Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
978-630-6508-09-9 Drept Financiar
978-630-6508-09-9 Drept Financiar
Andreea Livădariu
DREPT FINANCIAR
- suport de curs -
2022
Acest material este destinat uzului studenţilor, forma de învăţământ la distanţă.
Acest curs este destinat uzului individual. Este interzisă multiplicarea, copierea sau
difuzarea conţinutului sub orice formă.
UNIVERSITATEA „NICOLAE TITULESCU” DIN BUCUREŞTI
DEPARTAMENTUL PENTRU ÎNVĂŢĂMÂNTUL LA DISTANŢĂ
Drept financiar
Editura Universităţii „Nicolae Titulescu”
ISBN: 978-630-6508-09-9
Cuprins
Introducere
Unitatea de învăţare 1 - Introducere în finanțele publice ......................................................11
1.1 Statul, funcțiile sale și nevoile de resurse financiare ale acestuia ......................................... 11
1.2 Apariția și evoluția finanțelor publice ................................................................................. 13
1.3 Principalele concepții asupra finanțelor publice .................................................................. 14
1.4 Comparație între finanțele publice și finanțele private ........................................................ 20
1.5 Funcțiile finanțelor publice ................................................................................................. 22
Unitatea de învăţare 2 – Obiect, izvoare, delimitare de alte discipline. Raporturile de
drept financiar, activitatea financiară și aparatul financiar al statului ............................. 26
2.1 Definiția dreptului financiar ................................................................................................ 26
2.2 Obiectul dreptului financiar.................................................................................................27
2.3 Izvoarele dreptului financiar ............................................................................................... 28
2.4 Delimitarea dreptului financiar de alte discipline ................................................................ 31
2.5 Caracterizarea normelor de drept financiar și specificul raporturilor de drept financiar ..... 32
2.6 Activitatea financiară a statului și aparatul său financiar ................................................... 36
Unitatea de învăţare 3 – Sistemul bugetar al României ....................................................... 43
3.1 Despre buget în general. Definiții și elemente specifice...................................................... 43
3.2 Rolul bugetelor în statele moderne ......................................................................................45
3.3 Natura juridică a bugetului public ....................................................................................... 46
3.4 Componentele și conținutul bugetelor .................................................................................46
3.5 Principii și reguli bugetare .................................................................................................. 54
Unitatea de învăţare 4 – Procesul bugetar și execuția bugetară ……………………61
4.1. Caracteristicile procesului bugetar și etapele acestuia ........................................................ 61
4.2. Dreptul de inițiativă bugetară ............................................................................................. 63
4.3. Elaborarea proiectului de buget ..........................................................................................63
4.4. Adoptarea bugetului ........................................................................................................... 65
4.5. Execuția bugetară și rolul ordonatorilor de credite ............................................................. 66
4.6. Reguli privind cheltuielile publice ..................................................................................... 68
4.7. Controlul efectuării cheltuielilor publice ............................................................................ 69
Unitatea de învăţare 5 – Bugetele asigurărilor sociale. Bugetele comunităților locale și
bugetul Uniunii Europene ...................................................................................................... 72
5.1. Bugetele asigurărilor sociale și asistența socială ................................................................72
5.2. Bugetul asigurărilor sociale de stat..................................................................................... 75
5.3. Bugetele comunităților locale. Principii specifice, adoptare, aprobare și execuția bugetelor
locale ................................................................................................................................................77
5
5.4. Bugetul Uniunii Europene. Principii, resurse, adoptare, execuție ...................................... 81
5.5. Obligațiile României cu privire la bugetul României și drepturile derivând din calitatea de
membru al UE ………………………………………………………………………………...85
Unitatea de învăţare 6 – Sistemul veniturilor publice ………………………………88
6.1. Veniturile statului în general și clasificarea lor ………………………………………….88
6.2. Venituri din activități economice, monopolurile statului, veniturile întâmplătoare,
emisiunea bănească fără acoperire, resursele de trezorerie, împrumutul public, redevențele și
redevențele asimilate veniturilor fiscale ……………………………………………………...90
6.3. Prezentarea generală a veniturilor fiscale ale statului ……………………………………93
Unitatea de învăţare 7 – Introducere în studiul impozitelor, taxelor și contribuțiilor 101
7.1. Despre impozit și impunere................................................................................................101
7.2. Taxele și impozitele pe teritoriul României. Privire istorică ..............................................102
7.3. Justificarea și legitimarea dreptului de impunere .............................................................. 102
7.4. Sistemul fiscal al unui stat și actorii sistemului fiscal ......................................................104
7.5. Funcțiile impozitelor, taxelor și contribuțiilor .................................................................. 105
7.6. Afirmarea noii ramuri de drept: dreptul fiscal .................................................................. 106
Unitatea de învăţare 8 – Principiile de bază ale impunerii ................................................ 109
8.1. Formularea principiilor de către Adam Smith și Adolph Wagner .................................... 109
8.2. Principiile impunerii în dreptul român (în Consituție și Codul fiscal)............................. 110
8.3. Examenul principiilor impunerii în dreptul român ........................................................... 111
8.4. Raportul dintre dreptul național și dreptul UE. Preeminența dreptului Uniunii Europene117
Unitatea de învăţare 9 – Caracterizarea generală ale taxelor, impozitelor și
contribuțiilor ............................................................................................................. 120
9.1. Definirea taxelor, impozitelor și contribuțiilor. Delimitări conceptuale ……………...120
9.2. Criteriile de impunere și evoluția acestora în timp ……………………………………..123
9.3. Caracteristici generale a impozitelor, taxelor și contribuțiilor ………………………….124
9.4. Caracterizarea generală a impozitelor directe …………………………………………..124
9.5. Caracterizarea generală a impozitelor indirecte ………………………………………...125
Unitatea de învăţare 10 – Impozitele, taxele și contribuțiile reglementate de Codul
fiscal român ………………………………………………………………………...129
10.1. Impozitele, taxele și contribuțiile reglementate de Codul Fiscal ……………………...129
10.2. Impozitul pe profit …………………………………………………………………….130
10.3. Impozitul pe dividende ………………………………………………………………..131
10.4. Impozitul pe veniturile microîntreprinderilor …………………………………………132
10.5. Impozitul pe venitul persoanelor fizice ……………………………………………….133
10.6. Impozite și taxe locale ……………………………………………………...…………137
6
10.7. Contribuții sociale obligatorii …………………………………………………………138
10.8. Taxa pe valoare adăugată ……………………………………………………………...139
10.9. Acizele ………………………………………………………………………………...141
Unitatea de învățare 11 – Administrarea impozitelor, taxelor și contribuțiilor ……….145
11.1. Principiile administrării impozitelor, taxelor și contribuțiilor ........................................ 145
11.2. Interpretarea și aplicarea prevederilor legislației fiscale................................................. 148
11.3. Consecințele eludării legii fiscale ................................................................................... 150
Unitatea de învățare 12 – Procedura fiscală........................................................................ 152
12.1. Raportul juridic de drept financiar și raportul juridic de drept fiscal ............................. 152
12.2. Creanțele și obligațiile fiscale ........................................................................................ 153
12.3. Reguli generale ale colectării creanțelor și competența organelor fiscale ...................... 155
12.4. Actul administrativ fiscal ............................................................................................... 158
12.5. Probele în procedura fiscal ............................................................................................. 160
12.6. Termenele în dreptul fiscal ............................................................................................ 161
12.7. Stabilirea creanțelor fiscal și principalele titluri de creanță ............................................ 161
12.8. Controlul fiscal ............................................................................................................... 161
Unitatea de învățare 13 – Colectarea, realizarea și stingerea creanțelor fiscale .............. 165
13.1. Evidența și scadența creanțelor fiscale .......................................................................... 165
13.2. Stingerea creanțelor și modalitățile de realizare a acestora ............................................166
13.3. Contestația la executare silită ......................................................................................... 178
13.4. Contestația împotriva actelor administrativ fiscale......................................................... 179
Unitatea de învățare 14 – Datoria publică, rata fiscalității, evitarea dublei impuneri,
evaziunea fiscală .................................................................................................................... 186
14.1 Datoria publică ................................................................................................................ 186
14.2. Dubla impunere internațională și evitarea dublei impuneri ............................................ 189
14.3. Rata fiscalității și impozitul optim ................................................................................. 192
14.4. Evaziunea fiscală și optimizarea fiscală ........................................................................ 193
Bibliografie
7
Introducere
Obiectivele cursului
Competenţe conferite
8
✓Explicarea și analiza soluțiilor date problemelor apărute în practică;
✓Interpretarea corectă a normelor de drept financiar și fiscal;
✓Formarea unei atitudini pozitive față de știința dreptului financiar-fiscal;
✓Dezvoltarea abilităților de gândire, interpretare și aplicare corectă a normelor dreptului
financiar-fiscal;
✓Dezvoltarea aptitudinilor pentru abordarea multidisciplinară a instituțiilor Dreptului
financiar-fiscal.
Structura cursului
Cerinţe preliminare
Cunoașterea dreptului constituțional și a dreptului administrativ.
Evaluarea
Evaluarea se face pe baza unui referat şi a unei evaluări finale, pe bază de examen
scris, pentru verificarea cunoştintelor teoretice.
Fiecare student are obligația întocmirii unui referat, care să aibă ca obiect tratarea,
la alegere, a unei instituții sau probleme din cadrul disciplinei. Referatul nu poate avea
mai puțin de 15 pagini și nici mai mult de 25 de pagini și trebuie să aibă elemente de
originalitate. Depunerea referatului se va face cel mai târziu la ultimul tutorial. Pentru a
9
nu exista încălcări ale legislației drepturilor de autor, studenții vor prezenta odată cu
lucrarea și o declarație pe proprie răspundere că nu au adus atingere normelor juridice
care protejează dreptul de autor.
Evaluarea finală va consta în examen scris, cu notare de la 1 la 10. Stabilirea notei
finale va avea loc în felul următor:
1.Răspunsurile la examen 60%;
2.Activități în cadrul întâlnirilor tutoriale
(referate, participări la dezbateri etc.) 30%;
3.Lucrare de control 10%;
4.Pentru participanții la concursuri, sesiuni de comunicări științifice ale studenților,
cu lucrări premiate, acestea vor fi echivalate activităților de la punctele 2 și 3, cu
procentul corespunzător acestora la notarea finală.
10
Unitatea de învăţare 1. Introducerea în finanțele publice
Cuprins
1.1 Statul, funcțiile sale și nevoile de resurse financiare ale acestuia
1.2 Apariția și evoluția finanțelor publice
1.3 Principalele concepții asupra finanțelor publice
1.4. Comparație între finanțele publice și finanțele private
1.5. Funcțiile finanțelor publice
Introducere
Finanțele publice sunt produsul unei mari varietăți de structuri și de actori, care le
fac sensibile la transformările ce se petrec în societate și care sunt uneori depășite de
aceste transformări cu consecințe dramatice. Sunt forma bănească a contractului nostru
social, a „contractului” care leagă populația cu statul în care trăiesc.
Omul este o ființă fragilă, liberă și perfectibilă, dotată cu un instinct natural de
cooperare care o face să fie esențialmente socială și producătoare de relații sociale. Este,
din cauza complexității sale, o ființă cu multiple nevoi: fizice, intelectuale și morale.
Efortul individual depus întru satisfacerea nevoilor personale, chiar și atunci când
presupune contribuții multiple, se materializează în afacerile private. Nu toate nevoile
umane pot fi satisfăcute individual. Efortul colectiv depus pentru satisfacerea nevoilor
comune este ceea ce s-ar putea numi „afacerile comunităților”, „finanțele publice” sau
„finanțele statului”.
11
împlinească menirea, decât în structuri și forme organizate, iar forma de organizare care
a rezistat până în zilele noastre este statul. La rândul său, pentru a-și putea îndeplini
sarcinile care îi justifică recunoașterea și existența, statul are nevoie de propriile sale
venituri.
Statul este o „entitate juridică abstractă”. El nu poate fi văzut, auzit sau pipăit,
deși se manifestă uneori ca o putere de comandă, alteori ca un instrument de organizare
și conducere a societății.
Cu actualul înțeles, cuvântul „stat” a fost folosit prima dată de Niccolo
Machiavelli în Il principe, prin el înțelegând „starea unei colectivități umane guvernate
de o putere publică”.
Cuvântul „stat” are, în doctrina contemporană, două accepțiuni. Într-o primă
accepțiune, instituțională și politică, prin stat se înțelege suma a trei elemente: i) teritoriul;
ii) populația (națiunea) și iii) suveranitatea sau puterea organizată statal.
Într-o altă accepțiune, restrânsă, juridică, prin stat se înțelege doar forma
organizată a puterii poporului, mecanismul sau aparatul statal. În această a doua
accepțiune, statul este un ansamblu de organe de stat alcătuit din parlament, guvern,
justiție, armată, poliție, închisori, adică autoritățile publice, prin mijlocirea cărora statul
își realizează funcțiile sale, respectiv: funcția legislativă, funcția executivă, funcția
jurisdicțională, funcția de apărare, funcția represivă, funcția economică, funcția
culturală, funcția socială etc.
Sarcinile (funcțiile) generale ale statului sunt:
1) administrația generală,
2) educația națională,
3) ocrotirea sănătății,
4) asigurarea căilor de comunicații,
5) apărarea națională și poliția și
6) acordarea diferitelor avantaje sociale pentru cei defavorizați.
Pentru a și le îndeplini statul are nevoie de resurse, are nevoie de bani, iar acest
lucru se realizează pe seama contribuției tuturor cetățenilor și, într-o măsură mai mare
sau mai mică (în funcție de sectorul public rezervat) și de stat. Dar statele moderne
adoptă, prin acte de autoritate, și măsuri care au ca scop dirijarea ori corectarea
fenomenelor economice, încurajarea consumului, ori descurajarea acestuia, după caz,
încurajarea exporturilor, dezvoltarea investițiilor etc., care țin tot de interesul general,
aceste măsuri fiind luate în realizarea unei funcții (mai noi) de intervenție, de reglare și
dirijare a fenomenelor economice, conform cu obiectivele sociale urmărite.
Activitatea prin care statele moderne își asigură resursele necesare îndeplinirii
sarcinilor lor constituie, în zilele noastre, componenta cea mai importantă a vieții
economice, sociale și chiar politice. Prin intermediul instrumentelor folosite în scopul
realizării veniturilor publice, statele concentrează și administrează astăzi între 33%
(cazul Statelor Unite ale Americii) și 55%-60% (cazul Suediei) din produsul intern brut.
Cheltuielile pe care statul trebuie să le facă în interes general, pentru
îndeplinirea funcțiilor sale se realizează în bani, de aceea și veniturile din care se
acoperă aceste cheltuieli trebuie să îmbrace forma bănească: fără bani nu pot exista
finanțe publice, fără veniturile sale realizate în formă bănească, statul nu și poate
îndeplini sarcinile, iar dacă aceste sarcini nu sunt îndeplinite, statul este inutil.
12
Să ne reamintim…
Sarcinile (funcțiile) generale ale statului (sintetizate într-un cunoscut document al
Revoluției franceze, Declarația drepturilor omului și cetățeanului din 1789) sunt: 1)
administrația generală, 2) educația națională, 3) ocrotirea sănătății, 4) asigurarea
căilor de comunicații, 5) apărarea națională și poliția și 6) acordarea diferitelor
avantaje sociale pentru cei defavorizați. Și că pentru a și le îndeplini, statul are nevoie
de bani. De veniturile sale, cunoscute ca fiind venituri publice.
Exemplu
De pe urma cheltuielilor pentru achiziții de bunuri și servicii efectuate de stat
13
pentru scopuri militare și civile, beneficiază furnizorii acestora, dar și populația, de
dobânzile plătite de stat pentru sumele împrumutate profită creditorii acestuia, de
construcțiile de drumuri, poduri, căi ferate, porturi și aeroporturi etc. beneficiază
utilizatorii acestora și, în primul rând, agenții economici. De pe urma cheltuielilor publice
pentru învățământ, sănătate, asigurări sociale și altele asemenea profită nu doar cei care
frecventează școlile, primesc asistență medicală ori socială, dar și cei care folosesc
forța de muncă în societate.
Să ne reamintim…
Indiferent de tipul de organizare statală și socială, finanțele publice au câteva
trăsături comune, și anume: i) caracterul obiectiv al finanțelor publice; ii) caracterul
universal al contribuțiilor la constituirea resurselor publice; iii) caracterul obligatoriu
al contribuțiilor; iv) cheltuirea fondurilor publice de către stat în interes general.
14
domeniale nu sunt suficiente pentru a face față cheltuielilor cerute de împrejurări.
Începând din secolul al XVI-lea se admite că impozitele trebuie introduse pe
baza principiului proporționalității și nu al progresivității (Matteo Palmieri) și se justifică
dreptul de impunere al statului cu paza vieții și averii cetățenilor pe care le-o garantează
statul, propunându-se înlocuirea impozitelor generale cu impozite speciale asupra
proprietăților, caselor, animalelor, capitalurilor, meseriilor etc. și se formulează opinia
că preponderente trebuie să fie impozitele directe care trebuie completate cu
impozitele indirecte (Francesco Guicciardini).
Începând din secolul al XVI-lea sporește preocuparea pentru analiza finanțelor
publice și se pun bazele științei financiare, a finanțelor publice. Dar ca disciplină de
studiu în facultățile de drept, aceasta este introdusă abia în anul 1889 în Franța.
Istoria științei finanțelor publice poate fi împărțită în patru perioade istorice și
în patru mari școli de gândire, suficient de clar delimitate între ele, școli care corespund
unor curente filozofice și unor concepții ce s-au manifestat și au marcat deciziile
statelor în această materie și pe baza cărora s-au cristalizat „sistemele fiscale” ale statelor
moderne, respectiv:
i) perioada veche a finanțelor sau a scriitorilor politici;
ii) perioada școlii clasice sau a liberalismului;
iii) perioada contemporană sau modernă;
iv) post-clasicismul și post-modernismul.
Scriitorii politici sunt cei care s-au ocupat primii în profunzime de problemele
finanțelor publice în contextul problemelor de bază ale organizării vieții statului. Între
autorii importanți ai acestei „școli” amintim pe:
• Jean Bodin, în lucrarea sa „Le six livres de la Republique” (1576) care se
ocupă și de finanțele publice, pe care le numește „nervii statului” susținea că politica
financiară a statului trebuie să aibă următoarele scopuri: 1) statul trebuie să-și procure
mijloacele cele mai convenabile pentru nevoile sale; 2) veniturile trebuie întrebuințate
pentru adevăratele interese publice, precum și pentru menținerea prestigiului statului; 3)
o parte din venituri trebuie rezervate pentru nevoi extraordinare.
• Georg Obrecht (1547-1612) a combătut impunerea articolelor de primă
necesitate și s-a pronunțat pentru impozite pe produsele de lux și asupra importului de
mărfuri, mai ales asupra mărfurilor dispensabile.
• Thomas Hobbes recunoștea monarhilor dreptul de a ridica impozite de la
popor, susținea că acestea trebuie să fie potrivite, generale și egale, recomanda
impozitele indirecte și susținea că toată lumea trebuie să plătească impozite pentru că
dacă sarcinile publice ar fi suportate numai de o parte a cetățenilor, oricât de ușoare ar fi,
tot grele vor părea.
• Kaspar Klock (1583-1655), considerat părintele științei financiare, este autor
15
a două lucrări care l-au consacrat (Tractus economico politicus de contributionibus și
Tractus iuridico polemico historicus de aerario), în care face istoria finanțelor din
întreaga lume și construiește un sistem al mijloacelor de susținere a gospodăriei statului.
A fost susținător al regaliilor și al impozitelor directe plătite însă după puterea
contribuabililor, cei lipsiți de mijloace urmând să fie scutiți de plata lor și a fost adversar
al impozitelor pe articole de primă necesitate, cum sunt făina și carnea și a combătut
împrumuturile de stat.
• Sébastien Le Prestre, Marchiz de Vauban, autor al lucrării „Projet d`une
dîme royale” în care cerea înlocuirea vechilor impozite, pe care le considera
neproporționale, inchizitoriale și dăunătoare economiei, printr-un singur impozit
asupra pământului, calculat la un procent de 5-10% din venit.
Școala fiziocraților s-a născut în Franța secolului al XVIII-lea, adepții ei, între
care s-au numărat François Quesnay și Victor Riquetti Mirabeau, având ca precursor
pe Vauban, au susținut ideea – utopică – a impozitului unic, dar și teoria valabilă și
astăzi, a liberei circulații a mărfurilor.
Școala fiziocraților a apărut într-un context economic caracterizat de
constrângeri care frânau producția și circulația bunurilor, o economie structurată în
jurul corporațiilor de meseriași, care stabileau condițiile de acces în profesii, fixau
prețurile produselor și salariile și în care fiscalitatea apăsa foarte greu pe agricultori, în
care agricultura era slab dezvoltată, iar circulația mărfurilor cunoștea numeroase bariere
artificiale. Fiziocrații propuneau un model de economie bazat pe o ordine spontană
și pe legi obiective, superioare celor ale oamenilor. Teoria construită de ei se bazează,
pe de o parte, pe ideea că numai în agricultură se produce venit net, iar pe de altă parte,
pe principiul liberei circulații a mărfurilor.
Fiziocrații au redus totul la pământ: pentru ei bunurile nu pot pleca decât de la
16
unica lor sursă. Pentru fiziocrați, singura clasă productivă a fost aceea a agricultorilor,
comercianții și meseriașii fiind clase sterile pentru că materia nu se înmulțește trecând
prin mâna lor: comerciantul o transportă, meseriașul o fasonează, dar nici unul dintre
aceștia nu-i adaugă nimic. Afară de clasa agricultorilor, importantă pentru fiziocrați mai
este însă și aceea a proprietarilor, al căror rol este covârșitor pentru că ei pun la dispoziția
agriculturii pământul cu toate îmbunătățirile de pe el.
Fiziocrații au avut adepți atât în Europa cât și în SUA.
17
pe venitul net care rezultă din capital, pământ sau întreprinderi. Datoria publică,
trebuie ssă fie plătită, potrivit lui David Ricardo, din impozite: ea trebuie repartizată
asupra contribuabililor și fiecare să plătească o cotă parte din aceasta.
Pe o poziție asemănătoare s-a situat și Jean Baptiste Say, dar spre deosebire de
Adam Smith, acesta considera productivă și munca celor cu atribuții în
administrație, învățământ și în sfera serviciilor publice de orice fel.
Principiile formulate de către adepții doctrinei liberale, care au stat la baza
finanțelor clasice (sau „de modă veche”, cum mai erau denumite acestea de către unii
economiști moderni) pot fi sintetizate astfel:
i) cheltuielile publice trebuie reduse la minimum și destinate să acopere, pe
seama contribuției generale, numai costurile serviciilor, instituțiilor și lucrărilor
publice strict necesare societății și pe care piața nu le poate furniza;
ii) dat fiind caracterul neproductiv al armatei, flotei, al muncii prestate de
judecători, polițiști și alți agenți publici, cheltuielile publice pentru întreținerea
acestora conduc la diminuarea capitalului productiv al țării;
iii) cheltuielile publice ar trebui finanțate pe seama impozitelor suportate de
membrii comunității numai în măsura în care ele se fac în interesul general al societății
și nu pot fi integral acoperite de către beneficiarii direcți ai serviciilor prestate
de instituțiile publice;
iv) impozitele constituie un rău, deoarece influențează procesul reproducției și
afectează acumularea de capital productiv; dar sunt un rău necesar, deoarece asigură
resursele necesare finanțării cheltuielilor publice indispensabile societății; impozitul cel
mai bun este acela care reclamă cel mai mic efort din partea contribuabilului, ține seama
de posibilitățile acestuia și este dinainte cunoscut, iar nu arbitrar;
v) veniturile bugetare curente ar trebui să acopere în fiecare an cheltuielile publice,
deoarece deficitul bugetar obligă statul să apeleze la emisiune de bani sau să
contracteze împrumuturi pentru scopuri neproductive;
În agonie după marea criză economică din anii 1929-1930, ideile clasice asupra
finanțelor publice revin în actualitate după criza de durată care a debutat în anii `70 ai
secolului trecut, care a dovedit că nici statul intervenționist nu poate preveni crizele.
Promotorii neo-liberalismului sunt nord americanii constituind „Școala de la
Chicago”, atașați de tradițiile liberale clasice între care s-a aflat austriacul Friederich
Von Hayek. S-a petrecut totuși o schimbare importantă, atât în plan teoretic cât și
practic, în atitudinea neo-liberalilor, mistica statului intervenționist și al bunăstării
generale fiind înlocuită cu o mistică a pieței, care a plasat finanțele publice, din nou, în
centrul dezbaterilor, dar de pe un alt plan. De această dată, rolul lor s-a redus, finanțele
publice fiind acceptate ca instrumente regulatoare, dar nu direct, ci prin intermediul
pieței pe care este chemată să o influențeze. Pentru reglarea pieței, măsurile care se
impun a fi luate sunt: reducerea cheltuielilor publice, diminuarea sarcinii fiscale, cu
consecința creșterii ofertei peste nivelul cererii, statul fiind chemat să asigure doar
echilibrul bugetar.
15
asupra rolului statului și al finanțelor publice s-au schimbat profund, în noua concepție
care s-a dezvoltat, locul așa numitului „stat jandarm” fiind luat de către „statul
providență” (statul bunăstării) ori „statul-intervenționist”, stat care și-a lărgit mult sfera
de acțiune, funcțiile pe care și le-a asumat fiind nu doar mai diverse, ci și mai complexe
în conținutul lor.
În această concepție asupra rolului statului și a finanțelor publice ce s-a
afirmat, se recunoaște statului nu doar un drept, ci și o obligație de a interveni în viața
economică, se susține dreptul statului de a juca un rol activ în viața economică, de a
influența prin măsuri de autoritate procesele economice, de a preveni crizele
economice sau cel puțin de a le limita efectele negative. Cheltuielile publice nu
trebuie făcute doar pentru susținerea aparatului administrativ, ci și în scopul creșterii
capacității de producție, iar prin impozite trebuie să se urmărească o egalizare în
plan social și o redistribuire a venitului național.
Fondatorul noii concepții este englezul John Maynard Keynes, keynesismul
fiind principala doctrină economică a capitalismului modern.
16
și, în cazuri justificate, prin intermediul politicii fiscale), ambii laureați ai premiului
Nobel, dar și politologul american Robert Dahl.
Să ne reamintim…
Istoria științei finanțelor publice poate fi împărțită în patru perioade istorice și în
patru mari școli de gândire, suficient de clar delimitate între ele, școli care corespund
unor curente filozofice și unor concepții ce s-au manifestat și au marcat deciziile statelor
în această materie și pe baza cărora s-au cristalizat „sistemele fiscale” ale statelor
moderne, respectiv:
i) perioada veche a finanțelor sau a scriitorilor politici
ii) perioada școlii clasice sau a liberalismului;
iii) perioada contemporană sau modernă;
iv) post-clasicismul și post-modernismul.
17
sau nu și-au onorat angajamentele contractuale.
iv) Sub aspect juridic, cea mai importantă dintre deosebiri constă în faptul că
gestiunea finanțelor publice este supusă dreptului public, iar gestiunea financiară a
întreprinderilor urmează regulile dreptului privat.
v) Cele mai multe dintre utilitățile publice oferite de stat sunt imateriale, de
aceea ele nu pot fi exprimate în bani, fiind astfel îngreunată orice comparație între
cheltuielile de producție și valoarea rezultatelor, pe când în economia privată calculul
rentabilității este ușor de făcut pe baza bilanțului de profit și pierderi. Statul produce
și oferă multe bunuri imateriale care nu sunt obiecte de circulație, pentru ca să se poată
stabili o valoare de piață, ca în economiile private. Astfel, nu se pot evalua în bani:
siguranța internă sau externă, cultura poporului, sănătatea publică sau dezvoltarea
simțului moral, datorate activității statului. La bunurile imateriale se poate socoti numai
prețul lor de cost și se poate face un control calitativ al foloaselor ce le dau colectivității,
dar nu se poate socoti valoarea lor de schimb.
vi) Economia privată este organizată pentru o durată limitată în timp, pe
când economia publică este organizată pentru o durată nelimitată. În principiu, statul
este etern, pe când economia privată are o durată limitată de însăși posibilitatea de trai a
subiectelor economice.
vii) Economia financiară a statului având un domeniu de activitate foarte
întins și fiind condusă de funcționari, care nu au interes personal și direct la rezultatul
muncii, se deosebește de economia particulară unde subiectele economice sunt direct
interesate în rezultatele activității.
viii) Statul poate lua anumite măsuri în legătură cu moneda națională, în care
se constituie fondurile publice și în care se fac toate operațiile de încasări și plăți, în timp
ce întreprinderile private nu pot influența direct, în mod legal, această monedă, pe
care și ele o folosesc.
În fapt, în economia de piață, izvorul finanțelor publice îl constituie finanțele
private, acestea constituind punctul de plecare al tuturor fluxurilor financiare în cadrul
economiei naționale. Fără economie și finanțe private, nu pot exista finanțe publice
sănătoase, iar acest lucru este valabil, credem, pentru orice tip de organizare statală.
Să ne reamintim…
- subiectul economiei financiare a statului și a finanțelor publice este statul, în
vreme ce subiecții economiei private sunt persoane fizice și persoane juridice de drept
privat;
-finanțele publice sunt folosite în scopul satisfacerii nevoilor generale ale
societății, în timp ce finanțele private sunt puse în slujba realizării de profi;
-în economia financiară a statului, resursele necesare realizării funcțiilor și
sarcinilor statului se procură de la persoane fizice și juridice, în principal prin măsuri
de constrângere, pe când întreprinderile private își procură resursele financiare de care
au nevoie pentru desfășurarea activității lor în completarea resurselor proprii, de pe
piață, pe baze contractuale, în condițiile rezultate din confruntarea cererii și ofertei de
capital de împrumut;
-împotriva statului nu se pot lua măsuri de executare silită când instituțiile publice
centrale și locale nu efectuează cheltuielile publice stabilite de legea bugetară,
18
pe când întreprinderile private nu își pot procura resurse prin constrângerea
deținătorilor de sume temporar disponibile, iar împotriva lor se pot aplica măsuri de
executare silită, atunci când acestea nu și-au îndeplinit obligațiile legale sau nu și-au
onorat angajamentele contractuale;
- gestiunea finanțelor publice este supusă dreptului public, iar gestiunea
financiară a întreprinderilor urmează regulile dreptului privat;
-cele mai multe dintre utilitățile publice oferite de stat sunt imateriale, de aceea
ele nu pot fi exprimate în bani, pe când în economia privată calculul rentabilității este
ușor de făcut pe baza bilanțului de profit și pierderi;
-economia privată este organizată pentru o durată limitată în timp, pe când
economia publică este organizată pentru o durată nelimitată;
-statul poate lua anumite măsuri în legătură cu moneda națională, în care se
constituie fondurile publice și în care se fac toate operațiile de încasări și plăți, în timp
ce întreprinderile private nu pot influența direct, în mod legal, această monedă, pe care
și ele o folosesc.
19
bunuri proprietate de stat, veniturile din valorificarea unor bunuri proprietate de stat și a
bunurilor fără stăpân, împrumuturile de stat primite de la persoane juridice și fizice,
rambursări ale împrumuturilor de stat acordate, dobânzile aferente împrumuturilor
acordate, donații, ajutoare și altele asemenea.
A doua etapă, este aceea a repartiției și se materializează în distribuția
mijloacelor bănești constituite ca fonduri publice, ca fonduri bănești ale statului
către beneficiari, înțelegând prin beneficiari instituțiile și serviciile publice prin care
statul își îndeplinește sarcinile sale și asigură satisfacerea nevoilor sociale (puterile
statului, instituțiile statului, furnizorii de servicii de interes general, funcționarii statului
etc.).
Prin repartiția fondurilor, statul urmărește satisfacerea nevoilor generale ale
populației, realizarea obiectivelor sale economice, politice și sociale dar, în același
timp, urmărește să promoveze și echitatea printr-o redistribuire a venitului și a bogăției.
Repartiția sau distribuirea fondurilor publice constituie o operațiune complexă care
presupune că, după ce au fost identificate nevoile sociale și posibilitățile de acoperire a
acestora, fondurile aferente cheltuielilor publice care urmează a fi făcute sunt împărțite pe
destinații și beneficiari – persoane fizice și persoane juridice.
Să ne reamintim…
Funcția de repartiție a finanțelor publice cunoaște două etape distincte, dar care sunt
organic legate între ele: a) constituirea fondurilor publice, a resurselor statului și b)
distribuirea acestora. În alte cuvinte, se colectează veniturile, constituindu-se fondurile
publice, din care se fac cheltuielile necesare pentru satisfacerea nevoilor generale.
20
Test de autoevaluare a cunoștințelor
Bibliografie
1. Radu Bufan, Tratat de drept fiscal. Volumul 1. Teoria generală a dreptului fiscal,
București, Editura Hamangiu, 2016.
2. Flavius Cosmin Costaș, Drept financiar (vol. I). Drept fiscal (vol. II), ed. a II-a,
21
Universul Juridic, București, 2019.
3. Viorel Roș, Drept financiar și fiscal, Editura Universul Juridic, București, 2016.
4. Mihaela Tofan, Drept fiscal, Editura CH Beck, București, 2016.
5. Jean Lamarque, Olivier Négrin, Ludovic Ayrault, Droit fiscal général, Editura Lexis
Nexis, Paris, 2011.
6. Michel Bouvier, Marie-Christine Esclassan, Jean-Pierre Lassale, Finances publiques,
Editura LGDJ, Paris, 2006.
7. Legile finanțelor publice și legile fiscale (Codul fiscal, Codul de procedură fiscală,
Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, OUG nr. 57/2019 privind Codul
administrativ, Legea nr. 241/2004 privind prevenirea șicombaterea evaziunii fiscale).
22
Unitatea de învăţare 2. Obiect, izvoare, delimitare de alte discipline.
Raporturile de drept financiar, activitatea financiară și aparatul financiar al
statului
Cuprins
2.1 Definiția dreptului financiar
2.2 Obiectul dreptului financiar
2.3 Izvoarele dreptului financiar
2.4 Delimitarea dreptului financiar de alte discipline
2.5. Caracterizarea normelor de drept financiar și specificul raporturilor de
drept financiar
2.6. Activitatea financiară a statului și aparatul său financiar
Introducere
În procesul procurării și repartizării resurselor de care are nevoie statul pentru
îndeplinirea funcțiilor și sarcinilor sale, în toate tipurile de orânduire socială se nasc
anumite relații (raporturi) sociale. Relațiile apărute în procesul de mobilizare și
repartizare a resurselor necesare statului, în formă bănească, sunt denumite relații
financiare sau finanțe publice, iar normele de drept care le reglementează sunt cele de
drept financiar (în care includem și pe cele de drept fiscal).
În această unitate de învățare vom învăța definiția dreptului financiar, vom afla
care este obiectul dreptului financiar și izvoarele acestuia, vom reuși să delimităm
disciplina noastră de studiu de alte discipline și vom înțelege importanța studiului acesteia.
După studiul acestei unități și a bibliografiei indicate la finalul acesteia, veți reuși să:
✓Definiți dreptul financiar și să delimitați obiectul de reglementare;
✓Identificați particularitățile normelor de drept financiar;
✓Identificați specificul raporturilor de drept financiar;
✓Arătați în ce constă activitatea financiară a statului;
✓Cunoașteți aparatul financiar al statului și atribuțiunile acestuia.
Durata medie de parcurgere a celei de-a doua unităţi de învăţare este de 2 ore.
23
alcătuiesc dreptul financiar sau dreptul finanțelor publice.
Unii autori folosesc pentru această disciplină denumiri precum: „drept financiar
și fiscal”, alții denumirea de „drept bugetar și fiscal”, de „drept financiar” ori pe aceea
de „dreptul finanțelor publice”, denumirile folosite indicând doar că nu există unitate
de opinii în privința importanței și a ierarhiei instituțiilor care alcătuiesc dreptul financiar,
unii autori acordând atenție sporită instituției bugetului, alții, celor care țin de fiscalitate
ori de reglementarea raporturilor dintre stat și contribuabili.
În ce ne privește, fără a considera greșite alte denumiri folosite, am fi optat
pentru aceea de „dreptul finanțelor publice” pentru a desemna disciplina de care ne
ocupăm, pentru că este cea mai sugestivă, delimitează corect obiectul reglementării și
este conform cu titlul celor mai importante legi care reglementează material (cazul Legii
nr. 500/2002 privind finanțele publice sau al Legii nr. 273/2006, privind finanțele publice
locale).
În ultimii ani, însă, se vorbește tot mai mult despre două subramuri ale finanțelor
publice, respectiv despre dreptul financiar (sau dreptul bugetar) și dreptul fiscal, acesta
din urmă definit ca fiind totalitatea normelor juridice care reglementează modalitățile
de realizare – la buget – a veniturilor publice, prin impozite și taxe. Cele două categorii
de norme juridice, de drept financiar și de drept fiscal, se află însă, într-o strânsă legătură,
chiar într-o interdependență, ele formând, împreună, dreptul finanțelor publice.
Cât privește definiția adoptată, considerăm că dreptul finanțelor publice
(dreptul financiar) poate fi definit ca reprezentând ansamblul normelor juridice care
reglementează, în regim de drept public, relațiile de constituire (inclusiv creditul
public), repartizare și utilizare a fondurilor bănești ale statului și ale colectivităților
publice locale în vederea satisfacerii nevoilor generale ale societății (în care
includem și pe cele care privesc măsurile intervenționiste ale statului în scopuri
economice și sociale), precum și controlul utilizării acestora.
