PARTEA GENERALĂ - Mucoviscidoza (Fibroza chistică)

Definiţie clinică

Mucoviscidoza (MV) sau fibroza chistică este cea mai frecventă anomalie
monogenică, autozomal recesivă, a populaţiilor de origine caucaziană, caracterizată
prin pleiomorfism clinic şi evoluţie cronică, potenţial letală.

Din punct de vedere fiziopatologic se traduce prin alterarea transportului clorurilor

la nivelul glandelor mucoase şi seroase, anomalia primară fiind reprezentată de
gena mucoviscidozei.

Frecvenţa bolii

1 caz la 2500-3500 nou născuţi.

Aspecte genetice

Gena responsabilă este localizată pe cromozomul 7q31, codifică proteina CFTR

(Cystic Fibrosis Transmembrane conductance Regulator) şi se transmite autozomal
recesiv. Sunt cunoscute peste 1000 de mutaţii ale acestei gene. Mutaţia DF508 este
predominantă (68%), mai frecventă în nordul Europei. Consecinţa anomaliei
genetice o reprezintă blocarea sau funcţionarea defectuoasă a canalelor de clor la
nivel celular şi implicit circulaţia defectuoasă a clorurii de sodiu şi apei. Ca
rezultat, secreţiile de la nivelul majorităţii organelor şi sistemelor vor fi cu un
conţinut sărac de apă, vâscoase, aderente la epiteliile canaliculelor excretorii, greu
de eliminat spre exterior. Acumularea acestora determină în timp alterarea
funcţiilor organelor şi distrucţia acestora (plamâni, pancreas, ficat, intestin, organe
de reproducere). La nivelul tegumentului determină o secreţie sudorală cu
concentraţie foarte crescută de sare.
1
Semne clinice

Tabloul clinic este extrem de polimorf, semnele clinice majore sunt: suferinţa
respiratorie cronică (pneumopatia cronică obstructivă), diareea cronică cu steatoree
şi falimentul creşterii.

Stabilirea diagnosticului. Metode de diagnostic

Progresele în cunoaşterea bolii, în special în ce priveşte substratul genetic şi

mecanismele moleculare patogenice implicate, au condus la o nouă abordare a ceea
ce presupune diagnosticul MV, respectiv identificarea mutaţiilor implicate, atât din
perspectiva relaţiei genotip-fenotip, adică a posibilităţii aprecierii obiective a
prognosticului, cât şi din perspectiva aplicabilităţii terapiilor moderne. Deci,
practic, la ora actuală diagnosticul MV presupune asociarea metodelor clasice
(testul sudorii), cu efectuarea testelor genetice.

1. Testul sudorii

Efectuat prin metoda ionoforezei pilocarpinice, evaluează concentraţia de clor şi

sodiu în sudoare. Rămâne în continuare „gold standard” pentru diagnosticul MV,
criteriile clinico-anamnestice de suspiciune, în urma cărora se recomandă
efectuarea testului sudorii menţinându-şi actualitatea.

2
Criterii clinico-anamnestice care impun efectuarera testului sudorii

Manifestari pulmonare

 - tuse cronică

- wheezing recurent

- pneumopatii recidivante

- hiperinflaţie precoce si persistentă

- atelectazie cu caracter fupace şi recidivant la nou-născut

- infecţii respiratorii repetate şi trenante (în special cu Stafilococ aureu şi

Pseudomonas)

- polipoză nazală

- sinusite recidivante

Manifestări digestive

- ileus meconial

- icter colestatic neonatal

- diaree cronică cu steatoree

- prolaps rectal recidivant

- vărsături inexplicabile

- sindrom dureros abdominal recurent(sindrom de obstrucţie intestinală distală)

