Floare albastră, de Mihai Eminescu

~apartenența la romantism~

Curent emblematic european apărut la sfârşitul secolului al XIX-lea, romantismul se va afirma iniţial în
Franța, fiind anunţat de Victor Hugo în prefaţa la drama   „Cromwell”  în care se proclama sfărâmarea normelor
poetice pentru a lăsa curs liber imaginației, fanteziei creatoare, apărând ca o reacție împotriva clasicismului rigid.
Principalele trăsături promovate de romantici sunt manifestarea sentimentelor, identificarea unor noi surse de
inspirație cum ar fi istoria, folclorul și frumusețile naturii, crearea eroului excepțional care evoluează în împrejurări
excepționale, evidențierea nemulțumirii față de prezent ceea ce generalizează transpunerea într-un trecut idealizat sau
în vis, folosirea antitezei ca procedeu artistic, amestecul genurilor și speciilor literare, utilizarea limbajului arhaic și
popular în conturarea stilului.
Epoca Marilor Clasici este etapa de autentică efervescenţă culturală românească, ea fiind aflată la confluenţa
a trei curente emblematice europene: clasicismul, romantismul şi realismul. Sub semnul direcţiilor impuse de
societatea “Junimea” şi a mentorului cultural Titu Maiorescu, se vor cristaliza valori în toate cele trei genuri literare: I.
Slavici şi I. Creangă în proză, I. L. Caragiale în dramaturgie şi M. Eminescu în poezie. Între aceştia se detaşează net
poetul nepereche format sub semnul marelui curent emblematic european, formaţie culturală pe care el însuşi o
mărturiseşte: „eu rămân ce-am fost, romantic.” În poezia lui Eminescu, natura nu e un simplu decor ca la Alecsandri,
ci o cutie de rezonanță a stărilor poetice „état d'âme” (stare de spirit), în sensul că înfățișarea ei este dictată de
sentiment. În prima etapă a creației, natura terestră este abundentă, iar cea cosmică protejează teluricul. Poetul aspiră
la o iubire împlinită, deci apare visul dragostei. În cea de-a doua etapă, predomină natura celestă care nu mai
protejează teluricul, iar poetul este sceptic, dezamăgit, nu mai crede în dragostea ideală.
Publicată în revista „Convorbiri literare” la 1 aprilie 1873, „Floare albastră” este una dintre cele mai
reprezentative poezii nu numai pentru trăirea spectacolului nuanţat al naturii, ci, mai cu seamă, pentru locul pe care îl
ocupă natura în lirica de iubire a lui Eminescu. Este o idilă și o meditaţie pe tema fericirii, care, spre deosebire de alte
poezii pe această temă, este îmbogăţită cu profunde idei filozofice ce îşi vor găsi desăvârşirea în „Luceafărul”. În
„Floare albastră” sunt asociate, în manieră romantică, mai multe specii literare: poem filosofic, eglogă și elegie. Țin
de romantism: iubirea, natura, condiția geniului, aspirația spre absolut, atitudinea poetică, amestecul speciilor, dar și
antiteza pe baza căreia este construit discursul liric.
Precedată în timp de unele mari creaţii precum „Venere şi Madonă”, „Epigonii”, „Mortua est!”, poezia
„Floare albastră” îşi are punctul de plecare în mitul romantic al aspiraţiei către un ideal înalt de fericire, încununat de o
iubire pură, desăvârşită, ideal către care aspirase şi marele poet italian Giacomo Leopardi în „Ginestra” sau eroul lui
Novalis din „Heinrich von Ofterdingen”. Motivul „floare albastră” este simbolul celui mai curat ideal, o imagine
spiritualizată a iubitei, care dincolo de moarte îi va oferi fericirea veşnică. În folclorul autohton apare „floarea de nu-
mă-uita”, ca simbol al ideii că iubirea adevărată va rămâne mereu în amintirea şi în sufletul celui îndrăgostit.
