DIAGNOSTICUL CLINIC DE LABORATOR

Generalități
Diagnosticul clinic de laborator include mai multe direcții: biochimie clinică,
hematologie clinică, citologie, imunologie, microbiologie, micologie, parazitologie, toxicologie
clinică.
75% din toate investigațiile clinice în prezent se efectuează cu aplicarea metodelor de
biochimie clinică, deoarece a fost demonstrat, că la baza patogeniei majorității maladiilor stau
dereglări primare sau secundare ale metabolismului. Metodele biochimice şi fizico-chimice
sunt mult mai diverse, iar deseori şi semnificativ mai informative decât alte metode de
cercetare.
Diagnosticul biochimic de laborator – este o disciplină medico-ştiinţifică, care
studiază interdependența între starea fiziologică (patologică) a organismului şi modificarea în
compoziția chimică a celulelor şi lichidelor biologice și elaborează metode de cercetare
obiectivă a componenței chimice a țesuturilor şi lichidelor biologice;

1. Utilizarea testelor biochimice

Diagnosticul clinic biochimic de laborator – utilizează datele obținute pentru :
 Stabilirea diagnosticului,
 Monitorizarea evoluției,
 Prognosticul maladiilor,
 Estimarea eficacităţii tratamentului și controlului terapiei medicamentoase (efecte
secundare),
 Profilaxia patologiilor (screening).
1.1. Cu scop diagnostic
Diagnosticul clinic se bazează pe istoricul pacientului și examinarea clinică. Atunci când
în baza istoricului pacientului și examinării clinice nu se poate stabili univoc diagnosticul
definitiv, se recurge la diagnosticul diferențial, adică o listă de diagnostice care ar putea explica
observațiile clinice. Rezultatele investigațiilor de laborator efectuate ulterior pot identifica cea
mai probabilă maladie din lista celor prezumtive și oferi un fundament pentru prescrierea
tratamentului. Este posibil de a extinde diagnosticul prin investigații suplimentare cu scopul de
a stabili etiologia și a determina verigile patogenetice ale afecțiunii.
De exemplu, măsurarea concentrația serice a troponinei poate confirma un diagnostic
clinic de infarct miocardic la un pacient cu durere toracică tipică și anomalii
electrocardiografice. Angiografia ar putea fi utilizată pentru a demonstra ateroscleroza
coronariană ca fundament pentru abordare intervențională și stabilirea tacticii intervenției
chirurgicale. Constatarea hipercolesterolemiei ar indica un factor cauzal pentru ateroscleroza,
precum și ar putea sugera antecedentele familiale de boli cardiace premature cum ar fi
hipercolesterolemia familială la pacienții tineri, iar studiul molecular genetic (secvențierea
ADN-ului) ar putea identifica (sau nu) defectul genetic.
 Cu excepția bolilor determinate genetic, numărul de maladii în care doar investigațiile
biochimice individuale/solitare ar oferi un diagnostic precis este foarte mic, deoarece:
1. modificările biochimice sunt adesea o consecință a unui proces patologic care este
comun pentru mai multe stării patologice. De ex.: deși lezarea țesuturilor duce la eliberarea de
enzime intracelulare în plasma, puține enzime sunt specifice unui singur țesut. De asemenea,
deteriorarea țesuturilor poate apărea din mai multe motive - ischemie, expunere la toxine etc.
2. frecvent o variabilă biochimică poate fi influențată de mai mulți factori/procese. De
ex.: concentrația de albumină plasmatică poate fi influențată prin modificări ale ratelor de
sinteză și degradare ale proteinelor, dar și prin modificări ale volumului sângelui în care sunt
distribuite. Totodată, viteza de sinteză depinde de furnizarea de substrat și funcția hepatică,
printre alți factori. Nu în ultimul rând, nivelul albuminemiei depinde și de starea rinichilor, în
condiții patologice albuminele pot pierdute cu urina.
3. chiar atunci când o modificare biochimică este specifică unei afecțiuni, aceasta este
posibil să nu indice cauza acesteia și poate fi necesar să se stabilească aceasta înainte ca
afecțiunea să poată fi tratată corespunzător. De ex.: concentrații plasmatice ridicate ale T3/T4
sunt indicatori ai hipertiroidismului, dar acesta se poate dezvolta în mai multe boli tiroidiene
diferite și tratamentul adecvat pentru una dintre acestea poate să nu fie potrivit pentru alta.
1.2. Cu scopul evaluării severității maladiei
Majoritatea investigațiilor biochimice sunt cantitative și cu cât un rezultat este mai
anormal, cu atât este mai probabil că este determinat de o patologie. Adesea, nivelul abaterii
indicelui de la valoare de referință corelează cu severitatea a unei afecțiuni. De ex.: nivelul
hipoalbuminemiei și gradul de diminuare a activității pseudocolinesterazei serice sunt corelate
cu severitatea afectării hepatice în hepatitele virale.
Totuși, corelarea valorilor markerilor cu severitatea nu este absolută, d-ce severitatea
generală a bolii este dependentă de mai mulți factori, inclusiv, vârsta pacientului, starea
anterioară de sănătate, existența comorbidităților etc. De exemplu, infecția cu SARS-Cov-2
decurge mai sever la pacientul înaintat în vârstă și la care este prezentă hipertensiunea arterială
ca comorbiditate.
1.3. Cu scopul monitorizării evoluției bolii și stabilirii prognosticului
Dozările repetate au o valoare considerabilă în monitorizarea evoluției unei boli. Cu cât
variabila care este măsurată este mai implicată în mecanismele patogenetice ale maladiei, cu
atât este mai utilă măsurarea repetată a markerului respectiv. De exemplu în cazul pacienților
cu hepatită cronică măsurările repetate ale aminotransferazelor asigură diferențierea stadiilor
de acutizare și remisie.
În general, rezultatele testelor biochimice sunt indicatori slabi de prognostic, dar există
și excepții. De ex.: concentrația plasmatică a bilirubinei la momentul stabilirii diagnosticului de
ciroză biliară primară se corelează bine cu prognosticul, pe când concentrația de paraproteine
la un pacient cu mielom nu are semnificație prognostică.
 1.4. Cu scopul monitorizării răspunsului la tratament
Dozarea anumitor indici, în special în serie este folosită pentru a urmări răspunsul la
tratament. Eșecul unei modificări așteptate poate sugera că tratamentul este inadecvat sau
nepotrivit, sau chiar că diagnosticul este incorect. De asemenea, investigațiile biochimice pot fi
folosite și pentru a detecta dezvoltarea complicațiilor asociate tratamentului înainte ca acestea
să devină evidente clinic și astfel să permită întreprinderea măsurilor corespunzătoare.
1.5. Screening
Screening-ul maladiilor reprezintă modalitatea de a detecta maladiile înainte ca acestea
să se manifeste clinic și ca pacientul să se adreseze la medic. Inerent conceptului de screening
este că depistarea și managementul adecvat al bolii la etapa preclinică este în beneficiul
pacientului și a societății (prevenirea răspândirii anumitor maladii transmisibile; diminuarea
riscurilor de maladii cronice și/sau cu potențial de dezabilitare sau deces major; micșorarea
cheltuielilor).
Screening-ul poate implica evaluare clinică și/sau investigații de laborator și alte tipuri
de investigații. Pentru unele afecțiuni (în special, boli metabolice ereditare), screening-ul poate
implica un singur test biochimic. Dar mai des se recurge la o serie de teste biochimice (deseori
combinate cu alte tipuri de investigații). Un rezultat pozitiv într-un test de screening trebuie să
fie întotdeauna confirmat de investigații mai ample/mai specifice/mai informative.
Screening-ul poate fi aplicat unei populații, unor grupuri de persoane care împărtășesc
o caracteristică comună din cadrul unei populații sau unor persoanelor individuale. După natura
stării în cauză, screening-ul poate fi efectuat antenatal, la scurt timp după naștere, în copilărie
sau în perioada de adult. Strategia adoptată va depinde de riscul pe care îl prezintă maladia,
probabilitatea prezenței sale, disponibilitatea de teste de screening adecvate și cost. Cel din
urmă include nu doar costul economic al programului, dar si costul individual pentru persoane,
de ex. pentru cei care sunt testați „fals pozitiv” (persoane identificate de program, dar în urma
unei investigații ulterioare găsite a nu avea condiția in cauza), rudele celor detectați în cadrul
screening-ului. Cele mai cunoscute exemple sunt programele de screening neonatal pentru
fenilcetonurie, hipotiroidism congenital, anemie falciformă și fibroză chistică.
1.6. Alte utilizări ale investigațiilor biochimice
Alte utilizări importante includ furnizarea de informații pentru predare, cercetare și
sănătate publică. De ex.: colectarea, acumularea și analiza datelor referitor la:
a) anumite maladii, poate contribui la îmbunătățirea standardelor de îngrijire a pacienților
(protocoale clinice naționale/internaționale);
b) modificările condiționate de anumite medicamente în cadrul testărilor preclinice și clinice va
contribui la stabilirea efectelor adverse ale preparatului, contraindicațiilor și posibilelor
interferențe cu rezultatele diferitor investigații de laborator, etc.
 2. Fluxul de lucru în cadrul diagnosticului biochimic de laborator
Diagnosticul clinic de laborator este un proces în flux care include trei faze: preanalitică,
analitică și postanalitică. Faza preanalitică include toate activitățile care au loc înainte de
testare, cum ar fi comandarea testelor, colectarea probelor, transportul lor la laborator, stocarea
pe termen mai lung la necesitate etc. Etapa de analiză însumează activitățile de laborator care
produc efectiv un rezultat (dozarea anumitor indici de laborator, asigurarea calității
investigațiilor, validarea rezultatelor). Faza postanalitică cuprinde eliberarea rezultatelor
medicului și interpretarea lor.
2.1. Etapa preanalitică
Precizia rezultatului analizei de laborator este determinată nu doar de precizia
executării procedurii analitice, dar şi de condiţiile, în care se află pacientul până la prelevarea
probelor, respectarea regulilor de prelevare a materialului biologic, prelucrarea lui primară şi
transportarea în laborator – adică de etapa dintre solicitarea testului și predarea probei la
laborator. Această etapă se numește etapa preanalitică. Ea include următorii pași:
 Selectarea şi solicitarea investigaţiei de laborator;
 Alegerea termenilor optimali pentru efectuarea investigaţiei;
 Pregătirea pacientului către recoltarea probei biologice;
 Recoltarea adecvată a probei biologice;
 Prelucrarea primară a probei, transportul şi păstrarea ei.
2.1.1. Selectarea şi solicitarea investigaţiei de laborator.
La acestă etapă este necesar de a efectua o analiză clinică complexă a stării pacientului;
a determina, care investigaţii de laborator sunt necesare de a fi efectuate în scopul obţinerii unei
informaţii maximal utile și a completa corect buletinul de trimitere. La selectarea și solicitarea
investigațiilor pot fi utilizate profilurile standard, cele mai comune fiind următoarele:
Profilul “Biochimia sângelui" - include teste biochimice standard. Permit de a depista la
timp devierile cele mai comune și a fundamenta abordarea mai specifică și detaliată a persoanei
din punct de vedere diagnostic. Se recomandă de efectuat o dată la jumătate de an. Include
următoarele teste de laborator :
– АlАТ (Alanin aminotransferaza)
– АsАТ ( Aspartat aminotransferaza)
– Proteina totală
– Fracţiile proteice (Serum Protein Electrophoresis)
– Bilirubina totală
– Bilirubina directă
– Gamma-glutamil transferaza (GGT)
– Fosfataza alcalină
– К+( Potassium), Na+(Sodium), Сl-(Cloride)
– Creatinina
– Urea
– Glucoza bazală
– Colesterol și trigliceride