Să ne reamintim...
Dreptul finanțelor publice (dreptul financiar) poate fi definit ca reprezentând
ansamblul normelor juridice care reglementează, în regim de drept public, relațiile de
constituire, repartizare și utilizare a fondurilor bănești ale statului și ale colectivităților
publice locale în vederea satisfacerii nevoilor generale ale societății, precum și
controlul utilizării acestora.
24
resurselor bănești publice;
2) norme care stabilesc destinațiile pentru care pot fi utilizate resursele
publice sau norme care reglementează cheltuielile publice și procedura de
efectuare a acestora;
3) norme care reglementează emisiunea și circulația bănească;
4) norme care reglementează creditul public;
5) norme care au ca obiect controlul financiar;
6) norme care au ca obiect instituirea și administrarea impozitelor, taxelor și
contribuțiilor, cu precizarea că acestea din urmă sunt extrem de multe și au
elemente de specificitate care justifică studiul separat.
Deși are un obiect de reglementare variat și complex, dreptul finanțelor publice
se prezintă ca un ansamblu unitar de norme juridice, grupate pe instituții.
Normele juridice referitoare la fiecare dintre acestea, reglementând grupe unitare
de relații sociale, constituie „instituții juridice”. În cuprinsul reglementării finanțelor
publice se disting, corespunzător cu obiectul de reglementare, instituțiile juridice ale
diferitelor categorii de bugete ale statului, ale bugetelor asigurărilor sociale și ale
comunităților locale, ale veniturilor bugetare, ale cheltuielilor bugetare, ale
împrumuturilor publice interne și/sau externe și cele ale controlului financiar etc.
Să ne reamintim…
Normele dreptului financiar pot fi clasificate astfel:
1) norme care reglementează procesul de formare și de constituire a resurselor
bănești publice;
2) norme care stabilesc destinațiile pentru care pot fi utilizate resursele publice
sau norme care reglementează cheltuielile publice și procedura de efectuare a
acestora;
3) norme care reglementează emisiunea și circulația bănească;
4) norme care reglementează creditul public;
5) norme care au ca obiect controlul financiar.
25
-principiul legalității impunerii, respectiv al stabilirii prin lege a impozitelor,
taxelor și altor contribuții (art. 139).
-principiul obligativității cetățenilor de a contribui, prin impozite și taxe, la
cheltuielile publice (art. 56 alin. 1);
-principiul așezării juste a sarcinilor fiscale (art. 56 alin. 2);
-principiul anualității bugetului (art. 138 alin. 2 și 3).
Între dispozițiile constituționale care privesc direct finanțele publice și modul de
constituire a resurselor publice sunt cele din art. 56, care instituie obligația cetățenilor de
a contribui, prin impozite și taxe, la cheltuielile publice, asigurarea justă a sarcinilor
fiscale și interzicerea altor prestații, în afara celor stabilite prin lege, în situații
excepționale.
26
- OUG nr. 74/2009 privind gestionarea fondurilor comunitare nerambursabile.
- OUG nr. 158/2005 privind concediile și indemnizațiile de asigurări sociale de
sănătate.
27
-Regulamentul Parlamentului European și al Consiliului nr. 1301/2013, privind
Fondul european de dezvoltare regională;
- Regulamentul Parlamentului European și al Consiliului nr. 1304/2013, privind
Fondul Social European (FSE);
-Regulamentul Consiliului nr. 1300/2013 privind Fondul de coeziune.
Să ne reamintim...
Izvoarele dreptului finanțelor publice sunt alcătuite din totalitatea normelor
juridice, respectiv a actelor normative care reglementează raporturile juridice de drept
financiar. Ca și în alte domenii, izvoarele dreptului financiar sunt: generale sau comune
și speciale sau specifice.
Principiul legalității actelor și operațiunilor privind formarea, administrarea,
întrebuințarea și controlul resurselor financiare ale statului, ale unităților
administrativ-teritoriale și ale instituțiilor publice este unul din principiile fundamentale
prevăzute de Constituția României, ca izvor fundamental de drept.
28
iii) Legătura finanțelor publice și a dreptului financiar cu
dreptul administrativ
Legăturile dreptului financiar cu dreptul administrativ, ramură a dreptului public,
sunt numeroase și foarte strânse, la originea acestora aflându-se faptul că ridicarea și
repartizarea veniturilor de către stat se face cu ajutorul organelor administrative.
Să ne reamintim...
-Legăturile dreptului financiar cu dreptul administrativ, ramură a dreptului
public, sunt numeroase, la originea acestora aflându-se faptul că ridicarea și
repartizarea veniturilor de către stat se face cu ajutorul organelor administrative.
-Dreptul financiar are relații cu dreptul penal în virtutea dispozițiilor
referitoare la constatarea infracțiunilor din domeniul financiar de către organele de
control financiar.
-Dreptul financiar are legătură cu dreptul procesual civil, datorită interferenței
normelor privind executarea silită a creanțelor fiscale cu cele referitoare la executarea
silită a creanțelor bănești de natură civilă.
29
Distingem între raporturile de realizare a veniturilor (nefiscale și fiscale),
raporturi de efectuare a cheltuielilor publice, raporturi de control financiar, raporturi de
împrumut public etc., adesea ele interacționând cu raporturile din alte domenii (bancar,
asigurări, circulație monetară, civil, penal etc.).
De exemplu, raporturile juridice care privesc realizarea veniturilor sunt, în măsură
mare, raporturi de drept fiscal și de drept procesual fiscal, raporturile de control sunt de
drept financiar pentru situațiile în care controlul intră în sfera de competență și este
efectuat de către Curtea de Conturi și de drept fiscal, când controlul este în competența și
este efectuat de ANAF și instituțiile din subordinea acestora.
Din punct de vedere al structurii, normele dreptului financiar cuprind, de
asemenea, elementele specifice normelor juridice, respectiv: ipoteza, dispoziția și
sancțiunea, dar cu unele particularități determinate de specificul obiectului de
reglementare și de interesul public pe care îl ocrotesc.
Ipotezele normelor de drept financiar prevăd împrejurările în care urmează să
se aplice dispozițiile cuprinse în aceste norme juridice.
Dispozițiile normelor dreptului financiar prevăd conduita subiectelor de drept
vizate de aceste norme, fie obligându-le să acționeze într-un anumit fel (norme
imperative), fie permițându-le să efectueze anumite operațiuni financiare sau să
săvârșească anumite acte (normele permisive), fie interzicându-le comiterea unor acte
sau operațiuni (normele prohibitive). În general, normele dreptului financiar sunt norme
imperative.
Specific normelor juridice de drept financiar sunt unele dintre sancțiunile pe
care le prevăd pentru a asigura respectarea conduitei impuse. Ca sancțiuni specifice și
exclusive pentru sfera dreptului financiar sunt:
-suspendarea aplicării măsurilor care contravin reglementărilor legale din
domeniul financiar, contabil și fiscal;
-blocarea fondurilor bugetare atunci când se constată utilizarea nelegală sau
ineficientă a acestora;
-înlăturarea neregulilor constatate în activitatea financiar-contabilă sau fiscal
controlată;
-suspendarea din funcție a persoanelor acuzate de săvârșirea de fapte cauzatoare
de prejudicii importante (art. 43 și 45 din Legea nr. 94/1992).
Pe lângă aceste sancțiuni prevăzute de normele dreptului financiar, încălcările
acestor norme pot atrage, în funcție de semnificația normei încălcate, gradul de
periculozitate socială a faptei și de consecințele păgubitoare, aplicarea și a altor
sancțiuni, cele mai grave fiind, desigur, cele cu caracter penal.
30
emise și săvârșite, în regim de drept public, în scopul formării și utilizării fondurilor
bănești necesare statului pentru satisfacerea nevoilor colective. Astfel de acte și
operațiuni sunt cele de întocmire și executare a bugetelor (care presupun și realizarea
veniturilor și executarea cheltuielilor acestor bugete), operațiunile de împrumut public,
de control financiar asupra actelor și operațiunilor de venituri și cheltuieli bugetare, de
credit public etc..
Actele financiar-publice sunt acte juridice, manifestări de voință făcute de
autorități publice în scopul de a produce efecte juridice specifice exercitării drepturilor și
îndeplinirii obligațiilor prevăzute de normele dreptului financiar, în vederea formării și
întrebuințării fondurilor bănești ale statului și ale altor colectivități sau instituții publice
și a căror realizare este garantată prin forța de constrângere a statului, în condițiile
prevăzute de aceste norme.
Emitenții actelor și executanții operațiunilor financiare de interes public
sunt organele de stat învestite cu atribuțiuni privind elaborarea și execuția bugetelor ce
intră în compunerea bugetului public național. În acest sens, cele mai multe acte
financiare publice sunt emise de către organele Ministerului Finanțelor Publice și de
către organele financiare din unitățile administrativ teritoriale. Actele juridice financiare
emise de aceste organe sunt manifestări de voință cu caracter unilateral, fiind exclusă, cu
unele excepții, emiterea lor consensuală sau în cadrul unor negocieri (de exemplu, între
organele finanțatoare și instituțiile finanțate de la buget etc.).
Din punctul de vedere al condițiilor de valabilitate, actele juridice financiare
publice trebuie emise de către organele competente și în limitele competențelor
conferite de lege, cu conținutul, în termenele, în forma și în procedura prevăzute de
normele dreptului financiar. În cazul nerespectării condițiilor cerute de normele
dreptului financiar, actele juridice financiare publice pot fi anulate, iar executarea lor
poate fi suspendată de către organele cu atribuții de control a legalității acestora.
Prin modalitățile și condițiile de emitere și executare, actele financiare publice
se aseamănă mult cu actele de drept administrativ și întrunesc, în general, particularitățile
acestor acte juridice. Executarea acestor acte de drept financiar este garantată prin
forța de constrângere a statului care se manifestă diferit, în funcție de periculozitatea
socială a faptului care generează intervenția forței de coercițiune.
Operațiunile financiare publice se deosebesc de actele financiare publice prin
faptul că nu produc, prin ele însele, efecte juridice, ele fiind denumite și „operațiuni
materiale tehnice”. Însemnătatea acestor operațiuni se apreciază prin prisma rolului și al
rezultatului lor, ele fiind săvârșite fie pentru pregătirea și emiterea actelor financiar
publice, fie pentru executarea acestora.
În ansamblul raporturilor juridice, raporturile din domeniul finanțelor
publice se recunosc prin finalitatea financiar publică.
Prin prisma finalității lor, aceste raporturi se diferențiază de celelalte raporturi
juridice, se particularizează prin următoarele elemente distinctive:
-subiectele participante la aceste raporturi și poziția pe care o au unele față de celelalte;
-conținutul lor;
-modalitățile de realizare.
Astfel:
1) Subiectele participante în raporturile juridice din domeniul finanțelor
publice sunt:
31
a) pe de o parte statul, reprezentat printr-unul din organele sale financiare de
specialitate, care intră în raporturi juridice de pe poziția de purtător al autorității statale,
învestit cu atribuții în procesul de constituire, repartizare, utilizare și control al utilizării
fondurilor bănești ale statului,
b) pe de altă parte, ca al doilea subiect participant la aceste raporturi juridice
sunt instituțiile publice și persoane juridice de drept public și de drept privat sau
persoane fizice în calitate de beneficiari de fonduri de stat. În raporturile de drept fiscal,
vom vedea că subiecții sunt, de regulă, administratorul de impozite (organul fiscal) și
contribuabilul.
2) Conținutul raporturilor de drept financiar este format din drepturile și
obligațiile subiectelor participante și se distinge de alte raporturi juridice, prin aceea că
raporturile de drept financiar public se stabilesc în legătură cu constituirea, repartizarea,
utilizarea și controlul utilizării fondurilor bănești ale statului.
3) Obiectul celor mai multe dintre raporturile juridice din domeniul
finanțelor publice îl reprezintă:
a) fondurile bănești sau sumele de bani ce se stabilesc și se acordă în
raporturile juridice de finanțare bugetară, cele care se individualizează și se
încasează ca venituri nefiscale, ca venituri fiscale (impozite și taxe), ori care se realizează
prin procedeul împrumuturilor publice etc.;
b) acțiunile sau operațiunile de întocmire a proiectelor bugetelor
ministerelor și ale altor organe de stat, de urmărire silită a creanțelor bugetare, de
prognoză și organizare bugetară, de creditare, de control financiar, de circulație
monetară etc.
3) În ce privește modalitățile de realizare, trebuie remarcat că raporturile
juridice financiare se nasc, se modifică și se sting pe baza manifestării unilaterale
de voință a statului, prin forme specifice, în temeiul și în aplicarea normelor dreptului
financiar. Această particularitate a raporturilor de drept financiar se traduce în aceea că
există posibilitatea executării directe a creanțelor bugetare de către organele statului,
fără a mai fi necesară intervenția instanței judecătorești.
4) Raporturile juridice din domeniul finanțelor publice mai sunt caracterizate și
din punctul de vedere al modului de soluționare a litigiilor ce apar între subiectele
participante. Litigiile care se ivesc în cadrul raporturilor juridice din domeniul financiar
public se soluționează, de regulă, pe calea jurisdicției speciale administrativ financiare,
de către organele administrației finanțelor publice sub conducerea Ministerului Finanțelor
Publice și de către instanțele specializate, cu mențiunea că în cazul acestora din urmă,
nu există specializare pe sub-ramuri (financiară și fiscală) și că titulatura acestei
jurisdicții specializate este aceea de „contencios administrativ-fiscal”, care
soluționează însă și cauzele care privesc litigii izvorâte din raporturi de drept financiar
public, iar nu doar pe cele din domeniul fiscal.
Să ne reamintim…
-Raporturile juridice de drept financiar sunt reglementate în regim de drept
public, dat fiind faptul că formarea, cheltuirea și controlul utilizării fondurilor publice
reprezintă o problemă de interes general. Norma de drept financiar se definește ca o
regulă de conduită stabilită de lege, care cuprinde drepturile și obligațiile subiectelor
participante la raportul juridic de drept financiar și a cărei respectare este asigurată de
32
autoritatea de stat.
-Subiectele participante în raporturile juridice din domeniul finanțelor publice
sunt: statul, reprezentat printr-unul din organele sale financiare de specialitate, care
intră în raporturi juridice de pe poziția de purtător al autorității statale și instituțiile
publice și persoane juridice de drept public și de drept privat sau persoane fizice.
-Raporturile de drept financiar public se stabilesc în legătură cu constituirea,
repartizarea, utilizarea și controlul utilizării fondurilor bănești ale statului.
-Raporturile juridice financiare se nasc, se modifică și se sting pe baza
manifestării unilaterale de voință a statului, prin forme specifice, în temeiul și în aplicarea
normelor dreptului financiar.
33
concepție, aparatul financiar al statului nu se limitează doar la organele specializate în
administrarea finanțelor publice. Privit din această perspectivă, aparatul financiar al
statului este alcătuit din:
1) organe ale statului cu competență generală, care includ și domeniul
finanțelor publice;
2) organe ale statului cu competență specială, respectiv cu atribuții exclusiv
în domeniul finanțelor publice.
Aparțin categoriei de organe cu competență generală: Parlamentul României,
Președinția, Guvernul, Consiliile locale, Delegația permanentă și serviciile publice locale
(comunale, orășenești, județene), ministerele și celelalte organe centrale și locale ale
administrației de stat.
Organele cu competență specială, la rândul lor, se împart în:
1) organe centrale de specialitate și din care fac parte: Ministerul Finanțelor
Publice, Trezoreria publică, Curtea de Conturi, Direcția generală de îndrumare și
control fiscal;
2) organe teritoriale de specialitate din care fac parte: Camerele de Conturi
județene, Administrațiile județene ale finanțelor publice, servicii fiscale
municipale și orășenești, precum și birouri fiscale comunale, birouri vamale de
interior și de frontieră.
i) Parlamentul
Ca organ reprezentativ și unică autoritate legiuitoare a țării, Parlamentul, alcătuit
în sistemul nostru din Camera Deputaților și Senat, are competența de a dezbate și
aproba programul Guvernului privind activitatea economică și socială, de a trasa liniile
directoare ale politicii interne și externe a statului, de a controla aplicarea programului
aprobat. Parlamentul adoptă legi care reglementează activitatea din toate domeniile vieții
sociale, inclusiv cele referitoare la mijloacele financiare ale statului. Senatul și Camera
Deputaților, întrunite în ședință comună, examinează și aprobă, anual, bugetul de stat,
bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele fondurilor speciale, precum și conturile de
execuție ale respectivelor bugete.
ii) ) Guvernul
Guvernul, care este organul suprem al puterii executive, asigură realizarea
politicii fiscal-bugetare a statului, conform Programului de guvernare aprobat de
Parlament, asigură realizarea politicii economice și financiare interne și externe, exercită
conducerea generală a administrației publice.
În acest scop, Guvernul elaborează anual proiectele bugetului de stat și
bugetului asigurărilor sociale de stat, precum și ale conturilor generale anuale de
execuție ale acestora, le supune spre aprobare Parlamentului, iar după aprobare
răspunde de realizarea prevederilor bugetare, examinează periodic situația
financiară pe economie, execuția bugetului public național și stabilește măsurile
necesare pentru menținerea sau corectarea echilibrului bugetar.
Guvernul emite hotărâri pentru organizarea executării legilor, precum și
ordonanțe în temeiul unei legi speciale de abilitare, în limitele și în condițiile prevăzute
de aceasta.
Guvernul emite ordonanțe, în perioada vacanțelor parlamentare, pentru
34
reglementarea unor probleme ce nu suferă amânare sau în temeiul unei legi speciale de
abilitare. Astfel de ordonanțe au fost emise, spre exemplu, cu privire la: taxa pe valoarea
adăugată, impozitul pe profit, taxele speciale de consumație (accizele), angajarea de
împrumuturi guvernamentale prin emisiune de obligațiuni de stat, iar de dată mai recentă,
prin ordonanță a fost adoptat Codul de procedură fiscală și s a modificat Codul fiscal al
României.
35
vi) Direcțiile generale regionale ale finanțelor publice
Direcțiile generale regionale ale finanțelor publice funcționează ca structuri cu
personalitate juridică în municipiile Iași, Galați, Ploiești, Craiova, Timișoara, Cluj
Napoca, Brașov și București. Ele au o structură organizatorică mai complexă, având în
subordine direcțiile regionale vamale, administrațiile județene ale finanțelor publice,
serviciile fiscale municipale și orășenești și birourile fiscale comunale, precum și
birourile vamale de interior.
Aceste direcții au și o activitate complexă, ele fiind învestite cu atribuțiuni atât financiar
publice, cât și de control financiar.
36
ix) Curtea de Conturi
Curtea de Conturi constituie organul suprem de control financiar și de jurisdicție
în domeniul financiar care funcționează pe lângă Parlamentul țării. În unitățile
administrativ teritoriale, funcțiile Curții se exercită prin camerele de conturi județene.
Această instituție își exercită funcția de control asupra modului de formare, de
administrare și de întrebuințare a resurselor financiare ale statului și ale sectorului public,
precum și asupra modului de gestionare a patrimoniului public și privat al statului și al
unităților administrativ teritoriale. Prin activitatea de control pe care o desfășoară,
Curtea de Conturi urmărește respectarea legilor și aplicarea principiilor de
economicitate, eficacitate și eficiență în gestionarea mijloacelor materiale și bănești.
37
Să ne reamintim…
Aparatul financiar al statului, privit în sens larg, cuprinde întregul sistem de
organe prin care se realizează politica financiară a statului. Într-o astfel de concepție,
aparatul financiar al statului nu se limitează doar la organele specializate în
administrarea finanțelor publice. Privit din această perspectivă, aparatul financiar al
statului este alcătuit din: 1) organe ale statului cu competență generală, care includ și
domeniul finanțelor publice; 2) organe ale statului cu competență specială, respectiv cu
atribuții exclusiv în domeniul finanțelor publice.
Aparțin categoriei de organe cu competență generală: Parlamentul României,
Președinția, Guvernul, Consiliile locale, Delegația permanentă și serviciile publice locale
(comunale, orășenești, județene), ministerele și celelalte organe centrale și locale ale
administrației de stat.
Organele cu competență specială, la rândul lor, se împart în:
1) organe centrale de specialitate și din care fac parte: Ministerul Finanțelor
Publice, Trezoreria publică, Curtea de Conturi, Direcția generală de îndrumare și
control fiscal;
2) organe teritoriale de specialitate din care fac parte: Camerele de Conturi
județene, Administrațiile județene ale finanțelor publice, servicii fiscale municipale și
orășenești, precum și birouri fiscale comunale, birouri vamale de interior și de
frontieră.
Bibliografie
1.Viorel Roș, Drept financiar și fiscal, Editura Universul Juridic, București, 2016.
38
2. Flavius Cosmin Costaș, Drept financiar (vol. I). Drept fiscal (vol. II), ed. a II-a,
Universul Juridic, București, 2019.
3.Daniel Dascălu, Tratat de contencios fiscal, Editura Hamangiu, București, 2014.
4.Legile finanțelor publice și legile fiscale (Codul fiscal, Codul de procedură fiscală,
Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, OUG nr. 57/2019 privind Codul
administrativ, Legea nr. 241/2004 privind prevenirea șicombaterea evaziunii fiscale).
39
Unitatea de învăţare 3. Sistemul bugetar al României.
Cuprins
3.1 Despre buget în general. Definiție și elemente specifice.
3.2 Rolul bugetelor în statele moderne
3.3 Natura juridică a bugetului public
3.4 Componentele și conținutul bugetelor
3.5 Principii și reguli bugetare
Introducere
În actuala formă, finanțele publice poartă amprenta crizelor, a războaielor, a
cererilor populației, a modelelor și teoriilor economice și financiare care, de-a lungul
istoriei, au influențat deciziile celor care au decis asupra rolului și funcțiilor statului, a
nivelului prezenței sale în viața economică și socială și care au făcut din finanțele
publice nu doar un pilon, cel mai important al statului, ci și un fenomen extrem de
complex.
Durata medie de parcurgere a celei de-a treia unităţi de învăţare este de 2 ore.
Conținutul unității de învățare
40
este aceea a cheltuielilor.
iv) atât cheltuielile cât și veniturile statului trebuie să fie consimțite de către
contribuabili prin reprezentanții aleși (aceasta fiind de esența democrației
parlamentare), iar ei nu-și pot da votul decât dacă știu care sunt cheltuielile de făcut și
veniturile de realizat.
v) Cheltuielile statului trebuie făcute sub un control strict și în condiții de
transparență.
vi) Bugetul public, ca act de planificare al veniturilor și cheltuielilor, este un
instrument necesar și pentru a se preveni inechitățile în repartiția sarcinilor fiscale
asupra membrilor societății.
Bugetul este un instrument juridic și economic pentru că elaborarea, execuția și
controlul bugetar sunt realizate în conformitate cu legile de aprobare, cu procedurile de
drept bugetar dar și în cadrul principiilor contabilității publice.
În economiile moderne, bugetul nu mai constituie doar un document în care se
înscriu veniturile și cheltuielile probabile ale statului pe o perioadă de douăsprezece
luni, ci este un plan financiar la nivel macroeconomic.
Bugetul a devenit și un instrument de previziune, atât pe termen scurt, ca urmare
a dimensionării veniturilor și cheltuielilor publice la nivelul unui an, cât și pe termen
mediu, prin elaborarea bugetelor program, mai ales pentru cheltuielile publice de
investiții.
Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice definește bugetul ca fiind
„documentul prin care sunt prevăzute și aprobate în fiecare an veniturile și
cheltuielile sau, după caz, numai cheltuielile, în funcție de sistemul de finanțare a
instituțiilor publice”.
Aceeași lege, în art. 2.7. definește și bugetul general consolidat ca fiind
„ansamblul bugetelor, componente ale sistemului bugetar, agregate și consolidate
pentru a forma un întreg”.
Din cuprinsul definițiilor formulate rezultă trei elemente specifice ale bugetului
public:
1) bugetul public este un act de previziune, în sensul că prezintă un tablou
evaluativ și comparativ de venituri publice, adică indică sursele bănești ale bugetului;
2) bugetul public este un act de autorizare, prin care puterea executivă este
împuternicită de puterea legislativă să cheltuiască și să perceapă venituri în acord cu
prevederile bugetare;
3) bugetul public este un act limitat în timp, de regulă pentru o perioadă de un
an, mai potrivită pentru a se efectua programarea și a se urmări execuția bugetară.
Să ne reamintim...
- spre deosebire de particulari, statul primește și cheltuiește banii
contribuabililor, care au dreptul și trebuie să se știe în permanență ce cheltuieli își
propune statul să facă și care sunt resursele de care are nevoie pentru susținerea
cheltuielilor sale. Această publicitate se realizează prin buget.
- spre deosebire de particulari, pentru care veniturile sunt partea fixă și stabilă
(afară de cazurile excepționale), pentru stat, componenta stabilă a activității sale este
aceea a cheltuielilor.
- statul nu realizează el însuși venituri din activități economice proprii,
41
resursele sale constituindu-se, în principal, pe seama prelevărilor obligatorii de la
particulari, iar randamentul acestora și implicit nivelul veniturilor este fluctuant. Or,
aceste prelevări trebuie planificate și prevăzute în buget, în așa fel încât să facă
posibilă acoperirea cheltuielilor aprobate în tot cursul exercițiului bugetar. Această
planificare se face prin buget.
- atât cheltuielile, cât și veniturile statului trebuie să fie consimțite de către
contribuabili prin reprezentanții aleși (aceasta fiind de esența democrației
parlamentare), iar ei nu-și pot da votul decât dacă știu care sunt cheltuielile de făcut
și veniturile de realizat. Bugetul este instrumentul care oferă națiunii informațiile
necesare pentru ca votul să fie dat în cunoștință de cauză.
- cheltuielile statului trebuie făcute sub un control strict și în condiții de
transparență. Or, controlul și transparența în folosirea banului public nu sunt posibile
în lipsa acestui instrument, care este bugetul.
42
Să ne reamintim...
Rolul alocativ al bugetului decurge din faptul că statul are sarcina de a finanța
serviciile publice, rolul redistributiv rezultă din aceea că bugetul este un instrument de
mobilizare a resurselor și de repartizare a acestora pentru finanțarea unor activități,
iar rolul de reglare a vieții economice rezultă din faptul că orientările bugetului pot
avea o influență pozitivă sau negativă asupra economiei naționale.
43
Constituție, în art. 138 alin. (3), respectiv cu trei zile înainte de expirarea exercițiului
bugetar în curs, dar „sancțiunea” pentru nerespectarea acestuia constă în stabilirea unei
reguli care să permită realizarea veniturilor și efectuarea cheltuielilor potrivit legilor
din anul precedent, până la adoptarea noilor bugete.
d)Legile bugetare se aprobă pentru durată determinată, de regulă un an.
e)Legile bugetare nu pot face obiectul delegării parlamentare.
Sub aspect material, legile bugetare se deosebesc, de asemenea de celelalte
legi prin conținutul lor și prin efectele lor. Astfel:
a) Bugetele sunt acte cu o amprentă politică mai pronunțată decât alte legi,
deși această componentă trebuie descifrată, dat fiind faptul că bugetul este o prezentare
în cifre a activității financiare a statului, un ansamblu de conturi previzionale și un act
de autorizare dat de Parlament puterii executive de a executa bugetul aprobat.
b) Legile bugetare se deosebesc în conținut și în efecte de celelalte legi. Astfel,
se constată că bugetul, deși se prezintă ca un ansamblu de conturi, o descriere în cifre a
activității statului, ce ar trebui să-i confere o aparență de impersonalitate, în realitate,
de esența legilor bugetare nu sunt dispozițiile generale, impersonale și care să se aplice
fără limite în timp (cum sunt legile obișnuite), autorizările date prin aceste legi fiind
operațiuni individual determinate și a căror durată de valabilitate în timp este limitată.
Or, în cazul celorlalte legi, astfel de dispoziții cu caracter individual determinat și
limitat în timp ar pune în discuție însăși constituționalitatea lor.
iii) Teoria care susține că bugetul public național are o natură juridică
dublă, atât de lege, cât și de act administrativ are ca punct de plecare distincția între
actele normative și actele administrative. Adepții calificării dualiste a bugetului de stat
susțin că bugetul este lege în părțile care conțin dispoziții cu caracter general și act
administrativ în părțile lui creatoare de acte individuale și concrete.
iv) Teoriile care consideră bugetul public național ca act de planificare sau
ca act financiar au în vedere, în principal, aspectele economice ale bugetului.
Să ne reamintim...
Sub aspect formal, se constată că legile bugetare prezintă următoarele
particularități: Legea bugetului de stat și legea bugetului asigurărilor sociale de stat
se adoptă în ședință comună a celor două Camere ale Parlamentului; inițiativă
legislativă în ce privește bugetul de stat și bugetul asigurărilor sociale de stat nu poate
avea decât Guvernul; adoptarea legilor bugetare trebuie să se facă într-un termen
determinat de Constituție, în art. 138 alin. (3), respectiv cu trei zile înainte de expirarea
exercițiului bugetar în curs; legile bugetare se adoptă pe o perioadă determinată și
adoptarea lor nu pot face obiectul delegării parlamentare.
44
3.4. Componentele și conținutul bugetelor
Conținutul bugetelor
i) Bugetul de stat
Este cel mai amplu și cea mai importantă componentă a sistemului bugetar.
Obiectul acestuia îl reprezintă constituirea și utilizarea fondurilor la dispoziția statului,
pentru funcționarea autorităților publice, asigurarea ordinii publice, apărarea țării,
realizarea acțiunilor social-culturale, pentru finanțarea unor investiții și activități de
interes strategic, asigurarea protecției și refacerea mediului înconjurător, asigurarea
45
măsurilor de protecție socială a populației și realizarea programelor de cercetare etc.,
precum și măsurile intervenționiste ale statului.
Bugetul de stat conține veniturile centralizate ale statului și repartizarea acestora
pentru cheltuieli pe domenii, în scopul acoperirii trebuințelor comune.
Bugetul de stat se aprobă prin lege. Legile bugetare anuale pot fi modificate în
cursul exercițiului bugetar prin legi de rectificare, elaborate cel mai târziu până la data
de 30 noiembrie. Legilor de rectificare li se aplică aceleași proceduri ca și legilor
bugetare anuale inițiale, cu excepția termenelor din calendarul bugetar.
Bugetul de stat este administrat de Ministerul Finanțelor Publice.
46
penalizatoare, majorări, comisioane încasate și alte venituri, iar la cheltuieli, dobânzile
și comisioanele plătite, cheltuieli de funcționare a unităților Trezoreriei Statului, care
cuprind: cheltuieli materiale și servicii pentru întreținerea și funcționarea Trezoreriei
Statului și a sistemelor informatice ale acesteia, taxe poștale, cheltuieli cu transportul și
asigurarea numerarului și valorilor, paza sediilor și chirii, cheltuieli cu întreținerea,
funcționarea și asigurarea mijloacelor de transport al numerarului și valorilor,
cheltuieli de publicitate, cheltuieli de capital pentru unitățile Trezoreriei Statului,
cheltuieli pentru acoperirea prejudiciului creat în cazul afectării integrității
disponibilităților bănești păstrate la Trezoreria Statului și alte cheltuieli.
Bugetul Trezoreriei este elaborat, administrat și executat de către Ministerul
Finanțelor Publice. Acest buget se prezintă spre aprobare Guvernului până la data de
15 noiembrie a fiecărui an pentru anul următor, în structura clasificației bugetare
aprobate de Ministerul Finanțelor Publice. Se aprobă și se modifică, dacă e cazul, prin
hotărâre a Guvernului, la propunerea Ministerului Finanțelor Publice.
Excedentul anual rezultat din execuția bugetului trezoreriei statului, ca diferență
între veniturile încasate și plățile efectuate, se reportează în anul următor și se utilizează
pentru acoperirea cheltuielilor aprobate în bugetul trezoreriei statului.
Specific bugetului acestei instituții este dat deci de modul de aprobare (hotărâre
a Guvernului), veniturile sale (cele mai multe din dobânzi, comisioane, majorări) și
faptul că excedentul eventual se reportează.
47
v) Bugetele instituțiilor publice finanțate integral/parțial din bugetul de stat
Legea finanțelor publice în vigoare dispune că bugetele instituțiilor publice
finanțate integral din bugetul de stat se aprobă de către ordonatorul de credite
ierarhic superior al acestora [art. 16 lit. d)], în termen de 15 zile de la data publicării
legii bugetare anuale sau a legii de rectificare în Monitorul Oficial.
Bugetele instituțiilor finanțate parțial din bugetul de stat se aprobă prin lege, ca
anexe la bugetele ordonatorilor principali de credite [art. 16 lit. c) din Legea nr.
500/2002].
48
Bugetele creditelor externe contractate sau garantate de stat și ale căror
rambursare, dobânzi și alte costuri se asigură din fonduri publice se aprobă prin lege
[art. 16 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 500/2002].
49
x) Bugetele locale – parte a sistemului bugetar
Din sistemul bugetar al României, ca sistem unitar de bugete, fac parte și bugetele
locale (art. 2 pct. 38 din Legea nr. 500/2002 și Legea nr. 273/2006, a finanțelor publice
locale). Ele se întocmesc și se aprobă în condiții de autonomie, de natură a stimula
inițiativa locală în realizarea veniturilor și satisfacerea nevoilor sociale locale.
Bugetele locale sunt actele prin care sunt aprobate, în fiecare an, veniturile și
cheltuielile unităților administrativ-teritoriale: comune, orașe, municipii, sectoare ale
municipiului București, județe). Dar dispozițiile legii finanțelor publice locale se aplică
și bugetelor instituțiilor publice locale (finanțate integral sau parțial din bugetele locale
sau integral din venituri proprii, după caz), bugetului împrumuturilor externe și interne,
pentru care rambursarea, plata dobânzilor, comisioanelor, spezelor și a altor costuri se
asigură din bugetele locale și bugetului fondurilor externe nerambursabile.
Aceste bugete se aprobă astfel:
a) bugetele locale, bugetele împrumuturilor externe și interne și bugetele
fondurilor externe nerambursabile, de către consiliile locale ale comunelor, orașelor,
municipiilor, sectoarelor, județelor și de Consiliul General al Municipiului București,
după caz;
b) bugetele instituțiilor publice (locale), de către consiliile prevăzute în alineatul
precedent, în funcție de subordonarea acestora.
Este de remarca însă că sectoarele municipiului București sunt sub-diviziuni
administrativ teritoriale. Consecința este importantă, pentru că potrivit art. 3 alin.
(3) din Constituție, teritoriul este organizat în comune, orașe (unele orașe putând
fi declarate municipii) și județe, iar potrivit art. 138 din Constituție, bugetul public
național cuprinde bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat și bugetele locale
ale comunelor, orașelor și ale județelor, or legea finanțelor publice locale, permițând
și subdiviziunilor administrative să aibă bugete proprii (art. 2) se situează în
afara Constituției. De altfel, sectoarele nu sunt enumerate între unitățile
administrativ-teritoriale care se bucură de autonomie locală nici în Legea nr.
215/2001 a administrației publice locale.
Dispoziții referitoare la bugetele locale se regăsesc și în legile bugetare.
Să ne reamintim…
Sistemul bugetar român are trei mari componente bugetare care corespund
celor trei mari direcții de acțiune în și pentru finanțele statului și pentru cheltuielile
statului: 1) administrația centrală, care se realizează prin intermediul bugetului de
stat, cu anexele sale; 2) administrarea sistemului de asigurări sociale, realizată prin
intermediul bugetului asigurărilor sociale de stat; 3) administrația publică locală, care
se realizează, în mod autonom, în fiecare unitate administrativ teritorială, prin
intermediul bugetelor locale.
Este cel mai amplu și cea mai importantă componentă a sistemului bugetar.
Obiectul acestuia îl reprezintă constituirea și utilizarea fondurilor la dispoziția
statului, pentru funcționarea autorităților publice, asigurarea ordinii publice, apărarea
țării, realizarea acțiunilor social culturale, pentru finanțarea unor investiții și activități
de interes strategic, asigurarea protecției și refacerea mediului înconjurător,
asigurarea măusurilor de protecție socială a populației și realizarea
50
programelor de cercetare etc., precum și măsurile intervenționiste ale statului.
51
determinate;
– reconstituirea creditelor bugetare prin restituirea către buget a sumelor
necuvenite sau acordate cu titlu provizoriu.
52
natură politică. Eficiența controlului parlamentar asupra gestiunii financiare a
Guvernului nu poate fi reală decât în condițiile în care aprobarea cheltuielilor se
realizează pe perioade de timp limitate și nu foarte îndelungate. Principiul anualității
constituie garanția esențială a drepturilor politice ale Parlamentului, fiindcă face
necesară convocarea periodică a acestuia.
Anualitatea bugetului are două semnificații distincte: prima se referă la perioada
de timp pentru care se întocmește și se aprobă bugetul, iar cea de-a doua, la perioada
de timp în care se încasează veniturile și se efectuează cheltuielile înscrise în
autorizația dată Guvernului de către Parlament.
