Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Curs Piscicultura
Curs Piscicultura
ŞTEFAN DIACONESCU
PISCICULTURĂ
BUCUREŞTI
2013
2
CUVÂNT ÎNAINTE
4
CUPRINS
Cuvânt înainte .
1. IMPORTANŢA PISCICULTURII 8
2. SITUAŢIA MONDIALĂ ŞI NAŢIONALĂ A PRODUCŢIEI DE
PEŞTE 14
2.1. Situaţia mondială a producţiei de peşte 14
2.2. Producţia de peşte şi piscicultura în România 15
3. TAXONOMIA, ORIGINEA ŞI CARACTERISTICILE
OEŞTILOR 18
3.1. Taxonomia peştilor 18
3.2. Originea şi evoluţia peştilor 18
3.3. Caracteristicile generale ale peştilor 20
3.3.1. Caracteristici ale peştilor cartilaginoşi 20
3.3.2. Caracteristici ale peştilor osoşi 21
3.4. Particularităţi morfo-fiziologice ale peştilor 22
4. CARACTERISTICILE ECOLOGICE ALE MEDIULUI ACVATIC
ŞI IMPLICAŢIILE LOR ÎN PISCICULTURĂ 33
4.1. Elemente privind lanţul trofic în mediul acvatic 33
4.2. Flora acvatică 36
4.3. Fauna acvatică 39
4.4. Caracteristicile fizico-chimice ale mediului acvatic 41
4.4.1. Caracteristicile fizice ale mediului acvatic 42
4.4.2. Caracteristicile chimice ale mediului acvatic 46
4.5. Mijloace de menţinere a echilibrului biologic în apele cu
folosinţă piscicolă 55
4.6. Zonele piscicole din România 57
5. CAPACITATEA PRODUCTIVĂ A BAZINELOR ACVATICE
FOLOSITE PENTRU PISCICULTURĂ 60
5.1. Factorii care influenţează productivitatea piscicolă naturală 61
5.2. Posibilităţi de determinare a productivităţii piscicole
naturale 63
6. CREŞTEREA PRODUCTIVITĂŢII NATURALE PRIN
LUCRĂRI DE AMELIORARE 66
6.1. Îmbunătăţirea apei de alimentare 66
6.2. Controlul dezvoltării vegetaţiei acvatice 69
6.3. Refacerea structurii şi a însuşirilor fizico-chimice a solului 74
6.4. Aplicarea asolamentului agro-piscicol 78
6.5. Folosirea îngrăşămintelor 79
5
7. SISTEME ORGANIZATORICE ÎN PISCICULTURĂ 90
7.1. Condiţii pentru înfiinţarea şi funcţionarea unei gospodării
piscicole 90
7.2. Organizarea exploatării peştilor 94
7.3. Amenajări piscicole semisistematice 95
7.3.1. Avantajele şi dezavantajele exploatării peştilor în
amenajările semisistematice 96
7.3.2. Codiţii specifice pentru înfiinţarea amenajărilor
semisistematice 97
7.3.3. Amenajări, construcţii hidrotehnice şi instalaţii folosite
în amenajările semisistematice 98
7.4. Amenajări piscicole sistematice 104
7.4.1. Avantajele şi dezavantajele exploatării peştilor în
amenajările sistematice 105
7.4.2. Codiţii specifice pentru înfiinţarea amenajărilor
sistematice 105
7.4.3. Amenajări, construcţii hidrotehnice şi instalaţii folosite
în amenajările sistematice 106
8. BAZELE BIOLOGICE ŞI TEHNOLOGICE ALE
REPRODUCERII ŞI CREŞTERII PEŞTILOR 114
8.1. Particularităţi biologice în reproducerea peştilor 114
8.1.1. Particularităţi morfo-fiziologice în reproducerea peştilor 114
8.1.2. Particularităţi etologice ale reproducerii peştilor 115
8.1.3. Ontogenia peştilor 117
8.1.4. Caracteristici ale perioadei larvare şi implicaţiile lor
biologice şi tehnologice 120
8.2. Principii tehnologice în reproducerea crapului şi a altor
specii de peşti 125
8.2.1. Asigurarea lotului de reproducători 126
8.2.2. Reproducerea natural dirijată a crapului 128
8.2.3. Reproducerea artificială a crapului 132
8.2.4. Reproducerea artificială a speciilor fitofage şi
planctonofage de origine asiatică 135
8.2.5. Reproducerea natural-dirijată a speciilor fitofage şi
planctonofage de origine asiatică în bazine circulare 137
8.2.6. Tehnici de incubare a icrelor 138
8.3. Bazele tehnologice ale creşterii puietului în vara I 140
8.3.1. Pregătirea heleşteielor 140
8.3.2. Popularea heleşteielor de creştere în vara I 140
8.3.3. Operaţiuni tehnologice necesare în vara I 141
8.3.4. Pescuitul de recoltă 142
8.4. Creşterea peştelui de consum 143
8.4.1. Inundarea şi popularea heleşteielor de creştere 143
8.4.2. Operaţiuni tehnologice necesare în vara a II-a şi a III-a 145
6
8.4.3. Pescuitul de recoltă 145
9. CREŞTEREA ALTOR SPECII DE PEŞTI 146
9.1. Tehnologia de creştere a ciprinidelor asiatice 146
9.2. Tehnologia de creştere a linului 155
9.3. Tehnologia de creştere a văduviţei 158
9.4. Tehnologia de creştere a plăticii 160
9.5. Tehnologia de creştere a carasului argintiu 161
9.6. Tehnologia de creştere a ştiucii 163
9.7. Tehnologia de creştere a şalăului 169
9.8. Tehnologia de creştere a somnului 172
9.9. Sturionicultura 174
BIBLIOGRAFIE
7
1. IMPORTANŢA PISCICULTURII
Importanţa pisciculturii derivă din multiplele utilizări ale produsului final
al activităţii sale care poate fi folosit pentru consumul uman direct sau ca
materie primă pentru diferite industrii de prelucrare, ca şi din considerente
economice, ecologice, sociale, etc.
