4.6 4.5 4.4 4.3 4.2 4.1 3.1 3.2 3.3 3.4 3.5 3.6 3.7 3.8

5.5 5.4 5.3 5.2 5.1 6.1 6.2 6.3 6.4 6.5
8.5 8.4 8.3 8.2 8.1 7.1 7.2 7.3 7.4 7.5

Simboluri utilizate
Dinţii în erupţie se simbolizează prin cuprinderea
lor într-o paranteză. De exemplu: (1.1) = 1.1 în erupţie .
Diastema, care este spaţiul care poate să existe
între incisivi centrali, temporari sau permanenţi, superiori
10
sau inferiori, se simbolizează cu o linie orizontală cu
două săgeţi „” . Popular se mai numeşte
„strungăreaţă”.
Acelaşi simbol, „”, se foloseşte şi la notarea
tremelor, care sunt spaţiile care pot să existe între ceilalţi
dinţii, temporari sau definitivi, superiori sau inferiori.
Un rest radicular al unui dinte temporar sau
permanent se notează cu un radical, sub radical
situându-se dintele respectiv. De exemplu: = rest
radicular 3.6.
Absenţa unui dinte de pe arcadă, în urma unei
extracţii dentare, se notează cu „X”.

NOŢIUNI DE MORFOLOGIE A DINŢILOR ŞI A

PARODONŢIULUI

Dinţii umani au forme diferite în funcţie de grupul

căruia îi aparţin (incisiv, canin, premolar sau molar)
precum şi de arcada pe care sunt situaţi (superioară sau
inferioară).

11
 Dinţii sunt organe pare, cei ai hemiarcadei drepte
fiind imaginea simetrică a dinţilor hemiarcadei stângi.
Variabilitatea morfologică este reglată genetic de
la individ la individ, fiind practic imposibil să întâlnim doi
dinţi identici ca formă şi dimensiuni (de exemplu doi
incisivi centrali superiori stângi identici).

Nomenclatura feţelor dentare. Sensuri de

orientare
În anatomie, când se abordează morfologia unui
organ, aceasta se face în raport cu cele trei planuri de
referinţă şi prin descrierea mai multor feţe: anterioară,
posterioară, laterală, medială, inferioară şi superioară.
Forma curbă a arcadelor dentare nu permite
utilizarea acestei modalităţi. În acest caz:
- suprafaţa dinţilor orientată spre linia
mediană se numeşte FAŢA MEZIALĂ
- suprafaţa dinţilor cea mai îndepărtată de
linia mediană se numeşte FAŢA DISTALĂ
Cele două suprafeţe, mezială şi distală, se mai
numesc şi feţe PROXIMALE sau APROXIMALE. Ele

12
realizează contactul între doi dinţi vecini, ce excepţia feţei
distale a molarului trei.
- feţele dinţilor orientate spre vestibulul
bucal poartă numele de FEŢE
VESTIBULARE
Termenul de „vestibular” este sinonim cu „labial”
pentru dinţii frontali şi „jugal” pentru dinţii laterali.
- FEŢELE ORALE sunt opuse celor
vestibulare, fiind orientate spre cavitatea
orală propriu-zisă
Pentru a desemna această faţă, se mai foloseşte
termenul de „PALATINAL” în cazul dinţilor superiori şi de
„LINGUAL” în cazul dinţilor inferiori
- suprafaţa situată la extremitatea liberă a
coroanelor dentare din zona de sprijin,
orientată spre dinţii arcadei opuse, poartă
numele de FAŢĂ OCLUZALĂ sau
TRITURANTĂ
- în cazul coroanelor dinţilor frontali,
această faţă are formă de muchie şi se
numeşte MARGINE INCIZALĂ. Cu timpul,

13
 datorită procesului de uzură, ea se poate
transforma în suprafaţa incizală.

Dinţii prezintă două extremităţi:

- EXTREMITATEA INCIZALĂ sau
OCLUZALĂ, prin care se termină în sens
vertical coroanele
- EXTREMITATEA APICALĂ, prin care se
sfârşeşte rădăcina.
În morfologia dentară, cât şi în clinică, pentru a
putea localiza o serie de detalii sau cu scop de orientare,
atât coroana cât şi rădăcina, pot fi divizate în segmente.
Pentru coroană, aceste segmente sunt:
- treimea incizală/ocluzală
- treimea medie (mijlocie)
- treimea cervicală
Pentru rădăcină, aceste segmente sunt:
- treimea apicală
- treimea medie (mijlocie)
- treimea cervicală.
În sens mezio-distal şi vestibulo-oral se pot
evidenţia tot câte trei segmente. Acestea sunt:

14
 - treimea mezială, medie (mijlocie) şi distală
 în sens mezio-distal
- treimea vestibulară, medie (mijlocie) şi
orală  în sens vestibulo-oral
COROANA ANATOMICĂ este porţiunea dintelui
acoperită de smalţ.
RĂDĂCINA ANATOMICĂ este porţiunea dintelui
acoperită de cement.
COROANA CLINICĂ reprezintă porţiunea vizibilă
a dintelui, deasupra gingiei şi poate fi mai mică decât
coroana anatomică dacă există o hipertrofie sau o
hiperplazie gingivală sau poate fi mai mare decât
coroana anatomică dacă există retracţii gingivale cu
descoperirea unei părţi a rădăcinii anatomice.
RĂDĂCINA CLINICĂ este porţiunea dintelui
acoperită şi protejată de structurile parodontale.
ERUPŢIA ACTIVĂ se caracterizează prin
menţinerea corespondenţei COROANĂ ANATOMICĂ =
COROANĂ CLINICĂ şi RĂDĂCINA ANATOMICĂ =
RĂDĂCINA CLINICĂ.
ERUPŢIA PASIVĂ rezultă din deplasarea spre
apical a nivelului de inserţie a epiteliului joncţional.

15
Aceasta duce la mărirea coroanei clinice a dintelui. Acest
fenomen este unul obişnuit în cursul evoluţiei
ontogenetice a omului.

Fig. Nr.1: Arcadele dentare la adult

Caractere morfologice comune dinţilor

permanenţi.
1) Caractere morfologice comune coroanelor
dentare
- coroanele dinţilor umani sunt acoperite de
smalţ

16
- raportul dimensiunilor axiale
coroană/rădăcină este de aproximativ
1/1,5-2
- forma coroanelor dentare poate fi
asemănătoare cu diferite corpuri
geometrice: piramide, prisme, cuburi
- diametrul cervico-incizal (cervico-ocluzal)
coronar scade de la linia mediană spre
distal, de la aproximativ 10 mm la incisivul
central la aproximativ 5 mm la molarul trei.
Excepţie de la regulă face coroana
caninului, care este cea mai înaltă
- feţele vestibulare şi orale au diametrul
maxim în sens mezio-distal în treimea
ocluzală/incizală, iar diametrul minim în
treimea cervicală
- marginea distală a feţelor vestibulare şi
orale este mai redusă şi mai convexă
decât marginea mezială
- feţele meziale şi distale au diametrul
maxim vestibulo-oral în treimea cervicală
iar cel minim în treimea ocluzală/incizală

17
- feţele proximale sunt convergente spre
oral şi spre colet
- coroanele dinţilor prezintă elemente
morfologice care le măresc rezistenţa,
stabilizează ocluzia prin angrenare şi au
rol în triturarea alimentelor în timpul
actului masticator (cuspizi, creste de smalţ
etc.)
- în interiorul coroanei se găseşte camera
pulpară care conţine pulpa coronară.
Numărul coarnelor pulpare este egal cu
numărul cuspizilor pentru dinţii laterali şi
cu numărul lobulilor vestibulari pentru
dinţii frontali.

