Floare albastră

de Mihai Eminescu

Poezia Floare albastră a fost publicată în revista Convorbiori literare pe 1 aprilie 1873 și este un text
care face parte din lirica de tinerețe a poetului, dedicată trăirii plenare a iubirii. Ca specie, poemul este o
idilă cu elemente de dialog. Titlul poeziei reproduce un motiv liric romantic, evocat și în lirica poetului
german Novalis și purtând semnificația, în planul conotației, a visului de iubire și a idealului eternului
feminin.
Poezia este structurată în 14 strofe, care alcătuiesc patru secvențe lirice distincte. Elaborat sub forma
lirismului obiectiv, numit și al măștilor, poetul prezintă un dialog în care intervin, pe rând, două instanțe
lirice, a poetului și a iubitei, voci ale concepțiilor diferite asupra existenței. Iubita este mesagera existenței
senzuale, de esență dionisiacă, în timp ce poetul optează pentru cunoașterea filosofică, reflexie a
apolinicului. În finalul poemului, cele două voci converg spre afirmarea puternică a deziluziei prin versul
sentențios: „Totuși este trist în lume.”
Prima secvență lirică, alcătuită din trei strofe, reproduce monologul iubitei: „Iar te-ai cufundat în
stele/Și în nori și-n ceruri nalte?/De nu m-ai uita încalte,/Sufletul vieții mele.//În zadar râuri de
soare/Grămădești-n a ta gândire/Și câmpiile asire/Și întunecata mare;//Piramidele-nvechite/Urcă-n cer
vîrful lor mare/Nu căta în depărtare/Fericirea ta, iubite!”. Cunoașterea filosofică este subliniată la nivel
simbolic prin termeni care fac parte din cânpul semantic al geografiei telurice și acvatice: „câmpiile asire”,
„întunecata mare”.
Capacitatea vizionară a poetului se regăsește în poem prin imaginarea trecutului îndepărtat, figurat
prin imaginea piramidelor: „piramidele-nvechite”. Gândirea poetului, atrasă de abstracțiuni, nu poate
suplini existența reală, concretă, caracterizată de expansiunea senzorialului, fiind, mai ales, o expresie a
zădărniciei: „în zadar”. Metafora „sufletul vieții mele” prezintă ideea iubirii perfecte, unice, care dă sens
existenței.
Cea de-a doua secvență constituie un interludiu și reproduce reacția poetului, amuzat de gesturile
jucăușe și afectuoase ale fetei. Afecțiunea poetului este subliniată, la nivel textual, prin utilizarea unui
hipocoristic, a substantivului cu diminutiv „mititica”: „Astfel zise mititica,/Dulce netezindu-mi părul./Ah!
Ea spuse adevărul;/Eu am râs, n-am zis nimica.”
Cea de-a treia secvență a poemului cuprinde opt strofe și reproduce monologul fetei, care-și atrage
partenerul într-un ritual de dragoste. Idila are loc într-un cadru edenic, specific romantic: „Hai în codrul cu
verdeață,/Und-izvoare plâng în vale,/Stânca stă să se prăvale/În prăpastia măreață./Acolo-n ochi de
pădure,/Lângă balta cea senină/Și sub trestia cea lină/Vom ședea în foi de mure.” Atmosfera ludică a
textului este menținută prin utilizarea expresiilor familiare, glumețe și a diminutivelor: „guriță”, „pe-un
fir de romaniță/voi cerca de mă iubești”; „Ș-apoi cine treabă are!”; „Cui îi pasă că-mi ești drag?”.
Senzația de vitalitate a fragmentului poetic este reprodusă prin enumerarea gesturilor de dragoste.
Textul devine dinamica prin aglomerarea verbelor la indicativ viitor: vom ședea, voi cerca, mi-oi desface,
mi-i ținea etc. Viitorul devine timpul dominant în text, în sprijinul ideii potrivit căreia povestea de
dragoste este ideală, imaginară.
 Portretul feteil reprezintă imagina eternului feminin, recognoscibilă și în alte poezii eminesciene, și se
configurează prin intermediul epitetelor cromatice: „Și de-a soarelui căldură/Voi fi roșie ca mărul,/Mi-oi
desface de-aur părul,/Să-ți astup cu dânsul gura.”
Secvența finală a textului, încadrată în două strofe, reproduce monologul poetului. Surpriza pe care o
aduce irupția iubirii în existența omului se concretizează corporal și prin intermediul comparației: „Înc-o
gură și dispare.../Ca un stâlp eu stam îm lună!/Ce frumoasă, ce nebună/E albastra-mi, dulce floare!”.
Epitetele care definesc figura fetei sunt la forma de superlativ absolut, pentru a păstra sugestia de ideal
feminin, sinonim cu imaginea florii albastre.
Ultima strofă a textului și, mai ales, adverbul „totuși” din versul final au constituit sursa unor discuții
îndelungate, cu atât mai mult cu cât, într-o altă variantă a poemului Floare albastră, poetul optase pentru
substantivul totalizator „totul”. Varianta finală, în care se păstrează adverbul „totuși”, notează faptul că
iubirea rămâne o proiecție a unui vis, fără corespondent în realitate. Regretul poetului este afișat în
repetarea invocației din strofa finală: „Și te-ai dus, dulce minune,/Și-a murit iubirea noastră/Floare-
albastră! floare-albastră!.../Totuși este trist în lume.”
Conținutul de idei al poeziei este subliniat de expresia prozodică, ritmul iambic și rima îmbrățișată,
servind tonului șăgalnic și, totodată, melancolic al poemului.
Poezia eminesciană Floare albastră este un text liric de dragoste, care prezintă ideea recurentă în
creația marelui poet, a iubirii ca expresie a idealului.