S10.

SEMIOLOGIE PSIHIATRICA: SIMPTOME PSIHOPATOLOGICE

constand in tulburarea diverselor functii psihice: atentie (prosexie), perceptie,
memorie (si reprezentare), imaginatie, gandire, dimensiunea pulsionala si
afectiva a psihismului, motivatie, actiune voluntara, limbaj si comunicare,
expresivitate si dimensiunea spirituala a psihismului (in special constiinta
morala)

Cuprins:
ATENTIA - pg. 2
PERCEPTIA - pg. 4
MEMORIA - pg. 8
IMAGINATIA - pg. 14
INTELECTUL - pg. 15
GANDIREA - pg. 18
AFECTIVITATEA - pg. 26
SISTEMUL VOLITIONAL - pg. 33
INSTINCTELE - pg. 39: sexual (pg. 39), matern si alimentar (pg. 42), vital
(pg. 43), gregar (pg. 45)
VORBIRE (pg. 46) si LIMBAJ (pg. 49) - pg. 46
EXPRESIVITATEA MIMICO-GESTUALA: PRIVIRE (pg. 50), MIMICA
(pg. 50)
TULBURARILE PSIHOMOTRICITATII: pg. 52
POSTURA - pg. 56
NIVELUL SPIRITUAL-VALORIC: pg. 57
TULBURARILE SOCIABILITATII – pg. 58
Tipuri anormale de comportament social – pg. 59

1
 NIVELUL COGNITIV este reprezentat de funcţiile psihice care ajută
cunoaşterii (atenţie, percepţie, memorie, gândire). Cunoaşterea nu reflectă
realitatea obiectivă, ci structurează şi organizează experienţa umană. Dacă este
pertinentă, rezistând probei experienţei şi permiţând predicţia, cunoaşterea
reprezintă un instrument util în adaptarea la realitate, alături de inteligenţă.
Cunoaşterea poate fi empirică bazată pe simţuri implicând percepţia, respectiv
raţională, implicând inteligenţa.

ATENŢIA (PROSEXIA) este funcţia care orientează şi focalizează

(concentrează) psihismul conştient înspre un anumit sector al realităţii
(intenţionalitate). Este influenţată de afectivitate.
Atenţia are 4 atribute: concentrarea şi persistenţa (direct proporţionale),
respectiv dispersia şi mobilitatea (direct proporţionale).
Concentrarea şi persistenţa sunt invers proporţionale cu dispersia şi
mobilitatea.

Atributele atenţiei:
- concentrarea reprezintă fenomenul prin care atenţia se focalizează pe un
anumit stimul (obiect) crescând eficacitatea percepţiei. Se poate realiza fără efort
(datorită curiozităţii, interesului) sau poate necesita un efort al voinţei
- dispersia reprezintă aria de atenţie superficială din jurul focarului de
concentrare a atenţiei, în care obiectele sunt percepute mai puţin clar
- persistenţa este capacitatea de a menţine atenţia la un nivel optim de
concentrare
- mobilitatea reprezintă capacitatea de a comuta atenţia pe un alt obiect când
necesitatea o impune.

Tulburările atenţiei sunt cantitative:

- HIPOPROSEXIA care poate fi de concentrare şi persistenţă (în depresie,
anxietate), respectiv de dispersie şi mobilitate (în depresie)

2
 - HIPERPROSEXIA: poate fi de concentrare şi persistenţă (la personalitatea
epileptoidă, în depresie pentru propria suferinţă) sau de dispersie şi mobilitate
(manie, anxietate).
Hipoprosexia (aprosexia) globală: se caracterizează prin diminuarea sau
suspendarea atenţiei, în ansamblul ei funcţional. Deficitul atenţiei poate fi:
constant în timp (în sindromul oligofren), progresiv şi ireveresibil (în sindromul
demenţial), sau fluctuent şi tranzitor (în sindromul de delirium).
Concentrarea scăzută (dificilă): atenţia este superficială, distractibilă, cu
hiperdispersie; necesită un efort voluntar. Apare în sindroame organice (oligofren,
demenţial, de delirium, postcontuzional), tulburări psihotice acute, afective
(maniacal, depresiv), nevrotice (anxios, astenic), reactive stresului (acut,
posttraumatic).
Persistenţă scăzută: prin fatigabilitate (astenie) sau distractibilitate crescută
(delirium).
Concentrarea crescută: se întâlneşte in unele tulburări ale nivelului şi ariei
C.A.C.: hipervigilitatea patologică; atenţia"fascinată" (din starea de transă
disociativă); unele îngustări ale ariei (din reacţia de stres acută şi din atacul de
panică).
Persistenţă crescută (cu hipomobilitate): atenţie concentrată spre un
obiectiv cu mobilitate redusă (fixă, imobilă); se întâlneşte în atacul de panică cu
stupor reactiv.
Hipermobilitatea: se întâlneşte mai ales în stări maniacale şi anxioase
(anxietatea generalizată sau atacul de panică cu agitaţie psihomotorie).
Neatenţia selectivă la stimuli anxiogeni: poate apare ca o reacţie
inconştientă (maladaptativă) de apărare împotriva apariţiei unor stări anxioase
reactive la personalităţile predispuse.
Hiperatenţia selectivă: atenţie direcţionată prelungit spre anumite obiective:
propriul corp (în astenia psihică), evenimente potenţial negative pentru pacient (în
depresie), acţiuni ale unor persoane suspectate, nejustificat, ca fiind rău
intenţionate (în personalitatea paranoidă, delirul paranoiac din paranoia).
Concentrarea direcţionată spre stimuli irelevanţi: este consecinţa unui
deficit al filtrului cognitiv, distinctiv între esenţial şi neesenţial; stimulii ambientali
apar ca echipotenţi valoric. Apare în schizofrenie.
3
 PERCEPŢIA este reflectarea subiectivă a realităţii obiective. Nu este o
recepţionare pasivă a stimulilor, ci este o construcţie individuală, un produs al
psihismului, ce are la bază experienţa (memoria) la care face permanent apel. De
asemenea, lumea reală, obiectivă nu este percepută decât fragmentar (percepţia nu
reflectă întreaga realitate) datorită limitelor impuse de organele de percepţie.
Percepţia:
- Nu reflectă decât parţial realitatea obiectivă
- Este o construcţie individuală
- Are la bază experienţa (bagajul mnezic)
- Este interpretată (primeşte un sens) subiectiv (este influenţată de
afectivitate).

Atributele unei percepţii normale sunt:

- Prezenţa obiectului în realitate
- Validarea (conştiinţa subiectivă a existenţei obiectului)
- Imaginea mentală trebuie să fie izomorfă (identică) cu obiectul pentru ca
atribui o semnificaţie obiectului perceput
- Estezia (intensitatea) percepţiei: imaginea mentală este mai puţin pregnantă
- Proiecţia spaţială a obiectului perceput în afara corpului sau în interiorul
corpului.
Tulburările de percepţie sunt cantitative (hipoestezia şi hiperestezia) şi
calitative (iluzia, halucinaţia, pseudohalucinaţia şi halucinoza).

TULBURARI PERCEPTIVE CANTITATIVE NON-ORGANICE:

HIPERESTEZIA reprezintă creşterea intensităţii cu care sunt percepuţi
stimuli de intensitate normală sau redusă. Apare în sindromul meningian, migrenă,
cefalee după consumul unei cantităţi de alcool la care subiectul nu are toleranţă

4
 HIPOESTEZIA: reprezintă scăderea intensităţii cu care sunt percepuţi
stimuli de intensitate normală sau redusă. Apare în deficite ale organelor de simţ
(hipoacuzie, prezbiopie), oboseală, obnubilare, sindrom confuzional. În
normalitate, ea apare în stări de furie, sau în activităţi foarte preocupante.
PERCEPTIA INTENSIFICATA: obiectele din jur sunt percepute mai clar,
mai pregnant, cu mai multe detalii, cu un colorit mai viu. Se întâlneşte în
sindromul maniacal.
PERCEPTIA DIMINUATA: obiectele din jur sunt percepute mai pal, mai
estompat, cu contrast slab, diferenţieri neclare, detalii puţine. Se întâlneşte în
sindromul depresiv.
DIMINUAREA/ABOLIREA PERCEPTIILOR vizuale, auditive, sau
olfactive: se întîlneşte în tulburarea disociativă (conversivă): cecitate, surditate,
anosmie conversive.
ANESTEZIA CUTANATA PSIHOGENA: este o pierdere, parţială sau
totală, a oricăreia sau a tuturor senzaţiilor cutanate normale, pe toată suprafaţa
corpului sau în orice parte a acestuia (cu o topografie cutanată evident non-
neurologică). Se întâlneşte în "Anestezia disociativă" din cadrul
Tulburărilordisociative (conversive) ale ICD-10.
CENESTOPATIILE (discenesteziile): sunt senzaţii variate, dezagreabile dar
nedureroase, de disconfort corporal (jenă, apăsare, distensie, arsuri, furnicături),
difuze sau localizate, uneori migratorii, ce mimează simptome ale semiologiei
bolilor somatice, fiind însă, de fapt, pur psihogene.
PSIHALGIA: este o durere corporală intensă şi persistentă, exclusiv
psihogenă. Apare, în ICD-10, în cadrul: "Tulburării durerii somatoforme
persistente". Trebuie diferenţiată de accentuarea unei dureri somatice reale,
preexistente, de către o depresie.

TULBURARI PERCAPTIVE CANTITATIVE ORGANICE:

AGNOZIA: este o tulburare, de natură organică (neurolo-gică) a integrării
perceptive, definită prin incapacitatea pacientului de a recunoaşte şi identifica
obiecte pe baza informaţiilor primite printr-un singur canal senzorial (de ex. numai
prin pipăit: astereognozie). Pacientul, cu funcţiile senzoriale indemne, nu poate
interpreta semnificaţiile unei trăiri perceptive specifice.
5
 Anosognozia se referă la nerecunoaşterea unui deficit sau a unei stări
patologice.
Alte tipuri de agnozii: agnozie vizuală (pentru obiecte sau persoane),
prosopagnozie (pentru aspectul feţei, fizionomie), asomatognozie (pentru o parte a
propriului corp), agnozie digitală (pentru un deget atins), simultagnozie (pentru
integrarea părţilor unui întreg). Se întîlneşte în sindromul demenţial (mai ales în
boala Alzheimer cu debut precoce) şi în sindroamele psihoorganice determinate de
leziuni neurologice de focar.

TULBURARI PERCEPTIVE CALITATIVE:

ILUZIA este o percepţie cu obiect, dar fără izomorfism (i se atribuie
obiectului perceput o semnificaţie diferită de cea reală, falsă).
Asadar, iluziile sunt percepţii false (deformate), cu "obiect" (generate de
stimuli senzoriali reali), necriticate (fără conştientizarea caracterului lor patologic),
deci necorectate. Apar prin afectarea "izomorfismului" dintre caracteristicile
descriptive ale trăirii perceptive şi cele ale "obiectului" exterior real. Nu este
afectată identificarea corectă a obiectului respectiv. Obiectele pot fi percepute
supradimensionat (macropsie), subdimensionat (micropsie), deformat
(metamorfopsie), sau "eronat" în orice altă manieră.
Poate apărea în normalitate în situaţiile iluziilor optice, în condiţii de frică sau
în stările hipnagogică şi hipnopompică.
In patologie se întâlnesc în schziofrenie (depersonalizare), tulburări
disociative, delirium, intoxicaţii cu halucinogene, tulburări psihoorganice
epileptice, stări de sevraj la alcool, sedative (iluzii vizuale, auditive, tactile).
Iluziile pot privi şi propria corporalitate (iluzii somatosenzoriale în tulburarea
schizotipală). Iluziile de schemă corporală, sau de identificare au la bază un
sindrom delirant.

HALUCINAŢIA este o percepţie fără obiect, clară, proiectată în exteriorul

individului şi necriticată de acesta (validată de individ).
În normalitate apare în stările hipnagogică (la adormire) şi hipnopompică (la
trezire) şi durează câteva secunde.

6
 În patologie apar în tulburările psihotice (mai ales în schizofrenie, parafrenie),
în starea confuzională (delirium tremens), în intoxicaţia cu droguri halucinogene,
în epilepsia temporală.
Halucinaţiile pot fi:
- Vizuale (uneori scenice situaţie asemănătoare visului numită onirism): mai
ales în starea confuzională şi parafrenie. În starea confuzională indusă de sevrajul
alcoolic (delirium tremens) halucinaţiile pot fi zoomorfe micropsice (animale mici
care se urcă pe piele şi generează un comportament de apărare), sau de tip scenic
cu caracter profesional (halucinaţii onirice). Halucinaţii scenice pot apărea şi în
intoxicaţia cu cannabis. În parafrenie (mai frecvent) şi în schizofrenie (mai rar) pot
apărea imagini cu conţinut mistic: Christos, îngeri.
- Auditive (cele mai frecvente în patologia psihiatrică): simple (zgomote,
pocnete, clopote, claxoane) sau complexe (voci care comentează ironic pacientul –
halucinaţiile comentative, care înjură pacientul – halucinaţii injurioase, care dau
ordine pacientului – halucinaţii imperative, sau care cheamă pacientul – halucinaţii
apelative, halucinaţiile imperative sunt periculoase pentru că pot ordona
pacientului să-şi facă rău sau să facă rău altora. Halucinaţiile auditive sunt mai
frecvente în schizofrenie şi în epilepsia temporală.
- Tactile: impresia de atingere a suprafetei corporale, intepatura, curentare
electrica; epidermice sau hipodermice - parazitoza halucinatorie
- Olfactive (pot duce la apariţia delirului de otrăvire). Pot apărea în epilepsia
temporală (crizele uncinate) şi schizofrenie

- Gustative (pot duce la apariţia delirului de otrăvire). Pot apărea în epilepsia

temporală şi schizofrenie.

PSEUDOHALUCINAŢIA este o percepţie fără obiect, clară, proiectată în

interiorul individului şi necriticată de acesta (validată de individ).
Obiectul nu e prezent, există izomorfism din partea pacientului, estezia poate
fi slabă, proiecţia spaţială nu există.
Subiectul vede imagini în cap, aude voci în cap sau în alte organe, simte
animale în interiorul corpului. Pseudohalucinaţia apare în schizofrenie.

7
 HALUCINOZA este o percepţie fără obiect, clară, criticată de individ (acesta
nu pierde contactul cu realitatea).
Obiectul nu e prezent, există izomorfism din partea pacientului, estezia poate
fi slabă, există proiecţie spaţială, ambivalenţă între ceea ce pacientul percepe şi
critică.
Apare la bătrâni cu ateroscleroză cerebrală.

Depersonalizarea: pacientul, cu toate că, obiectiv, îşi percepe normal

propriul corp, are, subiectiv, "sentimentul" că, fie sub aspectul înfăţişării sale, fie
sub aspectul eului său, s-a schimbat, modificat, în mod straniu, ciudat, inexplicabil,
neputînd explica această modificare (semnul oglinzii: se priveşte ore în şir pentru a
găsi o explicaţie). Trăirea apare spontan şi este anxiogenă. Perceperea şi
interpretarea realităţii obiective este normală, în sensul că pacientul nu are iluzii,
halucinaţii sau deliruri constituite. Apare în Sindromul de depersonalizare-
derealizare (ICD-10), în dispoziţia predelirantă, în intoxicaţia cu halucinogene, în
reacţia acută de stress, în unele stări depresive, anxioase, obsesive, sau disociative
histerice.
Derealizarea: este o tulburare calitativă a perceperii preajmei (realităţii
obiective, înconjurătoare). Deşi preajma este percepută corect în ceea ce priveşte
obiectele ce o compun, pacientul are sentimentul, impresia subiectivă, că ea s-a
schimbat, în mod spontan, straniu, inexplicabil, trăiri ce generează anxietate.
Ambianţa poate fi trăită ca: nefamiliară, ireală, neautentică (la fel ca decorul unei
scene de teatru). Se întâlneşte în aceleaşi afecţiuni ca şi depersonalizarea, cu care
se poate asocia.

MEMORIA este funcţia psihică care are rolul de a:

- înregistra informaţia în câmpul actual de conştiinţă după dispariţia
stimulului atât timp cât e necesar pentru procesarea acesteia (secunde, minute)
permiţând executarea simultană a mai multor procese cognitive (raţionament,
înţelegerea întrebărilor: MEMORIA IMEDIATĂ sau MEMORIA DE LUCRU

8
(WORKING MEMORY). Memoria de lucru nu este propriu-zis o memorie. Ea
este deseori confundată cu memoria de scurtă durată, deşi clinic acest lucru nu este
adevărat: în starea confuzională sunt afectate atât memoria de lucru, cât şi cea de
scurtă durată, în schimb în sindromul Korsakov memoria de lucru este păstrată
(subiectul înţelege întrebările) dar cea de scurtă durată este absentă (amnezie
anterogradă). Memoria de lucru depinde de funcţionalitatea cortexului prefrontal
- stoca informaţia pentru o perioadă determinată de timp: scurtă (ore, zile,
săptămâni) - MEMORIA DE SCURTĂ DURATĂ sau lungă: MEMORIA DE
LUNGĂ DURATĂ (luni, ani, toată viaţa). Stocarea informaţiilor se poate face
mecanic sau logic şi este programată. Programarea este procesul inconştient de
stocare a informaţiei pe termen scurt sau mai lung. Memoria de lungă durată
presupune organizarea logică a informaţiilor. Stocarea informaţiilor noi se face
prin recircularea acesteia în circuite reverberante cum este circuitul lui Papez
(hippocamp – fornix - corpi mamilari – talamus – girus cingular – cingulum –
formaţiunea hippocampică). Consolidarea informaţiilor se realizează prin
fenomenul de potenţare pe termen lung (long term potentiation) care constă în a
stimula sinteza de noi receptori postsinaptici.
- evoca informaţia (amintiri). O bună evocare trebuie să fie promptă, corectă
şi completă.