2) Caractere morfologice comune rădăcinilor

dentare
- rădăcinile dinţilor sunt implantate în
alveole, fiind acoperite de cement

18
 - dimensiunea axială a rădăcinilor este de
aproximativ 1,5-2 ori mai mare decât cea
a coroanelor dentare
- diametrul radicular maxim este situat în
treimea cervicală
- cu excepţia rădăcinii palatinale a molarilor
superiori, rădăcinile sunt aplatizate în
sens mezio-distal
- în interiorul fiecărei rădăcini se găseşte un
canal radicular principal. Acesta imită
forma rădăcinii dar la o scară mai redusă.
Există situaţii în care există mai multe
canale radiculare (două) într-o singură
rădăcină (premolarul unu superior când
are rădăcinile fuzionate şi rădăcina
mezială a molarilor inferiori).

Principalele componente ale parodonţiului

marginal

19
Parodonţiul marginal are două componente principale:
1) parodonţiul superficial sau de înveliş
 format din gingie cu:
- epiteliul gingival
- corionul gingival
- ligamentele supraalveolare
2) parodonţiul profund, de susţinere sau
„funcţional”
 format din:
- cement radicular
- desmodonţiu
- os alveolar.

Fig. Nr. 2: Dintele si parodontiul marginal

20
 EXAMINAREA PACIENTULUI
Examenul clinic are drept scop obţinerea unor
date cât mai bogate şi complete, în vederea stabilirii
diagnosticului unei afecţiuni odontale, parodontale, a
mucoasei orale sau a unei afecţiuni dento-maxilare, a
evoluţiei acesteia şi posibilităţilor de tratament.
Indiferent dacă este prima examinare sau un
control periodic, atenţia medicului trebuie să cuprindă
toate elementele componente ale aparatului dento-
maxilar, care vor fi înregistrate într-o fişă clinică.
Prima parte a fişei cuprinde datele personale:
nume, prenume, vârstă, data şi locul naşterii, adresa,
număr de telefon.

21
 Fig. Nr. 3: Examinarea pacientului
Anamneza
 Motivul prezentării: dureri, tulburări
fizionomice, fonetice, masticatorii, leziuni
traumatice, procese inflamatorii, formaţiuni
anormale, disfuncţii ATM sau control periodic.
 Istoricul afecţiunii: datele culese se vor referi
la momentul apariţiei bolii, manifestate prin unul
din simptomele mai importante – durere,
tumefiere, disfuncţie; felul debutului – brusc,
insidios; tratamentele urmate şi efectele acestora.
 Antecedente heredo-colaterale: se insistă
asupra factorilor generali, genetici, neuro-
endocrini, metabolici, factori de mediu, infecţii
cronice prezente în familie.
22
  Antecedente personale
Fiziologice: ne vom informa asupra momentului
naşterii, la termen sau naştere prematură, eutocică sau
distocică, modul de alimentaţie a sugarului – naturală,
mixtă sau artificială, vârsta de erupţie a dinţilor (în cazul
pacienţilor de vârstă mai mică), instalarea pubertăţii.
Patologice: prezenţa unor malformaţii
congenitale, traumatisme sau intervenţii chirurgicale în
regiunea cervico-facială; tulburări de nutriţie, boli infecto-
contagioase, afecţiuni cardiace, renale, hepatice,
tulburări nervoase, epilepsie, discrazii sanguine, alergii,
anemii, tuberculoză, reumatism; tratamente
medicamentoase urmate sau în curs; reacţii nefavorabile
la anumite medicamente sau anestezice locale; afecţiuni
nozo-faringiene.

Examenul general

Este necesară aprecierea stării de sănătate, a

dezvoltării fizice şi psihice a pacientului. Putem întâlni trei
categorii:
- hiposom

23
 - normosom
- hipersom.
Se acordă atenţie sistemului ganglionar limfatic,
cu o reactivitate deosebită în afecţiunile stomatologice la
copii.

Examenul facial

Se face din normă frontală şi din normă laterală.

La inspecţie observăm:
- forma feţei – ovală, rotundă, pătrată,
triunghiulară
- simetria sau asimetria, precizând zona şi
eventual cauza (hemipareze, deviaţie de
sept nazal, prezenţa unor cicatrici,
procese tumorale, procese inflamatorii)
- şanţurile faciale – şterse sau accentuate
- aspectul tegumentelor – fine, aspre,
uscate; modificări de coloraţie –
congestie, paloare; integritate

24
 - roşul buzelor şi porţiunea dermică –
înaltă, medie, scurtă
- raportul buzelor – treaptă pozitivă sau
inversată.

Fig. Nr.4: Forma fetei

La palpare, se vor urmări contururile osoase şi

punctele de emergenţă ale ramurilor trigeminale.

Examenul de profil

Pacientul stă drept în fotoliu şi priveşte înainte în

timp ce medicul, aşezat lateral, va aprecia relaţia dintre

25
buze şi menton. Putem întâlni un profil: drept, convex,
concav.
Un profil drept, armonios, presupune ca buza
superioară să fie situată anterior de buza inferioară, iar
mentonul se situează posterior de buza inferioară.

Fig. Nr. 5: Examenul de profil

Examenul ATM (articulaţia temporo-

mandibulară)

Observăm:
- amplitudinea deschiderii gurii, în limite
normale de 3-4 cm, poate fi limitată sau
blocată

26
 - mişcarea de deschidere completă a gurii
poate fi în arc de cerc, situaţie normală,
sau sacadată în disfuncţii ATM
- excursia mentonului şi a liniei inter-
incisive inferioare, atât în timpul
deschiderii cât şi a închiderii gurii
- corelaţia liniilor interincisive superioară şi
inferioară.
Mentonul poate devia spre dreapta sau spre
stânga exprimând afecţiuni ce limitează mişcarea în una
din articulaţii.
Excursia condililor se apreciază introducând
indexele în conductele auditive externe şi aplicând
policele pe regiunea preauriculară. Solicitând pacientul
să deschidă şi să închidă gura, vom urmări simetria şi
amplitudinea mişcărilor, prezenţa unor crepitaţii,
cracmente, salturi articulare, dureri, deformaţii, subluxaţii,
anchiloze.

Examenul endooral
Examenul părţilor moi

27
  se începe cu inspecţia mucoaselor gingivală,
labială, jugală, planşeul, palatul, oro-faringele
 se apreciază starea de igienă orală, prezenţa
de depozite moi, tartru, halenă, semne ale unei igiene
orale deficitare
 la nivelul mucoasei jugale, în dreptul molarilor
doi superiori, se va căuta papila canalului Stenon, iar pe
mucoasa sublinguală, de o parte şi de alta a frenului
limbii, orificiile canalului Wharton şi glandei sublinguale.
Se apreciază aspectul lor şi caracterul salivei: limpede,
purulentă, vâscoasă, apoasă
 se examinează aspectul şi inserţia frenurilor
labiale şi linguale, prezenţa unor bride
 se examinează volumul, forma, poziţia limbii,
aspectul mucoasei linguale. Inspecţia se completează cu
palparea bimanuală a limbii şi a planşeului, în vederea
depistării unor procese inflamatorii profunde sau
tumorale
 bolta palatină – se apreciază forma, lăţimea,
adâncimea, aspectul rugilor şi a torusului. Poate fi: joasă,
plată, medie, adâncă, ogivală

28
  se investighează oro-faringele, aspectul
amigdalelor.
Apelul dinţilor
Se face sistematic, începând cu arcada
superioară, de la linia mediană spre dreapta apoi spre
stânga, se trece în arcada inferioară stângă apoi dreaptă.

18 17 16 15 14 13 12 11I 21 22 23 24 25 26 27 28
55 54 53 52 51I 61 62 63 64 64

85 84 83 82 81I71 72 73 74 75
48 47 46 45 44 43 42 41I31 32 33 34 35 36 37 38

Se precizează tipul de dentaţie – temporară, mixtă

sau definitivă.
Prin inspecţie şi palpare cu sonda se examinează
fiecare suprafaţă dentară pentru a evidenţia prezenţa
unor procese carioase sau obturaţii, leziuni traumatice.
Se insistă asupra locurilor cunoscute ca având
predispoziţie la carii: gropiţe, fosete, fisuri.