Profilul “Cardiorisc" - include teste biochimice, ce permit de a aprecia afectarea recentă

a miocardiocitelor, precum şi riscul dezvoltării patologiilor cardio-vasculare în viitor.
– LDH (Lactat dehydrogenaza)
– LDH-1
– АlАТ (Alanin aminotransferaza)
– АsАТ ( Aspartat aminotransferaza)
– К+( Potassium), Na+(Sodium), Сl-(Cloride)
– Creatin Kinaza-MB
– Protrombina
– Proteina C-reactivă (CRP)
– Fibrinogen
– Trigliceride
– Colesterol total
– HDL Colesterol
– LDL Colesterol

“Profilul dislipedemic" - include teste biochimice, utilizate în diagnosticul aterosclerozei

şi aprecierea riscului complicaţiilor (boala ischemică a cordului, infarct miocardic, patologii
vasculare ale encefalului).
– Trigliceride
– Colesterol total
– HDL Colesterol
– LDL Colesterol
– apolipoproteine

Profilul “Screening-ul maladiilor hepatice" permite de a evalua sumar starea funcțională

a ficatului
– АlАТ (Alanin aminotransferaza)
– АsАТ ( Aspartat aminotransferaza)
– Bilirubina totală
– Bilirubina directă
– Gamma-glutamil transferaza (GGT)
– Fosfataza alcalină

Profilul “Investigaţii hepatice" - reprezintă un set mai extins de analize biochimice de

laborator , ce permit de a depista şi de a caracteriza gradul de afectare a celulelor hepatice, de a
aprecia starea funcţională a ficatului, de a elucida cauzele posibile ale patologiei.
– АlАТ (Alanin aminotransferaza)
– АsАТ ( Aspartat aminotransferaza)
– Proteina totală
– Fracţiile proteice (Serum Protein Electrophoresis)
– Bilirubina totală
– Bilirubina directă
– Gamma-glutamil transferaza (GGT)
– Fosfataza alcalină
– Protrombina
– Pseudocolinesteraza

Profilul “Investigaţii renale" - include teste biochimice pentru aprecierea stării

funcţionale a rinichilor şi depistarea patologiilor renale.
– Creatinina
– Urea
– К+( Potassium), Na+(Sodium), Сl-(Cloride)
– Ca (Calcium total)
– Мg (Magnesium)
– Pi (Fosfat neorganic)
– Analiza generală a urinei (cu microscopia sedimentului)

“Profilul diabetic" - include principalele teste pentru diagnosticul diabetului zaharat.

Testul este important în alegerea terapiei şi monitoringul tratamentului. În monitoringul
diabetului se utilizează şi teste, ce dau o informaţie retrospectivă despre starea metabolismului
glucidic.
– Glucoza
– Hemoglobina glicată (HbA1С, Glycated Hemoglobin)
– C-Peptidul
– Testul de toleranță la glucoză oral
– Analiza urinei (prezența glucozei în urină)
– Corpii cetonici în ser sau urină

Profilul “Osteoporotic" - reprezintă un set de teste biochimice destinate pentru aprecierea

generală a metabolismului mineral, reglării lui, precum şi pentru aprecierea nivelului
markerilor metabolismului osos (formare/resorbție)
– Оsteocalcina
– PICP - C-terminal Propeptide of type I collagen
– FAl – alkaline phosphatase
– TRAP- tartrat rezistent acid phosphatase
– ICTP - C-terminal Telopeptide of type I procollagen
– Dezoxipiridinolina (în urină)
– INTP- N-terminal Telopeptide of type I procollagen (în urină)
– Calciu/creatinina
 2.1.2. Pregătirea pacientului către recoltarea probei biologice
Pacientului este necesar a fi instruit de către medic referitor la dietă, regim şi procedurile
de recoltare. Pacientului i se explică, că cel puțin cu 24 ore inainte de investigație este necesar
de a limita activitățile fizice exesive, consumul de alcool și medicamente, modificări esențiale în
alimentație. În ziua precedență investigațiilor pacientul nu trebuie sa manânce dupâ cină,
trebuie sa se culce la timpul obișnuit și sa se scoale nu mai târziu decît cu o oră înainte de
investigație. Nemijlocit înainte de recoltarea probei nu se recomndă fumatul și administrarea
medicamentelor.
De regulă, indicațiile date sunt expuse în formă de instrucțiuni standard, fapt ce ajută
standartizarea etapei preanalitice și evitarea unui șir de greșeli din cauza neinformării
pacientului despre regulile de pregătire pentru recoltarea probei biologice.
Dezvoltarea diagnosticului de laborator a permis stabilirea unor valori de referință și în
cazul colectării materialului biologic la pacienții ce nu au respectat restricțiile alimentare și de
regim (de ex. pacient în situație de urgență), dar aceste valori trebuie consultate cu laboratorul
care efectuează măsurările.
2.1.3. Alegerea termenilor optimali pentru efectuarea investigaţiei.
În condiții de planificare a examenului de laborator este posibilă stabilirea termenilor
optimi pentru recoltarea probelor, ce permit standardizarea condițiilor de prelevare și asigură
un grad mai înalt de veridicitate a rezultatelor obținute. Astfel, termenii optimi de recoltare a
probelor biologice este între orele 7 şi 9 dimineaţa, dipă 8-12 ore de inaniţie (în stare bazală).
Timpul exact de recoltare a probei se indică obligatoriu în documentele de analiză.
Dacă investigația de laborator nu este parte a procedurilor diagnostice şi terapeutice,
recoltarea probelor se efectuează înaintea procedurilor respective, în special, dacă ele sunt
capabile să influenţeze rezultatele testelor.
În cazul administrării medicamentelor este necesar de a lua în considerare posibilele
efecte ale preparatului asupra parametrului testat şi de a alege perioada de timp când aceste
efecte sunt minime.
La alegerea termenilor optimali pentru efectuarea investigaţiei de laborator este necesar
de a lua în considerare și impactul:
1. ritmului circadian (diurn, sezonier) și/sau fazele ciclului menstrual la femei asupra
conţinutul diferitor compuşi în sânge/urină sau alte medii biologice;
2. posturii în care este colectat materialul biologic;
3. stresul, inclusiv cel produs de procedura de recoltare (în special la copii, persoane cu
dereglări mentale etc.)
Analiții sangvini, nivelul cărora variază esenţial
în dependenţă de urmare a stresului
urmare a efortului
în decursul zilei: fazele ciclului psihoemoțional
fizic
menstrual: și/sau fizic
– Hormoni: – Hormonii: – Hormonii: – Tiroxina
adrenalina, foliculostimulator, adrenocorticotrop, – AST
aldosterona, luteinizant, cortizol, – Creatina/creatinina
 testosterona, aldosterona, catecolamine,
ACTH, estrogenii prolactina
somatotropina, – Colesterolul; – Colesterol total și
cortozolul, – Substanțele HDLcol;
prolactina, minerale: fosfatii, – acizii grași liberi;
tiroxina, fierul – indicii echilibrului
noradrenalina acido-bazic
– Substanțele – lactatul seric
minerale: Fe, Na, – numărul de
K, Fosfaţii leucocite.
– Elemente figurate:
eritrocite,
eozinofile

Variațiile diurne și condiționate de stres ale unor indici de laborator:

– Hormonul adrenocorticotrop scăzut noaptea, crește după 4.00 cu valori maxime în jurul orei
8.00; este crescut în condiții de stres.
– Cortizol: valorile maxime de se atestă la orele 6.00 - 8.00; cele mai mici 20.00 - 24.00; nivelul
la 20:00 este cu cca 50% mai mic la decât la 8:00; stresul determină majorarea nivelului.
– Aldosteronul manifestă modificări circadiene diurne similare cu cele ale cortizolului.
– Renina plasmatică scade noaptea.
– Catecolaminele crescute în stres.
– Insulina scade noaptea.
– Prolactina se dozează în candități crescute între 4.00 și 8.00, precum și între 20.00 și 22.00,
valorile sun mai mari în stres.
– Hormonul de creștere este najorat după-amiaza și seara.
– Fosfataza acidă - mai mare după-amiaza și seara.
– Iron denotă valori maxime dimineața, iar ulterior scade cu până la 30% în timpul zilei.
– Hormonul foliculostimulator, hormonul luteinizant, aldosterona, estrogenii - cresc înainte
de ovulaţie
– Colesterolul total crește în condiții de stres și scade la ovulatie;
– HDL col poate fi diminuat până la 15% în condiții de stres.
– fosfatii, fierul – scad la menstruatie.
– Tiroxina, AST cresc urmare a exercițiul fizic
– Hiperventilația asociată stresului afectează indicii echilibrului acido-bazic și crește numărul
de leucocite, lactatul seric și/sau acizii grsși liberi.
2.1.4. Variabile ce influențează rezultatele investigațiilor de laborator
De-a lungul anilor, numeroase studii au identificat că cca 32%–75% din toate erorile de
testare apar în faza preanalitică. Acest lucru definit etapa de preanaliză ca sursă majoră de
„erori” reziduale și/sau variabile care pot afecta rezultatele testelor.
Factorii preanalitici ce au influența majoră asupra rezultatelor analizelor de laborator
includ variabile legate de pacient (dieta, vârstă, sex etc.), de tehnicile de colectare și etichetare
a specimenelor, de conservanții și anticoagulante utilizate la colectare, de modul de transport al
probelor, precum și de tehnicile de prelucrare și depozitare a specimenelor biologice.
A) Variabile asociate pacientului
În pregătirea unui pacient pentru flebotomie, trebuie de minimizat factorii fiziologici
care ar putea influența indicii de laborator. Aceștea includ variațiile diurne, exercițiile fizice,
postul, dieta, consumul de alcool, fumatul, ingestia de droguri, postura, etc. Pacienților trebuie
să li se recomande evitarea schimbărilor în dietă, să li se accentueze interzicerea consumului de
alcool și a activităților fizice extenuante cu 24 de ore înainte de prelevarea probelor de sânge
pentru investigații de laborator.
Vârsta pacientului are impact semnificativ asupra constituenților serului, fiind
specificate de cercetători patru grupe de vârstă: nou-născut, copilărie până la pubertate, adult
și adult în etate.
La nou-născut cota majoră de Hb este reprezentată de Hb F, care va fi înlocuită cu Hb A,
a adultului. Acest fenomen fiziologic determină creșterea valorilor bilirubinei imediat după
naștere cu atingerea nivelului maxim la aproximativ 5-7 zile, cu o diminuare ulterioară până la
valori de referință cel târziu la a 3-4 săptămână după naștere. În cazurile de boală hemolitică a
fătului și nou-născutului (HDFN), nivelul bilirubinei continuă să crească. Sugarii au o nivel de
glucoză mai mic decât adulții din cauza rezervei lor scăzute de glicogen. Cu creșterea scheletului
și dezvoltarea mușchilor, activitatea fosfatazei alcaline serice și nivelul creatininei, respectiv,
cresc. Nivelul ridicat de acid uric observat la un nou-născut scade în primii 10 ani de viață, apoi
crește, mai ales la băieți, până la vârsta de 16 ani.
Majoritatea constituenților serului rămân constante în timpul vieții adulte până la
debutul menopauzei la femei și vârsta mijlocie la barbați. Se atestă creșteri de aproximativ 0,05
mmol/L per an ale colesterolului total și de 0,02 mmol/L pe an ale trigliceridelor până la vârsta
mijlocie. Valorile serice ale acidului uric cresc și ating cotele mazime la bărbați la vârstă de cca
20 de ani, iar femei la vârsta mijlocie. După vârsta de 50 de ani, la bărbați se înregistrează
scăderea ratei de secreție și a concentrației de testosteron, iar la femei au o creștere a
gonadotropinelor hipofizare, în special hormonului foliculo-stimulant (FSH). La persoanele de
vârsta a 3 se atestă valori mai mici de triiodotironină, hormon paratiroid, aldosteron și cortizol.
La femeile aflate în postmenopauză se observă creșterea colesterolului, cauza fiind atribuită
scăderii estrogenilor.
Sexul. La bărbații adulți (postpubertar) se atestă valori mai înalte ale fosfatazei alcaline,
aminotransferazelor, creatin kinazei și aldolazei comparativ cu femeile de aceeași vârstă,
fenomenul fiind atribuit masei osoase și musculare mai mari a barbatilor. De asemenea, la femei
sunt mai mici nivelurile de magneziu, calciu, albumină, Hb, fier seric și feritină. (Nu menționez
diferențe ale nivelurilor de hormoni, care sunt evidente)
Se atestă variații fiziolgice la femei în perioada de sarcină (în tabel variațiile întro sarcină
fiziologică. În tabel sunt date variațiile comparativ cu femeile sanatoase negravide, numărul de
săgeți corespunde gradului de creștere/diminuare.
 <2% - Ø; 2-10% - ↓,↑; 11-30% - ↓↓,↑↑; 31-100% - ↓↓↓,↑↑↑; >100% - ↓↓↓↓,↑↑↑↑
Denumire analiza Trimestrul I Trimestrul II Trimestrul III
Sodiu Ø Ø Ø
Potasiu ↓ ↓ ↓
Calciu ↓ ↓ ↓
Magneziu ↓ ↓ ↓↓
Clor Ø Ø Ø
Creatinina ↓↓ ↓↓ ↓↓
Uree ↓↓ ↓↓ ↓↓↓
Acid uric ↓↓ ↓ ↑/↑↑
Bilirubina ↓↓↓ ↓↓↓ ↓↓
Glucoza (a jeun) ↓↓ ↓↓ ↓↓
Glucoza ↑ ↑ ↑
(postprandial)
Proteine totale ↓ ↓↓ ↓↓
Albumina ↓ ↓↓ ↓↓
IgG ↓↓ ↓↓↓ ↓↓↓
IgM ↓↓ ↓↓ ↓↓
Fosfataza alcalina ↓ ↑↑ ↑↑↑
ALT ↓ ↓ Ø
AST ↓ ↓ Ø
Amilaza ↑ ↑ ↑↑
GGT ↓ ↓↓ ↓
LDH ↓ Ø ↑
Colesterol Ø ↑ ↑↑
HDL-colesterol ↑↑ ↑↑ ↑↑
Trigliceride ↑↑↑ ↑↑↑↑ ↑↑↑↑