În țara noastră, exercițiul bugetar (financiar) este anual și coincide cu anul
calendaristic. Astfel, potrivit art. 11 din Legea nr. 500/2002: „(1) Veniturile și
cheltuielile bugetare sunt aprobate prin lege pe o perioadă de un an, care corespunde
exercițiului bugetar și (2) Toate operațiunile de încasări și plăți efectuate în cursul unui
an bugetar în contul unui buget aparțin exercițiului corespunzător de execuție a
bugetului respectiv”. Potrivit art. 2 pct. 1, anul bugetar este anul financiar pentru care
se aprobă bugetul; anul bugetar este anul calendaristic care începe la data de 1 ianuarie
și se încheie la data de 31 decembrie. În consecință, orice venit neîncasat și orice chel-
tuială neefectuată până la 31 decembrie se va încasa sau se va plăti în contul bugetului
anului următor, iar creditele bugetare neutilizate până la închiderea anului sunt anulate
de drept.
Pentru bugetele locale, potrivit art. 11 din Legea nr. 273/2006, a finanțelor
publice locale, principiul anualității presupune că: (1) Veniturile și cheltuielile
bugetare sunt aprobate, în condițiile legii, pe o perioadă de un an, care corespunde
exercițiului bugetar și (2) Toate operațiunile de încasări și plăți efectuate în cursul unui
an bugetar în contul unui buget aparțin exercițiului corespunzător de execuție a
bugetului respectiv.
53
Constituția României]. Același conținut îl are principiul unității monetare și pentru
bugetele locale (art. 10 Legea nr. 273/2006, a finanțelor publice locale).
Principiul îl regăsim și în Regulamentul financiar al UE, sub titlul „principiul
unității de cont”, care prevede, în art. 16, că „bugetul se întocmește și se execută în
euro, iar conturile se prezintă în euro”, fiind permise, totuși, pentru unele fluxuri de
numerar și, în cazul conturilor de avans, precum și pentru gestionarea administrativă a
serviciului extern al Comisiei, efectuarea de operațiuni în monede naționale.
54
întrebării posibilitatea realizării acțiunii respective din fondurile de resurse bănești ale
bugetului de stat, nu conferă certitudine privind execuția bugetară.
x) Regulile bugetare
Afară de principiile enunțate, Legea nr. 500/2002, formulează și câteva reguli
privind cheltuielile bugetare și instituie unele limitări privind micșorarea veniturilor și
majorarea cheltuielilor bugetare.
Astfel, conform art. 14 din Legea finanțelor publice:
(1) Cheltuielile bugetare au destinație precisă și limitată și sunt determinate de
autorizările conținute în legi specifice și în legile bugetare anuale.
(2) Nici o cheltuială nu poate fi înscrisă în bugete și nici angajată și efectuată din
aceste bugete, dacă nu există bază legală pentru respectiva cheltuială.
(3) Nici o cheltuială din fonduri publice nu poate fi angajată, ordonanțată și plătită
dacă nu este aprobată potrivit legii și nu are prevederi bugetare.
Potrivit art. 15 din lege, în cazurile în care se fac propuneri de elaborare a
unor proiecte de acte normative a căror aplicare atrage micșorarea veniturilor sau
majorarea cheltuielilor aprobate prin buget, trebuie să se prevadă și mijloacele necesare
pentru acoperirea minusului de venituri sau creșterea cheltuielilor. În acest scop
Guvernul, prin ordonatorii principali de credite în domeniul cărora se inițiază proiecte
de acte normative și Ministerul Finanțelor Publice, va elabora fișa financiară, care se
atașează la expunerea de motive sau la nota de fundamentare, după caz, ca document
necesar pentru dezbaterea proiectului, și care va fi actualizată în concordanță cu
eventualele modificări intervenite în proiectul de act normativ. În această fișă se
înscriu efectele financiare asupra bugetului general consolidat, care trebuie să aibă în
vedere:
a) schimbările anticipate în veniturile și cheltuielile bugetare pentru anul curent și
următorii 4 ani;
b) eșalonarea anuală a creditelor bugetare, în cazul acțiunilor multianuale;
c) propuneri realiste în vederea acoperirii majorării cheltuielilor;
d) propuneri realiste în vederea acoperirii minusului de venituri.
Să ne reamintim…
În dreptul nostru, principiile sunt formulate în art. 8-15 din Legea nr.
500/2002 privind finanțele publice și în art. 7-17 din Legea nr. 273/2006 privind
finanțele publice locale. Unele dintre aceste principii sunt comune, altele sunt valabile
doar pentru categoriile de bugete enunțate. În practică, principiile bugetare sunt, însă,
adesea nesocotite dar acest lucru nu este valabil doar la noi.
Potrivit Legii nr. 500/2002 și a Legii nr. 273/2006, dar și a doctrinei,
principiile bugetare sunt următoarele: 1)principiul universalității bugetului
(comun);2)principiul transparenței și publicității (comun); 3)principiul unității
(comun); 4)principiul anualității (comun); 5)principiul specializării bugetare (comun);
6)principiul unității monetare (comun); 7)principiul echilibrului (comun, dar formulat
numai în legea finanțelor locale); 8)principiul realității (doctrina); 9) principiul
neafectării veniturilor (doctrina); 10) principiul autonomiei locale (specific bugetelor
locale); 11) principiul solidarității (specific bugetelor locale); 12) principiul
proporționalității (specific bugetelor locale); 13) principiul consultării (specific
55
bugetelor locale).
1.Bugetul este:
a)un act de planificare financiară;
b)un act de reglarea a economiei;
c)un act normativ de care părțile raportului juridic financiar nu trebuie să țină
seama;
4.Bugetele locale:
a)se aprobă în fiecare an;
b)se aprobă de către Parlament în ședință comună a celor două Camere;
c)se aprobă în condiții de autonomie;
56
d)se elaborează de Guvern;
e)sunt acte prin care se aprobă bugetele unităților administrativ-teritoriale.
Bibliografie
1.Radu Bufan, Tratat de drept fiscal. Volumul 1. Teoria generală a dreptului fiscal,
București, Editura Hamangiu, 2016.
2. Flavius Cosmin Costaș, Drept financiar (vol. I). Drept fiscal (vol. II), ed. a II-a,
Universul Juridic, București, 2019, cotă bibliotecă 347.73/C75.
3. Daniel Dascălu, Tratat de contencios fiscal, Editura Hamangiu, București, 2014.
4. Viorel Roș, Drept financiar și fiscal, Editura Universul Juridic, București, 2016.
5.Mihaela Tofan, Drept fiscal, Editura CH Beck, București, 2016.
6.Jean Lamarque, Olivier Négrin, Ludovic Ayrault, Droit fiscal général, Editura Lexis
Nexis, Paris, 2011.
7.Michel Bouvier, Marie-Christine Esclassan, Jean-Pierre Lassale, Finances publiques,
Editura LGDJ, Paris, 2006.
8.Legile finanțelor publice și legile fiscale (Codul fiscal, Codul de procedură fiscală,
Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, OUG nr. 57/2019 privind Codul
administrativ, Legea nr. 241/2004 privind prevenirea șicombaterea evaziunii fiscale).
57
Unitatea de învăţare 4. Procesul bugetar și execuția bugetară
Cuprins
4.1. Caracteristicile procesului bugetar și etapele acestuia
4.2. Dreptul de inițiativă bugetară
4.3. Elaborarea proiectului de buget
4.4. Adoptarea bugetului
4.5. Execuția bugetară și rolul ordonatorilor de credite
4.6. Reguli privind cheltuielile publice
4.7. Controlul efectuării cheltuielilor publice
Introducere
Bugetul reprezintă, sub aspect juridic, un act normativ prin care sunt prevăzute și
aprobate de către Parlament veniturile de realizat și cheltuielile de efectuat, de către stat, de
regulă pentru un an. Sub aspect economic, bugetul exprimă relații economice în formă
bănească, ce iau naștere în procesul repartiției produsului intern brut, conform obiectivelor
de politică monetară ale fiecărei perioade.
În acest capitol veți învăța despre caracteristicile și etapele procesului bugetar, dreptul
de inițiativă bugetară, elaborarea și adoptarea proiectului de buget, execuția bugetară,
ordonatorii de credite.
Durata medie de parcurgere a celei de-a patra unităţi de învăţare este de 2 ore.
58
i)este un proces decizional al autorității legislative care constă în alocarea unor
resurse bugetare limitate în raport de și cu nevoile societății, pentru bunuri și servicii publice;
ii) este un proces complex care antrenează, în etape diferite și în proporții
diferite și pe paliere diferite ale procesului bugetar, toate puterile statului: legislativă,
executivă, și chiar judecătorească în anumite condiții;
iii) este un proces preponderent politic, deoarece opțiunea pentru un anumit
tip de politică economică, în general, de politică financiară și monetară în particular,
reprezintă un act de decizie politică a majorității parlamentare;
iv) este un proces cu implicații sociale și economice, bugetul influențând
evoluția creșterii economice, nivelul prețurilor, rata șomajului, evoluția ratei dobânzilor și a
soldului curent al balanței de plăți;
v)este un proces ciclic, în baza principiului anualității, cu termene concrete de
derulare și finalizare, stabilite prin legi speciale;
Să ne reamintim...
Procesul bugetar se caracterizează prin următoarele trăsături: i) este un proces
decizional al autorității legislative care constă în alocarea unor resurse bugetare limitate în
raport de și cu nevoile societății, pentru bunuri și servicii publice; ii)este un proces complex
care antrenează, în etape diferite și în proporții diferite și pe paliere diferite ale procesului
bugetar, toate puterile statului: legislativă, executivă, și chiar judecătorească în anumite
condiții; iii)este un proces preponderent politic, deoarece opțiunea pentru un anumit tip de
politică economică, în general, de politică financiară și monetară în particular, reprezintă
un act de decizie politică a majorității parlamentare; iv)este un proces cu implicații sociale
și economice, bugetul influențând evoluția creșterii economice, nivelul prețurilor, rata
șomajului, evoluția ratei dobânzilor și a soldului curent al balanței de plăți; v) este un
proces ciclic, în baza principiului anualității, cu termene concrete de derulare și finalizare,
stabilite prin legi speciale;
59
4.2 Dreptul de inițiativă bugetară
În practica internațională sunt cunoscute și utilizate următoarele metode de elaborare
00:10 a proiectelor de buget:
1)sistemul inițiativei guvernamentale – în care dreptul și obligația de a întocmi
proiectul de buget aparține Guvernului;
2)sistemul inițiativei guvernamentale și parlamentare – aplicabil în Franța, în
care Guvernul prin Ministerul Finanțelor centralizează propunerile ministerelor și întocmește
o schiță de buget, echilibrarea și definitivarea făcându-se de către Consiliul de Miniștri care
îl prezintă Parlamentului în numele șefului statului. Adunarea Națională și Senatul
formulează amendamente, comisiile de specialitate având dreptul de a interveni în
dezbaterile publice ale bugetului;
3)sistemul inițiativei șefului executivului – aplicat în SUA, în care inițiativa
aparține Președintelui, care este și șeful executivului. Proiectul de buget definitivat de
Președinte se supune Congresului și Senatului care are dreptul de a opera modificări în
conținutul proiectului de buget.
În dreptul nostru, inițiativă bugetară are Guvernul, inițiativa legislativă a cetățenilor
fiind exclusă (art. 73 alin. 2 din Constituție)
Să ne reamintim...
În practica internațională, există trei tipuri de inițiativă: sistemul inițiativei
guvernamentale, sistemul inițiativei guvernamentale și parlamentare, sistemul inițiativei
șefului executivului.
60
3)solicită rapoarte și informații oricăror instituții care gestionează fonduri publice;
4)analizează propunerile de buget în etapele de elaborare a bugetelor;
5)furnizează Parlamentului, la cererea acestuia, cu sprijinul ordonatorilor principali
de credite, documentele care au stat la baza fundamentării proiectelor legilor bugetare
anuale;
Proiectul de buget se întocmește, în termenele stabilite prin calendarul bugetar,
respectându-se următorii pași:
1)Se elaborează indicatorii macro-economici și sociali pentru anul bugetar căruia
îi este destinat noul buget, precum și pentru următorii trei ani. Indicatorii trebuie definitivați
până la 31 martie (putând fi însă actualizați în cursul procesului bugetar) împreună cu
limitele de cheltuieli stabilite pe ordonatorii principali de credite. Acești indicatori și limitele
de cheltuieli, în formă definitivă, sunt comunicate Guvernului până la data de 1 mai și, după
aprobarea lor, sunt transmise Comisiilor pentru buget finanțe ale Parlamentului
2)Până la data de 1 iunie, se întocmește și se transmite de către Ministerul Finanțelor
Publice, ordonatorilor principali de credite, scrisoarea-cadru (conținând indicatorii
macroeconomici în care se întocmește proiectul de buget) și îndrumările metodologice de
elaborare a proiectelor de bugete, precum și limitele de cheltuieli stabilite.
3)Ordonatorii principali de credite formulează și depun, până la data de 15 iulie a
fiecărui an, propunerile pentru proiectele de bugete proprii pentru anul următor,
împreună cu anexele acestora (cu încadrarea în limitele de cheltuieli deja stabilite) și
estimările pentru următorii trei ani. Pe baza propunerilor și recomandărilor MFP, aceste
proiecte, însoțite de documentațiile pentru investiții (dacă este cazul) și expunerea de
motive, sunt definitivate și trimise, până la data de 1 august, Ministerului Finanțelor Publice.
4)Ministerul Finanțelor Publice examinează aceste proiecte, putând cere
încadrarea în cifrele de venituri și cheltuieli necesare pentru realizarea echilibrului bugetar.
Ministerul Finanțelor Publice examinează proiectele de bugete ale ordonatorilor principali,
putând cere modificarea acestora atât în privința veniturilor cât și a cheltuielilor preconizate,
dar atunci când ordonatorii principali de credite nu se conformează acestor recomandări,
Guvernul este cel care soluționează divergențele. Pe baza proiectelor de bugete ale
ordonatorilor principali (între care se află și MFP) se întocmește proiectul general al bugetului
de stat și proiectul legii bugetare anuale, care trebuie depuse la Guvern până la data de 30
septembrie a fiecărui an. Aceste proiecte trebuie să fie însoțite de un raport privind
situația macroeconomică pentru anul bugetar pentru care s-a întocmit proiectul și proiecția
acesteia pentru următorii trei ani.
5)Proiectele de buget și lege bugetară depuse la Guvern sunt supuse unei verificări
și aprobări, cu modificări, dacă acestea sunt necesare. Dacă este aprobat, proiectul de buget
este trimis, până la data de 15 octombrie, Parlamentului, împreună cu Raportul privind
situația macroeconomică pentru anul următor și proiecția pentru următorii trei ani și cu
proiectul legii bugetare anuale. Raportul cu care se supune Parlamentului proiectul bugetului
de stat conține, în fapt, programul de guvernare a forțelor politice aflate la putere, cu indicarea
direcțiilor, obiectivelor, mijloacelor, metodelor și căilor de realizare a acestui program.
Să ne reamintim…
Ministerul Finanțelor Publice are, în domeniul elaborării proiectelor de buget
amintite, următoarele atribuții: 1)coordonează acțiunile care sunt în responsabilitatea
61
Guvernului cu privire la sistemul bugetar, și anume: pregătirea proiectelor legilor bugetare
anuale, a legilor de rectificare, precum și a legilor privind aprobarea contului general
anual de execuție; 2) emite norme metodologice privind elaborarea bugetelor și forma de
prezentare a acestora; 3) solicită rapoarte și informații oricăror instituții care gestionează
fonduri publice; 4) analizează propunerile de buget în etapele de elaborare a bugetelor; 5)
furnizează Parlamentului, la cererea acestuia, cu sprijinul ordonatorilor principali de
credite, documentele care au stat la baza fundamentării proiectelor legilor bugetare anuale.
62
Legile bugetare anuale trebuie adoptate cel mai târziu până la data de 28 decembrie
a anului precedent celui pentru care se adoptă bugetele.
Potrivit legii (art. 37 din Legea nr. 500/2002), dacă legea bugetului de stat și legea
bugetului asigurărilor sociale de stat nu au fost adoptate cu cel puțin 3 zile înainte de
expirarea exercițiului bugetar, Guvernul îndeplinește sarcinile prevăzute în bugetul anului
precedent, limitele lunare de cheltuieli neputând depăși de regulă 1/12 din prevederile
bugetelor anului precedent, cu excepția cazurilor deosebite, temeinic justificate de către
ordonatorii principali de credite, sau, după caz, 1/12 din sumele propuse în proiectul de
buget, în situația în care acestea sunt mai mici decât cele din anul precedent. Instituțiile
publice și acțiunile noi, aprobate în anul curent, dar care încep cu data de 1 ianuarie a anului
bugetar următor, vor fi finanțate, până la aprobarea legii bugetare, în limita a 1/12 din
prevederile acestora cuprinse în proiectul de buget.
Să ne reamintim...
Bugetele se aprobă de Parlament pe ansamblu, pe părți, capitole, subcapitole, titluri,
articole, precum și alineate, după caz, și pe ordonatorii principali de credite, pentru anul
bugetar, precum și creditele de angajament pentru acțiuni multianuale.
Pentru venituri, votul este, în principiu, limitativ și imperativ. În ce privește
cheltuielile, în dreptul nostru acestea sunt votate în detaliu, astfel că puterea executivă nu
poate dispune, discreționar, de mânuirea și repartizarea cheltuielilor.
63
Finanțelor Publice, care trebuie să asigure colectarea veniturilor și utilizarea eficientă a
alocațiilor bugetare.
Între persoanele cu atribuții foarte importante în execuția bugetară se numără
ordonatorii de credite. Dar activitatea lor nu ar avea suport dacă nu ar exista armata de
funcționari care să realizeze veniturile, pe care ordonatorii de credite să-i poată, apoi, împărți
spre a fi cheltuiți.
Ordonatorii de credite sunt conducătorii instituțiilor publice care primesc credite
bugetare prin Legea bugetară anuală. Ordonator de credite este persoana împuternicită prin
lege sau prin delegare, potrivit legii, să dispună și să aprobe acțiuni cu efect financiar pe
seama fondurilor publice sau a patrimoniului public, indiferent de natura acestora.
Ordonatorii de credite sunt de trei grade:
i) ordonatorii principali de credite pentru bugetul de stat sunt miniștrii, conducătorii
celorlalte organe de specialitate ale administrației publice centrale, conducătorii altor
autorități publice și conducătorii instituțiilor publice autonome. Pentru bugetele locale,
ordonatorii principali sunt primarii și președinții consiliilor județene. Ordonatorii principali
de credite pot delega această calitate înlocuitorilor de drept, secretarilor generali sau altor
persoane împuternicite în acest scop.
ii) ordonatorii secundari de credite sunt conducătorii instituțiilor publice cu
personalitate juridică din subordinea ordonatorilor principali de credite care nu au legătură
directă cu bugetul de stat. Aceștia au competența de a aproba efectuarea cheltuielilor din
bugetele proprii și repartizarea creditelor bugetare aprobate pe unități ierarhic inferioare, ai
căror conducători sunt ordonatori terțiari de credite.
iii) ordonatorii terțiari de credite sunt conducătorii instituțiilor publice cu
personalitate juridică din subordinea unor instituții publice finanțate din bugetul de stat.
Acești ordonatori au competența limitată la utilizarea creditelor bugetare ce le-au fost
repartizate numai pentru nevoile instituțiilor pe care le conduc, potrivit prevederilor
bugetelor proprii aprobate și în condițiile stabilite prin lege.
64
legătură cu bugetul de stat a plătitorilor de venituri, a beneficiarilor de credite, a sistemului
bancar antrenat în efectuarea operațiunilor se numește execuția de casă a bugetului. Execuția
bugetului înseamnă, încasarea veniturilor, deschiderea creditelor bugetare și efectuarea de
plăți din buget în contul cheltuielilor, precum și mobilizarea resurselor financiare pentru
finanțarea deficitului bugetar. Prin sistemul organizat al circuitului de fluxuri monetare se
urmăresc și alte obiective legate de execuția bugetului, cum sunt: supervizarea plăților și a
încasărilor, gestiunea disponibilităților bugetare, asigurarea informației pentru înregistrarea
în contabilitate a fluxurilor bugetare și întocmirea rapoartelor periodice asupra îndeplinirii
prevederilor bugetare.
Să ne reamintim...
Execuția bugetară este a treia etapă a procedurii bugetare care constă în încasarea
veniturilor bugetare și efectuarea cheltuielilor aprobate prin legea bugetară. Este cunoscută
și sub numele de execuția de casă a bugetului.
În procesul de execuție bugetară sunt angajați un mare număr de instituții și persoane
prin intermediul cărora se realizează veniturile publice, respectiv se utilizează fonduri
publice, cum sunt: aparatul fiscal, prin care se realizează principalele venituri ale bugetului
de stat, instituțiile bugetare prin care se efectuează principalele cheltuieli de la buget,
unitățile administrativ-teritoriale și alte instituții publice care primesc de la sau transferă la
buget sume de bani, dar responsabilitatea execuției revine Guvernului și Ministerului
Finanțelor Publice, care trebuie să asigure colectarea veniturilor și utilizarea eficientă a
alocațiilor bugetare.
65
publice și a siguranței naționale, finanțarea învățământului, culturii și sănătății, precum și a
sistemului de asigurări sociale, realizarea acțiunilor economice de interes general. Aceste
cheltuieli materializează cea de a doua etapă a funcției de repartiție a finanțelor publice, care
constă în repartizarea fondurilor publice pe diverse destinații.
Doctrina consideră că la baza cheltuielilor publice trebuie să stea și următoarele
principii:
i) Cheltuielile publice trebuie judecate din punctul de vedere al necesității, utilității și
al urgenței.
ii) Cheltuielile statului trebuie să servească scopurilor generale, în sensul că ele
trebuie să folosească tuturor cetățenilor fără preferințe.
iii) Cheltuielile publice trebuie să fie reproductive. Productivitatea sau
reproductivitatea poate fi directă (de exemplu, când cheltuielile se fac în scopul producerii
de bunuri materiale – construcții de șosele, căi ferate, îndiguiri, întreprinderi, etc. – și
indirectă, când bunurile care se produc sunt imateriale, așa cum este cazul instituțiilor de
învățământ, spitalelor, bibliotecilor, etc.). Există și cheltuieli pentru care productivitatea
indirectă pare imposibilă. Exemplu, cheltuielile militare. Utilitatea unei cheltuieli se
măsoară prin utilitatea bunurilor materiale sau imateriale create.
iv) Toate cheltuielile trebuie să se facă în raport cu venitul național, aceasta
însemnând că nu trebuie să se depășească niciodată puterea de contribuție a cetățenilor.
Să ne reamintim…
Activitatea de control financiar de specialitate se realizează în țara noastră prin
organe specializate, cum sunt: Curtea de Conturi, Ministerul Finanțelor Publice, organe
66
specializate ale ministerelor, departamentelor, întreprinderilor de stat și instituțiilor
publice, direcțiile regionale ale finanțelor publice, administrațiile județene ale finanțelor,
serviciile și birourile finanțelor publice și, în mod special, Direcția generală antifraudă și
direcții regionale antifraudă fiscală din cadrul ANAF, acestea din urmă având atribuții de
prevenire, descoperire și combatere a actelor și faptelor de evaziune fiscală și fraudă fiscală
și vamală.
01:40
67
bugetare;
e)adoptă proiectelede buget.
4.Bugetul de stat:
a)se adoptă de către Parlament în ședință comună a celor două camere;
b)este analizat în comisiile de specialitate ale Guvernului, în vederea modificării prin
amendamente;
c)dacă este aprobat de Parlament și legea bugetară este adoptată, este trimis spre
proomulgare Președintelui;
d)se adoptă o dată la doi ani;
e)cuprinde exclusiv cheltuielile previzionate de Guvern.
Bibliografie
1.Radu Bufan, Tratat de drept fiscal. Volumul 1. Teoria generală a dreptului fiscal,
București, Editura Hamangiu, 2016.
2. Flavius Cosmin Costaș, Drept financiar (vol. I). Drept fiscal (vol. II), ed. a II-a, Universul
Juridic, București, 2019.
3. Daniel Dascălu, Tratat de contencios fiscal, Editura Hamangiu, București, 2014.
4. Viorel Roș, Drept financiar și fiscal, Editura Universul Juridic, București, 2016.
5.Mihaela Tofan, Drept fiscal, Editura CH Beck, București, 2016.
6.Jean Lamarque, Olivier Négrin, Ludovic Ayrault, Droit fiscal général, Editura Lexis
Nexis, Paris, 2011.
7.Michel Bouvier, Marie-Christine Esclassan, Jean-Pierre Lassale, Finances publiques,
Editura LGDJ, Paris, 2006.
8. Legile finanțelor publice și legile fiscale (Codul fiscal, Codul de procedură fiscală, Legea
nr. 500/2002 privind finanțele publice, OUG nr. 57/2019 privind Codul administrativ, Legea
nr. 241/2004 privind prevenirea șicombaterea evaziunii fiscale).
68
Unitatea de învăţare 5. Bugetele asigurărilor sociale. Bugetele
comunităților locale și bugetul Uniunii Europene
Cuprins
5.1. Bugetele asigurărilor sociale și asistența socială
5.2. Bugetul asigurărilor sociale de stat
5.3. Bugetele comunităților locale. Principii specifice, adoptare, aprobare și execuția
bugetelor locale
5.4. Bugetul Uniunii Europene. Principii, resurse, adoptare, execuție
5.5. Obligațiile României cu privire la bugetul României și drepturile derivând din
calitatea de membru al UE
Introducere
Durata medie de parcurgere a celei de-a cincea unităţi de învăţare este de 2,30 ore.
69
securitate socială” este înscris în art. 22 din Declarația Universală a Drepturilor Omului
adoptată de către Adunarea Generală a ONU la 10 decembrie 1948. El este formulat și în art.
47 din Constituția României („Nivelul de trai”), conform căruia „(1) Statul este obligat să ia
măsuri de dezvoltare economică și de protecție socială, de natură să asigure cetățenilor un
nivel de trai decent. (2) Cetățenii au dreptul la pensie, la concediu de maternitate plătit, la
asistență medicală în unitățile sanitare de stat, la ajutor de șomaj și la alte forme de
asigurări sociale publice sau private, prevăzute de lege. Cetățenii au dreptul și la măsuri de
asistență socială, potrivit legii.” Dar dispoziții referitoare la protecția socială, asigurările
sociale și asistența socială se mai găsesc și în art. 32(4), 34, 41(2), 49(2) și 50 din Constituție,
iar cele referitoare la bugetul asigurărilor sociale de stat în art. 138 și art. 139 din Constituție.
Asigurările sociale sunt parte a politicilor economico-sociale și ale sistemului de
protecție socială a statelor moderne, politici și sisteme prin care statele realizează mai multe
funcții, cum sunt:
a)de reglare a pieței, prin care se încearcă restabilirea echilibrului în acele sectoare
în care piața produce dereglări. Programele sociale reprezintă metoda de rezolvare a unor
imperfecțiuni ale pieței, imperfecțiuni care pun pe unii membrii ai colectivității în dificultate;
b)funcție compensatorie, care presupune că prin mecanismul redistribuirii bogățiilor
se înlătură o parte din distribuția inegală a pieței, în sensul că bogăția concentrată în mâinile
unui număr mai redus de persoane este redistribuită și spre cei defavorizați;
c)funcția de protecție a celor aflați în nevoie, prin politicile sociale urmărindu-se
acoperirea unor situații de risc: bătrânețe, boală, incapacitate de muncă, șomaj, accidente etc.;
d)funcții de satisfacere a unor nevoi colective prin consum individual care nu pot
fi realizate eficient prin mecanismele pieței cum sunt: învățământul, cultura, știința.
Astăzi, sistemele de asigurări sociale s-au diversificat pentru funcționarea eficientă a
acestora s-au constituit fonduri speciale, aceste fonduri alimentându-se prin contribuțiile
salariaților și angajatorilor, prin sume alocate de la bugetul de stat, prin donații, sponsorizări,
finanțări externe rambursabile și nerambursabile, etc.
Constituția României, în art. 32(4), 34, 41(2), 47, 49(2) și 50, vorbește de măsuri de
protecție socială, asigurări și asistență socială, fără a face o distincție netă între asigurări
sociale și asistență socială, dar este firesc să procedeze astfel, pentru că asigurările sociale și
asistența socială sunt părți componente a sistemului național de protecție (securitate)
socială.
Statul român are, conform Constituției, obligația să ia măsuri de dezvoltare
economică și de protecție socială, de natură să asigure cetățenilor un nivel de trai decent,
iar cetățenii au dreptul la pensie (în fapt, o plată pentru ceea ce au făcut înainte, o prestație
care se plătește din fondurile – de pensii - la constituirea cărora au participat), la concediu de
maternitate plătit, la asistență medicală în unitățile sanitare de stat, la ajutor de șomaj și la
alte forme de asigurări sociale publice sau private și, după caz, și la măsuri de asistență
socială, potrivit legii (art. 47 - Nivelul de trai).
Salariații au dreptul la măsuri de protecție socială. Acestea privesc securitatea și
sănătatea salariaților, regimul de muncă al femeilor și al tinerilor, instituirea unui salariu
minim brut pe țară, repausul săptămânal, concediul de odihnă plătit, prestarea muncii în
condiții deosebite sau speciale, formarea profesională, precum și alte situații specifice, stabilite
prin lege (art. 41 - Munca și protecția socială a muncii).
Copiii și tinerii se bucură de un regim special de protecție și de asistență în realizarea
drepturilor lor. Statul acordă alocații pentru copii și ajutoare pentru îngrijirea copilului
70
bolnav ori cu handicap, dar și alte forme de protecție socială stabilite prin lege (art. 49 -
Protecția copiilor și a tinerilor).
Învățământul de stat este gratuit, potrivit legii. Statul acordă burse sociale de studii
copiilor și tinerilor proveniți din familii defavorizate și celor instituționalizați, în condițiile
legii (art. 32 - Dreptul la învățătură).
Dreptul la ocrotirea sănătății este garantat. Statul este obligat să ia măsuri pentru
asigurarea igienei și a sănătății publice. Organizarea asistenței medicale și a sistemului de
asigurări sociale pentru boală, accidente, maternitate și recuperare, controlul exercitării
profesiilor medicale și a activităților paramedicale, precum și alte măsuri de protecție a
sănătății fizice și mentale a persoanei se stabilesc potrivit legii (art. 34 - Dreptul la ocrotirea
sănătății).
Persoanele cu handicap se bucură de protecție specială. Statul asigură realizarea
unei politici de egalitate a șanselor, de prevenire și de tratament ale handicapului, în
vederea participării efective a persoanelor cu handicap în viața comunității (art. 50 -
Protecția persoanelor cu handicap).
71
ii) Contribuții de asigurări sociale de sănătate datorate bugetului
Fondului național unic de asigurări sociale de sănătate de către asigurați, persoane
fizice;
iii) Contribuția pentru concedii și indemnizații de asigurări sociale de sănătate
datorate Fondului național unic de asigurări sociale de sănătate;
iv) Contribuțiile asigurărilor pentru șomaj datorate bugetului asigurărilor
pentru șomaj;
v)Contribuția de asigurare pentru accidente de muncă și boli profesionale
datorate de angajator bugetului asigurărilor sociale de stat;
vi) Contribuția la Fondul de garantare pentru plata creanțelor salariale
datorate de angajatori Fondului de Garantare pentru plata creanțelor salariale.
Instituțiile cu atribuții în funcționarea sistemelor de asigurări și gestionarea
fondurilor constituite pentru acestea sunt:
i)Casa Națională de Pensii Publice (CNPP);
ii) Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă (ANOFM);
iii) Casa Națională de Asigurări de Sănătate (CNAS).
Să ne reamintim…..
Asistența socială este reglementată de Legea nr. 292/2011 a asistenței sociale și nu
se confundă cu asigurările sociale, care cuprinde 5 tipuri de asigurări, reglementate prin legi
speciale (pensii, accidente și boli profesionale, șomaj, sănătate, plata creanțelor salariale).
Legea nr. 197/2012 privind asigurarea calității în domeniul serviciilor sociale reglementează
procesul de evaluare, certificare, monitorizare și control pentru asigurarea calității în
domeniul serviciilor sociale prestate de furnizori de servicii sociale publici și privați. Conform
acestei legi, furnizorii de servicii sociale pot acorda servicii sociale numai dacă dețin
certificat de acreditare în condițiile stabilite de lege.
Asigurările sociale funcționează pe principiul punerii și gestionării în comun a
riscurilor (fiecare asigurat contribuie la fondul de asigurări sociale și are dreptul la o
indemnizație în cazul producerii riscului asigurat), în timp ce asistența socială funcționează
pe principiul solidarității naționale, în sensul că alocații, ajutoare pentru bătrâni, copii,
invalizi și alte persoane aflate în nevoie se acordă din fondurile publice.
72
5.2.1. Resursele și cheltuielile bugetului asigurărilor sociale de stat
În sistemul nostru, resursele bugetului asigurărilor sociale de stat se constituie, în
principal, pe seama contribuțiilor angajatorilor și angajaților, dar și a unor venituri
nefiscale, cum sunt: venituri din proprietate (ex. restituiri de fonduri din finanțarea
bugetară a anilor precedenți), vânzări de bunuri și servicii (ex. bilete de tratament și
odihnă), donații, sponsorizări etc., precum și subvenții de la bugetul de stat.
Contribuțiile, deși au același scop, sunt reglementate prin acte normative
distincte, în funcție de destinația concretă a acestora, cotele de contribuție fiind stabilite
anual, prin legea bugetului asigurărilor sociale de stat. Prin legile speciale sunt stabilite:
numărul și mărimea contribuțiilor, persoanele care datorează aceste contribuții, regula fiind
aceea a împărțirii sarcinii între angajat și angajator sau asimilații acestuia, la care se adaugă
subvențiile de la bugetul de stat.
Contribuțiile pentru asigurări sociale de stat cuprind:
i) Contribuția individuală, care este datorată de persoanele care-și desfășoară
activitatea pe baza unui contract individual de muncă, persoanele alese în funcții elective,
membrii cooperatori și alte persoane asimilate acestora, contribuția fiind stabilită prin
aplicarea unei cote procentuale asupra bazei de calcul, constituite din venitul brut lunar,
venitul lunar asigurat sau salariul minim brut pe țară.
ii) Contribuția de asigurări sociale a angajatorilor care este datorată de persoane
fizice sau juridice care au această calitate ori sunt asimilate acestora.
În ce privește cheltuielile, acestea reprezintă, în principal, prestații de asigurări sociale
pentru pierderea totală sau parțială a veniturilor profesionale, ca urmare a intervenirii riscurilor
asigurate: bătrânețe, invaliditate, deces, ponderea cea mai mare în cheltuielile de asigurări
sociale deținând-o pensiile.
Să ne reamintim…
Elaborarea proiectului anual al bugetului asigurărilor sociale de stat se face de Guvern
pe baza propunerilor Casei Naționale de Pensii și alte drepturi de Asigurări Sociale,
responsabilitatea formei finale aparținând Ministerului Finanțelor.
73
5.3. Bugetele comunităților locale. Principii specifice, adoptare, aprobare
00:20 și execuția bugetelor locale
Din sistemul bugetar al României, ca sistem unitar de bugete, fac parte și bugetele
locale sau bugetele unităților administrativ teritoriale, numite uneori, în doctrină și bugetele
comunităților locale (art. 2 pct. 38 din Legea nr. 500/2002 și Legea nr. 273/2006, a finanțelor
publice locale).
Prin colectivitate locală, conform art. 5 lit. p) din OUG nr. 57/2019 privind Codul
administrativ, totalitatea persoanelor fizice cu domiciliul în unitatea administrativ-
teritorială respectivă.
Administrația publică locală funcționează în unitățile administrativ – teritoriale
(comune, orașe și județe), care au personalitate juridică, pe principiile autonomiei locale,
descentralizării serviciilor publice, eligibilității autorităților administrației publice locale, ale
legalității și consultării cetățenilor în problemele locale de interes deosebit. Autonomia juridică,
pentru a fi reală, presupune și autonomie financiară. Este, prin urmare, firesc ca unitățile
administrativ-teritoriale să-și gospodărească resursele proprii, să acopere din aceste resurse
nevoile comunităților locale, adică să aibă bugetul său de venituri și cheltuieli.
Bugetele locale sunt actele prin care sunt aprobate, în fiecare an, veniturile și
cheltuielile unităților administrativ-teritoriale: comune, orașe, municipii, sectoare ale
municipiului București, județe). Dar dispozițiile legii finanțelor publice locale se aplică și
bugetelor instituțiilor publice locale (finanțate integral sau parțial din bugetele locale sau
integral din venituri proprii, după caz), bugetului împrumuturilor externe și interne, pentru
care rambursarea, plata dobânzilor, comisioanelor, spezelor și a altor costuri se asigură din
bugetele locale și bugetului fondurilor externe nerambursabile ai căror beneficiari sunt
comunitățile locale.
74
principii asupra cărora nu ne-am oprit la subcapitolul 3.5.. Astfel, sunt specifice numai
bugetelor locale principiile:
- autonomiei locale,
- solidarității,
- proporționalității și
- consultării.
75
banului public o găsim în art. 16 alin. (1), care prevede că „unitățile administrativ-teritoriale
au dreptul la resurse financiare suficiente, pe care autoritățile administrației publice locale
le pot utiliza în exercitarea atribuțiilor lor, pe baza și în limitele prevăzute de lege”.
Că legea română a finanțelor publice locale instituie doar o facultate, rezultă din
aliniatul (2) al art. 15, care prevede că „din fondul de rezervă bugetară constituit în bugetul
local consiliile locale, județene sau Consiliul General al Municipiului București, după caz,
pot aproba acordarea de ajutoare către unitățile administrativ-teritoriale aflate în situații de
extremă dificultate, la cererea publică a primarilor acestor unități administrativ-teritoriale
sau din proprie inițiativă”.
