Tema : Elemente de tectonică globală

Plan:

1. Teoriile cu privire la tectonica globală

2. Plăcile litosferice sau modelul tectonic global
3. Mecanismul mişcării plăcilor tectonice şi tipurile de contact dintre ele.
4. Dinamica aliniamentelor de extensiune şi formarea dorsalelor oceanice.
5. Dinamica aliniamentelor de convergenţă, formarea lanţurilor orogenice şi a
arcurilor insulare

1. „Tectonica globală” sau „tectonica plăcilor” este o teorie geologică modernă,

bazată pe cele mai noi tehnici de cercetare şi metode de analiză (paleomagnetism,
gravimetrie terestră şi spaţială), prin care se explică în mod unitar, la scară globală,
totalitatea proceselor tectonice, seismice şi magmatice responsabile de deformările
majore ale scoarţei terestre şi de crearea reliefului primar. A fost elaborată în anii
’60 ai secolului XX.

În esență, acest concept se referă la descoperirea unei noi situaţii geologice, şi

anume că litosfera (scoarţa şi astenosfera superioară) este divizată în fragmente de
diferite dimensiuni, structuri, vârste şi raporturi dinamice numite plăci litosferice,
plăci tectonice sau plăci crustale. Deplasându-se pe stratul vâscos, incandescent
(emite lumină) de magmă (magmosferă, astenosferă), ele intră în anumite raporturi
dinamice pe liniile de contact, în funcţie de care se diferenţiază procesele geologice
majore: mişcările orogenice şi formarea munţilor de încreţire, mişcările rupturale,
mişcările epirogenice, mişcările seismice, magmatismul şi formarea structurilor şi
a formelor magmatice. Conceptul tectonicii plăcilor a fost dezvoltat în a doua
jumătate a secolului al XX-lea de către o serie de oameni de ştiinţă, între care: J.T.
Wilson (1965), D.P. Mackenzie (1967), J.W. Morgan (1968), X. le Pichon (1968).
Este un concept modern care a revoluţionat ştiinţele Pământului (geologia, geofizica,
geomorfologia, etc.). Este un model unificator la scara globului, pentru că permite racordarea
multiplelor situaţii locale şi regionale şi includerea lor într-un sistem planetar al geodinamicii,
al reţelei tectono-structurale şi al liniilor orografice majore. Această teorie se bazează pe
teoria expansiunii fundurilor oceanice, propusă de H. Hess (1962) şi dezvoltată de
F. Vine şi D. Matthens (1963), dar şi teoria derivei continentelor, fundamentată de
meteorologul german A. Wegener între 1912 şi 1930. Teoria expansiunii
fundurilor oceanice, bazată pe explorarea fundurilor oceanelor şi mărilor se referă
la acreţia şi consumul crustei oceanice: acreţia (expansiunea) în lungul rifturilor,
acolo unde se formează scoarţă bazaltică (oceanică) şi de unde are loc lărgirea
(expansiunea) fundurilor oceanice şi îndepărtarea continentelor; consumul de
scoarţă în lungul foselor oceanice, acolo unde are loc coliziunea şi subducţia
1
plăcilor. De aici comparaţia fundului oceanic cu un covor rulant (covorul rulant al
fundului oceanic). Aşadar, oceanele pornesc în geneza lor de la un rift, aflat în
continuă lărgire prin aport ascendent de magmă (ramurile ascendente ale curenţilor
magmatici de convecţie), şi se închid prin procesele de consum al scoarţei în
lungul liniilor de subducţie (fose, geosinclinale). Teoria derivei continentale
porneşte de la ipoteza unui continent unic, Pangeea, şi a divizării sale progresive în
blocuri de diferite dimensiuni, care au avut o mişcare de derivă (de translaţie) pe
mantaua fluidă a Pământului până la formarea continentelor actuale: Laurasia,
Gondwana; America de Nord (blocul canadian, laureţian), Eurasia, Africa,
America de Sud (blocul brazilian), Australia, India, Antarctida.
Funcționarea sistemului geodinamic,pus în funcție de aportul de magmă …..
Funcționarea sistemului climatic, pus în funcțiune de aportul energetic al radiației solare,
presupune interacțiuni între toatecomponentele sale.