După conţinutul mnezic, memoria poate fi clasificată în:

- memorie explicită (declarativă) care se referă la un material ce poate fi
povestit: evenimente din biografia proprie (memoria episodică) sau cunoştinţe din
cultura generală (memoria semantică)
- memoria implicită (procedurală) care se referă la diverse abilităţi (cântatul
la instrumente, şofatul, etc.) sau la învăţarea prin condiţionare pavloviană (de
exemplu învăţarea fobiilor).

În depozitele mnezice, informaţiile achiziţionate sunt organizate în scheme

cognitive. Acestea din urmă generează reguli care stau la baza interpretărilor
(semnificaţiilor) sau aşteptărilor individuale în legătură cu alte persoane, situaţii
sau evenimente.
Memoria de lungă durată presupune procesarea informaţiilor:
9
 - compararea informaţiei noi cu cea existentă în schemele cognitive. Doar
informaţiile noi pot fi învăţate.
- validarea: acceptarea informaţiei noi ca fiind adevărată şi importantă cu
asimilarea consecutivă a acesteia la schemele cognitive preexistente, respectiv,
rejectarea informaţiei noi ca fiind falsă sau neimportantă cu înlăturarea acesteia.
Dacă informaţia nouă vine în contradicţie cu schemele preexistente, dar este
validată ca adevărată şi importantă, atunci intervine procesul de acomodare a
schemelor cognitive preexistente pentru a le armoniza cu noile informaţii.
- clasificarea şi codificarea informaţiei noi prin asimilare.

Tulburările de memorie pot fi:

- cantitative (amnezii, hipomnezii, hipermnezii) şi
- calitative (paramneziile).

HIPOMNEZIILE/AMNEZIILE se împart în hipomnezii de fixare şi

hipomnezii de evocare.
Hipomnezia şi amnezia: se caracterizează printr-o diminuare sau abolire a
capacităţilor mnezice de memorare (fixare sau stocare) şi/sau de
rememorare(evocare). Pot fi afectate, concomitent sau separat, memoria imediată
(menţinerea informaţiei timp de cîteva secunde în o serie de C.A.C. succesive),
memoria de scurtă durată (de înregistrare, fixare, achiziţii de noi informaţii), şi
memoria de lungă durată (de conservare, stocare durabilă). Au un caracter continuu
sau tranzitor; pot fi globale sau selective.
Hipomnezia şi amnezia de fixare (anterogradă)
Afectarea separată a funcţiei de fixare va determina o “non-memorare” ce
progresează anterograd în timp începînd cu momentul abolirii funcţiei respective.
In normalitate apare atunci cand materialul de invatat nu are logica.
Poate fi izolată sau combinată cu alte tipuri de deficit al funcţiilor mnezice. In
acest sens, are mai multe forme particulare de manifestare, în funcţie de afecţiunea
cauzală:

10
 • TCC: funcţia mnezică de fixare este abolită, datorită unei leziuni
cerebrale, de regulă reveresibilă; din momentul respectiv, pacientul nu mai
memorează nimic, "anterograd" în timp, spre viitor; funcţia de evocare este
normală, deci subiectul îşi poate reaminti tot ceea ce a memorat înainte de
momentul susmenţionat; după vindecarea leziunii şi renormalizarea fixării mnezice
totul reintră în normal; pentru durata episodului respectiv, rămâne, definitiv, o
amnezie lacunară;
• sindromul amnestic organic: amnezia este anterogradă, de regulă
ireversibilă; se caracterizează prin abolirea atât a memoriei de scurtă durată cât şi a
celei de lungă durată, cu păstrarea indemnă a memoriei imediate; funcţia de
evocare este şi ea afectată, dar într-o mai mică măsură. Sindromul amnestic
Korsakov (traumatic sau al alcoolicilor cronici) constă într-o amnezie predominant
anterogradă (din momentul instalării deficitului mnezic, subiectul nu mai reţine
nimic), retrogradă (din momentul instalării deficitului mnezic, acesta progresează
înapoi în timp spre trecut), confabulaţie (produs al imaginaţiei utilizat inconştient
pentru a umple golul mnezic), anosognozie (lipsa conştiinţei deficitului) şi euforie.
Utilizarea materialului imaginar se face inconştient spre deosebire de mitomanie şi
minciună. Memoria imediată (înregistrarea informaţiilor nu este afectată.
• delirium: este afectată memoria imediată şi memoria de scurtă durată, cu
păstrarea, relativ indemnă, a memoriei de lungă durată, dar cu dificultăţi de
evocare; afectarea memoriei imediate face imposibilă structurarea câmpului
perceptiv, determinând o stare de confuzie; tulburarea mnezică este fluctuentă şi
tranzitorie;
• demenţă: amnezia anterogradă este precedată de cea retrogradă (de
evocare), devenind in final antero-retrogradă, globală;
• oligofrenie: în funcţie de gradul ei de severitate, toate funcţiile mnezice au
un anumit grad de subdezvoltare, deci de deficienţă (definitivă);
• o formă de amnezie lacunară de tip anterograd o reprezintă blackout-ul
alcoolic (după ingestia de alcool, a doua zi, persoana nu-şi mai aminteşte nimic în
legătură cu perioada de timp care a urmat consumului de alcool)
• în toate cazurile în care avem un deficit de concentrare şi persistenţă a
atenţiei, apare, secundar, şi o hipomnezie de fixare mnezică (depresie, anxietate).

11
 Hipomnezia şi amnezia de evocare (retrogradă): din momentul declanşării
ei, deficitul mnezic progresează înapoi în timp, "retrograd", spre trecut, cu
pierderea, reversibilă sau nu, a capacităţii de a evoca achiziţiile mnezice, în ordinea
inversă a dobândirii lor. Se poate întâlni în:
• depresie
• demenţă: amnezia se caracterizează prin precedenţa şi ireversibilitatea
amneziei retrograde (de evocare).
• unele cazuri de TCC, în care, printr-un mecanism lezional, funcţia de
evocare mnezică este abolită, în schimb cea de fixare rămâne indemnă; este, de
regulă, tranzitorie, deoarece leziunea organică de substrat, în aceste cazuri, este
reversibilă.
• oligofrenie.

Amnezia selectivă /electivă / disociativă reprezintă incapacitatea de a-şi

aminti un eveniment traumatizant, cu încărcătură negativă pentru persoana
respectivă. Apare în:
- Tulburarea disociativ-conversivă (vechea nevroză isterică): refularea în
inconştient a evenimentelor cu încărcătură negativă: frustrări, dezamăgiri.
- Reacţia acută la stres: incapacitatea de a evoca la cerere evenimentul
psihotraumatizant.
Lapsusul reprezintă o aparentă amnezie de evocare cu caracter parazitant,
necesitând un efort de voinţă pentru găsirea răspunsului sau consultarea
dicţionarului. Apare în condiţii normale. Nu trebuie confundat cu înţelesul
psihanalitic al termenului (acte ratate).

HIPERMNEZIA: se caracterizează printr-o creştere exagerată a ca-pacităţii

de evocare mnezică şi/sau, mai rar, a capacităţii de memorare (înregistrare, fixare).
Se întâlneşte în:
- sindromul maniacal (hipermnezie de evocare, ineficientă din cauza
tahipsihiei, avalansa mnezica);

12
 - sindromul depresiv (hipermnezie de evocare, selectivă, doar pentru
amintirile neplăcute din trecut);
- P.T.S.D. (evocări bruşte, neaşteptate, intruzive, a unor imagerii referitoare
la trăiri catastrofice anterioare);
- eidetism (hipermnezie de înregistrare şi evocare, privind doar memoria
vizuală, cu reţinerea a absolut tuturor detaliilor unor tablouri, scene ample;
este nefuncţională datorită diminuării capacităţii intelective de sinteză,
rezumare, extragere a esenţialului;
- hipertrofia mnezică de tipul memoriei prodigioase (o capacitate de
memorare şi evocare, pur mecanică, a unui volum imens de date, chiar
nestructurate; deficitul intelectiv global existent, afectând capacitatea de
înţelegere şi de procesare logică a acestor date, face ca această
"prodigiozitate" mnezică să fie, cognitiv, nefuncţională).

TULBURĂRILE CALITATIVE ALE MEMORIEI (PARAMNEZIILE)

Sunt, de regulă, evocări falsificate prin deformare sau inventare de imagini,
prin un amestec de prezent şi trecut, de real şi imaginar, de inedit şi deja cunoscut
sau o substituire a unuia prin celălalt).
1. Falshback-urile de tipul evocărilor mnezice au exact aceleaşi
caracteristici şi aceeaşi semnificaţie ca şi cele perceptive dar nu sunt proiectate
spaţial.
2. Sentimentul patologic de deja văzut (deja vu): este impresia falsă că
persoane sau evenimente (exterioare sau intrapsihice), de fapt percepute pentru
prima dată, au mai fost percepute sau trăite anterior. Este un fals sentiment de
evocare mnezică, uneori însoţit de false recunoaşteri. Se întâlneşte în histerie sau
epilepsie.
3. Sentimentul patologic de niciodată văzut (jamais vu): este impresia
falsă că persoane sau eveni-mente (exterioare sau intrapsihice), care, în realitate, au
mai fost percepute, sau trăite, anterior, sunt acum percepute, sau trăite, pentru
prima dată. Este un deficit de evocare, cu nerecunoaşterea unor persoane sau
evenimente, cunoscute, memorate. Se întâlneşte în epilepsia temporală. Când
trecutul este trăit ca prezent, fenomenul se numeşte ecmnezie. Când "cunoscutul" e
trăit ca o creaţie originală, actuală, a subiectului, fenomenul se numeşte
criptamnezie.

13
 IMAGINAŢIA operează cu imagini, amintiri care prin combinaţie duc la o
neoproducţie cu funcţie anticipativă. Necesită achiziţia şi dezvoltarea gândirii
simbolice (de la sfârşitul stadiului senzorimotor şi apoi în cursul stadiilor
ulterioare: preoperational, stadiul operaţiilor concrete şi stadiul operaţiilor
formale). Prin reprezentarea mentală a obiectelor, persoanelor sau situaţiilor
(inteligenţa reprezentativă) o persoană poate opera cu imagini şi propoziţii, poate
rezolva probleme sau poate prevedea consecinţele unei decizii (inteligenţa
operaţională).
Tulburări ale imaginaţiei:
Mitomania (iluzia de memorie): este evocarea unor amintiri adevărate,
reale, dar la care pacientul, în mod nedeliberat, neintenţionat, adaugă false
conţinuturi, detalii fictive, produse inconştient de imaginaţia sa, conţinuturi prin
care evocarea e defor-mată, falsificată, dar expunerea devine spectaculoasă,
centrând atenţia sau provocând admiraţia anturajului. Deşi pacientul e convins că
spune adevărul, acest ultim aspect sugerează un fundal histeric al personalităţii
sale. O formă extremă, la care se mai adaugă şi minciuna deliberată, dezinvolt
expusă, şi un comportament în consecinţă, încât se crează o falsă impresie că
persoana în cauză şi crede în ceea ce spune, o realizează pseudologia fantastică (a
personalităţilor histerice sau antisociale).
Confabulaţia (halucinaţia de memorie): constă în afirmarea, sinceră şi cu
intenţia de a evoca fapte reale (efectuate sau trăite de pacient), a unor
"evenimente", pur fictive, inventate în totalitate (dar în mod inconştient,
neintenţionat), de către imaginaţia subiectului, cu scopul umplerii, compensatorii, a
unui gol mnestic (de care acesta nu-şi dă seama şi chiar îl neagă, "anosognozic").
Se întâlneşte în sindromul amnestic organic (unde, datorită amneziei anterograde,
acelaşi eveniment este pseudoevocat, "confabulat", în mod diferit, în diferite zile
succesive) şi în parafrenia confabulatorie (o tulburare delirantă persistentă), în care
confabulaţia e generată de distorsionarea amintirilor, operată de productivitatea
delirantă.
MINCIUNA constă în deformarea adevărului în scopul de a deruta sau de a
obţine un beneficiu. E utilizată frecvent de PSIHOPAŢII ANTISOCIALI.

14
 IMAGINAŢIA MORBIDĂ se referă la imaginarea unor eventualităţi
catastrofice privitoare la derularea în viitor a evenimentelor. Apare în anxietate.

INTELECTUL este acea parte a cunoaşterii necesară adaptării la un mediu

în continuă schimbare care oferă provocări variate la care trebuie găsite soluţii noi,
ce depăşesc capacitatea adaptativă a instinctelor. Cu ajutorul intelectului se
realizează cunoaşterea raţională care validează sau nu cunoaşterea empirică şi o
extinde dincolo de limitele impuse de simţuri. Intelectul presupune existenţa mai
multor facultăţi distincte:
- Inteligenţa raţională (gândirea logică) este capacitatea de a găsi soluţia
corectă în cel mai scurt timp la o problemă dată.
- Intuiţia capacitatea de a găsi soluţii după ce individul a încetat să le mai
caute în psihismul conştient
- Imaginaţia este capacitatea de a forma noi imagini care nu sunt percepute
prin intermediul simţurilor.

Intelectul realizează următoarele operaţiuni:

- Validarea informaţiilor primite din exterior sau interior
- Învăţarea informaţiilor noi
- Gândirea, limbajul interior şi exprimat verbal, în scris şi gesturi
- Cunoaşterea raţională a realităţii (înţelegere, aprofundare)
- Motivaţia: instanţele motivaţionale ale nivelului cognitiv sunt curiozitatea şi
interesul
- Creativitatea capacitatea de a crea valori materiale şi spirituale manifestate
în domeniul ştiinţei şi culturii
- Valorizarea: aplicarea normelor valorice (etice, estetice) cu capacitatea de
selecţie.
Coeficientul de inteligenţă (QI) este un indice cu ajutorul căruia se cuantifică
nivelul de inteligenţă al unui individ. El se calculează în funcţie de nişte baremuri
15
de cunoştinţe stabilite pentru fiecare vârstă în parte. În funcţie de media obţinută la
copii de o anumită vârstă se stabileşte vârsta mentală care se raportează la vârsta
cronologică. Cele mai utilizate teste de măsurare a inteligenţei sunt matricele
progresive ale lui Raven şi Wechsler Adult Intelligence Scale. Pentru a evita
erorile, este necesară etalonarea pentru fiecare populaţie pe care este aplicat testul.
Coeficientul de inteligenţă mediu are valoarea de 100. Variaţiile normale ale QI
sunt între 70 şi130.

TULBURĂRILE FUNCŢIILOR OPERAŢIONALE ŞI DEFICITUL

COGNITIV GLOBAL
A. Tulburările funcţiilor operaţionale ale inteligenţei raţionale
1.Tulburarea de judecată: reprezintă o deteriorare a capacităţii de: • a
înţelege şi a evalua o situaţie, • a alege, în situaţia dată, obiectivul (scopul) şi
mijloacele adecvate şi acceptate social, şi • de a acţiona adecvat, în consecinţă.
Pacientul, fie nu înţelege caracterul dăunător al unei conduite, fie îl înţelege, dar
acest lucru nu-l opreşte din acţiunea respectivă. Se întâlneşte în sindromele:
delirium, demenţial, postencefalitic.
2.Absenţa conştientizării bolii: reprezintă pierderea capacităţii de a înţelege
realitatea obiectivă (adică, patologică) a unei situaţii medicale. In cazul pacientului
cu psihoză sau cu personalitate patologică, unde conştiinţa bolii este pierdută,
acesta se consideră fie sănătos şi normal mintal, fie suferind de o altă patologie
decât aceea pe care o are de fapt. Prin extensiune de sens, acest simptom mai este
numit anosognozie. El se mai poate manifesta, în cazul unor forme de histerie, şi
printr-o anormală indiferenţă faţă de un defect patologic, masiv, incapacitant ("la
belle indifference").
3.Alte tulburări ale unor funcţii operaţionale ale inteligenţei raţionale:
• tulburarea evaluării importanţei datelor informaţionale, cu proeminenţa
aspectelor irelevante (în schizofrenie)
• tulburări în evaluarea semnificaţiilor, întâlnite în tulburările de percepţie
cu determinism delirant sau paradelirant
• tulburări ale gândirii abstracte: a procesării (analizei şi interpretării)
informaţiilor, a planificării, organizării, secvenţierii, monitorizării unui demers

16
intelectiv; a capacităţii de a schimba seturi mintale sau de a genera informaţii noi.
Sunt întâlnite în sindromele: demenţial şi delirium şi la personalitatea "or-ganică".
• acalculia este incapacitatea de a efectua un calcul mintal, consecutivă unei
leziuni de focar.

B. Deficitul cognitiv global

1. Nedezvoltarea globală a cognitivităţii, sub toate aspectele sale
funcţionale. Apare în cadrul nedezvoltării globale, ontogenetice, a întregului
psihism, cu cauză organică. Este, deci, parte integrantă a sindromului oligofren (de
retardare mintală). Defectul este definitiv, ireversibil, constant în timp.
RETARDUL MENTAL reprezintă o dezvoltare mentală incompletă sau o
oprire în dezvoltarea psihismului în ansamblul său. Afectarea dezvoltării
psihismului este congenitală şi anevolutivă (spre deosebire de demenţă care este o
deteriorare globală dobândită şi progresivă a psihismului). Retardul mintal poate fi
uşor (QI: 50-69), moderat (QI: 35-49), sever (QI: 20-34) şi profund (QI: <20).
Factorii care afectează dezvoltarea psihismului acţionează începând cu viaţa
intrauterină, până în primii trei ani de viaţă. Aceştia sunt de natură: genetică şi
metabolică, endocrină, hipoxică, traumatică, infecţioasă, toxică. Impactul factorilor
ce interferează cu dezvoltarea psihismului este organic şi definitiv.
2. Deteriorarea, denivelarea globală a cognitivităţii, sub toate aspectele
sale funcţionale. Apare în cadrul deteriorării globale, a întregului psihism, de
natură organică. Iniţial, deteriorarea predomină în planul memoriei şi în cel al
intelectului, ulterior, ea afectează toate aspectele structural-funcţionale ale
nivelului cognitiv şi ale celorlalte nivele ale psihismului. Are un caracter cronic,
progresiv, (de regulă ireversibil) şi este, deci, parte inte-grantă a sindromului
demenţial.
DEMENŢA reprezintă o deteriorare globală a psihismului, dobândită,
progresivă şi spontan ireversibilă ce afectează predominant funcţiile cognitive,
viaţa afectivă şi conduita socială, ducând în final la tulburări de deglutiţie, caşexie
şi pierderea controlului sfincterian. Cauzele demenţelor pot fi necunoscute
(demenţele degenerative de tipul demenţei Alzheimer, demenţei Pick şi demenţei
cu corpi Lewy) sau cunoscute: factori genetici, metabolici, vasculari, endocrini,
toxici, infecţioşi, traumatici, tumorali.