Un prim element semnificativ pentru viziunea poetului este titlul, alcătuit din două lexeme, „floare” ce
reprezintă efemeritatea, delicateţea şi chiar frumuseţea iubirii, şi „albastră” sugerând infinitul cosmic, al marilor
idealuri şi aspiraţia senină. Acesta poate fi considerat atât un epitet cromatic ce simbolizează puritatea iubirii şi a
iubitei, dar şi unul oximoronic, trimiţând la incompatibilitatea terestrului cu astralul.
Tema poeziei este reprezentată de iubirea absolută îmbinată cu tema naturii şi a omului de geniu, deoarece
natura vibrează la stările sufleteşti ale eului liric. Ideea poetică este redată prin două principii: principiul feminităţii, al
iubirii prin sentiment şi principiul masculinităţii, al iubirii prin gândire, al trăirii prin cunoaştere. Poezia este alcătuită
din patru secvenţe lirice, două ilustrând monologul liric al iubitei, iar celelalte două monologul lirico-filozofic al
poetului, îmbinând lirismul subiectiv cu cel obiectiv.
O imagine relevantă pentru temă se desprinde din prima secvență, prin realizarea unui adevărat portret al
omului superior. Incipitul este o interogaţie retorică a iubitei, adresată bărbatului visător, „cufundat în stele” şi în
„ceruri nalte”. Este prezentată lumea rece a ideilor, lumea lui. Tonul adresării este familiar, într-un aparent dialog.
Termenii populari „încalte”, „nu căta” susţin adresarea familiară, iar cele două apelative, „sufletul vieţii mele” şi
„iubite”, dispuse simetric la începutul şi la sfârşitul primei intervenţii a fetei, exprimă iubirea sinceră. Universul
spiritual în care geniul este izolat, se configurează prin enumeraţia simbolurilor eternităţii-morţii, în prima strofă: „Iar
te-ai cufundat în stele/ Şi în nori şi-n ceruri nalte? ”. Aspiraţia spre cunoaştere absolută este sugerată de metafora
„râuri în soare/ Grămădeşti-n a ta gândire” şi de mişcarea ascensională. Domeniul cunoaşterii guvernat de timpul
infinit este definit prin atributele: misterul genezei - „întunecata mare”, universul de cultură - „câmpiile Asire” şi
universul de creaţie umană proiectat cosmic - „Piramidele-nvechite/ Urcă-n cer vârful lor mare". Avertismentul final
„Nu căta în depărtare/ Fericirea ta, iubite”, deşi este rostit pe un ton şăgalnic, cuprinde un adevăr: împlinirea umană se
realizează doar prin iubire, în lumea terestră. Izolarea, singurătatea, aspiraţia spre cunoaşterea absolută şi
imposibilitatea fericirii terestre sunt atribute ale geniului, sugerate aici pe un ton cald, dar dezvoltate mai târziu, în
poemul-sinteză, „Luceafărul”.
A doua secvenţă poetică (strofa a IV-a) constituie meditaţia bărbatului asupra sensului profund al unei iubiri
rememorate. Notarea unei stări de spirit „Eu am râs, n-am zis nimica” se realizează prin folosirea mărcilor gramaticale
ale eului, verbe şi pronume la persoana I singular: „eu”, „am râs”, „n-am zis”, şi a verbelor la trecut: „Ah! ea spuse
adevărul”. Diminutivul „mititica” alături de verbul „am râs” cuprind ironia la adresa simţului comun. E o strofă de
tranziţie, vag narativă, aspect sugerat şi de folosirea perfectului simplu.
A treia secvenţă poetică (strofele V-XII) conţine monologul fetei ce continuă cu o chemare la iubire în lumea
ei, planul terestru, chemarea fiind specifică idilelor eminesciene și recuzitei romantice: „Hai în codrul cu verdeaţă”.
Refacerea cuplului adamic (iubirea paradisiacă) necesită un spaţiu protector, paradis terestru şi un timp sacru. Cadrul
natural se realizează prin motive romantice frecvente în erotica eminesciană: codrul, izvoarele, valea, balta, luna etc.