Argumentele prezentate în continuare sperăm că sunt suficiente, dar
nu singurele, pentru a sublinia şi reliefa importanţa pisciculturii
Proteine 6 16-21 28 20
Apă 28 66-81 96 75
9
primă dublă legătură se găseşte în poziţia a treia ω-3, pornind de la metilul
terminal) se apreciază că ar fi capabili de a favoriza creşterea la copii.
Acidul eicosapentenoic (C 20:5 ω-3) a constituit recent obiectul unei
atenţii deosebite, încât cercetătorii danezi l-au găsit în sângele şi hrana unui
grup de eschimoşi din Groenlanda care practic nu au suferit niciodată de
arteroscleroză. De altfel, cercetătorii englezi au semnalat că acest acid ar fi un
agent antitrombotic extrem de eficace.
O mică proporţie dintre lipide (fosfolipidele) conţin fosfor şi azot, nu se
depun, dar intră în constituţia membranei celulare. Cu toate că acestea nu
constituie în mod normal rezerve de energie, sunt uneori utilizate atunci
când,la unii peşti cu carne albă cum este Gadus morhua, se parcurge o
perioadă de foamete prelungită (Love, R.M., 1980)
Proteinele întâlnite în muşchii peştilor, ca şi proteinele din lapte, ouă
sau din carnea altor specii, au o valoare biologică importantă, dat fiind faptul
că ele conţin toţi aminoacizii esenţiali (tabelul 3).
Spre deosebire de cereale ale căror proteine sunt sărace în lizină sau
aminoacizi conţinând sulf (metionină şi cisteină) proteina din carne de peşte
furnizează din plin aceşti componenţi. Această caracteristică face din carnea
de peşte o sursă alimentară de maximă importanţă, mai ales pentru acele
populaţii umane a căror hrană de bază o constituie preponderent cerealele şi
a căror valoare biologică poate fi astfel completată.
Vitaminele şi sărurile minerale conţinute în carnea peştilor depind în
cea mai mare măsură de specie dar şi de alţi factori, printre care mai evidentă
este influenţa sezonului.
în general se acceptă că peştele furnizează o carne bogată în vitamine din
complexul B, iar în cazul peştilor graşi şi în vitaminele A şi D (tabelul 4).
La majoritatea speciilor de peşti de apă dulce, din cauza unei activităţi
tiaminice ridicate, conţinutul în tiamină (vitamina B 1) este mai scăzut
(Huss,H.H.1988).
10
Conţinutul în vitamine al unor produse din peşte (dupăMurray, J., 1969)
Tabelul 4
Specificare VitA UI/g Vit.D UI/g Vit.B1 mg/g Vit.B2 mg/g Vit.B6 mg/g
File de hering 200-400 100-300 0,4 3,0 4,5
13
2.1. Situaţia mondială a producţiei de peşte
În economia mondială şi în alimentaţia umană pescuitul joacă un rol deosebit
de important prin asigurarea unei părţi din proteina de origine animală, atât în
ţările industrializate cât mai ales în cele în curs de dezvoltare sau
subdezvoltate.
Există aprecieri conform cărora peste 12 milioane de oameni de pe
planetă îşi câştigă existenţa prin practicarea pescuitului şi alte câteva
milioane, prin activităţi legate de prelucrarea şi comercializarea peştelui sau a
produselor obţinute din acesta.
Se apreciază că peştele participă cu cca. 14% în consumul mondial
mediu de proteine de origine animală, cu variaţii de la 1% în unele ţări fară
ieşire la mare, până la 60% în unele ţări situate în special în Asia şi Africa în
zonele costiere.
Ponderea mare a suprafeţei planetei ocupată de ape, ca şi limitarea
posibilităţilor de investigaţie exactă a resurselor acestora, face dificilă
evaluarea capacităţii productivă a mărilor şi oceanelor lumii. Aparent
inepuizabilă şi numai parţial exploatată, această resursă marină şi oceanică
este considerată limitată, deşi unii autori consideră că producţiile obţinute din
mări şi oceane se vor dubla, iar în cazul practicării acvaculturii dirijate se vor
multiplica chiar de 10 ori (Dinu,!.,1989).
Valorificarea resurselor acvatice a înregistrat o evoluţie, în mare
măsură, corelată cu dinamica constatată în ceea ce priveşte cuceririle tehnice
ale umanităţii. Perfecţionările aduse flotelor de pescuit care au trecut la navele
de mare tonaj, propulsate de motoare moderne tot mai puternice,
îmbunătăţirea uneltelor folosite, aplicarea unor tehnici sofisticate de detectare
a bancurilor de peşti prin intermediul sonarelor, folosirea navelor frigorifice
pentru preluarea, prelucrarea şi transportul capturilor etc., au contribuit la
sporirea aproape continuă a cantităţilor totale de peşte puse la dispoziţia
consumului uman direct sau a celor necesare consumului industrial.
Dacă în anul 1850 se apreciază că producţia mondială de peşte era de
cea. 1,2 - 2,0 milioane tone, în jurul anului 1900 a ajuns la aproximativ 4,0
milioane tone, în 1930 la peste 10,0 milioane tone, în 1960 cca. 40,2 milioane
tone, în 1976 a ajuns la 73,5 milioane tone iar în anul 2000 la 130,4 mil. tone.
După un declin de cea. 2,0 milioane tone în anul 1978, se remarcă din
nou o uşoară creştere exemplificată prin nivelul atins în anul 1986, respectiv
91,45 milioane tone şi cel din ultimii ani (tabelul 6). Datele prezentate nu se
referă la balene, foci şi alte mamifere acvatice pescuite
Din totalul capturilor mondiale, în mod constant, peste 70% a fost
destinat consumului uman direct sub formă de peşte proaspăt, peşte congelat
şi produse din peşte, iar diferenţa de 26 - 29% a căpătat alte utilizări, în
principal fiind folosită pentru producerea fainii de peşte, larg şi eficient folosită
în hrana unor specii de animale, dar şi ca materie primă pentru alte industrii
(farmaceutică, uşoară, etc.).