29
 Se apreciază topografia şi tipul leziunii carioase
(acută, cronică), profunzimea (superficială, medie,
profundă, penetrantă), gradul de interesare a pulpei şi a
ţesuturilor periodontale apicale.
Se notează topografia obturaţiilor şi se apreciază
calitatea lor.
Prin percuţia axială şi paraaxială se controlează
sensibilitatea parodonţiului apical şi marginal.
Se apreciază mobilitatea dinţilor, normală în
perioada de înlocuire a dinţilor temporari, sau patologică.
În cazul unei extracţii se precizează tipul de
edentaţie şi starea breşei: păstrată, micşorată sau
tratată, tipul lucrării protetice şi calitatea ei.
Se notează abrazia fiziologică sau patologică.

Examenul parodonţiului

 aspectul papilelor, gingiei marginale şi ataşate,

nivelul inserţiei epiteliale, adâncimea şanţului gingival
pentru fiecare dinte în parte.

30
 Fig. nr. 6: Examenul parodontiului

Pot fi prezente: tartru supra- şi subgingival,

congestii, edeme, sângerare, secreţii purulente, retracţii
gingivale, pungi parodontale adevărate sau false,
mobilitate patologică, migrări dentare.

Fig. Nr. 7: Diferite boli parodontale

31
 PRINCIPII DE ASEPSIE ŞI ANTISEPSIE

Se folosesc termeni diferiţi pentru a descrie

diversele metode de prevenire a infecţiilor, de exemplu
dezinfectarea şi sterilizarea, care, în ciuda definiţiilor
diferite, sunt folosiţi adesea interşanjabil. Aceasta poate
duce la părerea greşită că o anumită tehnică sau
substanţă chimică a sterilizat un obiect, când mai
degrabă, aceasta a redus nivelul de contaminare.
ASEPSIA = reprezintă ansamblul de măsuri şi
metode care împiedică pătrunderea microbilor la nivelul
câmpului operator. Se obţine prin sterilizare şi
dezinfecţie.
ANTISEPSIA = este procedura care utilizează
substanţe chimice în scopul inhibării şi/sau distrugerii
germenilor patogeni la nivelul organismului (tegumente,
mucoase, plăgi etc.).
DEZINFECŢIA = este procedura asemănătoare
antisepsiei care se aplică însă mediilor inerte
(instrumentar, aparatură etc.).

32
 STERILIZAREA = cuprinde ansamblul de metode
şi procedee prin care sunt distruse toate formele
vegetative şi sporulate ale microorganismelor patogene
şi saprofite de pe suprafaţa sau interiorul unui obiect,
substanţă etc.

A) Tehnici de sterilizare a instrumentarului

Înainte de sterilizare, instrumentarul va fi curăţat şi
vor fi îndepărtate toate resturile organice (sânge, puroi,
ţesut osos) existente pe suprafaţa sau în interiorul
acestuia.
Această curăţire se poate efectua manual sau cu
ajutorul ultrasunetelor.

Fig. Nr. 8: Cuva de ultrasunete

Pentru sterilizarea intrumentelor sunt disponibile,
în general, 3 metode:
33
 1) căldura uscată
2) căldura umedă
3) oxidul de etilenă

1) Sterilizarea prin căldură uscată

Căldura uscată este o metodă de sterilizare care
poate fi asigurată în majoritatea cabinetelor
stomatologice.

Fig. Nr. 9: Pupinel

Căldura uscată este folosită cel mai frecvent pentru a

steriliza:
- instrumentarul chirurgical (pense, foarfeci,
cleşti, elevatoare)
- instrumentarul pentru examenul clinic
(oglinzi dentare, pense, sonde)
34
 - canule pentru aer
- instrumentarul rotativ
- instrumentarul endodontic
Reuşita sterilizării prin căldură uscată depinde nu
numai de atingerea unei anumite temperaturi, dar şi de
menţinerea acestei temperaturi pentru o anumită
perioadă de timp  180o C timp de 1 oră.

2) Sterilizarea prin căldură umedă

Sterilizarea prin căldură umedă este mai eficientă
decât sterilizarea prin căldură uscată deoarece necesită
un timp mai scurt şi temperaturi mai mici.
Principiile fizice de care se foloseşte sterilizarea
prin căldură umedă sunt următoarele:
- apa fiartă la 100o C necesită mai puţin
timp pentru a distruge microorganismele
decât căldura uscată la aceeaşi
temperatură, deoarece apa transferă
căldură mai bine decât aerul
- este necesară cam de 7 ori mai multă
căldură pentru a transforma apa fiartă în

35
 vapori faţă de cât este necesară pentru a
aduce la punctul de fierbere aceeaşi
cantitate de apă.
Când aburul intră în contact cu un obiect, se
condensează şi aproape instantaneu eliberează energia
calorică stocată, care va inactiva rapid proteinele celulei
vitale.

Avantajele sterilizării cu căldură umedă sunt:

 eficienţa, viteza şi relativa disponibilitate a
echipamentului în autoclav.
Sterilizarea prin căldură umedă (autoclav) se
efectuează la 2-2,5 atm timp de 30 minute la 140 o C.

36
 Fig. Nr. 10: Autoclav
Se poate steriliza prin autoclavare:
- instrumentar de consultaţie
- instrumentar chirurgical
- instrumentar endodontic
- materiale textile
- material de sutură
- perii de mână etc.

3) Sterilizarea gazoasă
Anumite gaze pot avea o acţiune letală la nivelul
structurilor enzimatice sau biochimice celulare.

37
 Cel mai folosit dintre gazele disponibile pentru
sterilizare este oxidul de etilenă, inflamabil în amestec cu
fluor, CO2 şi/sau azot.
Deoarece oxidul de etilenă este un gaz la
temperatura camerei, el poate difuza rapid prin
materialele poroase cum ar fi plasticul sau cauciucul.
La 50o C el este eficient pentru distrugerea tuturor
organismelor, inclusiv spori, în 3 ore.

B) Tehnici de dezinfectare a instrumentelor

Agenţii chimici care au capacităţi potenţial
dezinfectante se pot clasifica în agenţi dezinfectanţi cu
potenţial redus, mediu şi înalt.
Clasificarea se bazează pe capacitatea agentului
de a inactiva bacterii vegentante, bacili, spori, virusuri
non-lipoidice şi/sau virusuri lipoidice.
Agenţii dezinfectanţi cu potenţial redus sunt
eficienţi doar împotriva bacteriilor vegetante şi virusurilor
lipoidice.
Dezinfectanţii cu potenţial mediu sunt eficienţi
împotriva tuturor germenilor cu excepţia celor sporulaţi.

38
 Agenţii dezinfectanţi cu potenţial înalt distrug toţi
germenii.
Substanţele acceptate pentru dezinfectarea
instrumentarului stomatologic şi de chirurgie orală sunt:
- glutaraldehida
- iodophor
- compuşi halogenaţi (cu clor)
- formaldehida
Compuşii care conţin glutaraldehidă sunt în
prezent dezinfectanţii cei mai folosiţi pentru
instrumentarul stomatologic.

INDICI UTILIZAŢI ÎN EVALUAREA STATUSULUI

ODONTAL, GINGIVAL ŞI DE IGIENĂ ORALĂ

Indicii de evaluare a statusului odontal:

39
 1) DMF – pentru dinţii permanenţi
2) dmf – pentru dinţii temporari
Indici de placă
1) indicele OHI-S (indicele de igienă orală
simplificat)
2) indicele API (indicele de placă aproximal)
3) indicele PI (indicele de placă).
Indici gingivali:
1) indicele hemoragic sulcular (SBI)
2) indicele gingival simplificat (GI-S)

1) Indici de evaluare a statutului odontal

Prevalenţa cariei dentare se exprimă sub forma

indicelui dmf (ca o) la dinţii temporari, respectiv DMF
(CAO) la dinţii permanenţi. Aceştia reflectă numărul de
dinţi cariaţi, absenţi şi obturaţi.
Indicele DMF se calculează pe dinte (DMF-T) sau
pe suprafaţă dentară (DMF-S). reprezintă suma dinţilor
sau suprafeţelor dentare cariate (D = decay), absente (M
= missing) şi obturate (F = filling) la o persoană, într-un
grup sau o populaţie.

