Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ
SEMESTRUL 2
ISBN: 978-606-8517-10-0
BUCUREŞTI
2017-2018
Introducere
Dreptul comercial constituie o ramură autonomă de drept, care face parte din subsistemul
dreptului privat şi are ca ansamblu de reglementări de drept comun – Dreptul civil. În esenţă, în cadrul
disciplinei Dreptul comercial (care se studiază în ambele semestre ale anului al III-lea), sunt analizate
aspectele care vizează naşterea, executare, modificarea, suspendarea şi încetarea raporturilor juridice
de comerț. Din acest motiv, precum şi din raţiuni de ordin didactic, am împărţit materia prin raportare
la elementele raportului juridic, astfel cum sunt stăpânite de la materia Dreptului civil – Teoria
generală.
Astfel, cel de-al doilea semestru este dedicat studiului aprofundării domeniului comercial, anume
a conținutul raportului juridic comercial, însemnând drepturile și obligațiile profesioniștilor
comercianți aflați în execițiul activităților lor. Materia este presărată cu trimiteri la legislația în vigoare
precum și la jurisprudența esențială pentru cunoașterea acestei ramuri de drept.
Obiectivele cursului
–2–
3. Instrumental-aplicative (analiza evoluţiei legislaţiei şi a jurisprudenţei în materie,
inclusiv a jurisprudenţei, Curţii Constituţionale, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a
Curţilor internaţionale de arbitraj comercial; aspecte de drept comparat; soluţionarea
unor speţe prin folosirea cunoştinţelor acumulate);
4. Atitudinale (formarea unei atitudini pozitive faţă de ştiinţa dreptului comercial;
dezvoltarea abilităţilor de gândire juridică din perspectivă comercială; incitarea pentru
o abordare multidisciplinară a instituţiilor Dreptului comercial; obişnuinţa de a
interpreta corect normele comerciale şi aplicarea sistematică a acestora).
Însuşirea temeinică a disciplinei Drept comercial presupune, pe lângă activităţile
didactice programate, un efort consistent din partea studenţilor în ceea ce priveşte
studiul individual pe baza bibliografiei minime obligatorii recomandate în prezenta
lucrare.
Competenţe conferite
Principala resursă materială pe care studentul este obligat să o aibă în vedere pe întreaga
durată a studiului materiei o reprezintă reglementarea materiei, întâlnită și explicată, în
principal, în:
- Codul Civil;
- Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă;
La aceasta se adaugă:
- suportul de curs;
- bibliografia indicată;
- site-urile de jurisprudenţă.
Structura cursului
Cursul este structurat în 10 unităţi de învăţare şi conţine trei teme de control, după
unităţile de învăţare 1, 5 şi 10. Rezolvarea temelor de control se transmite fie electronic
prin intermediul platformei eLis fie prin predare pe suport hărtie titularului se curs.
Cerinţe preliminare
–3–
Pentru a fi în măsură să asimileze în mod optim materia, studentul trebuie să stăpânească
în mod corespunzător conţinutul următoarelor discipline: Teoria Generală a Dreptului,
Drept Constituţional, Drept Civil (Teoria generală; Prescripţia extinctivă; Persoanele;
Teoria generală a obligaţiilor; Contractele speciale), Drept financiar, Economie, Drept
comercial I.
Evaluarea
Nota finală va fi alcătuită din rezultatul la examinarea finală prin examen (100%).
Examinarea finală va consta în 8-20 de grile din materia indicată și/sau 2-3 subiecte
teoretice, care trebuie tratate analitic;
De asemenea, fiecare student, la cerere, are obligaţia întocmirii unei prezentări scrise
sau orale, care să aibă ca obiect tratarea unei instituţii sau teme din cadrul disciplinei.
Referatul scris nu poate avea mai puţin de 10 pagini şi nici mai mult de 25 de pagini şi
trebuie să aibă elemente de originalitate. Pentru a nu exista încălcări ale legislaţiei
drepturilor de autor, studenţii vor prezenta odată cu lucrarea şi o declaraţie pe proprie
răspundere că nu au adus atingere dreptului de autor.
Promovarea examenului presupune obţinerea unei note mai mari sau egale cu 5, în care
să aibă o pondere de cel puţin 50% nota de la examenul propriu-zis. Studenţii care nu
au obţinut cel puţin nota 5 (50%) la examenul propriu-zis, nu pot promova examenul pe
baza notării făcute la evaluarea temelor de control.
–4–
Cuprins
Introducere ........................................................................................................................................... 2
Cuprins ................................................................................................................................................. 5
–5–
Obiectivele unităţii de învăţare .......................................................................................................... 26
Conţinutul unităţii de învăţare ............................................................................................................ 26
4.1. Reprezentarea în actele juridice .................................................................................................. 26
4.2. Noţiunea şi felurile mandatului ................................................................................................... 27
4.3. Contractul de mandat cu reprezentare ......................................................................................... 27
4.4. Contractul de mandat fără reprezentare ...................................................................................... 29
Rezumat .............................................................................................................................................. 31
Test de autoevaluare a cunoștințelor .................................................................................................. 32
Bibliografie......................................................................................................................................... 32
–6–
Bibliografie......................................................................................................................................... 59
–7–
Unitatea de învăţare nr. 1. OBLIGAŢIILE COMERCIALE - regulile speciale formării și
executării contractelor privind activitatea comercială
Cuprins
Introducere
Această unitate de învățare are ca scop fundamentarea noțiunilor fundamentale ale
teoriei gnerale a obligațiilor comeriale. Aceste noțiuni cuprind regulile de naștere și
executare ale actelor și faptelor juridice comerciale. Separat, vor fi explicate normele
aplicabile în cazurile încălcării legii. În final, unitatea de învățare cuprinde analiza
probelor în materie comercială, prin completare față de Codul de procedură civilă.
–8–
1.1. Regulile formării contractelor privind activitatea comercială
1.1.1. Principiul libertăţii contractuale
Voința unei persoane este țărmuită numai de dispozițiile legale care privesc ordinea
publică și bunele moravuri (art. 11 C.civ).
În privinţa încheierii contractelor, părţile îşi manifestă liber voinţa în sensul naşterii,
modificării, transmiterii şi stingerii unor drepturi şi obligaţii. Libertatea manifestării
voinţei părţilor contractante se defineşte ca o libertate contractuală şi constituie o
expresie a drepturilor şi libertăţilor omului.
Noul Cod Civil consacră principiul libertății contractuale în art. 1169. Prin urmare,
libertatea contractuală constă în dreptul unei persoane de a încheia orice contract, cu
orice partener şi cu clauzele pe care părţile le convin, cu singurele limite impuse de
ordinea publică şi bunele moravuri.
În dreptul comercial, principiul libertăţii contractuale are o aplicare generală; el
priveşte nu numai raporturile contractuale la care participă întreprinzătorii particulari
(comercianţi individuali ori societăţi comerciale), ci şi a celor la care iau parte regiile
autonome şi societăţile comerciale cu capital de stat.
Orice contract, în sensul de operaţiune juridică (negotium), se încheie în mod valabil
prin simplul acord de voinţă, indiferent de forma de manifestare a voinţei părţilor
contractante.
În privinţa contractelor comerciale, libertatea de exprimare a voinţei la încheierea
contractului este determinată de multitudinea contractelor şi de necesitatea asigurării
unei celerităţi în perfectarea acestora. Pentru comerciant, rapiditatea încheierii
tranzacţiilor reprezintă o condiţie a succesului în activitatea comercială.
Contractul comercial se încheie, potrivit intereselor părţilor, în formă scrisă
(scrisoare, telex, fax), verbal, telefonic, etc.
În cazul formei scrise, voinţa părţilor se poate exprima într-un singur înscris (înscrisul
unic) sau în mai multe înscrisuri (oferta şi acceptarea ofertei).
Libertatea de exprimare a voinţei părţilor la încheierea contractului are drept corolar
libertatea probelor în dovedirea drepturilor subiective izvorâte din contractul comercial.
Obligaţiile comerciale şi liberaţiunile pot fi dovedite cu mijloacele de probă admise
în dreptul comun (în anumite cazuri, chiar fără restricţiile impuse în dreptul comun),
precum şi prin mijloace de probă specifice (facturi acceptate, corespondenţă comercială,
registrele comerciale etc.).
Libertatea contractuală se exprimă şi prin dreptul părţilor contractante de a alege calea
arbitrajului pentru soluţionarea eventualului litigiu dintre ele. Într-adevăr, în chiar
contractul pe care îl încheie, părţile pot prevedea o clauză (clauza compromisorie) prin
care convin ca orice litigiu ivit în executarea contractului să fie soluţionat pe calea
arbitrajului comercial.
Pentru a proteja pe consumatori, prin Legea nr.193/2000 au fost stabilite reguli
speciale privind încheierea contractelor între comercianţi şi consumatori.
Prin consumator, legea înţelege orice persoană fizică sau grupuri de persoane fizice,
constituite în asociaţii care încheie un contract în afara activităţii lor autorizate
profesionale sau comerciale.
1.1.2. Regulile generale privind încheierea contractelor comerciale
–9–
Noul Cod Civil a reglementat în premieră regulile generale ale formării contractelor,
atât între persoane prezente, cât și între absenți (art. 1182-1203 C.civ.).
Acordul de voință, care semnifică încheierea contractului, se realizează prin întâlnirea
concordantă a unei oferte de a contracta cu acceptarea acesteia (art. 1182 C.civ.).
Oferta de a contracta este o propunere a unei persoane, adresată altei persoane, de a
încheia un anumit contract. Ea trebuie să cuprindă o manifestare de voință reală care
exprimă intenția ofertantului de a se obliga, în cazul în care destinatarul acceptă oferta.
De asemenea, oferta trebuie să fie neviciată, concretizată într-o propunere precisă,
complexă și fermă.
Acceptarea ofertei este manifestarea de voință a destinatarului ofertei de a încheia
contractul. Constituie acceptarea ofertei orice act sau fapt al destinatarului, dacă indică
în mod neîndoielnic acordul său cu privire la ofertă, astfel cum aceasta a fost formulată
și ajunge în termen la autorul ofertei (art. 1196 C.civ).
Pentru a produce efecte juridice, a se naște contractul, oferta ca și acceptarea acesteia
trebuie să îmbrace forma cerută de lege pentru încheierea valabilă a contractului.
În cazul contractului încheiat între persoane prezente, caz în care voința fiecărei părți
este receptată în mod direct de cealaltă și instantaneu, contractul se consideră încheiat la
momentul acceptării ofertei (art. 1194 C.civ.).
În cazul în care contractul se încheie între persoane absente, așadar oferta și
acceptarea acesteia se comunică prin corespondență și, deci, există un interval de timp
scurs între ofertă și acceptarea acesteia, contractul se consideră încheiat în momentul în
care acceptarea ajunge la ofertant, chiar dacă acesta nu ia la cunoștință de aceasta din
motive care nu îi sunt imputabile (art. 1186 C.Civ.). Rezultă tot de aici, contractul se
încheie în momentul și în locul în care acceptarea ajunge la ofertant. Așadar, locul
încheierii contractului este localitatea unde ofertantul își are domiciliul sau stabilimentul
profesional.
1.2.2. Plata
–10–
Executarea voluntară a oricărei obligații izvorâte dintr-un contract poartă denumirea
de plată (art. 1469 C.civ.). Orice plata presupune o datorie, adică o obligație asumată de
debitor (art. 1470 C.civ.).
Obligația de a face plata incumbă debitorului, dar, potrivit legii, plata poate fi făcută
de orice persoană, chiar dacă este un terț în raport cu acea obligație (art. 1472 C.civ.).
Dreptul de a primii plata aparține creditorului, reprezentantului său legal sau
convențional, persoanei indicate de creditor ori persoanei autorizate de instanță să o
primească (art. 1475 C.civ.).