- pancreatită recurentă

3
- ciroză si hipertensiune portală

- apendice mucoid infiltrat

- invaginaţie intestinală recurent sau la vârstă necaracteristică

Altele

- istoric familial de MV

- fraţi decedaţi ca nou-născuţi sau sugari, fără diagnostic

- gustul sărat al sudorii

- cristale de sare pe tegumente

- staţionare ponderală sau creştere lentă

- sindrom de pierdere de sare

- şoc de căldură

- diateză hemoragică, hipoprotrombinemie neonatală(deficienţă de vit. K)

- edeme(hipoproteinemie)

- anemie hemolitică(deficienţa de vit. E)

- fontanela bombată, cecitate nocturnă (deficienţa de vit. A)

- calcificări scrotale

- azoospermie obstructivă

- pubertate întârziată

- hipocratism digital

4
2. Diagnosticul genetic

Identificarea ambelor alele patologice constituie confirmarea absolută a

diagnosticului. Abordarea metodologiei de diagnostic genetic are mai multe faţete,
aplicabile în funcţie de posibilităţile economico-financiare, respectiv diagnostic
genetic postnatal şi prenatal.

3. Diagnosticul genetic postnatal

Este recomandat să se realizeze la toţi bolnavii, dar absolut obligatoriu în

următoarele circumstanţe:

- tablou clinic caracteristic, dar cu testul sudorii la limită sau normal;

- tablou clinic necaracteristic, dar cu testul sudorii pozitiv;

- nou-născuţii pozitivi la screeningul cu TIR.

Testul genetic negativ nu exclude boala. La ora actuală se cunosc peste 1000 de
alele. În acest context, pe piaţă există mai multe truse de diagnostic, care pot
identifica cele mai frecvente mutaţii pentru o anumită zonă geografică sau grup
populaţional. Pentru cazurile cu adevărat suspecte se poate apela la metode
complexe de analiză genetică a ADN-ului (secvenţializare). Acest fapt implică o
infrastructură şi metodologie complexe.

Sfat genetic

Riscul de recurenţă pentru descendenţii unui cuplu având un copil afectat sau
pentru cel al părinţilor purtători (stabiliţi prin studiu molecular) este de ¼.
Probabilitatea de a fi heterozigot (purtător clinic sănătos al genei MV) este de 2/3

5
pentru fraţii şi surorile bolnavului. Identificarea mutaţiei prezente la aceştia
permite precizarea statutului lor şi este interesantă doar în cadrul unui proiect de
căsătorie, când investigarea trebuie completată cu cea a partenerului. Screeningul
heterozigoţilor reprezintă o modalitate optimă de scădere a morbidităţii şi
mortalităţii prin MV.

Diagnostic prenatal

Trebuie subliniat că diagnosticul genetic prenatal pentru MV nu este un test

screening. Este obligatorie cunoaşterea alelelor patologice ale ambilor genitori. De
aceea, această modalitate de diagnostic se adresează familiilor care au sau au avut
copii cu MV şi doresc să mai procreeze. Se efectuează din lichid amniotic obţinut
prin puncţie în săptămâna 16-18 de sarcină.

Evoluţie şi prognostic

Ameliorarea permanentă a managementului bolii a condus la o creştere progresivă

a ratei de supravieţuire, ajungându-se de la o medie de supravieţuire de 16 ani în
anii ‘70, la o medie actuală de 32 de ani.

Posibilităţi de tratament, îngrijire şi urmărire

Fibroza chistică este uneori numită boala celor 65 de trandafiri, deoarece în

engleză, numele bolii este cystic fibrosis, iar pronunţia seamănă cu cea a expresiei
65 de trandafiri (sixtyfive roses).

Cele mai multe persoane cu fibroza chistică au nevoie de terapii zi de zi,

tratamentul pentru CF variază în funcţie de severitatea bolii şi organele afectate şi
cuprinde:

6
 terapie pulmonară (clearance-ul căilor respiratorii timp de 30 minute sau mai
mult, antibiotice administrate oral sau inhalate periodic pentru a trata infecţiile
pulmonare, medicaţie mucolitică pentru a menţine mucusul în stare fluidă

 terapie nutriţională specifică

 spitalizări pentru diagnostic

 administrare tratamente intravenos

 efectuare controale periodice cel puţin o dată la 1-3 luni

Fibroza chistică este o maladie genetică incurabilă şi multisistemică, cea mai

frecventă boală monogenică în populaţia caucaziană.