40
 Fiecare dinte (T) sau suprafaşă dentară (S) se
calculează o singură dată, fie sub D, M sau F. Molarii de
minte nu sunt luaţi în calcul, astfel, sunt luaţi în
considerare cel mult 28 de dinţi permanenţi.

2) Indici de placă

1. INDICELE OHI-S (indicele de igienă orală

simplificat)  se determină la nivelul următorilor
dinţi selectaţi:
- 1.6, 1.1, 2.6, 3.1 (faţa vestibulară) = M1
superior drept, IC superior drept, M1
superior stâng, IC inferior stâng
- 3.6, 4.6 (faţa linguală) = M1 inferior stâng,
M1 inferior drept

Aprecierea plăcii dentare: (DI = debris index)

- grad 0 = fără depozite
- grad 1 = depozite până în 1/3 cervicală
coronară

41
 - grad 2 = depozite până la nivelul 1/3
mijlocii coronare
- grad 3 = depozite peste 2/3 din suprafaţa
coronară

Aprecierea tartrului dentar: (CI = calculus index)

- grad 0 = lipsa tartrului
- grad 1 = tartru în 1/3 cervicală coronară
- grad 2 = tartru până la nivelul 1/3 mijlocii
coronare + insule de tartru subgingival
- grad 3 = tartru peste 2/3 din suprafaţa
coronară + tartru sublingual (bandă)
Se calculează depozitele moi de placă (DI) şi
depozitele mineralizate (CI). Suprafaţa dentară se
împarte în 3 şi se acordă un scor în funcţie de gradul de
acoperire a dintelui cu placă bacteriană.
Calcularea plăcii (DI) se face după formula:

DI=

42
 Calcularea depozitelor tartrice (CI) mineralizate,
se face după formula:

CI=

OHI-S se calculează prin sumarea depozitelor moi

cu depozitele mineralizate.

OHI-S = DI + CI

2. Indicele API (indicele de placă aproximal)

 evaluează placa dentară de la nivelul spaţiilor
aproximale astfel:
- se apreciază prezenţa/absenţa plăcii
aproximale pentru fiecare hemiarcadă,
alternativ dinspre vestibular şi oral
 dinspre vestibular se apreciază hemiarcada 2 şi
4
 dinspre oral se apreciază hemiarcadele 1 şi 3
- consemnarea se face prin aprecieri de
tipul 0-1 sau (+) (-).
43
 Calculul indicelui API se face după formula:

API = x 100

Exprimarea indicelui este procentuală şi reflectă

gradul de igienă orală al pacientului.

API  25%  igienă orală optimă

API 25-39%  igienă orală bună
API 40-69%  igienă orală satisfăcătoare
API 70-100%  igienă orală nesatisfăcătoare.

3. INDICELE PI (indicele de placă)

- este uşor de determinat şi exprimă
procentual acumularea de placă
bacteriană la nivelul unei dentaţii
- înregistrează prezenţa / absenţa plăcii
dentare la nivelul a 4 suprafeţe dentare
(V, O, M şi D) pentru fiecare dinte
- aprecierea se face cu (+) sau (-)
- calculul se face după formula:

44
 PI = x 100

3) Indici gingivali

Majoritatea indicilor gingivali utilizează ca element de

evaluarea sângerarea la sondarea gentilă a şanţului
gingival.
Sondarea se face cu sonda parodontală al cărei vârf
este rotunjit.
Se consemnează prin valoarea „0” absenţa sângerării
şi prin „1” prezenţa sângerării la sondare (se mai poate
nota cu (+) sau (-) prezenţa sau absenţa sângerării la
sondarea şanţului gingival).

1) INDICELE SBI (indicele hemoragic sulcular)

- apreciază prezenţa/absenţa sângerării

şanţului gingival dinspre aproximal pentru
fiecare hemiarcadă, alternativ dinspre
45
 vestibular şi oral  dinspre vestibular se
apreciază hemiarcadele 1 şi 3 iar dinspre
oral hemiarcadele 2 şi 4
- consemnarea se face prin aprecieri de
tipul 0-1 sau (+), (-)
- calculul indicelui SBI se face după
formula:

SBI = x 100

Valorile indicelui SBI sunt exprimate procentual şi

reflectă gradul de inflamaţie gingivală a pacientului.

SBI  10%  relaţii normale la nivel gingival

SBI 10-20%  inflamaţie gingivală redusă
SBI 20-50%  inflamaţie gingivală medie
SBI 50-100%  inflamaţie gingivală accentuată şi
generalizată

46
 2) INDICELE GI (indicele gingival)
 evaluează prezenţa/absenţa inflamaţiei gingivale
(respectiv sângerarea la sondare) pentru fiecare dinte
la nivelul a 4 suprafeţe (V, O, M şi D).
Evaluarea se face prin aprecieri de tipul „da”/”nu”,
(+)/(-).

Calculul se face după formula:

GI = x 100

Până la vârsta de 3 ani, igiena orală va fi efectuată

de către mamă, ulterior copilul este educat să-şi facă
singur periajul, dar mama trebuie să-i ajute şi să-l
completeze până la vârsta de 6 ani.
Calitatea igienei orale se poate aprecia prin
determinarea indicelui de placă. Cu ajutorul unei bulete
de vată îmbibate cu albastru de metilen, soluţie de fuxină
sau alt fel de soluţie colorantă, se colorează toţi dinţii, pe
toate suprafeţele, pentru a conştientiza copilul asupra

47
zonelor unde periajul său este insuficient. După aplicarea
soluţiei, copilul este invitat să clătească cu apă.

Fig. Nr. 11: Determinarea indicelui de placa

Se examinează 6 suprafeţe dentare, toate

vestibulare, 4 posterioare (la nivelul molarilor unu sau doi
superiori şi inferiori) stânga şi dreapta şi 2 anterioare (la
nivelul unui incisiv superior şi unuia inferior) luând ca
reper pe cel mai colorat.
Notăm la fiecare din cele 6 suprafeţe cu:
0 – lipsa coloraţiei
1 – coloraţie prezentă în 1/3 cervicală
2 – coloraţie prezentă pe jumătate din faţa
vestibulară
3 – coloraţie prezentă pe mai mult de 2/3 din faţa
vestibulară.
De exemplu:

48
IP = = = 10.

Valori ale indicelui:

- între 0 şi 4  igienă bună
- între 4 şi 6  igienă acceptabilă
- peste 6  igienă deficitară
- 18  situaţie dezastruoasă.

METODE DE PERIAJ

1) METODA BASS (periajul şanţului gingival)

- urmăreşte îndepărtarea plăcii bacteriene
de pe marginea gingivală liberă şi din
şanţul gingival, pe o adâncime de 0,5-1
mm
- se folosesc perii moi, cu filamente cu
capăt rotunjit
 peria se aplică la un unghi de 45o faţă de axul
lung al dinţilor, cu capătul filamentelor orientate
spre şanţul gingival
49
 se exercită o uşoară presiune în axul firelor şi o
mişcare de vibraţie înainte şi înapoi, pe direcţia
şanţului gingival
- se efectuează pentru fiecare grupă de
dinţi, vestibular şi oral, aproximativ 20 de
curse vibratorii, timp de 10 secunde
- în timpul periajului, gingia se albeşte
uneori, ceea ce arată potenţialul traumatic
al acestei metode, dacă presiunile sunt
prea mari
- metoda are 2 avantaje:
1. însuşirea cu uşurinţă de către pacient
2. îndepărtarea plăcii bacteriene din
zonele unde concentrarea sa este
maximă (şanţul gingival şi spaţiile
interdentare)
- este indicată:
3. persoanelor sănătoase
4. persoanelor cu îmbolnăviri parodontale.