17
 Tulburarile intelective – clasificare:
1. tulburari de gandire: formale, ale continutului gandirii si particulare
2. tulburările funcţiilor operaţionale şi deficitul cognitiv global

GÂNDIREA şi LIMBAJUL
Gândirea este funcţia psihică susţinută de un flux ideativ logic şi continuu.
Acest flux poate avea un caracter verbal (sub forma unui discurs interior) şi/sau
imaginativ (sub forma derulării de imagini mentale.
RAŢIONAMENTUL este o operaţiune mentală prin care din două sau mai
multe judecăţi (numite premise) se obţine o judecată nouă ce decurge logic din
primele.
JUDECATA este capacitatea de a gândi logic sau o formă de gândire
exprimată printr-o propoziţie în care se afirmă sau se neagă ceva.
DEDUCŢIA este un raţionament logic, independent de experienţă.
SILOGISMUL este un raţionament deductiv alcătuit din trei judecăţi, a treia
reprezentând concluzia care se deduce din prima judecată prin intermediul celei de
a doua.
INDUCŢIA este un raţionament afirmă o lege generală pornind de la un mare
număr de fapte. Nu este un raţionament logic.
INTUIŢIA este formă de cunoaştere imediată pe baza experienţei şi a
cunoştinţelor achiziţionate anterior şi nu prin raţionament. Soluţia apare brusc după
ce individul a încetat să o caute în psihismul conştient. Probabil se bazează şi pe
emoţii conectate cu experienţe anterioare.
Gândirea poate fi descrisă cu ajutorul atributelor sale, unele cantitative, altele
calitative:
- Bogată sau săracă din punctul de vedere al conţinutului
- Rapidă sau lentă din punctul de vedere al vitezei cu care se derulează
gândurile

18
 - Elaborată sau simplă, stereotipă
- Abstractă sau concretă
- Logică sau incoerentă
- Sintetică sau analitică
Conţinutul gândirii este intim, datorită cenzurii autoimpuse asupra exprimării
verbale sau în scris a gândurilor.

Tulburările de gândire sunt:

- cantitative (în ceea ce priveşte ritmul derulării gândurilor şi cantitatea de
gânduri): fuga de idei şi lentoarea fluxului ideativ
- calitative (conţinut anormal): ideea obsesivă, ideea prevalentă şi ideea
delirantă
- formale: gândirea digresivă, gândirea circumstanţială şi disociaţia ideo-
verbală.

TULBURARI CANTITATIVE ALE GANDIRII

Gândirea rapidă se datorează unei accelerări a ansamblului vieţii psihice
(TAHIPSIHIE). În normalitate gândirea rapidă apare în condiţii de bună
dispoziţie. În patologie, gândirea rapidă asociată cu un conţinut bogat de idei poate
apărea în intoxicaţia cu alcool (doze mici) sau cu droguri stimulante (cocaină,
amfetamine). Gândirea rapidă asociată cu un conţinut bogat de idei care se succed
aparent incoerent se întâlneşte în manie fiind descrisă ca FUGĂ DE IDEI. Spre
deosebire de disociaţia ideo-verbală întâlnită în schizofrenie, în cazul fugii de idei
subiectul poate să explice logic saltul de la o idee la alta.
Mentismul: este o tahipsihie cu presiune ideativă, care are un aspect de criză
(apare şi dispare brusc); este trăit, subiectiv, şi ca o stare dezagreabilă, în care o
multitudine de gânduri diverse, străine de preocupările actuale ale subiectului, se
învălmăşesc, fără ca acesta să fie capabil, voluntar, să le controleze, să le pună în
ordine sau să le îndepărteze; trăirea subiectivă nu se transpune în planul expresiv al
vorbirii. Se întâlneşte în nevroza obsesivă gravă.

19
 Gândirea lentă se datorează unei încetiniri a ansamblului vieţii psihice
(BRADIPSIHIE). În normalitate gândirea lentă apare în condiţii de somnolenţă.
În patologie, gândirea lentă apare în intoxicaţia cu alcool (doze mari), în depresie şi
la personalitatea epileptoidă. În planul vorbirii apare încetinirea ritmului vorbirii
numită BRADILALIE. În depresie, gândirea lentă se asociază cu sărăcirea
conţinutului gândirii. Pacientul depresiv vorbeşte în ritm lent (bradilalie), cu
latenţe mari între întrebare şi răspuns. De obicei nu iniţiază dialogul iar
răspunsurile scurte, monosilabice (vorbire laconică). Personalităţile epileptoide se
caracterizează printr-o gândire lentă şi neselectivă.
FADINGUL MENTAL se caracterizează prin încetinirea progresivă a
fluxului gândirii până la baraj mental.

TULBURARI FORMALE ALE GANDIRII

Gândirea circumstanţială: cu dificultăţi în operaţiunile abstracte (de
sintetizare, rezumare, extragere a esenţialului), cu predilecţie pentru detalii
concrete neesenţiale, generatoare de paranteze explicative; discursul este prolix,
contursionat, părăsind adesea calea directă de transmitere a mesajului; dar, acesta
din urmă, este totuşi transmis corect, însă într-un timp mai îndelungat. Se asociaza
cu bradipsihia Se întâlneşte în tulburarea schizotipală şi la personalitatea
"organică": (mai ales epileptică).
Gandirea digresivă: cu frecvente digresiuni, prin care se deviază de la calea
directă de comunicare (sare de la un subiect la altul) dar, întotdeauna, urmează o
revenire la punctul de deviere, reuşindu-se transmiterea mesajului dorit dar într-o
perioadă mai lungă; se întâlneşte în delirium şi în schizofrenie (faza de debut şi cea
reziduală). Se coreleaza uneori cu tahipsihia.
Gândirea tangenţială: care părăseşte calea directă de comunicare a
mesajului, prin deviaţii digresive, tangente sau cu totul irelevante (fără nici o
legătură cu conţinutul mesajului respectiv), fără însă a mai reveni la linia normală
de gândire, necesară transmiterii mesajului (acesta nu este transmis). Asociaţiile de
idei sunt comprehensibile, dar nu sunt şi adecvate din perspectiva scopului
comunicării. Se întâlneşte în schizofrenie.
Gândirea stereotipă: se caracterizează prin repetarea identică, după un
model fix, invariabil, şi cu caracter durabil, a unui unic conţinut ideativ, purtător al

20
unui unic mesaj, care însă este inadecvat, circumstanţial; este întâlnită în tulburarea
schizotipală şi sindromul cataton.
Gândirea irelevantă: este o gândire aparent coerentă dar care, prin conţinutul
ei ideativ, nu comunică nimic întâlnită în sindromul de delirium şi în schizofrenie.
Gândirea hiperconcretă: reprezintă un mod de gîndire uni dimensională, cu
neînţelegerea nuanţelor de sens, incapacitatea soluţionării problemelor complexe;
se întâlneşte la oligofrenii superiori sau în schizofrenie.
Gândirea hiperabstractă: în varianta tipică este multidimensională, cu
excesivă preocupare pentru conceptualizări, sistematizări, creare de noi ipoteze,
exprimări metaforice; într-o variantă extremă, gândirea devine ermetică sau
eliptică (până la a deveni obscură). Eficienţa gândirii, în planul operaţional şi în cel
de comunicare, este scăzută. Apare în tulburarea schizotipală şi în schizofrenie
(debut sau stare reziduală).
Gândirea hipoelaborată, aluzivă, vagă: întîlnită în tulburarea schizotipală şi
în schizofrenie (debut sau fază reziduală)
Gandirea hiperelaborată, de tip manierist: cu debit ideativ crescut dar
comunicare informaţională redusă, din cauza supraîncărcării cu elemente
redundante (formule introductive, de politeţe, etc); se întâlneşte în tulburarea
schizotipală şi în schizofrenia hebefrenă şi catatonă.
Relaxarea asociaţiilor de idei: are loc între propoziţii şi nu în interiorul lor
cu devierea gândirii, graduală sau bruscă, de la cursul ei normal. Conexiunile
fireşti între gândurile ce se succed se reduc sau se pierd, deoarece ideile nu se mai
asociază prin relaţii logice, cu sens, ci prin juxtapuneri, asemănări formale
(analogii, asonanţe, aliteraţie, rimă, jocuri de cuvinte, etc.). In consecinţă, în cursul
gândirii, ideile, în mod sistematic şi idiosincrazic, sar de la o temă la alta, discursul
pierzând orice capacitate de a comunica mesaje, informaţii. Este caracteristică
schizofreniei. Forma sa extremă este gândirea incoerentă (dezorganizarea ideo-
verbala).
Gandirea incoerentă (dezorganizarea ideo-verbala): tulburarea asociaţiilor
de idei are loc în interiorul propoziţiilor, determinând o dezordine, dezorganizare,
disociaţie totală în planul gândirii şi al limbajului. Gândirea este incomprehensibilă
(neinteligibilă) cu tulburări de limbaj în toate planurile: semantic, topic, sintactic,
morfologic.

21
 În cursul gandirii apar:
- interpolări nejustificate, vascozitate, dissemantisme şi paragramatisme
diverse cum ar fi: substituirea (înlocuirea conceptelor curente cu altele);
paralogisme (accepţiuni noi neuzuale pentru cuvinte vechi); cuvinte
aproximative (folosirea cuvintelor uzuale într-un mod neconvenţional,
nepotrivit, sau crearea de cuvinte noi cu respectarea regulilor de formare a
acestora); neologisme (crează cuvinte noi prin combinarea silabelor altor
cuvinte sau pe căi necunoscute, şi le atribue sensuri consensuale
inexistente); contaminarea (fuziunea de concepte heterogene); condensarea
(crează concepte noi prin contracţia într-o idee a mai multor idei posibil
contradictorii); hiperincluderea (dispariţia graniţelor conceptuale)
- transgresarea codurilor semantice (trecerea nejustificată de la o limbă la
alta)
- glossolalia (crearea din neologisme inventate a unei limbi noi de uz
personal)
- jargonofazia (jargon ce pare inteligibil doar pentru cel care îl găndeşte şi
rosteşte cu repetare de cuvinte fără sens, neologisme proprii)
- verbigeraţia (repetă stereotip, fără sens, cuvinte sau fragmente de
propoziţie)
- salata de cuvinte (mixtură de cuvinte fără nici o relaţie de sens unele cu
altele, ilustrând gradul maxim posibil de dezorganizare a gândirii şi a
limbajului)
Se întâlneşte în schizofrenie (formă hebefrenă), în cadrul, schizofaziei
(termen generic pentru gândirea şi vorbirea incoerentă a schizofrenicului).
Gândirea incoerentă se mai întâlneşte şi în Tulburările psihotice schizofreniforme
(acute sau organice) sau în delirium.

TULBURARI CALITATIVE ALE GANDIRII (CONTINUT

ANORMAL)

OBSESIILE sunt gânduri, ruminaţii, imagini, impulsiuni sau îndoieli cu

caracter intruziv, persistent, recurent şi egodistonic, parazitând conştiinţa
individului. Spre deosebire de delir, obsesiei i se recunoaşte de către subiect

22
caracterul iraţional. De asemenea, spre deosebire de sindromul de transparenţă-
influenţă, subiectul recunoaşte obsesiile ca fiind propriile sale gânduri.
Ruminaţiile obsesive sunt cugetări îndelungate şi sterile (fără finalitate) pe
teme abstracte sau banale.
Impulsiunile obsesive sunt tendinţe spre acte auto- sau heteroagresive,
stânjenitoare, ruşinoase (înjurături, blasfemii), sau sexuale.
Conţinutul obsesiilor poate fi:
- abstract în cazul ruminaţiilor obsesive pe teme metafizice (unde este
Dumnezeu, unde e sfârşitul Universului)
- banal în cazul ruminaţiilor obsesive pe tema ordinii şi simetriei
- ruşinos, agresiv, stânjenitor în cazul impulsiunilor.

În normalitate obsesiile pot fi generate de conştiinţa morală sau de o melodie

parazitantă. În cazul lapsus-ului apare obsesia noţiunii uitate.
În patologie obsesiile apar în tulburarea obsesiv-compulsivă (obsesii asociate
sau nu cu compulsii), în depresie (ruminaţii depresive), în tulburarea de stres
posttraumatic (flashback-uri) şi în schizofrenie (având un caracter bizar).

IDEEA PREVALENTĂ este idee ce porneşte de la un fapt real din viaţa

pacientului, care îi acaparează toate preocupările (subiectul nu se poate sustrage
parazitajului, ideea prevalentă dominându-i viaţa şi subordonând alte idei).
Subiectul nu-i recunoaşte caracterul patologic dar poate accepta contraargumente.
DELIRUL este o convingere patologică (absolută) fără substrat real (într-o
idee falsă), care nu poate fi combătută prin argumentaţie logică şi nici prin forţa
evidenţei. Delirul apare pe un câmp de conştiinţă clar spre deosebire de delirium
/starea confuzională). De asemenea, trebuie diferenţiat de credinţele socio-culturale
la care persoana aderă. Comportamentul subiectului corespunde delirului
(comportament motivat delirant). Delirul parazitează gândirea, subiectul trăind prin
şi pentru delirul său. Delirul apare în psihoze (schizofrenie, parafrenie, paranoia,
episoade afective depresive sau maniacale de intensitate psihotică).
Altele:

23
 Preocuparea patologică (ruminaţia): conţinutul gîndirii este centrat pe o
unică temă, particulară, care constitue o preocupare permanentă, supărătoare, dar
care nu este incoercibilă; apare în nevroza obsesivă, tulburarea hipocondriacă
(tema bolii), sindromul depresiv sever (tema vinovăţiei, a suicidului), tulburarea
schizotipală (teme dismorfofobice), anorexia şi bulimia nervoasă (tema
supraponderalităţii), sindromul postcontuzional (tema leziunii cerebrale),
personalitatea "organică", personalitatea paranoidă, dependenţa de substanţe
psihoactive, în unele sexopatii, în impulsurile patologice (joc de noroc,etc.).
Ideea hipocondriacă nedelirantă: cu caracter obsesiv sau nu, este o idee
fixă, persistentă, dar falsă, în existenţa unei boli corporale (vag localizată, sau
denumită precis), idee care nu are nici o justificare obiectivă medicală şi care se
menţine şi după numeroase infirmări medicale a bolii afirmate, dar care nu are
caracterul unei convingeri absolute (delirante). Se întâlneşte în tulburarea
hipocondriacă, în sindromul postcontuzional sau în schimbarea durabilă a
personalităţii după o boală psihică.
Ideile patologice “subdelirante”: sunt idei ce au doar tema, nu şi caracterul
de convingere absolută, a unei idei delirante. Se întâlnesc, astfel: • idei paranoide
(în tulburarea schizotipală), • idei de referinţă (în schizofrenie: faza de debut sau
reziduală), • idei de grandoare (în sindromul maniacal), • idei bizare (în tulburarea
schizotipală ş iîn schizofrenie:prodrom sau fază reziduală), • idei false de
supraponderalitate (în anorexia şi bulimia nervoasă), • idei dismorfofobice (în
dismorfofobie, inclusă, de ICD-10, în cadrul tuburării somatoforme
hipocondriace), • idei depresive (în sindromul depresiv), • idei suicidare (în
depresie, schizofrenie, tulburarea de stres postraumatică), • idei homicidare (în
schizofrenie).

ALTE TULBURARI CALITATIVE ALE GANDIRII,

PARADELIRANTE SAU DELIRANTE

SINDROMUL DE TRANSPARENTA-INFLUENTA (AUTOMATISM

MENTAL)

SUB-SINDROMUL DE TRANSPARENTA PSIHICA

24
 Se referă la o convingere, delirantă, a pacientului că şi-a pierdut intimitatea
psihică, secretul interior al vieţii sale psihice conştiente subiective.
Trăită la modul egodiston, nu este considerată de subiect drept fenomen
patologic (absenţa conştiinţei bolii psihice), ci o consecinţă directă a unei acţiuni
malefice a unor forţe exterioare. Pierderea autocontrolului asupra propriei sale vieţi
psihice este trăită cu "pasivitate" de către subiect.
Se manifestă prin următoarele trăiri:
- citirea, cunoaşterea gândurilor: gândurile îi sunt cunoscute direct sau îi
sunt "citite" de la distanţă de către persoane, forţe străine (fără a fi rostite)
- răspândirea, difuzarea gândurilor: gândurile sale difuzează, se răspândesc
în jur (ca nişte unde sonore), putând fi auzite, deci cunoscute de oricine
- sonorizarea gândirii: propriile sale gânduri sunt imediat sonorizate (prin
acţiune exterioară), încât pacientul, simultan, le şi "aude" (fenomen de tip
halucinator)
- ecoul gândurilor: propriile sale gânduri i se repetă în minte, ca un ecou, de
asemenea în urma unei intervenţii exterioare
Unii autori consideră "transparenţa psihismului", un fenomen secundar, în
cadrul "delirului de control"; alţii le etichetează drept "tulburări formale ale
gândirii".