76
(3) Nici o cheltuială nu poate fi înscrisă în bugetele prevăzute la art. 1 alin. (2) și nici
nu poate fi angajată și efectuată din aceste bugete, dacă nu există baza legală pentru respectiva
cheltuială.
(4) Nici o cheltuială din fonduri publice locale nu poate fi angajată, ordonanțată și
plătită dacă nu este aprobată, potrivit legii, și dacă nu are prevederi bugetare și surse de
finanțare.
(5) După aprobarea bugetelor locale pot fi adoptate acte normative cu implicații
asupra acestora, dar numai cu precizarea surselor de acoperire a diminuării veniturilor sau a
majorării cheltuielilor bugetare aferente exercițiului bugetar pentru care s-au aprobat bugetele
locale respective.
77
se supune, în general, acelorași principii. Astfel:
1)Creditele bugetare aprobate sunt autorizate pe durata exercițiului bugetar.
2)Cheltuielile de personal aprobate nu pot fi majorate prin virări de credite bugetare.
3)Virările de credite bugetare de la un capitol la alt capitol al clasificației bugetare și
de la un program la altul se aprobă de autoritățile deliberative, pe baza justificărilor
corespunzătoare ale ordonatorilor principali de credite, și se pot efectua înainte de angajarea
cheltuielilor.
4)Virările de credite bugetare în cadrul aceluiași capitol bugetar, inclusiv între
programele aceluiași capitol, care nu contravin legii bugetului de stat sau legii de rectificare,
sunt în competența fiecărui ordonator principal de credite, pentru bugetul propriu și bugetele
instituțiilor și serviciilor publice subordonate, și se pot efectua înainte de angajarea
cheltuielilor.
5)Propunerile de virări de credite bugetare sunt însoțite de justificări, detalieri și
necesități privind execuția, până la finele anului bugetar, a capitolului și subdiviziunii
clasificației bugetare, precum și a programului de la care se disponibilizează și, respectiv, a
capitolului și subdiviziunii clasificației bugetare și a programului la care se suplimentează
prevederile bugetare.
Repartizarea pe trimestre a veniturilor și cheltuielilor bugetare se face în funcție de
termenele legale de încasare a veniturilor și de perioada în care este necesară efectuarea
cheltuielilor și se aprobă de către i) Ministerul Finanțelor Publice, pentru sumele defalcate din
unele venituri ale bugetului de stat și pentru transferurile de la acest buget și ii) de către
ordonatorii principali de credite ai bugetelor locale, pentru bugetele locale. Aceleași sunt
competențele și pentru deschiderea creditelor bugetare.
Execuția de casă a bugetelor locale se efectuează prin unitățile teritoriale ale
Trezoreriei Statului, evidențiindu-se în conturi distincte:
a)veniturile bugetare încasate pe structura clasificației bugetare;
b)efectuarea plăților dispuse de persoanele autorizate ale instituțiilor publice, în
limita creditelor bugetare și a destinațiilor aprobate potrivit dispozițiilor legale;
c)efectuarea operațiunilor de încasări și plăți privind datoria publică internă și externă,
rezultată din împrumuturi contractate sau garantate de stat, precum și cele contractate sau
garantate de autoritățile administrației publice locale, inclusiv a celor privind rambursarea
ratelor la scadență și plata dobânzilor, comisioanelor, spezelor și altor costuri aferente;
d)efectuarea altor operațiuni financiare în contul autorităților administrației publice
locale;
e)păstrarea disponibilităților reprezentând fonduri externe nerambursabile sau
contravaloarea în lei a acestora, primite pe bază de acorduri și înțelegeri guvernamentale și de
la organisme internaționale, și utilizarea acestora potrivit bugetelor aprobate;
f)alte operațiuni financiare prevăzute de lege.
Pentru împrumuturile contractate, altele decât cele din disponibilitățile contului curent
general al Trezoreriei Statului, autoritățile administrației publice locale își pot deschide conturi
la bănci comerciale, în vederea derulării acestora.
În execuție, alocarea sumelor defalcate din unele venituri ale bugetului de stat se
efectuează lunar de către direcțiile generale ale finanțelor publice, pe baza fundamentărilor
prezentate de ordonatorii principali de credite.
Execuția bugetară se încheie la data de 31 decembrie a fiecărui an.
Orice venit neîncasat și orice cheltuială angajată, lichidată și ordonanțată în cadrul
78
prevederilor bugetare și neplătită până la data de 31 decembrie se va încasa sau se va plăti,
după caz, în contul bugetului pe anul următor.
Creditele bugetare neutilizate până la închiderea anului sunt anulate de drept.
Disponibilitățile din fondurile externe nerambursabile și cele din fondurile publice
destinate cofinanțării contribuției financiare a Comunității Europene, rămase la finele
exercițiului bugetar în conturile structurilor de implementare, se reportează în anul următor cu
aceeași destinație. Aceste fonduri se utilizează în condițiile prevederilor legii finanțelor publice
locale și a acordurilor încheiate cu partenerii externi.
Să ne reamintim….
Bugetele locale sunt actele prin care sunt aprobate, în fiecare an, veniturile și cheltuielile
unităților administrativ-teritoriale: comune, orașe, municipii, sectoare ale municipiului București,
județe). Dar dispozițiile legii finanțelor publice locale se aplică și bugetelor instituțiilor publice locale
(finanțate integral sau parțial din bugetele locale sau integral din venituri proprii, după caz), bugetului
împrumuturilor externe și interne, pentru care rambursarea, plata dobânzilor, comisioanelor, spezelor și
a altor costuri se asigură din bugetele locale și bugetului fondurilor externe nerambursabile ai căror
beneficiari sunt comunitățile locale.
Principiile specifice numai bugetelor locale sunt: principiul autonomiei locale,
principiul solidarității, principiul proporționalității și principiul consultării.
79
de 11-15%.
•Resursa bazată pe venitul național brut, care este alcătuit dintr-un procent de
0,73% din venitul național brut al fiecărui stat membru. Ponderea acestei resurse
în totalul veniturilor Uniunii este de 69-76%.
•Alte venituri se realizează pe seama impozitelor pe salariile personalului care
lucrează în instituțiile Uniunii, din amenzile plătite de către societățile comerciale
care încalcă regulile concurenței, contribuții ale altor state plătite pentru accesul
la programe UE.
În cadrul cheltuielilor aprobate, statele mai puțin prospere primesc mai multe fonduri
decât statele bogate, dar majoritatea statelor primesc de la bugetul Uniunii sume mai mari
decât cele cu care ele contribuie la acest buget.
Aceste resurse sunt folosite în comun, acolo unde această punere în comun a resurselor
reprezintă o soluție mai bună decât acțiunea individuală a statelor membre. Este cazul unor
lucrări pentru rețele de transport, energetice și de comunicație, îmbunătățirea calității
mediului, creșterea competitivității economiei europene, sprijinirea activității de cercetare și a
cercetătorilor care doresc să colaboreze transfrontalier etc.
80
politica externă și de securitate comună și la cooperarea polițienească și judiciară în materie
penală, cât și cheltuielile operaționale generate de punerea în aplicare a dispozițiilor
respective, atunci când acestea sunt efectuate de la buget;
b) cheltuielile și veniturile Comunității Europene a Energiei Atomice.
Bugetul UE înregistrează garanția operațiunilor de împrumut și de credit efectuate de
Comunități, precum și plățile efectuate Fondului de garantare pentru acțiunile externe.
81
domeniul învățământului (programul Erasmus, creat în 1987, oferind studenților posibilitatea
de a urma o parte a studiilor în alte țări membre ale UE) cercetării, afacerilor, mediului,
infrastructurii, agriculturii, creșterii economice, crearea de noi locuri de muncă, reducerea
decalajelor în dezvoltarea regională (această din urmă prioritate reflectându-se în fondurile de
„Coeziune”), ajutoare de urgență în caz de dezastre etc.
Acțiunile și proiectele finanțate de la bugetul UE, care reflectă prioritățile stabilite de
statele membre, sunt grupate în 6 categorii principale de cheltuieli largi ( numite „rubrici”) și
31 de domenii politice diferite. În general, de la bugetul UE sunt finanțate inițiativele și
proiectele în care toate statele membre au convenit să acționeze în comun, la nivelul Uniunii.
Să ne reamintim…
Uniunea Europeană are „resurse proprii” pe care statele membre le colectează în
numele Uniunii și le transferă la bugetul acesteia. Resursele proprii se compun din:
•Resurse proprii tradiționale, formate, în principal, din taxe impuse asupra
importurilor de produse provenite din alte țări decât cele membre ale UE.
•Resursa bazată pe taxa pe valoare adăugată, care reprezintă un procent fix din
venitul obținut de fiecare țară membră din aplicarea TVA armonizat.
•Resursa bazată pe venitul național brut, care este alcătuit dintr-un procent de 0,73%
din venitul național brut al fiecărui stat membru.
•Alte venituri se realizează pe seama impozitelor pe salariile personalului care
lucrează în instituțiile Uniunii, din amenzile plătite de către societățile comerciale
care încalcă regulile concurenței, contribuții ale altor state plătite pentru accesul la
programe UE.
Să ne reamintim….
Prin Tratatul de aderare la Uniunea Europeană ni s-a stabilit o contribuție la capitalul
subscris Băncii Europene de Investiții de 42,3 milioane Euro și la Fondul de Cercetare
pentru Cărbune și Oțel de 29,88 milioane Euro.
82
4.Prezentați, pe scurt, specificul fiecărui principiu al bugetelor locale.
Bibliografie
1.Radu Bufan, Tratat de drept fiscal. Volumul 1. Teoria generală a dreptului fiscal, București,
Editura Hamangiu, 2016.
2. Flavius Cosmin Costaș, Drept financiar (vol. I). Drept fiscal (vol. II), ed. a II-a, Universul
83
Juridic, București, 2019.
3. Daniel Dascălu, Tratat de contencios fiscal, Editura Hamangiu, București, 2014.
4. Viorel Roș, Drept financiar și fiscal, Editura Universul Juridic, București, 2016.
5.Mihaela Tofan, Drept fiscal, Editura CH Beck, București, 2016.
6.Jean Lamarque, Olivier Négrin, Ludovic Ayrault, Droit fiscal général, Editura Lexis Nexis,
Paris, 2011.
7.Michel Bouvier, Marie-Christine Esclassan, Jean-Pierre Lassale, Finances publiques,
Editura LGDJ, Paris, 2006.
8. Legile finanțelor publice și legile fiscale (Codul fiscal, Codul de procedură fiscală, Legea
nr. 500/2002 privind finanțele publice, OUG nr. 57/2019 privind Codul administrativ, Legea
nr. 241/2004 privind prevenirea și combaterea evaziunii fiscale).
TEMA
DE CONTROL NR. 1
84
Unitatea de învăţare 6. Sistemul veniturilor publice ale statului
Cuprins
6.1. Veniturile statului în general și clasificarea lor
6.2. Venituri din activități economice, monopolurile statului, veniturile întâmplătoare,
emisiunea bănească fără acoperire, resursele de trezorerie, împrumutul public, redevențele și
redevențele asimilate veniturilor fiscale
6.3. Prezentarea generală a veniturilor fiscale ale statului
Introducere
Statul are nevoie de bani pentru a-și finanța cheltuielile și, în consecință, se întreține
din veniturile publice pe care le realizează. Spre deosebire de particulari, statul urmărește să
realizeze venituri pentru a le cheltui în beneficiul întregii societăți.
Această unitate de învăţare este consacrată prezentării sistemului veniturilor publice
ale statului. Veți învăța, parcurgând această unitate, clasificarea veniturilor statului, despre
monopolurile statului, despre veniturile întâmplătoare ale statului, despre emisiunea bănească
fără acoperire, despre resursele de trezorerie, împrumutul public, redevențe (în general) și
redevențele asimilate veniturilor fiscale, precum și despre veniturile fiscale ale statului, din
perspectivă generală.
Durata medie de parcurgere a celei de-a patra unităţi de învăţare este de 2 ore.
85
măsură, de capacitatea contributivă a populației. Statul nu-și asigură resursele doar pe seama
contribuției populației, având într-o măsură mai mare sau mai mică, în funcție de nivelul de
concentrare economică, propriile sale resurse.
În prezent, resursele publice se constituie, în principal, prin:
a)venituri din activități economice și valorificarea bunurilor statului;
b)monopolurile statului;
c)venituri întâmplătoare (donații, succesiuni vacante, bunuri fără stăpân);
d)emisiune monetară;
e)resursele de trezorerie;
f)resursele provenind din împrumuturi publice;
g)prelevările cu caracter obligatoriu (impozitele, taxele, contribuțiile). Cea mai
mare parte a resurselor financiare publice se constituie pe seama acestor venituri cu caracter
fiscal.
Să ne reamintim....
În prezent, resursele publice se constituie, în principal, prin:
a)venituri din activități economice și valorificarea bunurilor statului;
b)monopolurile statului;
c)venituri întâmplătoare (donații, succesiuni vacante, bunuri fără stăpân);
d)emisiune monetară;
e)resursele de trezorerie;
f)resursele provenind din împrumuturi publice;
86
g)prelevările cu caracter obligatoriu (impozitele, taxele, contribuțiile). Cea mai
mare parte a resurselor financiare publice se constituie pe seama acestor venituri
cu caracter fiscal.
00:15
87
Finanțelor Publice, exploatarea acestora făcându-se de către agenții economici cu capital de
stat și privat numai pe bază de licențe eliberate de Ministerul Finanțelor Publice cu avizul
ministerului din domeniul de activitate pentru care se acordă licența. În cazul organizării şi
exploatării activităţii de jocuri de noroc pe teritoriul României, administrarea acestui monopol
se face de către Oficiul Naţional pentru Jocuri de Noroc.
Licența reprezintă o autorizare pe durată determinată pentru un domeniu sau o activitate
acordată în schimbul unui tarif de licență.
Licența este nominală și nu este transmisibilă. Prin Lege sunt reglementate licențe
pentru Compania Națională Loteria Română, pentru organizarea și exploatarea sistemelor de
joc cu miză și pentru Comitetul Olimpic Român.
88
împrumuturile de la banca centrală a statului ori de la băncile comerciale, preluarea pentru
trezorerie a unor disponibilități bănești ale diferitelor instituții publice (acestea reprezentând
forme ale împrumuturilor de stat interne pe termen scurt), precum și emiterea și vânzarea de
obligațiuni sau alte titluri valorice de împrumut (ca forme distincte ale împrumutului de stat
pe termen lung).
Creditul extern sau împrumutul extern se poate prezenta sub următoarele forme:
− credite acordate de către instituții financiare internaționale unor state sau unor organizații
(statale ori neguvernamentale);
– credite interguvernamentale acordate direct sau prin instituții de credit de către unele
state altor state;
– credite acordate de către state, instituțiile bancare particulare sau de către consorții
bancare, altor state;
– credite acordate de băncile particulare și firmele comerciale ale unor state băncilor
particulare și firmelor comerciale ale altor state.
Taxele parafiscale
Taxele parafiscale reprezintă obligații de plată și sunt de cele mai multe ori venituri
bugetare ale unor întreprinderi, instituții. Sunt eterogene, numeroase, apropiate de regimul
juridic al obligațiilor fiscale, dar cu o finalitate diferită.
Constituționalitatea taxelor parafiscale, în raport cu dispozițiile art. 56 din Constituția
României este discutabilă.
Redevențele statului
Definiții ale concesiunii și redevenței sunt formulate în OUG nr. 57/2019 privind
Codul administrativ. Conform art. 303 alin. (2) din OUG nr. 57/2019, contractul de
concesiune de bunuri proprietate publică este acel contract încheiat în formă scrisă prin care o
autoritate publică, denumită concedent, transmite, pe o perioadă determinată, unei persoane,
denumite concesionar, care acţionează pe riscul şi răspunderea sa, dreptul şi obligaţia de
exploatare a unui bun proprietate publică, în schimbul unei redevenţe.
Codul fiscal definește redevența în art. 257 și art. 7.36, cu referire la sumele pe care le
încasează periodic particularii, de regulă din valorificarea unor creații intelectuale, redevența
constituind, din acest punct de vedere venit impozabil.
Atunci când statul încasează redevențe, venitul astfel obținut este venit bugetar.
Cele mai cunoscute sunt redevențele petroliere (Legea nr. 238/2004), redevențele
miniere (Legea nr. 85/2003) și redevențele agricole (Legea nr. 268/2001) datorate pentru
concesiunile de exploatări petroliere și miniere ori pentru concesionarea, arendarea, chiria,
locațiunea, asocierea în cazul terenurilor agricole, reglementate prin legi speciale. Aceste
redevențe sunt asimilate sub aspectul administrării lor creanțelor fiscale.
Să ne reamintim...
Principalele categorii de venituri nefiscale sunt: veniturile din activități economice,
monopolurile statului, veniturile întâmplătoare, emisiunea bănească fără acoperire, resursele
de trezorerie, împrumutul public, redevențele și redevențele asimilate veniturilor fiscale.
89
Statul păstrează monopoul unor întreprinderi ori activități din rațiuni de siguranță și
apărare națională, de dezvoltare culturală etc., cum sunt poșta, căile ferate etc. Interesul
00:45 general reclamă ca aceste întreprinderi să fie monopolizate. Ele sunt producătoare de venituri
publice numai dacă lucrează cu profit. Dacă acestea lucrează în pierdere, ele aparțin
cheltuielilor publice.
90
-Impozite pe venit;
-Impozite pe consum sau pe cheltuieli.
Taxele parafiscale
Sunt considerate de cei mai mulți autori ca „dezmembrăminte ale impozitelor”. În
sprijinul acestei calificări susținându-se că „ele au aceeași origine ca și impozitele (legislația
fiscală), dar – deși urmează un regim juridic apropiat – finalitatea lor este în parte diferită:
în vreme ce impozitele se colectează cu dublu scop de a se impune o anumită conduită în
mediul social-economic și pentru a se putea acoperi nevoile generale și comune ale societății,
taxele parafiscale se încasează exclusiv în scopul asigurări unor venituri complementare
la dispoziția beneficiarilor legali ai acestor fonduri”.
Taxele parafiscale sunt multiple, au caracter eterogen, sunt greu de caracterizat și de
identificat în acestea, trăsături care să le reunească pe toate, să fie valabile pentru toate.
Astfel:
-unele taxe au ca destinatar instituții bugetare;
-unele taxe parafiscale sunt stabilite prin hotărâri de guvern, altele prin ordin de
ministru;
-unele reprezintă, în realitate, plata unor servicii publice;
-unele taxe parafiscale sunt adevărate supraimpozite pe consum (cazul timbrului
literar, cinematografic, teatral, muzical, folcloric);
-alte taxe însoțesc taxe fiscale.
Reiterăm convingerea că taxele parafiscale ar trebui să respecte art. 56 din
Constituție, respectiv ar trebui să fie stabilite prin lege, că și prin lege ar trebui să fie stabilite
doar pentru situații excepționale, că situație excepțională, deși reprezintă o chestiune de
apreciere a legiuitorului, trebuie justificată în chiar conținutul legii și că legile prin care s-au
instituit taxe parafiscale, în afara situațiilor excepționale la care se referă art. 56 din
Constituție, sunt neconstituționale. Evident, taxele parafiscale care nu sunt stabilite prin lege,
sunt nelegale.
91
Impozitul
Definiții ale impozitului sunt formulate în Legea nr. 500/2002 a finanțelor publice
locale și în Legea nr. 273/2006 a finanțelor publice locale. Ținând cont, însă, și de faptul că
impozitul este instrument intervenționist, apreciem că impozitele pot fi definite ca fiind
„prelevare a unei părți din veniturile și din averea persoanelor fizice și juridice, obligatorie,
cu titlu nerambursabil și fără contraprestație”.
Legea nr. 273/2006 și Legea nr. 500/2002 sunt contradictorii atunci când se referă la
obligația de plată a impozitului fără contraprestație, pentru că în Legea nr. 273/2006 se
dispune că obligația de plată este fără contraprestație imediată și nerambursabilă, pe când
Legea nr. 500/2002 se limitează a enunța că obligația de plată este fără contraprestație și
nerambursabilă. În alte cuvinte, Legea nr. 273/2006, chiar dacă nu o spune în mod direct,
sugerează reversabilitatea impozitului, prin indicarea scopului în care este instituit. În alte
cuvinte, mai devreme sau mai târziu, impozitul trebuie să profite contribuabilului.
Deși nu este prevăzută în Legea nr. 500/2002 ideea de reversabilitate, credem totuși
că aceasta este câștigată pentru impozite, contribuabilii având legitima și rezonabila așteptare
a cheltuirii sumelor de bani pe care le plătesc cu titlu de impozite cu folos pentru ei.
Taxa
Taxa este definită ca fiind suma plătită de o persoană fizică sau juridică, de regulă
pentru servicii prestate de către un agent economic, o instituție sau un serviciu de utilitate
publică. Sunt ca și impozitele, manifestări ale puterii fiscale a statului. Sunt datorate, de
regulă, doar de beneficiarii de servicii publice, dar între valoarea serviciului prestat și taxa
plătită nu este, în mod necesar, echivalență.
Un examen mai aprofundat al acestora, conduce, totuși la concluzia că taxele
reprezintă o supra impozitare pentru că impozitele sunt plătite spre a se colecta fondurile
necesare funcționării instituțiilor și serviciilor publice. Or, taxele se datorează peste impozitul
achitat spre a face posibilă funcționarea serviciului public.
Contribuția
Adesea, noțiunea de contribuție este folosită pentru a desemna plata care se face la
buget de către un contribuabil, prin care Codul de procedură fiscală, în art. 1 pct. 4 înțelege
„orice persoană fizică, juridică sau orice altă entitate fără personalitate juridică ce
datorează, conform legii, impozite, taxe și contribuții sociale”. Chiar și Constituția, în art. 56,
vorbește despre contribuțiile cetățenilor la susținerea cheltuielilor publice prin taxe și
impozite.
Cu un înțeles restrâns, însă, în legile fiscale se vorbește despre contribuții sociale,
definită în art. 2.19 din Legea nr. 500/2002 ca fiind o prelevare obligatorie a unei părți din
veniturile persoanelor fizice și juridice, cu sau fără posibilitatea obținerii unei contraprestații.
92
stabilesc.
93
•primul este cel al instituirii lor exclusiv de către organele cărora li s-a atribuit
competența,
•al doilea este cel al reglementării lor uniforme și prin norme aplicabile pe întreg
teritoriul țării și pentru toți contribuabilii,
•al treilea este cel al prevenirii pe această cale a arbitrariului și abuzurilor aparatului
fiscal,
•ultimul, dar nu cel mai puțin important, este acela că organul care administrează
impozitul emite, el însuși, un titlu executoriu, ceea ce înseamnă că, în materie
fiscală, decizia administrativă este conformă dreptului. Aceasta conferă
raportului juridic fiscal specificitate: administrația fiscală se află în poziție de
superioritate față de contribuabil.
94
succesiuni), alteori granița dintre taxă și impozit este greu de stabilit cu precizie, pentru că
atunci când taxa depășește costul de producție al bunului sau a serviciului prestat de instituția
publică aceasta devine un veritabil impozit (cazul taxelor succesorale, a unora din taxele
judiciare de timbru etc.).
Prin definiție, taxele reprezintă preț pentru servicii prestate de instituții publice,
adică a acelor instituții care sunt ori ar trebui să fie finanțate din impozitele pe care toți
contribuabilii le plătesc. De aceea ele apar ca supraimpozite.
Există, totuși, câteva deosebiri de substanță între impozite și taxe. Astfel:
•în cazul impozitului, statul nu este ținut să efectueze o prestație în favoarea
plătitorului, directă și imediată, pe când, în cazul taxei, aceasta se datorează, de regulă,
pentru prestație solicitată și efectuată;
•cuantumul impozitului se stabilește prin lege și în funcție de natura și mărimea
venitului impozabil, în vreme ce nivelul taxei se stabilește, în principal, în funcție de
felul și costul serviciul solicitat;
•termenul de plată a impozitului este stabilit prin lege, de regulă în funcție de momentul
la care se realizează venitul, în vreme ce taxa se datorează, de regulă, la momentul
solicitării serviciului.
•impozitele sunt generale și instituite pentru satisfacerea unor nevoi comune ale
populației, dar efectul plății impozitului nu se produce imediat, taxele sunt datorate de
la caz la caz, atunci când un particular solicită să se presteze, în folosul său direct, un
serviciu public.
Rezultă că și taxele sunt prelevări pecuniare, obligatorii, stabilte pe cale autoritară, prin
lege și de utilitate publică. Sunt stabilite sub formă bănească și,la fel ca în cazul impozitelor,
nu pot fi negociate de cei care le datorează, legea permițând și în cazul lor, în anume condiții,
contestarea.
Caracteristic pentru taxe mai sunt faptul că:
-se datorează, de regulă, pentru servicii prestate, fără ca prin cuantumul lor să reprezinte
în mod necesar, echivalentul serviciului;
-sunt datorate, de regulă, de către beneficiarii serviciilor prestate de către un operator
economic, o instituție sau un serviciu de utilitate publică. Uneori, obligația de plată
este independentă de împrejurarea că plătitorul beneficiază sau nu de serviciu. De
exemplu, plata taxelor pentru gunoaiele menajere este datorată, independent de
împrejurarea că plătitorul produce sau nu gunoi menajer.
-sunt unice, în sensul că se datorează o singură dată pentru serviciul prestat sau de care
plătitorul ar fi putut beneficia;
-sunt percepute de către prestatorii serviciilor, care pot fi instituții publice (instanță de
judecată, oficii de cadastru, serviciul de arhitectură al unei primării) sau de un agent
economic care a concesionat serviciul public (de exemplu, al ridicării gunoaielor
menajere);
-taxele sunt venituri ale bugetului, exceptând situația în care serviciul este prestat de
către un operator economic în baza unui contract de concesiune;
95
conform destinației pe care o primesc prin actul normativ prin care se stabilesc.
Contribuțiile se caracterizează prin: obligativitate, inexistența echivalentului direct și
imediat din partea statului, nerambursabilitatea (până la acest punct, contribuțiile fiind
asemănătoare impozitelor), dar și prin direcționarea sumelor prelevate cu acest titlu către o
destinație precisă, de la care nu pot fi abătute, respectiv către bugetul asigurărilor sociale.
Să ne reamintim...
Deosebirile dintre impozite și taxe sunt:
•în cazul impozitului, statul nu este ținut să efectueze o prestație în favoarea
plătitorului, directă și imediată, pe când, în cazul taxei, aceasta se datorează, de regulă,
pentru prestație solicitată și efectuată;
•cuantumul impozitului se stabilește prin lege și în funcție de natura și mărimea
venitului impozabil, în vreme ce nivelul taxei se stabilește, în principal, în funcție de felul și
costul serviciul solicitat;
•termenul de plată a impozitului este stabilit prin lege, de regulă în funcție de momentul
la care se realizează venitul, în vreme ce taxa se datorează, de regulă, la momentul solicitării
serviciului.
•impozitele sunt generale și instituite pentru satisfacerea unor nevoi comune ale
populației, dar efectul plății impozitului nu se produce imediat, taxele sunt datorate de la caz
la caz, atunci când un particular solicită să se presteze, în folosul său direct, un serviciu
public.
Contribuțiile se caracterizează prin: obligativitate, inexistența echivalentului direct
și imediat din partea statului, nerambursabilitatea (până la acest punct, contribuțiile fiind
asemănătoare impozitelor), dar și prin direcționarea sumelor prelevate cu acest titlu către o
destinație precisă, de la care nu pot fi abătute, respectiv către bugetul asigurărilor sociale.
01.30
96
a)Impozit pe consum;
b)Impozit pe avere;
c)Impozit permanent;
d)Impozit incidental.
3.Impozitul este:
a)o prelevare cu caracter nepecuniar;
b)o prelevare cu caracter facultativ;
c)o prelevare de utilitate publică;
d)o prelevare fără contraprestație directă și cu caracter definitiv.
4.Taxa este:
a)un impozit indirect;
b)de regulă, unică; c)venit
la bugetul statului;
d)datorată de toți contribuabilii.
5.Contribuția:
a)este o prelevare obligatorie;
b)are o destinație precisă, spre deosebire de taxe și impozite care se depersonalizează;
c)este rambursabilă;
d)nu are caracter pecuniar.
Bibliografie
1.Radu Bufan, Tratat de drept fiscal. Volumul 1. Teoria generală a dreptului fiscal, București,
Editura Hamangiu, 2016.
2. Flavius Cosmin Costaș, Drept financiar (vol. I). Drept fiscal (vol. II), ed. a II-a, Universul
Juridic, București, 2019.
3. Daniel Dascălu, Tratat de contencios fiscal, Editura Hamangiu, București, 2014.
4. Viorel Roș, Drept financiar și fiscal, Editura Universul Juridic, București, 2016.
5.Mihaela Tofan, Drept fiscal, Editura CH Beck, București, 2016.
6.Jean Lamarque, Olivier Négrin, Ludovic Ayrault, Droit fiscal général, Editura Lexis Nexis,
Paris, 2011.
7.Michel Bouvier, Marie-Christine Esclassan, Jean-Pierre Lassale, Finances publiques,
Editura LGDJ, Paris, 2006.
8. Legile finanțelor publice și legile fiscale (Codul fiscal, Codul de procedură fiscală, Legea
nr. 500/2002 privind finanțele publice, OUG nr. 57/2019 privind Codul administrativ, Legea
nr. 241/2004 privind prevenirea șicombaterea evaziunii fiscale).
97
Unitatea de învăţare 7. Introducere în studiul impozitelor, taxelor și
contribuțiilor
Cuprins
7.1. Despre impozit și impunere
7.2. Taxele și impozitele pe teritoriul României. Privire istorică
7.3. Justificarea și legitimarea dreptului de impunere
7.4. Sistemul fiscal al unui stat și actorii sistemului fiscal
7.5. Funcțiile impozitelor, taxelor și contribuțiilor
7.6. Afirmarea noii ramuri de drept: dreptul fiscal
Introducere
Această unitate de învăţare continuă studiul veniturilor statului, fiind dedicată unei
priviri istorice asupra veniturilor fiscale ale statului, prezentării teoriilor privitoare la
justificarea dreptului de impunere și funcțiilor taxelor, impozitelor și contribuțiilor.
Durata medie de parcurgere a celei de-a patra unităţi de învăţare este de 2 ore.
00:00
Conținutul unității de învățare
Să ne reamintim…
Impozitul este nu doar sursa principală de venituri a statului, este și simbolul puterii
statului și al supunerii contribuabililor față de stat. Impozitul este un produs al istoriei. A
98
apărut odată cu statul și s-a dezvoltat odată cu statul. Impozitul modern este considerat
„tehnică liberală”, pentru că este „mijlocul de a face pe indivizi să contribuie la acoperirea
nevoilor societății și a conducătorilor lor, lăsându-le, totuși, maximum de libertate”.
00:10
7.2.Taxele și impozitele pe teritoriul României. Privire istorică
Dacia lui Burebista, a lui Deceneu și a lui Decebal avea o organizare militară bine
pusă la punct, cetăți, culturi agricole și de viță de vie, avea conducători respectați, avea
bogății în aur și în argint, a căror faimă ajunsese din Persia până la Roma, stârnind pofte și
generând războaie în contra dacilor.
După războiul din anul 106 în care dacii au fost învinși, romanii au capturat un tezaut
alcătuit din 165.000 kg de aur și 331.000 kg de argint, pe seama căruia învingătorul și-a
redresat propriile finanțe, a putut scuti de impozite populația, a acordat daruri (650 de dinari
pentru fiecare cap de familie din cetatea Romei), a organizat spectacole care au ținut luni de
zile și a pregătit un război cu perșii. Și dacă nu există informații certe în ceea ce privește
valoarea capturii de război, există dovezi că după războiul cu dacii, în care aceștia din urmă
au fost învinși, împăratul Traian și-a sporit armata și a început uriașe lucrări de investiții în
drumuri, poduri dar și în lucrări de artă, precum forumul, bazilica și columna ce-i poartă
numele (terminată în anul 109), toate acestea purtând inscripții că „din avuția dacilor învinși
au fost făcute”.
În Țările Române, cel mai vechi impozit este menționat într-un document din 1247 și
era un bir, o contribuție plătibilă de poporul de jos, constând într-o sumă ce trebuia plătită de
locuitorii unei comune, după cum aceștia se înțelegeau între ei. Suma stabilită în sarcina
comunei era împărțită între locuitorii ei, fără a exista dispoziții în ce privește această
împărțeală, suma ce urma a fi plătită de fiecare în parte purtând numele de cislă. Dar încă din
timpuri străvechi, ceea ce deosebea Țările Române de țările vecine era multiplicitatea dărilor,
care s-a păstrat până în zilele noastre.
În această etapă a evoluției statului, impozitul avea și rolul simbolic de recunoaștere
a raportului de subordonare a contribuabilului față de autoritatea statală. Cel care plătea
impozitele recunoștea stăpânirea: a nu plăti impozitele echivala cu negarea autorității statale,
de aceea și represiunea împotriva celor ce se sustrăgeau de la plata dărilor era violentă. Pentru
autoritate, indiferent de persoana care o reprezenta sau cu care se confunda, refuzul de plată al
impozitului valora negarea ei, iar acesta era un lucru mult mai grav decât golul din casa de
bani. Prin secolul al XVI-lea, în Țările Române nesupunerea față de autoritate era sancționată
cu o pedeapsă în bani, numită osluca.
Să ne reamintim…
În Țările Române, cel mai vechi impozit este menționat într-un document din 1247 și
era un bir, o contribuție plătibilă de poporul de jos, constând într-o sumă ce trebuia plătită
de locuitorii unei comune, după cum aceștia se înțelegeau între ei.
99
Impozitele apar se justifică din necesitatea statului și sunt prețul pe care contribuabilii
îl plătesc pentru serviciile statului. Dreptul statului de a ridica impozite este o consecință a
datoriei sale pentru a-și îndeplini scopul de stat și funcțiile sale.
100
Să ne reamintim...
Impozitele apar se justifică din necesitatea statului și sunt prețul pe care contribuabilii
îl plătesc pentru serviciile statului. Dreptul statului de a ridica impozite este o consecință a
datoriei sale pentru a-și îndeplini scopul de stat și funcțiile sale.
Populația consimte la impozite, iar acest consimțământ este dat în două etape: prima
este aceea a legiferării impozitelor prin intermediul reprezentanților populației
(parlamentarii) și a doua etapă aceea a plății impozitelor instituite prin lege și individualizate
prin acte de impunere pentru fiecare contribuabil în parte.
7.4.1.Sistemul fiscal
00:40 Totalitatea impozitelor, taxelor, contribuțiilor și altor venituri publice instituite
în sarcina contribuabililor și prin care se alimentează bugetele publice formează sistemul
fiscal al unei țări. În practică se utilizează, cu același sens, și cuvântul „fiscalitate”, definit, la
rândul său, ca fiind „sistemul de constituire a veniturilor statului prin redistribuirea
venitului național cu ajutorul impozitelor și taxelor, reglementat prin norme juridice”.
Un sistem fiscal, care este expresia voinței suverane a unei colectivități organizată pe
un teritoriu determinat și care dispune de independență, se caracterizează prin: i)
exclusivitatea aplicării pe un anumit teritoriu și ii) autonomie, în sensul că el cuprinde toate
normele relative la așezarea, colectarea și controlul acestor activități. Atunci când regulile
sistemului fiscal, întemeiat pe principii fundamentale care sunt rezultatul experienței
dobândite în timp, se aplică pe un teritoriu determinat, prin organe proprii ale statului colector,
ne aflăm în prezența unui sistem autonom, care este expresia suveranității statale.
Valoarea, eficiența, modernitatea unui sistem fiscal sunt date de capacitatea
acestuia de a genera prosperitate. De aptitudinea sa de a fi rațional, eficace din punct de
vedere economic și de a răspunde criteriului de justiție socială.
Un sistem fiscal își justifică existența și este util pentru populație numai dacă servește
la crearea de valori noi, la crearea de instrumente de muncă, de bunuri și utilități de folosință
gratuită și colectivă, cum sunt șoselele, școlile, spitalele, porturi etc., numai atunci când
impozitele plătite se întorc la populație sub formă de bunuri și servicii, numai atunci când
impozitele se dovedesc a fi reversibile (chiar dacă o reversibilitate integrală este, desigur,
imposibilă).
Sistemul fiscal bun este acela care este stabil și previzibil, este eficace, este
credibil, este flexibil, este compatibil cu sistemele fiscale ale țărilor cu care ne aflăm în
stare de interdependență, este acceptat de populație, pentru că este clar, simplu,
transparent, ușor de înțeles, nediscriminatoriu, rezonabil, cu eficiență ridicată.
101
urmează să se încaseze.
-autoritatea care administrează sistemul de impunere, autoritatea care, prin
organele și agenții săi, colectează taxele și impozitele după regulile stabilite de puterea
legiuitoare;
-contribuabilii, masa tăcută și supusă, plătitorii de taxe și impozite din care se
constituie veniturile statului și
-autoritatea judecătorească, a cărei misiune este aceea de a soluționa disputele
dintre ceilalți actori.