Activitatea fizică are efecte atât tranzitorii, cât și pe termen lung asupra testelor de
laborator. Pe termen scurt, exercițiile fizice pot crește lactatul (până la 300%), creatin
fosfokinaza (CPK), aspartat aminotransferaza (AST) și lactat dehidrogenază (LDH) și pot activa
coagularea și fibrinoliza. Valorile indicilor respectivi revin la cele de dinainte de efort imediat
după încetarea lui. Pe termen lung, exercițiile fizice regulate în general pot determina creșterea
CPK, aldolazei, AST și LDH, totodată exercițiile cronice aerobe sunt asociate cu creșteri mai mici
ale activității sangvine a enzimelor musculare precum CPK, AST, ALT și LDH. Alergătorii pe
distanțe lungi au niveluri scăzute ale concentrațiilor serice de gonadotropină și steroizi sexuali,
în timp ce nivelurile de prolactină sunt ridicate.
Dieta poate afecta foarte mult rezultatele testelor de laborator. La determinarea
glucozei, trigliceridelor, colesterolului și electroliților, colectarea sângelui trebuie făcută în stare
bazală - după 8-12 ore post.
Efectul alimentației este tranzitoriu și poate fi controlat. Glucoză și trigliceride, absorbite
din alimente, cresc după masă. Masa, în funcție de conținutul de glucide și lipide, poate crește
nivelul de glucoză, trigliceridele, potasiu plasmatic și acid 5-hidroxiindolacetic, precum și
activitatea fosfatazei alcaline (din contul izoenzimelor hepatice și intestinale).
Hiperchilomicronemia ca urmare a alimentație va crește turbiditatea serului sau plasmei și va
determina interferențe în procesul de măsurare la analizatoare.
Concentraţiile serice de bilirubină pot creşte după 48 de ore de post, iar postul de 72 ore
determină scăderea nivelului glucozei plasmatice la cca 2,5 mmol/L la femei, pe când la bărbați
se atestă o creștere a trigliceridelor, glicerolului și acizilor grași liberi. T
Alimentația ce conține cantități considerabile de carne, pește, fier și hrean (sursă de
peroxidază) va determina reacții fals pozitive de sânge ocult în masele fecale, d-ce metodele
sunt bazate pe detectarea hemului.
Dietele vegetariene de lungă durată cauzează scăderea concentrațiilor de lipoproteine
cu densitate joasă (LDL), lipoproteine cu densitate foarte joasă (VLDL), lipide totale, fosfolipide,
colesterol și trigliceride. De asemenea, se poate dezvolta și deficitul de vitamina B12, dacă
vitamina nu este administrată suplimentar. O dietă bogată în carne sau în proteine poate crește
ureea serică, amoniacul și uratii. Diete bogate în proteine, dar sărace glucide (dieta Atkins) cresc
foarte mult nivelul de corpi cetonici și azot ureic. Alimente precum bananele, ananașii, roșiile și
avocado sunt bogate în serotonină, astfel prezența lor constantă în rația alimentară poate
determina creșterea nivelului de acid 5-hidroxiindolacetic în urină. Băuturile bogate în cofeina
vor produce creșterea nivelului de acizi grași liberi și catecolamine. Ingestia de etanol va majora
concentrațiile sangvine de lactat, urați și trigliceride, iar abuzul cronic va fi asociat cu valori
majorate ale HDL, γ-glutamil transferazei (GGT) și uraților.
Fumatul va afecta rezultatele investigațiilor de laborator prin prin creșterea valorilor
serice de carboxihemoglobina, catecolamine și cortizol, precum și de acizi grași liberi. Efectele
cronice ale fumatului însumează concentrații crescute de Hb, lactat, insulină, catecolamine, de
hormon de creștere, precum și valori majorate urinare de acid 5-hidroxiindolacetic. Nivelurile
de vitamina B12 pot fi scăzute substanțial și au fost raportate să fie invers proporțional cu
nivelurile serice de tiocianat. De asemenea, fumatul afectează răspunsul imun al organismului,
IgA, IgG și IgM fiind mai scăzute la fumători, iar de IgE mai mari.
Postură. Poziția pacientului în timpul flebotomiei poate avea efect direct asupra
rezultatelor a diverse investigații de laborator. De ex.: poziția verticală crește presiunea
hidrostatică, determinând o reducere a volumului plasmatic și creșterea concentrației
proteinelor, a nivelurilor de albumină, renină și calciu. Sunt sensibile la modificările posturale
enzimele, bilirubina, colesterol, trigliceride și medicamentele ce sunt legate de proteine
plasmatice.
După un regim de pat în spital, poate fi atestată diminuarea valorilor de hemoglobină
comparativ cu valorile la internare, scăderea adesea fiind suficientă pentru a conduce în mod
fals la suspectarea unei hemoragii interne sau hemolize. Efectul respectiv poate fi amplificat
prin administrarea intravenoasă de lichide
 Pentru a evita problemele cu hemoconcentrarea și hemodiluția, the pacientul trebuie să
fie așezat în decubit dorsal cu 15 până la 20 de minute înainte se extrage sânge
Greșelile în aplicarea garoului și exercițiul efectuat cu pumnul în timpul colectării
sângelui pot duce la rezultate eronate ale testelor. Astfel, tilizarea unui garou în procesul de
colectare a sângelui pentru determinarea concentrației de lactat poate rezultă în valori fals
crescute. Aplicarea prelungită a garoului poate produce valori fals majorate ale enzimelor
serice, proteinelor și a substanțelor legate de proteine, inclusiv ale calciului, colesterolului și
trigliceridelor ca rezultat al hemoconcentrației când apa din plasmă părăsește vena din cauza
contrapresiunii.
Durata aplicării garoului, min.
Parametrul
0 2 4 6
Calciu, mmol/l 2,38 2,45 2,52 2,58
Proteina totală, g/l 72 74 77 80
Albumina, g/l 39 40 42 43

B) Variabile asociate colecției

Cele mai comune erori în colectarea probelor pentru investigațiile de laborator sunt:
– Identificarea greșită a pacientului.
– Etichetarea greșită a specimenului.
– Extrageri scurte/proporția anticoagulant/sânge greșită.
– Probleme de amestecare/cheaguri.
– Tuburi greșite/anticoagulant greșit.
– Hemoliza/lipemia cu referire la sânge.
– Hemoconcentrarea din timpul prelungit al garoului.
– Expunerea la lumină/temperaturi extreme.
– Probele programate necorespunzător/livrare întârziată la laborator.
– Erori de procesare: centrifugare incompletă, autentificare incorectă, stocare
necorespunzătoare.
Prezentare generală a colectării de sânge
Toate specimenele trebuie colectate, etichetate, transportate și procesate conform
procedurilor stabilite care includ volumul probei, metodele specifice de preparare/ manipulare
și tipul de container. Nerespectarea procedurilor poate duce la respingerea specimenului de
către laborator. Pentru evitarea erorilor de acest tip sunt elaborate și aprobate Proceduri
Operaționale Standard (POS) pentru fiecare metodă (indice de laborator) în fiecare laborator.
Prezența POS-urilor este o condiție obligatorie pentru autorizare/acreditarea laboratoarelor de
diagnostic clinic.
Recoltarea adecvată a probei biologice
În calitate de material biologic pentru investigaţiile clinice de laborator cel mai frecvent
este utilizat sângele. Recoltarea sângelui se efectuează prin venepuncţie, recoltarea sângelui
capilar și a sângelui arterial. Sângele venos constituie materialul biologic preferenţial pentru
investigaţiile biochimice, hormonale, serologice, imunologice, precum şi pentru investigaţiile
hematologice.
Sângele capilar este o sursă mai puțin utilizată dat fiind erorile ce sunt condiționate de
factori ce nu pot fi standardizați (degete edemate,cianotice, foarte reci etc.). Sângele capilar se
poate colecta din deget, din lobul urechii sau călcâi (la copii). Se recurge la recoltarea sângelui
capilar în cazuri când nu poate fi recoltat sângele venos, cum ar fi:
– arsuri extinse,
– obezitate extremă cu imposibilitatea accesării venelor,
– risc f. mare de tromboză stabili în antecedente,
– nou-născuți.

Sângele arterial este utilizat pentru indicii schibmului de gaze și al echilibrului acido-
bazic. Pentru colectarea lui se recurge la puncția arteriei radiale, brahiale sau femorale.
Procedura este semnificativ de dureroasă, deci se recurge doar în cazurile strict necesare.
Recoltarea sângelui venos trebuie să se efectueze cu ajutorul unor sisteme speciale cu
vacuum, care permit de a evita defecte ale materialului biologic, contribuie la stabilitatea
analiţilor şi obţinerea unui rezultat corect al testului de laborator deoarece:
– exclud complet contactul cu materialul biologic şi asigură securitatea atât a pacientului, cât
şi a personalului medical,
– exclud contactul sângelui cu mediul extern,
– preîntâmpină destrucţia celulelor sanguine,
– asigură un raport optim sânge/stabilizator.
Sistemul cu vacuum constă din trei componente :
1. Ac special bidirecţionat cu o supapă protectoare
2. Holder
3. Eprubetă sterilă cu conţinut dozat de vacuum.

Priorităţile sistemului cu vacuum faţă de sistemele deschise:

– durata recoltării sângelui se reduce cu 30-40%, constituind doar 7-10 sec.
– se reduc cazurile de hemoliză (de la 5-8 la 2%) datorită evitării destrucţiei mecanice a
eritrocitelor .
– Se minimizează formarea micro-cheagurilor, deoarece sângele contactează imediat cu
anticoagulantul.
– Perioada de timp între recoltarea sângelui şi contactului său cu anticoagulantul este
întotdeauna constantă;
– Este constant şi raportul sânge/anticoagulant deoarece: a) volumul anticoagulantului este
dozat exact în procesul de producere a eprubetei; b) volumul sângelui recoltat este
determinat de volumul dozat de vacuum din eprubetă
– Reducerea timpului de aplicare a garoului, deoarece la recoltarea în eprubete cu vacuum
garoul se poate scoate foarte rapid.
– Sterilitate.
In funcție de investigațiile preconizate, sângele se recoltează în eprubete ce conțin
anumiți aditivi/anticoagulanți sau nu conțin. Capacele şi etichetele eprubetelor sunt colorate în
diferite culori în dependenţă de tipul eprubetei.
Material
№ Eprubeta Investigațiile Culoarea
biologic
1. Eprubetă fără aditivi, cu aditivi sau Ser biochimice, serologice Roşie
cu activatori ai coagulării
2. Eprubetă cu citrat de Na Plasma coagulograma Albastră
3. Eprubetă cu Li-heparină sau Sânge integru imunologice, electroliți, Verde
heparină /plasma EAB
4. Eprubetă cu EDTA Sânge integru Hematologice, PCR Violetă
/plasma
5. Eprubetă cu inhibitor al glicolizei Plasma glucoza, lactat Cenușie
 Aditivii au rolul de a accelera coagularea și separarea serului din sânge și pot fi în formă
de granule de polisterol pentru coagularea rapidă a sângelui şi formarea unui cheag compact
sau gel polietesteric pentru separarea elementelor figurate ale sângelui şi serului la
centrifugare.
În anumite cazuri este impusă recoltarea sângelui din catetere. În aceste condiții se
recomandă a nu se recolta de pe catetere de perfuzie, preferându-se brațul opus. Dacă nu se
poate puncționa o altă venă, recoltările de pe cateter se vor face cu aruncarea primilor 5 mL de
sânge și abia apoi umplerea tuburilor de recoltare. Este preferabil să treacă cel puțin 1 oră după
terminarea perfuziei şi până la recoltarea de sânge. Pentru testele influențate de heparină
(APTT, timp de trombină), înainte de recoltarea de pe catetere heparinizate în vacutainer-ul cu
citrat, se recomandă să se recolteze mai întâi sânge pentru alte determinări (biochimie,
hematologie). Se recomandă, de asemenea, să nu se recolteze sânge care a “staționat” în cateter
Durata şi condiţiile de păstrare a sângelui recoltat au impact major asupra rezultatelor.
Materialul biologic se păstrează tim scurt la temperatura camerii, ce permite coagularea și
eliminarea chegului prin centrifugare cu obținerea serului care ulterior poate fi păstrat termene
mai lungi la temperaturi scăzute. Materialul biologic se păstrează cu atât mai bine cu cât este
mai joasă temperatura de păstrare. Nu poate fi congelat sângele integru. Se permite doar un
singur ciclu de congelare-decongelare a serului.