14
Situaţia capturilor mondiale totale de peşte (mii tone) Tabelul 6
18
tetragonale, asemănătoare solzilor ganoizi. Deoarece Acantodienii cumulează
caracterele cele
mai însemnate ale unor grupuri evoluate de peşti, unii autori îi consideră drept
strămoşi ai acestora. Pe baza solzilor ganoizi, se poate presupune că
Holosteenii, Condrosteenii şi Teleosteenii derivă din Acantodieni.
Placodermii au trăit în era paleozoică, începând din Silurianul superior
până în Carbonifer. Legăturile lor de rudenie nu sunt încă nici astăzi
cunoscute prea clar. Probabil că împreună cu acantodienii şi peştii
cartilaginoşi, au derivat dintr-un strămoş gnatostom comun, necunoscut încă
astăzi.
Peştii cartilaginoşi apar pentru prima dată în devonianul superior când
au fost reprezentaţi prin protoselachii (Pleuracanthiformes). Aceşti peşti erau
buni înotători, răpitori şi au trăit în mări până la sfârşitul Carboniferului. Se
presupune că din ei derivă strămoşii peştilor cartilaginoşi actuali, care au trăit
începând din Carbonifer până în Triasic. Odată cu dispariţia lor au pierit, cu
puţine excepţii, pentru totdeauna, rechinii din apele dulci şi au rămas numai în
apele marine.
Primii peşti osoşi apar în Devonianul inferior (fig. l - B) iar principalele
lor grupe sunt reprezentate chiar în cursul Devonianului. Deoarece peştii osoşi
au apărut înaintea peştilor cartilaginoşi, derivarea lor din peştii cartilaginoşi
este total exclusă. Strămoşii probabili ai acestora trebuie căutaţi printre
acantodieni.
Actinopterigienii, în Devonian, au fost reprezentaţi prin Paleoniscoidei,
aceştia fiind actinopterigienii cei mai primitivi. Grupul lor uriaş a dominat în
paleozoic. Aveau corpul acoperit cu solzi ganoizi, iar scheletul intern era încă
în cea mai mare parte cartilaginos. Numărul lor, începând cu Permianul,
scade brusc iar la mijlocul Cretacicului dispar cu totul, locul lor fiind ocupat de
către holosteeni care încep să se dezvolte începând din triasic.
Holosteenii ocupă un loc intermediar între paleoniscoidei şi teleosteeni.
Apar în Triasic, iar la mijlocul Mezozoicului alcătuiau un grup dominant.
Ulterior, la
mijlocul Cretacicului, numărul lor se reduce foarte mult, astfel încât astăzi
trăiesc numai două genuri.
Condrosteeni sunt cunoscuţi începând din Jurasic şi, având în
considerare caracterele lor, se apreciază că derivă din paleoniscoidei.
Teleosteenii s-au scindat din holosteeni la sfârşitul Triasicului sau
începutul Jurasicului. Numărul lor creşte înlocuind holosteenii, devin dominanţi
în mezozoic, iar în Cenozoic ajung să populeze toate apele dulci şi marine.
Crosopterigienii şi dipnoii au ocupat un loc important între peştii din
Devonian şi Carbonifer, având probabil un strămoş comun. Gradul lor de
rudenie este dovedit nu numai prin caracterele asemănătoare ale formelor
actuale, dar şi prin marea asemănare a formelor devoniene. Ambele grupuri
au trăit în ape care temporar secau şi, în urma adaptării lor la acest mediu, au
dobândit caracterele lor comune. Despărţirea celor două grupuri a fost
19
probabil consecinţa adaptării la diferite moduri de hrănire, crosopterigienii
rămânând mai departe peşti răpitori, iar dipnoii începând să se hrănească cu
moluşte şi crustacee, au dobândit o mobilitate mai redusă în comparaţie cu
cea a crosopterigienilor. Începând încă din permian, dipnoii constituie un grup
cu un număr redus de specii, astăzi fiind reprezentaţi numai prin cîteva specii,
pe cale de dispariţie.
Crosopterigienii au populat apele Devonianului dominând prin numărul
lor mare în această perioadă. Adaptându-se condiţiilor din apele care
temporar secau, înotătoarele lor perechi au devenit apte pentru locomoţia pe
uscat, între timp dobândind şi capacitatea de a respira din aer prin dezvoltarea
plămânilor. Structura membrelor anterioare ale reprezentanţilor lor din
Carbonifer arată o asemănare uimitoare cu structura membrelor anterioare ale
amfibienilor primitivi. Crosopterigienii au o importanţă filogenetică deosebit de
mare, fiind consideraţi drept strămoşii amfibienilor şi, în consecinţă, strămoşii
tuturor tetrapodelor. Crosopterigienii au fost consideraţi multă vreme ca grupă
dispărută în Cretacic, însă în ultima vreme s-au descoperit sub formă de
"fosile vii" urmaşi ai acestora, în Oceanul Indian.
22
Scheletul. Ca animale vertebrate, peştii posedă o structură relativ
rigidă de susţinere numită schelet intern, alcătuită din segmente osoase sau
cartilaginoase.
Aceste segmente, variabile numeric în funcţie de specie, formează scheletul
capului, scheletul trunchiului şi scheletul înotătoarelor (fig.2). Pe lângă
scheletul intern peştii prezintă şi aşa numitul "schelet extern" reprezentat de
plăci osoase de diferite forme şi dimensiuni ce pot fi răspândite pe regiunea
capului sau trunchiului. Acest tip de schelet este întâlnit la sturioni sub forma
unor plăci care acoperă capul şi încă cinci şiruri de plăci ce se întind pe toată
lungimea corpului. Acelaşi aspect este consemnat şi pentru numeroase fosile
de peşti care au trăit în urmă cu sute de milioane de ani şi care aveau un
puternic schelet extern, element compensând slaba dezvoltare a scheletului
intern.
