CAPITOLUL 3

COROZIUNEA ÎN SOL 3.1. Caracterizare

solurilor
Solurile formează partea superficială şi afânată a crustei terestre în contact cu atmosfera şi
are amprenta vieţii animale şi vegetale. în alcătuirea solului intervin atât substanţe minerale,
rezultate din degradarea fizico-mecanică şi chimică a rocilor şi mineralelor, cât şi substanţe
organice, rezultate din transformarea biochimică a resturilor vegetale şi animale (formarea
humusului care este un material organic, coloidal, amorf şi conţine îndeosebi compuşi organici cu
molecule complexe şi acizi humici alcătuiţi din carbon, oxigen, azot, fosfor). Diversitatea factorilor
de geneză, a dus la apariţia unui mare număr de tipuri şi subtipuri de soluri, care se pot clasifica
după mai multe criterii. Sistemele de clasificare a solurilor se bazează pe următoarele
caracteristici: morfologice, fizice, chimice, biologice. Pe lângă acestea, contactul cu atmosfera şi
apa, datorate porozităţii solurilor, face ca în ele să se găsească materii solide, lichide şi gazoase.
Materii solide. Acestea sunt constituite din particule de materii organice şi anorganice de
diferitele dimensiuni. Solurile pot fi clasificate în funcţie de dimensiunea particulelor sau
preponderenţa minereurilor conţinute.
Materii lichide. Faza lichidă o reprezintă apa din sol, în care se pot dizolva săruri şi/sau
gaze.
Gazele provin atât din contactul solului cu atmosfera şi schimbul cu aceasta cât şi din
descompunerea materiilor organice. Pentru a defini diferitele caracteristici ale solului, trebuie ţinut
cont de conţinutul în constituenţi solizi, lichizi şi gazoşi. Solul se caracterizează prin diferite texturi.
Textura reprezintă constituţia unui sol din punct de vedere al formei şi dimensiunilor particulelor
sau al compoziţiei lui. Cunoscând conţinutul de nisip, nămol şi argilă din sol, se poate defini
textura unui sol. O altă caracteristică este culoarea solului, care poate să provină din materialul de
bază, dat de produşii chimici, de materiile organice şi de umiditate. în tabelul 3.1 sunt prezentate
câteva dominate ale acestor culori şi caracteristicile lor.

Tabelul 3.1. Caracterizarea solurilor după culoare

3.2. Corozivitatea solurilor
Numărul şi importanţa elementelor de construcţii (conducte petroliere, canalizare, aducţii
de apă, transport de gaze, cabluri electrice, fundaţii de beton armat, piloni de poduri şi multe altele),
îngropate total sau parţial în pământ, ne obligă să considerăm solul un mediu coroziv, ca toate
celelalte medii corozive, care au implicaţii foarte mari privind probleme de coroziune.
Cunoaşterea caracterului corosiv sau ne corosiv al unui sol se baza, până nu demult, pe
experienţa practică din care se întocmeau statistici, în special cu porţiunile de conducte mai mult şi
mai frecvent corodate.
La începutul secolului XX, procesul de coroziune în sol a fost atribuit în întregime curenţilor
vagabonzi sau de dispersie, care apar în sol în mod accidental prin scurgeri de la diverse sure de
curent continuu sau alternativ (tramvai, metrou etc), fig.3.1. Aceşti curenţi sunt denumiţi vagabonzi
deoarece au intensităţi, direcţii şi trasee variabile.
Deoarece problema coroziunii în sol a devenit alarmantă, în 1910, Congresul Statelor Unite,
a comandat un studiu la Biroul Naţional de Standarde (N.B.S) privind coroziunea în sol.
 Fig. 3.1. Coroziunea prin curenţi vagabonzi (curenţi de dispersie) [116]:
a) scurgeri de curent de la transportul în comun;
b) conductă din fontă corodată;
c) protecţia conductei corodate de curenţi vagabonzi;
d) coroziunea navei în apă de mare datorită curenţilor vagabonzi.

Studiile au arătat că fenomenul de coroziune poate exista şi în solurile complet

lipsite de curenţi vagabonzi fig.3.2. Cercetările s-au extins asupra factorilor dominanţi
responsabili şi s-a ajuns la concluzia că fenomenele de coroziune în sol se datoresc unui
ansamblu de factori interactivi, dar nici unul nu poate explica singur procesul de coroziune.
 Fig. 3.2. Coroziunea unei conducte îngropate, fără influenţa curenţilor vagabonzi
3.3. Factorii care determină corozivitatea solului
Factorii cei mai importanţi care determină viteza de coroziune în sol sunt:
• permeabilitatea solului la apă şi aer;
• rezistenţa electrică a solului;
• compoziţia solului, natura şi solubilitatea substanţelor
conţinute.

Majoritatea dintre aceşti factori se condiţionează reciproc.