În ce priveşte tratamentul, caracterul de boală cronică cu potenţial evolutiv letal şi

tabloul clinic extrem de complex au constituit probleme care au stat permanant în
atenţia specialiştilor. Tratamentul clasic vizează: suferinţa aparatului respirator,
insuficienţa pancreatică, managementul nutriţional, suferinţa hepato-biliară,
suferinţa gastrointestinală, diabetul zaharat asociat mucoviscidozei, afectarea
osteoarticulară şi vasculita, cresterea, pubertatea şi fertilitatea, aspectele
psihosociale, îngrijirile terminale. Acesta se realizează în echipă, în centre
specializate.

Una dintre cele mai mari provocări în managementul fibrozei chistice este
formarea unor echipe multidisciplinare. Necesitatea abordării multidisciplinare a
FC şi înfiinţarea unor centre de asistenţă pentru pacienţii cu fibroză chistică sunt
preocupări permanente ale specialiştilor.

7
Un astfel de centru presupune existenţa unei echipe multidisciplinare şi a
unor facilităţi pentru asigurarea complexă a asistenţei medicale şi tratamentului
tuturor complicaţiilor asociate FC.

De asemenea, acest centru ar trebui integrat într-un spital universitar. Echipa

pluridisciplinară din aceste centre ar trebui să fie formată din: pediatru pneumolog,
gastroenterolog, asistentă medicală, fiziokinetoterapeut, nutriţionist, asistent social,
psiholog, microbiolog, ORL-ist, genetician, endocrinolog.

Deosebit de important este rolul medicului specialist pediatru pneumolog sau

gastroenterolog. Acesta necesită o pregătire de specialitate în centre de FC
recunoscute, trebuie să fie la curent cu toate noutăţile demonstrate şi sustinute de
dovezi ştiinţifice relevante legate de tratamentele optimizate şi initiaţivele de
cercetare internaţionale şi să asigure continuitatea şi coordonarea serviciilor de
asistenţă medicală.

Descoperirea locusului genei patologice şi caracterizarea proteinei determinate,

Cystic Fibrosis Transmembrane Conductance Regulator – CFTR, a deschis
perspectiva terapiilor neconvenţionale, rerspectiv:

- terapia transportului ionic: utilizarea unei astfel de terapii porneşte de la faptul că

în esenţă este vorba de alterarea unor canale de transport ionic. În consecinţă se
pretează doar pentru situaţiile în care canalul de clor există, dar este închis,
lucrează ineficient sau funcţionează normal, dar proteina determinată este în
cantitate insuficientă;

8
- modularea chimică a CFTR: pare să reprezinte o alterantivă viabilă la terapia
genică, vizând interferarea mecanismelor moleculare patogenice, cu atât mai mult
cu cât este vorba de mutaţii „severe”

- terapia genică: vizează două segmente de intervenţie: utilizarea vectorilor,

respectiv utilizarea cromozomilor artificiali. Terapia genică prin vectori are ca
principiu introducerea unei secvenţe codante normale a genei CFTR în interiorul
celulelor ţintă pentru restabilirea funcţiei fiziologice a acestuia. Celulele epiteliului
respirator au fost alese ca ţintă, suferinţa respiratorie fiind cea care imprimă în cea
mai mare măsură prognosticul. În acelaşi timp studii experiemntale au demonstrat
că refacerea a 5-10% din funcţia CFTR este suficientă pentru o bună funcţionare a
canalelor de clor. Din acest punct de vedere cercetările sunt direcţionate spre
utilizarea de vectori virali, respectiv non virali, fiecare dintre metodologii cu
avantaje şi dezavantaje specifice. Utilizarea cromozomilor artificiali, deşi pare de
viitor, este încă puţin studiată, dezvoltarea acestei metodologii fiind limitată în
special de înţelegerea parţială a structurii şi funcţiei centromerului.