Debitorul trebuie să execute plata la termenul stipulat în contract. În lipsa unei
stipulații exprese sau a unui termen determinat în temeiul contractului, al practicilor
statornicite între părți ori a uzanțelor, obligația trebuie executată de îndată (art. 1495
C.civ.).
Debitorul trebuie să execute obligația la locul stabilit în contract. Locul plății este cel
stabilit de Codul Civil, în cazul în care nu există o stipulație expresă în contract ori dacă
locul plății nu se poate stabili potrivit naturii prestației sau în temeiul contractului, al
practicilor statornicite între părți ori al uzanțelor (art. 1494 C.civ.).
O executare parțială a obligației poate fi refuzată de creditor, chiar dacă prestația ar
fi divizibilă.
Dovada plății se poate face prin orice mijloc de probă (art. 1499 C.civ.). Codul Civil
reglementează ca dovada plății se poate face prin chitanța liberatorie ori remiterea
înscrisului original al creanței, precum și prin dovada plății făcute prin virament bancar.
În privința obligațiilor din contractele privind activitatea comercială, legea instituie o
prezumție de solidaritate a debitorilor. Potrivit art. 1446 C.civ., solidaritatea se prezumă
între debitorii profesioniști ai unei obligații contractate în exercițiul unei întreprinderi.
–11–
Debitorul poate fi pus în întârziere, fie printr-o notificare scrisă, fie prin cererea de
chemare în judecată. Notificarea se va comunica prin executorul judecătoresc sau prin
orice alt mijloc care asigură dovada comunicării, și va conține un termen de executare.
Debitorul este de drept în întârziere, fără a mai fi necesară notificarea acestuia, în
cazul în care în contract a fost stipulat expres că simpla împlinire a termenului pentru
executarea obligației produce un asemenea efect, precum și în alte cazuri prevăzute de
lege (art. 1523 C.civ.).
–12–
1.3.4. Răspunderea debitorului pentru nerespectarea obligațiilor contractuale
Potrivit art. 1350 C.civ. Orice persoană trebuie să îşi execute obligaţiile pe care le-a
contractat. Atunci când, fără justificare, nu îşi îndeplineşte această îndatorire, ea este
răspunzătoare de prejudiciul cauzat celeilalte părţi şi este obligată să repare acest
prejudiciu.
Răspunderea civilă contractuală are trei forme: daunele interese, dobânzile
penalizatoare și clauza penală.
A) Daunele interese
Daunele interese sunt sumele de bani pe care debitorul le datorează pentru prejudiciul
cauzat creditorului prin nerespectarea obligației contractuale. Daunele interese pot fi
compensatorii, datorate pentru neexecutarea obligației, sau moratorii, datorate pentru
întârzierea executării obligației.
Pentru a putea fi acordate, deci a se angaja răspunderea debitorului, trebuie ca între
părți să fi existat un contract valabil încheiat. Ca urmare, obligațiile izvorâte din acest
contract trebuie să nu fi fost executate total sau parțial ori să fi fost executate cu
întârziere. În oricare dintre situații, neexecutarea trebuie să cauzeze un prejudiciu care
să fie cert, prezent sau viitor și evaluabil în bani. Mai mult, prejudiciul trebuie să aibă ca
izvor nerespectarea obligațiilor din contractul încheiat între părți, ceea ce rezultă că între
acestea trebuie să existe o legătură de cauzalitate. În sfârșit, debitorul pentru a fi ținut să
plătească daune interese trebuie să fi fost în prealabil pus în întârziere.
În ce privește modul de stabilire și întinderea prejudiciului, creditorul are dreptul la
repararea integrala a acestuia, indiferent de natura acestuia, patrimonială sau
nepatrimonială. Prejudiciul include pierderea efectiv suferită (damnum emergens)
precum și beneficiul de care a fost lipsit (lucrum cesans). Totuși, debitorul răspunde doar
pentru prejudiciile care sunt consecința directă a actelor și faptelor sale precum și numai
pentru prejudiciul previzibil.
Cuantumul daunelor-interese se stabilește prin lege, în cazul dobânzilor, prin
convenția părților, în cazul clauzei penale, și pe cale judecătorească.
B) Dobânzile
Dobânda constă într-o sumă de bani sau orice altă prestație, convenită de părți sau, în
lipsă, stabilită de lege, pe care debitorul trebuie să o plătească pentru folosirea unei sume
de bani datorată creditorului.
Regimul juridic al dobânzilor este reglementat de O.G. nr. 13/2011. Dobânzile pot fi
remuneratorii sau penalizatoare. Părțile sunt libere să stabilească în contract cuantumul
ambelor dobânzi, adică atât pentru restituirea unui împrumut cât și pentru întârzierea la
plata unei obligații bănești.
În cazul în care obligația este prin natura legii purtătoare de dobânzi, iar dacă părțile
nu prevăd o dobândă convențională, acesta se va stabili conform legii, fiind astfel o
dobândă legală.
În raporturile juridice născute între profesioniști, și care rezultă din exploatarea unei
întreprinderi economice dobânda legală remuneratorie este egală cu dobânda de referință
–13–
stabilită de Banca Națională a României. Cât privește dobânda legală sancționatorie,
aceasta se stabilește la nivelul dobânzii de referință plus 8 puncte procentuale.
Tot în raporturile născute între profesioniștii comercianți, dobânda curge de drept de
la scadența obligației, fără a mai fi necesară punerea în întârziere a debitorului. În toate
cazurile prevăzute de art. 1523 C.Civ. Privind situațiile în care debitorul se află de drept
în întârziere, în raporturile privind activitatea comercială, când obligația are ca obiect
plata unei sume de bani contractată în exercițiul activității unei întreprinderi, debitorul
nu mai trebuie notificat, fiind considerat de drept în întârziere.
–14–
Mijloacele de probă ale dreptului comun sunt admise şi pentru dovedirea
drepturilor rezultate din raporturile juridice comerciale. Aceste mijloace de probă pot fi
folosite în condiţiile prevăzute de Codul de procedură civilă.
a) Proba prin înscrisuri
În anumite cazuri, legea cere existenţa unui înscris, fie ad solemnitatem, fie ad
probationem. În aceste cazuri, actele juridice trebuie să fie încheiate în forma scrisă
prevăzută de lege, deoarece proba lor se poate face numai prin înscrisuri.
b) Proba cu martori
Obligaţiile comerciale şi liberaţiunile se probează cu martori ori de câte ori instanţa
judecătorească consideră că trebuie să admită proba testimonială.
Cum se poate observa, conform art. 309 al. 2 Cod proc civ, această probă poate fi
folosită şi pentru dovedirea unui act juridic care are o valoare mai mare de 250 lei. Dacă
înscriul este emis pentru valabilitate, conform art. 309 al. 3, atunci prezenta probă nu se
poate administra. Excepțiile/restricțiile prevăzute în al. 4 și 5 ale aceluiați articol se
aplică și profesioniștilor.
Deci, potrivit legii, proba cu martori este admisibilă în drept, iar instanţa
judecătorească are libertatea să aprecieze, în condiţiile concrete ale litigiului,
concludenţa acestei probe.
–15–
avea valoarea unei acceptări tacite a facturii. Nu excludem însă posibilitatea ca părţile,
prin contractul încheiat, să convină că tăcerea destinatarului constituie acceptare, dacă
într-un anumit termen de la primirea facturii, destinatarul nu face nici o obiecţie.
b) Corespondenţa comercială
Prin corespondenţă comercială se înţelege orice fel de înscrisuri (scrisori, telegrame,
note) intervenite între comercianţi în scopul perfectării, modificării sau stingerii unor
obligaţii comerciale.
Înscrisurile expediate şi primite de comerciant, care constituie corespondenţa
comercială, fac parte din categoria înscrisurilor sub semnătură privată. Aceasta înseamnă
că lor li se vor aplica regulile stabilite de lege referitor la proba prin înscrisurile sub
semnătură privată.
c) Registrele comerciale
Registrele pe care trebuie să le ţină comercianţii sunt: registrul-jurnal, registrul-
inventar şi registrul cartea mare.
Registrele au, pe lângă funcţiile de cunoaştere, evidenţă şi control al activităţii
comerciale, şi o funcţie probatorie. Aceste registre pot fi folosite ca mijloc de probă în
litigiile dintre comercianţi.
În raporturile dintre comercianţi, registrele comerciale au o forţă probantă diferită,
după cum aceste registre au fost legal ţinute ori au fost ţinute fără respectarea
dispoziţiilor legale.
Dacă registrele au fost ţinute cu respectarea prescripţiilor legale, ele pot fi folosite ca
mijloc de probă nu numai în contra comerciantului care ţine aceste registre, ci şi în
favoarea acestuia.
Dacă registrele pe care comercianţii sunt obligaţi a le avea nu sunt ţinute cu
respectarea prescripţiilor legale, ele pot fi folosite ca mijloc de probă numai în contra
comerciantului căruia îi aparţin, nu şi în favoarea sa.
–16–
b) Înscrisurile sub formă electronică
Prin Legea nr. 455/2001 s-a reglementat regimul juridic al înscrisurilor sub formă
electronică.
Cât priveşte forţa probantă a acestui înscris, legea prevede că înscrisul în formă
electronică căruia i s-a încorporat, ataşat sau i s-a asociat logic o semnătură electronică
extinsă, bazată pe un certificat calificat nesuspendat sau nerevocat la momentul respectiv
şi generată cu ajutorul unui dispozitiv securizat de creare a semnăturii electronice, este
asimilat, în ceea ce priveşte condiţiile şi efectele sale, cu înscrisul sub semnătură privată
(art. 5 din lege).
Rezumat
În privinţa încheierii contractelor, părţile îşi manifestă liber voinţa în sensul naşterii,
modificării, transmiterii şi stingerii unor drepturi şi obligaţii.
Noul Cod Civil consacră principiul libertății contractuale în art. 1169.
Contractul comercial se încheie, potrivit intereselor părţilor, în formă scrisă
(scrisoare, telex, fax), verbal, telefonic, etc.
Obligaţiile comerciale şi liberaţiunile pot fi dovedite cu mijloacele de probă admise
în dreptul comun .
Noul Cod Civil a reglementat în premieră regulile generale ale formării contractelor,
atât între persoane prezente, cât și între absenți (art. 1182-1203 C.civ.).
Clauza penală este o convenție prin care debitorul se obligă să plătească creditorului
o sumă de bani, denumită penalitate, în cazul în care nu va executa ori va executa
necorespunzător sau cu întârziere obligațiile asumate prin contract.
Obligațiile comerciale se probează cu mijloacele specifice dreptului comun, dar și cu
cele reglementate de Codul de procedură civilă.
Test de autoevaluare a cunoştinţelor
Dobanda penalizatoare
a) reprezinta dobanda datorata de catre debitor cu titlul de pret al folosintei
capitalului
b) este dobanda datorata de debitorul obligatiei de a da o suma de bani la un anumit
termen, calculata pentru perioada anterioara implinirii termenului scadentei obligatiei
c) are natura juridica de dauna moratorie
–17–
c) cu executarea in natura atunci cand penalitatile au fost convenite pentru
neexecutarea la timp a obligatiei
Bibliografie
Stanciu Cărpenaru, Tratat de drept comercial român. Conform noului cod civil, editia II,
editura Universul Juridic, București, 2016, pag. 399-451;
Vasile Nemeș, Drept comercial, editura Hamangiu, București, 2016, pag. 249-271.
Cuprins
–18–
Introducere
Această unitate de învățare are ca scop indicarea elementelor specifice ale
contractului de vânzare care se aplică numai în materie comercială.