SUB-SINDROMUL DE INFLUENTA XENOPATICA

Ca şi în cazul "transparenţei", "influenţa" este trăită de către pacient, la modul
egodiston, dar şi cu "pasivitate", cu anosognozie şi cu invocarea unei "acţiuni
exterioare", care nu doar îl controlează, dar îl şi înfluenţează, dirijează ("ca pe un
automat"), îi dictează, îi impun (direct sau de la distanţă): senzaţii corporale
(neplăcute), mişcări corporale, expresivitatea verbală, mimico-gestuală şi
comportamentală, tendinţele la act (inclusiv manifestarea propriei voinţe), precum
şi toate gândurile şi stările sale afective. Prin urmare, pacientul pierde libertatea sa
interioară de a exercita un autocontrol voluntar şi autonom asupra vieţii sale
psihice şi asupra corpului său.
In planul gandirii se deceleaza:

25
 - furtul, publicarea gândurilor: gândurile sale sunt preluate de alţii, prin
citire sau "furt", sunt făcute publice, prin mass media (radio, TV, presă, etc.)
- retragerea gândurilor: gândurile sale îi sunt retrase, scoase din mintea sa,
de către persoane, forţe străine, conţinutul gândirii sale fiind, astfel,"sărăcit".
- includerea, inserţia gândurilor: gânduri străine, deci care nu-i aparţin, îi
sunt introduse în minte, de către aceste persoane, forţe străine
- controlul gândurilor: gândurile sale sunt controlate, permanent de
persoane, forţe străine.

Toate aspectele aferente sindromului de automatism mintal sunt proprii

schizofreniei (mai ales paranoide) şi tulburării delirante persistente de tip parafren
(unele forme clinice).

TULBURARILE AFECTIVITATII
NIVELUL AFECTIV este prezent la om şi la animale şi aparţine psihismului
conştient. Nivelul său energetic este puternic dar mai slab decât cel al instinctelor.
Afectivitatea este subiectivă spre deosebire de raţiunea obiectivă.
Trăirile afective sunt în general polare (plăcere neplăcere, dragoste – ură,
veselie – tristeţe) dar pot fi şi neutre (indiferenţă).
Trăirile afective pot fi tranzitive (îndreptate spre persoanele din jur) sau
intranzitive (îndreptate spre propria persoană).
La nivel afectiv se descriu:
- ENDOTIMIA reprezentată de dispoziţia afectivă de fond, care nu e
condiţionată de factorii exteriori. Dispoziţia afectivă oscilează între poli opuşi:
bună dispoziţie – proastă dispoziţie. Există o ciclicitate de-a lungul unei zile, mai
multor zile, sau chiar sezonieră în ceea ce priveşte dispoziţia afectivă
- EXOTIMIA este reprezentată de reacţiile afective la stimulii externi dar este
condiţionată de endotimie. Reacţiile afective sunt:
Bazale: plăcere-neplăcere
26
 Comune: tristeţe, veselie, frică, furie
Existenţiale: disperare-extaz
Morale: vinovăţie, empatie
Tranzitive: iubire-ură, stimă-dispreţ
Intranzitive: iubire excesivă de sine-autodepreciere, mândrie-ruşine.

EMOŢIA este o trăire afectivă intensă de scurtă durată, declanşată brusc şi

determinată de un factor exterior (examen, vorbitul în public). Este însoţită de
reacţii vegetative (înroşire, tremurături, micţiuni imperioase, debacluri diareice)
AFECTUL este o trăire afectivă foarte intensă de furie declanşată de o
persoană înalt semnificativă pentru individ (un prieten). Lasă urme adânci
SENTIMENTUL este o trăire afectivă la început foarte intensă şi
consumptivă (însoţită de insomnie, scădere în greutate), dar intensitatea sa scade
treptat în timp (de exemplu anul de doliu). Poate fi controlat raţional. Debut este
insidios sau acut. Sentimentul poate fi îndreptat spre o persoană sau poate avea
conţinut abstract (patriotism, ştiinţă, diverse hobby-uri).
PASIUNEA este o trăire afectivă foarte intensă, dar spre deosebire de
sentiment nu poate fi controlată raţional.
Tulburările afectivităţii pot fi cantitative (hipertimiile, hipotimiile şi atimiile)
şi calitative.

Tulburări cantitative
Hipertimiile: pot interesa endotimia (dispoziţia afectivă de bază) şi/sau
exotimia (reacţiile afective).
1.Dispoziţia şi reacţia euforică: se caracterizează printr-o stare de bună
dispoziţie, bucurie, veselie (patologice), adică anormale prin: intensitate şi/sau
durată excesivă, debut aparent nemotivat sau inadecvare cu evenimentul declanşant
şi areactivitate la stimuli exogeni. Se asociază cu sentimente de optimism, triumf,
siguranţă absolută, viziune "în roz" a lumii. Se întâlneşte în sindromul maniacal, în
intoxicaţia cu stimulante, în tulburarea de personalitate "organică" (cu

27
"frontalizare"), uneori în delirium şi demenţe (Pick). Dacă hiperexpresivitatea
euforiei este manifestată fărărestricţii şi cu o tonalitate de grandoare, dispoziţia este
numită expansivă.
2.Dispoziţia şi reacţia disforică: este caracterizată de o stare de proastă
dispoziţie, cu: iritabilitate, tensiune interioară, nerăbdare, nemulţumire,
hipersensibilitate la zgomot sau mulţime, uneori cu tendinţă la izolare socială.
Individul apare ca morocănos, ursuz, taciturn. Se întâlneşte în neurastenie sau în
cerebrastenia posttraumatică, şi în unele forme de distimie maniacală.
3.Dispoziţia şi reacţia iritabilă: este caracterizată de o stare anormală de:
hipersensibilitate, iritabilitate, nervozitate, irascibilitate, indispoziţie de tip disforic,
susceptibilitate exagerată, intoleranţă la stimuli banali, predispoziţie pentru reacţii
anormale de furie, care, uneori, îmbracă aspectul "exploziv" al "furiei oarbe" (furor
epilepticus, furor maniacalis), care este un "afect patologic", cu heteroagresivitate,
violenţă fizică sau destructivitate clastică. In unele stări maniacale dispoziţia
iritabilă o înlocuieşte pe cea euforică. Ea se mai întâlneşte în: schizofrenie
(prodrom, tipul paranoid), tulburări psihotice acute; tulburări nevrotice (astenice,
disforice); reacţii la stres (acut sau posttraumatic); tulburări organice (delirium,
demenţe, tulburări posttraumatice, postencefalitice, epileptice, sau personalitatea
"organic"); tulburări de personalitate (impulsivă, borderline).
4.Dispoziţia şi reacţia anxioasă: este caracterizată de anxietate. Anxietatea
este definită clasic ca o frică patologică, "fără obiect", atematică, anideică, liber
flotantă; este fără cauză, factor declanşant sau direcţionare, care să fie cunoscute de
subiect. Poate fi generalizată sau paroxistică (atacuri de panică). Are un aspect de
trăire subiectivă, un altul de expresivitate obiectivă (privire, mimică, gestică), iar
uneori se manifestă doar prin simptome somatice. Se însoţeşte de un sentiment de
pericol iminent, neprecizat, ce generează stări de tensiune şi nelinişte interioară, de
temere (aprehensiune) şi îngrijorare, ce determină o stare de alertă, de vigilenţă
crescută, o investigare activă a preajmei, o "aşteptare anxioasă". Anxietatea este o
trăire dez-agreabilă, egodistonă, recunoscută ca nejustificată, iraţională şi
patologică (conştiinţa bolii este prezentă). In sens larg, prin anxietate se denumeşte
orice aspect al "fricii patologice". Se întâlneşte în cadrul sindromului anxios, dar
poate fi prezentă, ca simptom, în toată patologia psihiatrică: organică, psihotică,
nevrotică, reactivă sau la unele personalităţi patologice (în special, la cea anxioasă-
evitantă).

28
 5.Fobia: este o frică patologică, "cu obiect", în sensul că anxietatea fobică
este declanşată, în mod constant, de anumite "obiecte" fobogene, (de o foarte mare
diversitate) care, însă, nefiind periculoase, nu ar trebui să declanşeze o reacţie
anxioasă. Uneori, această reacţie este înlocuită cu una de repulsie. Pacientul
recunoaşte caracterul patologic, nejustificat, iraţional, al fobiei sale (egodistonie,
conştiinţa bolii prezentă), dar, cu toate acestea, nu poate preveni sau înlătura,
voluntar, anxietatea sa fobică, decât prin conduite de evitare (a acelui obiect) sau
de securizare, prin prezenţa unei alte persoane, în cazul în care prima conduită nu
este posibilă. Fobia centrează sindromul fobic, dar, ca simptom, se întâlneşte în
tulburarea de stres, în unele nevroze sau psihoze.
6.Dispoziţia şi reacţia depresivă: este o stare de tristeţe patologică anormală,
prin intensitatea şi/sau durata ei excesivă, prin apariţia ei nemotivată, prin
neadecvarea ei faţă de un eveniment declanşant şi prin areactivitatea ei la stimuli
exogeni. Se poate asocia cu o proastă dispoziţie, chinuitoare. Centrează sindromul
depresiv, dar, ca simptom, se poate întâlni în întreaga patologie psihiatrică.
7.Hiperemotivitatea (indiferent de tipul trăirii afective) se caracterizează prin
o hipersensibilitate şi o hiperreactivitate emoţională, cu apariţia bruscă de reacţii
afective, atât în planul trăirilor interioare, cât şi în cel expresiv (verbal, mimico-
gestual sau comportamental), cu declanşare facilă şi intensitate disproporţionată
faţă de evenimentul declanşant. Poate fi "autentică", în manie, sau neautentică,
teatrală, la persoanele histerice (cu trăire afectivă interioară superficială şi
expresivitate exterioară excesivă).
8.Afectul patologic: este o reacţie afectivă exagerată, acută, situaţională (ex:
postconflictual, explozii de ură sau de furie) cu caracter tranzitor; reactivitatea
afectivă exagerată, devine prevalentă în motivarea unui comportament exploziv cu
posibilitatea deliberării şi deci a unui discernămînt raţional.
9. Starea pasională: sunt exacerbări durabile ale unor sentimente, mai ales
negative şi mai ales faţă de persoane foarte semnificative pentru subiect (dragoste
sau ură, de intensitate excesivă, cu comportament iraţional) Stările pasionale pot
aparţine delirelor pasionale (erotoman, de gelozie), sau pot apare pe un fundal
structural.
10.Stările de extaz, beatitudine: sunt stări de extremă fericire, încântare,
exaltare, de scurtă durată, ce pot însoţi şi unele delire mistice. Ca şi Stările de
disperare (cu angoasă existenţială), au un caracter excepţional, circumstanţial şi
necesită un fundal personologic predispozant.
29
 Hipotimiile
1.Apatia: se caracterizează prin: scăderea marcată a dispoziţiei afective de
orice fel, absenţa oricăror trăiri afective spontane, areactivitate afectivă,
insensibilitate resimţită uneori "dureros" ca un vid afectiv, ca o pustiire de
sentimente, ca o detaşare, dezinteres, indiferenţă faţă de orice (inclusiv faţă de
succese) şi faţă de oricine (inclusiv faţăde sine); este absentă şi orice formă de
expresivitate exterioară a afectivităţii. Această atimie, anafectivitate se însoţeşte
uneori şi de un tablou amotivaţional (cu anergie, abulie, inerţie, pasivitate).
Absenţa conjugată a pulsiunilor instinctive şi a dorinţelor afective, prin inhibiţie
extremă, a fost numită atimhormie. Apatia se întâlneşte în unele forme de patologie
psihoorganică (demenţe, sindrom amnestic, delirium sever, sindrom
postencefalitic, tulburarea de personalitate "organică"), precum şi în schizofrenia
hebefrenă şi în unele forme severe, inhibate de depresie.
2.Aplatizarea afectivă (flattening): se defineşte prin o limitare severă a
paletei şi a intensităţii, pentru toate formele de trăire şi mai ales de expresivitate
afectivă, care este aproape absentă (facies imobil, hipomimie areactivă, slab
contact al privirii, voce monotonă, săracă expresivitate corporală). Se întâlneşte în
schizofrenia hebefrenă.
3.Tocirea afectivă (blunting): se caracterizează prin o reducere semnificativă
a intensităţii trăirii şi expresivităţii afective, cu o endotimie superficială, cu o
reducere marcată a senzitivităţii (sensibilităţii) şi a rezonanţei afective. Se
întâlneşte în patologia psihoorganică (demenţa Pick, sindromul amnestic), în
schizofrenie (hebefrenă, reziduală şi simplă) şi în tulburarea de stres (acut şi
posttraumatic).
4.Restrângerea paletei modalităţilor expresivităţii afective (restricted,
constricted) cu o diminuare şi a intensităţii acesteia, se întâlneşte in tulburarea
schizotipală.
5.Monotonia afectivă: se caracterizează prin o scădere a capacităţii de
modulare afectivă, cu persistenţa unui afect, indiferent de stimularea exterioară.
Scade şi capacitatea de înţelegere şi de manifestare a expresivităţii emoţionale. Se
întâlneşte în tulburarea afectivă organică (cu leziuni ale emisferei cerebrale drepte).

30
 6.Rigiditatea afectivă: se referă la un grad de fixitate a stărilor afective, ce
devin slab responsive la stimulii ambientali, care, în mod normal, ar induce o
reacţie afectivă de altă natură.
7.Hipoexpresivitatea afectelor negative: a fost descrisă în schimbarea
durabilă a personalităţii după trăiri catastrofice.
8.Anhedonia: este pierderea capacităţii "hedonice" a subiectului de a mai
resimţi plăcere, de a se mai bucura de unele activităţi cotidiene, care, înainte, îi
induceau trăiri afective pozitive. Acesta pierde şi interesul pentru ele şi se retrage
de la astfel de activităţi. Poate apare în schizofrenie, depresie, neurastenie severă,
tulburarea de stres posttraumatică.
9.Reticenţa (rezerva): este incapacitatea de a realiza legături afective
pozitive cu alte persoane. Apare în schizofrenie şi în tulburarea schizotipală.
10.Alexitimia: este dificultatea sau incapacitatea de a-şi recunoaşte şi, mai
ales, de a descrie, în cuvinte, propriile trăiri, emoţii afective. A fost descrisă în
patologia psihosomatică, tulburarea de stres posttraumatică, depresie.
11.Astenia psihică: este o tulburare a "afectivităţii corporale". Se
caracterizează prin o "dispoziţie astenică", cu oboseală şi fatigabilitate, fizică şi
mintală, patologică, permanentă, cu agravare matinală şi ameliorare vesperală.
Pacientul resimte o stare de slăbiciune, de lipsă de vigoare, forţă, energie, uneori o
senzaţie de epuizare. Se simte incapabil să demareze un act; îl poate începe şi
finaliza numai printr-un (penibil) efort de voinţă. Oboseşte uşor şi repede la
eforturi mici. Astenia nu are nici o cauză somatică şi nu se ameliorează la repaus.
Este trăită egodiston, cu conştientizarea stării patologice. Induce: insomnie de
adormire, scăderea randamentului proceselor cognitive, centrarea atenţiei asupra
corpului, cu apariţia de cenestopatii. Se întâlneşte, ca simptom accesoriu, în toată
patologia psihiatrică. Ca sindrom, centrează nevroza astenică (neurastenia) şi
sindromul astenic organic.

Tulburări calitative (paratimii)

1.Labilitatea afectivă: se caracterizează prin o fluctuenţă, o instabilitate a
tonusului trăirilor afective şi a expresivităţii lor emoţionale. Acestea se modifică, în
mod brusc, rapid, la stimuli ambientali minori sau, în absenţa acestora, prin factori
endopsihici, în contextul unui slab control voluntar. Se întâlneşte în tulburări

31
psihoorganice (demenţe vasculare, tulburarea organică labil-emotivă, sindromul
postcontuzional sau personalitatea "organică") şi în schimbarea durabilă a
personalităţii postpsihotică.
2.Schimbările dispoziţionale capricioase: se definesc prin oscilaţii bruşte,
insuficient motivate, extreme, între stări euforice, disforice, depresive sau
anxioase. Se întâlnesc în schizofrenia hebefrenă şi tulburările psihotice acute
polimorfe.
3.Incontinenţa afectivă: se caracterizează prin o hipermobilitate emoţională,
cu caracter persistent, durabil, în contextul absenţei oricărui control voluntar al
emoţiilor. Stimuli minori declanşează, congruent sau nu, mari oscilaţii expresiv-
emoţionale, cu episoade de scurtă durată dar cu repetare frecventă, eventual cu
inversări ale acestor stări (râs şi plâns spasmodic). Apare în demenţe.
4.Ambivalenţa afectivă: se defineşte prin coexistenţa, conştientizată, a două
trăiri afective, diametral opuse (iubire şi ură), faţă de aceeaşi persoană, prezente
simultan. Apare în schizofrenie.
5.Inversiunea afectivă: este o ură patologică, nejustificată, apărută brusc, faţă
de persoane familiare (rude de sânge etc.), faţă de care subiectul a prezentat,
anterior, sentimente, fireşti, de dragoste. Se întâlneşte în schizofrenie.
6.Răceala afectivă: permanentă (la personalitatea paranoidă şi dissocială) sau
episodică (în tulburarea schizotipală şi în schizofrenie), constă în incapacitatea,
patologică, de a resimţi sentimente, fireşti, de milă, compasiune, faţă de o persoană
în suferinţă. In faţa suferinţei umane subiectul manifestă o "inumană"
insensibilitate, indiferenţă.
7.Malignitatea: proprie personalităţii patologice dissociale, este resimţirea
unui sentiment de plăcere, în faţa suferinţei unui individ
8.Suspiciozitatea (bănuiala patologică) este un sentiment permanent, de
neîncredere, faţă de orice altă persoană, absolut nejustificat, existent şi în cazul
unor manifestări evident binevoitoare faţă de pacient. Se întâlneşte la
personalitatea paranoiacă, în unele tulburări delirante persistente dar şi la
personalitatea "organică", în tulburarea schizotipală sau în schimbarea durabilă a
personalităţii după trăiri catastrofice.