-Consiliul fiscal, organism înființat prin Legea nr. 69/2010, care este o autoritate
independentă, compusă din 5 membri cu experiență în domeniul politicilor macroeconomice
și bugetare, care va sprijini activitatea Guvernului și a Parlamentului în cadrul procesului de
elaborare și derulare a politicilor fiscal-bugetare, pentru a asigura calitatea prognozelor
macroeconomice care stau la baza proiecțiilor bugetare și a politicilor fiscal-bugetare pe
termen mediu și lung.
Disproporția între actorii sistemului fiscal ne apare uriașă: de o parte este puterea
legiuitoare și cea administrativă, de cealaltă parte: contribuabilii. Menținerea unei stări de
echilibru între acești actori este greaua sarcină a puterii judecătorești.
Să ne reamintim…
Sistemul fiscal bun este acela care este stabil și previzibil, este eficace, este credibil,
este flexibil, este compatibil cu sistemele fiscale ale țărilor cu care ne aflăm în stare de
interdependență, este acceptat de populație, pentru că este clar, simplu, transparent, ușor de
înțeles, nediscriminatoriu, rezonabil, cu eficiență ridicată.
Să ne reamintim…
Principalele funcții ale impozitelor, taxelor și contribuțiilor sunt: i) Funcția financiar
bugetară a impozitelor și taxelor; ii) Funcția economică sau de intervenție; iii) Funcția
102
politico-socială.
Să ne reamintim…
Și în doctrina românească se vorbește, tot mai insistent, despre existența a două
subramuri ale finanțelor publice, respectiv despre dreptul financiar (sau dreptul bugetar) și
103
dreptul fiscal, acesta din urmă definit ca fiind totalitatea normelor juridice care reglementează
modalitățile de realizare – la buget – a veniturilor publice, prin impozite și taxe.
104
d) este un principiu de drept privat care excede dreptului financiar.
Bibliografie
1. Radu Bufan, Tratat de drept fiscal. Volumul 1. Teoria generală a dreptului fiscal,
București, Editura Hamangiu, 2016.
2. Flavius Cosmin Costaș, Drept financiar (vol. I). Drept fiscal (vol. II), ed. a II-a, Universul
Juridic, București, 2019.
3. Daniel Dascălu, Tratat de contencios fiscal, Editura Hamangiu, București, 2014.
4. Viorel Roș, Drept financiar și fiscal, Editura Universul Juridic, București, 2016.
5.Mihaela Tofan, Drept fiscal, Editura CH Beck, București, 2016.
6.Jean Lamarque, Olivier Négrin, Ludovic Ayrault, Droit fiscal général, Editura Lexis Nexis,
Paris, 2011.
7.Michel Bouvier, Marie-Christine Esclassan, Jean-Pierre Lassale, Finances publiques,
Editura LGDJ, Paris, 2006.
8. Legile finanțelor publice și legile fiscale (Codul fiscal, Codul de procedură fiscală, Legea
nr. 500/2002 privind finanțele publice, OUG nr. 57/2019 privind Codul administrativ, Legea
nr. 241/2004 privind prevenirea șicombaterea evaziunii fiscale).
105
Unitatea de învăţare 8. Principiile de bază ale impunerii
Cuprins
8.1. Formularea principiilor de către Adam Smith și Adolph Wagner;
8.2. Principiile impunerii în dreptul român;
8.3. Examenul principiilor impunerii;
8.4. Raportul dintre dreptul național și dreptul UE. Preeminența dreptului Uniunii Europene.
Introducere
Ȋn acest capitol vom studia principiile impunerii. Pentru început, vom vedea care sunt
principiile impunerii formulate de Adam Smith și Adolph Wagner, apoi vom examina principiile
impunerii în dreptul român. În final, vom arăta care este raportul dintre dreptul național și dreptul
Uniunii Europene, cu un examen asupra preeminenței dreptului Uniunii Europene.
00:00
8.1. Principiile impunerii după Adam Smith și Adolph Wagner
Fiscalitatea preocupă de mult omenirea, dar despre fiscalitate în sens modern se poate
vorbi doar începând cu secolul al XVII-lea.
Între autorii care au formulat principii ale impunerii și care au influențat doctrina, dar
și soluții legislative interne, îi amintim pe:
-Adam Smith, autor al lucrării „An Inquiry into the Natural and Causes of Wealth of
Nations” (Cercetare asupra naturii și cauzei avuției națiunilor), publicată în 1776. Conform
lui Adam Smith, principiile impunerii sunt următoarele:
a)Principiul justeții și echității impuenrii;
b)Principiul certitudinii impuenrii;
c)Principiul comodității perceperii impozitelor;
d)Principiul randamenttului impozitelor.
Principiile formulate de el au un caracter progresist, sunt îndreptate împotriva
arbitrariului și sunt pe deplin valabile și azi. Au fost apreciate ca fiind produsul unei minți
106
sănătoase care s-au păstrat și se vor păstra ca adevăruri indestructibile.
-Adolph Wagner a formulat patru grupe de principii, respectiv i) principii de politică
financiară; ii) principii economico-naționale; iii) principii de echitate și iv) principii
administrative.
Să ne reamintim…
Conform lui Adam Smith, principiile impunerii sunt următoarele: a)Principiul
justeții și echității impuenrii; b)Principiul certitudinii impuenrii; c)Principiul comodității
perceperii impozitelor; d)Principiul randamenttului impozitelor.
Conform lui Adolph Wagner, cele patru grupe de principii sunt: i) principii de
politică financiară; ii) principii economico naționale; iii) principii de echitate și iv) principii
administrative.
107
9)Buna credință (art. 12).
Se constată că unele principii formulate în Constituție se regăsesc în legile speciale,
chiar dacă sunt formulate diferit. Pentru a nu ne repeta, în cele ce urmează le-am sistematizat,
punând împreună, atunci când a fost cazul, principiile care se repetă în actele normative în
care sunt formulate.
Vom analiza însă separat, principiile impunerii în acest capitol al cursului, iar
principiile administrării creanțelor fiscale, care sunt formulate în Codul de procedură fiscală,
în partea dedicată procedurii fiscale.
Să ne reamintim…
Codul fiscal român formulează în art. 3 următoarele principii ale fiscalității: 1)
neutralitatea măsurilor fiscale; 2) certitudinea impunerii; 3) justețea sau echitatea fiscală; 4)
eficiența impunerii; 5) predictibilitatea impunerii.
108
sentiment al datoriei față de semeni și față de Dumnezeu, din care se naște dorința de
întrajutorare între membri comunității, biserica și serviciul religios favorizând, prin valorile
promovate, conviețuirea în comun, spiritul de solidaritate și, implicit, afirmarea statalității),
de natură psihologică sau morală (așa este bine, așa fac și alții), de oportunitate (dacă vrem
ca drepturile, viața și averea să ne fie protejate trebuie să acceptăm sacrificiul renunțării la o
parte din venit). Ne exprimăm consimțământul, mai mult sau mai puțin direct, recunoscând
statului dreptul de a stabili taxe și impozite și participând la aceasta prin reprezentanții trimiși
în forul legislativ.
8.3.3. Principiul așezării juste a sarcinilor fiscale (art. 56 alin. 2 din Constituție),
al justeții impunerii sau al echității fiscale (art. 3 lit. c) din Codul fiscal).
Este afirmat și sub denumirea de principiul proporționalității în jurisprudența CJUE.
Conform art. 56 alin. (2) din Constituție, „sistemul legal de impuneri trebuie să asigure
așezarea justă a sarcinilor fiscale”, iar potrivit art. 3 lit. c) din Codul fiscal, „echitatea
fiscală la nivelul persoanelor fizice, presupune impunerea diferită a veniturilor, în funcție de
mărimea acestora”.
Echitatea fiscală înseamnă dreptate socială în materie de impozite, dar acesta este
mai degrabă un deziderat, este o țintă greu dacă nu imposibil de atins, pentru că nu poate
exista un aranjament fiscal care să nu-și propună redistribuirea avuției, iar redistribuirea se
produce, întotdeauna cu prețul unei discriminări fiscale. În teorie, echitatea fiscală presupune
că cetățenii fiecărui stat ar trebui să contribuie la cheltuielile guvernamentale atât cât le
permit facultățile proprii, adică în proporția veniturilor pe care le realizează sub protecția
statului, idee care justifică impunerea diferențiată a veniturilor și a averii.
Egalitatea în fața impozitului presupune ca impunerea să se facă în același mod
pentru toate persoanele (fizice și juridice) și pentru toate activitățile, fără nici o deosebire de
tratament fiscal. Cu alte cuvinte, egalitatea în fața impozitului presupune neutralitatea
impozitului (asigurată, de exemplu, de impozitele pe consum).
Respectarea principiului echității fiscale ori a așezării juste a sarcinilor fiscale, în
practică presupune, între altele:
a)stabilirea minimului neimpozabil.
b)stabilirea sarcinii fiscale în funcție de puterea contributivă a fiecărui plătitor.
c)la o anumită putere contributivă, sarcina fiscală a unei categorii sociale să fie
stabilită în comparație cu sarcina fiscală a altei categorii sociale;
d)impunerea să fie generală, adică să cuprindă toate categoriile sociale, respectiv
toate persoanele care realizează venituri sau care posedă un anumit gen de avere, cu
excepția persoanelor ale căror venituri se situează sub un anumit nivel (minimul
neimpozabil).
109
statului, ale unităților administrativ-teritoriale și ale instituțiilor publice sunt
reglementate prin lege.”
Din principiul legalității rezultă și că administrația fiscală nu are drept de
reglementare și nu poate face nimic din ceea ce legea nu îi permite sau nu prevede în mod
expres. În realitate, administrația fiscală se poartă adesea ca un adevărat legiuitor, normele de
aplicare emise de administrație depășind, nu de puține ori, limitele permise.
Ministerul Finanțelor este abilitat prin art. 5 din Codul fiscal să emită norme
metodologice necesare pentru aplicarea unitară a Codului, care se aprobă prin Hotărâre de
Guvern. De asemenea, Ministerul Finanțelor poate emite ordine și instrucțiuni pentru
aplicarea unitară a Codului fiscal, iar Președintele ANAF poate emite ordine și instrucțiuni
referitoare la procedurile de administrare a impozitelor și taxelor.
Din constituționalizarea principiului legalității impozitelor și al legalității
reglementării administrării acestora, credem că rezultă că legiuitorul a înțeles să atribuie
exclusiv Parlamentului drept de reglementare în acest domeniu.
Competența exclusivă a legiuitorului de a stabili impozite și taxe, implicit principiul
stabilirii lor exclusiv prin lege, suferă, totuși, amputări, limitări și excepții în următoarele
cazuri:
i)a impozitelor și taxelor locale care se stabilesc de către consiliile locale sau
județene, în limitele și în condițiile legii (art. 139 alin. 2 din Constituție), prin acte specifice
acestora (hotărâri);
ii)a partajării competențelor și aplicării directe a dreptului comunitar, consecință
a limitării suveranității fiscale, ca efect al aderării României la Uniunea Europeană și a politicii
fiscale comune în UE (limitarea suveranității fiscale);
iii)a aplicării dispozițiilor Convențiilor pentru evitarea dublei impuneri încheiate
de România sau la care România este parte.
Este însă de observat că aceste situații sunt, toate, prevăzute în Constituție (art. 20 și
art. 139).
110
Limitarea suveranității fiscale a statelor membre ale UE și raportul dintre dreptul
intern și dreptul Uniunii Europene
Suveranitatea fiscală presupune dreptul Parlamentelor naționale de a stabili impozitele
și taxele fără nici o îngrădire, fără nici o imixtiune a altor puteri, organizații, ori state străine.
Aderarea la Uniunea Europeană a limitat însă și suveranitatea fiscală a statelor și în
pofida rezistenței care se manifestă peste tot, fenomenul nu poate fi oprit și, probabil, ziua în
care integrarea fiscală va fi deplină, nu este foarte departe. În țările Uniunii asistăm la
dezvoltarea unor forme noi de organizare a finanțelor publice și a sistemului de impunere și,
în special la nivel decizional, se constată că s-a produs deja o limitare a suveranității
fiscale a statelor și a autonomiei financiare a instituțiilor naționale tradiționale (statul și
colectivitățile locale) în favoarea instituțiilor europene.
În materie fiscală, la nivelul Uniunii Europene și a statelor membre distingem azi, în
plan normativ (al integrării pozitive) între:
- competența exclusivă a Comunității;
- competența partajată între Comunitate și statele membre;
- competența exclusivă a statelor membre;
Interes special pentru Uniunea Europeană legat de politicile și obiectivele economice
ale acesteia dar și pentru că aduc atingere suveranității fiscale a statelor, prezintă următoarele
domenii:
▪domeniul vamal (taxele vamale de import și export, restricțiile cantitative sau taxele
cu efect echivalent), care este rezervat exclusiv Comunității (art. 90-93 din Tratat),
statele membre pierzând dreptul de a reglementa, de a impune și de a încheiat tratate
internaționale;
▪protecția mediului prin politici fiscale (art.174 și 175 din Tratat);
▪evitarea dublei impuneri în interiorul Comunității (art. 293 din Tratat);
▪încheierea de convenții cu terțe state în domeniul impozitelor directe (art. 94 din
Tratat).
▪impozitele indirecte, în care s-a și realizat cel mai mare nivel de armonizare (în
special în domeniul TVA - în care Comunitatea are o competență semi exclusivă - și
mai puțin în domeniul accizelor);
În ce privește impozitele directe, domeniul nu este reglementat în legislația
europeană, fiind agreate mai degrabă măsuri menite a asigura o cooperare fiscală între state și
de „federalism fiscal” și mai puțin de armonizare fiscală. În acest domeniu, Uniunea
Europeană are politici fiscale care țin seama de politicile fiscale naționale și urmărește atenuarea
diferențelor legislative și realizarea unei stări de disciplină căreia statele membre să-și
subordoneze politicile interne.
111
vedere sunt măsurile legislative unilaterale (incluse în legislația fiscală) și acordurile bi sau
multilaterale între state.
112
Așa cum este formulat în Codul nostru fiscal, principiul eficienței impunerii prin
menținerea randamentului impozitelor, conferă statului puterea de a transfera sarcina fiscală
și efectele scăderii activităților economice ori a crizelor economice exclusiv contribuabililor,
pentru că independent de condițiile economice în care își desfășoară activitatea ori trăiesc,
aceștia trebuie să asigure nivelul constant de venituri ale bugetului statului pe seama
prelevărilor obligatorii din veniturile și averea lor.
113
sau clarificate.
Legea fiscală nu poate produce, însă, efecte retoractive defavorabile, chiar și atunci
când și dacă s-ar admite retroactivitatea ei.
Să ne reamintim…
Consimțim la instituirea impozitelor și le achităm din rațiuni de ordin economic
(nevoia efortului tuturor pentru realizarea binelui comun și pentru că ele ne aduc avantaje
care sunt și de ordin economic), de natură politică (știm că organizarea statală, care este
întotdeauna politică are nevoie de resurse pentru a-și îndeplini rolul) de natură religioasă
(un sentiment al datoriei față de semeni și față de Dumnezeu, din care se naște dorința de
întrajutorare între membri comunității, biserica și serviciul religios favorizând, prin valorile
promovate, conviețuirea în comun, spiritul de solidaritate și, implicit, afirmarea statalității),
de natură psihologică sau morală (așa este bine, așa fac și alții), de oportunitate (dacă vrem
ca drepturile, viața și averea să ne fie protejate trebuie să acceptăm sacrificiul renunțării la
o parte din venit).
114
apoi a Uniunii Europene. Limitarea suveranității statale este una dintre acestea.
În mod special, următoarele domenii prezintă interes pentru că au legătură cu politicile
și obiectivele economice și fiscale ale Uniunii (piața unică, libera circulație a bunurilor și
capitalurilor), dar și pentru că aduc atingere suveranității fiscale a statelor membre ale Uniunii:
▪domeniul vamal (taxele vamale de import și export, restricțiile cantitative sau taxele
cu efect echivalent), care este rezervat exclusiv Comunității (art. 90-93 din Tratat),
statele membre pierzând dreptul de a reglementa, de a impune și de a încheiat tratate
internaționale;
▪protecția mediului prin politici fiscale (art.174 și 175 din Tratat);
▪evitarea dublei impuneri în interiorul Comunității (art. 293 din Tratat);
▪încheierea de convenții cu terțe state în domeniul impozitelor directe (art. 94 din
Tratat);
▪impozitele indirecte, în care s-a și realizat cel mai mare nivel de armonizare (în
special în domeniul TVA - în care Comunitatea are o competență semi exclusivă - și
mai puțin în domeniul accizelor).
Principiul preeminenței dreptului european față de dreptul intern este de ordin
constituțional la noi. Astfel, art. 148 (2) din Constituția României dispune că „(…)
prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări
comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate față de dispozițiile contrare din legile
interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare” iar art. 148 (4), că „Parlamentul,
Președintele României, Guvernul și autoritatea judecătorească garantează aducerea la
îndeplinire a obligațiilor rezultate din actul aderării și din prevederile alineatului (2)”.
Asigurarea principiului supremației sau al preeminenței dreptului european este
asigurată pe două căi: procedura de interpretare de către Curtea de Justiție a Comunităților
Europene, devenită la 1 decembrie 2009, Curtea de Justiție a Uniunii Europene, a
conformității dreptului național cu dreptul european, întemeiată pe dispozițiile art. 267 din
TFUE și cea de sancționare a încălcării tratatelor (procedura de infringement), întemeiată
pe dispozițiile art. 258-259 din TFUE.
115
b) reglementarea administrării impozitelor prin norme instituționale de codnuită;
c) cu titlu de excepție, ca impozitele și taxele locale să se stabilească de către consiliile locale
sau județene;
d) ca impozitele locale să se stabilească exclusiv de Parlament.
4.Legea fiscală:
a) pPoate retroactiva, urmând să producă efecte de la data la care contribuabilul (persoană
fizică sau juridică) a dobândit capacitate de folosință;
b) poate retroactiva, atunci când conține dispoziții mai favorabile, astfel cum prevede art. 15
alin. (2) din Constituție;
c) nu poate produce efecte retroactive, chiar în lipsa unui text expres în Codul fiscal, deoarece
se aplică principiul Constituțional al neretroactivității legii, cu excepția legii penale sau
contravenționale mai favorabile;
d) niciunul din răspunsurile de mai sus nu este corect.
Bibliografie
1.Radu Bufan, Tratat de drept fiscal. Volumul 1. Teoria generală a dreptului fiscal, București,
Editura Hamangiu, 2016.
2. Flavius Cosmin Costaș, Drept financiar (vol. I). Drept fiscal (vol. II), ed. a II-a, Universul
116
Juridic, București, 2019.
3. Daniel Dascălu, Tratat de contencios fiscal, Editura Hamangiu, București, 2014.
4. Viorel Roș, Drept financiar și fiscal, Editura Universul Juridic, București, 2016.
5.Mihaela Tofan, Drept fiscal, Editura CH Beck, București, 2016.
6.Jean Lamarque, Olivier Négrin, Ludovic Ayrault, Droit fiscal général, Editura Lexis Nexis,
Paris, 2011.
7.Michel Bouvier, Marie-Christine Esclassan, Jean-Pierre Lassale, Finances publiques,
Editura LGDJ, Paris, 2006.
8. Legile finanțelor publice și legile fiscale (Codul fiscal, Codul de procedură fiscală, Legea
nr. 500/2002 privind finanțele publice, OUG nr. 57/2019 privind Codul administrativ, Legea
nr. 241/2004 privind prevenirea șicombaterea evaziunii fiscale).
117
Unitatea de învăţare 9. Caracterizarea generală a taxelor,
impozitelor și contribuțiilor
Cuprins
9.1 Definirea taxelor, impozitelor și contribuțiilor. Delimitări conceptuale.
9.2 Criteriile de impunere și evoluția acestora în timp.
9.3. Caracteristici generale ale impozitelor, taxelor și contribuțiilor.
9.4. Caracterizarea generală a impozitelor directe.
9.5. Caracterizarea generală a impozitelor indirecte.
Introducere
În majoritatea statelor, prelevările care se constituie în venituri la bugetul statului
sunt impozite, taxe și contribuții. În acest capitol vom delimita conceptual aceste noțiuni, vom
analiza criteriile de impunere și evoluția acestora în timp și vom face caracterizarea generală
a impozitelor directe și indirecte, pentru ca în unitatea de învățare următoare să analizăm
fiecare tip de impozit, în parte, cu specificul său.
118
evidențelor. Denumirea poate fi uneori înșelătoare pentru că, de exemplu, taxa pe valoare
adăugată ori taxa pe succesiuni sunt, în realitate imposite iar nu taxe.
Exemple de denumiri sunt: impozit pe venit, impozit pe profit, impozit pe veniturile
microîntreprinderilor, accize, taxa pe valoare adăugată, taxa vamală, taxa judiciară de timbru,
contribuția de asigurări sociale de stat, contribuția la bugetul asigurărilor de șomaj,
contribuția pentru asigurări pentru accidente de muncă și boli profesionale, contribuția pentru
asigurări sociale de sănătate etc.
119
impozabile ori servicii taxabile prestate de instituțiile publice.
Obiectul impunerii și baza de impunere nu trebuie confundate. De exemplu, în cazul
construcțiilor, obiectul impunerii este clădirea, dar baza de impunere este valoarea acesteia.
La fel, în cazul autoturismelor. Venitul salarial este obiect al impunerii, dar baza de impunere
este suma obținută cu acest titlu. Venitul din chirii este obiect al impunerii, baza de impunere
fiind suma încasată cu acest titlu. Obiectul impunerii și baza de impunere nu se confundă nici
când ele se exprimă în aceeași unitate de măsură. Obiectului impunerii i se aplică principiul
unicității (al impunerii o singură dată), dar există excepții de la această regulă.
v. Cota de impunere
Cota de impunere sau cota impozitului exprimă cuantumul unitar al venitului bugetar
(al impozitului) în raport cu baza sa de calcul. Este impozitul aferent unității de impunere.
Cotele de impunere stabilite în:
i)cote fixe (în sumă fixă sau forfetară),
ii)în cote procentuale (proporționale, progresive și regresive),
iii)în cotă unică.
120
locale, dar și a posibilităților de plată ale contribuabililor.
Neachitarea impozitului la termenele stabilite prin lege, atrage obligația de plată a
unor majorări și dă dreptul creditorului de a trece la executarea silită a contribuabilului
rău-platnic.
Să ne reamintim...
Obiectul impunerii și baza de impunere nu trebuie confundate. De exemplu, în cazul
construcțiilor, obiectul impunerii este clădirea, dar baza de impunere este valoarea acesteia.
La fel, în cazul autoturismelor. Venitul salarial este obiect al impunerii, dar baza de impunere
este suma obținută cu acest titlu. Venitul din chirii este obiect al impunerii, baza de impunere
fiind suma încasată cu acest titlu. Obiectul impunerii și baza de impunere nu se confundă
nici când ele se exprimă în aceeași unitate de măsură. Obiectului impunerii i se aplică
principiul unicității (al impunerii o singură dată), dar există excepții de la această regulă.
Să ne reamintim...
Impozitul stabilit și plătit pe cap de locuitor, impozit direct și personal, în cote fixe pe
cap de contribuabil, denumit capitația, este cel mai vechi dar și cel mai nedrept dintre toate
impozitele. La începutul secolului al XX-lea, se susținea că impozitul de capitație este, în
121
principiu, rațional, cu condiția să fie moderat și să nu fie unic. În sprijinul s-a argumentat că
orice cetățean se bucură de protecția statului, de aceea nu e nedrept a reclama de la fiecare
locuitor al țării o taxă directă. În multe țări, plata impozitului personal era chiar o condiție
pentru exercitarea dreptului de vot.
Să ne reamintim...
Impozitele directe sunt datorate și suportate de una și aceeași persoană:
contribuabilul, iar materia impozabilă este reprezentată de veniturile și/sau averea
contribuabilului.
Impozitul indirect este o prelevare fiscală care se datorează și se plătește de către o
persoană, dar este suportat de către o alta, respectiv de persoana care achiziționează produsul
sau serviciul în prețul căruia este inclus și impozitul plătit de furnizor sau prestatorul
serviciului.
122
sarcina fiscală în funcție de venituri/avere, dar și de situația personală.
Este real impozitul care privește o operație, un bun, o sumă de bani, fără a se lua în
considerare situația personală a subiectului impozitului. Sunt numite și impozite obiective sau
pe produs. Baza de impunere în cazul lor o reprezintă terenurile, clădirile, activitățile
industriale sau comerciale, profesiile libere.
Formele de manifestare ale impozitelor reale sunt impozitul funciar, impozitul pe
clădiri, impozitul pe activități comerciale, industriale și profesii libere, impozite pe circulația
capitalurilor.
a)Avantajele impozitelor directe sunt considerate a fi următoarele:
-Asigurarea unei mai mari echități fiscale (ele pot fi calculate individual,
ținând seama de situația personală);
-Sunt nominative, cunoscute din timp au cuantum și termen precis
determinate;
-Sunt puțin sensibile la conjunctura economică;
-Sunt eficiente, au stabilitate și dau continuitate veniturilor realizate pe seama
lor;
-Oferă statului posibilitatea facilă de a interveni prin intermediul lor în reglarea
fenomenelor economice;
-Contribuabilii nu se pot sustrage de la plat acestora.
b)Dezavantajele impozitelor directe sunt considerate a fi următoarele:
-Efectul nestimulativ (în special impozitul progresiv descurajează munca,
inițiativa, acumularea de capital);
-Efectul generator de fenomene de economie subterană sau economie la negru,
cu atât mai mare cu cât rata de impozitare este mai mare;
-Costurile ridicate de administrare.
Să ne reamintim...
Impozitele directe se stabilesc în funcție de veniturile și averea subiectului impozabil,
în cotele prevăzute de lege. Obiectul impunerii directe îl reprezintă pământul, clădirile,
activitățile industriale sau comerciale, mișcarea capitalului bănesc, veniturile, profiturile.
Impozitele directe sunt, la rândul lor, reale și personale.
123
neimpozitarea sau impozitarea redusă a consumului necesar (cazul alimentelor de bază, al
medicamentelor).
a)Dezavantajele impozitelor indirecte sunt considerate a fi următoarele:
-Încălcarea principiului echității fiscale prin violarea ideii de generalitate și
egalitate. Există bunuri de consum supuse impunerii pe care nu și le pot procura
toți consumatorii, iar impozitele pe consum se așează după mărimea consumului
(care depinde de numărul persoanelor aflate în întreținere) și nu după mărimea
veniturilor.
-Au defectul de a nu fi elastice, mai ales în perioadele de criză, adică atunci când
nevoia de venituri este cea mai mare. Modificarea lor pentru a crește rentabilitatea
și veniturile au efecte directe asupra consumului, efectul creșterii impozitării fiind
reducerea consumului și al veniturilor obținute pe seama lor;
-Procedurile de percepere sunt greoaie, indiscrete și de natură a provoca reacții
adverse din partea celor care le varsă la buget.
b)Avantajele impozitelor indirecte sunt considerate a fi următoarele:
-Randamentul ridicat;
-Creșterea proporțională a veniturilor bugetare în raport cu creșterea consumului;
-Ating pe toată lumea;
-Sunt mai puțin vizibile și aparent mai ușor de suportat;
-Caracterul voluntar (ce trebuie privit cu rezerve) mai ales în cazul consumului
necesar.
Să ne reamintim...
Impozitele indirecte au defectul de a nu fi elastice, mai ales în perioadele de criză,
adică atunci când nevoia de venituri este cea mai mare. Modificarea lor pentru a crește
rentabilitatea și veniturile au efecte directe asupra consumului, efectul creșterii impozitării
fiind reducerea consumului și al veniturilor obținute pe seama lor.
1. Subiecții impunerii:
a) sunt doar persoanele fizice și persoanele juridice cu personalitate juridică;
b) datorează exclusiv taxe;
124
c) pot fi și persoanele juridice fără personalitate juridică;
d) este un concept sinonim cu acela de „contribuabil”.
2. Plătitorul:
a) este sinonim cu contribuabilul;
b) este persoana care, în numele contribuabilului, are obligația de a reține și plăti impozite,
taxe și contribuții sociale;
c) are obligația de a calcula, reține și vira la bugetul statului taxa pe valoare adăugată datorată
de consumator;
d) are obligația de a calcula, reține și vira la bugetul statului impozitul pe salarii.
3. Cota de impunere:
a) este alcătuită exclusiv dintr-o sumă fixă sau forfetară;
b) poate fi și procentuală;
c) este elementul care exprimă cuantumul unitar al venitului bugetar în raport cu baza sa de
calcul;
d) este sinonimă cu asieta.
5. Impozitele indirecte:
a) nu ating pe adevăratul destinatar decât prin intermediul unei alte persoane;
b) sunt, spre exemplu, taxa pe valoare adăugată și accizele;
c) sunt impozitele pe salarii și pe venituri din chirii;
d) sunt și impozitele pe construcții.
7. Impozitul este:
a) o prelevare obligatorie, fără contraprestație și nerambursabilă;
b) o prelevare nepecuniară;
c) o sumă de bani plătită de contribuabil pentru serviciile prestate acesteia de o instituție
publică;
d) o contribuie la bugetul de asigurări sociale.
8. Taxa este:
a) o prelevare cu titlu obligatoriu, plătită lunar de fiecare contribuabil, indiferent de vârstă și
indiferent dacă beneficiază sau nu de servicii de utilitate publică;
125
b) sumă plătită de o persoană fizică sau juridică, de regulă, pentru serviciile prestate acesteia
de către un agent economic, o instituţie publică sau un serviciu public;
c) o prelevare nepecuniară;
d) o contribuie la bugetul de asigurări sociale locale.
Bibliografie
1.Radu Bufan, Tratat de drept fiscal. Volumul 1. Teoria generală a dreptului fiscal, București,
Editura Hamangiu, 2016.
2. Flavius Cosmin Costaș, Drept financiar (vol. I). Drept fiscal (vol. II), ed. a II-a, Universul
Juridic, București, 2019.
3. Daniel Dascălu, Tratat de contencios fiscal, Editura Hamangiu, București, 2014.
4. Viorel Roș, Drept financiar și fiscal, Editura Universul Juridic, București, 2016.
5.Mihaela Tofan, Drept fiscal, Editura CH Beck, București, 2016.
6.Jean Lamarque, Olivier Négrin, Ludovic Ayrault, Droit fiscal général, Editura Lexis Nexis,
Paris, 2011.
7.Michel Bouvier, Marie-Christine Esclassan, Jean-Pierre Lassale, Finances publiques,
Editura LGDJ, Paris, 2006.
8. Legile finanțelor publice și legile fiscale (Codul fiscal, Codul de procedură fiscală, Legea
nr. 500/2002 privind finanțele publice, OUG nr. 57/2019 privind Codul administrativ, Legea
nr. 241/2004 privind prevenirea și combaterea evaziunii fiscale).
TEMA
DE CONTROL NR. 2
126
Unitatea de învăţare 10. Impozitele, taxele și contribuțiile
reglementate de Codul fiscal român
Cuprins
10.1. Impozitele, taxele și contribuțiile reglementate de Coudul fiscal român
10.2. Impozitul pe profit
10.3. Impozitul pe dividende
10.4. Impozitul pe veniturile microîntreprinderilor
10.5. Impozitul pe venitul persoanelor fizice
10.6. Impozite și taxe locale
10.7. Contribuții sociale obligatorii
10.8. Taxa pe valoare adăugată
10.9. Acizele
Introducere
Într-o succesiune firească a noțiunilor de drept financiar și fiscal, în această unitate
veți învăța despre toate categoriile de impozite, contribuții și taxe reglementate de Codul
fiscal român.
127
g) accizele (art. 335-451);
h) impozitele și taxele locale (art. 453-4951);
i)impozitul pe construcții (art. 496-500).
Din categoria impozitelor locale la care fac referire art. 2 lit. h) și art. 454 din Codul
fiscal, fac parte:
a)Impozitul pe clădiri (art. 455-462);
b)Impozitul pe teren (art. 463-467);
c)Impozitul pe mijloace de transport (art. 468-472);
d)Impozitul pe spectacole (art. 480-483);
Din categoria taxelor locale la care face referire art. 2 lit. h) și art. 454 Cod fiscal, fac
parte:
00:00 a)Taxa pe clădiri (art. 455-462);
b)Taxa pe teren (art. 463-467);
c)Taxa pentru eliberarea certificatelor, avizelor și autorizațiilor (art. 473-476);
d)Taxa pentru folosirea mijloacelor de reclamă și publicitate (art. 477-479);
e)Taxele speciale pentru funcționarea unor servicii publice locale și promovare
turistică (art. 484-485);
f)Alte taxe locale (pentru utilizarea temporară a locurilor publice, vizitarea
muzeelor, caselor memoriale, monumentelor istorice, de arhitectură și
arheologie, etc – art. 486-488).
128
veniturile neimpozabile și deducerile fiscale și la care se adaugă cheltuielile nedeductibile.
Cheltuielile deductibile sau cu deductibilitate limitată sunt reglementate în mod expres de
lege. Sunt nedeductibile cheltuielile pentru plata impozitului pe profit, majorările de
întârziere, confiscările, penalitățile, unele cheltuieli cu servicii de management, consultanță,
asistență sau alte servicii prestate de persoane, situate într-un stat cu care România nu are
instrument juridic care să asigure realizarea schimbului de informații.
În cazul în care rezultatul fiscal al unui plătitor de impozit pe profit este negativ
(pierdere), acesta se recuperează din profiturile impozabile obținute în următorii 7 ani
consecutivi de activitate.
Să ne reamintim…
Prin profit se înțelege diferența rămasă după deducerea cheltuielilor, declarate
deductibile prin lege, efectuate de către un agent economic din veniturile obținute. Sub
aspect fiscal, intereseză profitul obținut conform criteriilor stabilite de lege, iar nu profitul
00:10
obținut potrivit vreunor criterii economice, științifice ori obiective. De regulă, el se stabilește
pentru o durată limitată de un an.
Să ne reamintim…
Dividendele plătite de către o persoană juridică română unei persoane fizice sunt
impozitate ca venituri din investiții, în conformitate cu dispozițiile art. 91-98 Cod fiscal.
00:20
129
până la 2 milioane euro sau dețin active până la această valoare. Și credem că lipsa de
corelare legislativă este cel puțin regretabilă.
b) capitalul social al acesteia este deținut de persoane, altele decât statul și unitățile
administrativ-teritoriale. În alte cuvinte, dacă statul sau unitatea administrativ teritorială este
deținător de capital social, indiferent de cuantumul acestuia, persoana juridică la care statul
deține capital social nu poate avea statut de microîntreprindere din punct de vedere fiscal.
c) nu se află în dizolvare, urmată de lichidare, înregistrată în registrul comerțului sau
la instanțele judecătorești, potrivit legii.
Veniturile microîntreprinderii care constituie baza impozabilă sunt alcătuite din
veniturile din orice sursă, din care se scad veniturile anume prevăzute de lege, la care se
adaugă alte venituri anume prevăzute în lege (cu titlu de exemplu indicăm rezervele legale,
rezerve din reevaluarea mijloacelor fixe, rezervele reprezentând facilități fiscale, etc.).
În ce privește cotele de impozitare, aceste sunt:
a) 1% pentru microîntreprinderile care au unul sau mai mulți salariați;
b) 3%, pentru microîntreprinderile care nu au salariați. Pentru a fi considerat salariat,
persoana angajată trebuie să fie încadrată cu contract individual de muncă cu normă întreagă.
Să ne reamintim..
Veniturile microîntreprinderii care constituie baza impozabilă sunt alcătuite din
veniturile din orice sursă, din care se scad veniturile anume prevăzute de lege, la care se
adaugă alte venituri anume prevăzute în lege (cu titlu de exemplu indicăm rezervele legale,
rezerve din reevaluarea mijloacelor fixe, rezervele reprezentând facilități fiscale, etc.).
00:25
130
interguvernamental înregistrat în Româna sau cetățean străin care este funcționar sau angajat
al unui stat străin în România și membrii familiilor acestora.
Pentru rezidenți, sfera de cuprindere a impozitului îl constituie veniturile obținute din
orice sursă, atât în România, cât și în afara țării.
În cazul nerezidenților, sfera de cuprindere este mai redusă, respectiv:
-pentru cei care desfășoară activități independente, prin intermediul unui sediu
permanent în România pentru venitul net atribuibil sediului permanent.
-în cazul rezidenților care desfășoară activitate dependentă în România datorează
impozit pe venitul salarial din această activitate. Activitatea dependentă este orice activitate
desfășurată de o persoană fizică într-o relație de angajare generatoare de venituri.
Nerezidenții care devin rezidenți în România datorează impozit pe venit pentru
veniturile obținute atât în România, cât și în afara țării, începând cu data la care au devenit
rezidenți. Fac excepție cei care beneficiază de reglementări prin convenții de evitare a dublei
impuneri.
Sunt scutite de plata impozitelor persoanele fizice cu handicap grav sau
accentuat (pentru veniturile realizate din activități independente, din salarii, pensii, activități
agricole) și cei care desfășoară activități de creare de programe pentru calculator.
Nu sunt impozabile veniturile prevăzute în art. 62 din Codul Fiscal, primite cu titlu de
ajutor, indemnizații, recompense, sume încasate din asigurări, despăgubiri pentru prejudiciilor
materiale și morale și pentru expropri de utilitate publică, pensiile pentru invalizi, deces, etc.
Cota de impozit este de 10%, aplicată asupra venitului net impozabil, exceptând
veniturile obținute sub formă de dividende (impuse cu o cotă de 5%) și din transferul
proprietăților imobiliare (impuse cu 1-3%).