Obiectivele unităţii de învăţare
În urma studiul unităţii de învăţare veţi reuşi să:
a) înţelegeţi particularitățile scopului vânzării comerciale;
b) înţelegeţi particularitățile obiectului vânzării comerciale;
c) înţelegeţi particularitățile riscului contractului în cazul vânzării comerciale;
d) înţelegeţi particularitățile altor obligații specifice vânzării comerciale;
Durata medie de parcurgere a prezentei unități de învățare este de 2 ore.
–19–
O altă particularitate a vânzării-cumpărării comerciale se referă la predarea bunului
vândut.
Pe lângă modalitățile clasice de predare a bunurilor, Codul Civil în art. 1688 prevede
că predarea bunului mobil se poate face fie prin remitere materială fie prin remiterea
titlului reprezentativ ori a unui document sau lucru care îi permite cumpărătorului
preluarea în orice moment. Această ultimă alternativă poartă denumirea de predare
simbolică.
În ceea ce privește locul predării, art. 1689 C.civ. stabilește că trebuie să fie făcută la
locul stabilit prin convenție, sau prin uzanțe, ori la locul unde se află în momentul
încheierii contractului.
Orice cheltuieli cu privire la încheierea sau executarea contractului revin
cumpărătorului, afară de stipulație contrară (art. 1666 C.civ).
În orice situație, pentru neexecutarea în tot sau în parte sau pentru întârzierea în
executare, vânzătorul poate cere executarea silită sau rezoluțiunea contractului cu daune-
interese sau clauza penală.
De asemenea o particularitate a vânzării-cumpărării comerciale privește anumite
situații speciale privind transmiterea proprietății bunurilor mobile, reglementate de
Codul Civil.
Astfel, așa cum am afirmat mai înainte, dacă obiectul contractului îl reprezintă un bun
viitor, cumpărătorul dobândește proprietatea în momentul în care bunul s-a realizat.
Dacă bunul este unul de gen, proprietatea se transferă la momentul individualizării
acestuia (art. 1678 C.civ.). cât privește bunurile ce urmează a fi transportate, proprietatea
se transmite la momentul predării bunurilor transportatorului sau expeditorului în
vederea efectuării transportului (art. 1667 C.civ.).
În sfârșit, o ultimă particularitate vizează regulile transmiterii riscului pieirii bunului
(art. 1274 C.civ.). În lipsă de stipulaţie contrară, cât timp bunul nu este predat, riscul
contractului rămâne în sarcina debitorului obligaţiei de predare, chiar dacă proprietatea
a fost transferată dobânditorului. În cazul pieirii fortuite a bunului, debitorul obligaţiei
de predare pierde dreptul la contraprestaţie, iar dacă a primit-o, este obligat să o restituie.
Cu toate acestea, creditorul pus în întârziere preia riscul pieirii fortuite a bunului. El nu
se poate libera chiar dacă ar dovedi că bunul ar fi pierit şi dacă obligaţia de predare ar fi
fost executată la timp. Rezultă de aici că riscul pieirii bunului îl suportă debitorul
obligației de predare (res perit domino).
–20–
lipsă de stipulaţie contrară, vânzarea unor bunuri al căror preţ este stabilit pe pieţe
organizate este presupusă a se fi încheiat pentru preţul mediu aplicat în ziua încheierii
contractului pe piaţa cea mai apropiată de locul încheierii contractului.
În altă ordine de idei, conform Art. 1.720 .civ. în lipsa unei stipulaţii contrare,
cumpărătorul trebuie să plătească preţul la locul în care bunul se afla în momentul
încheierii contractului şi de îndată ce proprietatea este transmisă. Dacă la data încheierii
contractului bunurile se află în tranzit, în lipsa unei stipulaţii contrare, plata preţului se
face la locul care rezultă din uzanţe sau, în lipsa acestora, la locul destinaţiei.
În sfârșit, răspunderea și sancțiunea pentru neplata prețului sunt reglementate, ca
regulă, în art. 1724 C.civ.
O altă posibilitate pentru neplata prețului este aceea a valorificării bunurilor pe
cheltuiala debitorului și cu obligarea acestuia la daune-interese. Astfel, vânzătorul poate
depune bunul într-un depozit, la dispoziția și pe cheltuiala cumpărătorului, dacă acesta
nu își îndeplinește obligația de preluare a bunului, sau îl poate vinde dacă debitorul nu
plătește prețul.
Potrivit legii, pentru garantarea obligației de plată a prețului, conform legii,
vânzătorul beneficiază de un privilegiu legal, sau de o ipotecă legală asupra bunului
vândut.
–21–
Dacă reparația este imposibilă sau dacă durata acesteia depășește timpul stabilit prin
contract sau prin lege specială, vânzătorul este obligat să înlocuiască bunul.
Răspunderea vânzătorului pentru produsele aflate în termenul de garanție se
completează cu actele normative din dreptul consumatorului, în special Legea nr.
21/1990 privind protecția consumatorilor.
Rezumat
Principalul scop al vânzării-cumpărării în activitatea comercială îl constituie intenția
de revânzare.
Profesionistul comerciant face astfel de operațiuni juridice cu scopul de a obține profit
(lucrativ).
Vânzare bunurilor viitoare este reglementată de art. 1658 C.civ. iar cumpărătorul
dobândeşte proprietatea în momentul în care bunul s-a realizat.
Orice cheltuieli cu privire la încheierea sau executarea contractului revin
cumpărătorului, afară de stipulație contrară (art. 1666 C.civ).
În lipsă de stipulaţie contrară, cât timp bunul nu este predat, riscul contractului rămâne
în sarcina debitorului obligaţiei de predare.
Lipsa prețului atrage prezumția că părțile au avut în vedere prețul practicat de către
vânzător sau prețul pieței ori prețul curent.
Denunțarea viciilor trebuie făcută în termen de două zile lucrătoare de la constatare.
Test de autoevaluare a cunoștințelor
Riscul contractului
a) ramane in sarcina debitorului obligatiei de predare chiar daca proprietatea a fost
transferata dobanditorului
b) este suportat de cel care are calitate de proprietar in momentul pieirii totale sau
partiale a bunului
–22–
c) ramane in sarcina debitorului obligatiei de predare chiar daca proprietatea a fost
transferata dobanditorului, orice stipulatie contrara fiind considerata nescrisa.
Bibliografie
Stanciu Cărpenaru, Tratat de drept comercial român. Conform noului cod civil, editia II,
editura Universul Juridic, București, 2016, pag. 451-487;
Vasile Nemeș, Drept comercial, editura Hamangiu, București, 2016, pag. 271-286.
Cuprins
–23–
Introducere
Această unitate de învățare are ca scop indicarea elementelor specifice ale
contractului de furnizare care este un contract de esență comercială.
Obiectivele unităţii de învăţare
În urma studiului unităţii de învăţare veţi reuşi să:
a) înţelegeţi particularitățile contractului de furnizare și diferența față de contractul
de vânzare;
b) să înțelegeți efectele contractului de furnizare.
Durata medie de parcurgere a prezentei unități de învățare este de 1 ore.
–24–
Rezumat
Furnizarea se diferențiază de vanzare prin faptul că este un contract cu executare
succesivă prin esența lui.
Bibliografie
Stanciu Cărpenaru, Tratat de drept comercial român. Conform noului cod civil, ediția II,
editura Universul Juridic, București, 2016, pag. 487-491;
Vasile Nemeș, Drept comercial, editura Hamangiu, București, 2016, pag. 286-294.
–25–
Cuprins
Introducere
Această unitate de învățare are ca scop indicarea elementelor specifice ale
contractului de mandat cu reprezentare și ale celui de mandat fără reprezentare, care este
un contract de esență comercială.
–26–
dacă i se poate imputa o culpă. În lipsă, va fi considerat ca fiind încheiat de reprezentant
în nume propriu.
Între reprezentant și terț nu se naște un raport juridic.
Legea mai reglementează și situația contractului cu sine însuși, atunci când
reprezentantul dorește să încheie actul nu cu un terț ci cu el însuși. Contractul este
valabil, deoarece reprezentantul acționează în dublă calitate, cumpărător și separat
vânzător al aceluiași obiect (art. 1304 C.civ.).
De asemenea, legea consideră valabilă și dubla reprezentare, atunci când aceeași
persoană încheie un act juridic cu un terț pe care tot el îl reprezintă.
În final, reprezentarea încetează prin renunțarea la împuternicire sau prin revocarea
împuternicirii. Ambele situații pot intervenii oricând și independent de culpă (ad
nututm), deoarece reprezentarea are caracter intuitu persoane.
–27–
Contractul de mandat cu reprezentare se poate încheia în orice formă prevăzută de
lege și aleasă de părți. În lipsă de stipulație contrară durata mandatului este de 3 ani.
În ce privește obiectul contractului, mandatul poate fi general sau special, acesta din
urmă atunci când mandatarul este autorizat să încheie acte de dispoziție, înstrăinare,
grevare, tranzacții, compromisuri, acțiuni în justiție etc. (art. 2016 C.civ.).
–28–
Prin acest drept i se garantează mandatarului plata sumelor de bani pe care le
datorează mandantul cu titlu de retribuţie, cheltuieli făcute cu execuţia mandatului,
despăgubiri pentru prejudiciul suferit cu ocazia îndeplinirii mandatului etc.
Dreptul de retenție se exercită asupra tuturor bunurilor mandantului pe care
mandatarul le deţine pentru executarea mandatului sau care se găsesc la dispoziţia sa,
precum și bunurile primite de la terți ca urmare a îndeplinirii mandatului (art.2029
C.civ).
–29–
Ca orice contract, contractul de comision se încheie prin acordul de voinţă al părţilor,
ambii având capacitatea cerută de lege pentru actul pe care doresc să-l încheie.
Mandatul fără reprezentare trebuie să rezulte neîndoielnic din consimțământul
părților. În caz contrar, se consideră că mandatul este cu reprezentare (art.2012 C.civ.).
Contractul de comision se încheie în formă scrisă, autentică sau sub semnătură
privată, iar forma este cerută pentru dovada contractului (ad probationem).
Obiectul contractului de comision este circumstanțiat de lege la cumpărarea sau
vânzarea de bunuri respectiv prestarea de servicii.
c) Efectele contractului de comision în raporturile dintre comitent și comisionar
Întrucât în temeiul contractului de comision, comitentul îl împuterniceşte pe
comisionar să încheie anumite acte juridice pe seama comitentului, între părţi se nasc
obligaţii asemănătoare celor izvorâte din contractul de mandat în raporturile dintre
mandant şi mandatar.
Din contractul de comision rezultă anumite obligaţii pentru comisionar.
Comisionarul este obligat să execute mandatul încredinţat de comitent. În baza
împuternicirii primite, comisionarul este obligat să încheie actele juridice stabilite de
comitent.
Comisionarul este ţinut să îndeplinească toate actele pe care le reclamă realizarea
operaţiunii comerciale cu care a fost împuternicit de comitent; comisionarul-vânzător
primeşte de la comitent mărfurile ce urmează să fie vândute şi încasează preţul de la
terţi, iar comisionarul-cumpărător primeşte bunurile şi face plata preţului către terţi.
În executarea mandatului, comisionarul este obligat să se conformeze instrucţiunilor
comitentului.
Comisionarul este obligat să dea socoteală asupra îndeplinirii mandatului primit. În
temeiul acestei obligaţii, comisionarul este ţinut să-l informeze pe comitent asupra
mersului operaţiunilor şi a împrejurărilor de natură să modifice împuternicirea primită
(art. 2019 C.civ.).
Întrucât contractul cu terţul este încheiat de comisionar în nume propriu, dar în seama
comitentului, drepturile dobândite de comisionar trec direct asupra comitentului, care
este în realitate stăpânul afacerii. Tot astfel, obligaţiile asumate de comisionar prin
contractul încheiat cu terţul se răsfrâng asupra comitentului.