50
 Fig. Nr. 12: Metode de periaj- schema

Fig. Nr. 13: Exemplificarea metodelor de

periaj in cavitatea bucala

2) METODA BASS MODIFICATĂ

- este, în prezent, una dintre cele mai
recomandate tehnici de periaj în practica
stomatologică

51
- este indicată atât pacienţilor obişnuiţi, cât
şi celor cu diferite afecţiuni parodontale
- reprezintă o combinaţie între metoda Bass
şi periajul rotativ

Caracteristici:
- este o metodă mixtă, gingivo-dentară
- este o metodă secvenţială, realizându-se
pe grupe de dinţi (numărul dinţilor din
grupă este dictat de lungimea capului
periuţei şi de dimensiunea dinţilor)
- foloseşte mişcări vibratorii
- realizează protecţia feţei vestibulare a
caninului.

Periajul feţelor vestibulare ale dinţilor:

- capul activ al periuţei se aplică la nivelul
joncţiunii gingivo-dentare, în unghi de 45 o
faţă de axul longitudinal al dinţilor

52
- perii se menţin în această poziţie şi se fac
mişcări de presiune şi vibraţie, circulare şi
antero-posterioare, de 10-20 de ori
- se aplică o presiune uşoară, fără
discomfort, pentru a angaja perii în spaţiile
aproximale
- se coboară de la gingie spre faţa
vestibulară (de la roşu la alb) şi se repetă
mişcarea de 5 ori pentru fiecare dinte.

Periajul feţelor linguale ale dinţilor posteriori:

- periuţa se aplică orizontal, în unghi de
45o, la joncţiunea gingivo-dentară
- se fac mişcări vibratorii antero-
posterioare, aproximativ 20
- se fac mişcări rotative ale periuţei, de la
gingie spre coroana dintelui.

Periajul feţelor linguale ale dinţilor anteriori:

- capul activ al periuţei se aplică vertical

53
 - se fac mişcări rotative şi circulare, de la
gingie spre marginea incizală.

Periajul feţelor ocluzale ale dinţilor

- perii periuţei se aplică pe suprafaţa
ocluzală a dinţilor, se fac mişcări antero-
posterioare şi circulare de amplitudine
redusă
- se modifică poziţia capului activ al periuţei
pentru a curăţa toţi dinţii la nivel ocluzal.
La sfârşit se fac clătiri viguroase ale cavităţii orale
pentru îndepărtarea plăcii bacteriene şi a detritusurilor
alimentare mobilizate.

3) METODA STILLMAN MODIFICATĂ

- foloseşte perii de dinţi cu filamente de

consistenţă medie spre tare, care se
aplică sub un unghi de 45 o faţă de axul
longitudinal al dintelui, în porţiunea de
colet, atât pe dinte, cât şi pe gingia
adiacentă

54
- periajul se efectuează prin mişcări
vibratorii scurte, în sens mezio-distal,
concomitent cu deplasarea periei dinspre
gingia fixă către marginea gingivală liberă
şi suprafaţa dintelui, până la nivel ocluzal
sau incizal
- metoda realizează un masaj gingival
foarte bun şi este indicată pacienţilor cu
recesiuni gingivale şi descoperiri
radiculare

4) METODA CHARTERS (periajul interdentar)

- peria de consistenţă medie spre tare, se

aplică sub un unghi de 45 o faţă de axul
longitudinal al dintelui, astfel încât
filamentele sale să se angajeze
interdentar cu porţiunea terminală spre
ocluzal

55
- se aplică mişcări vibratorii scurte, în sens
mezio-distal în spaţiile interdentare, cu
deplasare dinspre ambrazura gingivală
spre cea ocluzală, atât vestibular cât şi
oral
- metoda este indicată pentru masaj
gingival şi pentru igienizarea zonelor
gingivale în curs de vindecare după
gingivectomie sau operaţii cu lambou (caz
în care consistenţa filamentelor trebuie să
fie spre medie)

5) METODA PERIAJULUI PRIN ROTIRE

- peria se aplică în porţiunea cea mai înaltă

la maxilar sau cea mai declivă la
mandibulă a fundului de sac vestibular
- pacientul menţine gura întredeschisă

56
 - peria de dinţi exercită o presiune
accentuată asupra părţilor moi şi se
deplaseză uşor spre ocluzal prin rotire în
jurul axului mânerului. După depăşirea
marginii incizale sau a suprafeţei ocluzale,
peria se desprinde de pe dinţi şi revine în
poziţia iniţială
- pentru suprafeţele orale se procedează la
fel aplicând peria pe gingie şi mucoasă,
după care se execută mişcarea de rotaţie
spre ocluzal/incizal
- mişcările de rotire se fac pentru fiecare
grupă de dinţi

6) METODA FIZIOLOGICĂ

Pornind de la constatarea că în mod normal

alimentele sunt deflecate pe suprafeţele ocluzale sau

57
marginile gingivale spre apical, se consideră că şi periajul
trebuie efectuat în aceeaşi direcţie „fiziologică”.
Tehnica este simplă. Se folosesc perii din păr
natural.
Se acţionează dinspre coroană spre rădăcină, cu
presiune blândă.
Metoda este indicată persoanelor cu parodonţiul
sănătos, fără anomalii dento-maxilare, la care se
realizează totodată şi un masaj gingival.

7) METODA FONES

- se realizează, la început, pe feţele

vestibulare, cu dinţii în ocluzie
- peria execută mişcări viguroase, ample,
circulare, cu un diametru cât mai mare
posibil
- după deschiderea gurii se procedează la
fel pe feţele palatinale şi linguale
- metoda este indicată la copii ca mijloc de
însuşire a tehnicii de periaj, care ulterior

58
 va fi corectată printr-una din metodele
consacrate.

8) METODA RECOMANDATĂ DE CATEDRA

DE MEDICINĂ PREVENTIVĂ

Se indică periajul separat al arcadei dentare

maxilară şi mandibulară, prin ample mişcări în plan
vertical, dinspre fundul de sac vestibular spre marginea
incizală sau suprafaţa ocluzală, după care peria se
desprinde de pe dinte şi îşi reia ciclul de 10-15 ori pentru
fiecare zonă periată.
În zonele palatinale şi linguale laterale, peria
dentară este ţesută în plan orizontal şi se deplaseză prin
mişcări ample, semicirculare, în plan vertical,
unidirecţional, dinspre gingie spre dinte.
În zonele palatinală şi linguală frontală, peria
dentară este ţinută vertical şi execută mişcări rectilinii
dinspre gingie spre dinte, în axul dintelui.
La persoanele la care se evidenţiază o
concentrare mare de placă bacteriană în zona de colet
adiacentă şanţului gingival, se recomandă, în plus, o

59
deplasare scurtă mezio-distală şi vibratorie la acest nivel,
cu o perie moale, situată la un unghi de 45 o faţă de axul
longitudinal al dintelui.
Periajul suprafeţelor ocluzale trebuie să evite
eroarea frecventă şi comună a frecării prin deplasări lungi
pe întreaga zonă ocluzală. Periajul ocluzal corect se face
prin aplicarea filamentelor periei în şanţurile şi gropiţele
de pe faţa ocluzală în direcţia axului longitudinal al
dintelui şi se execută deplasări mezio-distale scurte sau
uşoare mişcări circulare, de 10-15 ori. Periajul se
continuă prin deplasarea progresivă a periuţei în zona
imediat învecinată, dar menţinută şi pe jumătate din zona
anterior periată.