Fără a separa serul sau plasma

pentru investigații biochimice, imunologice,
determinarea grupelor sangvine
– 2-7 zile

După separarea serului sau a plasmei

pentru investigații biochimice
– până la 4 săptămâni

Fără a separa serul sau plasma

pentru investigații hematologice - 1 zi,
pentru coagulogramă – până la 4 ore
 Factori externi, ce influențează stabilitatea probei biologice.
Factorii Analiții, supuși modificărilor maximale
Timpul și temperatura Toți analiții
Deschiderea eprubetei Etanolul, pCO2, pO2
Anticoagulantul Coagulograma
Lumina Bilirubina
Înghețare-dezghețare Enzimele; Calciu și fosfații
Amestecare după dezghețare Toți analiții

Cele mai frecvente cauze ale alterării materialului biologic după recoltare:
– Hemoliza
– Metabolismul celulelor sangvine
– Reacţiile chimice din ser/plasmă
– Acţiunea microorganismelor
– Evaporarea apei/sublimarea
– Procese osmotice
– Acţiunea luminii
– Difuzia gazelor

Hemoliza poate fi urmare a mai multe greșeli în procedura de recoltare cum ar fi:
– problemă în găsirea unei vene pentru flebotomie,
– utilizarea unui ac prea mic,
– tragerea prea rapidă a pistonului seringii înapoi,
– expulzarea viguroasă a sângelui în eprubetă,
– agitarea sau amestecarea energică a eprubetelor,
– recoltarea sângelui înainte ca alcoolul să se usuce la locul de venepuncție.
Hemoliza poate determina creșteri false ale potasiului, magneziului, fierului, fosfaților,
amoniului, LDH, ALT, AST și proteinelor totale.
Aplicarea prelungită a garoului poate provoca hemoconcentrare, care crește
concentrațiile de analiți și componentele celulare.
Când se folosesc tuburi pentru recoltarea sângelui care conţin diferiți anticoagulanți sau
aditivi, este important să se respecte strict corespunderea tipului de anticoagulant/aditiv
investigației și să se asigure amestecul complet al anticoagulatului cu sângele după colectare.
Amestecarea incompletă a anticoagulantului cu eșantionul va duce la compromiterea întregului
specimen de sânge cu formarea cheagurilor mici, ce poate determina erori în cazul aprecierii
numărului de celule sau a cantității indicilor ce se consumă la coagulare. Cheagurile pot, de
asemenea, să ocludeze sau să interfereze în alt mod cu analizoarele automate.
Serul icteric sau lipemic oferă suplimentar provocări în analiza de laborator. Când
bilirubina serică se apropie 430 mmol/L, interferențe pot fi observate cu testele pentru
determinarea de albumină, colesterol și proteine totale. Lipemia cu valori ale trigliceridelor ce
depășesc 4,6 mmol/L va afecta corectitudinea analizei activității amilazei, CPK, dar și a cantității
uraților, ureei, bilirubinei și proteinelor totale.
Seturile standard moderne includ în instrucțiunile tehnice descrierea posibilelor
interferențe, care în unele cazuri pot fi corectate prin utilizarea probelor „Blank” care conțin ser,
dar sunt lipsite de alți analiți esențiali pentru a finaliza testul.
Colectarea altor specimene
Colectarea urinei se efectuează în containere de plastic cu capac cu filet. Containerul
poate fi atât steril (pentru investigații bacteriologice), cât și nesteril. În funcție de cantitatea de
urină necesar a fi colectată recipientele pot fi de 200 mL, 2,5 L și 4 L. Urina poate fi colectată
unimomentan/spontan, la orice oră, dar cu scopul standardizării se preferă colectarea urinei de
dimineață. Acest fel de eșantioane se utilizează pentru un spectru larg de investigații generale
ale urinii (calitative și cantitative). Urina colectată timp de 24 ore este colectată cu scopul
determinărilor cantitative cu precizie sporită. Ea se păstrează în frigider în perioada colectării
pentru a evita creșterea bacteriană. La finele colectării, lichidul se amestecă f. bine și se transferă
în alte recipient cca 50 mL pentru analiza de laborator. Pentru proba Zimnițki (proba ce
evaluează capacitatea rinichilor de concentrare a urinei) colectarea urinei se face în recipiente
separate din 3 în 3 ore (9.00, 12.00, 15.00, 18.00, 24.00, 3.00 și 6.00) după ce se aruncă prima
urină de dimineață (6.00). Există metode speciale de colectare a urinei - prin cateter sau prin
puncția vezicii urinare, care se aplică în cazul când pacientul nu se poate urina sau, din contra,
are incontinență urinară.
Recoltarea urinei la pacienții cu cateter permanent necesită urmarea a anumitor reguli
de colectare. Cu 30 de minute înainte de recoltare se comprimă tubul pentru a asigura umplerea
vezicii. Se dezinfectează suprafața cateterului cu alcool 70% sau iod, se puncționează tubul și se
extrage cantitatea corespunzătoare în seringă. Urina obținută se transferă în recipient steril cu
capac filetat pentru transport la laborator. Categoric este interzisă colectarea urinei din punga
cateterului sau recoltarea prin capătul drenului după detașarea pungii, d-ce porțiunea distală a
tubului de cele mai multe ori este contaminată cu mai multe specii bacteriene.
Containere pentru colectarea urinei
Container Anticoagulant/
Rol/Mecanism Aplicaţii
(volum urină) aditivi
Recoltor urină ~ 15 ml - - Sumar + sediment urinar
Recoltor urină / 5 ml sol. Thymol 10% Conservare Determinări biochimice din
eşantion de 10 – 15 ml urina de 24 ore
Recoltor urină / Carbonat de sodiu Conservare Porfirine, UBG
eşantion de 10 – 15 ml 2g/L urină
Recoltor urină / HCl 6M/L, 25 ml în Conservare Catecolamine şi metaboliţi AVM,
eşantion de 10 – 15 ml recoltor mare 5-HIAA, Ca, Mg, fosfaţi
Recoltor urină / NaOH 6M/l, 25 ml în Conservare Acid uric
eşantion de 10 – 15 ml recoltor mare
Pentru colectarea corectă a urinei se recomandă de a atrage atenție la aportul de lichide,
care anterior și în timpul recoltării trebuie să fie normal (cu excepţia cazurilor când medicul
curant face recomandări specifice în acest sens). În unele cazuri se recomandă întreruperea
medicaţiei care poate induce interferenţe, cu cel puţin 12 ore (de preferat 48-72 ore) înaintea
începerii recoltării. Unele alimente pot influenţa anumiţi compusi chimici, astfel că uneori, la
sfatul medicului, pacientul trebuie să ţină o anumită dietă înaintea acestei analize. Printre
factorii de influență și factorii care pot interfera cu parametrii sumarului de urină, se numără:
– densitatea urinară: ingestia de lichide, medicamentele diuretice;
– pH-ul urinar: dieta bogată în proteine determină scăderea pH-ului, dieta vegetariană
determină creșterea pH-ului;
– proteinele urinare: pot crește în sarcină sau în urma unor exerciții fizice intense;
– nitriții în urină: acidul ascorbic;
– corpii cetonici: influențați de inaniție, febră;
– glucoza din urină: influențată de sarcină, dietă, vârstă, febră și apare frecvent în probele
recoltate după masă;
– hematiile în urină: menstruație, efort fizic intens;
– urobilinogenul și bilirubina în urină: influențate de expunerea probei de urină la lumină
(diminuare);
– cristalele de acid uric apar la pH acid și sunt influențate de exercițiile fizice și dietă;
– cristalele de oxalate de calciu: dietă și vârstă;
– cristalele de fosfat: la pH alcalin, dietă vegetariană;
– prezența infecțiilor urinare și numărul de germeni pot varia în cursul unei zile.
Colectarea lichidului cefalorahidian (LCR) se fectuează prin puncție lombară. Colectarea
nemijlocită trebuie să fie precedată de măsurarea presiunii LCR, care urmează a fi între 90 și
180 mm col apă. Inițial se colectează 1-2 mL de LCR și se urmărește modificarea presiunii.
Diminuarea semnificativă, care poate fi condiționată de hernii ale cerebelului, compresia
maduvei spinarii, blocarea parțială sau completă a canalului rahidian, este o indicație iminentă
de încetare a colectării materialului biologic. Colectarea a 10-20 mL de LCR va determina
diminuarea presiunii până la 40-90 ml col apă. LCR se colectează în eprubete cu capac cu filet,
sterile. De obicei se colectează 3 eșantioane - pentru analiză generală, biochimică și
microbiologică. Probele pot fi păstrate până la 72 ore la temperatură de 4-80C sau până la 180
zile congelate (cel puțin -200C, dar mai eficient la -900C).
Prelevarea a diferitor exsudate ale seroaselor se efectuează atât cu scop biochimic, cât și
microbiologic. Deoarece se prelevează cantități mici (dat fiind volumul mic al lichidului),
probele se recoltează cu respectarea sterilității. Lichidul pleural, ascitic, articular și pericardic se
recoltează prin aspirație percutanată în recipiente sterile, de unică folosință, cu capac
înșurubabil.
2.1.5. Transportul probelor biologice
Transportul probelor de sânge
Timpul de transfer al probelor către laborator poate fi:
– scurt, când locul de recoltare/clinica este în același loc cu laboratorul;
– mediu, când locul de recoltare/clinica este în aceeași localitate cu laboratorul, dar nu în
același loc.
Există mai multe tipuri de transport al probelor, în funcție de natura produsului şi de
stabilitatea analiţilor care trebuie testați:
– transport în condiții ambientale;
– transport la rece (probe refrigerate la 4-120C, prin poziționarea in cutiile de transport
termoizolatoare a unor „baterii refrigerabile” care vor fi reîncărcate zilnic);
Reguli generale ale transportului specimenelor de laborator:
– în cazul unui timp de transfer scurt sau mediu, toate probele de sânge vor fi transportate
ambiental în containere/genți speciale (dacă nu există recomandări specifice de refrigerare
a probelor);
– probele transportate ambiental trebuie protejate de temperaturi extreme, prin ambalarea
în materiale termoizolante (containere de polistiren);
– probele refrigerate trebuie plasate în apropierea „bateriei refrigerabile” și nu direct pe
acestea;
– vor fi folosite dispozitive de monitorizare a temperaturii pe durata transportului.
Este foarte important ca separarea serului de pe cheag să se facă rapid (în 10-15 minute
după recoltare) în cazul evaluării calcitoninei, hormonului de creştere (GH) şi factorului de
creştere insulin-like (IGF). Sângele recoltat pe citrat (pentru testele de coagulare) la pacienții
care nu sunt heparinizați este stabil timp de 8 ore la temperatura camerei pentru determinarea
timpului de protrombină, timpului de trombină, APTT, proteinei C şi factorului V al coagulării.
Nu este valabil însă pentru determinarea factorului VII şi proteinei S care au o stabilitate mult
mai redusă. În cazul pacienţilor heparinizaţi sângele poate fi păstrat la temperatura camerei sau
la frigider timp de 4 ore din momentul recoltării probelor. Dacă acest lucru nu este posibil,
plasma se separă şi se stochează la -20°C.
Transportul probelor de urina
Pentru biochimia urinei şi examenul microscopic al sedimentului urinar se recomandă
ca urina să fie examinată în maximum 2 ore de la recoltare. Cu cât urina este lăsată mai mult
timp la temperatura camerei, cu atât devine mai puţin valoroasă pentru această analiză.
Dacă nu se poate asigura transportul la laborator în acest interval, urina trebuie să fie
păstrată la frigider (4-80C) sau tratată cu anumiţi conservanţi sau fixatori. Aceste măsuri
împiedică sau încetinesc multiplicarea bacteriană până în momentul efectuării testelor.
Pentru determinările urinare cantitative ale diverșilor compuși urinari se recomandă ca
probele să fie procesate imediat după ce au ajuns la laborator. Dacă acest lucru nu este posibil,
probele vor fi păstrate la frigider (4-80C), după ce în prealabil au fost adăugaţi următorii
stabilizatori: acid clorhidric, pentru determinările de calciu, magneziu, fosfor, acid
vanilmandelic, metanefrine, şi hidroxid de sodiu, pentru determinările de acid uric
 Erorile din etapa preanalitică impun recolectarea materialului biologic sau investigații
suplimentare care pot cauza proceduri inutile pentru pacienți și costuri suplimentarea pentru
sistemul de sanatate.
2.2 Etapa analitică
Etapa analitică este integral în responsabilitatea laboratorului. La această etapă are loc
prelucrarea preliminară specifică a probei biologice, efectuarea testului de laborator și
controlul calităţii investigaţiei. Toate procedurile sunt parte integrală a Manualului calității
laboratorului și POS-urilor.
2.2.1. Criterii de respingere a produselor patologice la prelucrarea primara
a) Probe recoltate în recipiente improprii sau având conservanţi neadecvaţi - se va
solicita repetarea recoltării.
b) Cantitate insuficientă a probei. Dacă va fi primită o cantitate insuficientă de probă
biologică uzuală (sânge, urină, materii fecale, etc.), se va solicita repetarea recoltării, avându-se
grijă să fie respectate regulile de recoltare cu volumul necesar de probă. Dacă specimenul nu
este uşor de recoltat (LCR, lichid pleural, ascitic, etc.) medicul care a recoltat proba va fi
contactat şi se va stabili împreună cu acesta ce parametri vor fi testaţi, în funcție de necesitățile
pacientului și disponibilitatea materialului biologic.
c) Specimen neadecvat recoltat. Probele primite care nu sunt adecvate testării de rigoare
(ex.: urină pentru testele de sânge, sânge fără anticoagulant pentru teste de coagulare etc.) vor
fi respinse. Se va cere să fie recoltată o probă adecvată.
d) Specimen transportat/stocat inadecvat. În cazul în care durata transportului probei la
laborator a depăşit intervalul de timp admis pentru a obţine rezultate valide, aceasta va fi
respinsă. Vor fi respinse de asemenea probele care necesită refrigerare şi au fost transportate
la temperatura camerei, precum şi probele care trebuie congelate şi au ajuns la laborator
decongelate.
e) Probe hemolizate. Anumite teste sunt invalidate în prezenţa hemolizei in vitro, astfel
acă serul este intens hemolizat, se va solicita repetarea recoltării. Este obligatorie informarea
medicului ce a solicitat analiza respectivă, mai ales în cazul pacienţilor spitalizaţi, pentru a
exclude cazurile de hemoliză in vivo, la care hemoliza poate constitui un semn clinic specific
maladiei, iar respingerea probei poate fi încadrată în noțiunea de malpraxis.
2.2.2. Metodele de laborator în biochimia clinică sunt în majoritate metode fizico-
chimice de analiză, printre care pot fi menționate:
– metode optice (fotometrice),
– metode cromatografice,
– metode electroforetice.
În general, metodele optice (fotometrice) de apreciere a indicilor de laborator se bazează
pe măsurători ale energiei radiante care este absorbită sau transmisă. Dispozitivele utilizate
pentru măsurarea energiei luminoase absorbite sau transmise sunt fotometrele și
spectrofotometrele. Componentele de bază ale spectrofotometrelor includ sursa de energie
radiantă, dispozitivul de selecție a lungimii de undă, suport cuve, fotodetector, procesor al
semnalului și dispozitive de citire.