Ca expresie a acestor efecte ale contractului de comision, dreptul de proprietate
asupra bunurilor care fac obiectul contractului încheiat de comisionar şi terţ, ca şi
riscurile, se transmit direct de la comitent la terţ şi invers, de la terţ la comitent (art. 2041
C.civ.).
Comitentul este ţinut să îşi îndeplinească obligaţiile cu buna-credinţă şi diligenţa unui
profesionist (art. 2018 C.civ.). De asemenea, comisionarul este obligat să îndeplinească
personal mandatul, putându-și substitui o altă persoană numai în condițiile art. 2023
C.civ.
Contractul de comision dă naştere unor obligaţii în sarcina comitentului.
Comitentul are obligaţia să plătească remuneraţia (comisionul) cuvenită
comisionarului. Pentru îndeplinirea obligaţiei privind încheierea actelor juridice care au
făcut obiectul însărcinării primite, comisionarul este îndreptăţit să primească o
remuneraţie.
–30–
Comitentul este obligat la plata remuneraţiei din momentul în care comisionarul a
încheiat actele juridice cu terţii, chiar dacă nu au fost executate încă obligaţiile rezultate
din actele juridice încheiate.
Comitentul are obligaţia să restituie cheltuielile făcute de comisionar pentru
executarea mandatului, precum şi despăgubirile cuvenite comisionarului pentru
pagubele suferite cu ocazia îndeplinirii mandatului.
Art. 2052 C.civ. reglementează dreptul de retenție aparținând comisionarului, în
aceleași condiții ca și la mandatul cu reprezentare.
d) Efectele contractului de comision față de terți
În baza împuternicirii primite, comisionarul încheie acte juridice în nume propriu.
Deci, în contractul încheiat între comisionar şi terţ, comisionarul este parte contractantă
şi, în consecinţă, el are calitatea de debitor sau creditor, după caz, faţă de terţ. În acest
sens, art. 2045 C.civ. prevede că terțul contractant este ținut direct față de comisionar
pentru obligațiile sale.
Rezultă că prin încheierea contractului între comisionar şi terţ nu se stabilesc nici un
fel de raporturi juridice între comitent şi terţ. De aceea art. 2040 C.civ. dispune că terții
nu au nici un raport juridic cu comitentul..
Pentru nerespectarea obligaţiilor din contractul încheiat între comisionar şi terţ,
răspunderea aparţine părţii contractante în culpă. Aceasta înseamnă că pentru
nerespectarea obligaţiei de către terţ nu va răspunde comisionarul, ci terţul (art. 2052
C.civ.).
Comisionarul, fiind parte la contractul de comision, va fi cel obligat să-l acționeze pe
terț în caz de neexecutare a obligațiilor acestuia. În caz de întârziere sau refuz a îi acționa
pe terț comisionarul răspunde față de comitent.
Așadar, comisionarul este răspunzător faţă de comitent pentru încheierea actelor
juridice cu terţul, nu şi pentru executarea lor.
În mod excepţional, comisionarul va răspunde pentru nerespectarea obligaţiilor de
către terţ în cazul în care, în contractul de comision s-a stipulat o obligaţie de garanţie a
executării din partea comisionarului. Este vorba de clauza „star del credere” (garanţia
solvabilităţii).
În schimbul garanţiei executării obligaţiilor, comisionarul are dreptul la o remuneraţie
specială, denumită ”provizion”.
Rezumat
Reprezentarea este un procedeu tehnico-juridic prin care o persoană numită
reprezentant, încheie acte juridice cu terții, în numele și pe seama altei persoane, numită
reprezentat, cu consecință că efectele actelor juridice încheiate se produc direct în
persoana reprezentatului.
contractul de mandat este contractul prin care o parte, numită mandatar, se obligă să
încheie unul sau mai multe acte juridice pe seama unei alte părți, numită mandant.
Mandatarul are obligaţia să execute mandatul.
Contractul de mandat fără reprezentare este contractul prin care o parte, numită
mandatar, încheie acte juridice în nume propriu, dar pe seama celeilalte părți, numită
mandant, și își asumă față de terți obligațiile care rezultă din aceste acte, chiar dacă terții
aveau cunoștință despre mandat (art.2039 C.civ).
–31–
Contractul de comision este mandatul care are ca obiect achiziționarea sau vânzarea
de bunuri ori prestarea de servicii pe seama comitentului și în numele comisionarului,
care acționează cu titlu profesional, în schimbul unei remunerații (art.2043 C.civ).
Din contractul de comision rezultă anumite obligaţii pentru comisionar față de terț.
Bibliografie
Stanciu Cărpenaru, Tratat de drept comercial român. Conform noului cod civil, ediția II,
editura Universul Juridic, București, 2016, pag. 512-547;
Vasile Nemeș, Drept comercial, editura Hamangiu, București, 2016, pag. 320-327.
Cuprins
–32–
Introducere
Această unitate de învățare are ca scop indicarea elementelor specifice ale
contractului de mandat cu reprezentare și ale celui de mandat fără reprezentare, care este
un contract de esență comercială.
–33–
Esențial, în contractul de agenție trebuie stipulată remunerația agentului pentru
prestațiile executate.
Contractul de agenție se încheie pe o perioadă determinată sau nedeterminată,
conform voinței părților. Continuarea contractului, după expirarea perioadei determinate
va conduce la prelungirea de drept a efectelor acestuia pe o perioadă nedeterminată.
În final, contractul de agenție se încheie în formă scrisă, autentică sau sub semnătură
privată, ca o condiție ad probationem.
–34–
Dreptul de retenție al agentului urmează același regim juridic ca și cel al comitentului
sau mandatarului.
Rezumat
Contractul de agenție este instrumentul juridic prin care se realizează activitatea
de intermediere cu caracter profesional.
Specific acestui tip de contract de intermediere este faptul că în baza împuternicirii,
agentul poate primii atât un drept de reprezentare cât și un mandat fără reprezentare.
Contractul de agenție trebuie să se prevadă anumite clauze.
Între agent și terț nu se nasc raporturi juridice.
Test de autoevaluare a cunoștințelor
Salariații unui coemerciant sunt:
a) auxiliari dependenți
b) auxiliari independenți
c) subiecte fiscale independente de comerț și supuse dreptului muncii
–35–
Tema de control nr. 2
Realizați o prezentare orală sau scrisă a uneia dintre următoarele teme sau o alta
aleasă de către dvs din materie.
Exemple de subiecte :
1) Efectele contractului de furnizare;
2) Efectele contractului de mandat cu reprezentare
3) Efectele contractului de comision în raporturile dintre comitent şi comisionar;
4) Cuprinsul și forma contractului de agenție.
5) Efectele contractului de agenție.
Bibliografie
Stanciu Cărpenaru, Tratat de drept comercial român. Conform noului cod civil, ediția II,
editura Universul Juridic, București, 2016, pag. 547-558;
Vasile Nemeș, Drept comercial, editura Hamangiu, București, 2016, pag. 294-304.
Cuprins
Introducere
Această unitate de învățare are ca scop prezentarea reglementării și a noțiunilor de
bază privitoare la titlurile de valoare care se diferențiază de titlurile de credit. Acestea
–36–
sunt instrumentele specifice și necesare oricăror profesioniști pentru a desfășura
activitatea cu celeritate.
Obiectivele unităţii de învăţare
În urma studiului unităţii de învăţare veţi reuşi să:
a) vă însuşiţi mecanismul juridic al cambiei;
b) să cunoaşteţi regimul juridic al biletului la ordin;
c) înţelegeţi aspectele ce privesc folosirea cecurilor ca instrumente de plată în
raporturile comerciale.
Durata medie de parcurgere a prezentei unități de învățare este de 3 ore.
6.1. Cambia
Cambia este reglementată prin Legea nr.58/1934 asupra cambiei şi biletului la ordin.
–37–
Cele arătate pot fi mai bine înţelese prin următorul exemplu: comerciantul A vinde
comerciantului B o cantitate de marfă la preţul de 50.000 lei, plătibil la 60 de zile de la
primirea mărfii. Deci, cumpărătorul B datorează vânzătorului A preţul mărfii de 50.000
lei, care va fi plătit la termenul convenit. În acelaşi timp comerciantul A datorează la
rându-i, faţă de comerciantul C, la acelaşi termen, suma de 50.000 lei dintr-un contract
de împrumut.
În situaţia dată, pentru simplificarea operaţiilor de plată a sumelor de bani datorate,
comerciantul A va trage o cambie asupra comerciantului B în favoarea comerciantului
C. Deci, fiind creditor al preţului, comerciantul A (trăgător) va da o dispoziţie
comerciantului B (tras), care este debitor al preţului, să plătească la scadenţă suma de
50.000 lei direct comerciantului C (beneficiar), care este creditorul comerciantului A din
contractul de împrumut. Prin plata la scadenţă a sumei de 50.000 lei, făcută de
comerciantul B (trasul) către comerciantul C (beneficiar) se stinge, atât obligaţia
comerciantului B (trasul) către comerciantul A (din contractul de vânzare-cumpărare),
cât şi obligaţia comerciantului A faţă de comerciantul C (din contractul de împrumut).
Cum se poate observa, în situaţia arătată, în loc să plătească în numerar datoria sa
din contractul de împrumut, comerciantul A îi remite comerciantului C cambia trasă
asupra comerciantului B, urmând ca, la scadenţă, posesorul cambiei să încaseze suma de
50.000 lei de la comerciantul B.
În încheierea celor arătate se impune o precizare. Raporturile juridice care preexistă
cambiei (raporturile fundamentale) explică şi justifică emiterea cambiei. Dar, odată
emisă cambia, ea trebuie privită prin ea însăşi, ca un titlu de sine stătător. Totodată,
operaţiile privind cambia fac abstracţie de existenţa raporturilor fundamentale. Aceste
operaţii sunt guvernate de reguli speciale, care sunt diferite de regulile care
reglementează raporturile fundamentale. Regulile speciale privind crearea raporturilor
juridice cambiale, circulaţia, garantarea şi plata cambiei sunt cuprinse în Legea
nr.58/1934.
Trebuie observat, însă, că emiterea cambiei nu duce la stingerea raporturilor juridice
fundamentale. Aceste raporturi juridice subzistă, afară de cazul când părţile au convenit
o novaţie, adică stingerea obligaţiei vechi din raportul fundamental şi înlocuirea ei cu o
obligaţie nouă, rezultată din raportul cambial (art.64 din Legea nr.58/1934).
Principala funcţie a cambiei este aceea de instrument de credit. Într-adevăr, deoarece
suma de bani prevăzută în cambie nu trebuie achitată imediat, ci la un anumit termen,
prin intermediul cambiei se acordă debitorului un credit pe intervalul de timp până la
scadenţă.
Cambia are şi funcţia de instrument de plată. Această funcţie este asemănătoare
funcţiei pe care o îndeplineşte moneda. Cambia prezintă însă avantajul că evită folosirea
de numerar.
Obligaţia trăgătorului şi dreptul corelativ al beneficiarului au ca izvor voinţa
trăgătorului exprimată în titlu.
Exercitarea dreptului împotriva semnatarilor ulteriori (coobligaţi) se realizează în
puterea legii şi are ca premisă prezumţia de regularitate a titlului.
Din moment ce cambia este emisă cu respectarea condiţiilor necesare, legea asigură
posesorului titlului o protecţie deplină. Acesta este îndreptăţit să primească suma de bani
–38–
menţionată în titlu, chiar dacă în fapt datoria nu ar exista. În beneficiul securităţii
raporturilor comerciale, aparenţa se impune asupra realităţii.
–39–
Data şi locul emiterii cambiei. Înscrisul trebuie să cuprindă data şi locul emiterii
cambiei de către trăgător.
Semnătura trăgătorului. Faptul că voinţa exprimată în cambie aparţine trăgătorului
este atestat de semnătura acestuia pe înscrisul în cauză. În absenţa semnăturii
trăgătorului, cambia este lovită de nulitate. Semnătura trebuie să fie autografă (manu
proprio).