Fig. Nr. 14: Periute de dinti pentru 0-2 ani

60
 Fig. Nr. 15: Periute de dinti pentru 3-5 ani

Fig. Nr. 16: Periute de dinti pentru 6-8 ani

Fig. Nr. 17: Variate paste de dinti, pe grupe de

varsta

61
TEHNICI DE UTILIZARE A MIJLOACELOR AUXILIARE
DE IGIENĂ ORALĂ

1) FIRUL DE MĂTASE (DENTAL FLOSS)

Există o mare varietate de fire de mătase:

- groase sau subţiri
- cerate sau necerate
- în mănunchiuri de filamente sau sub
formă de panglică îngustă
- continue sau cu o porţiune spongioasă
care serveşte la igienizarea porţiunii
mucozale a corpurilor de punte (firul
SUPERFLOSS)
Reguli de utilizare:
- se înfăşoară aproximativ 20-40 cm de fir
de mătase pe degetele mediu şi arătător
ale celor două mâini

62
- porţiunea de fir se menţine între degetul
mare şi arătător sau mijlociu al fiecărei
mâini
- distanţa firului dintre degete trebuie să fie
scurtă, de 2-3 cm
- introducerea interdentară, în cazul unui
contact strâns, se face ferm, cu firul întins,
dar cu o presiune controlată pentru a nu
leza papila interdentară
- firul de mătase ţinut în tensiune şi uşor
curbat pe suprafaţa mezială a dintelui
situat distal, este deplasat de 5-6 ori în
sus şi în jos în plan vertical. Procedura se
repetă pe suprafaţa distală a dintelui situat
mezial, evitând traumatismul papilei
interdentare
- se va curăţa şi suprafaţa distală a
ultimului molar situat pe arcadă
- după fiecare igienizare a câte unei
suprafeţe dentare, se deplasează firul
între degete până când avem la îndemână
o nouă porţiune curată a floss-ului.

63
 Când pacientul nu are dexteritate la folosirea
manuală, digitală, a firului de mătase, se folosesc
dispozitive de plastic în formă de furcă ce prezintă o
curbură a braţelor şi butoni externi pe care se fixează
prin răsucire firul de mătase.

Fig. Nr. 18: Dental floss

Fig. Nr. 19: Tehnica utilizarii firului de matase

2) SCOBITORILE

Cele mai bune sunt din lemn de balsa (lemn

moale) şi au o formă triunghiulară corespunzătoare
spaţiului interdentar.

64
 Sunt contraindicate în spaţiile ocupate de papila
interdentară. Se folosesc pentru îndepărtarea plăcii
bacteriene şi a resturilor organice din spaţiile interdentare
libere prin retracţia papilei gingivale.
Tehnica de utilizare:
- se umezeşte vârful, apoi se poziţionează
baza triunghiului spre marginea gingivală.
Vârful se angulează spre ocluzal, se
introduce gentil interdentar, apoi se fac
mişcări cu presiune redusă dinspre
vestibular spre oral.
Scobitorile aplicate la capătul unui mâner (PERIO-
AID) de obicei angulat, pentru un acces mai bun, sunt
rotunde, lustruite, efilate spre vârf. Sunt indicate pentru
curăţirea spaţiilor interdentare, a marginii gingivale libere
şi în şanţul gingival.
Tehnica de utilizare:
- se freacă suprafeţele aproximale dentare
prin efectuarea de mişcări gentile înainte
şi înapoi a vârfului scobitorii.

65
 3) STIMULATOARELE SAU CONURILE
INTERDENTARE

Tehnica de folosire prevede aplicarea gentilă a

vârfului conului interdentar, latura inferioară sprijinindu-se
pe gingie şi se fac mişcări rotative.
Se foloseşte o dată pe zi, în spaţiile interdentare
rămase libere prin retracţia papilelor gingivale sau în
urma unor intervenţii chirurgicale.

4) PERIUŢELE INTERDENTARE

Sunt de diferite tipuri:

- perii cu o singură tufă de filamente de
plastic
- perii cu formă cilindrică sau conică (formă
de brad)
- perii cu tijă metalică, asemănătoare
periilor de spălat sticle în miniatură.
Se introduc interdentar cu mişcări axiale dinspre
vestibular spre oral şi invers.

66
 Indicaţii:
 pentru suprafeţele dentare aproximale de formă
concavă sau neregulate, libere de papila gingivală, unde
firul de mătase nu acţionează eficient

Fig. Nr. 20: Periute interdentare

Fig. Nr. 21: Alte tipuri de periute interdentare

67
Fig. Nr. 22: Modalitatea de actiune a periutelor
interdentare

Fig. Nr. 23: Diferite utilizari ale periutelor

interdentare

Fig. Nr. 24: Set complet de periute interdentare

68
 Fig. Nr. 25: Multiple capete active ale periutelor
interdentare

5) DUŞURILE ŞI/SAU IRIGAŢIA BUCALĂ

Se realizează cu aparate care proiectează un jet

pulsatil de apă asupra dinţilor şi gingiei.
Jetul de apă este emis de o canulă sau de un
dispozitiv de duş bucal miniatural şi este îndreptat
interdentar şi în jurul dinţilor.
Acţiunea este de îndepărtare a resturilor moi şi
chiar a anumitor porţiuni din placa dentară, dar nu în
totalitate + masaj gingival.

69
 TEHNICA SIGILĂRII ŞANŢURILOR ŞI FOSETELOR

Succesul sigilării depinde de rigurozitatea cu care

practicianul respectă, pe de o parte tehnica de lucru şi,
pe de altă parte, instrucţiunile de folosire recomandate de
firma producătoare pentru materialul utilizat.
Deşi tehnica de lucru este simplă, fiecare etapă
trebuie executată cu maximum de atenţie, fără
compromisuri, pentru ca adeziunea materialului la
suprafaţa dentară să fie cea dorită.

Tehnica de lucru presupune 3 faze importante:

1) curăţirea suprafeţei dentare
2) pregătirea dintelui
3) aplicarea sigilantului.

TEHNICA SIGILĂRII CU RĂŞINI COMPOZITE

1) curăţirea suprafeţei dentare

2) izolarea
3) pregătirea suprafeţelor de smalţ

70
 4) spălarea şi uscarea
5) prepararea materialului de sigilare
6) aplicarea materialului de sigilare
7) verificarea sigilării
8) controlul în relaţie ocluzală
9) controale periodice

1) Curăţirea suprafeţei dentare este necesară pentru

îndepărtarea plăcii bacteriene şi a resturilor de pe
suprafaţa de smalţ.
Se efectuează prin periaj profesional, cu o perie
„profilactică” şi o pastă formată din pulbere de piatră
ponce şi apă. Se contraindică folosirea pastelor care
conţin fluor, deoarece ele formează o peliculă pe
suprafaţa dentară interferând cu procesul de
demineralizare.
Pasta rămasă în şanţuri se îndepărtează cu vârful
unei sonde ascuţite, apoi suprafaţa dentară se spală
atent.

71
 2) Izolarea este foarte importantă pentru realizarea şi
menţinerea unui câmp operator uscat pe tot timpul
aplicării tehnicii de sigilare.
O eventuală contaminare cu salivă ar permite
remineralizarea suprafeţei de smalţ pregătită pentru
sigilare, iar contaminarea umedă din timpul aplicării
sigilantului ar avea influenţă negativă asupra sigilării.
Izolarea ideală se obţine prin aplicarea de digă,
dar se poate folosi şi izolarea cu rulouri de vată şi
aspirator.

Fig. Nr. 26: Dinte izolat cu diga in vederea sigilarii

3) Pregătirea suprafeţei de smalţ se realizează prin

demineralizarea cu un agent demineralizant, de
obicei H3PO4 (acid fosforic) în concentraţie de 30-
50%, cel mai frecvent fiind utilizat gelul
demineralizant H3PO4 37%.
72
 Timpul de demineralizare variază în raport cu
concentraţia. Este suficientă o demineralizare de 15-60
secunde, atât pentru dentaţia permanentă cât şi pentru
dentaţia temporară. Timpul optim de demineralizare este
de 30 secunde.
Pentru a avea garanţia că marginile sigilării se vor
afla în zona demineralizată, demineralizantul trebuie
aplicat pe pantele cuspidiene pe o suprafaţă de
aproximativ 2 mm dincolo de marginile viitoarei sigilări.