Umiditatea
S-a dovedit că umiditatea are o importanţă deosebită în procesul de coroziune în sol. în
solurile uscate sau în nisipurile deserturilor, coroziunea este inexistentă (îndeosebi coroziunea
electrochimică şi bacteriană). Coroziunea în aceste soluri uscate, analizată din punct de vedere al
transportului oxigenului şi al mecanismului de coroziune, este asemănătoare cu coroziunea
atmosferică. Din contră, solurile naturale umede, sunt sisteme coloidale capilar-poroase, cu
permeabilitate la apă şi aer, în care coroziunea este de natură electrochimică. Odată cu
creşterea umezelii, până la 10*15%, creşte şi viteza de coroziune, dar până la o anumită limită,
când valoarea ei scade cu creşterea umidităţii. Scăderea se explică prin faptul că, de la o anumită
umiditate, la un sol cu porii umpluţi cu apă, transportul oxigenului prin sol este încetinit.
deoarece se face exclusiv prin difuzie, în timp ce la un grad redus de umiditate, se face şi prin
convecţie.
Aerarea diferenţială
Coroziunea la aerare diferenţială a metalelor a fost tratată pe larg în capitolul 5, paragraful
5.3.3.
Aerarea diferenţiată a solului este o consecinţă a porozităţii lui. Gradul de saturare al solului
cu aer (capacitatea de aerare a solului) are o mare influenţă asupra coroziunii solului.
Permeabilitatea solului faţă de apă hotărăşte accesul oxigenului în sol. Accesul inegal al oxigenului
în diferite zone ale solului este la fel de periculos din punct de vedere al coroziunii ca şi
permeabilitatea bună a solului pentru oxigen. Coroziunea unei conducte îngropate, la care accesul
oxigenului este diferit, prezintă mari pericole. Componenţii chimici, gazoşi, antrenaţi cu aerul (CO2,
O2, H2S, SO2, SO3, etc), se dizolvă în apa din sol, influenţând puternic viteza de coroziune.
Coroziunea din solurile umede fiind de natură electrochimică, valoarea curentului limită de
coroziune, corespunzătoare difuziei oxigenului prin sol poate fi exprimată de legea difuziei:

unde: ,
φ - este curentul limită de difuzie;
D - coeficientul de difuzie;
Z - numărul de electroni schimbaţi în procesul de coroziune;
F - constanta lui Fraday (96.500 C);
X - grosimea stratului de difuzie;
Co - concentraţia substanţei care difuzează.
Din relaţia (3.1) reiese că valoarea curentului limită de coroziune, corespunzător difuziei
oxigenului în sol, depinde de tipul solului, grosimea stratului, viteza de difuzie a oxigenului,
grosimea stratului de sol existent deasupra zonei catodice, structura, umiditatea şi compoziţia
solului.
în solurile foarte umede, difuzia oxigenului este limitată, viteza de coroziune este mică
datorită vitezei mici de desfăşurare a proceselor catodice.
Cele mai favorabile condiţii pentru desfăşurarea atât a proceselor catodice cât şi a celor
anodice (de coroziune) sunt în solurile cu umiditate medie, în care viteza de coroziune este maximă.
în solurile bine aerate viteza coroziunii uniforme şi viteza coroziunii localizate sunt mari,
din cauza prezenţei oxigenului în cantităţi mari în zonele catodice. Precipitarea produselor de
coroziune care aderă pe suprafaţa metalului blochează, în mare parte, procesele anodice şi
catodice şi prin aceasta, viteza de coroziune se reduce foarte mult în timp.
Pe de altă parte, în solurile puţin aerate, unde difuzia oxigenului este limitată, coroziunea se
desfăşoară cu viteză scăzută şi de obicei nu variază semnificativ în timp. Pot exista însă situaţii în
care, după un interval mare de timp, viteza de coroziune a metalului îngropat într-un sol neaerat
(sau puţin aerat) să fie totuşi mai mare decât cea într-un sol bine aerat.
pH-ul solului
în general, pH - ui solului creşte cu gradul de umiditate, însă este greu de definit în medii
tampon, cum este argilă. S-a dovedit că pH-ul nu are rol determinant în coroziunea în sol.
Experienţa a demonstrat că 90% din sol are pH-ul cuprins între 6 şi 9. (exceptând solurile artificiale
care pot avea pH mai mic de 6 sau mai mare de 9, cum sunt cenuşile, zgurile etc).
Coroziunea în solurile foarte acide este de obicei intensă şi poate decurge şi în absenţa
oxigenului, cu degajarea de hidrogen pe zonele unde se localizează procesele catodice. în solurile
cu aciditate medie, coroziunea decurge cu mare uşurinţă în prezenţa oxigenului, iar în solurile
slab acide coroziunea este mică. Acizii şi gazele care, prin dizolvarea în apă din sol dau acizi (ca
de exemplu CO2), fac să crească concentraţia ionilor de H+ în sol (pH < 7), ceea ce duce la
dizolvarea produşilor de coroziune de pe suprafaţa metalului şi prin aceasta, se împiedică formarea
de straturi eventual protectoare, metalul corodându-se în continuare cu viteză constantă.
Compoziţia chimică a solurilor
Dintre componenţii solului, importanţă prezintă cei ce se dizolvă în apa din sol. Aceştia pot
fi: gaze (O2, CO2, H2S, SO2 etc), acizi, baze, săruri.
Unele gaze, prin dizolvarea lor în apa din sol, dau acizi (ca exemplu CO2, SO3).
Sărurile acţionează diferit. De exemplu, sulfatul de calciu, în urma hidrolizei, pune în libertate
acid sulfuric.
Clorura de sodiu, prin ionii de CI -, pe care îi pune în libertate, atacă aproape toate
structurile de protecţie naturală şi în acelaşi timp. contribuie în cea mai mare măsură, la creşterea
conductivităţii electrice a solului ceea ce uşurează apariţia curenţilor locali de coroziune.
în unele situaţii este posibil ca, atunci când întreaga structură metalică este îngropată într-
un sol puternic salinizat, coroziunea să fie foarte slabă, aceasta datorită faptului că sarea are
tendinţa de a reţine apa din sol şi împiedică astfel difuzia oxigenului la interfaţa metal - sol.
Incluziunile de oxizi de fier la suprafaţa metalului au caracter catodic şi pot produce o
coroziune intensă localizată a părţilor unde nu există oxid.
Adsorbţia solului la suprafaţa metalică poate determina, în cele mai multe cazuri; forma de
coroziune a metalului îngropat.
Conductivitatea electrică
Conductivitatea electrică a solurilor este foarte importantă în cazul coroziunii locale. Ea
depinde de cantitatea de săruri sau alte substanţe ionice din apa din sol, precum şi de porozitatea
solului. Pe baza conductivităţii, respectiv rezistivităţii solurilor, s-a stabilit empiric aşa numita
regulă a rezistivităţii. Astfel solurile cu rezistivitate de la zero la 2000 Ωcm, sunt medii agresive,
cele cu rezistivitate cuprinsă între 6000 şi 10000 Ωcm sunt slab agresive, iar cefe care au peste
10000 Ωcm vor fi fără agresivitate.
Din experienţă s-a constat că, la o rezistivitate a solului peste 10000 Ωcm, coroziunea
conductelor îngropate este relativ mică. în acest caz, costul pentru îngroparea în sol a conductelor
este mai mic decât costul protecţiei catodice a lor.
Corozivitatea solului prin curenţi de dispersie
Un factor hotărâtor în complexitatea corozivităţii solului îl constituie poluarea
electromagnetică a acestuia prin curenţi de dispersie (curenţi vagabonzi) constituiţi din curent
continuu, (CC.) şi alternativ (CA.), în regim liniar şi/sau deformat, provenit prin scurgeri atât de la
reţeaua electrică urbană (CC) cât şi din sistemul de transport şi distribuţie a energiei electrice
(fig. 3.1a).
Coroziunea subterană a instalaţiilor, conductelor de transport a apei, a produselor petroliere
a conductorilor electrici etc, prin curenţi de dispersie (curenţi vagabonzi) se desfăşoară
electrochimie, dar se produce datorită unei energii provenite de la o sursă exterioară şi nu prin
energia proprie a procesului, ca în cazul coroziunii electrochimice propriu-zise.
Complexitatea teoretică şi practică a coroziunii materialelor metalice în sol, rezidă atât din
diversitatea factorilor fizico—chimici acceleratori, cât şi din multitudinea şi complexitatea reţelelor
metalice subterane, care interacţionează galvanic între ele.
Coroziunea conductelor petroliere, de transport apă, de canalizare, mantalele metalice
ale cablurilor electrice (ecranele electromagnetice şi/sau armătura exterioară de protecţie) au drept
cauză formarea de produşi de coroziune cu conductibilitate electrică ridicată. în cazul cablurilor
electrice îngropate în subteran, ionii conductori migrează prin porii izolatorului central, facilitând
formarea de canale conductoare, către conductorul activ, ducând în final la străpungerea cablului
şi ca urmare, la defectarea linilor electrice subterane (L.E.S.) [27]
Prezenţa bacteriilor
Coroziunea în sol este influenţată de prezenţa bacteriilor. Coroziunea bacteriană a fost
tratată în capitolul 4. Bacteriile se găsesc în special în terenuri foarte umede (terenuri formate
după retragerea apelor de inundaţii) sau în terenuri mlăştinoase. în general fierul, oţelurile,
fontele se corodează uşor sau suferă adesea o coroziune, localizată puternică în soluri umede,
salinizate şi bine aerate. în solurile uscate, coroziunea este mult mai slabă şi nu se
semnalează coroziunea bacteriană.
Comparativ cu coroziunea materialelor metalice în ape şi în atmosferă, coroziunea în sol
se desfăşoară cu viteze relativ mici aşa cum se poate vedea din datele tabelului 3.2.

Tabelul 3.2. Coroziunea unor metale în sol [217].