Titlul căruia îi lipseşte vreuna din condiţiile arătate în art.1 nu are valoarea unei
cambii, afară de cazurile arătate de lege.
–40–
Legea reglementează trei efecte ale girului: efectul translativ de drepturi, efectul de
garanţie şi efectul de legitimare.
Prin gir se transmit drepturile cambiale, adică acele drepturi specifice dreptului
cambial. Fac parte din această categorie: dreptul la suma de bani menţionată în cambie;
dreptul de a prezenta cambia la acceptare şi, la scadenţă, de a o prezenta la plată etc.
Ca efect al transmiterii cambiei prin gir, girantul îşi asumă obligaţia de a garanta
acceptarea şi plata cambiei de către tras (art.17 din lege). Aceasta însemnă că, dacă trasul
va refuza acceptarea şi plata cambiei, girantul va fi ţinut personal să achite suma de bani
prevăzută în titlu.
Ca urmare a transmiterii cambiei prin gir, giratarul este legitimat în calitate de
creditor al sumei menţionate în titlu. În consecinţă, giratarul este abilitat să exercite
drepturile prevăzute în cambie.
–41–
În cazul refuzului de acceptare a cambiei, posesorul cambiei poate exercita, chiar
înainte de scadenţă, dreptul de regres împotriva giranţilor, trăgătorului şi a celorlalţi
obligaţi cambiali (art.48 din lege).
6.1.5. Avalul
a) Noţiunea avalului
Asigurarea executării unei obligaţii cambiale este sporită, ca şi în cazul obligaţiilor
civile sau comerciale, printr-o garanţie. Cu privire la obligaţiile cambiale, această
garanţie poartă denumirea de aval.
Avalul poate fi definit ca un act juridic prin care o persoană, numită avalist, se obligă
să garanteze obligaţia asumată de unul dintre debitorii cambiali, numit avalizat.
Cel care garantează (avalistul) intervine pentru a întări încrederea în titlu, obligându-
se solidar cu ceilalţi semnatari ai cambiei la plata sumei de bani prevăzută în cambie. În
calitate de avalist poate figura o terţă persoană sau chiar un semnatar al cambiei [art.35
alin.(2) din lege].
Cel garantat (avalizatul) este un obligat cambial, adică trăgătorul, trasul acceptant
sau girantul.
Prin aval, posesorul cambiei dobândeşte un nou debitor, pe lângă debitorul avalizat.
Dar, avalul dă naştere unei obligaţi cambiale autonome şi abstracte, identică obligaţiei
oricărui alt semnatar al cambiei.
b) Condiţiile de valabilitate a avalului
Avalul este valabil dacă îndeplineşte condiţiile legii.
Prin aval se poate garanta plata întregii sume de bani menţionate în cambie ori numai
a unei părţi din această sumă.
Avalul nu se poate da sub condiţie şi nu poate cuprinde clauze contrare naturii sale.
Avalul se scrie pe cambie.
Avalul se exprimă prin cuvintele „pentru aval” sau prin orice altă formulă
echivalentă („pentru garanţie”, „pentru siguranţă” etc.) şi se semnează de către avalist.
c) Efectele avalului
Avalistul este ţinut în acelaşi mod ca acela pentru care a garantat. Deci, avalistul se
află în poziţia juridică a avalizatului, având toate drepturile şi obligaţiile acestuia.
Aceasta însemnă că avalistul va putea fi urmărit, după caz, ca tras acceptant, trăgător sau
girant, în funcţie de calitatea avalizatului în raportul cambial.
Când avalistul plăteşte cambia, el dobândeşte drepturile izvorând din ea împotriva
celui garantat, precum şi împotriva acelora care sunt ţinuţi faţă de acesta din urmă, în
temeiul cambiei.
Deci, prin plata cambiei, avalistul dobândeşte drepturile izvorând din cambie, atât
împotriva avalizatului cât şi contra acelora care sunt obligaţi în temeiul cambiei faţă de
avalizat.
–42–
Prezentarea cambiei şi deci dreptul la plată îl are posesorul legitim al titlului (art.43
din lege). Acesta poate fi beneficiarul indicat de trăgător în cambie sau giratarul.
Plata cambiei se poate cere, în primul rând, trasului acceptant, care este debitorul
principal al cambiei (art.42 din lege).
Plata cambiei poate fi cerută şi direct de la avalistul trasului, dacă există un asemenea
garant.
În subsidiar, cambia poate fi prezentată la plată debitorilor de regres, dacă au fost
îndeplinite formalităţile legale.
Plata cambiei se poate cere la scadenţă.
Plata la scadenţă, cu îndeplinirea condiţiilor cerute de lege, produce efecte diferite,
după cum ea a fost efectuată de un debitor cambial principal sau un debitor de regres.
Dacă plata este făcută de trasul acceptant, care este debitorul cambial principal,
această plată stinge obligaţia cambială a trasului, precum şi obligaţiile tuturor debitorilor
cambiali (trăgător, girant şi avaliştii acestora şi ai trasului acceptant).
Dacă plata este făcută de un debitor de regres, ea stinge numai obligaţiile care
figurează pe titlu, după debitorul care a plătit, adică obligaţiile giranţilor succesivi şi
avaliştilor lor. O atare plată nu stinge obligaţiile giranţilor anteriori şi nici obligaţiile
trasului, trăgătorului şi avaliştilor acestora. Aceşti debitori vor putea fi urmăriţi în
temeiul cambiei.
–43–
Executarea cambială este o procedură specială de valorificare a drepturilor cambiale.
Ea se realizează în condiţiile stabilite de lege.
b) Regresul
Obligaţia de plată a cambiei incumbă trasului ca obligat principal. În subsidiar,
obligaţia de plată revine celorlalţi obligaţi cambiali, care sunt trăgătorul, giranţii şi
avaliştii lor. Într-adevăr, fiecare dintre aceste persoane, prin semnarea cambiei îşi asumă
obligaţia de a garanta acceptarea şi plata cambiei din partea trasului. În consecinţă, în
cazul când, la scadenţă, trasul refuză plata, obligaţia de garanţie a coobligaţilor cambiali
devine o obligaţie de plată şi posesorul cambiei are posibilitatea să îşi exercite drepturile
împotriva lor, printr-o acţiune de regres. În acest sens, art.48 lit.a) din lege prevede că,
dacă la scadenţă, plata nu a avut loc, posesorul cambiei poate exercita drepturi de regres
împotriva giranţilor, trăgătorului şi a celorlalţi obligaţi.
Fiind debitori de regres, trăgătorul, giranţii şi avaliştii răspund numai în subsidiar
pentru plata cambiei.
Potrivit legii, trăgătorul, girantul şi avalistul sunt ţinuţi solidar faţă de posesorul
cambiei. Posesorul are drept de urmărire împotriva tuturor acestor persoane, individual
sau colectiv, fără a fi ţinut să respecte ordinea în care s-au obligat (art.52 din lege).
c) Executarea cambială
Pentru valorificarea drepturilor cambiale, posesorul cambiei poate folosi, pe lângă
acţiunile cambiale (directe şi de regres) şi calea executării nemijlocite a cambiei. Această
cale constituie o procedură simplificată, care evită procesul judiciar şi executarea silită,
în temeiul unei hotărâri judecătoreşti obţinute ca urmare a procesului. Într-adevăr, pe
calea executării cambiale, posesorul cambiei trece direct la executare în temeiul
cambiei, care are valoarea unui titlu executor.
În vederea executării cambiei, legea impune învestirea cambiei cu formulă
executorie.
Competentă pentru a învesti cambia cu formulă executorie este judecătoria.
Pentru soluţionarea cererii de învestire a cambiei cu formulă executorie, instanţa
judecătorească trebuie să verifice îndeplinirea condiţiilor formale ale cambiei şi scadenţa
cambiei, precum şi dacă au fost efectuate actele de conservare a drepturilor cambiale.
Învestirea cambiei cu formulă executorie se face în condiţiile art.269 C. proc. civ..
Pe baza cambiei învestite cu formulă executorie, posesorul cambiei poate să adreseze
debitorului o somaţie de plată. Această somaţie se notifică prin executorul judecătoresc.
Debitorul care a primit somaţia de plată este în drept să facă opoziţie la executare.
Opoziţia se va introduce la judecătoria care a învestit cambia cu formulă executorie.
–44–
e) Acţiunile extracambiale
Pe lângă mijloacele cambiale, legea reglementează şi mijloacele extracambiale
pentru valorificarea de către posesorul cambiei a drepturilor sale. Aceste mijloace sunt
în realitate anumite acţiuni de drept comun, care pot fi folosite de către posesorul cambiei
pentru satisfacerea drepturilor sale cambiale. Acţiunile extracambiale sunt: acţiunea
cauzală şi acţiunea de îmbogăţire fără cauză.
Acţiunea cauzală se întemeiază pe raportul fundamental.
Posesorul cambiei care nu a obţinut suma de bani prevăzută în cambie poate intenta
o acţiune împotriva debitorului în temeiul raportului fundamental; de exemplu, posesorul
cambiei dobândise cambia prin gir, în scopul restituirii unui împrumut pe care îl acordase
girantului. Dacă trasul a refuzat plata cambiei, posesorul cambiei (giratarul) are
împotriva girantului o acţiune bazată pe contractul de împrumut.
Acţiunea de îmbogăţire fără cauză este ultimul mijloc de care dispune posesorul
cambiei pentru satisfacerea drepturilor sale.
Art.65 din lege prevede că în cazul în când posesorul cambiei a pierdut acţiunea
cambială în contra tuturor obligaţilor şi nu are contra acestora acţiune cauzală, poate
exercita contra trăgătorului, acceptantului sau girantului o acţiune pentru plata sumei cu
care aceştia s-au îmbogăţit fără cauză în dauna sa.
–45–
Emiterea biletului la ordin este determinată, ca şi în cazul cambiei, de existenţa între
părţi a unui raport juridic (raportul fundamental).
Specificul raporturilor juridice care se nasc din emiterea biletului la ordin determină
şi particularităţile acestui titlu de credit.
–46–
Excepţional, dacă biletul la ordin are scadenţa la un anumit timp de la vedere,
posesorul titlului trebuie să prezinte emitentului biletul la ordin pentru viză într-un
termen de un an de la data emiterii titlului. Formalitatea vizei are drept scop numai
stabilirea datei exigibilităţii obligaţiei.
Neplata la scadenţă a sumei de bani prevăzută în biletul la ordin deschide posesorului
titlului dreptul la acţiunile directe sau de regres, ca şi la executarea nemijlocită a biletului
la ordin (art.47-55; art.57-65 din lege).
6.3. Cecul
Cecul este reglementat prin Legea nr. 59/1934 asupra cecului.
–47–
Emiterea cecului constă în completarea formularului de către trăgător, cu menţiunile
cerute de lege şi semnarea înscrisului.
Cecul trebuie să cuprindă menţiunile prevăzute de art.1 şi 3 din lege:
Denumirea de cec. Această denumire trebuie inserată în textul înscrisului pentru a
atrage atenţia asupra semnificaţiei juridice a înscrisului.
Ordinul necondiţionat de a plăti o sumă de bani. Înscrisul trebuie să cuprindă
ordinul trăgătorului adresat trasului (băncii) de a plăti beneficiarului suma de bani
menţionată în titlu.
Ordinul trebuie să fie necondiţionat şi să privească o sumă de bani determinată. Suma
de bani trebuie menţionată în cifre, cu indicarea monedei în care se face plata.
Numele celui care trebuie să plătească (tras). Înscrisul trebuie să arate pe cel care,
în calitate de tras, va trebui să plătească suma de bani menţionată în titlu. Aşa cum am
arătat, calitatea de tras o poate avea numai o societate bancară.