Litosfera reprezintă învelişul superior al Terrei, relativ rigid, alcătuită din plăci de dimensiuni
diferite, fiind constituită din scoarţă şi mantaua rigidă, extinzându-se de la suprafaţă până
la 100 km adâncime în medie. Limita inferioară a litosferei o formează contactul cu
astenosfera, în general acolo unde temperatura ajunge la circa 1.300°C. În dorsale această
temperatură este atinsă chiar la suprafaţă, fapt pentru care grosimea litosferei este aproape nulă,
iar sub continente, mai ales sub lanţurile muntoase ajunge la 150-200 km

2. Conform teoriei tectonicii globale, litosfera este fragmentată într-o serie de plăci
tectonice de dimensiune şi compoziţie diferită numite şi plăci litosferice. Placa
reprezintă cea mai mare unitate geo-tectonică reprezentată printr-o calotă sferică cu
limite neregulate, alcătuită din roci cu compoziţie diferită. Sunt constituite din
litosferă de circa 100 km grosime şi «plutesc » pe astenosferă dinspre rifturi înspre
fosele oceanice. Înglobează oceane şi continente şi sunt divizate în unităţi mai mici
După ordinul de mărime al asamblajului tectonic actual se disting trei categorii de
plăci: macroplăci, mezoplăci (intermediare), microplăci.
Plăcile majore, cu suprafeţe ce depăşesc câteva milioane de km2, sunt în număr de
şapte – Euroasiatică, Pacifică, Africană, Indo-Australiană, Americii de Nord,
Americii de Sud şi Antarctică. Dintre plăcile medii, mai importante sunt plăcile
Arabă, Filipinelor, Caraibelor, Nazca, Cocos etc.
După natura crustei, plăcile ce intră în contact pot fi:
- în întregime oceanice: Pacifică, Nazca etc;
- în întregime continentale (mai rar): Turcă;
- mixte (intermediare) – o parte continentală şi o parte oceanică; sunt cele mai
multe: Europeană, Africană, Americană ş.a.
(Plăcile majore sunt: Pacifică, Americană (nord-americană şi sudamericană), Eurasiatică,
Africană, Indo-Australiană, Antarctică. Dintre acestea, numai placa Pacifică este constituită în
întregime dintr-un substrat oceanic (scoarţă bazaltică), celelalte fiind compuse atât din scoarţă
oceanică (bazaltică), cât şi continentală (granitică).

2
Plăcile intermediare sunt: Filipine, Nazca, Cocos, Juan de Fuca( Gorda), Caraibe. Plăcile mici
(subplăcile) sunt numeroase: Arabă, Iraniană, Turcă (Anatolia), Egeeană, Malgaşă, Est-Africană, etc.)