Scheletul capului (reprezentat prin cel mai mare număr de oase în
seria animală) este bine dezvoltat, formând cutia craniană şi o serie de oase
ale feţei, care delimitează cavitatea bucală şi cavitatea branhială în care sunt
plasate branhiile. Gura este asemănătoare la majoritatea speciilor în general
în ceea ce priveşte rolul şi structura anatomică, dar prezintă numeroase
particularităţi legate de poziţia şi mărimea sa. În funcţie de modul de hrănire al
peştilor, pe maxilă şi pe mandibulă pot fi prezenţi dinţi cu care este reţinută
prada (la peştii răpitori) sau se constată lipsa unor dinţi propriuzişi (la peştii
paşnici).
Majoritatea speciilor de peşti prezintă pe oasele faringiene, din fundul
gurii, aşa numiţii dinţi faringieni (sau masticatori) al căror număr şi formă diferă
în funcţie de specie.
La unele ciprinide aceşti dinţi sunt mici şi ascuţiţi, pe când la crap sunt
prezenţi patru dinţi faringieni puternici, care servesc la sfărâmarea scoicilor
mici sau la mărunţirea plantelor sau particulelor de hrană (fig.3)
24
Fig.5. Schema înotătoarei dorsale Fig.6. Centură scapulară şi
înotătoare pectorală
26
Fig.9. Circulaţia sângelui la mamifere şi peşti (Erikson şi Johnson, 1979)
Fig. 11. Secţiune prin regiunea branhială a unui peşte osos (A)
şi secţiune prin două branhii (B).
a.b.–arcuri branhiale; a.h.- arc hioidian; c.b.-cavitate branhială;
f.b.-fantă branhială; s.b.-sept branhial; o.p.-os opercular
29
În cel de al doilea caz intestinul subţire este scurt iar în primul caz
intestinul subţire este foarte lung ceea ce asigură o suprafaţă de absorbţie
sporită pentru o hrană mai puţin bogată în proteine.
Intestinul gros este foarte scurt la peşti şi se deschide la baza
înotătoarei anale
Şi la peşti tubul digestiv are ca glande aneze ficatul şi pancreasul dar
care sunt în general mai puţin diferenţiate.
Organele de reproducere
Peştii sunt animale la care sexul este un caracter distinct ceea ce le
conferă evidente particularităţi anatomice. Totuşi la peşti nu sunt prezente
caractere sexuale secundare care să permită diferenţierea sexelor după
anumite însuşiri de exterior, ceea ce face ca sexarea să întâmpine numeroase
dificultăţi.
Se poate aprecia că în general femelele de aceeaşi vârstă cu masculii
au o greutate mai mare şi că la masculii unor specii, în perioada de
reproducere apar modificări temporare (colorit mai intens şi în nuanţe vii şi
noduli calcaroşi pe anumite zone ale corpului purtând generic denumirea de
„haină de nuntă”) sau care pot fi remanente (prognatism inferior la unele
salmonide).
Aparatul genital femel. Gonadele sunt reprezentate de „ovare”, organe
simetrice având aspectul unor saci alungiţi, cu vascularizaţie puternică,
amplasate în cavitatea ventrală sub vezica înotătoare şi coloana vertebrală
(Fig.12)
32
4.CARACTERISTICI ECOLOGICE ALE MEDIULUI
ACVATIC ŞI IMPLICAŢIILE ÎN PISCICULTURĂ
Unitatea structurală a existenţei vieţii o reprezintă ecosistemul avînd ca
şi componente fundamentale două segmente: biotopul (partea lipsită de viaţă)
şi biocenoza (partea vie).
Biotopul este dat de totalitatea condiţiilor fizico-chimice dintr-un anumit
segment al biosferei terestre.
Biocenoza cuprinde totalitatea organismelor ce se dezvoltă şi subzistă
într-un anumit segment teritorial.
Între cele două segmenete există un permanent schimb de energie
care condiţionează însăşi existenţa biocenozei.
În natură, conform opiniei majorităţii ecologilor, există două tipuri
importante de ecosisteme: ecosisteme minore (a căror existenţă nu este
condiţionată direct de energia solară - cum sunt cele abisale sau din peşteri) şi
ecosisteme majore (integral tributare energiei solare). Ultima categorie se
subscrie de fapt aspectelor de ordin majoritar şi cu implicaţiile cunoscute
biologilor privind însăşi existenţa şi desfăşurarea vieţii terestre şi dintr-o parte
a mediului acvatic.
4.2.Flora acvatică
Grupa producătorilor din mediul acvatic este reprezentată de către
flora acvatică. În funcţie de dimensiunile şi structurile organismelor
componente, mai simple sau mai complexe, flora acvatică este prezentată în
general sub două forme: microflora şi macroflora.
Importanţa florei acvatice rezultă, în principal, din faptul că reprezintă
sursa de hrană pentru consumatori, dar la aceasta se adaugă şi alte funcţii,
care în mod indirect contribuie la buna desfăşurare a vieţii în bazinele
piscicole: oxigenarea apei, ca urmare a procesului de fotosinteză; realizarea
unui suport pentru depunerea celulelor sexuale în momentul reproducerii;
36
asigurarea unor zone de protecţie contra acţiunii directe a razelor solare sau
de adăpostire împotriva prădătorilor, etc.
39
Zooplanctonul este format din organisme animale cu structuri simple
care posedă sau nu organe rudimentare de mişcare, dar care datorită unor
însuşiri proprii se găsesc răspândite în masa apei. Aceste caracteristici se
referă la prezenţa unor perişori sau/şi ţepi care conferă corpului rezistenţă la
cădere; altele au în corp vacuole gazoase sau picături de grăsime care le
micşorează greutatea specifică a corpului sau au corpul acoperit cu un înveliş
chitinos foarte subţire care, de asemenea, contribuie la o greutate specifică
redusă (Fig. 16)
Zooplanctonul este reprezentat de către următoarele grupe mai
importante:
Protozoare – sunt în general animale unicelulare cu o structură foarte
simplă, dintre care în bazinele piscicole predomină Rhizopodele (reprezentant
mai frecvent – Amoeba), Flagelatele, Ciliatele (reprezentant – Paramoecium).