Locul unde trebuie făcută plata. Înscrisul trebuie să indice locul unde trasul va face
plata.
Data şi locul emiterii cecului
Semnătura trăgătorului. Semnătura va trebui să fie scrisă de mână de către trăgător.
Titlul căruia îi lipseşte una din menţiunile prevăzute la art.1 din lege nu va fi socotit
cec, afară de cazurile când legea dispune altfel.
–48–
Pentru exercitarea acţiunilor de regres, legea cere ca cecul să fi fost prezentat la plată
în termen util (termenul de 8 zile sau 15 zile, după caz) şi refuzul de plată al trasului să
fie constatat în condiţiile legii.
Potrivit legii, cecul are valoare de titlu executoriu pentru capital şi accesorii.
Competentă pentru a învesti cecul cu formulă executorie este judecătoria (art.53 din
lege). Deci, posesorul cecului are deschisă şi calea executării nemijlocite a cecului, în
condiţiile legii (art.54 din lege).
Pentru valorificarea drepturilor sale, posesorul cecului are la îndemână acţiunea
cauzală şi acţiunea de îmbogăţire fără cauză, care se exercită în condiţii asemănătoare
cu cele prevăzute de lege în materia cambiei (art.56 şi 57 din lege).
Rezumat
O categorie importantă a titlurilor comerciale o reprezintă efectele de comerţ, care
dau dreptul la plata unei sume de bani.
Principala funcţie a cambiei este aceea de instrument de credit.
Cambia are şi funcţia de instrument de plată.
Girul este un act juridic prin care posesorul cambiei, numit girant, transmite altei
persoane, numită giratar, printr-o declaraţie scrisă şi semnată pe titlu şi prin predarea
titlului, toate drepturile izvorând din titlul respectiv.
Acceptarea cambiei are ca efect naşterea obligaţiei trasului de a plăti.
Cel garantat (avalizatul) este un obligat cambial.
În vederea achitării sumei de bani prevăzută în titlu, cambia trebuie prezentată la
plată.
Pentru valorificarea drepturilor cambiale, posesorul cambiei poate folosi, pe lângă
acţiunile cambiale (directe şi de regres) şi calea executării nemijlocite a cambiei.
Biletul la ordin presupune raporturi juridice între două persoane: emitentul
(subscriitorul) şi beneficiarul.
Cecul nu poate fi emis decât dacă trăgătorul are un disponibil la tras, iar între
trăgător şi tras există o convenţie privind emiterea de cecuri.
Biletul la ordin
a) are ca obiect plata unei sume de bani care trebuie facuta de catre tras
beneficiarului sau la ordinul acestuia
b) se fundamenteaza pe raporturi juridice preexistente intre emitent si beneficiar
–49–
c) nu permite posesorului sau folosirea executarii silite impotriva emitentului
Bibliografie
Stanciu Cărpenaru, Tratat de drept comercial român. Conform noului cod civil, ediția II,
editura Universul Juridic, București, 2016, pag. 602-665;
Vasile Nemeș, Drept comercial, editura Hamangiu, București, 2016, pag. 407-434.
Cuprins
Introducere
Această unitate de învățare are ca scop prezentarea reglementărilor ce privesc
aspectele fundamantale și cele generale ale procedurii de insolvență precum și fazele și
etapele acesteia. De asemenea, unitatea de învățământ cuprinde prezentarea persoanelor
–50–
care pot fi supuse procedurii de insolvență și persoanele care participă la desfășurarea
procedurii.
Obiectivele unităţii de învăţare
În urma studiului unităţii de învăţare veţi reuşi să:
a) să definiți procedura insolvenței;
b) să cunoașteți etapele procedurii insolvenței;
c) să cunoașteți persoanele supuse procedurii de insolvență;
d) să cunoașteți participanții la procedura insolvenței;
Durata medie de parcurgere a prezentei unități de învățare este de 3 ore.
–51–
asigurării mijloacelor băneşti pentru plata datoriilor faţă de creditori. Această procedură
se poate realiza fie prin reorganizarea activităţii debitorului, prin anumite măsuri
economice, financiare, organizatorice, juridice etc.; fie prin lichidarea unor bunuri din
patrimoniul debitorului, până la acoperirea creanţelor creditorilor.
Potrivit Legii nr.85/2014 reorganizarea judiciară se realizează pe baza unui plan de
reorganizare a activităţii debitorului.
De remarcat că aplicarea procedurii reorganizării judiciare presupune continuarea
activităţii debitorului, sub conducerea acestuia sau a persoanelor abilitate de lege.
Procedura falimentului constă în anumite reguli prin care se reglementează
executarea silită a bunurilor din patrimoniul debitorului, în vederea plăţii datoriilor faţă
de creditori.
Aplicarea procedurii falimentului are drept consecinţă încetarea activităţii debitorului
(dizolvarea societăţii, în cazul debitorului societate comercială).
Pentru realizarea scopului trebuie aplicată procedura adecvată. Opţiunea este
determinată de starea patrimoniului debitorului, de şansele redresării şi de interesele
creditorilor, în raport de care se va aplica procedura generală sau procedura simplificată.
–52–
1. nu deţin niciun bun în patrimoniul lor;
2. actele constitutive sau documentele contabile nu pot fi găsite;
3. administratorul nu poate fi găsit;
4. sediul social/profesional nu mai există sau nu corespunde adresei din registrul
comerţului;
d) persoane juridice dizolvate voluntar, judiciar sau de drept, anterior formulării
cererii introductive, chiar dacă lichidatorul judiciar nu a fost numit sau, deşi numit,
menţiunea privitoare la numirea sa nu a fost înscrisă în registrul comerţului;
e) debitori care şi-au declarat prin cererea introductivă intenţia de intrare în faliment;
f) orice persoană care desfăşoară activităţi specifice profesioniştilor, care nu a
obţinut autorizarea cerută de lege pentru exploatarea unei întreprinderi şi nu este
înregistrată în registrele speciale de publicitate; aplicarea prezentei legi faţă de aceste
persoane nu exclude sancţiunile aplicabile pentru lipsa autorizării sau înregistrării
respectivei persoane.
–53–
Instanţele judecătoreşti competente să aplice procedura insolvenţei sunt tribunalul şi
curtea de apel.
a) Tribunalul. Competenţa privind aplicarea procedurii insolvenţei aparţine
tribunalului în jurisdicţia căruia se află sediul debitorului.
Tribunalul are o competenţă exclusivă în aplicarea insolvenţei, indiferent că se
realizează prin procedura generală sau prin procedura simplificată.
Atribuţiile care revin tribunalului în aplicarea procedurii insolvenţei sunt exercitate
prin judecătorul-sindic, care este un judecător al tribunalului.
b) Curtea de apel. Curtea de apel este competentă să soluţioneze apelul împotriva
hotărârilor judecătorului-sindic.
Hotărârile judecătorului-sindic nu pot fi suspendate de instanţa de apel.
Sunt exceptate de la interdicţia suspendării hotărârile judecătorului-sindic enumerate
în art. 43 al. 5 din Legea nr. 85/2014.
Apelul se judecă potrivit prevederilor Codului de procedură civilă, cu următoarele
derogări: termenul pentru depunerea întâmpinării este de maximum 10 zile de la
comunicarea cererii şi a motivelor de apel, răspunsul la întâmpinare nu este obligatoriu,
iar judecătorul-sindic fixează, prin rezoluţie, în termen de maximum 3 zile de la data
depunerii întâmpinării, primul termen de judecată, care va fi de cel mult 30 de zile de la
data rezoluţiei.
7.4.2. Judecătorul-sindic
În aplicarea procedurii reorganizării judiciare şi a falimentului, un rol important îi
revine judecătorului-sindic.
Judecătorul-sindic are statutul juridic al unui judecător al tribunalului.
Judecătorul-sindic este nominalizat, în fiecare caz, în mod aleatoriu, dintre judecătorii
desemnaţi ca judecători-sindici.
Principalele atribuţii ale judecătorului-sindic sunt următoarele (art. 45):
- pronunţarea motivată a hotărârii de deschidere a procedurii insolvenţei şi, după caz,
de intrare în faliment, atât prin procedura generală, cât şi prin procedura simplificată;
- judecarea contestaţiei debitorului împotriva cererii introductive a creditorilor pentru
începerea procedurii;
- judecarea opoziţiei creditorilor la deschiderea procedurii;
- confirmarea, prin încheiere, a administratorului judiciar sau a lichidatorului judiciar
desemnat de adunarea creditorilor ori de creditorul care deţine mai mult de 50% din
valoarea creanţelor;
- înlocuirea, pentru motive temeinice, prin încheiere, a administratorului judiciar sau
a lichidatorului judiciar, potrivit prevederilor art. 57 alin. (4);
- judecarea cererilor de a i se ridica debitorului dreptul de a-şi mai conduce activitatea;
- judecarea cererilor de atragere a răspunderii membrilor organelor de conducere care
au contribuit la ajungerea debitorului în insolvenţă, potrivit art. 169, sau sesizarea
organelor de urmărire penală atunci când există date cu privire la săvârşirea unei
infracţiuni;
- judecarea acţiunilor introduse de administratorul judiciar sau de lichidatorul judiciar
pentru anularea unor acte ori operaţiuni frauduloase, potrivit prevederilor art. 117-122
–54–
şi a acţiunilor în nulitatea plăţilor sau operaţiunilor efectuate de către debitor, fără drept,
după deschiderea procedurii;
- judecarea contestaţiilor debitorului, ale comitetului creditorilor sau ale oricărei
persoane interesate împotriva măsurilor luate de administratorul judiciar ori de
lichidatorul judiciar;
- confirmarea planului de reorganizare, după votarea lui de către creditori;
- soluţionarea cererii administratorului judiciar sau a creditorilor de întrerupere a
procedurii de reorganizare judiciară şi de intrare în faliment;
- soluţionarea contestaţiilor formulate la rapoartele administratorului judiciar sau ale
lichidatorului judiciar;
- judecarea acţiunii în anularea hotărârii adunării creditorilor;
- pronunţarea hotărârii de închidere a procedurii;
- orice alte atribuţii prevăzute de lege.
Atribuţiile judecătorului-sindic sunt limitate la controlul judecătoresc al activităţii
administratorului judiciar şi/sau al lichidatorului judiciar şi la procesele şi cererile de
natură judiciară aferente procedurii insolvenţei. Atribuţiile manageriale aparţin
administratorului judiciar ori lichidatorului judiciar sau, în mod excepţional, debitorului,
dacă acestuia nu i s-a ridicat dreptul de a-şi administra averea. Deciziile manageriale ale
administratorului judiciar, lichidatorului judiciar sau debitorului care şi-a păstrat dreptul
de administrare pot fi controlate sub aspectul oportunităţii de către creditori, prin
organele acestora.
În îndeplinirea atribuţiilor sale, judecătorul-sindic pronunţă hotărâri (încheieri sau
sentinţe). Hotărârile judecătorului-sindic sunt definitive şi executorii. Ele pot fi atacate
numai cu apel la Curtea de Apel.