32
 9.Ostilitatea: însoţită uneori de agresivitate verbală (cverulenţă), faţă de alte
persoane, a fost descrisă în schizofrenia paranoidă sau în schimbarea durabilă a
personalităţii după trăiri catastrofice.
10.Sentimentul înstrăinării faţă de ceilalţi, datorită impresiei că s-a schimbat
radical (trăire de tip depersonalizare), asociată cu cea a "vidului interior", a fost
consemnat în schimbarea durabilă a personalităţii după catastrofe.
11.Sentimentul de straneitate, ciudăţenie, bizarerie a fost consemnat în
cadrul depersonalizării, derealizării, dispoziţiei predelirante. Dar el mai poate fi
întâlnit şi în cadrul unor depresii şi, mai rar, în unele forme de patologie obsesivă
sau histerică.
12.Sentimentul de perplexitate: este o trăire de tipul mirării, nedumeririi,
neînţelegerii cu derută în faţa unei situaţii actuale; se însoţeşte de un facies
expresiv caracteristic ("perplex"), uneori de un sentiment de inse-curitate, temere,
eventual de o indecizie cognitivă, iar în plan comportamental se descrie o
perseverare ezitantă sau o agitaţie psihomotorie anxioasă. Se întâlneşte în delirium,
schizofrenie, tulburări psihotice acute, stări crepuscular-disociative imediat după
remisiune.
13.Disociaţia, discordanţa, incongruenţa afectivă: se poate manifesta ca o
nepotrivire, neadecvare între:
a) semnificaţia unui eveniment şi reacţia afectivă consecutivă;
b) conţinutul ideativ (al gândirii, vorbirii) şi starea afectivă primară sau reacţia
afectivă secundară (delir incongruent cu dispoziţia afectivă, disociaţie ideo-
afectivă);
c) trăirea afectivă subiectivă şi expresivitatea ei emoţională.
Se întâlneşte în schizofrenie (mai ales hebefrenă) şi în tulburarea schizotipală.

NIVELUL VOLIŢIONAL, SISTEMUL MOTIVAŢIONAL şi

COMPORTAMENTUL
Nivelele instinctual şi afectiv au energie dinamizantă proprie putând declanşa
un comportament. Spre deosebire de primele, nivelele cognitiv şi spiritual-valoric
neavând un substrat energetic eficient, trebuie susţinute prin VOINŢĂ pentru a
declanşa comportamente. Instanţele motivaţionale sunt acele forţe capabile să

33
genereze comportamente. Ele sunt reprezentate de: pulsiunile sau nevoile
instinctuale la nivel instinctual, dorinţele la nivel afectiv, interesul şi curiozitatea la
nivel cognitiv, voinţa la nivel voliţional şi aspiraţiile la nivel spiritual-valoric.
Procesul motivaţional se caracterizează printr-o succesiune de etape după cum
urmează:
1. Activarea instanţelor motivaţionale
2. Deliberarea: la nivel cognitiv (strategii, judecăţi valorice, calcularea
consecinţelor)
3. Etapa decizională
4. Trecerea la act
5. Persistenţa în act necesară atingerii scopului.

De exemplu, în ceea ce priveşte instinctul alimentar, hipoglicemia duce la

apariţia nevoii biologice de refacere a homeostaziei interne a organismului care la
rândul său duce la activarea instinctului alimentar cu apariţia senzaţiei neplăcute de
foame. Pentru dispariţia acesteia este necesară procurarea şi ingestia hranei. În
acest moment poate apărea un conflict între instanţele motivaţionale intervenind
preferinţele individului (afectivitatea), selectarea alimentelor sănătoase (raţiunea)
şi modul în care alimentele sunt procurate (conştiinţa morală). Deliberarea între
soluţiile uneori contradictorii propuse de diferitele instanţe motivaţionale are loc la
nivelul cortexului prefrontal. Aici este sediul raţiunii şi al funcţiilor executive al
căror rol este rezolvarea problemelor (planificare în etape, predicţie,
automonitorizare). Cortexul prefrontal este ajutat în luarea deciziilor de amigdală
(decizii luate sub imperiul afectivităţii) şi hippocamp (decizii luate în funcţie de
context şi experienţa anterioară a individului). Cortexul prefrontal, amigdala şi
hippocampul trimit eferenţe spre nucleul accumbens care printr-o succesiune de
sinapse inhibitorii controlează filtrul talamic şi selecţia comportamentului
(ganglionii bazali) ce urmează să fie adoptat (circuite cortico-strio-talamo-
corticale). Activitatea nucleului accumbens este controlată de un circuit mezo-
limbic facilitator dopaminergic (aria tegmentală ventrală). Eliberarea de dopamină
din aria tegmentală ventrală este inhibată de serotonină. Excesul de dopamină sau
deficitul de serotonină cresc impulsivitatea.

34
 Decizia raţională este însă slab încărcată energetic faţă de instincte şi
afectivitate. Intervine astfel voinţa. Dacă voinţa este slabă, decizia nu va fi pusă în
act, în schimb dacă voinţa este puternică se trece la act. De asemenea, trecerea la
act trebuie susţinută în vederea atingerii scopului. Voinţa trebuie aşadar să
realizeze persistenţa în act. Din când în când se face un bilanţ: a fost respectat
planul, au apărut elemente noi. Activarea instanţelor motivaţionale este slabă în
depresie sau schizofrenia simplă, şi uşoară în manie. Deliberarea este lungă în
depresie, pripită în manie, inexistentă (scurt-circuitată) la personalităţile impulsive.
Luarea deciziilor este dificilă la personalităţile dependente (necesită o altă
persoană care să-şi asume responsabilitatea sau să supervizeze). Trecerea la act:
dificilă în depresie, rapidă în manie, imediată la personalităţile impulsive.
Persistenţa în act: dificilă în manie.

Tulburările voinţei
Tulburările generale ale instanţelor motivaţionale şi ale etapelor
procesului motivaţional
A. Tulburările globale şi ale energiei psihice
1.Deficienţa generală a motivaţiei (a tuturor tendinţelor la act) cu o stare
amotivaţională (indiferenţă generalizată faţă de orice acţiune) şi, deci, un
apragmatism, o inactivitate totală. Se întâlneşte în demenţe (faze avansate).
2.Diminuarea energiei psihice (hipoergia, anergia), resimţită şi observată,
cu diminuarea sau suspendarea consecutivă a tendinţelor la act. Se întâlneşte în
stările patologice ce produc apatie sau stupor (inclusiv depresiile inhibate severe).
3.Inhibiţia energiei pulsionale: aceasta este obstrucţionată şi nu diminuată,
necesitând un efort voluntar pentru depăşirea obstacolului. Se întâlneşte în stările
depresive, astenice severe.
4.Creşterea energiei psihice, cu exacerbarea, consecutivă, a tendinţelor la
act, se întâlneşte în manie şi în intoxicaţia acută cu stimulente.

B. Tulburările generale ale tendinţelor la act (ale instanţelor motivaţionale)

35
 1.Atimhormia: se referă la absenţa, prin inhibare, a tendinţelor la act
instinctive (pulsiuni) şi afective (dorinţe). Se întâlneşte în schizofrenie, forma
hebefrenă
2.Declinul general al pulsiunilor instinctive, prin inhibarea lor, se
întâlneşte în depresie.
3.Exaltarea generală a pulsiunilor instinctive, prin dezinhibiţia lor, se
întâlneşte în manie.
4.Apariţia unor impulsiuni patologice:
- impulsiuni obsesive (în nevroza obsesiv-compulsivă);
- nevoia imperioasă de consum a unor substanţe psihoactive (inclusiv
alcool) apare în sindromul de dependenţă din toxicomanii (CRAVING);
- alte impulsiuni patologice (kleptomania, piromania, etc.), considerate şi
tulburări ale controlului voluntar al impulsiunilor.
5.Pierderea intereselor: se intâlneşte în schizofrenie (în prodrom: pentru
muncă, activităţi sociale, îngrijire personală; în formele "negative": pentru orice
activitate); în depresie (în cadrul anhedoniei) şi în schimbarea durabilă a
personalităţii după psihoză.
6.Creşterea intereselor pentru activităţi plăcute: în manie.
7.Ambitendenţa, ambivalenţa: constau în incapacitatea de a acta din cauza
imposibilităţii de a decide în favoarea uneia dintre două tendinţe la act egale
"energetic", sau în favoarea unuia dintre două obiective cu valenţe egale. Se
întâlnete în schizofrenie.

C.Tulburările etapelor procesului motivaţional

A. Tulburările deliberării şi a luării unei decizii
1.Hiperdeliberarea, nejustificată de complexitatea problemei, cu ezitare
prelungită şi cu o decizie luată dificil şi, uneori, tardiv, se întâlneşte în patologia
obsesivă şi depresivă.
2.Hipodeliberarea, nejustificat de rapidă, superficială, cu luarea unei decizii
pripite şi, uneori, nepotrivită, se întâlneşte la personalităţile impulsive, în
compulsiile obsesive şi în stările maniacale.
36
 3.Absenţa deliberării şi deciziei, prin scurtcircuitarea acestor etape şi
trecerea automată la act, are loc în situaţia unor tendinţe la act instinctivo-afective
exacerbate la extrem, ce determină trecerea imediată la act, favorizată şi de o
ineficienţă a controlului voluntar (hipobulie, voinţă ineficientă).
B. Tulburările voinţei eului şi a controlului voluntar asupra impulsiunilor
1.Hipobulia sau abulia. Voinţa este ineficientă atunci când:
a) nu poate controla şi bloca tendinţele la act neacceptate prin decizia eului;
b) nu poate impune decizia eului împotriva blocajului constituit de tendinţele,
contrare, instinctivo-afective;
c) nu se poate opune persuasiunii, actului de voinţă, a unei alte persoane.
Hipobulia poate fi structurală (personalitate hipobulică), disontogenetică
(nedezvoltarea voinţei la oligofreni) sau dobândită post morbid (defect schizofren,
demenţă Pick). Ea favorizează: actele expansive maniacale, actele compulsive,
impulsive (de orice fel) sau explozive; conduitele toxicomane, sexopate sau
antisociale.
De asemenea, hipobulia favorizează sugestibilitatea anormală a individului,
compliant necritic în faţa exigenţelor unei voinţe puternice a unui alt individ. In
acest sens, personalităţile patologice pasiv-dependente sau cele histerice au o
hipersugestibilitate. Hipersugestibilitatea poate fi indusă prin hipnoză, prin droguri
ce determină stări alterate ale conştiinţei, sau poate apare in sindromul cataton
(fenomenele de ecou, automatismul la comandă). Alte stăripatologice în care se
pierde controlul voluntar asupra expresivităţii exterioare a psihismului sunt:
personalitatea organică, sindromul postcontuzional.
2.Hiperbulia psihoticului (cu paranoia) sau a personalităţii paranoide este,
de fapt, o "parabulie", deoarece voinţa nu este exacerbată ci doar afectată calitativ,
subordonată patologic unui proces delirant sau unor patternuri motivaţionale
anormale caracteropate.

C. Nerespectarea deciziei eului (de actare sau de abţinere de la o acţiune)

1.Trecerea la act automată: anormală, prin absenţa deliberării şi a deciziei;
caracterizează actul exploziv

37
 2.Trecerea la act impotriva deciziei eului: reflectă ineficienţa voinţei, a
controlului voluntar, asupra impulsiunilor şi asupra comportamentului motivat
impulsiv. Este caracteristică actelor impulsive (cu trecere la act imediată, "fără
luptă") şi a celor compulsive (cu trecere la act după o scurtă rezistenţă, în cele din
urmă infructuoasă). Tot o nerespectare a deciziei de non-actare(de abţinere de la o
acţiune) este ilustrată, de exemplu, de incapacitatea unui individ de a întrerupe
consumul unei substanţe psihoactive (inclusiv alcool); în acest caz, ea
caracterizează starea de dependenţă biologică, apărută la o persoană cu o
toxicomanie specifică şi cu o hipobulie.
3.Trecerea la act dificilă, cu repetate amânări, cu demaraj dificil, în context
afectiv dezagreabil, este caracteristică neurasteniei. Implică intervenţia voinţei,
care nu este deosebit de puternică, dar este, în acest caz, eficientă deoarece nu
întâmpină alte blocaje decât cele caracteristice asteniei psihice.
4.Nerespectarea deciziei de actare: blocarea trecerii la un act, decis în urma
unei deliberări, apare, de asemenea, la o persoană hipobulică, la care tendinţele
"energetice" instinctivo-afective sunt contrare deciziei respective. Este cazul, de
exemplu, a incapacităţii de a institui şi menţine o dietă de către o persoană cu
obezitate patologică.

D.Tulburarea perseverării în actul demarat în conformitate cu decizia eului

1.Perseverarea în act dificilă, cu finalizare dificilă, eventual şi întârziată, ce
implică un efort de voinţă. Are loc în cazul apariţiei unor condiţii adverse de tipul:
• fatigabilităţii astenice;
• verificărilor obsesive;
• scăderii, ulterioare, a interesului pentru atingerea obiectivului;
• angajării concomitente, a hipomaniacalului, în mai multe acţiuni paralele;
• apariţiei unor sugestii contrare venite din partea altor persoane;
• apariţiei unor obstacole neaşteptate etc.
2.Perseverarea rigidă: este caracterizată de o anormală persistenţă în act,
chiar dacă, pe parcursul lui, se constată că el este, de fapt, irealizabil, inutil sau

38
chiar dăunător. Poate apare atunci când actul dobândeşte o motivaţie prevalentă
sau delirantă.
3.Perseverarea blocată: se referă la non-persistenţa într-o activitate cu scop,
cu nefinalizarea actului început. Apare în cazul în care voinţa este insuficientă
(hipobulie) pentru a depăşi condiţiile adverse sus-menţionate. Este prezentă şi în
unele tulburări de personalitate sau în personalitatea "organică", în cazul în care se
iniţiază acte ce necesită un timp mai îndelungat până la finalizare, fapt ce implică
şi o întârziere a gratificaţiei, iar persoana în cauză nu poate "suporta"
nesatisfacerea imediată a dorinţelor sale.

Tulburările unor tendinţe la act particulare

Aceste tendinţe pot fi trăite egosinton şi, deci, persoana să le accepte şi să se
comporte anormal, conştient, deliberat, voluntar, (comportament anormal, motivat
pulsional); sau, pot să fie trăite egodiston şi, deci, persoana să refuze, iniţial,
satisfacerea tendinţei anormale. In acest ultim caz, dacă voinţa persoanei respective
este eficientă, comportamentul va fi contenţionat (cu toate trăirile dezagreabile ce
însoţesc această abţinere de la act); în schimb, dacă voinţa e ineficientă, tendinţa la
act imperativă devine incoercibilă, cu "cedare" şi acceptarea conştientă, într-o a
doua fază, a efectuării comportamentului anormal, fapt care detensionează (sau
chiar produce plăcere) pacientul, cu sau fără ulterioare trăiri de culpabilitate,
remuşcare, scădere a stimei de sine.

TULBURARILE PULSIUNILOR INSTINCTUALE

NIVELUL INSTINCTUAL este caracteristic atât animalelor, cât şi omului.
La animale, nivelul instinctual este mai dezvoltat decât la om, în schimb, omul a
modificat mult maniera de satisfacere a nevoilor sale instinctuale.
Instinctele sunt modele comportamentale înnăscute ce servesc adaptării
speciei oferind un număr finit de soluţii la provocările ridicate de un mediu

39
ambiant relativ constant. Este nevoie de intervenţia intelectului pentru a elabora
soluţii noi la situaţii noi, în condiţiile adaptării la un mediu în continuă schimbare.
Nivelul instinctual este sediul pulsiunilor instinctive, care sunt tendinţe ce
motivează comportamentul unui individ. Ele sunt puternic încărcate energetic
deoarece reprezintă imperative biologice. Pulsiunile instinctuale aparţin
psihismului inconştient şi neconştientizabil. Din această cauză, pentru a genera un
comportament, instinctele au fost cuplate cu afectivitatea capabilă să genereze stări
afective de confort sau disconfort psihic şi corporal care pot fi conştientizate.
Aşadar, omul nu-şi poate conştientiza direct pulsiunile instinctuale ci doar nevoia
instinctuală reflectată în plan afectiv printr-o senzaţie chinuitoare şi parazitantă de
disconfort până în momentul în care este satisfăcută complet.
Omul foloseşte nivelul instinctual atât pentru scopul său biologic de
perpetuare a individului şi speciei, cât şi pentru cel psihologic de a obţine plăcere
(scopul psihologic).
La om există 5 tipuri de instincte: instinctul sexual, alimentar, gregar (de
asociere în grup), matern şi vital.