Rortifere – animale care dispun de un schelet calcaros, de unele
formaţiuni (cili) carele permit efectuarea unor mişcări de rotire a corpului, iar
structura internă este asemănătoare viermilor. Cele mai frecvent întâlnite în
amenajările piscicole sunt: Keratella, Notholca, Brachionus şi Poliartha.
Crustacee planctonice – grupă de animale cu o organizare mai
complexă, având capacitatea efectuării unor mişcări active relativ direcţionate.
Ele constituie în cea mai mare măsură sursa de hrană preferată de puietul de
peşte dar şi de peştii adulţi, având o valoare nutritivă deosebit de ridicată.
Astfel, Dafniile au următoarea compoziţie chimică raportat la 100g substanţă
uscată: proteină brută 46,6%, grăsime brută 10,2% şi cenuşă brută 18,2%
(Werner S., 1979).
Dintre crustaceele planctonice, Cladocerele şi Copepodele prezintă
cea mai mare importanţă. Cladocerele, având ca reprezentanţi mai frecvenţi
genurile Daphnia, Bosmina, Chidorus şi Alona, sunt crustacee paşnice.
Copepodele în schimb sunt parţial paşnice (genul Diaptomus), dar şi parţial
răpitoare (genurile Cyclops şi Eocyclops).
40
Unio) sunt cele mai reprezentative şi sunt într-o proporţie mai ridicată în cadrul
biomasei bentale.
41
afectează înmulţirea şi hrănirea, însoţită de o desfăşurare a formelor de viaţă
mai puţin activă
45
adâncimea determinată pe sfoara marcată, se consideră că reprezintă
transparenţa respectivei ape).
Astfel determinată, transparenţa capătă valori foarte variate în funcţie
de categoria de apă apreciată, zona geografică şi anumite stări de moment.
Apele de munte care sunt relativ sărace în hrană naturală (datorită
curgerii rapide) au o transparenţă mare (cca. 20 m); numai în cazul unor viituri
generate de precipitaţii abundente, datorită particulelor aluvionale se constată
scăderea transparenţei, dar pentru perioade scurte.
Apele colinare şi de şes au o transparenţă mai redusă, pe de o parte
datorită particulelor aluvionale fine aflate în suspensie, iar pe de altă parte din
cauza hranei naturale (fito- şi zooplancton) care se dezvoltă foarte bine
întrucât curgerea este de cele mai multe ori foarte înceată.
Cu titlu informativ, se apreciază că cea mai mare transparenţă s-a
înregistrat în Marea Sargaselor, de 65,5 m, după care urmează unele zone din
Oceanul Pacific cu 59 m. Marea Neagră şi Marea Mediteraneană au
transparenţa apei de 15-23 m, iar Marea Mânecii de 8-9 m.
Pentru exploatările piscicole, transparenţa considerată foarte bună
este cea de 30-40 cm, care denotă o bună încărcătură cu organisme vii ce
constituie hrană naturală pentru peşti.
Existenţa anumitor particule aflate în suspensie ca şi solvirea unor
substanţe chimice, conferă apelor de suprafaţă o anumită culoare care
influenţează transparenţa. Carbonatul de calciu, silicaţii şi argila determină o
culoare gălbuie; prezenţa materiilor humice în exces produc o culoare
cafenie, iar dezvoltarea abundentă a fitoplanctonului imprimă o culoare verde.
Din punct de vedere piscicol sunt dorite apele având culoarea verde-gălbui,
care denotă o abundenţă a acelor organisme vegetale şi animale considerate
sursă de hrană căutată de majoritatea speciilor de peşti, mai ales în primele
stadii de viaţă.
47
altfel, datorită cantităţilor limitate de azot şi mai ales de fosfor, aceste
elemente sunt considerate “factori limitativi” ai producţiei piscicole.
Potasiul şi sodiul se întâlnesc în ape sub formă de bicarbonaţi şi
cloruri. Pentru organismele acvatice aceste elemente au rolul de a participa în
metabolism dar şi în structura corpului.
Alte elemente chimice prezente în apă îşi au fiecare rolul lor, mai mult
sau mai puţin important în viaţa organismelor acvatice. Astfel, fierul şi
manganul au rol de biocatalizatori; magneziul contribuie la sporirea alcalinităţii
apei şi participă la formarea scheletului organismelor acvatice; fluorul şi iodul
au implicaţii în metabolism şi în procesele de dezvoltare; cuprul participă la
formarea unor enzime şi hormoni şi este implicat în formarea hemoglobinei;
siliciul intră în compoziţia scheletului unor organisme.
Se poate afirma că pentru dezvoltarea armonioasă a florei şi faunei în
cuprinsul bazinului piscicol, acesta trebuie să dispună de toate elementele
chimice necesare producerii şi înnoirii substanţei vii, în cantităţi
corespunzătoare unui anumit echilibru ce constituie condiţia optimă de
desfăşurare a vieţii în bazinul respectiv.
C = P * Kt 0
în care:
C = concentraţia gazului din apă (exprimată în mg/l);
P = presiunea parţială a gazului;
Kt0 = coeficientul de solubilitate al gazului respectiv la temperatura dată
(tº).
Gazele care provin din activitatea vitală a organismelor acvatice sunt
reprezentate în principal de către oxigen şi dioxidul de carbon. Existenţa lor în
bazinele acvatice este strâns legată de prezenţa algelor şi macrofitelor
submerse care se hrănesc şi respiră în apă, ca şi de prezenţa animalelor care
folosesc oxigenul şi eliberează dioxidul de carbon.