Metode optice (fotometrice) pot fi atât de absorbție, cât și de emisie. La metodele de

fotometrie prin absorbţie se referă spectrofotometria, nefelometria și turbidimetria.
Spectrofotometria reprezintă o metodă ce se bazează pe masurarea absorbtiei luminii
de catre soluțiile colorate, conform legii Bugher-Lambert-Beer, care atestă că la trecere prin
medii de absorbție (soluții colorate) are loc micșorarea intensității razei de lumină
monocromatică

Unde: A este absorbanța,

ε este coeficientul de extincție sau coeficientul
molar de absorbție în cm−1M−1,
d este grosimea mediului în cm,
c este concentrația molară în M.

Cunoscând absorbanța (măsurată în cadrul analizei) se calculează concentrația

analitului evaluat.
Pentru cercetări sunt utilizate
spectrofotometre/fotocolorimetre în
care fluxul luminos cu intensitatea I0 este
trimis printr-o cuva sau printr-o
eprubeta care contine solutia de
analizat. Fluxul cu intensitatea I1, care a
reusit sa treaca prin cuva fara sa fie
absorbit, cade pe o celula fotoelectrica.
Celula fotoelectrica transforma energia
luminoasa în energie electrica, care se
masoară cu un galvanometru sensibil.
b) nefelometria și turbidimetria sunt utilizate pentru măsurarea concentrațiilor de
particule mari (cum ar fi complexe antigen-
anticorp, prealbumină și alte proteine serice)
care din cauza dimensiunii lor nu pot fi măsurate
prin spectroscopie de absorbție.
Nefelometrele sunt folosite pentru a
detecta lumina care este dispersată sub diferite
unghiuri. Lumina dispersată produce un semnal
mic se amplifică. Turbidimetrele măsoară o reducere a luminii transmisie din cauza formării
particulelor în soluția testată, astfel, detectează o mică scădere a unui semnal mare.
Aplicațiile clinice ale nefelometriei și turbidimetriei sunt multiple. Ele sunt utilizate la
detectarea Ig, complexelor imune, lipoproteinelor, factorului reumatoid, etc. Diferite
analizatoare microbiologice utilizează măsurarea turbidității probei pentru detectarea creșterii
bacteriene în medii. Turbidimetria este utilizată în mod obișnuit pentru a măsura sensibilitatea
la antibiotice din astfel de culturi. În analizatoarele specializate pe coagulograme, turbidimetric
se detectează formarea cheagurilor în cuve pentru aprecierea inicilor specifici. O aplicație
frecventă a nefelometriei și turbidimetriei este în evaluarea conținutului de proteine în urină
(de ex. prin metoda Sulcovici cu acid sulfosalicilic) și LCR.
Una din metodele principale
ale fotometriei de emisie
este spectroscopia de
luminiscență - metodă
fizico-chimică de analiză
bazată pe măsurarea
intensității luminiscenței
(fluorescenței/fosforiscen-
ței/ chemiluminiscenței)
substanțelor. Metoda se
bazează pe un proces de
schimb de energie care are
loc atunci când anumiți
compuși absorb radiația electromagnetică, devin excitați și ulterior revin la un nivel de energie
mai mic sau egal cu nivelul lor inițial. D-ce o parte de energie se pierde înainte de emisia din
starea excitată prin ciocnirea cu solventul sau alte molecule, lungimea de undă a luminii emise
este mai lungă decât cea a luminii excitante.
Fluoriscența este utilizată pe scară largă datorită sensibilității și specificității sale
ridicate. Fluorimetria se utilizează la dozarea aminoacizilor și proteinelor. Tirozina, triptofanul
și fenilalanina prezintă fluorescență naturală, iar alți aminoacizi vor interacționa cu compuși
specializați ce produc fluorescență (de ex. fluorescamina). De asemenea, metodele de
fluorescență pot fi utilizate la apreciere activității enzimatice (CPK) sau a unor metaboliți (D-
glucoza)
Metodele cromatografice sunt tehnici de separare bazate pe diferite interacțiuni ale
compușilor din specimenul biologic cu o fază mobilă și/sau fază staționară, pe măsură ce
compusul se deplasează printr-un mediu de suport.