- terapia celulară: are ca principiu schimbarea unei celule afectate cu una

sănătoasă, prin utilizarea de celule stem cu plasticitate potenţială foarte mare. În ce
priveşte MV, cercetările actuale au relevat nivele de corecţie foarte mici,
ineficiente, gradul de distrucţie al epitelilui respirator fiind o variabilă decisivă
pentru reuşită.

9
Managementul pacientilor cu fibroza chistica

Pacientii cu mucoviscidoza au nevoie de ingrijire realizata de o echipa

multidisciplinara. Din momentul confirmarii diagnosticului, pacientul trebuie sa fie
evaluat si apoi initiata terapia. In plus trebuie sa primeasca consiliere legata de
insusirea tehnicilor de pastrare a unui clearance corespunzator al cailor respiratorii
inclusive de instruire pentru folosirea dispozitivelor speciale care il vor ajuta sa
realizeze acest lucru.
Monitorizarea pacientilor se va face la intervale regulate de aproximativ 2- 3 luni,
daca nu apar complicatii (in special deteriorarea functiei respiratorii).
Scopurile principale ale terapiei pacientilor cu fibroza chistica sunt:
- mentinerea functiei pulmonare cat mai aproape de normal posibil prin controlul
infectiilor respiratorii si prin fluidificarea si eliminarea mucusului vascos
(clearance-ul cailor respiratorii).
- Terapie nutritionala ( suplimente enzimatice, multivitamine, suplimente minerale)
pentru mentinerea unei stari de nutritie adecvate care sa asigure o crestere
corepunzatoare.
- Managementul complicatiilor

Medicatia utilizata de pacientii cu fibroza chistica:

- suplimente enime pancreatice
- vitamine liposolubile
- mucolitice
- antibiotice (administrate pe cale inhalatorie, orala, intravenos)
- bronhodilatatorii
- antiinflamatorii
- medicatie care corecteaza defectul genic- Kalydeco (ivacaftor) (doar pentru cei cu
mutatia G551D). Utilizarea Ivacaftorului pentru alte mutatii decat G551D este in
studiu.

10
În concluzie, în ciuda descoperirilor „în cascadă” care au urmat depistării locusului
genei MV, progresele în terapiile neconvenţionale, implicit terapia genică rămân
reduse faţă de aşteptările şi entuziasmul iniţial. Trialurile clinice pentru diferite
modalităţi de terapie genică, aflate în desfăşurare, vor aduce informaţii
suplimetare, în special în ce priveşte procentul de corecţie al CFTR care să asigure
ameliorarea clinică a bolnavului, durată în timp şi profil de siguranţă. Terapia
transportului ionic, terapia de modulare chimică a CFTR, cît şi terapia celulară
ramân alternative viabile complementare sau concurente terapei genice. 

Transplantul pulmonar este o terapie complexă, de mare risc, dar cu potențialul de

a salva viața pacienților cu fibroză chistică în stadiile avansate. Decizia de a alege
acest tratament analizează șansa de supraviețuire în prezența și în lipsa
transplantului și, de asemenea, evaluează impactul asupra calității vieții
pacientului. Fără un factor specific pentru a determina prognosticul, Societatea
Internațională pentru Transplantul Pulmonar și Cardiac a publicat următoarele
criterii referitoare la transplantul în fibroză chistică: FEV1 sub 30% din cel prezis
sau cu rată rapidă de declin, exacerbarea bolii pulmonare, cu necesitatea urmăririi
în unități de terapie intensivă, frecvență crescută a exacerbărilor și terapia
antibiotică, pneumotorax refractar sau recurent, hemoptizii recurente sau refractare
la embolizări, hipercapnie și insuficiență respiratorie cu necesar de oxigenoterapie. 
Prognosticul este rezervat, ca urmare a afectării pulmonare cronice. Tratamentul
asociat are rolul de a crește durata de viață. Conform studiului întreprins de dr.
Beker și colaboratorii, talia este un indicator semnificativ al supraviețuirii. Aceștia
au demonstrat că pacienții diagnosticați cu fibroză chistică și care au o talie mică
pentru vârstă au un risc mult mai mare de a deceda într-un timp mai scurt
comparativ cu cei cu o înălțime normală pentru vârstă.
11
Complicaţiile fibrozei chistice şi oxigenoterapia la domiciliu