00:35
131
Venitul net din activitățile independente se determină în sistem real sau pe baza
normelor de venit.
Venitul net din activitățile independente se determină in sistem real pe baza datelor
din contabilitate ca diferență între venitul brut și cheltuielile deductibile efectuate în
scopul realizării de venituri, cu excepția cazurilor în care venitul net se stabilește pe baza
normelor de venit (art. 69 Cod Fiscal) și a veniturilor din drepturi de proprietate intelectuală
(art. 70 Cod Fiscal).
Spre a fi deductibile, cheltuielile trebuie să fie efectuate în scopul realizării de venituri.
Unele cheltuieli (de exemplu, mecenat, sponsorizare, protocol, scăzăminte, perisabilități,
contribuții la fonduri de pensii facultative, etc.) sunt deductibile limitat.
Legea reglementează stabilirea venitului net impozabil pe bază de norme de venit,
altele decât cele din profesii liberale și drepturi de proprietate intelectuală, activitățile pentru
care venitul net se poate determina pe baza normelor anuale de venit fiind stabilite prin Ordin
al Ministrului Finanțelor Publice.
Norma de venit pentru fiecare activitate desfășurată de contribuabil nu poate fi mai
mică decât salariul de bază minim brut pe țară garantat în plată, în vigoare la momentul
stabilirii acesteia, înmulțit cu 12.
10.5.3. Impozitul pe venituri din cedarea folosinței bunurilor (reglementare art. 83-
90 din Codul fiscal)
Sunt considerate venituri din cedarea folosinței bunurilor și veniturile obținute din
închirierea camerelor situate în locuință proprietate personală, având o capacitate de cazare,
132
în scop turistic, de până la 5 camere inclusiv. Dacă veniturile sunt realizate din cedarea
folosinței unor bunuri prin mai mult de 5 contracte, atunci contribuabilul este considerat
plătitor de impozite din activități independente.
Venitul impozabil se stabilește prin deducerea din venitul brut a cheltuielilor
determinate prin aplicarea cotei de 40% asupra venitului brut.
10.5.4. Impozitul pe venituri din investiții (reglementat de art. 91-98 Cod fiscal)
Se aplică asupra veniturilor din investiții cuprinzând veniturile din dividende, din
dobânzi, câștiguri din transferul titlurilor de valoare, inclusiv a aurului financiar și inclusiv
veniturile din lichidarea unei persoane juridice.
Nu sunt impozabile veniturile din investiții care atestă datoria publică a statului, cele
din sumele repartizate membrilor caselor de ajutor reciproc și cele obținute la prima
tranzacționare a acțiunilor emise de Fondul Proprietatea.
133
termen de 2 ani de la data decesului autorului succesiunii. În cazul nefinalizării până la acest
termen, impozitul datorat este de 1% din valoarea masei succesorale.
Să ne reamintim…
Venitul net din activitățile independente se determină in sistem real pe baza datelor
din contabilitate ca diferență între venitul brut și cheltuielile deductibile efectuate în scopul
realizării de venituri, cu excepția cazurilor în care venitul net se stabilește pe baza normelor
de venit (art. 69 Cod Fiscal) și a veniturilor din drepturi de proprietate intelectuală (art. 70
Cod Fiscal).
Spre a fi deductibile, cheltuielile trebuie să fie efectuate în scopul realizării de
venituri. Unele cheltuieli (mecenat, sponsorizare, protocol, scăzăminte, perisabilități,
contribuții la fonduri de pensii facultative, etc.) sunt deductibile limitat.
134
10.6.Impozitele și taxele locale
Conform art. 139 alin (3) din Constituția României și art. 87 alin. (3) din OUG nr.
57/2019 privind Codul administrativ, autorităţile deliberative ale administraţiei publice
locale au dreptul să instituie şi să perceapă impozite şi taxe locale, să aprobe bugetele
locale ale unităţilor administrativ-teritoriale, în condiţiile legii.
Codul Fiscal a stabilit lista impozitelor și taxelor locale.
Este de observat că:
-Unele dintre așa-numitele taxe locale (pe clădiri, pe teren, folosirea mijloacelor de
reclamă) sunt, în realitate, impozite.
-Administrarea impozitelor și taxelor se face de către autoritățile fiscale locale.
-Cotele de impunere și cotele taxelor locale prevăzute în Codul fiscal sunt stabilite
în limitele inferioare și superioare prin Codul Fiscal, autoritățile deliberative locale putând
stabili cota de impunere ori cota taxei doar în limitele stabilite de Codul fiscal.
Impozitele locale și taxele locale reprezintă venituri ale bugetelor locale.
Impozitele și taxele locale la care face referire art. 2 lit. h) și art. 454 din Codul Fiscal
sunt următoarele:
1.Impozitele locale
e)Impozitul pe clădiri (art. 455-462);
f)Impozitul pe teren (art. 463-467);
g)Impozitul pe mijloace de transport (art. 468-472);
h)Impozitul pe spectacole (art. 480-483);
2.Taxele locale
a)Taxa pe clădiri (art. 455-462);
b)Taxa pe teren (art. 463-467);
c)Taxa pentru eliberarea certificatelor, avizelor și autorizațiilor (art. 473-
476);
d)Taxa pentru folosirea mijloacelor de reclamă și publicitate (art. 477-
479);
e)Taxele speciale pentru funcționarea unor servicii publice locale și
promovare turistică (art. 484-485);
f)Alte taxe locale (pentru utilizarea temporară a locurilor publice,
vizitarea muzeelor, caselor memoriale, monumentelor istorice, de arhitectură și
arheologie, etc – art. 486-488).
Să ne reamintim…
-Unele dintre așa-numitele taxe locale (pe clădiri, pe teren, folosirea mijloacelor de
reclamă) sunt, în realitate, impozite.
-Administrarea impozitelor și taxelor se face de către autoritățile fiscale locale.
-Cotele de impunere și cotele taxelor locale prevăzute în Codul fiscal sunt stabilite în
limitele inferioare și superioare prin Codul Fiscal, autoritățile deliberative locale putând
stabili cota de impunere ori cota taxei doar în limitele stabilite de Codul fiscal.
135
10.7.Contribuțiile sociale obligatorii
Contribuțiile sociale obligatorii sunt prelevări obligatorii realizate în baza legii, care
au ca scop protecția persoanelor fizice obligate să se asigure împotriva unor riscuri
01:00 sociale, în schimbul contribuțiilor plătite aceste persoane beneficiind de drepturile acoperite
de aceste contribuții. Contribuțiile sociale obligatorii sunt reglementate în noul Cod Fiscal,
reglementarea fiind formulată în Titlul V al Codului Fiscal, art. 136-2207, dar dispoziții cu
privire la acestea găsim și în legile speciale de reglementare.
Sumele colectate cu titlu de contribuții de asigurări sociale au o destinație precisă, de
la care nu pot fi deturnate, așa cum am văzut atunci când am examinat bugetele asigurărilor
sociale de stat.
Contribuțiile sociale obligatorii sunt următoarele:
1.contribuțiile de asigurări sociale datorate bugetului asigurărilor sociale de stat
(sistemul public de pensii și alte drepturi de asigurări sociale). Reglementare: Legea nr.
263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, bugetul asigurărilor sociale de stat și art.
137-152 Cod fiscal
2.contribuțiile de asigurări sociale de sănătate datorate bugetului Fondului național
unic de asigurări sociale de sănătate. Reglementări: Legea nr. 95/2006 privind reforma în
domeniul sănătății (art. 219 și urm.) și art. 153-183 din Codul fiscal.
3.contribuția asigurătorie pentru muncă (art. 2201-2207).
Să ne reamintim…
Contribuțiile sociale obligatorii sunt prelevări obligatorii realizate în baza legii, care
au ca scop protecția persoanelor fizice obligate să se asigure împotriva unor riscuri sociale,
în schimbul contribuțiilor plătite aceste persoane beneficiind de drepturile acoperite de aceste
contribuții.
136
cunoaște exact și concret care este mărimea impozitului și a obligației de plată
ce-i revine;
-este unic în sensul că indiferent de circuitul pe care îl parcurge materia primă până la
realizarea produsului finit este același ca nivel al cotei și ca mărime.
Taxa pe valoare adăugată are un randament ridicat, nu reclamă cheltuieli mari din
partea statului, este ascuns în prețul produsului, este plătită în cursul procesului de fabricație
și desfacere de la o etapă la alta, plătitorii recuperându-și taxa achitată, care este suportată în
întregime de către consumatorul final, ca parte a prețului serviciului sau produsului în care
este inclusă. Poate fi micșorată sau majorată cu ușurință, prin modificarea cotei în funcție de
nevoile statului.
Între dezavantajele TVA se numără faptul că presupune un volum de muncă mare
pentru plătitorul de TVA, iar pentru consumator are ca efect scăderea puterii de cumpărare.
Sunt operațiuni impozabile livrarea de bunuri și prestarea de servicii. În scop de
TVA, însă, prin prestare de servicii se înțelege orice operațiune care nu constituie livrare de
bunuri.
Este persoană impozabilă orice persoană care desfășoară de o manieră independentă
și indiferent de loc activități economice de producție, comerț, prestare servicii, activități
specifice profesiilor liberale, exploatare de bunuri corporale sau necorporale în scopul
obținerii de venituri cu caracter de continuitate, oricare ar fi scopul sau rezultatul acestei
activități.
În ceea ce privește instituțiile publice, legea face distincție în funcție de natura
activităților desfășurate. Astfel: nu sunt persoane impozabile instituțiile publice și organismele
internaționale de drept public, pentru activitățile desfășurate în calitate de autorități publice,
chiar dacă pentru aceste activități percep cotizații, onorarii, redevențe, taxe sau alte plăți. Dacă,
însă, aceste instituții publice desfășoară activități care pot produce distorsiuni concurențiale,
dacă ar fi tratate ca persoane neimpozabile, ele sunt persoane impozabile cu TVA. Instituțiile
publice mai sunt impozabile pentru activități expres prevăzute în art. 269 alin. (7) din Codul
fiscal (telecomunicațiilor, furnizarea de apă, gaze, energie electrică, termică, agent frigorific,
transport de bunuri și persoane, servicii prestate în porturi și aeroporturi, operațiunile posturilor
de radio și televiziune).
Faptul generator de TVA reprezintă faptul prin care sunt realizate condițiile
legale necesare pentru exigibilitatea taxei, prin exigibilitate înțelegându-se data la care
autoritatea fiscală devine îndreptățită să solicite plata de către persoanele obligate la plata
taxei, chiar dacă plata acestei taxe poate fi amânată. Faptul generator și exigibilitatea sunt
concomitente, principiul fiind că faptul generator al taxei intervine și taxa devine exigibilă la
data livrării bunurilor sau la data prestării serviciilor. De la această regulă există excepții când
exigibilitatea precede faptul generator ori este ulterioară acestuia.
Baza de impozitare cu TVA reprezintă contravaloarea unei livrări de bunuri sau
prestări de servicii impozabile a unui import impozabil sau a unei achiziții intracomunitare
impozabile.
Mecanismul deducerii permite transmiterea costului taxei suportate în ciclurile de
producție și/sau distribuție către consumatorul final. Acest drept de deducere nu poate fi
exercitat decât de persoanele impozabile și cum dreptul de deducere nu este posibil de
determinat pentru fiecare operațiune, acesta se exercită pentru fiecare perioadă fiscală
prin raportare la rezultatul total al operațiunilor efectuate într-o perioadă de timp
(lună, trimestru, semestru).
137
Dreptul de deducere se exercită prin decontul de TVA și orice persoană impozabilă
cu TVA, înregistrată în scopuri de TVA, are dreptul să scadă din valoarea totală a taxei
colectate pentru o perioadă fiscală valoarea totală a taxei pentru care în aceeași perioadă a luat
naștere și poate fi exercitat dreptul de deducere. Principiul este că taxa aferentă achizițiilor
necesare pentru realizarea unui bun sau prestarea unui serviciu (TVA deductibilă) se
deduce din taxa aferentă operațiunilor impozabile (TVA colectată), cu condiția să existe o
legătură faptică și juridică între ceea ce s-a consumat și ceea ce s-a produs ca rezultat al
activității persoanei impozabile.
După exercitarea dreptului de deducere prin decontul de taxă se determină TVA de
plată ori de rambursat, ca diferență între TVA în aval și TVA în amonte. În cazul sistemului
de TVA la încasare, în care se amână momentul deducerii TVA de la data faptului generator
la data încasării prețului de la beneficiar, dreptul de deducere a TVA este amânat până la
momentul la care taxa aferentă bunurilor și serviciilor care au fost livrate/prestate a fost
plătită furnizorului/prestatorului său.
Evidența TVA este supusă unor reguli contabile speciale, TVA deductibilă
stabilindu-se pe bază de document obligatoriu de individualizare a TVA care este factura.
Factura este document justificativ și trebuie să cuprindă o serie de elemente de identificare a
faptului generator al taxei, valoarea, persoanele. Semnarea și ștampilarea facturilor nu
constituie elemente obligatorii. Factura nu se emite în cazul în care se emite un alt document
justificativ, cum este bonul fiscal. În cazul în care TVA a fost facturată eronat, principiul
neutralității TVA impune ca taxa facturată să poată fi corectată.
În cazul întreprinderilor mici, a agențiilor de turism, a bunurilor second hand și a
aurului pentru investiții, legea stabilește regimuri speciale în materie de TVA.
În țara noastră, se practică 3 cote de TVA, respectiv o cotă standard de 19%
(începând cu 1 ianuarie 2017), o cotă redusă de 9% pentru proteze și produse ortopedice,
medicamente de uz uman și veterinar, servicii hoteliere, alimente, servicii de restaurant și
catering, etc. și o cotă redusă de 5% pentru livrări de bunuri și prestări de servicii de
manuale școlare, cărți, ziare, reviste, livrarea de locuințe (livrarea de locuinţe care au o
suprafaţă utilă de maximum 120 m2, exclusiv anexele gospodăreşti, a căror valoare, inclusiv a
terenului pe care sunt construite, nu depăşeşte suma de 140.000 de euro, al cărei echivalent în
lei se stabileşte la cursul de schimb comunicat de Banca Naţională a României, valabil la data
de 1 ianuarie a fiecărui an, exclusiv taxa pe valoarea adăugată, achiziţionate de persoane
fizice), ca parte a politicii sociale etc. (art. 291 din Codul fiscal).
Sunt scutite de taxă pe valoare adăugată, în acord cu Directiva C.E. 112/2006:
serviciile de spitalizare, îngrijirile medicale, prestările de servicii de stomatologie și tehnică
dentară, transportul persoanelor bolnave și accidentate, livrări de organe, sânge și lapte de
proveniență umană, meditațiile acordate de cadrele didactice în particular, activitățile de
învățământ, prestările de servicii și livrările de bunuri legate de protecția copiilor etc. (art.
292 din Codul fiscal), precum și unele operațiuni intracomunitare (art. 293 din Codul fiscal).
Produsele destinate exportului nu fac obiectul taxei pe valoarea adăugată (art. 146 din
Directivă și art. 294 din Codul fiscal).
Să ne reamintim…
Dreptul de deducere se exercită prin decontul de TVA și orice persoană impozabilă
cu TVA, înregistrată în scopuri de TVA, are dreptul să scadă din valoarea totală a taxei
colectate pentru o perioadă fiscală valoarea totală a taxei pentru care în aceeași perioadă a
138
luat naștere și poate fi exercitat dreptul de deducere. Principiul este că taxa aferentă
achizițiilor necesare pentru realizarea unui bun sau prestarea unui serviciu (TVA
deductibilă) se deduce din taxa aferentă operațiunilor impozabile (TVA colectată), cu
condiția să existe o legătură faptică și juridică între ceea ce s-a consumat și ceea ce s-a
produs ca rezultat al activității persoanei impozabile.
10.9.Accizele
Acciza este definită ca fiind taxă specială percepută direct sau indirect asupra
consumului unor categorii limitate de produse.
01:20 În țările membre ale Uniunii Europene, accizele au făcut obiect de armonizare, în
prezent fiind în vigoare Directiva (CE) nr. 118 din 16 decembrie 2008 privind regimul
general al accizelor și de abrogare a Directivei CE nr. 92/12/CEE. Codul fiscal în vigoare
reglementează, în acord cu dreptul comunitar, două categorii de accize în Titlul VIII (accize
și alte taxe speciale. Astfel, în Capitolul I, art. 335-438 sunt reglementate accizele
armonizate, iar în Capitolul II din același Titlu VII, în art. în art. 439-448 accizele
nearmonizate. Distinct, două capitole ale Titlului VIII, sunt dedicate contravențiilor la
regimul produselor accizabile și infracțiunilor.
Accizele armonizate
Accizele armonizate sunt percepute asupra consumului de produse de larg consum,
atât din producția internă, cât și asupra unor mărfuri din import. Fac parte din categoria
produselor accizate armonizat:
a) alcool și băuturi alcoolice (bere, vinuri, băuturi fermentate, altele decât bere și
vinuri, produse intermediare, alcool etilic);
b) tutun prelucrat (țigarete, țigări și țigări de foi, tutun de fumat și asimilate acestora,
cum sunt rulourile de tutun, tutunul tăiat sau fărâmițat, tutunul de fumat fin tăiat);
c) produse energetice și de energie electrică (cum sunt combustibilii pentru încălzit,
combustibilii pentru motor, benzina cu plumb, fără plumb, motorina, cherosenul, gazul
petrolier lichefiat, gaz natural, păcură, cărbune cocs, lignit, energie electrică).
Faptul generator al accizelor armonizate intervine la momentul:
a) producerii acestora sau, după caz, al extracției produselor accizate pe teritoriul
Uniunii Europene.
b) importului acestora pe teritoriul Uniunii Europene.
Ele devin exigibile în momentul eliberării pentru consum și în statul membru în care
se face eliberarea pentru consum.
Operațiunile cu produsele accizabile armonizat pot fi realizate exclusiv de către
antrepozitarii fiscali ori destinatarii autorizați. Antrepozitarul autorizat este persoana (fizică
sau juridică) autorizată să producă, să transforme, să dețină, să primească sau să expedieze
produse accizabile în regim suspensiv de accize într-un antrepozit fiscal. Antrepozitarul
autorizat nu poate valorifica produsele din antrepozit prin vânzare cu amănuntul.
Destinatarul înregistrat în scop de accize este persoana fizică sau juridică
autorizată de autoritatea competentă să primească, în cadrul activității sale, produse accizabile
care se deplasează în regim suspensiv de accize dintr-un alt stat membru. El poate să-și
desfășoare activitatea în această calitate pe baza autorizației emise de autoritatea competentă
în care se înscrie și codul de accize atribuit de autoritatea care l-a autorizat.
La nivel european, funcționează un registru special al operatorilor în domeniul
139
accizelor, conform Regulamentului (U.E.) nr. 612/2013 al Comisiei privind funcționarea
registrului operatorilor economici și al antrepozitelor fiscale.
Persoanele plătitoare de accize care au devenit exigibile sunt, în cazul ieșirii de
produse accizabile din regim suspensiv, antrepozitarul autorizat, destinatarul înregistrat sau
orice altă persoană care eliberează produsele accizabile din regimul suspensiv de accize ori
pe seama căreia se efectuează această eliberare, iar, în cazul ieșirii neregulamentare din
antrepozitul fiscal, orice altă persoană care a participat la această ieșire.
Nivelul accizelor este stabilit este stabilit pentru fiecare categorie de produse
accizabile și se actualizează anual cu creșterea prețurilor de consum pe ultimele 12 luni,
calculată în luna septembrie a anului anterior celui de aplicare, cu luarea în considerare a
prețurilor din cele 12 luni anterioare.
Accizele sunt stabilite în sumă fixă (pentru fiecare an), pe unitate de măsură care este
hectolitrul (în cazul băuturilor) numărul sau kilogramul, tona, mia de litri.
Să ne reamintim…
Accizele armonizate sunt percepute asupra consumului de produse de larg consum,
atât din producția internă, cât și asupra unor mărfuri din import. Fac parte din categoria
produselor accizate armonizat:
a) alcool și băuturi alcoolice (bere, vinuri, băuturi fermentate, altele decât bere și
vinuri, produse intermediare, alcool etilic);
b) tutun prelucrat (țigarete, țigări și țigări de foi, tutun de fumat și asimilate acestora,
cum sunt rulourile de tutun, tutunul tăiat sau fărâmițat, tutunul de fumat fin tăiat);
c) produse energetice și de energie electrică (cum sunt combustibilii pentru încălzit,
combustibilii pentru motor, benzina cu plumb, fără plumb, motorina, cherosenul, gazul
petrolier lichefiat, gaz natural, păcură, cărbune cocs, lignit, energie electrică).
Accizele nearmonizate sunt produsele din tutun încălzit care, prin încălzire emit un
aerosol ce poate fi inhalat fără a avea loc combustia amestecului de tutun; lichidele cu
conținut de nicotină destinate inhalării cu ajutorul unui dispozitiv electronic de tip țigaretă
electronică.
140
impozabil.
2. Enumerați categoriile de contribuabili plătitori de impozit pe venit și prezentați categoriile
de venituri impozabile.
3. Enumerați și definiți, pe scurt, impozitele și taxele locale.
4. Enumerați și prezentați pe scurt contribuțiile de asigurări sociale reglementate în dreptul
fiscal român.
5. Definiți taxa pe valoare adăugată, prezentați caracteristicile și avantajele pe care le
prezintă.
6. Arătați care sunt deosebirile dintre accizele armonizate și accizele nearmonizate.
5.Faptul generator:
a) este evenimentul, constând într-un fapt material sau act juridic care face să se nască datoria
fiscală;
b) este termenul de plată a datoriei fiscale;
c) în materie de impozit pe venit, este prestarea serviciului, livrarea mărfurilor sau încasarea
prețului.
Bibliografie
1.Radu Bufan, Tratat de drept fiscal. Volumul 1. Teoria generală a dreptului fiscal, București,
Editura Hamangiu, 2016.
2. Flavius Cosmin Costaș, Drept financiar (vol. I). Drept fiscal (vol. II), ed. a II-a, Universul
141
Juridic, București, 2019.
3. Daniel Dascălu, Tratat de contencios fiscal, Editura Hamangiu, București, 2014.
4. Viorel Roș, Drept financiar și fiscal, Editura Universul Juridic, București, 2016.
5.Mihaela Tofan, Drept fiscal, Editura CH Beck, București, 2016.
6.Jean Lamarque, Olivier Négrin, Ludovic Ayrault, Droit fiscal général, Editura Lexis Nexis,
Paris, 2011.
7.Michel Bouvier, Marie-Christine Esclassan, Jean-Pierre Lassale, Finances publiques,
Editura LGDJ, Paris, 2006.
8. Legile finanțelor publice și legile fiscale (Codul fiscal, Codul de procedură fiscală, Legea
nr. 500/2002 privind finanțele publice, OUG nr. 57/2019 privind Codul administrativ, Legea
nr. 241/2004 privind prevenirea și combaterea evaziunii fiscale).
142
Unitatea de învăţare 11. Administrarea impozitelor, taxelor și
contribuțiilor
Cuprins
11.1. Principiile administrării impozitelor, taxelor și contribuțiilor
11.2. Interpretarea și aplicarea prevederilor legislației fiscale
11.3. Consecințele eludării legii fiscale
Introducere
Această unitate este dedicată noțiunilor introductive privitoare la administrarea impozitelor,
taxelor și contribuțiilor, respectiv principiilor administrării impozitelor, taxelor și
contribuțiilor, interpretării și aplicării prevederilor legislației fiscale, principiului
prevalenței economicului asupra juridicului și prezentării, pe scurt, a consecințelor eludării
legii fiscale.
143
sens în care aceasta emite decizii cu valoare interpretativă.
144
11.1.4. Limba oficială în administrația fiscală (art. 8 Cod pr. fiscală)
Articolul 8 din Codul de procedură fiscală nu face decât să reafirme principiul înscris
în art. 13 din Constituție, potrivit căruia în România, limba oficială este limba română, pentru
ca apoi să îl detalieze.
Conform art. 8 din Codul de procedură fiscală, limba oficială în administrația fiscală
este limba română. Atunci când la organele fiscale se depun petiții, documente justificative,
certificate sau alte înscrisuri într-o limbă străină, organele fiscale vor solicita ca acestea să fie
însoțite de traduceri în limba română certificate de traducători autorizați.
145
inclusiv a persoanelor care nu mai dețin această calitate, obligația de păstrare a secretului
asupra informațiilor pe care le dețin ca urmare a exercitării atribuțiilor de serviciu.
Informațiile referitoare la impozite, taxe, contribuții și alte sume datorate bugetului
general consolidat pot fi transmise numai:
a) autorităților publice, în scopul îndeplinirii obligațiilor prevăzute de lege;
b) autorităților fiscale ale altor țări, în condiții de reciprocitate în baza unor convenții;
c) autorităților judiciare competente, potrivit legii;
d) oricărui solicitant cu acordul scris al contribuabilului;
e) în alte cazuri prevăzute de lege.
Este permisă transmiterea de informații cu caracter fiscal în alte situații decât cele
arătate mai înainte, în condițiile în care se asigură că din acestea nu reiese identitatea vreunei
persoane fizice sau juridice.
Autoritatea care primește informații fiscale este obligată să păstreze secretul asupra
informațiilor primite.
Nerespectarea obligației de păstrare a secretului fiscal atrage răspunderea potrivit
legii.
Să ne reamintim…
Principiului dreptului de apreciere i se opune principiul libertății de gestiune.
Conform acestui principiu, contribuabilii au dreptul de a refuza să realizeze materie
impozabilă prin inactivitate, prin refuzul muncii, prin refuzul de a obține venit sau profit
impozabil, prin refuzul de a-și investi economiile ori de a le depozita cu dobândă în bănci.
Același principiu dă dreptul contribuabililor de a alege calea care generează cea mai redusă
sarcină fiscală, precum și dreptul de a greși, de a face afaceri sau investiții porate, de a-și
risipi banii fără profit.
146
Textele stabilesc o regulă de interpretare a legilor fiscale, care trebuie să respecte
voința legiuitorului așa cum este ea exprimată în lege, consacră o regulă a prevalenței
economicului asupra juridicului, care constituie în fond o dispoziție relativă la interpretarea
actelor juridice ale contribuabililor și stabilește consecințele eludării legii fiscale, respectiv
stabilirea obligațiilor fiscale conform cu legea, astfel cum aceasta este interpretată de
autoritatea fiscală.
Aceste dispoziții le completează pe cele ale art. 3 din Codul fiscal (eficiența
impunerii, analizat anterior) și cele din art. 6 din Codul de procedură fiscală privitoare la
dreptul de apreciere al organului fiscal și dau organului fiscal o putere de interpretare și de
apreciere a legii și a stărilor de fapt atât de mare încât singurul remediu efectiv ne pare
cenzura din partea justiției, relevându-se însă aici și necesitatea unei justiții specializate în
contenciosul fiscal.
147
acesta trebuind să fie, după caz, restituit părții vătămate sau confiscat. Dar în cazul în care
activitatea ilicită nu constituie infracțiune, venitul obținut trebuie impozitat, aplicându-se și
regulile de deducere pentru categroia de venit realizat.
Să ne reamintim…
Atunci când legea nu este clară, nu este previzibilă și accesibilă, iar interpretarea,
epuizând toate metodele, constată că aceasta este susceptibilă de interpretări multiple sau
ambigui și nu poate identifica în mod clar voința legiuitorului ne aflăm în prezența unui
dubiu, iar acest dubiu nu poate profita decât contribuabilului. Excepții de la această regulă,
în materie fiscală, ca și în materie penală, nu există. Iar atunci când interpretarea este
necesară, interpretarea care se dă trebuind să fie favorabilă contribuabilului.
Să ne reamintim…
În acest caz, conform art. 21 din Codul de procedură fiscală, dreptul de creanță
fiscală și obligația fiscală corelativă se nasc în momentul în care, potrivit legii, se constituie
baza de impunere care le generează, ceea ce înseamnă că, în cazul în care dreptul de creanță
și obligația fiscală s-au născut anterior datei la care este identificată eludarea legii, odată cu
obligația fiscală vor fi stabilite și accesoriile.
148
c) ascultarea contribuabilului este obligatorie.
Bibliografie
1.Radu Bufan, Tratat de drept fiscal. Volumul 1. Teoria generală a dreptului fiscal, București,
Editura Hamangiu, 2016.
2. Flavius Cosmin Costaș, Drept financiar (vol. I). Drept fiscal (vol. II), ed. a II-a, Universul
Juridic, București, 2019.
3. Daniel Dascălu, Tratat de contencios fiscal, Editura Hamangiu, București, 2014.
4. Viorel Roș, Drept financiar și fiscal, Editura Universul Juridic, București, 2016.
5.Mihaela Tofan, Drept fiscal, Editura CH Beck, București, 2016.
6.Jean Lamarque, Olivier Négrin, Ludovic Ayrault, Droit fiscal général, Editura Lexis Nexis,
Paris, 2011.
7.Michel Bouvier, Marie-Christine Esclassan, Jean-Pierre Lassale, Finances publiques,
Editura LGDJ, Paris, 2006.
8. Legile finanțelor publice și legile fiscale (Codul fiscal, Codul de procedură fiscală, Legea
nr. 500/2002 privind finanțele publice, OUG nr. 57/2019 privind Codul administrativ, Legea
nr. 241/2004 privind prevenirea și combaterea evaziunii fiscale).
149
Unitatea de învăţare 12. Procedura fiscală
Cuprins
12.1. Raportul juridic de drept financiar și raportul juridic de drept fiscal
12.2. Creanțele și obligațiile fiscale
12.3. Reguli generale ale colectării creanțelor și competența organelor fiscale
12.4. Actul administrativ fiscal
12.5. Probele în procedura fiscal
12.6. Termenele în dreptul fiscal
12.7. Stabilirea creanțelor fiscal și principalele titluri de creanță
12.8. Controlul fiscal
Introducere
Raportul juridic de drept fiscal nu este unul și același lucru cu raportul juridic de drept
financiar, cel puțin în concepția Codului român de procedură fiscală. Există însă o reală
dificultate de diferențiere a celor două categorii de raporturi juridice, iar această unitate este
dedicată analizării elementelor raportului juridic de drept fiscal precum și regulilor
colectării creanțelor.
150
este, însă, evidentă pentru că stabilirea creanței fiscale ține atât de raportul de drept material,
cât și de cel de drept procedural fiscal.
Să ne reamintim…
Raporturile juridice de drept material fiscal sunt acelea care iau naștere în legătură cu
creanțele fiscale, iar cele de drept procedural fiscal în legătură cu administrarea creanțelor
fiscale (art. 16 alin. 2 și 3 Cod proc. fiscală).
151
că în momentul în care se constituie baza de impozitare a contribuabilului, se naște dreptul
organului fiscal de a stabili și a determina obligația fiscală datorată și apoi obligația de plată a
acesteia. Același este și momentul în care, după caz, se naște dreptul
contribuabilului/plătitorului de a solicita restituirea sumelor de bani ce au fost achitate cu titlu
de obligații fiscale fără să fie datorate. În acest caz, credem că subiectul pasiv al raportului
juridic fiscal este statul, prin autoritatea care îl reprezintă, ținut de obligația de a restitui ceea
ce i s-a plătit nedatorat.
Uneori, raportul juridic fiscal se poate naște anterior faptului generator, așa cum este
cazul, de exemplu, pentru soluția fiscală individuală anticipată și acordul de preț în avans,
când organul fiscal emite un act administrativ referitor la reglementarea unor situații fiscale
viitoare ori la determinarea rezultatului fiscal al unor operații viitoare.
Alteori, nașterea raportului juridic fiscal poate fi provocată de către părțile în acest
raport. De exemplu, restituirea unor sume se face la cererea contribuabilului care trebuie să se
adreseze în acest sens organului fiscal, la rândul său obligat să soluționeze cererea de
rambursare (art. 168 Cod procedură fiscală). Credem că în acest caz se nasc, de fapt, două
raporturi juridice distincte, unul de drept material care privește dreptul de restituire și care se
naște, conform legii, de la data la care suma trebuia restituită și un altul de drept procedural
fiscal care se naște la data cererii persoanei îndreptățite la restituire.
În cazul compensării (art. 167 Cod procedură fiscală), raportul juridic ia naștere la
momentul la care există creanțe reciproce care pot fi compensate și care aparțin creditorului
fiscal și, respectiv contribuabilului devenit, la rândul său, creditor al organului fiscal.
Stabilirea acestui moment este importantă sub mai multe aspecte: determinarea
scadenței, momentul de la care începe să curgă plata accesoriilor, momentul de la care începe
să curgă termenul de prescripție.
152
sumelor sustrase indisponibilizării;
-reprezentantul legal al contribuabilului care, cu rea credință, declară băncii că
nu deține alte disponibilități bănești.
În cazul debitorilor declarați insolvabili, răspund solidar cu debitorul următorii:
-persoanele fizice sau juridice care anterior datei declarării insolvabilității, cu
rea credință au dobândit active de la debitorii care și-au provocat insolvabilitatea;
-administratorii, asociații, acționarii și alte persoane care au provocat
insolvabilitatea persoanei juridice debitoare prin înstrăinarea sau ascunderea cu rea
credință a activelor debitorului;
-administratorii care, cu rea credință, nu și-au îndeplinit obligația de a cere
deschiderea procedurii insolvenței, răspunderea fiind limitată la obligațiile fiscale
aferente perioadei în care obligația nu a fost îndeplinită, și rămasă neachitată la data
declarării strii de insolvență;
-administratorii și alte persoane care cu rea credință au determinat nedeclarare
și neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale;
-administratorii care, cu rea credință au determinat restituirea sau rambursare
unor sume de bani de la buget fără ca ele să fi fost cuvenite debitorului.
De asemenea, persoana juridică răspunde solidar cu debitorul declarat insolvabil
sau declarat insolvent dacă, direct ori indirect, controlează, este controlată sau se află sub
control comun cu debitorul și dacă este îndeplinită cel puțin una dintre următoarele condiții:
-dobândește, cu orice titlu, dreptul de proprietate asupra unor active de la
debitor, iar valoarea contabilă a acestor active reprezintă cel puțin jumătate din
valoarea contabilă a tuturor activelor dobânditorului;
-are sau a avut raporturi contractuale cu clienții și/sau cu furnizorii, alții
decât cei de utilități, care au avut sau au raporturi contractuale cu debitorul în
proporție de cel puțin jumătate din totalul valoric al tranzacțiilor;
-are sau a avut raporturi de muncă sau civile de prestări de servicii cu cel
puțin jumătate dintre angajații sau prestatorii de servicii ai debitorului.
Să ne reamintim…
Dacă obligația fiscală nu a fost îndeplinită de către debitor, devin debitori pentru
acesta: moștenitorii acceptanți; persoana care preia în tot sau în parte obligațiile debitorului
supus divizării, fuziunii ori transformării; alte persoane, în condițiile legii, cum sunt:
fideiusorii, cesionarii de drepturi și obligații, etc.
153
proprii. Trebuie examinate mai întâi regulile generale ale procedurii fiscale (respectiv regulil
de competență, actul administrativ fiscal, probele și administrarea lor, termenele, înregistrarea
fiscală, stabilirea creanțelor fiscale, controlul fiscal și colectarea creanțelor fiscale), precum și
regulile speciale ale contenciosului administrativ fiscal.
154
Competența generală și teritorială a organului fiscal local
Organele fiscale locale au competență generală de administrare a creanțelor fiscale
datorate bugetelor locale, în aceste creanțe intrând și impozitul pe profit care se face venit la
bugetul local.
În ceea ce privește competența teritorială, aceasta aparține organului fiscal al unității
ori subdiviziunii administrativ teritoriale a acesteia (comună, oraș, municipiu, sector al
Municipiului București).
În cazul creanțelor fiscale administrate de organele fiscale locale, prin domiciliu
fiscal se înțelege domiciliul reglementat potrivit dreptului comun pentru persoanele fizice sau
sediul social înregistrat potrivit legii în cazul persoanelor juridice.
Conflictele de competență
Există conflict de competență când două sau mai multe organe fiscale se declară
deopotrivă competente sau necompetente. Conflictul de competență se soluționează astfel:
-în cazul în care apare între organe fiscale centrale, el se soluționează
de către organul ierarhic superior comun, iar atunci când în conflict este implicată
o structură de la nivelul central al ANAF, acest conflict se soluționează de către
Președintele ANAF;
-în cazul conflictului care apare între organe fiscale locale sau între
un organ fiscal central și un organ fiscal local, conflictul de competență se
poate soluționa amiabil, sub coordonarea reprezentanților desemnați de Ministerul
Finanțelor Publice și Ministerul Dezvoltării Regionale, iar în caz de eșec, de
către Comisia fiscală centrală. În acest din urmă caz, Comisia fiscală centrală
se completează cu 2 reprezentanți ai Ministerului Dezvoltării Regionale și
Administrației Publice și câte un reprezentant al administrației publice locale;
În cazul apariției unui conflict de competență, organul fiscal care s-a învestit primul
sau care s-a declarat ultimul necompetent trebuie să continue procedura de impunere în
derulare și să solicite organului competent să hotărască asupra conflictului.
155
ori poate suporta un dezavantaj;
-există un conflict de orice natură între el, soțul, soția, rudele sau afinii până la
gradul al III-lea inclusiv, pe de o parte și rudele părții sau afinii până la gradul al
III-lea inclusiv ale contribuabilului.