Cromatografia ca metodă de separare prezintă mai multe avantaje, printre care pot fi
menționate următoarele.
– Permite separarea, identificarea și dozarea cantitativă simultană a componentelor unui
amestec.
– Se poate aplica unui număr foarte mare de produse, practic orice compus organic putând fi
separat printr-o metodă cromatografică.
– Sensibilitatea metodelor cromatografice este extrem de ridicată, ceea ce înseamnă că
necesită o cantitate foarte mică de material biologic. În acelasi timp aceste metode pot fi
aplicate și la scară largă, pentru extragerea unor cantități semnificate de substanțe din
amestecuri.
– Durata analizei este redusă, comparativ cu alte metode de analiza ale amestecurilor
complexe.
Metodele cromatografice sunt extrem de utile în evaluarea compușilor prezenți în
cantități extrem de mici (pg), precum și în cazul când există izomeri care sunt greu de diferențiat
prin alte metode (metil-malonat vs succinat). Metodele cromatografice sunt utilizate individual
sau în complex cu alte metode (de ex. spectroscopia de masă) pentru determinarea în serul
sangvin a ac. metil-malonic în complex cu dozarea vit. B12 în suspecția hipovitaminozei;
25(OH)D și 1,25(OH)2D; metanefrinelor în suspecția feocromocitomului; hormonilor steroizi
liberi, atipic atașați la protinele plasmei și intermediarii sintezei lor în cadrul diagnosticului
patologiei suprarenalelor și glandelor sexuale; spectrului aminoacizilor în suspecția maladilor
congenitale asociate metabolismului AA; Hb și variantelor ei, inclusiv Hb glicate;
medicamentelor, toxinelor și substanțelor narcotice în practica toxicologică; a proteinelor în ser
și urină (albumine, tireoglobulina, PTH, apolipoproteine, renina etc.); diferitor compuși în salivă
etc.
Metodele electroforetice. Electroforeza reprezintă o metodă de analiză și separare
bazată pe migrarea particulelor solide dispersate într-un lichid sub acțiunea unui câmp electric.
Viteza cu care se deplasează o particulă într-un câmp electric depinde de mai mulți factori:
densitatea de sarcină electrică la suprafața particulei (este în funcție de mărimea sarcinii și de
volumul particulei), densitatea particulei, gradientul de potențial (reprezentat de raportul
dintre diferența de potențial dintre electrozi și distanța dintre aceștea), forța ionică a mediului,
vâscozitatea lui, temperatura. De aceeași factori depinde și gradul de rezoluție al unei metode
electroforetice, natura suportului folosit si pH-ul mediului fiind decisive.
Electroforeza prezintă câteva avantaje, cele mai importante fiind:
– gradul mare de rezoluție, specificitate și sensibilitate;
– rapiditatea, conferită de posibilitatea analizei simultane a mai multor parametri, ca urmare
a independenței totale a celor doua module (de migrare și colorare);
– diversitatea parametrilor investigați (proteine, lipoproteine, izoenzime, hemoglobine
normale și patologice, etc.)
– aplicabilitatea în cazul mai multor lichide biologice (ser, urina, LCR, salivă, etc.)
Metodele electroforetice moderne (de ex. cu utilizarea microcipurilor specifice) permit
de a realiza separări electroforetice cu viteză semnificativă, ce deteremină micșorarea
considerabilă a duratei metodei (câteva minute) și a volumului eșantionului biologic (pL sau
nL). În cadrul diagnosticului clinic de laborator aceste metode sunt utilizate pentru dozarea
unor analiți foarte complecși, cum ar fi ADN-ul, ARN-ul, anumite proteine individuale,
componente celulare și metaboliți foarte specifici (în cazul bolilor rare - homocystinuria,
cystinuria, alcaptonuria, dificiențe de glutation sintetază și adenilosuccinat liazei etc.)

Metode imunologice. Cea mai frecvent utilizată tehnică ce se bazează pe interacțiunea

antigen-anticorp este metoda ELISA (Enzyme-Linked Immunosorbent Assay), care este utilizată
pentru a detecta (calitativ) și măsura (cantitativ) anticorpii, hormonii de natură proteică,
peptidele și proteinele din sânge și alte medii.
ELISA se realizează prin mai multe metode, dar principiul de bază este următorul (pe
exemplul tipul sandwich).
– De o placă de polistiren este atașat un anticorp care are afinitate față de substanța
determinată (antigen).
– Se adaugă un eșantion de lichid biologic testat, care conținu proteina necesar a fi măsurată.
Are loc formarea complexelor anticorp-antigen.
– Se adaugă un al doilea anticorp specific antigenului sau complexului antigen-anticorp
primar. Anticorpul nr. 2 este conjugat cu o enzimă. Anticorpii secundari liberi sunt
îndepărtați prin spălarea plăcii, astfel, în mediul de reacție rămân doar cei legați la complexul
anticorp primar-antigen (proteină măsurată)
– În mediul de reacție se adaugă substratul specific al enzimei, care este convertit de către
enzimă într-un produs colorat, măsurat prin spectrofotometrie.
– Cantitatea produsului colorat format este direct proporțională cantității de antigen
(proteină măsurată) în specimen.
Printre avantajele metodei ELISA pot fi menționate:
– Procedură relativ simplă și rapidă de determinare specifică a proteinelor individuale în
amestecuri complexe.
– Specificitate și sensibilitate ridicate datorită interacțiunii specifice anticorp-antigen.
– Eficiență ridicată d-ce nu este necesară pregătirea prealabilă complexă a probei de analizat
(separarea proteinei).
– Metoda este considerată sigură și ecologică
Dezavantajele metodei ELISA sunt:
– Prepararea anticorpilor specific pentru proteina individuală este un proces costisitor și
laborios
– Riscuri mari de rezultate fals-pozitive și fals-negativ.
– Instabilitatea anticorpilor, ce afectează semnificativ calitatea analizei.
– Transportul și depozitarea la frigider a anticorpilor sunt condiții obligatorii.

2.2.2. Probleme generale de analiză

Un aspect fundamental al procesului analitic este calitatea reactivilor care vor fi utilizați
în procedura analitică. Aspectul depinde de utilizarea reagenților preparați „în casă” sau a celor
fabricați industrial. În ambele cazuri este necesar de a achiziționa substanțe sau kit-uri ce
corespund standardelor de calitate (ISO/CE etc.) și în termen de valabilitate. Pentru a asigura
calitatea este obligatoriu păstrarea substanțelor/kit-urilor conform cerințelor tehnice
(temperatură, umiditate, expunere lumină, altele), precum și de urmat întocmai termenii de
utilizare după deschidere a reactivului.
În cazul reagenților preparați „în casă” este obligatorie urmărirea calității solvenților
(inclusiv a apei) utilizați la pregătire, selecția corectă a articolelor din sticlă sau plastic utilizate
la prepararea și păstrarea reagentului, calibrarea și standardizarea balanțelor folosite la
cântărire, precum și a pipetelor/vaselor pentru măsurarea volumelor reagenților lichizi,
utilizarea dispozitivelor automate ce asigură temperatura necesară în procesul de preparare
etc.
 Standardizarea utilajelor de laborator este un factor indispensabil asigurării calității
investigațiilor. Laboratorul trebuie:
– la instalare și înainte de utilizare să verifice performanța echipamentului,
– să elaboreze instructiuni de utilizare pentru fiecare echipament folosit, instructiunile de
utilzare si manualele sa fie accesibile,
– personalul sa fie instruit si autorizat,
– să documenteze modul de menținere și verificare a stării echipamentelor (etalonarea),
– să detina procedura documentata pentru calibrarea echipamentelor cu influenta asupra
rezultatului final.

2.3. Etapa postanalitică

Etapa postanalitică poate fi divizată în 2 subetape. Inițial rezultatele de laborator trebuie
să fie supuse unei revizuiri post-analitice în cadrul laboratorului (persoana responsabilă de
asigurarea calității) pentru stabilirea corectitudinii analitice - cât de calitativ au fost obținute
rezultatele, au fost sau nu respectate toate standaredele, sunt sau nu veridice/de încredere
rezultatele obținute. Ulterior se evaluează semnificația clinică pentru pacient de către medicul
clinician.
Cu toate acestea, se observă o suprapunere semnificativă a responsabilităților
specialistului în medicină de laborator și clinicianului. Deși orice laborator efectuează evaluarea
rezultatelor de laborator pentru stabilirea fiabilității analitice prin utilizarea metodelor de post-
analiză (verificări delta, identificarea rezultatelor incerte, medii mobile și intervale liniare),
clinicianul este obligat să revizuiască fiecare rezultat al analizelor de laborator în contrapunere
cu starea clinică a pacientului și să pună sub semnul întrebării fiabilitatea analitică a rezultatelor
neplauzibile.