Una din complicaţiile frecvente ale pacienţiilor copii cu FC este diagnosticarea cu

bronşiectazii, dilatări anormale şi permanente ale bronşiilor. Boala este
confirmată doar prin imagistică, standardul de aur pentru diagnostic fiind
reprezentat de Computerul Tomograf de Înaltă Rezoluţie (High Resolution
Computed Tomography – HRCT).

Părinţii copiilor cu FC sunt sfătuiţi ca, după ce apare infecţia cu Pseudomonas

Aeruginosa, să verifice neapărat prezenţa bronşiectaziilor, iar la orice
suspiciune să efectueze HRCT.

Controlul infecţiei este atât de important în FC, încât a devenit o parte a îngrijirii,
alături de medicaţie, fizioterapie şi nutriţie.

Factorii care influenţează controlul infecţiilor sunt spitalizarile frecvente, curele

repetate cu antibiotice (orale, inhalatorii, intravenoase) şi avansarea în vârstă
a pacientului.

Patogenii cei mai importanţi în FC: Pseudomonas aeruginosa (cea mai frecventă

cauză de infecţie respiratorie în FC, se găseşte în spitale, clinici ambulatorii, în
mediu), Burkholderia cepacia (patogen multirezistent la antibiotice, poate să
producă scăderea rapidă a funcţiei pulmonare, se găseşte în sol şi pe rădăcinile
plantelor), Staphylococcus aureus, virusurile respiratorii şi fungii.

12
Pentru a decoperi la timp eventualele infecţii la pacienţii cu FC, sunt necesare
culturi periodice (6 săptămâni – 2 luni) de laborator din secreţiile respiratorii.

Igiena mâinilor cu apă, săpun şi gel cu alcool este deosebit de importantă şi

trebuie respectată de toată lumea: personal medical, pacienţi, familie,
prieteni/vizitatori, profesori, colegi etc.

Trebuie făcută după tuse, strănut, suflatul nasului, după atingerea obiectelor
publice, în spaţii publice, înainte şi după tratamentele respiratorii, înainte şi după
explorarea funcţiei pulmonare.

Atenţie specială şi în îngrijirea echipamentului pentru nebulizări (aerosoli):

trebuie curăţat cu apă şi detergent de vase, apoi dezinfectat (fierbere 5 minute,
scufundat în dezinfectant, după scufundare se impune clatirea cu apă sterilă),
uscare la aer.

Recomandări nutriţionale

Deosebit de important este că suplimentele dietetice vor fi administrate dupa

prânzuri sau înainte de culcare pentru a asigura apetitul pentru hrana obişnuita.
Suplimentarea cu SARE nu este, de obicei, necesară, excepţii fac următoarele
situaţii: anotimpul cald, pierderile crescute de apă în cursul febrei, transpiraţiei,
situaţiile de efort fizic mai intens.

Managementul nutriţional adecvat reprezintă o parte importantă a tratamentului

pentru ca bolnavul cu FC să crească şi să se dezvolte normal şi să menţină cea mai
bună stare de sănătate posibilă. Evaluările dietetice detaliate trebuie efectuate anual

13
la pacienţii cu FC, dar mai frecvent (la 3 luni) la cei cu spitalizări multiple,
malnutriţi sau cu alte boli asociate.  