INSTINCTUL SEXUAL
Are ca şi scop biologic perpetuarea speciei. Scopul psihologic este cel de
obţinere a plăcerii. Contactul sexual normal satisface atât scopul biologic, cât şi cel
psihologic şi este de tip genito-genital cu un partener de sex opus. Alte modalităţi
de contact sexual satisfac doar scopul psihologic şi prin urmare sunt considerate
anormale. Actul sexual normal presupune mai multe faze: dorinţa sexuală
(libidoul), excitaţia sexuală (manifestată la bărbat prin erecţie, iar la femeie prin
lubrifierea vaginală), orgasmul (manifestat la bărbat prin ejaculare) şi faza de
rezoluţie
Tulburările instinctului sexual (sexopatiile) sunt clasificate în tulburări de tip
cantitativ (disfuncţiile sexuale) şi calitativ (parafiliile).
Tulburări cantitative (disfuncţii sexuale neorganice)
Tulburări ale dorinţei sexuale

40
 1. Scăderea, pierderea sau absenţa apetitului sexual: poate fi în-tâlnită la
ambele sexe. Nu implică neapărat modificări şi a celorlalte aspecte (excitaţia,
plăcerea, orgasmul) ale funcţiei sexuale, prin urmare actul sexual este posibil.
Numai la femei, absenţa apetenţei se însoţeşte şi de cea a plăcerii (frigiditate) şi a
orgasmului. Se întâlneşte în depresie, anorexia nervoasă şi în tulburarea ICD-10 cu
aceeaşi denumire.
2. Creşterea apetitului sexual (la barbati satiriazis, la femei
nimfomanie), la ambele sexe, poate avea, uneori, un caracter de impulsiune
irezistibilă sau unul compulsiv (ce implică un aspect repetitiv, stereotip), caz în
care vorbim de satiriazis (la bărbat) şi de nimfomanie (la femeie). La bărbat,
apetenţa crescută se poate asocia şi cu o excitaţie scăzută sau absentă (impotenţa de
erecţie), cu un act sexual anormal sau imposibil de realizat. Apare în manie, în
tulburări organice cu "excitaţie psihică" şi în "impulsul sexual excesiv"(ICD-10).

Tulburări de excitaţie sexuală: disfuncţia erectilă sau impotenţa (la bărbat),

respectiv frigiditatea care se referă la tulburări în a obţine şi menţine excitaţia prin
lubrifiere insuficientă (la femeie).
Tulburări ale orgasmului: ejaculare precoce, ejaculare întârziată, durere la
ejaculare (la bărbat), respectiv disfuncţie orgasmică (la femeie).
Alte tipuri de disfuncţie sexuală: dispareunia (durere în timpul actului
sexual), vaginismul (contracţii involuntare ale musculaturii vaginale în timpul
actului sexual).

Tulburări calitative (parafilii)

1.Tulburări ale preferinţei ce se referă la un partener anormal,
întotdeauna preferat unui partener normal. Este vorba de apetenţa preferenţială
pentru:
1) subiectul însuşi: autoerotismul (masturbaţia, onania);
2) o persoană de acelaşi sex: homosexualitatea. Homosexualii pot avea o
apetenţă exclusivă pentru acelaşi sex, cu aversiune pentru sexul opus (în cazul
homosexualităţii "adevărate") sau şi o apetenţă (mai redusă) pentru sexul opus (în
cazul bisexualităţii). Clasic, această apetenţă sexuală anormală se numeşte

41
pederastie (cu act genito-anal, la bărbaţi) şi lesbianism (cu act genito-genital, la
femei). In ICD-10 se întâlneste doar sub forma: "Orientării sexuale egodistone, tip
homosexualitate";
3) o persoană de sex opus, matură, dar interzisă prin lege (rudă de gradul I):
cazul incestului;
4) o persoană nepotrivită ca vârstă: un prepuber, imatur sexual, atât în
perspectivă biologică cât şi în cea psihologică (pedofilie); o persoană mai vârstnică
(cu cel puţin două generaţii): cazul gerontofiliei;
5) un cadavru (necrofilia);
6) un animal (zoofilia);
7) un obiect inanimat (o statuie): cazul pygmalionismului.
Pedofilia şi necrofilia sunt consemnate ca atare în ICD-10. Aspectul esenţial
pentru diagnostic este preferinţa şi nu frecvenţa comportamentului anormal,
motivat instinctiv.
2.Tulburări ale preferinţei ce vizează condiţii neobişnuite, indispensabile
stimulării şi gratificării sexuale, indiferent dacă partenerul este normal sau nu, sau
dacă apetenţa sexuală primară este normală sau nu. Tendinţele anormale vizează:
1) provocarea de suferinţă fizică sau psihică la partener: sadism sexual;
2) provocarea de suferinţă fizică sau psihică, la subiect, de către partener:
masochism sexual;
3) vizualizarea unui nud sau a unui act sexual, fără a fi observat: voyeurism;
4) expunerea organului sexual, de obicei unei colectivităţi şcolare de fete, cu
scopul de a le şoca: exhibiţionism (numai la bărbaţi);
5) frecare "întâmplătoare" de persoane străine, în locuri publice, aglomerate:
frotteurism;
6) prezenţa, ca fetiş, a unui obiect a sexului opus: fetişism;
7) îmbrăcarea vestimentaţiei (mai ales a lenjeriei de corp) a sexului opus:
travestism fetişistic.
La unele dintre acestea gratificarea este autoerotică. Toate aceste forme apar
în ICD-10.

42
 3.Tulburări ale maturării sexuale: se referă la tendinţe sexuale imature, ce
determină incertitudini privind: preferinţele sexuale, identitatea cu genul, sau
orientarea sexuală (adolescenţi, care "nu ştiu" dacă sunt hetero, homo, sau
bisexuali).
4.Tulburarea identităţii cu genul:
1) travestismul cu rol dual este tendinţa de a îmbrăca hainele sexului opus,
doar pentru un "experiment", fără tendinţa schimbării permanente a se-xului;
2) transsexualismul (inversiunea psiho-sexuală) este o tendinţă imperioasă
a unui individ de a-şi schimba (prin intervenţii chirurgicale şi apoi demersuri
legale) sexul său biologic, clar constituit şi definit (morfologic, endocrin, genetic),
cu sexul pe care, psihologic, este convins că îl are de fapt.

INSTINCTUL MATERN are ca scop biologic perpetuarea speciei prin

apărarea şi protejarea copilului toată viaţa. La femeie instinctul matern dezvoltă
treptat încă din timpul sarcinii dacă copilul este dorit. La bărbat există un sentiment
patern care se dezvoltă treptat. Perturbarea instinctului matern apare cel mai
frecvent în condiţiile unui copil nedorit: copilul este în plus într-o familie sau are
tatăl necunoscut sau care refuză recunoaşterea acestuia (la tinerele fete). În aceste
condiţii mama îşi rejectează copilul, mergând de la abandon (în maternitate, în
stradă, în gunoi) până la pruncucidere.

INSTINCTUL ALIMENTAR are ca scop biologic perpetuarea individului.

Tulburările instinctului alimentar sunt cantitative (anorexie/inapetenţa, bulimie,
hiperfagie, potomanie) şi calitative (pica).

Tulburari cantitative ale instinctului alimentar

1. Inapetenţa, anorexia: se referă la scăderea până la pierderea apetitului
alimentar, trăită ca o pierdere a senzaţiei de foame, precum şi a dorinţei, plăcerii,
interesului de a mânca. Se întâlneşte în: depresie, în anorexia nervoasă
2. Hiperorexia: se referă la creşterea apetitului alimentar, cu o creştere a
senzaţiei de foame şi a dorinţei, plăcerii, interesului, de a mânca, cât mai mult şi
43
mai frecvent. La extrem, foamea poate fi "devorantă", cu impuls alimentar
irezistibil (voracitate). Se întâlneşte în manie, dar şi în unele depresii, precum şi in
bulimia nervoasă, în unele stări de anxietate, iritabilitate, în sindromul
personalităţii "organice" şi în cel postencefalitic.
3. Setea exagerată: este creşterea nevoii de a bea, uneori permanentă. Dacă
se referă la orice băutură, se numeşte potomanie.

Tulburari calitative ale instinctului alimentar

Pica: se referă la o apetenţă pentru produse nealimentare, nehrănitoare,
necomestibile (pământ, cretă, haine). Se întâlneşte la unele femei doar în perioada
de graviditate (rar), în formele avansate de demenţă (persoana nu mai face
distincţia între comestibil şi incomestibil) şi în retardul mental profund. In
oligofrenia gr.III poate apare coprofagia.

INSTINCTUL VITAL are ca scop biologic apărarea vieţii şi integrităţii

corporale. În acest context, poate genera agresivitatea normală (de apărare) verbală
sau comportamentală.
Agresivitatea poate fi îndreptată împotriva altor persoane
(heteroagresivitatate) sau împotriva propriei persoane (autoagresivitate):
automutilare, suicid.
Agresivitatea poate fi manifestată verbal (sub formă de ironie, înjurătură,
ameninţare, jignire) sau comportamental
SUICIDUL poate avea loc:
- în absenţa vreunei tulburări psihice (motivat cultural, motivat emoţional de
disperare sau decepţie, motivat de dorinţa de a protesta, motivat de altruism sau
având motivaţii obscure cum ar fi ruşinea sau dorinţa de a lăsa familiei banii
rezultaţi din plata asigurării de viaţă)
- în contextul tulburărilor psihice (depresie, anxietate, schizofrenie, psihoze
halucinatorii, tulburări de personalitate caracterizate prin impulsivitate crescută,

44
alcoolism cronic) sau unor boli organice handicapante sau dureroase (de exemplu
neoplasm cu metastaze osoase).
Alţi factori de risc pentru suicid sunt: ereditatea, sexul masculin, vârsta
(tinerii şi vârstnicii), tentative anterioare de suicid, anotimpul (primăvara),
confesiuni religioase mai permisive sau ateismul, mediul urban, şomajul sau
prestarea unei munci necalificate, izolarea socială.
În patologia psihiatrică suicidul apare cel mai frecvent în depresie şi este
favorizat de perturbarea sistemului de valori al individului, existenţa stuporului
depresiv (risc vital prin refuz alimentar sau după ieşirea din stupor) sau de către
efectul dinamizant al unor antidepresive înainte ca acestea să aibă timp să
amelioreze dispoziţia afectivă. Caracteristicile suicidului în depresie sunt:
1. există intenţia reală de a muri
2. este planificat, se iau măsuri pentru a reuşi
3. este aleasă o metodă sigură, violentă: spânzurare, împuşcare, aruncare de la
înălţime, aruncarea în faţa unui tren, maşină, ingestie de medicamente cu potenţial
letal în cantităţi mari, venesecţie.
4. momentul ales: când persoana este singură şi mai ales noaptea (depresia e
maximă)
5. persoana fie nu lasă scrisori, sau lasă scrisori în care preia asupra sa
responsabilitatea actului suicidar.
În schizofrenie suicidul împrumută caracterul bizar al bolii, iar intenţia
suicidară poate să dispară brusc. În psihoze cu halucinaţii auditive, acestea pot
dicta pacientului să se omoare
PARASUICIDUL reprezintă mimarea actului suicidar cu scopul de a-i
impresiona pe cei din jur. Apare frecvent la personalităţile histrionice (caracterizate
prin egocentrism şi comportament manipulator afectiv). Poate să se complice cu
moartea persoanei accidental sau în situaţiile în care este repetat
Caracteristici:
1. Nu există intenţia reală de a muri
2. Actul e făcut demonstrativ, în public, când familia e reunită
3. Actul este deseori impulsiv, neplanificat

45
 4. Este aleasă o metodă mai puţin violentă şi mai puţin sigură: ingestie de
substanţe sau medicamente fără potenţial letal, crestarea tegumentelor în dreptul
venelor
5. Persoana lasă scrisori lacrimogene în care individul se plasează în rolul de
victimă a neînţelegerii celor din jur, responsabilitatea este aruncată asupra celorlalţi
cu scopul de a-i pedepsi.

AUTOMUTILAREA este un tip de autoagresivitate ce vizează integritatea

corporală. Apare la bolnavii schizofreni ce prezintă tulburări de schemă corporală
şi la personalităţile dizarmonice de tip histrionic (pentru a impresiona) şi instabil
emoţionale (crestare impulsivă şi superficială cu lame, cuţite ducând la cicatrici
multiple mai ales pe membrul nondominant)
AGRESIVITATEA PATOLOGICĂ are ca scop obţinerea unor beneficii.
Se întâlneşte:
- la indivizii impulsivi cu toleranţă scăzută la frustrare
- la bolnavi psihotici care nu au conştiinţa bolii: maniacali, schizofreni
- în stări de intoxicaţie (de exemplu intoxicaţia alcoolică)
- la epileptici
- la psihopaţii sociopaţi (ridiculizează normele morale şi fac rău de dragul
răului)
La persoanele educate agresivitatea se manifestă mai ales în plan verbal sub
forma ironiilor.

INSTINCTUL GREGAR se referă la asocierea la un grup care să constituie

o reţea de suport social pentru individ. Această reţea poate fi reprezentată de
microgrupul familial sau de grupul prietenilor sau al vecinilor. Reţeaua de suport
social ajută individul constituind un filtru sau un tampon pentru evenimentele
stresante de viaţă.
Socializarea a reprezentat un imperativ în lupta pentru supravieţuire: omul nu
este îndeajuns de puternic ca să poată trăi singur şi să opună rezistenţă naturii,
deoarece faţă de alte animale, are o inferioritate constituţională. Astfel, copilul are

46
un sentiment înnăscut de comuniune socială şi în acelaşi timp, dezvoltarea psihică
a copilului e puternic influenţată de raporturile cu societatea (stimulii de tip uman).
Omul conştientizează inferioritatea sa constituţională sub forma unui
sentiment de neîmplinire şi insecuritate care acţionează ca stimulent permanent în
direcţia adaptării la viaţă. În cadrul unui grup există însă o dinamică şi anume o
luptă pentru ocuparea poziţiei de leader. Defectele fizice sau diversele dizabilităţi
intelectuale pot genera sentimente de inferioritate. În consecinţă, persoana se poate
adapta la această situaţie în două feluri:
- prin manifestarea ostentativă a slăbiciunilor individuale cu scopul de a
atrage solicitudinea celorlalţi
- prin compensarea sau supracompensarea slăbiciunilor individuale
- prin manifestarea ostentativă a slăbiciunilor individuale cu scopul de a
atrage solicitudinea celorlalţi
- prin compensarea sau supracompensarea slăbiciunilor individuale.
Patologic, instinctul gregar poate fi:
1) crescut, în manie (hipersociabilitate nediscriminativă, dar superficială şi
instabilă) sau
2) scăzut (cu tendinţe de evitare, izolare, retragere socială) în: schizofrenie
(mai ales în formele ei "negative"), depresia marcată, personalităţile schizoidă şi
evitantă.

TULBURARI ALE EXPRESIVITATII EXTERRIOARE A VIETII

PSIHICE INTERIOARE
Se referă la:
1) expresivitatea verbală
2) expresivitatea extra-verbală: a) mimico-gestuală
b) psihomotorie şi comportamentală.

47
 Tulburările formale ale vorbirii
Exprimă tulburările formale ale gândirii:
1.Tahilalia (consecutivă tahipsihiei): vorbire foarte rapidă, cu schimbări
abrupte de teme, dar comprehensibilă;
2.Logoreea (consecutivă debitului ideativ crescut): discursul este
interminabil, incoercibil;
3.Presiunea vorbirii (consecutivă presiunii gândirii): vorbirea este spontană,
rapidă, emfatică, cu ton ridicat;
4.Bradilalia (consecutivă bradipsihiei): vorbirea este rară, cu latenţe şi
răspunsuri scurte;
5.Sărăcia vorbirii (consecutivă sărăciei gândirii): discursul este laconic, dar
conţinutul informaţional nu este afectat;
6.Sărăcia conţinutului informaţional al vorbirii (corespunde sărăciei
conţinutului gândirii): indiferent de viteză şi debit, vorbirea comunică puţine idei;
7.Perseverarea verbală, ca şi cea ideativă, repetă acelaşi răspuns la o serie de
întrebări diferite;
8.Întreruperea bruscă, de scurtă durată, a discursului verbal, cu continuarea
sau nu, ulterioară, a acestuia, corespunde barajului gândirii;
9.Vorbirea hiperconcretă
10. Vorbirea hiperabstractă
11.Vorbirea obscură, ermetică
12. Vorbirea vagă, aluzivă
13.Vorbirea circumstanţială
14. Vorbirea digresivă
15. Vorbirea tangenţială
16.Vorbirea irelevantă
17. Vorbirea manieristă
18. Vorbirea stereotipă

48
 19.Vorbirea ilogică
20. Vorbirea magică
21. Vorbirea bizară
22. Vorbirea dereistică
23.Vorbirea incoerentă, neinteligibilă, în urma fugii de idei maniacale, a
relaxării extreme a asociaţiilor sau a gîndirii incoerente din Sx.

Tulburări ale vorbirii, fără corespondent în tulburările gîndirii:

1.Limitarea la un teritoriu tematic redus: în tulburarea de transă;
2.Mutismul: pacientul tace permanent, nu vorbeşte spontan, nu răspunde la
întrebări, deşi le înţelege şi ar putea răspunde; determinismul este pur psihogen;
apare în stupor sau în unele psihoze delirante;
3.Răspunsuri alăturea la întrebări simple, care, de fapt, sunt înţelese; apare în
sindromul Ganser.