–55–
- examinarea activităţii debitorului şi întocmirea unui raport amănunţit asupra
cauzelor şi împrejurărilor care au dus la apariţia stării de insolvenţă, cu menţionarea
eventualelor indicii sau elemente preliminare privind persoanele cărora le-ar fi
imputabilă şi cu privire la existenţa premiselor angajării răspunderii acestora, în
condiţiile prevederilor art. 169-173, precum şi asupra posibilităţii reale de reorganizare
a activităţii debitorului ori a motivelor care nu permit reorganizarea;
- elaborarea planului de reorganizare a activităţii debitorului;
- supravegherea operaţiunilor de gestionare a patrimoniului debitorului;
- conducerea integrală, respectiv în parte, a activităţii debitorului;
- introducerea de acţiuni pentru anularea actelor sau operaţiunilor frauduloase ale
debitorului, încheiate în dauna drepturilor creditorilor, precum şi a unor transferuri cu
caracter patrimonial, a unor operaţiuni comerciale încheiate de debitor şi a constituirii
unor garanţii acordate de acesta, susceptibile a prejudicia drepturile creditorilor;
- denunţarea unor contracte încheiate de debitor;
- verificarea creanţelor şi, atunci când este cazul, formularea de obiecţiuni la acestea,
notificarea creditorilor în cazul neînscrierii sau înscrierii parţiale a creanţelor, precum şi
întocmirea tabelelor de creanţe;
- încasarea creanţelor, urmărirea încasării creanţelor referitoare la bunurile din averea
debitorului sau la sumele de bani transferate de către debitor înainte de deschiderea
procedurii, formularea şi susţinerea acţiunilor în pretenţii pentru încasarea creanţelor
debitorului;
- sesizarea judecătorului-sindic în legătură cu orice problemă care ar cere o
soluţionare de către acesta;
- inventarierea bunurilor debitorului.
Judecătorul-sindic poate stabili în sarcina administratorului judiciar, prin încheiere,
orice alte atribuţii, cu excepţia celor prevăzute de lege în competenţa exclusivă a
acestuia.
7.4.4. Lichidatorul
În cazul când se dispune trecerea la procedura falimentului este necesară numirea
unui lichidator, care să realizeze operaţiunile de lichidare a bunurilor din patrimoniul
debitorului.
Ca şi în cazul administratorului judiciar, lichidatorul trebuie să fie un specialist.
Statutul său juridic este reglementat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 86/2006
privind organizarea activităţii practicienilor în insolvenţă.
Principalele atribuţii ale lichidatorului sunt următoarele:
- examinarea activităţii debitorului asupra căruia se iniţiază procedura simplificată în
raport cu situaţia de fapt şi întocmirea unui raport amănunţit asupra cauzelor şi
împrejurărilor care au dus la insolvenţă, cu menţionarea persoanelor cărora le-ar fi
imputabilă şi a existenţei premiselor angajării răspunderii acestora;
- conducerea activităţii debitorului;
- introducerea de acţiuni pentru anularea actelor şi operaţiunilor frauduloase încheiate
de debitor în dauna drepturilor creditorilor, precum şi a unor transferuri cu caracter
patrimonial, a unor operaţiuni comerciale încheiate de debitor şi a constituirii unor cauze
de preferinţă, susceptibile a prejudicia drepturile creditorilor;
–56–
- aplicarea sigiliilor, inventarierea bunurilor şi luarea măsurilor corespunzătoare
pentru conservarea lor;
- verificarea creanţelor şi, atunci când este cazul, formularea de obiecţiuni la acestea,
notificarea creditorilor în cazul neînscrierii sau înscrierii parţiale a creanţelor, precum şi
întocmirea tabelelor de creanţe;
- primirea plăţilor pe seama debitorului şi consemnarea lor în contul averii
debitorului;
- vânzarea bunurilor din averea debitorului;
- orice alte atribuţii stabilite prin încheiere de către judecătorul-sindic.
–57–
- să introducă acţiuni pentru anularea unor acte sau operaţiuni frauduloase, făcute de
debitor în dauna creditorilor, potrivit prevederilor art. 117 alin. (1), atunci când astfel de
acţiuni nu au fost introduse de administratorul judiciar ori de lichidatorul judiciar.
Rezumat
Căile prin care se realizează scopul legii sunt reorganizarea judiciară şi falimentul.
Procedurile prevăzute de prezenta lege se aplică profesioniştilor, astfel cum sunt
definiţi la art. 3 alin. (2) din Codul civil
Insolvenţa este acea stare a patrimoniului debitorului care se caracterizează prin
insuficienţa fondurilor băneşti disponibile pentru plata datoriilor exigibile.
Organele care aplică procedura sunt: instanţele judecătoreşti, judecătorul-sindic,
administratorul judiciar şi lichidatorul.
Procedura generala
a) reprezinta procedura prin care un debitor poate intra succesiv in procedura de
reorganizare judiciara si in procedura falimentului
b) reprezinta procedura prin care un debitor poate intra direct in procedura
falimentului odata cu deschiderea procedurii insolventei
–58–
c) reprezinta procedura prin care o societate comerciala dizolvata anterior
formularii cererii introductive intra direct in procedura falimentului odata cu deschiderea
procedurii insolventei
Procedura simplificata
a) reprezinta procedura prin care un debitor intra in procedura falimentului in
situatia in care obligatiile de plata asumate nu se indeplinesc in conditiile stipulate prin
planul de reorganizare confirmat
b) se aplica debitorilor care si-au declarat prin cererea introductiva intentia de a
intra in faliment
c) societatilor agricole numai in situatia in care un plan de reorganizare a fost
confirmat dar desfasurarea activitatii debitorului aduce pierderi averii sale
Bibliografie
Stanciu Cărpenaru, Tratat de drept comercial român. Conform noului cod civil, ediția II,
editura Universul Juridic, București, 2016, pag. 665-718;
Vasile Nemeș, Drept comercial, editura Hamangiu, București, 2016, pag. 434-452.
Cuprins
Introducere
Această unitate de învățare are ca scopcontinuarea aprofundării apsectelro ce țin
de procedura insolvenței prin tratarea laturii obiective, anume cum se pot introduce
cereriile, ce trebuie să conțină acestea, care sunt efectele deschiderii procedurii față de o
persoană și ce măsuri se iau odată deschisă procedura.
–59–
Obiectivele unităţii de învăţare
În urma studiului unităţii de învăţare veţi reuşi să:
a) ințelegeți ce conține o cere de deschidere a procedurii intentată de către
debitor/creditor;
b) înțelegeți cum se deschide procedura și care sunt efectele deschiderii față de
debitor;
c) care sunt primele măsuri dispuse de judecătorul sindic imediat după deschiderea
procedurii.
Durata medie de parcurgere a prezentei unități de învățare este de 1,5 ore.
–60–
8.2. Deschiderea procedurii şi efectele deschiderii procedurii
După înregistrarea unei cereri introductive, se va nominaliza deîndată judecătorul-
sindic, conform dreptului comun, aleatoriu şi informatizat.
–61–
c) Suspendarea cursului prescripţiei privind acţiunile pentru realizarea creanţelor
împotriva debitorului
Pentru a proteja pe titularii acţiunilor care au fost suspendate, legea reglementează şi
suspendarea cursului prescripţiei privind aceste acţiuni.
Pe data începerii procedurii, prescripţia acţiunilor pentru realizarea creanţelor asupra
debitorului sau a bunurilor sale se suspendă.
Termenele vor începe să curgă de la data pronunţării hotărârii de închidere a
procedurii insolvenţei.
d) Suspendarea curgerii dobânzilor, majorărilor şi penalităţilor
Deschiderea procedurii are efecte diferite asupra curgerii dobânzilor, majorărilor şi
penalităţilor privind creanţele născute anterior deschiderii procedurii.
Nicio dobândă, majorare, penalitate sau alte accesorii, nu vor fi adăugate creanţelor
născute anterior datei deschiderii procedurii.
Numai dobânda penalizatoare se suspendă, nu și cea remuneratorie.
În cazul în care un plan de reorganizare este confirmat, accesoriile se vor achita în
conformitate cu planul. Dacă niciun plan nu este confirmat, accesoriile vor curge în
perioada de observație dar până la deschiderea etapei falimentului.
e) Interdicţia înstrăinării acţiunilor sau părţilor sociale
După deschiderea procedurii este interzis administratorilor debitorului, sub
sancţiunea nulităţii, să înstrăineze fără acordul judecătorului-sindic, acţiunile sau părţile
lor sociale deţinute la debitorul care face obiectul procedurii insolvenţei.
–62–
b) Verificarea creanţelor înregistrate
Toate creanţele înregistrate sunt supuse procedurii de verificare, cu excepţia
creanţelor constatate prin titluri executorii şi creanţele bugetare rezultând dintr-un titlu
executoriu necontestat în termenele prevăzute de legi speciale.
c) Întocmirea tabelului preliminar al creanţelor
Pe baza verificărilor efectuate, administratorul judiciar va întocmi un tabel preliminar
al creanţelor.
d) Contestaţiile privind creanţele creditorilor
Creanţele înscrise în tabelul preliminar pot fi contestate de către debitor, creditori şi
orice altă persoană interesată.
e) Înregistrarea şi afişarea tabelului definitiv al creanţelor
Odată soluţionate contestaţiile privind creanţele, tabelul creanţelor creditorilor poate
fi considerat definitiv. În consecinţă, administratorul va înregistra, de îndată, la tribunal
şi va dispune afişarea la sediul tribunalului a tabelului definitiv al tuturor creanţelor
împotriva averii debitorului, cu precizarea sumei, a priorităţii şi a situaţiei (garantată sau
negarantată) a fiecărei creanţe.
De remarcat că, potrivit legii, numai titularii creanţelor înregistrate în tabelul definitiv
au dreptul să participe la adunările creditorilor, să voteze asupra unui plan şi să participe
la orice repartiţii de sume în cadrul procedurii falimentului.
Totalitatea creanţelor creditorilor sau, din perspectiva debitorului, totalitatea
datoriilor, formează masa pasivă.
Având în vedere că, prin procedura insolvenţei creditorii urmăresc realizarea aceluiaşi
scop – satisfacerea creanţelor lor – ei formează o grupare organizată, pe care doctrina a
denumit-o masa credală.
–63–
îi va informa pe creditorii prezenţi despre voturile valabile primite în scris, cu privire la
propunerea de intrare în faliment a debitorului, în procedura generală.
Rezumat
Dacă debitorul constată că este în stare de insolvenţă, el este obligat să ceară
tribunalului să fie supus procedurii generale sau procedurii simplificate.
Orice creditor care are una sau mai multe creanţe certe, lichide şi exigibile poate
introduce la tribunal o cerere împotriva unui debitor.
De la data deschiderii procedurii se suspendă toate acţiunile judiciare sau
extrajudiciare pentru realizarea creanţelor asupra debitorului sau bunurilor sale.
Toţi creditorii ale căror creanţe sunt anterioare datei deschiderii procedurii, cu
excepţia salariaţilor, vor depune o cerere de admitere a creanţelor.
Bibliografie
Stanciu Cărpenaru, Tratat de drept comercial român. Conform noului cod civil, ediția II,
editura Universul Juridic, București, 2016, pag. 718-749;
Vasile Nemeș, Drept comercial, editura Hamangiu, București, 2016, pag. 452-470.
–64–
Unitatea de învățare nr. 9. PROCEDURA INSOLVENȚEI – reorganizarea judiciară
Cuprins
Introducere
Această unitate de învățare are ca scop analiza obținerii dreptului la reorganizare
judiciară, etapele și efectele acestei etape a procedurii insolvenței.
–65–
Obiectivele unităţii de învăţare
În urma studiului unităţii de învăţare veţi reuşi să:
a) cunoaşteţi condițiile deschiderii etapei reorganizării judiciare;
b) cunoașteți conținutul planului de reorganizare;
c) efectele reorganizării.
Durata medie de parcurgere a prezentei unități de învățare este de 1 ore.
–66–
a) Depunerea şi comunicarea planului
Planul în copie este depus la grefa tribunalului, unde se înregistrează, precum şi la
registrul oficiului comerţului. Totodată, el se comunică debitorului, prin administratorul
special, administratorului judiciar şi comitetului creditorilor.
b) Admiterea planului de către judecătorul-sindic
Judecătorul-sindic va convoca o şedinţă la care vor fi citaţi cei care au propus planul,
debitorul şi administratorul.