Fizioterapia în FC

Fizioterapia este o componentă de importanţă majoră în managementul

bolnavului cu mucoviscidoză şi  trebuie începută după ce s-a pus diagnosticul,
efectuată zilnic, atât în prezenţa, cât şi în absenţa exacerbărilor infecţioase - când
numărul sedinţelor creşte.

Scopul este de a menţine plămânii curaţi pe cât posibil, fără secreţii, prevenind

astfel suprainfecţia cu diferiţi germeni.

Tehnicile de fizioterapie se vor alege ţinându-se cont de vârsta bolnavului, statusul

clinico-evolutiv, complianţa şi preferinţele bolnavului, experienţa fizioterapeutului,
nivelul socio-economic şi cultural al familiei. Fizioterapia modernă a bolnavului cu
FC cuprinde tehnici de clearance respirator, exerciţii fizice, terapie inhalatorie
(aerosoloterapie), terapii incitative, educaţie continuă.

PARTEA SPECIALĂ – CERCETĂRI PERSONALE

ORGANIZAREA PROCESULUI DE NURSING

Conceptul medical de apreciere a individului poate fi rezumat în câteva idei

principale ce stau la baza susţinerii ştiinţifice a desfăşurării procesului de nursing:

• individul este un tot unitar caracterizat prin integritate şi el reprezintă mai mult
decât suma părţilor sale componente

14
• individul este în permanentă interacţiune cu mediul înconjurător, schimbând
materie şi energie cu acesta

• evoluţia fiziologică a individului este ireversibilă şi unidirecţională în timp şi

spaţiu

• individul uman se caracterizează prin capacitate de abstracţie, imaginaţie,

senzaţii, emoţii

Toate aceste aprecieri subliniază evoluţia conceptului ,,îngrijirilor de sănătate” de-a

lungul timpului şi adaptarea acestuia la principiile de organizare actuală a
sistemului sanitar, urmărind în principal rolul asistentului medical:

• asistentul medical reprezintă un element important al echipei medicale

• asistentul medical desfăşoară o activitate autonomă, cu competenţe bine stabilite

• activitatea medicală nu vizează doar tratarea eficientă a îmbolnăvirilor, în prezent

accentul se pune pe prevenirea bolilor şi promovarea stării de sănătate

• rolul asistentului medical intervine atât în îngrijirea individului, cât şi a

comunităţii (promovarea sănătăţii, educaţia pentru sănătate)

ETAPELE PROCESULUI DE NURSING

Etapele caracteistice ale procesului de nursing sunt:

Aprecierea - este etapa colectării datelor de la pacient sau aparţinători în vederea

identificării oricărei probleme de sănătate actuale sau potenţiale.

Această etapă include:

15
• anamneza (discuţia cu pacientul)

• stabilirea istoricului bolii

• examenul obiectiv

• studierea documentelor medicale

• organizarea, analiza şi sinteza datelor colectate.

Colectarea datelor cu privire la starea de sănătate a pacientului presupune anumite

abilităţi din partea asistentului medical: capacitatea de a adresa întrebări potrivite
şi de a asculta răspunsurile, observare şi interpretare, sintetizare, capacitatea de a
organiza datele colectate în vederea întocmirii unui plan de îngrijire. - diagnosticul
de nursing reprezintă baza întocmirii unui plan de îngrijire

Stabilirea diagnosticului de nursing - diagnosticul de nursing reprezintă baza

întocmirii unui plan de îngrijire şi presupune:

• identificarea problemelor de nursing

• definirea caracteristicilor problemelor de nursing identificate

• identificarea etiologiei problemelor de nursing

• enunţarea diagnosticului de nursing în mod clar şi precis.

Planificare - stabilirea obiectivelor şi întocmirea unui plan de îngrijire în vederea

soluţionării diagnosticului de nursing. Această etapă presupune:

• identificarea priorităţilor

16
• stabilirea unor obiective clare pe termen scurt (zile), mediu (o săptămână) şi lung
(săptămâni)

• stabilirea unor termene clare pentru apariţia rezultatelor aşteptate

• cooperarea în vederea atingerii obiectivelor propuse cu familia pacientului şi alte

persoane implicate în procesul de îngrijire.