Uniformizarea concentraţiei de gaze din apă se realizează prin curenţii
de apă (verticali şi orizontali). Dacă nu ar exista aceste mişcări, cauzate fie de
diferenţa de temperatură a apei la anumite adâncimi, fie de vânt care conduce
la formarea valurilor, gazele solvite ar difuza extrem de încet, încât zonele mai
adânci ar fi în permanenţă lipsite de oxigen sau ar avea concentraţii mari în
48
unele gaze toxice (amoniac, hidrogen sulfurat) provenite din descompunerile
materiei organice din zona bentală.
51
- peşti eurihidrioni care suportă o amplitudine mare a pH-ului
(carasul: 4,5-9,6).
Variaţiile pH-ului în apele de suprafaţă pot avea drept cauze situaţii
naturale sau accidentale. Astfel, alcalinitatea puternică poate apare în condiţii
naturale sau accidentale. Alcalinitatea ridicată poate apare în condiţiile unei
încărcări masive cu substanţe organice în descompunere sau în caz de
poluare masivă. Situaţia poate fi remediată (în cazul gospodăriilor de
heleştee) prin mărirea debitului de alimentare ce contribuie la diluarea soluţiei
alcaline şi prin aceasta la corectarea pH-ului.
52
Pentru piscicultură sunt recomandate apele a căror conţinut în săruri
este de 0,1-0,5 g/l denumite şi ape dulci sau stenohaline. Rezultate bune pot fi
obţinute şi în apele oligohaline (0,5-3,0 g săruri/l) sau cele mezohaline (3-10
g/l) cu condiţia să fie crescute specii şi categorii de vârstă care suportă acest
nivel de salinitate (crap peste 1 an, plătică şi şalău, de asemenea peste 1 an).
În acelaşi context este de menţionat că în Franţa (în zonele din nord) s-a
reuşit creşterea păstrăvului de peste 1 an chiar în ape marine, în viviere
flotabile. Apele cu un conţinut de 10-17 g săruri la un litru de apă sau chiar
mai mult se numesc ape polihaline.
Sărurile dizolvate în apă determină şi “duritatea apei”, care este dată
de conţinutul acesteia în săruri de calciu şi de magneziu. Duritatea se exprimă
în “grade germane”. Echivalentul pentru un grad german (dH°) este cantitatea
de 10 mg/l carbonat de calciu, bicarbonat de calciu sau carbonat de
magneziu.
Apele de folosinţă piscicolă trebuie să aibă cca. 6-10 dH°. Apa sub 4
dH° este nefavorabilă pentru piscicultură.
Elementele prezentate exprimă exigenţele speciilor de peşti faţă de
mediul de creştere pentru a putea să-şi desfăşoare viaţa în limite acceptabile.
Cunoaşterea lor permite tehnologilor adoptarea acelei conduite ce face
posibile anumite intervenţii pentru dirijarea factorilor ecologici. Aceasta
presupune adoptarea de măsuri pentru corectarea unor parametri în timp util,
ceea ce se concretizează în: acţiuni de fertilizare şi amendare a terenurilor pe
care sunt amplasate bazinele; modificarea debitelor în funcţie de necesităţi;
golirea bazinelor şi aplicarea de lucrări agrotehnice specifice; adoptarea de
măsuri concertate de prevenire şi combatere a poluării etc.
Aceste măsuri în totalitatea lor vizează menţinerea apelor cu folosinţă
piscicolă între anumite limite precizate în diferite standarde (tabelul 11)..
53
Mangan mg/l 0,1 0,3
Azotaţi (NO3) mg/l 13 30
Plumb mg/l 0,11 0,11
Argint mg/l 0,01 0,01
Cobalt mg/l 1,0 5,0
56
transformată în compuşi mai simpli care pot intra în circuitul lanţului trofic prin
valorificarea lor de către plante sau chiar de către unele organisme animale ce
fac parte din zooplancton. Totuşi, metoda presupune o deosebită atenţie în
respectarea unor doze foarte precise de materie organică şi controlul continuu
al parametrilor fizico-chimici.
59
5. CAPACITATEA PRODUCTIVĂ
A BAZINELOR ACVATICE
În bazinele acvatice naturale sau amenajate, sub influenţa factorilor
abiotici şi biotici, se produce în mod spontan şi aproape permanent o biomasă
vegetală şi animală foarte diversă. Această biomasă este reprezentată de
organismele producătoare ca şi de o largă paletă de consumatori plasaţi la
niveluri diferite ale lanţului trofic (consumatori primari, secundari, etc).
Producătorii, reprezentaţi de către organismele vegetale (alge sau plante
macrofite) au structuri şi dimensiuni variabile (de la structuri unicelulare sau
pluricelulare dar de dimensiuni mici care formează fitoplanctonul, până la
plantele macrofite cu structură complexă). Şi consumatorii la rândul lor au
aceleaşi caracteristici (dimensiuni reduse) când ne referim la zooplancton,
ajungându-se la organizări complexe pentru diferite stadii de evoluţie
ontogenetică a diverselor specii de animale. Din rândul ultimei categorii
menţionată cei mai reprezentativi şi care prezintă importanţă majoră sunt
peştii.
În concept piscicol, capacitatea unui bazin acvatic de a produce într-un
interval de timp (de regulă un an) o anumită cantitate de peşte fără intervenţia
omului, este redată de conceptul de “Producţie piscicolă naturală” (Pn)
exprimată uzual în Kg peşte / ha şi mai puţin frecvent în “masă/volum”.
Biomasa care se dezvoltă în mod spontan şi din care peştii valorifică o
bună parte pentru creşterea proprie este denumită uzual “Productivitate
naturală”. Ea include organisme vegetale dar şi animale (alge, plante
macrofite, crustacei planctonici, forme larvare ale insectelor, moluşte, etc)
consumate de către peşti în diferite stadii ale creşterii, cu o specificitate ce ţine
de caracteristicile lor de hrănire. Pe parcursul unui an calendaristic volumul
biomasei are valori maxime în sezonul cald şi valori minime în sezonul rece.