Fig. Nr. 27: Demineralizarea

4) După demineralizare, sub izolare, se va efectua

spălarea cu jet continuu de apă a suprafeţei de
smalţ gravate. Urmează uscarea ei cu aer
necontaminat cu ulei.
Este important ca ambele operaţiuni să se
efectueze sub o izolare riguroasă. După spălare şi
73
uscare smalţul trebuie să aibă un aspect mat, opac, fără
luciu, alb-cretos.

5) Pregătirea şi manevrarea materialului de sigilare

are în vedere recomandările firmei producătoare,
dar şi unele recomandări de ordin general.
Dacă se folosesc sigilanţi autopolimerizabili:
- timpul de lucru este limitat
- polimerizarea materialului începe imediat
ce catalizatorul se adaugă la bază. De
aceea, materialul se prepară în momentul
când suprafaţa dentară îndeplineşte toate
condiţiile de a fi sigilată iar instrumentarul
este pregătit pentru aplicarea imediată
- amestecul celor două componente trebuie
făcut cu meticulozitate, fără mişcări
energice pentru a nu încorpora bule de
aer
- temperatura ridicată a mediului ambiant
modifică polimerizarea, micşorând
perioada de lucru şi de priză.

74
 Materialele de sigilare fotopolimerizabile oferă
unele avantaje:
- timpul de lucru este mai lung, totuşi,
deoarece poate fi influenţat de lumina
aparatului, trebuie scos din seringă numai
în momentul aplicării pe dinte
- posibilitatea încorporării bulelor de aer
este redusă, deci, sigilarea va fi mai
omogenă şi mai rezistentă
6) Aplicarea sigilantului se face cu instrumentarul
recomandat şi livrat de producător: perie fină,
miniburete, aplicator.

Fig. Nr. 28: Aplicarea sigilantului

Se recomandă folosirea unei cantităţi suficiente,

corespunzătoare de material astfel încât să acopere

75
toate şanţurile şi fosetele suprafeţei ocluzale precum şi
şanţurile suplimentare.
Materialul de sigilare trebuie să acopere şi
aproximativ 2 mm din pantele cuspidiene.
Pe întreaga perioadă a polimerizării, izolarea
trebuie să fie riguroasă.
În cazul sigilanţilor fotopolimerizabili, timpul de
polimerizare este de 60 de secunde.

Fig. Nr. 29: Fotopolimerizarea

Pentru creşterea rezistenţei, după aplicarea

materialului de sigilare, se recomandă temporizarea
aplicării sursei luminoase timp de 5-20 secunde. În felul
acesta materialul pătrunde pe o distanţă de 3 ori mai
mare în zonele de smalţ demineralizate decât dacă
fotopolimerizarea s-ar produce imediat după aplicarea
materialului.
76
 7) Verificarea sigilării
Priza materialului autopolimerizabil se verifică prin
inspecţia sigilantului rămas nefolosit.
Verificarea sigilării se face cu sonda. Prin palpare
se pot depista goluri în material sau suprafeţe incomplet
acoperite. Se va încerca îndepărtarea sigilantului pentru
a se verifica calitatea legăturii realizate.
Acest control permite identificarea şi rectificarea
micilor defecte şi chiar aplicarea în plus de sigilant pentru
a acoperi întreaga suprafaţă ocluzală.

Fig. Nr. 30: Verificarea sigilarii

8) Controlul în relaţie ocluzală va permite

îndepărtarea exceselor care pot genera
interferenţe sau contacte premature.
În cazul sigilanţilor negranulari, uşoarele
interferenţe ocluzale nu necesită intervenţie specială
77
deoarece se vor elimina prin abraziuni. Se va interveni în
cazul sigilanţilor granulari, cu ajutorul pietrelor verzi
pentru îndepărtarea eventualelor obstacole.
După realizarea sigilării, peste suprafaţa dentară
respectivă se aplică soluţii fluorurate (fluorură de sodiu,
fluorură de staniu).

9) Controalele periodice sunt necesare o dată la 6

luni.
În general, o sigilare efectuată corect durează
câţiva ani, dar totuşi necesită controale periodice.
La controlul clinic, prin inspecţie şi palpare cu
sonda, sunt posibile mai multe situaţii care vor necesita o
atitudine în consecinţă:
 sigilarea este intactă – nu se intervine
 sigilantul este pierdut în totalitate – se repetă
sigilarea
 sigilarea este pierdută parţial – se verifică
adaptarea sigilantului restant şi dacă este bună, i se
aspreşte suprafaţa cu o piatră fină, zona cu sigilantul se
gravează şi se completează cu un nou sigilant.

78
  sigilarea are microneadaptări – se verifică dacă
nu cumva există carii sub sigilant.

TEHNICA SIGILĂRII CU CIMENT GLASS-

IONOMER DE STICLĂ

Deoarece cimenturile gloss-ionomer aderă chimic

la structurile dure dentare, tehnica de lucru este
simplificată. Nu este necesară demineralizarea suprafeţei
de smalţ.
Tehnica de lucru recomandată pentru sigilarea cu
FUJI IONOMER TYPE III, glass-ionomer convenţional,
autopolimerizabil:
1) curăţarea suprafeţei dentare cu perie conică
sub jet de apă
2) spălarea suprafeţei cu apă şi uscarea cu aer
3) izolarea cu rulouri de vată şi aspirator de salivă
4) pregătirea materialului prin amestecarea unei
picături de lichid cu o măsură rasă de pulbere.
Amestecul se face pe un bloc de hârtie cu o
spatulă de plastic din trusă. Pulberea se

79
 împarte în 2 jumătăţi. Prima jumătate se
amestecă cu lichidul timp de 7-10 secunde
până se obţine o compoziţie lăptoasă uniformă.
Apoi se adaugă restul de pulbere şi se
amestecă larg 15-20 secunde până amestecul
devine uniform
5) aplicarea materialului se face cu un aplicator,
dar la fel de bine se poate utiliza o spatulă
bucală
6) aplicarea unui lac protector (FUJI VARNISH)
când cimentul îşi pierde luciul. Lacul se aplică
cu un mic burete atât pe sigilare cât şi pe
suprafaţa învecinată, apoi se usucă uşor cu
aer.
Este foarte important ca izolarea să fie
menţinută pe tot timpul operaţiei de sigilare.
Sigilarea cu FUJI III trebuie să fie realizată fără
exces, strict la nivelul şanţurilor. Eventualul exces se
îndepărtează cu o freză de lustruit după ce materialul
a făcut priză.

80
 METODE DE ÎNDEPĂRTARE A PLACII
BACTERIENE:
PERIAJUL ŞI DETARTRAJUL.

DETARTRAJUL MANUAL ŞI CU ULTRASUNETE.

Detartrajul reprezintă una din cele mai importante

proceduri ale tratamentului bolii parodontale , care în
general, se practică în condiţii obişnuite, fără pregătiri
speciale.
Fiind o manoperă sângerândă, detartrajul, în
special cel subgingival, trebuie precedat de un tratament
cu antibiotice la bolnavii cu pusee recente de reumatism
articular acut, cu maladii cardiace congenitale sau cu alte
boli generale în care se pot produce însămânţări
microbiene în urma bacteriemiei produse de detartraj.
Detartrajul este procedura de îndepărtare a
tartrului şi a plăcii microbiene asociate acestuia de pe
suprafeţele dentare supra şi subgingivale.
Detartrajul supragingival se realizează cel mai
bine cu seceri, chiurete de detartraj, ultrasunete.

81
 Detartrajul subgingival se face cu chiurete
universale sau speciale de detartraj. Se poate face şi cu
ultrasunete, dar numai până la 3-4 mm profunzime de la
marginea gingivală liberă.