Implementare - aplicarea planului de îngrijire stabilit şi reactualizarea lui

permanentă în funcţie de intervenţiile effectuate, toate acestea presupun:

• efectuarea intervenţiilor specifice de nursing conform planului de îngrijire

stabilit
• coordonarea activităţii pacientului, familiei şi membrilor echipei de îngrijire
• înregistrarea răspunsului la acţiunile de nursing

Evaluare

- determinarea răspunsului pacientului la intervenţiile de îngrijire şi stabilirea

obiectivelor ce au fost atinse

- identificarea modificărilor ce se impun a fi făcute în vederea reactualizării

diagnosticului de nursing, obiectivelor stabilite, intervenţiilor de nursing
planificate şi rezultatelor aşteptate.

Activitatea asistentului medical vizează aprecierea cât mai corectă a stării de

sănătate a pacientului în vederea identificării problemelor actuale sau potenţiale.
Examinarea unui caz este necesar să se desfăşoare după un sistem precis de
interogare şi examinare, însuşit cât mai exact astfel încât să ne asigurăm că nu au
fost omise date importante. Obişnuinţa câştigată trebuie cultivată şi perfecţionată
17
printr-o practică continuă la patul bolnavului. Prin anamneză (ascultaţia,
interogatoriul, chestionarul) şi prin examen obiectiv, asistentul medical va
identifica acuzele subiective (simptomele) confruntându-le cu modificările
obiective (semnele) pentru a putea recunoaşte boala.

Organizarea datelor culese în vederea întocmirii planului de îngrijire se poate face

conform modelului conceptual al Virginiei Henderson sau modelului lui Abraham
Maslow.

Modelul conceptual al Virginiei Henderson

Modelul conceptual al Virginiei Henderson apreciază individul ca fiind un tot

unitar caracterizat prin nevoi fiziologice şi aspiraţii denumite generic nevoi
fundamentale.

1. nevoia d a respira
2. nevoa de a bea şi a mânca
3. nevoia de a elimina
4. nevoia de a se mişca şi a avea o bună postură
5. nevoia de a dormi şi a se odihni
6. nevoia de a se îmbrăca şi dezbrăca
7. nevoia de a menţine temperatura corpului în limite normale
8. nevoia de a fi curat, îngrijit, de a-ţi proteja tegumentele şi mucoasele
9. nevoia de a comunica
10.nevoia de a evita pericolele
11.nevoia de a acţiona conform propriilor convingeri şi valori, de a practica
religia
12.nevoia de autorealizare

18
 13.nevoia de a se recreea
14.nevoia de a învăţa cum să-ţi păstrezi sănătatea

Modelul conceptual al lui Abraham Maslow

Psihologul american Abraham Maslow afirmă că individul uman este rezultatul

interacţiunii dintre nevoile sale fundamentale şi realitatea mediului înconjurător.
Nevoile fundamentale pot fi ierarhizate în ordinea priorităţilor pe cinci niveluri
diferite interconectate între ele:

1. nevoi fiziologice • asigură menţinerea homeostaziei mediului intern • includ

trebuinţe organice (respiraţia, nutriţia, excreţia, menţinerea temperaturii
organismului) dar şi nevoi psihologice (nevoia de odihnă şi somn, evitarea durerii)
• nevoile sexuale sunt importante pentru individ dar nu indispensabile

2. nevoia de siguranţă şi securitate • include siguranţa şi securitatea fizică (apărare,

adăpost, locuinţă) şi psihică (confort, protecţie)

3. nevoia de apartenenţă şi afectivitate, nevoi sociale • apartenenţă la un grup social

(familie, prieteni, colegi de muncă) • integrare şi acceptare • iubire şi înţelegere

4. nevoia de stimă şi respect • recunoaştere şi apreciere • consideraţie •

recunoştinţă • valorizare

5. nevoia de cunoaştere, autocunoaştere • a şti, a înţelege • a rezolva • a crea

19
DIAGNOSTICUL DE NURSING

Diagnosticul de nursing apreciază pe baza unui raţionament clinic răspunsul

individului, familiei, comunităţii faţă de o problemă de sănătate actuală sau
potenţială, sau faţă de o modificare fiziologică a vieţii (adolescenţă, îmbătrânire).