Limitele bazinelor oceanice şi blocurilor continentale, cele două mari domenii

geotectonice ale Terrei, nu se suprapun în întregime limitelor plăcilor litosferice.
Din acest punct de vedere marginile continentelor pot corespunde unor margini
active ale plăcilor continentale (de subducţie), cum este coasta de vest a celor două
Americi, sau unor margini pasive la contactul dintre o scoarţă continentală şi una
oceanică ce aparţin aceleiaşi plăci litosferice, cum sunt coastele de est ale celor
două Americi şi coastele de vest ale Africii.
În cadrul plăcilor litosferice, însă, limitele dintre ele sunt totdeauna limite active,
putând fi identificate, după tipul şi tendinţele geodinamice, două mari categorii de
limite: limite de extensiune şi limite de convergenţă. În aceste zone s-au format şi
se definitivează marile ansambluri geostructurale ale Terrei, respectiv lanţurile
muntoase orogenice şi vulcanice. Aici, în aceste margini active ale plăcilor
litosferice, se reglează acel mecanism de mişcare, de deplasare a plăcilor
continentale, de expansiune sau de strivire a fundului
3. Fenomenul mişcării plăcilor litosferice (cinematica) este deosebit de complex.
După teoria tectonicii globale, motorul deplasării plăcilor se găseşte în mantaua
superioară. Deplasarea este provocată de mişcările magmei din astenosferă. Este
vorba de curenţii de convecţie în care este antrenată materia semifluidă, curenţi
sub formă de celule (celule de convecţie, cu ramuri ascendente în dreptul rifturilor
şi ramuri descendente în dreptul foselor, legate între ele prin ramuri orizontale).
Aceste celule de convecţie mobilizează plăcile litosferice într-o anumită direcţie şi
cu o anumită viteză (în medie 1 – 2 cm/an) şi le angajează în trei posibile raporturi
dinamice: de divergenţă (în dreptul rifturilor), de convergenţă (în dreptul foselor),
de alunecare (culisare, decroşare) în lungul faliilor de transformare (accidente
transversale faţă de axele rifturilor). Dinamica plăcilor apare în evidență în aceste
zone marginale. În funcţie de tipul contactelor (limitelor) dintre plăci, se produc
anumite procese geologice, dar şi geomorfologice asociate cu acestea (veți vedea
geomorfologie). Este important de remarcat, că între limitele de expansiune
(rifturi) şi cele de coliziune şi subducţie (fose) are loc circuitul progresiv al
materiei crustale.
Plăcile litosferice se deplasează unele în raport cu altele dar toate interacţiunile
majore dintre plăci se produc de-a lungul limitelor lor. Limitele care reprezintă
zonele de contact dintre plăci sunt de următoarele tipuri
- Limite divergente care se situează în zona rifturilor oceanice (zone de
expansiune) numite şi aliniamente de extensiune
- Limite convergente - apar în zona foselor oceanice, acolo unde plăcile
tectonice se apropie printr-o mişcare convergentă, una din plăci fiind subdusă sub

3
o alta (de obicei placa litosferică oceanică care are densitatea mai mare)numite
aliniamente de convergenţă
- Limite pe falii transformante - apar acolo unde două plăci tectonice
alunecă una faţă de cealaltă în plan orizontal

4. Aliniamentele de extensiune, de îndepărtare una de alta a plăcilor litosferice, se

realizează în lungul rifturilor. De la ele a început formarea bazinelor oceanice.
Rifturile totdeauna au fragmentat litosfera continentală, iar formarea bazinelor
oceanice, a culoarelor de rift şi a dorsalelor nu a fost decât o problemă de timp şi
de dinamică a plăcilor litosferice. Bombarea cu magmă a litosferei şi subţierea ei
conduce în cele din urmă la apariţia riftului.
şi a faliilor laterale ale căror planuri se arcuiesc spre baza crustei. În depresiunea tectonică se acumulează sedimente
continentale, iar în lungul faliilor este injectată magmă bazaltică în interiorul sistemului de rift, curgerile bazaltice
succesive ducând la lărgirea zonei de rift şi la îndepărtarea marginilor blocurilor continentale. Prin îndepărtarea
marginilor continentale zona de rift este invadată de apa oceanică. Prin continuarea injecţiilor de magmă bazaltică în
lungul riftului, a dorsalelor şi faliilor transformante începe formarea noii cruste oceanice.
Sub raport geostructural, prin dinamica aliniamentelor de rift care au o dublă
activitate – magmatică şi tectonică – au luat naştere unităţi tectono-structurale de
diferite ordine: culoare tectonice (rifturi) intracontinentale sau pericontinentale,
bazine oceanice, dorsale oceanice şi insule vulcanice.
Culoarele tectonice de rift marchează începutul fragmentării plăcilor litosferice
continentale. Se găsesc în interiorul sau la marginea acestora. Exemple de cele
interioare – culuarul tectonic de rift Est African iar cel de margină - Culoarul
tectonic al Californiei, depresiunea Sacramento
Bazinele oceanice sunt rezultatul expansiunii crustei oceanice de o parte şi de alta
a riftului, dovadă fiind vechimea din ce în ce mai mare a bazaltelor dinspre rift
către marginea continentală. De asemenea, aceste bazalte provenite din
astenosferă, în momentul scăderii temperaturii sub o anumită valoare, sunt
magnetizate şi păstrează direcţia câmpului magnetic al momentului.
Procesul parcurge următoarele etape:
- Magma bazaltică se ridică spre suprafaţă prin valea de rift şi, uneori, prin
faliile asociate;
- Prin consolidarea acesteia, rocile bazaltice noi formate sunt magnetizate în
direcţia câmpului magnetic predominant;
- Pe măsura deplasării în lateral a rocilor deja consolidate, noi fluxuri de
magmă se ridică dinspre astenosferă consolidându-se şi înregistrând noua
direcţie dominantă a câmpului magnetic.
Procesul este continuu atâta timp cât se desfăşoară procesul de expansiune a
fundului oceanic. Scoarţa oceanică actuală nu este mai veche decât începutul
Mezozoicului, adică momentul în care Pangeea începe să se fragmenteze, iar noile