Natura de început de lume, spaţiu nealterat de prezenţa umană, cu atributele sălbăticiei în viziune romantică, „Stânca
stă să se prăvale/ în prăpastia măreaţă”, asociază imagini vizuale şi auditive: „Und-izvoare plâng în vale”. Natura
ocrotitoare a cuplului adamic: „Acolo-n ochi de pădure/ [...]/ Vom şedea în foi de mure" are atributele spaţiului sacru,
prin sugestia centrului („ochi de pădure”, „balta cea senină”) şi componenta axială, cu simbolul trestiei („trestia cea
lină”). Idealul de iubire se proiectează într-un paradis terestru. Căldura zilei de vară se află în rezonanţă cu pasiunea
chemării, cu iubirea împărtăşită: „Şi de-a soarelui căldură/ Voi fi roşie ca mărul,/ Mi-oi desface de-aur părul/ Să-ţi
astup cu dansul gura”. Spre deosebire de alte idile eminesciene, aici femeia este aceea care adresează chemarea la
iubire; ea încearcă atragerea bărbatului în paradisul naturii, ca aspiraţie spre refacerea cuplului adamic, a perfecţiunii
umane primordiale redate de mitul androginului, în schimb, fiinţa poetică este condamnată la singurătate şi la
neputinţa de regăsire a paradisului pierdut. Momentele întâlnirii sunt prezentate detaliat, scurgerea timpului este
sugerată de motivul înserării şi de motivul lunii. Punctul culminant al idilei este atins în momentul înserării, ca în Sara
pe deal. Părăsirea spaţiului ocrotitor din “ochi de pădure” se asociază cu parcurgerea drumului către satul situat “în
vale”, printr-o mişcare opusă celei din Sara pe deal: “Când prin crengi s-a fi ivit / Luna-n noaptea cea de vară, / Mi-i
ţinea de subsuoară, / Te-oi ţinea de după gât. // Pe cărare-n bolţi de frunze, / Apucând spre sat în vale, / Ne-om da
sărutări pe cale, / Dulci ca florile ascunse”. Părăsirea spaţiului izolat, din pădure anticipează finalul tragic al poeziei.
Ultima secvenţă poetică (strofele XIII-XV) constituie o altă imagine reprezentativă pentru tema și viziunea
poetului și cuprinde monologul liric al sinelui poetic, încărcat de profunde idei filozofice. Uimirea eului liric pentru
frumuseţea şi perfecţiunea fetei este sugerată de o propoziţie exclamativă: „Ca un stâlp eu stam în lună!”, iar
superlativul „Ce frumoasă, ce nebună” sugerează miracolul pe care îl trăise, în vis, îndrăgostitul pentru iubita ideală.
Punctele de suspensie aflate înaintea ultimei strofe îndeamnă la meditaţie privind împlinirea iubirii absolute, perfecte,
ce nu poate fi realizată, idee exprimată în ultima strofă a poeziei: „Şi te-ai dus, dulce minune, / Şi-a murit iubirea
noastră / Floare-albastră! floare-albastră... / Totuşi este trist în lume!”
Percepţia principiului masculin asupra femeii înregistrează mai multe trepte ale cunoaşterii erotice, sugerate
prin modificarea apelativelor acesteia, de la „mititica" (iubirea ca joc), la „Ce frumoasă, ce nebună/ E albastra-mi,
dulce floare." (asumarea iubirii-pasiune), la „dulce minune" (iubirea ca mister al vieţii) şi până la chemarea nostalgică
din final „Floare-albastră! floare-albastră!..." (idealul de iubire). Trecerea de la concret la abstract se realizează stilistic
prin trecerea de la epitet la metaforă şi apoi la simbol.
Înscrisă în romantism, „Floare albastră” este nu numai o poezie de dragoste, ci şi o meditaţie cu ecouri asupra
aspiraţiei către absolut în iubire, întrucât Eminescu suprapune peste tema erotică, tema timpului, care este motivul
fundamental al întregii sale creaţii romantice. Dezvoltare a unui motiv romantic de circulaţie europeană într-o viziune
lirică proprie, poemul „Floare albastră” reprezintă o capodoperă a creaţiei eminesciene din etapa de tinereţe, purtând în
germene marile teme şi idei poetice dezvoltate mai târziu în „Luceafărul”.