Diagnosticul de nursing sintetizează datele obiective şi subiective legate de pacient

şi situaţia concretă în care acesta se află, permiţând elaborarea unui plan de îngrijiri
şi stabilirea unor obiective clare. Importantă este identificarea factorilor de risc şi a
factorilor asociaţi.

Diagnosticul de nursing poate fi:

1. actual – descrie răspunsul individului faţă de o problemă actuală de sănătate

2. potenţial – apreciază că un individ sau un grup de indivizi este mai vulnerabil la

dezvoltarea unei anumite probleme, decât alţii aflaţi în aceeaşi situaţie sau o
situaţie similară

3. posibil – descrie răspunsul individului faţă de o posibilă problemă de sănătate,

ce necesită explorări suplimentare pentru a putea fi confirmată sau infirmată

Diagnosticul de nursing încearcă să identifice, sintetizeze şi organizeze

multitudinea reacţiilor individuale tinând cont de natura problemei ce le-a generat.

Putem întâlni următoarele categorii de probleme:

1. disfuncţii legate de managementul stării de sănătate

2. disfuncţii legate de nutriţie şi procesele metabolice

20
3. disfuncţii legate de procesul de eliminare

4. disfuncţii legate de activitatea fizică

5. disfuncţii legate de ritmul de odihnă – somn

6. perturbări ale nivelului cognitiv – perceptual

7. disfuncţii legate de autopercepţie

8. disfuncţii legate de interrelaţionarea umană

9. disfuncţii legate de sexualitate

10. disfuncţii legate de mecanismele de adaptare la stres

11. disfuncţii legate de sistemul de valori, credinţe

EVALUAREA PACIENTULUI CU SUFERINŢE PULMONARE

În abordarea unui pacient cu suferinţă pulmonară este importantă stabilirea

principalelor disfuncţii şi manifestări clinice. De regulă este vorba despre dispnee,
durere, expectoraţie, hemoptizie, tuse, oboseală şi astenie.

Pentru a identifica motivul principal al prezentării este important să stabilim când

au început problemele de sănătate, de cât timp durează şi dacă sau agravat
progresiv. Vom încerca să identificăm potenţiali factori favorizanţi ai unei
suferinţe pulmonare: fumatul, antecedente personale sau heredo –colaterale de

21
suferinţă pulmonară, condiţii de viaţă şi muncă particulare, expunere la alergeni
sau factori poluanţi.

Din punct de vedere al pacientului de nursing este extrem de important să

identificăm factorii psihosociali ce definesc stilul de viaţă al pacientului, anume:
statutul social, relaţiile de familie, starea de anxietate. Este important să
identificăm tipul de reacţii ale pacientului şi/sau aparţinătorilor faţă de problema de
sănătate (anxietate, furie, ostilitate sau izolare, negare, necooperare) dar şi să
apreciem suportul familiei, prietenilor şi comunităţii.

CAZURI -

BIBLIOGRAFIE

1. Adler, Frederick R., et al. Lung transplantation for cystic fibrosis. Proceedings
of the American Thoracic Society 6.8 (2009): 619-633.
2. Rosenblatt, Randall L. Lung transplantation in cystic fibrosis. Respiratory care
54.6 (2009): 777-787.
3. T Beker, Estelle Russek-Cohen, and Robert J. Fink. Stature as a prognostic
factor in cystic fibrosis survival. Journal of the American Dietetic
Association 101.4 (2001): 438-442.
 

22