Conflictul de interese cunoscut trebuie adus la cunoștința conducătorului ierarhic și
trebuie urmat de abținerea de la efectuarea oricărui act privind procedura de administrare în
derulare. Conducătorul ierarhic este cel care decide asupra cererii de abținere.
Persoana din cadrul organului fiscal implicată într-o procedură de administrare fiscală,
aflată în conflict de interese care nu se abține poate fi recuzată de către contribuabil/plătitor.
Cererea de recuzare nu suspendă procedura de administrare în derulare.
Recuzarea persoanei împotriva căreia s-a formulat o astfel de cerere se decide de
către conducătorul organului fiscal din care face parte persoana recuzată sau de organul fiscal
ierarhic superior dacă persoana recuzată este conducătorul organului fiscal.
În cazul persoanelor din cadrul structurii centrale a ANAF, recuzarea se soluționează
de către Președintele ANAF. Decizia de respingere a cererii de recuzare poate fi atacată la
instanța de judecată competentă.
Să ne reamintim…
Competența de administrare a creanțelor fiscale și a celor asimilate creanțelor
fiscale aparține organului fiscal teritorial din cadrul ANAF în a cărui rază teritorială se află
domiciliul fiscal al contribuabilului. Pentru nerezidenții care desfășoară activități pe
teritoriul României prin unul sau mai multe sedii permanente, competența de administrare a
creanțelor fiscale și a celor asimilate datorate de astfel de contribuabili aparține organului
fiscal central pe a cărui rază teritorială se află situat sediul permanent al contribuabilului,
sediu care trebuie desemnat de către contribuabil.
156
însele și nu au caracter independent față de actul în vederea emiterii căruia sunt îndeplinite.
Actul administrativ fiscal , categorie căreia îi aparține și titlul de creanță fiscală, are
următoarele particularități:
a)este o manifestare expresă și unilaterală de voință în regim de putere publică,
emis în scopul producerii de efecte juridice sub controlul de legalitate al instanțelor
judecătorești;
b)este, în mod special în cazul titlurilor de creanță, izvor formal al raportului
juridic fiscal;
c)este declarativ de drepturi și obligații;
d)se bucură de prezumția de legalitate, prezumție care poate fi răsturnată, însă, în
cadrul controlului de legalitate căruia actul administrativ fiscal îi este supus;
e)are caracter executoriu;
f)este supus controlului de legalitate.
Actul administrativ fiscal se emite în scris, pe suport de hârtie sau în formă
electronică și trebuie să cuprindă:
-denumirea organului fiscal emitent;
-data la care a fost emis și data de la care își produce efectele;
-datele de identificare a contribuabilului/plătitorului și, dacă este cazul, datele de
identificare a persoanei împuternicite de contribuabil/plătitor;
-obiectul actului administrativ fiscal;
-motivele de fapt;
-temeiul de drept;
-numele și calitatea persoanelor împuternicite ale organului fiscal, potrivit legii;
-semnătura persoanelor împuternicite ale organului fiscal;
-posibilitatea de a fi contestat, termenul de depunere a contestației și organul fiscal
la care se depune contestația;
-mențiuni privind audierea contribuabilului/plătitorului.
Actul administrativ fiscal trebuie comunicat contribuabilului/plătitorului căruia îi
este destinat, ori împuternicitului sau curatorului acestuia, astfel:
-la domiciliul fiscal, direct, dacă se asigură primirea sub semnătură a acestuia sau
prin poștă cu scrisoare recomandată de primire, în cazul actului pe suport de hârtie;
-prin mijloace electronice, în cazul actului emis în formă electronică, atunci când
contribuabilul/plătitorul a optat pentru acest mijloc de comunicare;
-prin publicitate, când nu a fost posibilă comunicarea în modalitățile înainte arătate.
Actul administrativ fiscal produce efecte față de contribuabil/plătitor din momentul
comunicării sau la data prevăzută în actul comunicat.
157
împrejurări în care, dacă ar fi fost înlăturate anterior sau concomitent cu emiterea
actului, aceasta ar fi determinat neemiterea.
Nulitatea actului administrativ fiscal se constată de către organul fiscal competent,
caz în care acesta emite o decizie care se comunică contribuabilului/plătitorului sau de către
organul competent de soluționare a contestației, respectiv instanța de judecată la cerere sau
din oficiu.
Actul administrativ fiscal poate fi anulat, desființat sau modificat în cazul
încălcării altor dispoziții legale, respectiv în alte împrejurări în care s-au produs încălcări ale
legii, dar care nu sunt socotite esențiale, conform art. 49 Cod procedură fiscală.
Anularea, desființarea sau modificarea unui act prin care s-au stabilit creanțe
fiscale principale atrage anularea, desființarea sau modificarea și a actelor prin care s-
au stabilit creanțe fiscale accesorii creanțelor fiscale.
Să ne reamintim…
Spre deosebire de actele administrative, operațiunile administrative sunt acte
premergătoare, din această categorie făcând parte raportul de inspecție fiscală, avizul de
inspecție, nota de constatare, procesul verbal de aducere la îndeplinire a măsurilor
asigurători, somația de plată, etc. Aceste operațiuni administrative nu produc efecte juridice
prin ele însele și nu au caracter independent față de actul în vederea emiterii căruia sunt
îndeplinite.
Să ne reamintim…
Probele și mijloacele care pot fi administrate:
a)solicitarea de informații de orice fel din partea contribuabilului și a altor
persoane;
158
b)efectuarea de expertize;
c)administrarea probei cu înscrisuri;
d)constatarea la fața locului.
Să ne reamintim…
Termenul de soluționare a cererilor depuse de contribuabili plătitori este de 45 de
zile de la data depunerii cererii, prelungibil cu 2-6 luni atunci când este necesară
administrarea de probe.
Să ne reamintim…
Sunt titluri de creanță fiscală: declarațiile de impunere, deciziile de impunere,
ordonanțele procurorului și hotărârile judecătorești, procesele verbale de constatare a
contravențiilor și de aplicare de sancțiuni, declarațiile vamale, angajamentele de plată.
159
către organele de inspecție fiscală competente, respectiv de către organul fiscal central sau
organele teritoriale.
Inspecția fiscală se exercită asupra oricăror persoane și entități, indiferent de
forma lor de organizare, care au obligații de stabilire, reținere sau plată a obligațiilor fiscale
prevăzute de lege. Aceasta înseamnă că pot constitui subiecți ai inspecției fiscale și instituții
publice în privința obligațiilor de stabilire, reținere sau plată a obligațiilor prevăzute de lege.
Formele de inspecție fiscală sunt:
a)inspecție fiscală generală în care se verifică modul de îndeplinire a tuturor
obligațiilor fiscale ale contribuabililor pe o perioadă de timp limitată;
b)inspecție fiscală parțială în care se verifică modul de îndeplinire a uneia sau mai
multor obligații fiscale și/sau contabile ce revin unui contribuabil plătitor într-o
perioadă de timp determinată.
Controlul inopinat
Organul fiscal poate efectua control fără înștiințarea prealabilă a
contribuabilului/plătitorului, acesta fiind control inopinat. Controlul inopinat constă în:
-verificarea faptică și documentară ca urmare a unor informații cu privire la
încălcarea de către contribuabil a legislației fiscale;
-verificarea documentelor și operațiunilor impozabile ale unui contribuabil/plătitor în
corelație cu ale altei persoane supusă unui control fiscal (control încrucișat);
-verificarea unor elemente ale bazei de impozitare sau cu privire la situația fiscală
faptică, precum și constatarea, analizarea și evaluare unui risc fiscal specific.
Durata unui control inopinat se stabilește în funcție de obiectivele controlului și nu
poate fi mai mare de 30 de zile. Pentru aceleași operațiuni și obligații fiscale nu se poate
desfășura concomitent un control inopinat și o inspecție fiscală la același contribuabil.
La sfârșitul controlului inopinat, se încheie un proces verbal care se comunică și
contribuabilului/plătitorului, proces verbal în care trebuie să se regăsească și punctul de
vedere al contribuabilului față de constatările făcute.
160
Dacă se constată o diferență semnificativă între veniturile declarate și veniturile
estimate, aceasta reprezentând o verificare prealabilă documentară, se continuă verificarea
prin comunicarea unui aviz de verificare. Diferența între veniturile declarate și veniturile
estimate este considerată semnificativă dacă între acestea este o diferență mai mare de 50%,
dar nu mai puțin de 50.000 lei. În cazul în care se constată diferența semnificativă, se solicită
persoanei verificate prezentarea de documente justificative sau alte clarificări, termenul de
depunere fiind de 60 de zile de la comunicarea avizului, prelungibil cu acordul organului
fiscal central cu încă 30 de zile. Organul fiscal poate solicita completarea informațiilor, poate
solicita informații de la autorități și instituții publice, poate confrunta informațiile obținute în
procedura de verificare cu cele din declarațiile fiscale, poate solicita clarificări și explicații de
la persoana verificată, poate stabili baza de impozitare ajustată pe fiecare categorie de venit și
poate stabili obligații fiscale corespunzătoare.
Verificarea documentară
Această verificare constă în efectuarea unei analize a situației fiscale a
contribuabilului/plătitorului pe baza documentelor existente la dosarul fiscal al acestuia,
precum și pe baza oricăror informații și documente transmise de terți ori deținute de organul
fiscal care au relevanță pentru determinarea situației fiscale.
În cazul în care în urma verificării documentare se constată diferențe față de creanțele
fiscale, veniturile sau bunurile impozabile și/sau informațiile în legătură cu acestea declarate
de contribuabil, organul fiscal înștiințează pe contribuabil și îi solicită documentele necesare
în vedere clarificării situației fiscale.
Dacă documentele solicitate nu au fost prezentate în termen de 30 de zile de la
comunicare înștiințării ori documentele prezentate sunt insuficiente pentru clarificarea
situației fiscale, organul fiscal stabilește diferențele de creanțe fiscale datorate printr-o decizie
de impunere. Aceasta este o decizie sub rezerva verificării ulterioare.
Să ne reamintim…
Organul fiscal poate efectua control fără înștiințarea prealabilă a
contribuabilului/plătitorului, acesta fiind control inopinat. Controlul inopinat constă în:
-verificarea faptică și documentară ca urmare a unor informații cu privire la
încălcarea de către contribuabil a legislației fiscale;
-verificarea documentelor și operațiunilor impozabile ale unui contribuabil/plătitor
în corelație cu ale altei persoane supusă unui control fiscal (control încrucișat);
-verificarea unor elemente ale bazei de impozitare sau cu privire la situația fiscală
faptică, precum și constatarea, analizarea și evaluare unui risc fiscal specific.
161
Test de autoevaluare a cunoştinţelor
Timp necesar: 10 de minute
1.Sunt subiecți ai raportului juridic de drept fiscal:
a) curatorul fiscal;
b) împuternicitul;
c) contribuabilul.
Bibliografie
1.Radu Bufan, Tratat de drept fiscal. Volumul 1. Teoria generală a dreptului fiscal, București,
Editura Hamangiu, 2016.
2. Flavius Cosmin Costaș, Drept financiar (vol. I). Drept fiscal (vol. II), ed. a II-a, Universul
Juridic, București, 2019.
3. Daniel Dascălu, Tratat de contencios fiscal, Editura Hamangiu, București, 2014.
4. Viorel Roș, Drept financiar și fiscal, Editura Universul Juridic, București, 2016.
5.Mihaela Tofan, Drept fiscal, Editura CH Beck, București, 2016.
6.Jean Lamarque, Olivier Négrin, Ludovic Ayrault, Droit fiscal général, Editura Lexis Nexis,
Paris, 2011.
7.Michel Bouvier, Marie-Christine Esclassan, Jean-Pierre Lassale, Finances publiques,
Editura LGDJ, Paris, 2006.
8. Legile finanțelor publice și legile fiscale (Codul fiscal, Codul de procedură fiscală, Legea
nr. 500/2002 privind finanțele publice, OUG nr. 57/2019 privind Codul administrativ, Legea
nr. 241/2004 privind prevenirea și combaterea evaziunii fiscale).
162
Unitatea de învăţare 13. Colectarea, realizarea și stingerea creanțelor
fiscale
Cuprins
Introducere
Creanța fiscală, odată ce a fost individualizată în modalitățile prevăzute de lege față de un
contribuabil, printr-un titlu, ea trebuie să fie colectată ca venit la bugetul statului ori la
bugetele unităților administrativ-teritoriale. Această unitate este dedicată colectării, realizării
și stingerii creanțelor fiscale.
163
cazul înstrăinării clădirilor, terenurilor sau a mijloacelor de transport).
Organele fiscale (centrale și locale) au obligația de a publica pe pagina lor de internet
lista persoanelor fizice și juridice debitoare care înregistrează obligații fiscale restante și
cuantumul obligațiilor restante (art. 162 CPF).
Certificatul de atestare fiscală se eliberează pe baza datelor existente în evidența
creanțelor fiscale ale organului fiscal (central sau, după caz, local) și cuprinde obligațiile
fiscale restante existente în sold în ultima zi a lunii anterioare depunerii cererii și nestinse
până la data eliberării certificatului, precum și alte creanțe bugetare individualizate în titluri
executorii emise potrivit legii și existente în evidență pentru recuperare.
Datoria fiscală este scadentă la termenul prevăzut de Codul fiscal pentru fiecare
categorie de impozit, taxă, contribuție ori de alte legi care le reglementează. Codul (de
procedură fiscală) stabilește pentru unele obligații de natură fiscală, termene de îndeplinire și
de plată, acestea din urmă putând fi eșalonate.
Neplata la termen face ca obligația fiscală să devină restantă. Nu sunt considerate
obligații fiscale restante:
-obligațiile pentru care s-au acordat înlesniri de plată și sunt în derulare înlesnirile;
-obligațiile fiscale a căror executare este suspendată în condițiile legii contenciosului
administrativ;
-obligațiile fiscale cu termene de plată stabilite în planurile de reorganizare judiciară,
pentru persoanele aflate în procedura insolvenței.
Nu se consideră obligație fiscală restantă obligația contribuabilului care are de
recuperat de la organul fiscal (rambursat, restituit) o sumă egală sau mai mare decât suma
obligațiilor fiscale restante.
Să ne reamintim…
Certificatul de atestare fiscală se eliberează pe baza datelor existente în
evidența creanțelor fiscale ale organului fiscal (central sau, după caz, local) și
cuprinde obligațiile fiscale restante existente în sold în ultima zi a lunii anterioare
depunerii cererii și nestinse până la data eliberării certificatului, precum și alte
creanțe bugetare individualizate în titluri executorii emise potrivit legii și existente în
evidență pentru recuperare.
164
13.2.1.Plata
Este modul natural de realizare a creanțelor. Plata se poate face în numerar și prin
decontare bancară de către contribuabil, de împuternicitul său ori, în cazul creanțelor
prescrise, de orice altă persoană interesată și care își manifestă în scris o atare opțiune.
În cazul creanțelor fiscale administrate de organul fiscal central, plățile se
efectuează într-un cont unic la trezorerie, din care sumele se repartizează pe bugete sau
fonduri (de contribuții), proporțional cu obligațiile datorate și în ordinea stabilită de lege
(pentru impozitele reținute la sursă, pentru toate obligațiile fiscale principale, pentru
obligațiile fiscale accesorii).
În cazul obligațiilor fiscale administrate de către organele fiscale locale, plățile se
efectuează de către debitori, distinct pe fiecare tip de creanță fiscală, se sting în ordinea
indicată de debitor sau în lipsă de indicație, sumele se distribuie potrivit legii (163 și 165
CPF).
Plata este considerată făcută și datoria fiscală se stinge la data plății, care:
-în cazul plăților în numerar este data înscrisă în documentul de plată eliberat de
organul fiscal, unitățile Trezoreriei Statului sau organele ori persoanele abilitate de acestea;
-în cazul plăților efectuate prin mandat poștal, este data poștei, înscrisă pe mandatul;
-în cazul plăților efectuate prin decontare bancară, este data la care băncile debitează
contul persoanei care efectuează plata pe baza instrumentelor de decontare specifice, astfel
cum această informație este transmisă prin mesajul electronic de plată de către instituția
bancară inițiatoare, data putând fi dovedită prin extrasul de cont.
Dacă datoria se plătește prin valorificarea garanției constituite, data stingerii datoriei
este data la care s-a constituit garanția, iar nu data executării acesteia.
În cazul plăților efectuate într-un cont bugetar eronat, plata este valabilă la momentul
efectuării acesteia. Plata este valabil făcută și în ipoteza în care ea a fost efectuată în alt buget
decât cel al cărui venit este creanța fiscală plătită, cu condiția ca acestea să fie administrate de
același organ fiscal.
La cerere se pot acorda eșalonări la plată (organele fiscale centrale), eșalonări, amânări,
scutiri sau reduceri de majorări (organele fiscale locale). Eșalonările se pot acorda pe termene
de până la 5 ani, iar amânările pe termene de până la 6 luni. Debitorilor aflați în dificultate
generată de lipsa temporară de disponibilități li se pot acorda înlesniri pe perioada de eșalonare,
cu plata unor dobânzi de 0,02% pentru fiecare zi de întârziere și o penalitate de 5% din suma
rămasă nestinsă din rata de eșalonare.
Eşalonarea la plată nu se acordă nici pentru obligaţiile fiscale în sumă totală mai
mică de 500 lei în cazul persoanelor fizice, 2.000 lei în cazul asocierilor fără
personalitate juridică şi 5.000 lei în cazul persoanelor juridice.
165
de organul fiscal competent, la cerere sau din oficiu. Decizia cu privire la efectuarea
compensării se comunică debitorului în termen de 7 zile de la efectuarea operațiunii.
166
fiscal la creanța fiscală, la care se adaugă perioada cuprinsă până la data de 1 iulie a anului
următor celui pentru care se datorează obligația fiscală.
Dreptul de a stabili creanțe fiscale se prescrie în termen de 10 ani în cazul în care
acestea rezultă din săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, termen care curge de la
data săvârșirii faptei faptei ce constituie infracțiune.
Remarcăm faptul că termenul de prescripție a răspunderii penale și termenul de
prescripție a răspunderii fiscale sunt diferite.
Termenele de prescripție (de 5, respectiv 10 ani) se întrerup:
a) în cazurile și în condițiile stabilite de lege pentru întreruperea termenului de
prescripție a dreptului la acțiune (art. 2537 - art. 2544 Cod civil);
b) la data depunerii de către contribuabil/plătitor a declarației de impunere după
expirarea termenului legal de depunere a acesteia;
c) la data la care contribuabilul/plătitorul corectează declarația de impunere sau
efectuează un alt act voluntar de recunoaștere a creanței fiscale datorate.
Termenele de prescripție se suspendă:
a) în cazurile și în condițiile stabilite de lege pentru suspendarea termenului de
prescripție a dreptului la acțiune (art. 2532 - art. 2536 Cod civil);
b) pe perioada cuprinsă între data începerii inspecției fiscale/verificării situației fiscale
personale și data emiterii deciziei de impunere ca urmare a efectuării inspecției
fiscale/verificării situației fiscale personale, în condițiile respectării duratei legale de efectuare
a acestora;
c) pe timpul cât contribuabilul/plătitorul se sustrage de la efectuarea inspecției
fiscale/verificării situației fiscale personale;
d) pe perioada cuprinsă între data declarării unui contribuabil/plătitor inactiv și data
reactivării acestuia.
Dacă termenul dreptului de a stabili creanțe fiscale s-a împlinit, organul fiscal nu mai poate
emite titlu de creanță fiscală.
167
prescripție a dreptului la acțiune (art. 2537 și urm. Cod civil);
b) pe data îndeplinirii de către debitor, înainte de începerea executării silite sau în
cursul acesteia, a unui act voluntar de plată a obligației prevăzute în titlul executoriu ori a
recunoașterii în orice alt mod a datoriei;
c) pe data îndeplinirii, în cursul executării silite, a unui act de executare silită;
d) la data comunicării procesului-verbal de insolvabilitate fără bunuri și venituri
urmăribile;
e) în alte cazuri prevăzute de lege.
Împlinirea termenului este urmat de încetarea măsurilor de realizare a creanțelor
fiscale și scăderea acestora din evidența creanțelor fiscale.
Conform art. 161 din Codul de procedură fiscală, orice persoană poate face plata
pentru creanța pentru care s-a împlinit termenul de stabilire ori de executare a acesteia.
168
-creanțele bugetare care, potrivit legii, se administrează de autoritățile sau instituțiile
publice, inclusiv cele care reprezintă venituri proprii (drepturile vamale, redevențele
miniere, redevențele petroliere, redevențele din contractele de concesiune și arenda
terenurilor cu destinație agricolă încheiate de Agenția Domeniilor Statului, și
hotărârile judecătorești și ordonanțele procurorului prin care se stabilesc obligații de
plată a unor cheltuieli judiciare, obligații de plată a impozitelor și veniturilor de la
care persoana cercetată sau judecată s-a sustras, precum și cele prin care s-a dispus
măsura confiscării, obligații de plată stabilite prin procesele verbale de constatare și
sancționare a contravențiilor, toate acestea fiind venituri ale bugetului de stat).
169
respectiv:
a) bunurile mobile și imobile care nu sunt direct folosite în activitatea ce constituie
principala sursă de venit;
b) bunuri care nu sunt nemijlocit predestinate pentru desfășurarea activității care
constituie principala sursă de venit;
c) bunurile mobile și imobile ce se află temporar în deținerea altor persoane în baza
contractelor de arendă, de împrumut, de închiriere, de concesiune, de leasing și altele;
d) ansamblu de bunuri;
e) mașini-unelte, utilaje, materii prime și materiale și alte bunuri mobile, precum și
bunuri imobile ce servesc activității care constituie principala sursă de venit;
f) produse finite.
-bunurile supuse unui regim special de circulație pot fi urmărite numai cu
respectarea condițiilor prevăzute de lege (exemplu: creațiile intelectuale). Sunt
exceptate de la urmărire bunurile mobile prevăzute de art. 238 Cod procedură
fiscală (cele care servesc la continuarea studiilor și formarea profesională, cele
necesare exercitării profesiei, a unei ocupații cu caracter permanent, cele necesare
desfășurării activității agricole), bunurile strict necesare uzului personal sau casnic și
obiectele de cult religios, alimentele necesare debitorului și familiei pe timp de două
luni, iar în cazul agricultorilor, alimentele necesare până la noua recoltă, combustibilul
necesar pentru debitori si familie, socotit pentru 3 luni de iarnă, obiectele necesare
persoanelor cu handicap sau destinate îngrijirii bolnavilor, alte bunuri declarate
neurmăribile de lege.
-în cadrul procedurii de executare se pot folosi succesiv sau concomitent
modalitățile de executare silită prevăzute de Codul de procedură fiscală (poprirea,
executarea silită imobiliară și executarea silită mobiliară);
-executarea silită a creanțelor fiscale nu se perimă;
-executarea silită se desfășoară până la stingerea creanțelor fiscale înscrise în titlul
executoriu, a creanțelor accesorii, precum și a cheltuielilor de executare;
-dacă titlul executoriu prevede că se datorează accesorii, fără ca acestea să fi fost
stabilite, cuantumul lor se stabilește de organul de executare silită prin proces verbal
care se comunică debitorului;
-garanțiile reale și celelalte sarcini reale asupra bunurilor urmăribile au un grad de
prioritate față de stat și terți care se stabilește de la momentul în care aceste au fost
făcute publice (înscrierea în cartea funciară, registrul garanțiilor);
v)Informarea debitorului
Pentru începerea executării silite, organul fiscal trebuie să informeze pe debitorul
urmărit. La rândul său, debitorul este obligat să furnizeze organului fiscal informațiile
solicitate, în vederea determinării averii și a veniturilor sale.
Orice executare silită începe prin comunicarea somației, debitorul având
posibilitatea de plată a datoriei în termen de 15 zile de la comunicarea somației. Dacă plata nu
este făcută, se continuă măsurile de executare silită.
170
drept de gaj, drept de ipotecă sau un privilegiu și trebuie să evalueze bunurile supuse
executării silite, evaluarea făcându-se prin evaluatori proprii sau evaluatori independenți.
171
Executarea silită prin poprire
Sunt supuse executării silite prin poprire sumele reprezentând venituri și
disponibilități bănești în lei și în valută, titluri de valoare sau alte bunuri mobile necorporale,
deținute și/sau datorate cu price titlu, debitorului de către terțe persoane sau pe care aceștia le
vor datora și/sau deține în viitor în temeiul unor raporturi juridice existente.
Nu pot fi executate silit prin poprire sumele reprezentând credite nerambursabile
ori finanțări primite de la instituții sau organizații internaționale pentru derularea de către
debitor a unor programe ori proiecte.
Veniturile bănești realizate de debitor ca angajat, pensiile de orice fel, ajutoarele sau
indemnizațiile cu destinație specială sunt urmăribile în limitele a 1/3 din acest venit.
Poprirea se înființează de către organul de executare silită printr-o adresă comunicată
terțului poprit și cu înștiințarea debitorului. Poprirea nu este supusă validării. Dacă terțul
poprit nu datorează vreo sumă de bani debitorului urmărit și nici nu va datora în viitor, el
trebuie să înștiințeze organul de executare silită în termen de 5 zile de la primirea adresei de
înființare a popririi.
Dacă terțul poprit nu se conformează, iar din informațiile organului fiscal rezultă că
acesta datorează sume de bani debitorului, ori dacă terțul poprit invocă neregularități privind
înființarea popririi, instanța judecătorească, la cererea organului de executare silită,
administrând probe va dispune menținerea sau desființarea popririi. Dacă instanța menține
poprirea, împotriva terțului poprit recalcitranst hotărârea instanței reprezintă titlu executoriu
pe baza căreia terțul poprit poate fi executat în mod direct.
Poprirea asigurătorie, dacă a fost înființată, devine executorie prin comunicarea titlului
exeutoriu către terțul poprit și debitor.
În cazul popririi înființate, executarea presupune ca terțul poprit să plătească
organului fiscal suma reținută, în contul indicat de organul de executare silită, să
indisponibilizeze bunurile mobile necorporale poprite, înștiințând despre aceasta organul de
executare silită, în cazul înființării popririi asigurătorii, să vireze, de îndată sau după data la
care creanța devine exigibilă, organului fiscal suma indicată, în contul de garanții menționat
de organul de executare silită.
172
altei persoane desemnate de organul de executare ori vor putea fi ridicate și depozitate,
putându-se dispune, la nevoie, sigiliu asupra bunurilor. La solicitarea debitorului, organul
fiscal poate înlocui, însă, sechestrul asupra unui bun cu sechestrul asupra altui bun, dar numai
dacă bunul oferit este liber de orice sarcini. Dacă bunurile sechestrate constau în sume de
bani, titluri de valoare, obiecte din metale prețioase, pietre prețioase, obiecte de artă, colecții
de valoare, acestea se ridică și se depun la unitățile specializate. Sumele de bani, titlurile de
valoare, obiectele de metale prețioase și pietrele prețioase pot fi depozitate și de organul fiscal
sau la unitățile trezoreriei statului.
173
sechestrate, afară de cazul în care s-a dispus desființarea sechestrului, suspendarea sau
amânarea executării silite.
Organul de executare competent va proceda la valorificarea bunurilor sechestrate
prin:
a)înțelegerea părților (art. 248 Cod proc. fiscală);
b)vânzare în regim de consignație a bunurilor mobile;
c)vânzare directă (art. 249 Cod proc. fiscală);
d)vânzare la licitație (art. 250-254 Cod proc. fiscală);
e)alte modalități admise de lege, inclusiv valorificarea bunurilor prin case de
licitații, agenții imobiliare sau societăți de brokeraj, după caz.
i)Darea în plată
Creanțele fiscale pot fi stinse, la cererea debitorului, cu acordul creditorului fiscal,
prin trecerea în proprietatea publică a statului sau, după caz, a unității administrativ-teritoriale
a bunurilor imobile supuse executării silite.
ii) Măsura poate fi decisă numai în condițiile existenței unor solicitări de preluare în
administrare a acestor bunuri. Stingerea creanțelor fiscale prin trecerea în proprietatea publică
a unor bunuri imobile supuse executării silite poate fi decisă numai în condițiile existenței
unor solicitări de preluare în administrare a acestor bunuri. Operațiunea de transfer al
dreptului de proprietate, ca efect al dării în plată, este scutită de taxa pe valoarea adăugată.
174
În cazul în care există mai mulți creditori fiscali, organele de executare vor proceda la
distribuirea sumei în ordinea de preferință stabilită de lege, respectiv:
1) creanțele reprezentând cheltuieli făcute cu urmărirea și conservarea bunurilor al
căror preț se distribuie;
2) creanțele reprezentând salarii și alte datorii asimilate acestora, pensiile, sumele
cuvenite șomerilor, ajutoarele pentru întreținerea și îngrijirea copiilor, pentru
maternitate, pentru incapacitate temporară de muncă, pentru prevenirea
îmbolnăvirilor, refacerea sau întărirea sănătății, ajutoarele de deces, acordate în cadrul
asigurărilor sociale de stat, precum și creanțele reprezentând obligația de reparare a
pagubelor cauzate prin moarte, vătămarea integrității corporale sau a sănătății;
3) creanțele rezultând din obligații de întreținere, alocații pentru copii sau de plată
a altor sume periodice destinate asigurării mijloacelor de existență;
4) creanțele fiscale provenite din impozite, taxe, contribuții și din alte sume stabilite
potrivit legii, datorate bugetului de stat, bugetului trezoreriei statului, bugetului asigurărilor
sociale de stat, bugetelor locale și bugetelor fondurilor speciale;
5) creanțele rezultând din împrumuturi acordate de stat;
6) creanțele reprezentând despăgubiri pentru repararea pagubelor pricinuite
proprietății publice prin fapte ilicite;
7) creanțele rezultând din împrumuturi bancare, din livrări de produse, prestări de
servicii sau executări de lucrări, precum și din chirii sau arenzi;
8) creanțele reprezentând amenzi cuvenite bugetului de stat sau bugetelor locale;
9) alte creanțe.
Pentru plata creanțelor care au aceeași ordine de preferință, dacă legea nu prevede
altfel, suma realizată din executare se repartizează între creditori proporțional cu creanța
fiecăruia.
Eliberarea și distribuirea sumelor obținute din executare. Creditorii fiscali care au
un privilegiu prin efectul legii și care îndeplinesc condiția de publicitate sau posesie a bunului
mobil au prioritate la distribuirea sumei rezultate din vânzarea față de alți creditori care au
garanții reale asupra bunului respectiv. Accesoriile creanței principale prevăzute în titlul
executoriu vor urma ordinea de preferință a creanței principale.
Cel nemulțumit de modul în care se face eliberarea sau distribuirea sumei rezultate
din executarea silită poate cere executorului fiscal să consemneze în procesul-verbal obiecțiile
sale. După întocmirea procesului-verbal de distribuire nici un creditor nu mai este în drept să
ceară să participe la distribuirea sumelor rezultate din executarea silită.
Să ne reamintim…
Titlul trebuie să cuprindă creanțele fiscale principale și accesorii, neachitate la
scadență, stabilite și individualizate în titluri de creanță fiscală, întocmite și comunicate
contribuabilului/plătitorului, precum și creanțe bugetare individualizate în alte înscrisuri
care, potrivit legii, constituie titluri executorii. Așadar pentru a se emite un titlu executoriu,
trebuie să preexiste un titlu de creanță fiscală comunicat contribuabilului, dar că se emite
titlu executoriu chiar și în cazul în care există un alt titlu executoriu, respectiv proces verbal
de constatare și sancționare a contravenției, ordonanța procurorului și hotărâri
judecătorești.
Titlul executoriu reprezintă manifestarea de voință a organului fiscal de a iniția și
derula executarea silită a debitorului care nu și-a îndeplinit de bună-voie obligația. Lipsa
175
unor elemente precum numele și prenumele sau denumirea debitorului, codul numeric
personal, codul unic de înregistrare, domiciliul sau sediul, cuantumul sumei datorate, temeiul
legal, semnătura organului emitent și dovada comunicării constituie nereguli care obligă
organul de executare silită să restituie titlurile executorii organelor emitente.
176
persoane.
În cazul admiterii contestației, instanța poate dispune: anularea actului de
executare, îndreptarea actului, anularea ori încetarea executării, anularea sau lămurirea titlului,
împărțirea bunurilor urmărite, dacă ele aparțin în coproprietate debitorului și altor persoane,
efectuarea actului de executare a cărui îndeplinire a fost refuzată.
În cazul respingerii contestației, contestatorul poate fi obligat, la cererea organului
de executare silită, la despăgubiri pentru pagubele cauzate prin întârziere și la plata unei
amenzi pentru exercitarea cu rea credință a contestației.
Să ne reamintim…
Contestația la executarea silită este o plângere specifică acestei proceduri, prin care
se obține anularea sau îndepărtarea unor acte de executare silită sau, uneori, chiar
anihilarea efectului executoriu al unui titlu de creanță fiscală. Contestația poate fi formulată
și în cazul în care un organ de executare refuză să îndeplinească un act de executare, precum
și împotriva modului în care se aduc la îndeplinire măsurile asigurătorii.
Contestația poate fi făcută și împotriva titlului executoriu în temeiul căruia a fost
pornită executarea, dar numai în cazul în care acest titlu nu este o hotărâre dată de o
instanță judecătorească sau de alt organ jurisdicțional și dacă pentru contestarea lui, nu
există o altă procedură prevăzută de lege.
177
13.4.2. Subiecții și obiectul contestației administrative de atac
Orice contribuabil/plătitor poate formula contestație atunci când prin acte
administrativ fiscale a fost vătămat în drepturile sale, dar legea conferă legitimare procesuală
în temeiul unui criteriu subiectiv, respectiv oricărei persoane care se consideră lezată. În
consecință, contestația formulată de către o persoană străină de raportul juridic pe care îl pune
în discuție nu va putea fi respinsă pentru lipsa calității procesuale active, contestația urmând a
fi respinsă ca nefondată.
În cazul deciziilor referitoare la baza de impozitare pentru ipoteza în care venitul
impozabil este realizat de mai multe persoane (art. 99 Cod procedură fiscală), contestația se
poate depune de orice persoană care participă la realizarea venitului.
Baza de impozitare și creanța fiscală stabilite prin decizii de impunere se pot contesta
numai împreună. Pot fi contestate și deciziile prin care nu sunt stabilite impozite, taxe,
contribuții așa cum sunt, de exemplu, cele prin care se dispune ori se refuză restituire sau
rambursarea de taxe și impozite către contribuabil.
Poate fi contestat și refuzul de emitere a unui act administrativ-fiscal, precum și
deciziile de nemodificare a bazei de impozitare prin care nu sunt stabilite creanțe fiscale.
Organul de soluționare a contestației, cu ocazia soluționării acesteia, poate introduce
în procedură, din oficiu sau la cerere, alte persoane ale căror interese juridice de natură fiscală
sunt afectate prin decizia de soluționare a contestației. În cazul în care la realizarea venitului
cu privire la care s-a formulat contestație au participat mai multe persoane, acestea vor fi
introduse în procedură din oficiu.
179
administrativ fiscale emise de organele fiscale locale și de alte autorități publice care
administrează creanțe fiscale.
Începând cu data de 22.06.2021, intră în vigoare Legea nr. 295/2020 pentru
modificarea şi completarea Legii nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală,
precum şi aprobarea unor măsuri fiscal-bugetare, care se aplică în termen de 6 luni de
la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I (21 decembrie 2020).
Prin acest act normativ s-a modificat art. 272 din Codul de procedură fiscală, potrivit
căruia contestaţiile formulate împotriva titlurilor de creanţă, precum şi împotriva altor acte
administrativ-fiscale emise de organul fiscal central se soluţionează de către structura
specializată de soluţionare a contestaţiilor din cadrul Ministerului Finanţelor Publice.
Activitatea de soluţionare a contestaţiilor se realizează de către structura specializată
din cadrul aparatului propriu al Ministerului Finanţelor Publice atât la nivel central, cât şi la
nivel teritorial.
Competenţa şi atribuţiile structurii specializate din cadrul Ministerului Finanţelor
Publice şi ale structurilor teritoriale de soluţionare a contestaţiilor se stabilesc prin ordin al
ministrului finanţelor publice.
Contestaţiile formulate împotriva actelor administrativ-fiscale emise de organele
fiscale locale din cadrul autorităţilor administraţiei publice locale se soluţionează de către
aceste organe fiscale.
Contestaţiile formulate împotriva actelor administrativ-fiscale emise de alte autorităţi
publice care, potrivit legii, administrează creanţe fiscale se soluţionează de către aceste
autorităţi.
180
Dacă instanța de judecată a dispus suspendarea executării actului administrativ fiscal,
toate efectele acestuia sunt suspendate pe perioada cât dăinuie suspendarea dată de instanță,
iar obligațiile fiscale ce fac obiectul contestației nu se înscriu în certificatul de atestare fiscală.
Dacă instanța a dispus suspendarea executării actului administrativ fiscal, pe perioada
suspendării nu se datorează penalități de întârziere aferente debitului principal, exceptând
cazul în care actele și creanțele care fac obiectul contestației sunt emise de organe fiscale
locale, caz în care se datorează o majorare de întârziere de 0,5% pe lună.
Suspendarea actului administrativ încetează de drept și fără nicio formalitate dacă
acțiunea în anularea actului administrativ fiscal nu a fost introdusă în termen de 60 de zile de
la data comunicării deciziei de soluționare a contestației.
181
poate pronunţa o singură dată.