Productivitatea piscicolă naturală reprezintă elementul de bază care se
ia în consideraţie atât în cazul bazinelor naturale cât şi al celor amenajate. În
cazul celor amenajate, datorită densităţilor mari ale populaţiei piscicole
comparativ cu cele naturale, productivitatea naturală trebuie stimulată prin
intervenţia competentă a omului. Uzual se intervine prin sporirea aportului de
substanţe minerale care favorizează veriga primară a lanţului trofic, respectiv
producătorii. Se folosesc îngrăşăminte naturale sau artificiale, organice sau
minerale care provoacă o creştere a biomasei naturale şi implicit o creştere a
producţiei de peşte.
60
Sporul de producţie de peşte datorat intervenţiei cu îngrăşăminte se
numeşte “Producţie piscicolă datorată îngrăşării” (Pi). Practica a demonstrat
că valoarea Pi se poate încadra în intervalul Pn/2 pînă la ≈ Pn.
În condiţiile creşterii dirijate, în heleşteie dar şi în iazuri, pentru
obţinerea unor producţii mai mari de peşte, se foloseşte hrănirea suplimentară
cu hrană impusă reprezentată de furaje realizate după formule şi reţete bine
stabilite care să asigure cele mai adecvate aporturi de glucide, proteine, lipide
şi săruri minerale solicitate de speciile sau categoriile de vârstă existente în
cultură. Producţia suplimentară de peşte care se obţine ca urmare a
intervenţiei cu hrană artificială impusă, suplimentară, este numită “Producţie
artificială” (Pa).
Pentru o unitate amenajată contează “Producţia totală” (Pt) care se
obţine prin însumarea celor trei componente:
Pt = Pn + Pi + Pa
Este riguros necesar a se cunoaşte valorile Pn şi Pi pentru că astfel se
poate determina cantitatea de furaje ce trebuie administrată într-un bazin
piscicol pentru un sezon de creştere în scopul prognozării producţiei totale
planificată
În anumite cazuri, respectiv în salmonicultură care aplică o creştere
superintensivă, unde hrana este exclusiv artificială, producţia totală este
calculată numai la nivelul echivalentului producţiei artificiale.
Producţia piscicolă poate fi abordată şi din punct de vedere cantitativ,
calitativ şi economic.
Aspectul cantitativ se referă la tendinţa de a se obţine dintr-un bazin
acvatic o cantitate cât mai mare de peşte. Aceasta se poate realiza prin
folosirea unor formule de populare cu specii complementare, avâd un ritm bun
de creştere şi abilităţi de hrănire diferite care să permită valorificarea cât mai
completă a potenţialului trofic. Singurul aspect care interesează este
cantitatea de peşte, fără a se insista asupra calităţii cărnii.
Abordarea calitativă comportă obţinerea unei producţii mai mici în
contextul populării cu mai puţine specii dar valoroase, crescute până la stadiul
în care carnea peştilor devine maturată, cu însuşiri gustative solicitate de
consumatori. În acest caz valorificarea potenţialului trofic al bazinului este
incompletă.
Se vizează şi obţinerea de efecte economice maxime rezultate din
valorificarea producţiei la un preţ mare. Acest efect se poate obţine prin
creşterea unor specii deosebit de căutate (sturioni, şalău) sau prin producerea
de puiet din specii frecvent solicitate de către piscicultori sau pentru
repopulări.
63
- ape cu productivitate medie – conţinutul în Ca2+ este de 25 - 100 mg/l iar
productivitatea naturală este de 100 – 200 Kg/ha;
- ape cu productivitate bună – conţinutul în Ca 2+ este de peste 100 mg/l iar
productivitatea naturală este de 200 – 400 Kg/ha;
Aceste valori însă au în vedere şi alte aspecte legate de existenţa unor
factori limitativi ai producţiei piscicole sau anumite raporturi care se impun a fi
respectate. În acest sens s-a constatat că raportul Ca/Mg este deosebit de
important, fiind necesară existenţa a 5 – 6 părţi de Ca la o parte Mg.
Capacitatea biogenică. Noţiunea de “productivitate biogenică”
apare cu peste 100 de ani în urmă cînd Hansen şi echipa lui efectuiază studii
privind componenţa şi rolul zooplanctonului. Capacitatea biogenică a unui
bazin acvatic ar trebui să redea valoarea acestuia, respectiv să sugereze
bogăţia sa în organisme vegetale şi animale ce intră în hrana peştilor (Tabelul
13)
Indicatori şi limite acceptate pentru aprecierea
capacităţii biogenice (Ghercopol, O., 1977)
Tabelul 13
Categoria de productivitate
Indicatorul U. Ape Ape cu Ape slab
M. productive productivitate productive
medie
o
Temperatură C 20 - 25 15 - 20 10 – 15 ; 25 -
30
Oxigen mg/l 7 – 12 4 – 7; 12 - 14 10 – 15; 2 – 6
PH 7,2 – 7,6 5,0 – 7,2; 7,6 – 8,0 1 – 5; > 8
Transparenţa cm 15 - 30 30 - 100 0 – 15; >100
Raport Ca/Mg 4–5/1 3–4/1 1–3/1
o
Duritate totală G 15 - 20 10 - 15 1 - 10
Alcalinitate mg/l 1,8 – 4,0 0,5 – 1,8 ; 4 - 6 0 – 0,5 ; >6
Azotiţi mg/l 0,005 0,002 – 0,005 0,3
0,005 – 0,3
Azotaţi mg/l 1-3 3 - 30 0 – 1; >60
Fosfaţi mg/l 0,05 – 1,5 0,05; 1,5 – 3,0 0,005; 7
Fitoplancton Domină Cloroficee + Domină
cloroficee diatomee cloroficee
Zooplancton Crustacei + Crustacei + rotifere Rotiferele
64
copepode lipsesc
Bentos Predomină Chironomide + Puţini
chironomide tubifex crustacei şi
chironomide
iar tubifex
lipsesc
Vegetaţie Dezvoltată Slab dezvoltată la Lipsă
submersă abundent maluri
Productivitatea piscicolă naturală a bazinului acvatic se calculează pe baza