4
plăci tectonice rezultate în urma acestui fenomen încep să se deplaseze în direcţii
diferite, în funcţie de forţa curenţilor de convecţie.
Scoarţa oceanică are o evoluţie distinctă în raport cu cea continentală, dar şi în
raport cu a fundului mărilor interioare. Fundul oceanelor este caracterizat de forme
de relief variate, specifice şi cu extensiune variabilă, cum ar fi dorsalele, câmpiile
abisale şi fosele oceanice
Prin acest mecanism tectonic, de apariţie şi dezvoltare a rifturilor, urmat de
expansiunea fundului oceanic, dirijat de curenţii subcrustali localizaţi în
astenosferă a rezultat fragmentarea megacontinentelor Gondwana şi Laurasia
începută acum 230-300 milioane de ani.
În urma expansiunii fundului oceanic şi împingerii laterale a blocurilor
continentale au rezultat Oceanul Atlantic, Oceanul Tethys (Mesogeea) şi Oceanul
Indian
Dorsalele oceanice reprezintă ansambluri muntoase submarine de dimensiuni
foarte mari, cu poziţie medio-oceanică. Relieful dorsalelor este puternic accidentat,
cu lăţimi ce variază între 30 şi 1500 kilometri şi înălţimi ce uneori depăşesc 2000
metri în raport cu altitudinea medie a fundului oceanic. Dorsalele formează un lanţ
aproape continuu ce se dezvoltă începând din Oceanul Îngheţat prin Oceanul
Atlantic, Oceanul Indian şi prin partea central-sudică a Oceanului Pacific, cu o
lungime de circa 84.000 kilometri
În partea centrală a dorsalelor este dezvoltată o depresiune alungită, numită
rift, cu o adâncime ce poate atinge 2000 metri. În lungul riftului au loc efuziuni
vulcanice care sunt limitate la o bandă axială îngustă (1-2 km lăţime). De o parte şi
de alta această bandă este mărginită de două zone tectonice active, fragmentate de
fisuri deschise şi falii normale, aproape paralele cu axa dorsalei
La 20-30 km distanţă de axă, activitatea tectonică încetează, iar faliile
moarte sunt progresiv înecate sub sedimente. Efuziunile bazice sunt tot mai vechi
dinspre rift către marginile continentale. Pereţii interni ai riftului sunt abrupţi ca
urmare a falierilor, iar în axul central al riftului se dezvoltă, în cele mai multe
cazuri, o vale cu lăţimi de până la 3500 metri şi o adâncime de până la 300 metri,
lipsită de sedimente, puternic fracturată de forţa cu care magma din astenosferă
caută să ajungă la suprafaţă. Această vale de rift reprezintă zona de acreţie, de
expansiune a fundului oceanic, aflată aproape pe toată lungimea sa sub apele
oceanului, cu mici excepţii, cum ar fi Islanda. Această insulă este situată chiar pe
axul dorsalei medio-atlantice, unde topiturile ce urcă din astenosferă se revarsă
prin imense fracturi la suprafaţă, sub forma unor curgeri bazaltice.
Cutremurele se produc atunci când se acumulează tensiune în
crusta terestră, energie care apoi se disipă prin seisme, de-a lungul
liniilor de falie.
5