2.3.1. Sensibilitatea și specificitatea testelor de laborator

Sensibilitatea și specificitatea sunt măsuri ale acurateței diagnostice a unui test. Aceste
caracteristici relevă capacitatea unui test de a face diferența între prezența și absența maladiei
la o valoare limită aleasă a rezultatului. Astfel, sensibilitatea și specificitatea nu sunt
caracteristici fixe ale unui test și se calculează pentru fiecare valoare limită aleasă. Valoarea
limită este reprezentată de valoarea de referință.
Sensibilitatea relevă probabilitatea depistării unui rezultat pozitiv la o persoană bolnavă
(rata rezultatelor adevărat pozitive), iar specificitatea este probabilitatea unui rezultat negativ
la o persoană sănătoasă (rata rezultatelor adevărat-negative). Un test cu sensibilitatea de 90%
va da rezultate pozitive la 90% și rezultate negative la 10% dintre persoanele testate bolnave,
iar un test care are specificitatea de 90% va da rezultate negative la 90% și rezultate pozitive la
10% dintre persoanele testate sănătoase.
 Sensibilitatea și specificitatea testelor trebuie luate în considerare, în special când
tabloul clinic nu corespunde rezultatului negativ al testului de laborator pentru a nu omite
persoanele bolnave cota cărora este dată de parametrii respectivi ai testului de laborator.
O sensibilitate ridicată se solicită de la testele de screening, astfel încât să nu fie ratat nici
o persoană bolnavă. Testele de confirmare a rezultateului de screening au ca regulă specificitate
ridicată pentru confirma cu grad sporit de cerctitudine diagnosticul și a exclude persoanele
testate fals-pozitiv la etapa de screening.
Modificarea sensibilității și specificității poate fi atinsă prin schimbarea limitelor (peste
95%), dar aceste modificări sunt cu efect reciproc asupra sensibilităţii şi specificității. O limită
poate fi redusă pentru a include toate cazurile (100% sensibilitate), dar aceasta reduce și
specificitatea, deci va crește rata rezultatelor fals-pozitive.

2.3.2. Repetabilitatea testelor de laborator

Fiabilitatea testelor de laborator este destul de evident afectată de performanța tehnică
a laboratorului în care se efectuează analiza. Impactul factorilor tehnici este reflectat de
repetabilitatea testului (acuratețea lui). Repetabilitatea relevă cât de apropiate sunt rezultatele
obținute la analiza de laborator atunci când testul este efectuat în mod repetat pe același
eșantion de material biologic în aceleași condiții. Teoretic, ar trebui să se obțină exact același
răspuns la fiecare măsurare, dar în practică acest lucru nu se întâmplă din cauza echipamentului
și a componentei manuale a activității de laboraotr (variabilitate umană). Aceste devieri sunt de
obicei aleatorii și prin urmare formează o distribuție aleatorie sau gaussiană. În statistică
această variație față de valoarea medie este exprimată prin abaterea standard (SD), iar în
practica de laborator valoarea abaterii standard este transformată într-un procent din valoarea
medie și se numește coeficient de variație (CV). Laboratoarele de încredere au repetabilitatea
de cca 4%. Aceasta înseamnă că două treimi din valorile obținute sunt de fapt undeva între -4%
și +4% a valori reale.
2.3.3. Valorile/intervalele de referință
Compararea unui rezultat de laborator cu o valoare/interval de referință sau „normal”
este adesea unul dintre cele mai importante aspecte ale luării deciziilor medicale.
Valorile/intervale de referinţă reprezintă intervalul de valori în care sunt incluse 95% de
rezultate ale indivizilor sănătoși (“normali”), iar 2,5% dintre persoanele care nu sunt bolnave
vor avea rezultate de laborator sub intervalul de referință și 2,5% dintre indivizii sănătoși vor
avea rezultate de laborator peste intervalul de referință. Atfel, valorile/intervalele de referință
includ valori minime și maxime admisibile ale unui test ce permite a face diferența între
sănătate și boală.
În cazul unor markeri, valoarea/intervalul de referința este definit ca „mai mic decât” sau
„mai mare decât” o anumită valoare sau ca o țină necesar de a fi atinsă ce nu este legată direct
cu regula a 95%.
 Fiecare laborator ar trebui să-și stabilească propriile valori de referință pentru indicii
testați în funcție de mai mulți factori (metoda și aparatajul utilizat, populație, etc.) prin metode
stabilite de Manualul calității al laboratorului. Necesitatea derivă din faptul că intervalele de
referință date în literatură pot fi stabilite întrun laborator sau întrun grup de laboratoare care
utilizează același echipament și sistem de reactivi, în timp ce rezultatele pot fi considerabil
diferite când se folosesc alte echipamente și reactivi. Astfel, singura modalitate de a compensa
această dificultate ar fi ca fiecare laborator să-și stabilească propriile intervale normale. Din
moment ce aceasta este un proces ce consumă major timp și resurse (costurile reagenților,
persoane sănătoase necesar de a fi testate, lucrul personalului, ocuparea echipamentului etc.)
adesea se utilizează valorile de referință stabilite de producătorul kit-ului utilizat în laborator.
La compararaea rezultatelor pacienților cu valorile de referință ale testului, specificate
de laborator în baza celor din kit-urile standard, este necesar de a lua în considerare anumite
limitări ale acestor valori de referință, dictate de modul prin care se stabilesc ele. Astfel,
intervalele normale sunt uneori calculate dintr-un număr de valori prea mic pentru a fi fiabile
statistic. Eșantionul din populatie, în baza specimenelor cărora se efectuează determinarea
intervalului normal, poate să nu fie reprezentativ pentru populaţiea ce va fi testată ulterior. Pot
exista diferențe datorate vârstei, sexului, zonei geografice, rasei, obiceirilor nutriționale etc. De
ex.: valorile osteodensitometriei depind de zona geografică. Uneori, valorile normale obținute
printr-o metodă analitică pot fi utilizate în mod necorespunzător pentru cu o altă metodă. De
ex.: există mai multe tehnici acceptate pentru determinarea nivelului de albumină serică.
Valorile diferitor teste sunt diferite deoarece principiul de măsurare variază și se măsoară
lucruri diferite - metodele colofimetrice depind de interacțiunea cu compuși ce produc culoare,
metodele imunologice depind de modul de legare a anticorpilor specifici, iar electroforeza este
influențată primar de sarcina electrică a moleculei.
Valorile de referință de laborator nu întotdeauna corespunde cu cele clinice. De ex.:
valorile de referință de laborator ale Hb glicate sunt de 4-6%, pe când valoare clinică ce atestă
diabetul se consideră a fi mai mare de 6,5%.
2.3.4. Valoarea predictivă a testelor de laborator și prevalența bolii
Valoarea predictivă a unui test pozitiv reprezintă probabilitatea ca un rezultatul pozitiv
al testului indică prezența maladiei și este dată de proporția persoanelor cu un test pozitiv care
sunt cu adevărat bolnavi. Valoarea predictivă a testului negativ relevă probabilitatea ca
rezultatul negativ al testului să indice absența bolii, deci este cota persoanelor sănătoase care
au un test negativ.
Valoarea predictivă a unui test pozitiv depinde în f. mare măsură de prevalența bolii în
diagnosticul căreia se utilizează testul. Cu cât prevalența este mai mare (probabilitate pretest),
cu atât este mai mare valoarea predictivă a unui test pozitiv (probabilitatea posttest).
Creșterea sensibilității și specificității testului va determina și majorarea valorii
predictive a unui test, ce accetuează necesitatea de îmbunătățire continuă a metodelor de
diagnostic clinic de laborator.
 2.3.5. Interpretarea și corelarea valorilor anormale ale testelor de laborator
Interpretarea valorilor în afara intervalelor de referință („anormale”) urmează a fi făcute
luând în considerare câteva regli fundamentale.
– Rezultatele de laborator nu se interpretează în afara contextului clinic.
– O singură valoare a testului în afara intervalului de referință nu poate constitui un
fundament pentru un diagnostic clinic, fiind necesară stabilirea trendului modificărilor (se ia în
considerarea posibilitatea rezultatului fals-pozitiv)
– Dacă este posibil de a încadra devierile de laborator întro singură cauză, această este
cea mai probabil de a fi cauza reală a maladiei. Doar dacă nu este nici o posibilitate de a corela
toate modificări anormale poate fi considerată posibilitatea a diagnostice multiple.
Este necesar de a lua în considerare că unele persoane sănătoase pot avea valori
anormale ale testelor de laborator. Aceasta ar putea fio urmare a variabilității tehnicilor de
laborator. Cu cât abaterea de la valorile de referință sunt mai mari, cu atât este mai mare
probabilitatea unui rezultat anormal adevărat. De asemenea, dacă la două sau mai mule teste
corelate în algoritmul de diagnostic simultan se obțin rezultate anormale, probabilitatea ca o
maladie să existe este mai mare. De ex.: creșterea activităților AST și a fosfatazei alcaline la o
femeie adultă care nu este însărcinată, este o combinație care sugerează o boală hepatică;
creșterea atât a azotului ureic din sânge, cât și a nivelului creatininei pot sugera deficiențe
semnificative ale funcției renale.
De asemenea, se pot atesta valori normale ale testelor de laborator la persoane bolnave.
În funcție de limitele intervalului valorilor de referințe, unele modificări patologice pentru o
persoană anume ar putea fi încadrate în limitele normale populaționale.

ANEXĂ
Influenţa unor medicamente asupra parametrilor de laborator
Exemplu de Exemplu de analit
Categorie Mecanism
medicament modificat
Influenţă Inducţie enzimatică fenitoin ↑ GGT
biologică in Inhibiţie enzimatică în ficat allopurinol ↓ acid uric
vivo Inhibiţie enzimatică în plasmă ciclofosfamidă ↓ colinesteraza
Creşterea proteinelor de legare contraceptive orale ↑ cupru plasmatic
Competiţie cu procesul de novobiocin ↑ bilirubina indirectă
glucuronidare
Efect antivitaminic warfarină ↓ proteina C
Citotoxicitate cisplatin ↑ creatinina
Interferenţe Interferenţă cu reacţia diazo teofilină ↓ bilirubina
fizico-chimice Interferenţă optică prin culoarea rifampicină ↑ bilirubina
in vitro galbenă
Interferenţă cu metoda metronidazol ↓ glucoza
hexokinazei