Alte tulburări ale vorbirii:

1.Afonia, Disfonia: este incapacitatea sau dificultatea de sonorizare normală
(ca intensitate, timbru, alte calităţi fonetice) a cuvintelor. Apare în tulburarea
disociativă motorie.
2.Disprozodia: se referă la tulburarea ritmului şi a melodicii vorbirii;
3.Dizartria: este o tulburare în articularea cuvintelor; se întâlneşte în beţia
acută;
4.Palilalia: este repetarea, permanentă, a unor sunete, cuvinte; apare în
catatonie, demenţe;
5.Ecolalia: este repetarea automată, imediată, fără sens, a unor cuvinte,
propoziţii, auzite de la interlocutor; apare în sindromul cataton (ca toate
fenomenele "de ecou");
49
 6.Solilocvia: este o vorbire spontană, de unul singur, chiar dacă nu este
nimeni în preajmă care ar putea să-l audă; apare în psihoze paranoide cronicizate;
7.Ticurile verbale: sunt fenomene motorii, spasmodice, involuntare, ce
jenează prozodia; apar în tulburări nevrotice;
8.Bâlbâiala: poate fi:
a) tonică (blocaj pe prima consoană, urmat, după un efort vizibil, de
pronunţarea explozivă a restului cuvântului) sau
b) clonică (repetarea unei silabe);
Apare în tulburări nevrotice.
9.Hiperexpresivitatea verbală, teatrală, lamentativă, autocompasivă,
neautentică (la persoanele histerice);
10.Expresivitatea verbală decenzurată: ţipete, injurii sau tânguiri (în
delirium); coprolalie (în mania coleroasă, personalitatea dissocială); agresiunea
verbală (echivalent al furiei, urii, ostilităţii) poate apare şi în reacţia de stres acută;
11.Vorbirea şoptită (în delirium, depresii severe) sau bolborosită, mormăită,
neclară (în delirium sau debutul schizofreniei).

Tulburări ale limbajului (vorbit sau scris) cu cauză neurologică:

Limbajul stă la baza comunicării între indivizi şi este expresia selectată a
gândirii. Cuvintele sunt simboluri abstracte ale unor fenomene, obiecte sau
concluzii elaborate în planul gândirii abstracte. Limbajul poate fi verbal sau
nonverbal. Comunicarea nonverbală se realizează prin: mimică, gestică, postură,
ritmul şi intonaţia vorbirii.
1.Disfazia, afazia: dificultatea, respectiv, incapacitatea de înţelegere sau de
exprimare a limbajului vorbit, consecutive unei leziuni cerebrale de focar;
caracterizează unele demenţe (Alzheimer cu debut precoce; Pick, Creutzfeldt-
Jakob, vasculară). Ele pot fi:
a) motorie (expresivă, Broca), în care pacientul înţelege normal ceea ce
aude, dar are o dificultate sau o încapacitate de a se exprima prin vorbire sau scris;

50
 b) senzorială (receptivă, Wernicke), în care pacientul are o dificultate sau o
incapacitate de a înţelege ceea ce aude sau vede scris; nu înţelege sensul
cuvintelor, utilitatea lucrurilor, motiv pentru care vorbirea sa, deşi este spontană,
fluentă, este incoerentă, vagă, fără sens, cu perifraze, referinţe nedefinite;
c) globală: (motorie şi senzorială, mixtă)

S-au mai descris, ca forme "circumscrise":

- afazia nominală (incapacitatea de a denumi ceva)
- afazia sintactică (incapacitatea de a aranja cuvintele într-o secvenţă
corectă)
Unii autori consideră agnozia vizuală şi auditivă, precum şi agrafia şi
disgrafia sau alexia şi dislexia nişte forme particulare de afazie sau disfazie
(extinsă în întreg domeniul limbajului, inclusiv a celui scris sau citit, cu uitarea sau
nerecunoaşterea simbolurilor grafice de exprimare prin limbaj).
2.Agrafia şi Disgrafia: dificultatea sau incapacitatea de exprima idei prin
scris; se întîlneşte în delirium, demenţe.
3.Alexia şi Dislexia: dificultatea sau incapacitatea de a înţelege limbajul
scris, în timpul citirii; se întîlneşte în demenţe HIV.
4.Hipergrafia organică (din personalitatea "organică") trebuie diferenţiată
de cea funcţională (inclusiv de scrierea automată, din starea de transă disociativă).
5. Scrierea automată (din starea de transă disociativă).
6.Acalculia: incapacitatea de a opera mental calcule, operaţii aritmetice; se
întîlneşte în demenţe

Tulburările expresivităţii mimico-gestuale

Includ si expresivitatea privirii si a pantomimicii.

PRIVIREA poate fi expresiva pentru:

- tristeţe (depresie)

51
 - veselie, exaltare (manie)
- frică, groază (anxietate)
- furie (furor maniacalis sau epilepticus; personalitatea impulsivă)
- perplexitate (delirium, derealizare)

Privirea poate fi si inexpresivă (stupor).

MIMICA se referă la expresia facială a subiectului, iar gesturile sunt mişcări

efectuate cu un scop anume.
Tulburările de expresivitate mimico-gestuală se împart în tulburări cantitative
şi calitative.
Tulburări cantitative ale expresivităţii mimico-gestuale:
HIPEREXPRESIVITATEA MIMICO-GESTUALĂ se caracterizează prin
mimică şi gestică exagerată. Apare la personalitatea histrionică şi în episodul
maniacal.
HIPOEXPRESIVITATE MIMICO-GESTUALĂ se caracterizează prin
mimică şi gestică redusă, săracă. Apare în depresie şi în schizofrenia simplă.

Tulburări calitative ale expresivităţii mimico-gestuale:

ECHOPRAXIA şi ECHOMIMIA: imitarea gesturilor şi mimicii altor
persoane. Apare în schizofrenia catatonă
GRIMASELE reprezintă o contorsionare voluntară sau involuntară a
muşchilor feţei. Apar în cazul durerii, ca efect secundar medicaţiei neuroleptice
incisive sau în schizofrenia hebefrenă (sub forma “botului schizofren”)
MANIERISMELE reprezintă o expresivitate mimico-gestuală exagerată care
şi-a pierdut semnificaţia funcţională. Apar în achizofrenia hebefrenă.
STEREOTIPII MIMICE (expresii mimice şi gesturi, repetate identic, timp
îndelungat, cu semnificaţie neclară) din sindromul cataton.
În ceea ce priveşte mimica, se descriu:
52
 - FACIESUL DEPRESIV cu comisurile lăsate în jos, iar pe frunte, între
sprâncene apare „omega melancolic”
- FACIESUL ANXIOS încordat, încruntat, exprimând teamă.

TULBURARILE PSIHOMOTRICITATII
•Tulburări cantitative:
1.Tahikinezia: se referă la creşterea vitezei de efectuare a mişcărilor; se
întâlneşte în manie;
2.Bradikinezia (lentoarea, retardarea motorie): se referă la scăderea vitezei
de efectuare a mişcărilor; se întâlneşte în depresie, delirium, demenţă, sindrom
postcontuzional, epilepsie, tulburări psihotice acute;
3.Hiperkinezia (hiperactivitatea psihomotorie, hipermobilitatea), apare în
anxietate, reacţia de stres acută, manie, psihoze acute, excitaţia catatonă, delirium,
unele demenţe;
4.Hipokinezia (hipoactivitatea psihomotorie, hipomobilitatea), asociată cu
bradikinezia, apare în delirium, tulburarea psihotică acută;
5.Schimbări bruşte, imprevizibile, rapide, efemere, între perioade de hiper-
şi hipo-kinezie; se întâlnesc în delirium;
6.Instabilitatea, neliniştea, psihomotorie, inclusiv akatisia, este
incapacitatea de a păstra mult timp o anumită poziţie staţionară, nevoia imperioasă
de a se mişca mereu (sau de a-şi mişca unele părţi ale corpului: "sindromul
picioarelor neliniştite"), fără însă a deranja ambianţa; se întâlneşte în delirium,
demenţă, catatonie, manie.

53
 7.Agitaţia psihomotrie (excitaţia): este o stare de hiperkinezie excesivă,
neintenţionată, fără scop, sens, dezordonată, haotică, neproductivă, dar
perturbatoare; uneori este un răspuns la o stare de tensiune interioară, anxietate.
Este neinfluenţată de stimuli externi, este trăită egosinton, cu anosognozie şi,
adesea, se însoţeşte de acte de violenţă, heteroagresive. Se întâlneşte în: sindromul
cataton (ca agitaţie într-un spaţiu restrâns), în delirium (forma de confuzie agitată),
în reacţiile la stres, în manie (ca agitaţie într-un spaţiu cât mai larg), în unele forme
de schizofrenie şi de depresie (agitată), în intoxicaţia cu stimulente, etc.
8.Stuporul akinetic (akinezia): este o stare de inhibiţie psihomotorie
extremă, cu imobilitate (absenţa totală a mişcărilor spontane voluntare şi areactivă
la stimuli) în poziţii adesea neobişnuite, asociată cu mutism. Se întâlneşte în
sindromul cataton (mai ales în cel schizofren, caz în care alternează cu agitaţia
catatonă), sau în delirium (forma de confuzie stuporoasă), în reacţiile la stres, în
depresia severă inhibată (stuporul melancolic), în unele stări disociative (stuporul
disociativ), în stări maniacale atipice (stuporul maniacal).
Stuporul cataton mai prezintă şi conservarea atitudinilor, a posturilor,
manifestată prin:
a) rigiditate: poziţie rigidă, asumată voluntar, menţinută mult timp;
b) catalepsie: menţinerea constantă, imobilă, a unei poziţii incomode;
c) postură bizară: voluntar aleasă, incomodă, nepotrivită, menţinută un timp
anormal de îndelungat, repetată identic la fiecare nou episod de boală, considerată,
deci, drept o "stereotipie de repaus";
d) opozitivitate: rezistenţă pozitivă, nemotivată, la comenzi sau la încercări de
mobilizare pasivă (reflectă negativismul pasiv);
e) flexibilitate ceroasă: menţinerea, timp anormal de îndelungat, a unei poziţii
imprimate pasiv, prin înfrângerea rezistenţei iniţiale.
9.Nonresponsivitatea la stimulii ambientali (din P.T.S.D.)
10.Paraliziile sau parezele psihogene, ce interesează mişcările voluntare
(din tulburarea motorie conversivă histerică).

•Tulburări calitative:
1. Automatismele motorii:
54
 1) Automatismul la comandă: se referă la o supunere totală, cu executa-
rea, automată, a oricărei mişcări, în urma unei solicitări verbale. El poate apare:
a) în contextul unui câmp de conştiinţă clar, în catatonia schizofrenică
(unde, reprezintă fenomenul opus, polar, negativismului cataton), sau
b) în contextul unei "stări alterate a conştiinţei", în cazul sugestiei
hipnotice;
2) Automatismul ambulator diurn sau fuga psihopatologică: apare în cazul
unei îngustări punctiforme a câmpului de conştiinţă, din cadrul unei stări cre-
pusculare de natură histerică (disociativă) sau epileptică. Este vorba de un episod
paroxistic (cu debut şi final brusc), tranzitor, cu o durată de ore sau zile. Pacientul,
cu ochii deschişi, aparent treaz, se află, de fapt, într-o stare particulară de somn,
deci este absent din mediu. In această stare, poate deambula la modul automat (cu
facies şi figură fixă, ţinută rigidă); poate răspunde, automat, la întrebări simple;
poate efectua, automat, acte de complexitate medie; se poate deplasa, pe jos sau cu
trenul, la mari distanţe de casă. Autoîngrijirea este menţinută, poate manifesta
agresivitate în cazul unor opoziţii, este confuz privind identitatea persoanelor. In
momentul trezirii adevărate, manifestă, imediat, perplexitate şi, ulterior, o amnezie
lacunară permanentă a episodului.
3)Automatismul ambulator nocturn (somnambulismul).

2.Actele impulsive
1) Actul impulsiv-exploziv:
a) este precedat de un fundal de explozivitate structurală disontogenetică
(personalitatea emotiv-instabilă, tipul impulsiv sau borderline) sau postmorbidă, de
tip defect organic encefalopat (post TCC, encefaloză alcoolică);
b) are o cauză exogenă declanşantă minoră, care din cauza hipersensibilităţii
şi hiperreactivităţii structurale, determină o "explozie" de furie oarbă, un afect
patologic, ce produce o îngustare crepusculară a câmpului de conştinţă;
c) în acest context, apare o tendinţă (impulsivă) la acte clastice-destructive
şi heteroagresive-violente, tendinţă la act care, prin violenţa ei, scurtcircuitează
(anulează) etapa motivaţonală a deliberării şi a deciziei, determinând o trecere

55
instantanee la actul respectiv (de tip reacţie explozivă), în prezenţa condiţiilor
favorizante şi a unui slab control voluntar (hipobulie);
d) această reacţie exploziv-afectivă şi comportamentală este de scurtă
durată;
e) după reacţia explozivă, pulsiunea anormală fiind descărcată, subiectul
apreciază lucid faptele comise şi urmările acestora, le regretă, doreşte şi ia
hotărârea să nu le mai repete, dar nu va reuşi acest lucru.
Mai, apare în: personalitatea "organică", reacţiile la stres acut, excitaţia
catatonă, unele forme de demenţă sau de delirium, epilepsie.
2) Actele impulsive propriuzise: sunt caracterizate de o tendinţă la act
incoercibilă, dar egodistonă, conştientizată ca anormală. Pacientul doreşte să se
abţină de la act, dar nu reuşeşte. Aceste acte sunt, în general, de mai mică amploare
şi nocivitate. Câmpul de conştiinţă este clar, nesatisfacerea imediată a tendinţei
provoacă o tensiune dezagreabilă, insuportabilă, încât subiectul hotărăşte să cedeze
impulsului şi, actând, obţine gratificaţia (relaxarea, chiar plăcerea). Aici pot fi
încadrate: consumul de drog al toxicomanilor, actele sexopate egodistone sau
actele de tip "obiceiuri patologice" (kleptomania etc.). In toate acestea există şi un
deficit al controlului voluntar al impulsiunilor, consecutiv hipobuliei.
3) Actele impulsiv-compulsive: sunt precedate de preocupări şi tendinţe la act
obsesive, incoercibile din cauza unei voinţe ineficiente. Si ele sunt egodistone,
conştientizate ca anormale, precedate de o stare de tensiune, dar şi de o scurtă
luptă, infructuoasă. Actele compulsive au un caracter repetitiv, stereotip; sunt
inutile, fără sens, dar detensionante. Apar ca ritualuri obsesive, de ex.:
aritmomania, verificările permanente, etc. Se deosebesc de tendinţele la act
obsesive contenţionabile, cum ar fi "impulsia de defenestrare"
3.Parakineziile: sunt mişcări bizare, ciudate, incomprehensibile, ce deformează,
supraîncarcă sau înlocuiesc mişcările normale.
4.Alte tulburări psihomotorii din seria schizofreniei catatone:
1) Ecopraxia: este imitarea imediată, la modul identic, a unei mişcări a
interlocutorului; uneori, are un caracter repetitiv, automat, pacientul considerând
mişcarea ca fiind, la origine, a sa;
2) Manierismele motorii: sunt mişcări complexe, frecvente, uneori habituale,
dar involuntare; ele par a avea un scop, un sens, pentru pacient, dar par bizare
56
observatorului, care le mai descrie ca fiind: excesive, inutile, nepotrivite,
nemotivate, nenaturale, cu un caracter afectat, teatral; se întâlnesc şi în forma
hebefrenă a schizofreniei;
3) Stereotipiile de mişcare: sunt mişcări mai simple, cu un model fix,
invariabil, repetitive, nefuncţionale, inutile, inadecvate circumstanţial, aparent
pulsionale (de ex. balansările înainte-înapoi ale trunchiului); se întâlnesc şi în
sindromul delirant schizofreniform organic;
4) Negativismul activ cataton: se manifestă prin executarea, întotdeauna
inversă, a unei mişcări comandate;
5) Cataplexia (din narcolepsie): este o pierdere temporară a tonusului
muscular, cu declanşare emotivă, urmată de cădere.

5.Alte tulburări psihomotorii, determinate de o patologie nevrotică:

1) Pseudoconvulsiile epileptiforme: din histeria conversivă, sunt mişcări
involuntare, psihogene, de aspect pseudoneurologic;
2) Ticurile: sunt mişcări bruşte, rapide, accentuate de emoţii; involuntare şi
incoercibile, apar la intervale de timp neregulate, dar apropiate; au un caracter
spasmodic, neritmic, implicând un grup muscular limitat; sunt stereotipe, absurde,
nefunctionale, parazitând funcţionalitatea unor mişcări voluntare în curs de
desfăşurare;
3) Crampele profesionale (de ex. "crampa scriitorului"): sunt cauzate de
contracturi, mişcări involuntare, ce nu afectează şi alte miţcări ce necesită aceleaşi
grupe musculare.
6. Alte tulburări psihomotorii, de natură organică (prin leziuni cerebrale de
focar):
1)Dispraxia şi Apraxia: se caracterizează prin dificultatea, respectiv
incapacitatea, de a efectua activităţi motorii învăţate, voluntare; în general, nu
poate coordona mişcările fine, necesare efectuării unor acte simple, ce se au-
tomatizează sau sunt deja automatizate (de ex. nu poate mima actul de a se
pieptăna, nu se poate îmbrăca sau dezbrăca). Se întâlneşte în demenţe (Alzheimer,
Creutzfeldt-Jakob), în sindromul postencefalitic (ca apraxie constructivă: nu poate
realiza forme concretizate în spaţiu: desene, construcţii).

57
 Postura se referă la poziţiile adoptate de către pacienţi.
Tulburările de postură:
DISTONIILE secundare medicaţiei neuroleptice incisive sunt reprezentate de
- Crizele oculogire cu blocarea globilor oculari într-o parte sau plafonarea
privirii
- Torticolis, retrocolis
- Opistotonus
POSTURA PARKINSONIANĂ (în semn de întrebare) se caracterizează prin
flectarea capului, coatelor şi genunchilor. Este un efect secundar al medicaţiei
neuroleptice incisive.
POSTURA DEPRESIVĂ se caracterizează flectarea capului cu privirea în
jos, mâinile ţinute în poale.
POSTURA CATATONĂ se manifestă prin FLEXIBILITATEA CEROASĂ
cu menţinerea pentru o lungă perioadă de timp a unei poziţii incomode induse de
examinator (membrul superior ridicat, perna psihică).