După audierea persoanelor citate, judecătorul-sindic va admite sau va respinge
planul propus.
c) Publicitatea privind planul
După admiterea planului, judecătorul-sindic va dispune publicarea unui anunţ
privind propunerea planului în Buletinul Procedurilor de Insolvenţă.
d) Votarea planului de către creditori
După admiterea planului, judecătorul-sindic dispune convocarea creditorilor.
Potrivit legii, fiecare creanţă beneficiază de un drept de vot, pe care titularul acesteia
îl poate exercita în categoria de creanţe din care face parte creanţa respectivă.
În vederea protejării intereselor creditorilor, art. 138 din Legea nr.85/2014 stabileşte
următoarele categorii distincte de creanţe, care votează separat:
a) creanţele care beneficiază de drepturi de preferinţă;
b) creanţele salariale;
c) creanţele bugetare;
d) creanţele creditorilor indispensabili;
e) celelalte creanţe chirografare.
Planul va fi acceptat de o categorie de creanţe dacă în categoria respectivă planul
este acceptat de o majoritate absolută din valoarea creanţelor din acea categorie.
–67–
Activitatea debitorului trebuie reorganizată corespunzător planului; creanţele şi
drepturile creditorilor şi ale celorlalte părţi interesate trebuie modificate astfel cum s-a
prevăzut în plan.
Debitorul este obligat să pună în practică măsurile avute în vedere pentru redresarea
activităţii. Este vorba de măsurile organizatorice, economice, financiare, juridice, care
sunt menite să ducă la însănătoşirea activităţii debitorului şi implicit, la asigurarea
resurselor necesare pentru plata creanţelor creditorilor.
În urma confirmării unui plan de reorganizare, activitatea debitorului va fi condusă
de administratorul special, sub supravegherea administratorului judiciar.
În cursul reorganizării, debitorul, prin administratorul special, sau, după caz,
administratorul judiciar, trebuie să prezinte comitetului creditorilor anumite rapoarte
privind desfăşurarea activităţii.
În cazul nerealizării planului de reorganizare, judecătorul-sindic va dispune
începerea procedurii falimentului.
Rezumat
Reorganizarea implică elaborarea, aprobarea, confirmarea unui plan de
reorganizare.
Planul de reorganizare trebuie să indice perspectivele de redresare a activităţii
debitorului.
Prevadă modalităţile de lichidare, totală sau parţială, a pasivului debitorului.
În cazul nerealizării planului de reorganizare, judecătorul-sindic va dispune
începerea procedurii falimentului
Planul de reorganizare
a) poate prevedea restructurarea activitatii debitorului si lichidarea unor bunuri din
averea acestuia caz in care nu este necesar sa se indice in cuprinsul sau programul de
plata al creantelor
b) trebuie depus in copie la grefa tribunalului sau la oficiul registrului comertului
c) trebuie confirmat de judecatorul sindic dupa aprobarea acestuia de catre
adunarea creditorilor
Bibliografie
Stanciu Cărpenaru, Tratat de drept comercial român. Conform noului cod civil, ediția II,
editura Universul Juridic, București, 2016, pag. 749-758;
Vasile Nemeș, Drept comercial, editura Hamangiu, București, 2016, pag. 470-473.
–68–
Unitatea de învățare nr. 10. PROCEDURA INSOLVENȚEI – falimentul. Închiderea
procedurii. Răspunderea membrilor organelor de conducere
Cuprins
Introducere
Această unitate de învățare are ca scop analiza intării directe în etapa falimentului
sau ca urmare a eșecului reorganizării judiciare, etapele și efectele acestei etape a
procedurii insolvenței. De asemnenea, unitatea de învațământ analizează condițiile
închiderii procedurii insolvenței, din toate perspectivele.
Obiectivele unităţii de învăţare
În urma studiului unităţii de învăţare veţi reuşi să:
a) înţelegeţi condițiile deschiderii falimentului și efectele;
b) înţelegeţi efectele închiderii procedurii insolvenței;
c) cunoașteți persoanele răspunzătoarepentru starea de insolvență.
Durata medie de parcurgere a prezentei unități de învățare este de 2 ore.
–69–
- în cazul procedurii generale, desemnarea unui lichidator provizoriu, iar în cazul
procedurii simplificate, confirmarea în calitate de lichidator al administratorului judiciar
şi stabilirea atribuţiilor ce le revin;
- termenul maxim de predare a gestiunii averii de la debitor/administrator către
lichidator, împreună cu lista actelor şi operaţiunilor efectuate după deschiderea
procedurii;
- notificarea intrării în faliment.
Din momentul stabilirii atribuţiilor lichidatorului, atribuţiile administratorului
judiciar încetează.
Deschiderea procedurii ridică debitorului dreptul de administrare.
Din momentul desemnării lichidatorului şi a stabilirii atribuţiilor sale, dreptul de
administrare a averii debitorului aparţine lichidatorului.
În temeiul dispoziţiei judecătorului-sindic privind intrarea debitorului în faliment,
lichidatorul va trimite o notificare tuturor creditorilor menţionaţi în lista întocmită de
debitor/administrator, debitorului şi oficiului registrului comerţului sau, după caz,
registrului societăţilor agricole, unde debitorul este înmatriculat, pentru efectuarea
menţiunii.
Prin notificare se comunică:
- termenul limită pentru înregistrarea cererii de admitere a creanţelor asupra averii
debitorului, născute după data deschiderii procedurii, în vederea întocmirii tabelului
suplimentar;
- termenul de definitivare a tabelului suplimentar al creanţelor născute după data
deschiderii procedurii şi de întocmire a tabelului definitiv consolidat.
–70–
Operaţiunea de lichidare a bunurilor din averea debitorului trebuie să înceapă de
îndată după finalizarea inventarierii bunurilor debitorului.
Bunurile vor putea fi vândute în bloc, ca un ansamblu funcţional, sau individual.
Vânzarea bunurilor se poate face prin negociere directă către un cumpărător deja
identificat, sau fără cumpărător identificat, iar dacă acest lucru nu se realizează, bunurile
vor fi vândute la licitaţie, în condiţiile stabilite de Codul de procedură civilă.
Între bunurile din averea debitorului supuse lichidării se pot afla şi bunuri asupra
cărora creditorii au anumite garanţii reale (ipotecă, gaj, drept de retenţie sau alte garanţii
reale). În acest caz, potrivit principiilor dreptului comun, creditorul titular al unei garanţii
reale este îndreptăţită să fie satisfăcut cu prioritate din suma de bani obţinută din
vânzarea bunului care a făcut obiectul garanţiei sale reale.
–71–
10.2.2. Hotărârea privind închiderea procedurii
În toate cazurile, închiderea procedurii este dispusă de judecătorul-sindic, prin
sentinţă.
Sentinţa de închidere a procedurii va fi notificată de judecătorul-sindic direcţiei
teritoriale a finanţelor publice şi oficiului registrului comerţului sau, după caz, registrului
societăţilor agricole unde debitorul este înmatriculat, pentru efectuarea menţiunii.
–72–
Răspunderea membrilor organelor de conducere ale debitorului este o răspundere
civilă; ea este o răspundere contractuală sau delictuală, în funcţie de izvorul obligaţiei
încălcate.
Răspunderea persoanelor menţionate constă în suportarea unei părţi din pasivul
societăţii.
Determinarea legăturii cauzale între faptele săvârşite de aceste persoane şi insolvenţă,
precum şi a părţii de pasiv pe care ele trebuie să o suporte, sunt probleme greu de
rezolvat, ceea ce face dificilă angajarea răspunderii persoanelor menţionate.
Administratorii, directorii şi cenzorii vor suporta o parte din pasivul debitorului, dacă
au contribuit la ajungerea debitorului în stare de insolvenţă, prin una dintre următoarele
fapte:
a) au folosit bunurile sau creditele persoanei juridice în folosul propriu sau în cel al
unei alte persoane;
b) au făcut activităţi de producţie, comerţ sau prestări de servicii în interes personal,
sub acoperirea persoanei juridice;
c) au dispus, în interes personal, continuarea unei activităţi care ducea, în mod vădit,
persoana juridică la încetarea de plăţi;
d) au ţinut o contabilitate fictivă, au făcut să dispară unele documente contabile sau
nu au ţinut contabilitatea în conformitate cu legea. În cazul nepredării documentelor
contabile către administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar, atât culpa, cât şi legătura
de cauzalitate între faptă şi prejudiciu se prezumă. Prezumţia este relativă;
e) au deturnat sau au ascuns o parte din activul persoanei juridice ori au mărit în mod
fictiv pasivul acesteia;
f) au folosit mijloace ruinătoare pentru a procura persoanei juridice fonduri, în scopul
întârzierii încetării de plăţi;
g) în luna precedentă încetării plăţilor, au plătit sau au dispus să se plătească cu
preferinţă unui creditor, în dauna celorlalţi creditori;
h) orice altă faptă săvârşită cu intenţie, care a contribuit la starea de insolvenţă a
debitorului, constatată potrivit prevederilor prezentului titlu.
Răspunderea persoanelor mai sus menţionate se decide prin hotărârea judecătorului-
sindic.
Judecătorul-sindic va stabili partea din pasivul debitorului care urmează a fi suportată
de administratorii, directorii şi cenzorii vinovaţi de starea de insolvenţă a debitorului.
Această parte de pasiv, care reprezintă „prejudiciul”, trebuie să fie rezultatul faptelor
ilicite săvârşite de persoanele în cauză.
Sumele de bani obţinute prin angajarea răspunderii administratorilor, directorilor şi
cenzorilor vor intra în averea debitorului. Destinaţia lor este diferită: în cazul
reorganizării, sumele sunt folosite pentru completarea fondurilor necesare continuării
activităţii debitorului, iar în cazul falimentului, pentru acoperirea creanţelor creditorilor.
–73–
Rezumat
Art.145 din Legea nr.85/2014 prevede următoarele cazurile în care se poate decide
intrarea în procedura falimentului.
În faliment dreptul de administrare a averii debitorului aparţine lichidatorului.
Bunurile din averea debitorului care urmează a fi lichidate sunt cele stabilite în
lista bunurilor debitorului întocmită de lichidator.
Bunurile vor putea fi vândute în bloc, ca un ansamblu funcţional, sau individual.
Creanţele creditorilor vor fi plătite în ordinea stabilită de art.161 din Legea
nr.85/2014.
Debitorul persoană juridică îți încetează activitatea ca urmare a realizării
falimentului.
Judecătorul-sindic poate dispune ca o parte a pasivului debitorului persoană
juridică ajuns în stare de insolvenţă, să fie suportată de către membrii organelor de
supraveghere din cadrul societăţii sau de conducere – administratori, directori, cenzori
şi orice altă persoană care a contribuit prin fapta sa la ajungerea debitorului în această
situaţie.
Test de autoevaluare a cunoștințelor
Lichidatorul
a) este persoana fizică sau juridică, practician în insolvenţă, autorizat în condiţiile
legii, desemnată să conducă activitatea debitorului şi să exercite atribuţiile prevăzute de
lege în cadrul procedurii falimentului
b) este persoana fizică sau juridică, practician în insolvenţă, autorizat în condiţiile
legii, desemnată să conducă activitatea debitorului şi să exercite atribuţiile prevăzute de
lege în cadrul perioadei de reorganizare a debitorului
c) poate propune un plan de reorganizare
–74–
6. Efectele deschiderii procedurii insolvenţei;
7. Planul de reorganizare;
8. Cazurile de aplicare a procedurii falimentului;
9. Cazurile de închidere a procedurii insolvenţei;
10. Răspunderea pentru aplicarea procedurii insolvenţei.
Bibliografie
Stanciu Cărpenaru, Tratat de drept comercial român. Conform noului cod civil, ediția II,
editura Universul Juridic, București, 2016, pag. 758-781;
Vasile Nemeș, Drept comercial, editura Hamangiu, București, 2016, pag. 473-483.
BIBLIOGRAFIE GENERALĂ:
–75–