Instrumentarul pentru detartrajul manual:

- instrumente de examinare: sonde de
parodontometrie şi sonde exploratorii
- instrumente de detartraj şi chiuretaj
radicular, seceri, săpăligi, pile sau
răzuşe, chiurete
- instrumente de netezire fină şi lustruire a
suprafeţelor dentare după detartraj:
pâlnii de cauciuc, perii rotative, benzi
abrazive şi de lustruit.
Detartrajul cu ultrasunete se poate realiza prin
două tipuri de aparate de detartraj:
- aparate bazate pe efectul piezoelectric
- aparate magnetostrictive

82
 Fig. Nr. 31: Aparat de detartraj cu ultrasunete

Ambele tipuri de aparate sunt formate din patru

componente principale:
1) generatorul electric, care produce
energia de înaltă frecvenţă
2) piesa de mănă şi partea terminală
activă
3) sistemul de răcire cu apă
4) dispozitivul de pornire-oprire
Aparatele piezoelectrice sunt mai bine tolerate de
bolnavii cardiaci purtători de stimulator cardiac
(pacemaker).

83
 Aparatele magnetostrictive folosesc energia de
înaltă frecvenţă care rezultă din trecere în spirală a
curentului electric în jurul unui pachet compact de benzi
feromagnetice, situat în corpul piesei principale. Aceste
benzi convertesc energia electrică în energie mecanică
sub formă de vibraţii rapide de la 20.000 la 45.000 de
cicli pe secundă, ceea ce corespunde unei deplasări de
aproximativ 28 – 30 m într-un sens şi în altul al vârfului
părţii active.
Forma deplasării este de trei feluri: înainte –
înapoi, circulară sau în formă de 8.
Partea activă este realizată in trei variante, ca
formă şi ca mod de acţiune:

Fig. Nr. 32: Cele 3 variante ale partii active

84
 1) forma de spatulă cu capătul activ
- secţionat perpendicular pe axul
longitudinal, pentru detartrajul feţelor
vestibulare şi orale
- secţionat oblic cu un unghi ascuţit,
pentru zonele aproximale,
interdentare
- rotunjit, pentru suprafeţele concave,
supracingulare.
Este indicată la începutul detartrajului, pentru
îndepărtarea depozitelor supragingivale de tartru, pete
colorate, detritusuri organice.

2) forma de seceră cu vârf ascuţit

 este indicată pentru detartrajul feţelor
proximale, meziale şi distale şi a şanţului
gingival
Este eficientă în special de la incisivi până la
suprafaţa mezială a primului molar.

3) forma de sondă, partea activă subţire  are

acces la toate suprafeţele dentare şi este

85
 activă în şanţul gingival şi în pungile
parodontale mici, de 3 – 4 mm.
Puterea de ieşire a vibraţiilor produse se reglează
la o intensitate mică, medie sau mare.
Fluxul de apă formează un nor fin de particule şi
poate fi reglat la un debit mai mare sau mai mic .
Unele aparate cuprind şi un dispozitiv de
împrăştiere puternică a unui jet de pulberi fine în scopul
albirii suprafeţelor dentare.

Indicaţiile detartrajului cu ultrasunete:

 tartrul supragingival
 pete colorate depuse pe suprafaţa smalţului
 tartrul din şanţul gingival sau din pungile
parodontale superficiale, de 3 – 4 mm
 în unele boli parodontale, cum sunt:
gingivostomatita ulcero-necrotica, bolnavi cu parodontite
acute hiperplazice ulcerate, cu sângerări accentuate,
gingivita cronică, parodontita marginală cronică
superficială
 în cursul intervenţiilor chirurgicale.

86
Contraindicaţiile detartrajului cu ultrasunete
- bolnavi cu boli infecţioase, contagioase
- pacienţi cu reflexe de vomă accentuate
- hiperestezia dentinară accentuată
- copii mici
- bolnavi cardiaci purtători de stimulator
cardiac (pacemaker) în cazul aparatelor
magnetostrictive.

Tehnica detartrajului cu ultrasunete:

1) pregătire pacientului
- poziţia pacientului în fotoliu
trebuie să fie apropiată de
verticală pentru a preveni
refluarea excesului de apă în
faringe chiar dacă se foloseşte
aspiratorul de salivă (aspiratorul
bucal)
- protecţia pacientului se face cu o
lavetă absorbantă de unică
folosinţă, din hârtie, aplicată sub
bărbie

87
 - anestezie de contact la
persoanele emotive,
hipersensibile.

2) pregătirea instrumentarului
- alegerea şi aşezarea în ordinea
de lucru a părţilor active
- controlul jetului de apă, care se
reglează astfel încât să
răspândească un nor fin de
particule
- controlul puterii generatorului de
vibraţii şi aducerea lui la un nivel
mediu
- aplicarea aspiratorului de salivă

3) aplicarea instrumentarului de detartraj

cu ultrasunete

88
  detartrajul vertical
Se începe cu instrumentul în formă de spatulă
care, menţinut cu partea activă la un unghi de 45 o faţă de
suprafaţa de smalţ. Este antrenat dinspre marginea
incizală sau suprafaţa ocluzală către coletul dintelui şi
înapoi.
Pentru fiecare suprafaţa dentară sunt necesare 6
– 10 deplasări verticale în dublu sens.

 detartrajul orizontal şi în diagonală

Completează detartrajul vertical printr-un carioaj
sistematic al suprafeţelor vestibulo-orale.
Se foloseşte instrumentul în formă de spatulă cu
unghi ascuţit, care pătrunde în spaţiile interdentare şi
apoi varianta de spatulă cu capătul terminal rotunjit,
activă pe suprafeţele dentare orale, în formă concavă,
ale incisivilor superiori şi inferiori.

 detartrajul fin
Se face cu instrumentul tip seceră, care
îndepărtează punctele de tartru restant de pe suprafeţele
dentare supragingivale accesibile şi tartrul din şanţul

89
gingival. Acesta este depistat cu vârful neactivat al
instrumentului, după care, prin pornire, se fac deplasări
mici, fine, de-a lungul şanţului gingival.
 detartrajul ultrafin
Se face cu instrumentul tip sondă, cu care se
îndepărtează depozitele punctiforme din gropiţele şi
şanţurile coronare şi se dislocă tartrul din şanţul gingival
sau pungile parodontale mici, de 3-4 mm adâncime, prin
mişcări limitate, executate blând, fără apăsări.
De altfel, apăsarea excesivă opreşte vibraţia
piesei active.
Capătul activ al instrumentelor se menţine în
contact mobil cu suprafaţa vizată.

90
 BIBLIOGRAFIE
1. M.E. Badea, R. Avram – „Actualităţi în profilaxia cariei
dentare” – Editura Medicală Universitară „Iuliu
Haţieganu”, Cluj-Napoca, 2002
2. E. Cocârlă – „Stomatologie pediatrică” – Editura
Medicală Universitară „Iuliu Haţieganu”, Cluj-Napoca,
2000
3. H.T. Dumitru – „Parodontologie” – Editura Viaţa
Medicală Românească, Bucureşti, 1999
4. A. Iliescu, M. Gafar – „Cariologie şi odontoterapie
restauratoare” – Editura medicală, Bucureşti, 2002
5. GRIVU OVIDIU, PODARIU ANGELA, BAILA ANCA,
POP IOAN - Preventia in stomatologie - Editura Mirton
Timisoara, 1995
6. Rodica Luca – „Metode locale de prevenire a cariei din
santuri si fosete” - Ed.Cerma Bucuresti, 1997
7. Rodica Luca – „Pedodonţie” , vol. I şi II - Ed. Cerna,
Bucuresti, 2003
8. Podariu Angela, Jumanca Daniela, Galuscan Atena,
Vacaru Roxana, Muntean Ramona – „Tratat de
preventie oro-dentara” - Editura Waldpress Timisoara,
2003

91