NIVELUL SPIRITUAL-VALORIC este caracteristic omului. Spre

deosebire de animale, omul este receptiv la valori şi el însuşi creator de valori.
Fiecare individ are un sistem ierarhizat de valori care poate să coincidă sau nu cu
valorile familiei din care provine, ale grupului la care aderă, ale culturii de care
aparţine sau cu valorile universale. Acestea din urmă pot fi reduse la trei valori
fundamentale: binele (eticul, moralitatea), adevărul (logica) şi frumosul (esteticul).
În planul etic omul posedă CONŞTIINŢA MORALĂ. Aceasta reprezintă
totalitatea valorilor şi normelor morale care stau la baza funcţionării în societate.
Ea se dezvoltă treptat. Copilul în vârstă de 3 ani este egocentric şi nu are noţiunea
de bine şi rău. La 7 ani el învaţă să asculte de reguli, să facă distincţia între bine şi
rău şi să se controleze. În adolescenţă apare o reorganizare a normelor valorice prin
contestarea valorilor impuse de părinţi, scoală, societate şi edificarea propriului
sistem de valori. Ca adult, subiectul îşi asumă liber un anumit sistem valoric care
poate să coincidă sau nu cu valorile societăţii.

58
 Gândurile, vorbele şi actele unei persoane sunt supuse judecăţii morale. Când
acestea sunt în acord cu normele morale apare un sentiment plăcut, de gratificare,
însoţit de creşterea stimei de sine şi dorinţa de a repeta faptele bune. În caz contrar,
apare un sentiment neplăcut de ruşine, remuşcare, vinovăţie, însoţit de scăderea
stimei de sine şi dorinţa de a se abţine de la faptele rele în viitor sau de a le
răscumpăra.
Instanţa motivaţională generată la nivelul conştiinţei morale este reprezentată
de aspiraţia către valorile fundamentale. Ea motivează individul în a adopta un
comportament în acord cu normele conduitei morale şi uneori de autoperfecţionare.
Indivizii cu RETARD MENTAL au un coeficient de inteligenţă care nu le
permite să facă deosebirea între bine şi rău şi nu sunt responsabili de actele lor
(persoanele dizarmonice cu retard mental).
Indivizii cu TULBURARE DE PERSONALITATE de tip DISSOCIAL (SAU
ANTISOCIAL): au un coeficient de inteligenţă care le permite să facă diferenţa
între bine şi rău dar aleg răul fiind responsabili de actele lor.
În DEPRESIE, sistemul de valori al individului este perturbat. Persoana
depresivă trăieşte depresia ca o suferinţă în plan moral (durere „morală”) având
tendinţa de a selecta din trecutul său eşecurile şi faptele ruşinoase ce vor conduce
la autodepreciere şi învinovăţire. Acestea, împreună cu pierderea capacităţii de a se
bucura de viaţă şi împreună cu pierderea sensului pentru care viaţa merită să fie
trăită pot duce la tentative şi acte suicidare.

TULBURARILE SOCIABILITATII SI ALE RELATIILOR

INTERPERSONALE

Sociabilitatea:
1.Sociabilitatea crescută, apare la hipomaniacal, la anxios-fobic (rol
securizant) sau la histeric (rol captativ);
2.Sociabilitatea excesivă, apare la maniacal (familiaritate, decenzurare)
3.Sociabilitatea inadecvată (comportament "necivilizat"):

59
 a) dezinhibiţii cu exces de familiaritate, vulgaritate, nerespectarea normelor
morale şi legale în demenţe, personalitatea “organică”
b) avansuri, propuneri indecente, în tulburarea postencefalitică
c) euforie tîmpă cu jovialitate, glume proaste, comportament nepotrivit
circumstanţelor, în personalitatea “organică” (leziuni frontale)
4.Sociabilitate diminuată, la schizotipal şi în tulburarea de stres;
5. Sociabilitate redusă până la izolare, retragere socială, cu evitarea
contactului interpersonal direct şi a grupului social, în depresie, paranoia "pasivă",
schizofrenie simplă sau hebefrenă;
6. Sociabilitate abolită, în autismul schizofren, cu viaţă intrapsihică ruptă
de orice contact rezonant cu realitatea obiectivă, şi cu imposibilitatea relaţionării şi
comunicării cu alţii (introversiune totală).

Tipuri de relaţii interpersonale ce influenţează comportamentul social.

1. Relaţia captativă: pacientul caută să capteze centrul atenţiei
(personalitatea histerică)
2. Relaţia manipulativă: pacientul caută să dirijeze, manipuleze pe altul în
folos propriu (personalitatea histerică şi narcisică)
3. Relaţia dominatoare: pacientul caută să-şi impună punctul de vedere, să
domine pe altul, nu acceptă să fie dirijat (personalitatea paranoiacă)
4. Relaţia submisivă (de supunere): pacientul, doreşte, solicită, să fie
dominat, şi altul să decidă în locul lui acţiunile importante ale vieţii sale; refuză să-
şi asume responsabilităţi (personalitatea pasiv dependentă)
5. Relaţia inconstantă, superficială, în manie
6. Relaţia pasiv-agresivă: pacientul acceptă, dar nu execută, o solicitare
7. Relaţia bazată pe sugestibilitate, la histeric;
8. Relaţia irascibilă, cverulentă: pacientul are o toleranţă redusă la frustare,
este iritabil şi agresiv verbal
9. Relaţia de neîncredere, suspiciune: pacientul presupune că ceilalţi au
intenţii rele faţă de el (personalitatea paranoidă, schizotipală)
60
 10. Relaţia revendicativă: pacientul are pretenţii reparatorii nejustificate
(personalitatea paranoidă)
11. Relaţia de ostilitate, opozitivitate la personalitatea emotiv-instabilă.

Tipuri anormale de comportament social

1. Comportamentul evitant:
a) a obiectului fobogen (în tulburarea fobică);
b) a stimulilor specifici ce reamintesc trauma (în P.T.S.D.)
2. Comportamentul hiperexpresiv-teatral (personalitatea histerică)
3. Comportamentul expansiv, hiperactiv (în manie, hipomanie);
4. Comportamentul extravagant, excentric (în manie, tulburarea
schizotipală, schizofrenia reziduală);
5. Comportamentul temerar, riscant (în manie, jocul de noroc patologic);
6. Comportamentul inactiv, apragmatic (în schizofrenia "negativă");
7. Comportamentul disociat, dezorganizat:
- aparent nemotivat sau motivat bizar, fără scop, sens;
- iresponsabil, impredictibil, uneori pseudoinfantil;
- cu neglijarea igienei corporale şi vestimentare, cu dificultăţi în
realizarea activităţilor cotidiene banale
Apare în schizofrenia hebefrenă.
8. Comportamentul motivat patologic de: anxietate, fobie, obsesie,
histerie, prevalenţă, delir, halucinaţie, manie, depresie (altele decât cele de la 1-7)
9. Comportamentul impulsiv, generat de o hiperimpulsivitate structurală şi
declanşat prin o stimulare exterioară, uneori minoră; a fost descris, anterior, ca şi:
a) impulsiv-exploziv intermitent;
b) impulsiv-habitual (obiceiuri patologice, cu deficit de control voluntar);
c) impulsiv-compulsiv (obsesional);

61
 d) unele conduite sexopate sau de abuz de substanţe psihoactive.
10.Comportamentul sexual anormal: poate fi egosinton (deci, efectuat:
deliberat, voluntar, conştient), sau poate fi egodiston (împotriva unei voinţe
ineficiente); în ambele cazuri, el este motivat pulsional (tulburarea instinctului
sexual). Dar, el poate avea şi o altă motivaţie, de regulă, pragmatică (prostituţia
homosexuală sau pedofilă, cu pulsiuni sexuale normale). Comportamentul sexopat
poate prezenta modificări cantitative sau calitative.
Referitor la tulburările cantitative ale comportamentului sexual avem
următoarele aspecte:
a) hipersexualitate (excese sexuale), prin creşterea apetenţei sau nu;
b) hiposexualitate (scăderea frecvenţei actelor sexuale) sau absenţa actelor
sexuale.
In ultimele două cazuri, este vorba despre disfuncţii sexuale neorganice.
I.Tulburări ale dorinţei (apetenţei)
II. Tulburări ale excitaţiei
Scăderea, absenţa excitaţiei sexuale
La bărbaţi se manifestă ca impotenţă de erecţie (erecţia fie nu apare
niciodată, fie apare numai în afara actului, fie există dar dispare sau devine
insuficientă la tentativa de intromisiune sau imediat după). Drept consecinţă actul
sexual nu poate fi executat sau apare ejacularea precoce.
La femei se manifestă prin absenţa lubrifierii vaginului, a turgescenţei
labiilor mici şi a expansiunii vaginului. Aceste fenomene fie nu apar niciodată, fie
apar numai situaţional (cu un anumit partener, în timpul masturbaţiei, e.t.c.) sau
apar dar dispar imediat după intromisiune, scăzînd calitatea actului sexual, prin
absenţa plăcerii şi a orgasmului.

III.Tulburări ale plăcerii

Absenţa plăcerii în timpul actului sexual (anhedonie sexuală)
La femei se numeşte frigiditate. Poate fi prezentă la ambele sexe chiar dacă
ejacularea şi orgasmul sunt posibile.

62
 IV.Tulburări datorate durerii în timpul actului sexual
Dispareunia neorganică
Se manifestă ca o senzaţie neplăcută, de la un uşor disconfort, pînă la o durere
vie, ce apare în timpul actului sexual, fapt care determină evitarea actului sexual de
către partenerul în cauză. La femei apare o durere la intrarea vaginului, în timpul
mişcărilor intravaginale, sau la pătrunderea profundă a penisului, chiar dacă faza
de excitaţie a fost normală. La bărbat apare în timpul erecţiei
Vaginismul neorganic
Se caracterizează printr-o contractură, spasm involuntar al muşchilor perineali
perivaginali în treimea externă a acestuia, fapt ce determină fie ocluzia intrării
vaginale, deci imposibilitatea intromisiunii, fie dacă penetrarea e posibilă, produce
o stare de disconfort şi durere peniană. Restul răspunsului sexual este normal.
Poate apare în situaţii speciale: virginitate, rejectare religioasă sexualităţii, viol.

V.Tulburări ale orgasmului

Disfuncţia orgasmică
Se caracterizează printr-un orgasm inhibat (absent sau întîrziat), în condiţiile
unei stimulări şi excitaţii normale, în absenţa reacţiilor de teamă sau aversiune. La
bărbat orgasmul este posibil numai în anumite condiţii: anumit partener,
masturbare, vise erotice, stimulare de către partener în afara actului sexual. La
femei orgasmul poate apare numai în condiţiile unui anumit partener sau a
masturbaţiei.
Ejacularea precoce
Apare la bărbat şi constă în incapacitatea controlării, amănării orgasmului şi
ejaculării, înainte ca bărbatul să o dorească şi înainte ca femeia să aibe orgasm.
Ejacularea poate apare înainte de intromisiune la simpla atingere (ante-portas), în
timpul penetrării sau la scurt timp după penetrare. Poate să fie însoţită de o erecţie
insuficientă şi/sau de o stimulare excesivă (partener nou, emoţie crescută, stress).
În afara acestor situaţii hiposexualitatea poate să apară în următoarele
condiţii:

63
 • situaţii speciale (stare de detenţie prelungită, cu absenţa unui partener
normal);
• deficite structural-caracteriale (de ex. timiditate excesivă);
• stări patologice, cu deficite relaţionale (schizofrenia).
• afecţiuni medicale
• consum de substanţe psihoactive

SEXOPATII CALITATIVE (PARAFILII)

I.Tulburări ale preferinţei (partener, condiţii)
II.Tulburări ale orientării (homosexualitate)
III.Tulburări ale identităţii cu genul
IV.Tulburări de maturare sexuală.
11. Comportamentul alimentar anormal: poate fi de tipul:
a) nonalimentării,
b) subalimentării (hipofagia),
c) supraalimentării (hiperfagia, bulimia)
d) consumului de substanţe nealimentare (pica).
Acest comportament anormal poate avea o motivaţie:
A. pulsională (cu egosintonie sau egodistonie):
1.Inapetenţa, anorexia
2.Hiperorexia
3.Setea exagerată
4.Pica.
B. de altă natură:
1.Refuzul alimentar al psihoticului (delir de otrăvire)

64
 2.Refuzul şi subalimentarea pacientului cu anorexie nervoasă (în prima fază,
cu apetit normal, din cauza falsei convingeri de supraponderalitate) sau a
pacientului cu bulimie nervoasă (după o fază de polifagie şi creştere ponderală).
Subalimentarea se realizează prin: dietă hipocalorică (scăderea frecvenţei meselor,
scăderea cantităţii şi calităţii alimentelor), utilizarea de: anorexigene, vomitive,
diuretice, laxative, sau, prin eforturi fizice excesive.

12. Comportamentul toxicoman: constă într-un consum frecvent, sistematic

şi excesiv (datorită toleranţei crescute), de substanţe psihoactive ce pot da:
• stăride intoxicaţie acută (cu tablou clinic: somatic şi psihiatric);
• afecţiuni somatice sau psihice secundare, durabile, evolutive;
• sindromul de dependenţă, cu reacţia caracteristică de sevraj.
Drogurile utilizate sunt: alcoolul, opioidele, cannabinoidele, sedativele şi
hipnoticele, stimulantele (amfetaminice, cocaina, coffeina), halucinogenele,
solvenţii volatili, tutunul, ş.a. Pot apare în unele tulburări mintale specifice, sau
sunt simptomatice în unele tulburări de stres posttraumatic, unele tulburări de
personalitate. Nevoia imperioasă de drog poate determina comportamente
sociopate secundare (cu implicaţii legale), efectuate, uneori, în scopul procurării
acestuia.
13. Comportamentul abuzului de medicamente ce nu dau dependenţă: se
referă la un consum exagerat şi prelungit de: antidepresive, analgezice, laxative,
antacide, steroizi, preparate hormonale sau de plante, vitamine.
14. Comportamentul heteroagresiv: se referă la agresiuni verbale sau
fizice (de ex. viol, rănire sau omucidere) şi poate apare în patologia organică
(delirium, epilepsie, personalitatea "organică"), în unele psihoze (mania coleroasă,
schizofrenia paranoidă, paranoia "activă") sau în unele tulburări de personalitate
(paranoidă, impulsivă, dissocială).
15. Comportamentul autoagresiv: se poate manifesta ca:
a) autovătămare (crestarea pielii cu lama, izbirea capului de perete); apare
în: tulburări factice, histerice şi personalitatea borderline;
b) automutilare (de ex.: tăierea unui deget, cu motivaţie delirantă, în
schizofrenie; autorănire, dar care nu periclitează viaţa, în tulburarea factice);

65
 c) sinucidere, în depresia psihotică severă, mai rar în schizofrenie, în
anxietatea paroxistică sau în debutul unor demenţe. Suicidul va fi diferenţiat de
parasuicidul demonstrativ, în scop de şantaj afectiv, al personalităţii histerice.

16. Comportamentul dissocial (sociopat: antisocial sau asocial; de obicei,

cu o conotaţie amorală sau imorală): se caracterizează prin:
- desconsiderarea normelor minime de convieţuire într-un grup social,
- desconsiderarea normelor morale (ignoră sau încalcă aceste norme)
- desconsiderarea obligaţiilor şi interdicţiilor legale (contravenţii,
infracţiuni)
Comportamentul sociopat antisocial (cu nocivitate socială activă, deliberată)
se deosebeşte de cel sociopat asocial (nu respectă nici o normă socială)
Apare în personalitatea dissocială, personalitatea "organică", reacţia de
adaptare cu tulburări de comportament.
17. Atitudini şi comportamente anormale ale pacientului în relaţia cu
medicul.
Comportamentul anormal al pacientului poate fi de tipul:
a) Nesincer (minciuna patologică), sub forma:
• simularii: afirmarea unui simptom inexistent;
• suprasimularii: exagerarea unui microsimptom banal;
• perseverarea: afirmarea persistenţei unui simptom după dispariţia lui
• disimularea: neafirmarea deliberată sau negarea unui simptom existent.
In primele trei situaţii, pacientul, nevrotic, doreşte, fără justificare medicală,
acordarea unui statut de bolnav cât mai grav, în scopul obţinerii unor beneficii
secundare.
In ultima situaţie, pacientul, psihotic, doreşte să inducă în eroare medicul,
încercând să-l convingă fie de absenţa, la el, a vreunei boli psihice, fie de
vindecarea acesteia, fie de absenţa unei recidive a bolii.

66
 b) Necompliant: pacientul, dacă nu este strict supravegheat, nu respectă
indicaţiile de asistenţă medicală în timpul spitalizării sau în timpul administrării
sale ambulatorii, în cadrul dispensarizării.
c) Mimarea unei patologii:
• elaborarea de simptome somatice din motive psihologice (simularea sau
perseverarea unor simptome somatice inexistente, care ar putea aparţine unor boli
somatice, din dorinţa de compensaţii materiale sau alte beneficii secundare)
• producerea intenţionată sau simularea unor simptome sau incapacităţi,
somatice sau psihice (tulburarea factice, sindromul Münchausen); în acest caz, în
absenţa unei boli organice, subiectul îşi produce, în mod intenţionat, răni
sângerânde (prin tăiere), hematoame (prin injectare de anticoagulante), leziuni
(prin injectare de toxice), cu scopul de a genera simptome evidente şi de a obţine
astfel statutul de bolnav. Motivaţia psihologică este obscură, deoarece este absentă
orice motivaţie externă (obţinerea unui avantaj sau evitarea unui dezavantaj).
d) Adoptarea rolului de bolnav, în mod deliberat, în sindromul
postcontuzional (pentru a realiza “nevroza de rentă”, cu pensionare), în schimbarea
durabilă a personalităţii prin boală psihică sau în sindromul Ganser (cu răspunsuri
alăturea, uneori pseudodemenţiale, cu scopul de a evita o sancţiune penală,
utilizate de persoane "marginale" socio-cultural şi intelectual).

67