Soluţia de desfiinţare este pusă în executare în termen de 60 de zile de la data
comunicării deciziei în cazul contribuabililor mari şi mijlocii şi în termen de 30 zile în cazul
celorlalţi contribuabili, iar noul act administrativ fiscal emis vizează strict aceeaşi perioadă şi
acelaşi obiect al contestaţiei pentru care s-a pronunţat soluţia de desfiinţare.
În cazul persoanelor fizice care au fost supuse verificării situaţiei fiscale personale,
soluţia de desfiinţare este pusă în executare de către organul fiscal prin comunicarea unei
decizii, într-un termen ce nu poate fi mai mare de 240 de zile, calculat de la data comunicării
deciziei de desfiinţare.
182
împotriva sentințelor pronunțate de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de
apel se judecă de Secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și
Justiție, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel.
Instanța de judecată soluționează „calea de atac” împotriva deciziei în conformitate
cu dispozițiile Legii nr. 554/2004, a legilor speciale aplicabile actului administrativ fiscal și
ale Codului de procedură civilă. Dacă prin decizia organului de soluționare a contestației,
contestația a fost respinsă fără ca acesta să intre în cercetarea fondului raportului juridic
fiscal, iar instanța constată că soluția adoptată de către organul fiscal este nelegală și/sau
netemeinică, se va pronunța ea și asupra fondului raportului juridic fiscal.
Să ne reamintim…
Organul fiscal se pronunță asupra contestației administrative prin decizie care este
definitivă în sistemul căilor administrative de atac și obligatorie pentru organul fiscal emitent
al actelor administrativ fiscale contestate. Decizia trebuie să cuprindă preambul, considerente
și dispozitiv, datele de identificare ale contestatorului, obiectul cauzei, susținerile părților,
probele administrate, motivele de fapt și de drept care au format convingerea organului de
soluționare a contestației, soluția pronunțată, calea de atac și termenul în care calea de
atac poate fi exercitată, precum și indicare instanței competente pentru soluționarea căii de
atac.
183
Test de autoevaluare a cunoştinţelor
Timp necesar: 15 de minute
1.Dobânda este:
a) o obligație fiscală principală reprezentând echivalentul prejudiciului creat titularului
creanței fiscale;
b) o obligație accesorie reprezentând echivalentul prejudicilui creat titularului creanței fiscale
principale;
c) sancțiunea pentru neachitarea la scadență a obligației fiscale principale.
Bibliografie
1.Radu Bufan, Tratat de drept fiscal. Volumul 1. Teoria generală a dreptului fiscal, București,
Editura Hamangiu, 2016.
2. Flavius Cosmin Costaș, Drept financiar (vol. I). Drept fiscal (vol. II), ed. a II-a, Universul
Juridic, București, 2019.
3. Daniel Dascălu, Tratat de contencios fiscal, Editura Hamangiu, București, 2014.
4. Viorel Roș, Drept financiar și fiscal, Editura Universul Juridic, București, 2016.
5.Mihaela Tofan, Drept fiscal, Editura CH Beck, București, 2016.
6.Jean Lamarque, Olivier Négrin, Ludovic Ayrault, Droit fiscal général, Editura Lexis Nexis,
Paris, 2011.
7.Michel Bouvier, Marie-Christine Esclassan, Jean-Pierre Lassale, Finances publiques,
Editura LGDJ, Paris, 2006.
8. Legile finanțelor publice și legile fiscale (Codul fiscal, Codul de procedură fiscală, Legea
nr. 500/2002 privind finanțele publice, OUG nr. 57/2019 privind Codul administrativ, Legea
nr. 241/2004 privind prevenirea și combaterea evaziunii fiscale).
184
CAPITOLUL XIV. ASPECTE DIVERSE REFERITOARE LA
DATORIA PUBLICĂ, RATA FISCALITĂȚII, EVITAREA
DUBLEI IMPUENRI ȘI EVAZIUNEA FISCALĂ
Cuprins
Introducere
Această unitate de învățare este dedicată câtorva probleme care au legătură cu
bugetul, veniturile publice fiscale și nefiscale ale statului și cu procedura fiscală, fiind,
așadar, probleme comune celor trei mari instituții/secțiuni ale dreptului financiar și fiscal.
Problemele în discuție sunt: datoria publică, rata fiscalității, dubla impunere internațională
și evaziunea fiscală.
185
contractatele încheiate de stat, comunitățile locale și alte alte entități publice, prin
împrumuturi.
Datoria publică este generată, de regulă, de depășirea, prin cheltuielile făcute de stat,
a veniturilor sale, pentru finanțarea deficitului astfel creat apelându-se la împrumuturi.
Împrumuturile pot fi contractate și pentru alte nevoi decât acoperirea deficitului bugetar.
Datoria publică a statului este internă sau externă. Ea reprezintă obligație
necondiționată și irevocabilă de rambursare a împrumuturilor contractate împreună cu plata
dobânzilor și a celorlalte costuri aferente.
Statul contractează împrumuturi pe termene scurte, medii sau lungi, acestea genrând
datoria publică flotantă, respectiv datoria publică consolidată, aceasta din urmă reprezentând
rezultanta împrumuturilor de stat contractate pentru termene mai mari care se mențin mai
mulți ani ori au chiar o perspectivă nelimitată în timp. În acest fel, datoria publică consolidată
este, la rândul ei, rambursabilă sau, după caz, perpetuă. Rambursabilă este datoria care se
poate restitui fără a se contracta alte împrumuturi, în vreme ce datoria perpetuă presupune
apelarea la noi împrumuturi.
Serviciul datoriei publice este dat de totalitatea sumelor reprezentând rate de capital,
dobânzi, comisioane și alte costuri aferente datoriei publice provenind din finanțările
rambursabile angajate pe baze contractuale sau garantate de către Guvern, prin
Ministerul Finanțelor Publice, ori de către unitățile administrativ-teritoriale, prin
autoritățile administrației publice locale, pentru o perioadă determinată.
Gradul de îndatorare a unei țări este dat de raportul dintre soldul datoriei publice și
produsul intern brut, acest indicator arătând măsura în care valoarea adăugată într-un an la
produsul intern brut este grevată de datoria publică sau cât din produsul intern brut trebuie
utilizat într-un an pentru plata datoriei publice. Nici o țară nu poate aloca, însă, întregul
produs intern brut pentru plata datoriei publice, acestui scop putând servi doar partea din
PIB rămasă după efectuarea prelevărilor necesare la fondul de consum și la formarea brută de
capital.
Datoria publică și deficitul bugetar au pentru multe țări, inclusiv pentru România,
efecte în plan economic, al nivelului de trai, al creșterii acestui nivel de trai și al obligațiilor
pe care organisme internaționale le impun României. Datoria publică are efecte asupra
dobânzilor la care se obțin împrumuturile contractate de către stat, a comisioanelor, a
atractivității pentru investitori, etc. Dar datoria publică are efecte, întâi de toate, asupra
contribuabililor pentru că indiferent de proveniența acestei datorii, în final, ea nu poate fi
achitată altfel decât pe seama prelevărilor fiscale din veniturile și averea populației. De aceea,
datoria publică trebuie gestionată cu grijă.
În țara noastră, regimul datoriei publice este reglementat prin OUG nr. 64/2007
privind datoria publică, administrarea acesteia fiind atribuția Ministerului Finanțelor Publice,
care are autoritatea de a stabili balanța zilnică a contului general al trezoreriei statului,
viitoarele niveluri ale cerinței de lichiditate, scadența datoriei publice, conturile cu dobânda
corespunzătoare și refinanțarea sau diminuarea datoriei publice.
Sursele de plată pentru serviciul datoriei publice guvernamentale sunt
următoarele:
a) disponibilitățile contului curent general al Trezoreriei Statului;
b) finanțările rambursabile angajate în numele statului pentru refinanțarea datorie
publice guvernamentale;
c) cheltuielile prevăzute cu această destinație în bugetul de stat;
186
d) sumele încasate de Ministerul Finanțelor de la subîmprumutați, în baza acordurilor
încheiate cu aceștia, cu respectarea condițiilor acordurilor prin care au fost angajate
finanțările rambursabile;
e) sumele prevăzute în bugetele persoanelor juridice care au contractat finanțări
rambursabile cu garanția statului;
f) fondul de risc constituit la Ministerul Finanțelor pentru situațiile în care
garantații/subîmprumutații nu își onorează obligațiile prevăzute în acordurile încheiate cu
Ministerul Finanțelor;
g) sumele intrate în Trezoreria Statului în contul împrumuturilor contractate de
ordonatorii de credite cu garanția statului sau contractate de Ministerul Finanțelor și
subîmprumutate acestora și preluate spre administrare de Ministerul Finanțelor;
h) alte surse, în condițiile legii.
Banca Națională a României, în baza convențiilor încheiate cu Ministerul Finanțelor,
poate acționa ca agent al statului în rambursarea datoriei publice guvernamentale contractate
în altă monedă decât moneda națională, precum și în organizarea licitațiilor de titluri de stat
pe piața internă. Pentru activitățile derulate de către Banca Națională a României pentru
rambursarea datoriei publice guvernamentale și pentru plasarea către terți a emisiunilor de
titluri de stat, Ministerul Finanțelor Publice este autorizat să plătească comisioane din bugetul
de stat, al căror cuantum este stabilit prin convenție între cele două părți.
Pentru acoperirea riscurilor financiare care decurg din garanțiile de stat (angajamentul
asumat în numele și în contul statului de către Guvern prin Ministerul Finanțelor Publice sau
de către unitățile administrativ teritoriale prin autoritățile administrației publice locale, în
calitate de garant, de a plăti la scadență obligațiile neonorate ale garantatului) se constituie
fondul de risc, sumele aflate în acest fond fiind destinate achitării obligațiilor aferente
garanțiilor de stat și subîmprumuturilor în cazul în care debitorii garantați nu dispun, la
scadență, de resurse financiare propii pentru achitarea obligațiilor de plată. Fondul de risc se
gestionează de către Ministerul Finanțelor prin contul curent general al Trezoreriei Statului.
Disponibilitățile aflate în fondul de risc, rămase la sfârșitul anului, după regularizarea cu
bugetul de stat, se reportează în anul următor cu aceeași destinație.
Sumele plătite la scadență de Ministerul Finanțelor în contul subîmprumutaților și/sau
a garantaților de stat urmează regimul juridic al crențelor fiscale și se recuperează potrivit
regulilor aplicabile creanțelor fiscale, sumele astfel recuperate reîntregind disponibilul
fondului de risc.
La nivelul Uniunii Europene, există un mecanism instituit prin Regulamentul nr.
332/2002 de înființare a unui mecanism de asistență financiară pe termen mediu pentru
balanțele de plăți ale statelor membre, pe baza căruia statele membre ale UE care nu au
adoptat moneda euro pot beneficia de asistența Consiliului (la recomandarea Comisiei și a
Comitetului Economic și Financiar) în cazul în care se află în dificultate ori se confruntă cu
un risc major privind balanța de plăți. Pe baza acestuia, statul aflat în dificultate poate obține
împrumuturi care să prevină o criză acută a balanței de plăți și să sprijine eforturile statului
respectiv către convergență, definită de: 1) stabilitatea prețului; 2) finanțe publice solide și
sustenabile; 3) stabilitatea cursului de schimb; 4) ratele dobânzii pe termen lung. Îndeplinirea
criteriilor de convergență asigură faptul că un stat membru este pregătit să adopte moneda
euro și că aderarea sa la zona euro nu va provoca riscuri economice pentru statul aderent și
pentru zona euro în ansamblu. Criteriile de convergență sunt stabilite în art. 140 alin. (1) din
Tratatul pentru funcționarea Uniunii Europene.
187
Să ne reamintim…
Gradul de îndatorare a unei țări este dat de raportul dintre soldul datoriei publice și
produsul intern brut, acest indicator arătând măsura în care valoarea adăugată într-un an la
produsul intern brut este grevată de datoria publică sau cât din produsul intern brut trebuie
utilizat într-un an pentru plata datoriei publice. Nici o țară nu poate aloca, însă, întregul
produs intern brut pentru plata datoriei publice, acestui scop putând servi doar partea din
PIB rămasă după efectuarea prelevărilor necesare la fondul de consum și la formarea brută
de capital.
188
de locul în care se află averea ori în care se obțin veniturile;
b) criteriul naționalității, în conformitate cu care un stat impune rezidenții săi, care
realizează venituri sau posedă avere în respectivul stat, indiferent dacă ei locuiesc sau nu în
țara lor.
c) criteriul teritorialității, potrivit căruia sunt supuse impunerii toate veniturile,
indiferent de natura lor, dacă au sursa pe teritoriul pe care statul respectiv își exercită
suveranitatea fiscală, fiind lipsit de relevanță locul de rezidență al contribuabilului.
Dubla impozitare își are originea în suveranitatea fiscală a statelor, fiecare stat
urmărind exercitarea dreptului de impozitare, unul pe considerentul că este statul de rezidență
sau al domiciliului fiscal al contribuabilului, celălalt pentru că sursa veniturilor se găsește pe
teritoriul său.
Dubla impunere internațională presupune perceperea unor impozite comparabile de
către două sau mai multe state de la același contribuabil, în același interval de timp și având
același obiect impozabil și presupune un „conflict de competență” între cel puțin două jurisdicții
fiscale în ceea ce privește impunerea, ambele jurisdicții devenind aplicabile pe criterii de
impunere, precum rezidența, cetățenia sau teritorialitatea).
189
în celălalt stat (care este statul de origine a venitului sau statul sursă) nu se impune în statul de
rezidență, dar, în acest din urmă stat, venitul se adaugă la cele realizate, iar la venitul total
realizat se calculează cota progresivă aferentă. Această cotă se va aplica însă numai asupra
venitului obținut în statul de rezidență, însumarea venitului obținut în străinătate cu venitul
obținut în statul de rezidență având drept scop doar stabilirea cotei progresive cu care va fi
impus venitul.
În cazul metodei creditării, statul de rezidență a contribuabilului tratează impozitele
străine raportându-le la nivelul impozitelor pe care le aplică pentru aceeași materie
impozabilă. Aplicând această metodă, statul de rezidență își reduce pretențiile fiscale asupra
profiturilor străine cu suma impozitului pe care contribuabilul a plătit-o deja în țara de origine
a venitului, iar aceasta din urmă poate să-și ridice cota de impozit pe care o percepe, la
nivelul impozitului țării de rezidență, fără ca aceasta să constituie o povară suplimentară
pentru contribuabil.
În cazul creditării totale, statul de rezidență deduce din impozitul aferent totalului
veniturilor sau averii impozabile, suma totală a impozitului plătit de contribuabil în statul
străin.
În cazul metodei creditării ordinare statul de rezidență poate deduce din impozitul
datorat o sumă egală sau mai mică decât cea plătită cu titlu de impozit în celălalt stat
contractant, respectiv în statul de origine al veniturilor. În cazul în care cotele de impunere
practicate în cele două state contractante sunt identice, precum și în cazul în care impozitul
datorat în statul de rezidență este mai mare decât impozitul plătit în statul sursă a venitului,
creditul acordat de statul de rezidență este egal cu suma impozitului plătit în statul de origine
a venitului. Dar dacă impozitul datorat în statul de rezidență este mai mic decât cel plătit în
statul de origine a venitului, deducerea este mai mică decât valoarea impozitului efectiv plătit,
ceea ce înseamnă că, prin metoda creditării ordinare, în situația amintită, are loc o evitare
limitată a dublei impuneri.
Codul nostru fiscal reglementează problema dublei impuneri și evitarea acesteia în
art. 39 și art. 131 din Codul fiscal, referindu-se atât la metoda creditării, cât și la metoda
scutirii. Codul conține, însă, numeroase alte dispoziții referitoare la măsuri pentru evitarea
dublei impuneri, atât în cazul persoanelor fizice, cât și în cazul persoanelor juridice, precum
și al microîntreprinderilor. Art. 230 din Codul fiscal conține dispoziții pentru coroborarea
prevederilor Codului fiscal cu cele ale convențiilor de evitare a dublei impuneri încheiate de
România și cu legislația Uniunii Europene.
Codul de procedură fiscală reglementează în art. 282-283 procedura amiabilă pentru
evitarea/eliminarea dublei impuneri, procedură care se realizează de către ANAF. Procedura
amiabilă poate fi declanșată de către ANAF, la cererea contribuabilul/plătitorul rezident în
România care consideră că impozitarea în celălalt stat (cu care România are Convenție de
evitare a dublei impuneri) nu este conformă cu prevederile Convenției.
190
scopuri fiscale cu statele cu care România are încheiate acorduri de cooperare, altele decât
statele membre ale Uniunii Europene este ANAF. În îndeplinirea acestor obligații, ANAF
este ținut să respecte dispozițiile Legii nr. 607/2001 privind protecția datelor cu caracter
personal.
Să ne reamintim…
Mijloacele de evitare a dublei impuneri sunt măsurile legislative unilaterale și
acordurile bi sau multi laterale. În dreptul român, măsurile legislative unilaterale sunt cuprinse
în Codul fiscal, iar prin acorduri internaționale încheiate, România a adoptat măsuri de
evitare a dublei impuneri cu peste 100 de state.
191
fiscalității, trebuie urmărit care sunt produsele care fac obiectul taxelor de consumație, în ce
măsură sunt supuse acestor taxe bunuri ce reprezintă consumul necesar traiului de zi cu zi, și
care este nivelul cotelor de impozit pentru acest consum, având în vedere că aceste taxe sunt
suportate, în fapt, de către consumatori și nu de cei care, ridicându-le de la populație, ca parte
din prețul produsului, le varsă la bugetul de stat.
Această analiză completă și complexă privind structura impozitelor și taxelor este
necesară, deoarece numai o privire globală privind rata fiscalității nu este suficientă pentru a
putea desprinde, în profunzimea lor, implicațiile de ordin economic, financiar, social și politic
ale unui sistem fiscal. Dar dacă este un adevăr cu valoare de axiomă faptul că un stat nu poate
exista fără impozite și taxe, nu este mai puțin adevărat că fiscalitatea excesivă nu poate avea
ca rezultat final decât descurajarea procesului investițional, decapitalizarea agenților
economici, sărăcirea populației, creșterea evazionismului, încetinirea creșterii economice a
țării.
De aceea, politica fiscală în România trebuie să fie îndreptată, în primul rând, spre
mărirea bazei de impozitare, prin creșterea veniturilor și averilor impozabile pentru că numai
în acest fel se poate obține o creștere a volumului veniturilor publice. Or aceasta presupune,
întâi de toate, diminuarea impozitelor și stabilitatea sistemului fiscal, însoțite de facilități
fiscale simple, clare, bine definite și acordate, în regim de transparență, acelor agenți
economici care pot contribui, în mod real, la relansarea activității economice.
Practica demonstrează că contribuabilii reacționează identic în fața impozitelor în
creștere, preferând, atunci când nu se sustrag pur și simplu de la plata impozitelor, să-și
reducă activitatea, să muncească mai puțin spre a plăti impozite mai mici, ori spre a nu plăti
deloc. O fiscalitate excesivă, având ca unic scop umplerea visteriei statului, o fiscalitate
orientată exclusiv către buget cu ignorarea intereselor contribuabililor nu poate avea ca efect
pe termen mediu și lung decât limitarea dinamismului economic sau orientarea activităților
economice în zona gri sau chiar subterană. O rată ridicată a fiscalității, sporește presiunea
fiscală asupra contribuabililor și influențează și comportamentul acestora în sensul creșterii
rezistenței în fața impozitelor. O rată a fiscalității insuportabilă pentru contribuabili este
contraproductivă și pentru stat.
Aparent, România nu are o rată a fiscalității foarte mare, nivelul (oficial declarat) de
33-34% fiind apropiat de cel al Statelor Unite și a Marii Britanii și mult sub nivelul fiscalității
din Germania (40%), Franța și Austria (42%), Suedia și Danemarca (peste 50%). Dar aparența
este înșelătoare pentru cel puțin două motive. Primul, este acela că la impozitele, taxele și
contribuțiile cu caracter fiscal, românii adaugă un impresionant număr de taxe parafiscale.
Al doilea, este acela că în țările cu o rată a fiscalității comparabilă, produsul intern brut
pe cap de locuitor este de peste 10 ori mai mare. Or, acest indicator (produsul intern brut)
reprezintă tocmai „perna de amortizare” a presiunii fiscale, iar sporirea acestuia este calea
sigură (și singura) de creștere a suportabilității nivelului mai ridicat al fiscalității. Astfel, la
un nivel al PIB/cap de locuitor de 10.000 Euro, prelevarea a 3.300 de Euro pentru buget lasă
contribuabilului 6.700 de Euro. La un nivel al PIB/cap de locuitor de 1.000 de Euro,
prelevarea de 330 de Euro la bugetul statului lasă contribuabilului 670 de Euro. Iar prețurile
la principalele produse de consum de pe piețele țărilor noastre este, dacă nu identic, atunci
nesemnificativ diferit (uneori diferențele ne sunt chiar defavorabile).
Studii de dată recentă relevă că pentru corecta evaluare a nivelului fiscalității, trebuie
luate în calcul și alte elemente cum sunt: totalul taxelor și impozitelor, precum și a taxelor
parafiscale ce trebuie plătite de contribuabili, numărul de plăți care trebuie efectuate în fiecare
192
an volumul de muncă depus pentru îndeplinirea obligațiilor fiscale etc. Și privite numai din
punctul de vedere al „ușurinței” cu care societățile comerciale își pot îndeplini obligațiile
fiscale, România ocupă ultimul loc în Europa și un loc la coada clasamentului în lume. Astfel,
în România, societățile comerciale trebuie să facă anual 96 de plăți distincte în contul
obligațiilor periodice: 4 în contul impozitului pe profit, 60 pentru plata contribuțiilor sociale
și 32 pentru alte impozite și taxe, la care se pot adăuga taxe fără caracter de periodicitate, în
timp ce în Suedia societățile comerciale efectuează două plăți, în Cehia -12, în Ungaria – 24,
în Polonia – 41. În România, timpul necesar pentru efectuarea acestor plăți depășește 200 de
ore.
Să ne reamintim…
Un nivel ridicat de fiscalitate, reduce materia impozabilă și are ca efect reducerea
veniturilor statului, iar nu creșterea lor, fiind demonstrat științific că există un raport optim
între încasările fiscale totale ale statului, materia impozabilă și rata impozitării și că depășirea
așa numitului prag optim are efecte nocive atât în privința nivelului veniturilor colectate,
cât și a conduitei contribuabililor și a economiei țării considerate.
193
Evaziunea fiscală frauduloasă
Spre deosebire de evaziunea fiscală legală care constă într-o menținere prudentă, în
limitele legale, pentru reducerea sarcinii fiscale, frauda fiscală se săvârșește prin încălcarea
flagrantă a legii, profitându-se de modul specific în care se face impunerea. Evaziunea fiscală
frauduloasă pentru care se mai utilizează uneori expresiile pleonastice „frauda ilegală” sau
„evaziune fiscală ilicită”, desemnează „violarea directă și deschisă a legii fiscale”.
Prin „evaziune fiscală ilicită” se înțelege acțiunea contribuabilului ce încalcă
(violează) prescripția legală, cu scopul de a se sustrage de la plata impozitelor, taxelor și
contribuțiilor cuvenite statului. Evaziunea fiscală este frauduloasă când contribuabilul, obligat
să furnizeze date în sprijinul declarației în baza căreia urmează a i se stabili cota impozitului,
recurge la disimularea obiectului impozabil, la subevaluarea cuantumului materiei impozabile
sau la folosirea altor căi de sustragere de la plata impozitului. Deci, evaziunea fiscală
frauduloasă sau frauda fiscală constă în disimularea obiectului impozabil, în subevaluarea
cuantumului materiei impozabile sau folosirea altor căi de sustragere de la plata impozitului
datorat .
194
–vânzări nedeclarate, fără întocmirea documentelor sau înregistrări în contabilitate;
–întocmirea de documente de plăți fictive;
–întocmirea și ținerea de registre contabile nereale;
–ținerea de registre de evidențe duble, un exemplar real și altul fictiv;
–folosirea repetată a acelorași facturi pentru deducerea unor cheltuieli;
–trecerea în conturi personale a unor părți din beneficiu;
–nedeclararea materiei impozabile sau declararea de venituri impozabile inferioare
celor reale;
–falsificarea bilanțurilor;
–vânzările făcute fără factură, precum și emiterea de facturi fără vânzare efectivă
pentru ascunderea operațiunilor reale supuse impozitării;
–diminuarea materiei impozabile rezultate din reducerea cifrei de afaceri prin
înregistrarea în cheltuielile unității a unor cheltuieli cu caracter personal ale patronilor, ori
înregistrarea de cheltuieli neefectuate în realitate;
–practicarea unor prețuri de livrare ori a unor cote de adaos comercial cu un nivel mai
ridicat decât al celor afișate, declarate sau înregistrate în contabilitate;
–întocmirea unor declarații vamale false la importul sau exportul de mărfuri etc.
195
închisoare de la 1 an la 6 ani (art. 6). Facem precizarea că art. 6 din Legea nr. 241/2005 a fost
declarat neconstituțional prin Decizia nr. 363/2015 a Curții Constituționale. Argumentul
decisiv al Curții Constituționale, în sensul că art. 6 din Lege este neconstituțional este
următorul: „Curtea constată că acestea nu respectă cerința de accesibilitate a legii, întrucât
dispozițiile art. 6 din Legea nr. 241/2005, pe lângă faptul că nu definesc ele însele noțiunea
de "impozite sau contribuții cu reținere la sursă", nu fac trimitere la un act normativ de
rang legal care s-ar afla în conexiune cu acestea, respectiv să fie indicate, în mod concret,
norme legale care stabilesc categoria impozitelor sau contribuțiilor cu reținere la sursă, în
care s-ar afla și impozitul pentru transferul proprietăților imobiliare din patrimoniul
personal. Singura mențiune cu privire la acesta este cuprinsă într-un act administrativ dat în
aplicarea unor acte normative de reglementare primară, fără a exista o legătură cu obiectul
de reglementare al Legii nr. 241/2005, lege penală în sensul art. 173 din Codul penal.” În
noul Cod Fiscal intrat în vigoare la 1.01.2016, în art. 7 pct. 46, reținerea la sursă este definită
ca fiind „metodă de colectare a impozitelor și contribuțiilor sociale obligatorii prin care
plătitorii de venituri au obligația, potrivit legii, de a le calcula, reține, declara și plăti”, iar în
art. 7 pct. 47 arată că „impozite și contribuții sociale obligatorii cu reținere la sursă sunt acele
impozite și contribuții sociale reglementate în Codul Fiscal pentru care plătitorii de venituri
au obligația să aplice metoda privind reținerea la sursă (numită și reținere prin stopaj la
sursă)”.
Până la această dată, legiuitorul nu a avut nicio intervenție care să pună în acord
dispozițiile art. 6 din Legea nr. 241/2005 cu Constituția, astfel cum prevăd art. 147 alin. 1 din
Constituția României. Clarificarea noțiunii de reținere la sursă prina art. 7 pct. 46 și a
impozitului și contribuțiilor sociale cu reținere la sursă, prin Codul fiscal adoptat ulterior
Deciziei nr. 363/2015 a CCR nu credem că a fost de natură a înlătura viciul de
neconstituționalitate și nici că menționatele definiții adoptate prin Codul fiscal al reprezenta
intervenții legislative ale legiuitorului pentru punerea în acord a art. 6 din legea nr. 241/2005
cu Constituția. Așa fiind, credem că art. 6 din Legea nr. 241/2005 și-a încetat efectele juridice
la împlinirea termenului de 45 de zile de la publicarea Deciziei nr. 363/2005 în Monitorul
Oficial nr. 495 din 6 iulie 2015 și că numai intervenția legislativă asupra acestui text ar fi de
natură să ducă la reincriminarea infracțiunii de evaziune fiscală în modalitatea în care s-a
făcut prin textul declarat neconstituțional.
E.deținerea sau punerea în circulație, fără drept, a timbrelor, banderolelor ori
formularelor tipizate, utilizate în domeniul fiscal, cu regim special; fapta se pedepsește
închisoare de la 1 an la 5 ani (art. 7 alin. 1). Pentru timbre, banderole, formulare tipizate, a se
vedea definițiile din art. 335 Cod Fiscal privitor la accize.
F.tipărirea, folosirea, deținerea sau punerea în circulație, cu știință, de timbre,
banderole ori formulare tipizate, utilizate în domeniul fiscal, cu regim special, falsificate
se pedepsește cu închisoare de la 2 la 7 ani (art. 7 alin. 2).
În ce privește infracțiunile prevăzute în art. 7 din Legea nr. 241/2005, acestea au
corespondent în Codul Penal în art. 312, art. 313, dar credem că se vor aplica întotdeauna
dispozițiile legii speciale, respectiv cele din Legea nr. 241/2005, dispozițiile similare din
Codul penal (care prevăd, de altfel, pedepse mai mici pentru faptele incrimiante decât cele din
legea specială) care reprezintă lege generală, neputând fi aplicate, conform principiului că
legea specială se aplică cu prioritate în raport de legea generală.
G.stabilirea cu rea-credință de către contribuabil a impozitelor, taxelor sau
contribuțiilor, având ca rezultat obținerea, fără drept, a unor sume de bani cu titlu de
196
rambursări sau restituiri de la bugetul general consolidat ori compensări datorate
bugetului general consolidat se pedepsește cu închisoare de la 3 la 10 ani (art. 8 alin. 1).
H.Asocierea în scopul săvârșirii infracțiunii de mai sus se pedepsește cu
închisoare de la 5 ani la 15 ani și interzicerea unor drepturi (art. 8 alin. 2).
Pentru ambele infracțiuni prevăzute de art. 8, tentativa se pedepsește.
Fapta de asociere prevăzută de art. 8 alin. 2 are corespondent în noul Cod Penal în art.
367, dar limitele de pedeapsă prevăzute de legea specială sunt mai mari decât cele din Codul
Penal.
I.art. 9 din Legea nr. 241/2005 sancționează ca infracțiuni de evaziune fiscală
următoarele fapte săvârșite în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligațiilor fiscale:
a) ascunderea bunului ori a sursei impozabile sau taxabile;
b) omisiunea, în tot sau în parte, a evidențierii, în actele contabile ori în alte
documente legale, a operațiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate;
c) evidențierea, în actele contabile sau în alte documente legale, a cheltuielilor care
nu au la bază operațiuni reale ori evidențierea altor operațiuni fictive;
d) alterarea, distrugerea sau ascunderea de acte contabile, memorii ale aparatelor
de taxat ori de marcat electronice fiscale sau de alte mijloace de stocare a datelor;
e) executarea de evidențe contabile duble, folosindu-se înscrisuri sau alte mijloace de
stocare a datelor;
f) sustragerea de la efectuarea verificărilor financiare, fiscale sau vamale, prin
nedeclararea, declararea fictivă ori declararea inexactă cu privire la sediile principale sau
secundare ale persoanelor verificate;
g) substituirea, degradarea sau înstrăinarea de către debitor ori de către terțe
persoane a bunurilor sechestrate în conformitate cu prevederile Codului de procedură
fiscală și ale Codului de procedură penală.
Aceste fapte, cele mai frecvent întâlnite în practică, sunt pedepsite cu închisoare,
după cum urmează:
-de la 2 la 8 ani, dacă prejudiciul este de până în 100.000 euro;
-cu pedepse ale căror limite minimă și maxim se majorează cu 5 ani, respectiv cu
pedepse cumprinse între 7 și 13 ani, dacă prejudiciul este cuprins între 100.000
euro-500.000 euro;
-cu pedepse majorate cu 7 ani, respectiv cu pedespe cuprinse între 9 ani și 15 ani,
dacă prejudiciul este mai mare de 500.000 euro.
Acestea sunt limite de pedepse de o severitate care nu este întâlnită în legislația
niciunuia dintre statele europene, și nici în legislația SUA. Sunt limite de pedepse lipsite de
logică juridică, limite care îl pun pe judecător in imposibilitate de a individualiza rațional, în
acord cu pericolul social concret al faptei și al făptuitorului, atunci când are a judeca o
infracțiune de evaziune fiscală. O astfel de abordare a regimului sancționator, astfel de limite
de pedepse majorate (fără discernământ), nu se regăsește în noul Cod Penal pentru nici o
formă agravantă a vreunei infracțiuni, pentru care agrabanta constă în cuantumul prejudicului
(respectiv a producerii unor consecințe deosebit de grave – prin acestea înțelegându-se,
conform art. 183 din Codul Penal, un prejudiciu de peste 2.000.000 lei).
Constituie cauze de nepedepsire și cauze de reducere a pedepselor, potrivit art. 10 din
lege:
Acoperirea integrală a prejudiciului, de către învinuit sau inculpat, în cursul urmăririi
penale sau al judecății, până la primul termen de judecată, constituie motiv de reducere a
197
limitelor pedepsei pentru fapta săvârșită la jumătate.
Dacă prejudiciul cauzat și recuperat în aceleași condiții este de până la 100.000 euro,
în echivalentul monedei naționale, se poate aplica pedeapsa cu amendă.
Dacă prejudiciul cauzat și recuperat în aceleași condiții este de până la 50.000 euro,
în echivalentul monedei naționale, se aplică o sancțiune administrativă, care se înregistrează
în cazierul judiciar.
Aceste cauze de reducere sa nepedepsire nu sunt aplicabile făptuitorilor care au mai
săvârșit o infracțiune prevăzută de evaziune prevăzută de Legea nr. 241/2005 într-un interval
de 5 ani de la comiterea faptei pentru care a beneficiat de reducere sau nepedepsire.
Persoanele care au fost condamnate pentru infracțiunile prevăzute de Legea nr.
241/2005 nu pot fi fondatori, administratori, directori sau reprezentanți legali ai societății
comerciale, iar dacă au fost alese, sunt decăzute din drepturi (art. 12).
La data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de condamnare pentru vreuna
dintre infracțiunile de evaziune fiscală, instanța va comunica Oficiului Național al Registrului
Comerțului o copie a dispozitivului hotărârii judecătorești definitive. Oficiul va face
mențiunile corespunzătoare în registrul comerțului.
În cazul în care, ca urmare a săvârșirii unei infracțiuni, nu se pot stabili, pe baza
evidențelor contribuabilului, sumele datorate bugetului general consolidat, acestea vor fi
determinate de organul competent potrivit legii, prin estimare, în condițiile Codului de
procedură fiscală.
Luarea măsurilor asiguratorii, în cazul săvârșirii unei infracțiuni prevăzute de Legea
nr. 241/2005 este obligatorie.
Să ne reamintim…
Evaziunea legală este posibilă deoarece legislația țării în care fapta se săvârșește
permite scoaterea de sub incidența impozitelor a unor venituri, părți de venituri, componente
ale averii ori a anumitor acte și fapte. Cu alte cuvinte, evaziunea fiscală legală este posibilă
pentru că, deși intenția legiuitorului nu a fost de a permite sustragerea de la impunere a
materiei impozabile, legea, prin conținutul ei (permisiv ori susceptibil de interpretare), permite
acest lucru.
Spre deosebire de evaziunea fiscală legală care constă într-o menținere prudentă, în
limitele legale, pentru reducerea sarcinii fiscale, frauda fiscală se săvârșește prin încălcarea
flagrantă a legii, profitându-se de modul specific în care se face impunerea. Evaziunea
fiscală frauduloasă pentru care se mai utilizează uneori expresiile pleonastice „frauda
ilegală” sau „evaziune fiscală ilicită”, desemnează „violarea directă și deschisă a legii
fiscale”.
198
5.Enumerați și prezentați elementele constitutive pentru 3 dintre infracțiunile prevăzute de
Legea nr. 241/2005.
2. Evaziunea fiscală:
a) presupune, întotdeauna, săvârșirea de acte frauduloase;
b) poate fi, uneori, legală atunci când este sinonimă cu optimizarea fiscală;
c) poate avea, drept cauze, excesul de taxe și impozite.
3.Constituie infracțiune:
a) fapta de a nu reface, cu intenție sau din culpă, documentele de evidență contabilă distruse,
în termenul înscris în documentele de control;
b) stabilirea, de către contribuabil, a taxelor, impozitelor și contribuțiilor la un nivel superior
celui datorat în mod real;
c) refuzul nejustificat al unei persoane de a prezenta organelor competente documentele
legale și bunurile din patrimoniu.
Bibliografie
1.Radu Bufan, Tratat de drept fiscal. Volumul 1. Teoria generală a dreptului fiscal, București,
Editura Hamangiu, 2016.
2. Flavius Cosmin Costaș, Drept financiar (vol. I). Drept fiscal (vol. II), ed. a II-a, Universul
Juridic, București, 2019.
3. Daniel Dascălu, Tratat de contencios fiscal, Editura Hamangiu, București, 2014.
4. Viorel Roș, Drept financiar și fiscal, Editura Universul Juridic, București, 2016.
5.Mihaela Tofan, Drept fiscal, Editura CH Beck, București, 2016.
6.Jean Lamarque, Olivier Négrin, Ludovic Ayrault, Droit fiscal général, Editura Lexis Nexis,
Paris, 2011.
7.Michel Bouvier, Marie-Christine Esclassan, Jean-Pierre Lassale, Finances publiques,
Editura LGDJ, Paris, 2006.
8.Legile finanțelor publice și legile fiscale (Codul fiscal, Codul de procedură fiscală, Legea
nr. 500/2002 privind finanțele publice, OUG nr. 57/2019 privind Codul administrativ, Legea
nr. 241/2004 privind prevenirea și combaterea evaziunii fiscale).
199
TEMA DE CONTROL NR. 3
Condițiile de valabilitate ale actului administrativ-fiscal
200