formulei Leger-Hunt:
P = Na/10 x B x K (în cazul exprimării suprafeţei în ari) sau,
P = Na x B x K (în cazul exprimării suprafeţei în hectare)
În care: - P = Productivitatea naturală
- Na = suprafaţa bazinului
- B = capacitatea biogenică a bazilnului
- K = coeficient de productivitate
Capacitatea biogenică a unui bazin se apreciază în urma analizelor
parametrilor fizici, chimici şi biologici ai apei şi prin determinarea influenţei
lor directe sau indirecte asupra ihtiofaunei. Aprecierea capacităţii biogenice
are la bază luarea în considerare a 14 parametri mediali cu limite de
variaţie stabilite şi admise pentru încadrarea bazinelor într-o anumită
categorie de productivitate (vezi Tabelul 13 )
Pentru fiecare parametru din acest tabel se acordă o notă în raport de
limitele înscrise şi de valoarea determinată a parametrului, după cum
urmează:
- Nota 10 pentru încadrarea în categoria “ape productive”
- Nota 7 pentru încadrarea în categoria “ape cu productivitate medie”
- Nota 4 pentru încadrarea în categoria “ape slab productive”
Capacitatea biogenică în “Scara Geracopol” permite încadrarea în 10 clase (I – X) în funcţie de punctajul
obţinut:
66
Îmbogăţirea apei de alimentare în oxigen. Este o acţiune care se
poate efectua diferenţiat, în funcţie de tipul unităţii de exploatare. Dacă în
iazuri, care sunt tributare debitului de apă curent al sursei, intervenţia are
caracter limitat şi se referă la buna funcţionare a instalaţiilor de tip călugăr, în
heleşteie, care primesc apa printr-un canal magistral de aducţiune, apar alte
posibilităţi de corectare. În acest, se pot dimensiona canalele încă din faza de
proiectare sau se pot intercala pe traseul canalului de aducţiune fie mici
praguri de tipul cascadelor fie instalaţii hidrotehnice specifice.
Dimensionarea canalelor la lungimi şi lărgimi sporite (nu însă cu
creşteri semnificative ale costurilor) creează o suprafaţă mai mare de contact
a apei cu aerul favorizând astfel solvirea oxigenului atmosferic.
Folosirea unor praguri pe traseul canalelor conduce la formarea unor
mici cascade şi căderea liberă a apei ce poate prelua direct din atmosferă o
mai mare cantitate de oxigen.
Folosirea puţurilor de aerare are efecte evidente asupra încărcării apei
cu oxigen. Interpus pe traseul canalului de alimentare, puţul de aerare
prezintă un corp vertical separat de sus în jos de un ecran ce obligă apa să
circule prin fanta de la baza sa. La nivelul inferior al secţiunii aval a corpului
vertical se poate instala o conductă perforată prin care se pompează aer ce
difuzează în apă şi o îmbogăţeşte în oxigen.
Utilizarea instalaţiilor de alimentare de tip umbrelă, fereastră sau pipă,
prin particularităţile constructive, favorizează distribuirea apei în heleşteie sub
forma unor pelicule care prin cădere se îmbogăţeşte semnificativ în oxigen.
Indiferent de tipul de unitate de exploatare (iaz sau heleşteu) pe timpul
verii se constată frecvent un deficit major de oxigen datorat incapacităţii apei
de a solvi şi reţine acest gaz, cunoscându-se corelaţia negativă dintre
temperatură şi capacitatea de solvire ( Vezi tabelul 9 ).
În aceste condiţii se impune uneori aerarea apei, acţiune care, din
punct de vedere tehnic, se poate realiza prin diferite procedee. Pentru iazurile
sau heleşteiele cu suprafeţe mari se poate folosi o ambarcaţiune motorizată
care tractează, plasată sub nivelul apei, o conductă perforată prin care este
insuflat aer produs de un compresor instalat la bord şi cuplat la motorul bărcii
sau cu motor independent. În cazul bazinelor cu suprafeţe reduse insuflarea
de aer se poate realiza prin conducte fixe şi alimentate de instalaţii plasate pe
maluri.
Aerarea apei poate fi realizată şi prin alte metode. Astfel, în Israel se
foloseau instalaţii prin care apa era preluată din bazin şi printr-un sistem de
conducte era distribuită sub forma unor fântâni arteziene ce aruncau apa la
cca. 4 m înălţime. La Brateş, în bazine de creştere în vara I populate în
policultură şi la densitate mare (obţinându-se peste 3 tone de puiet/ha)
îmbogăţirea apei în oxigen s-a realizat printr-un sistem asemănător, folosind
conducte de irigaţii având montate aspersoare care distribuiau apa recirculată.
67
Desigur pomparea apei se realizează cu consum de energie dar sunt depăşite
momentele de impas care altfel pot conduce la adevărate dezastre.
Încălzirea apei. Aparent dificilă şi lipsită de economicitate, operaţiunea
poate fi apelată în cazul amplasamentelor din zonele înalte sau mai nordice.
În asemenea condiţii perioada vegetativă este mai scurtă şi orice intervenţie
care conduce la sporirea biomasei naturale constituită ca hrană naturală
pentru peşti este binevenită.
Din punct de vedere tehnic se face apel la bazine cu adâncime redusă
şi cu suprafaţă bine determinată în funcţie de necesarul exploataţiei sau al
unei anumite verigi tehnologice. Asemenea bazine, supuse insolaţiei, permit o
ridicare a temperaturii apei fără consum suplimentar de energie; în plus ele
pot funcţiona foarte bine şi ca bazine de decantare.
Acolo unde există ape termale, cu însuşiri acceptabile pentru
piscicultură, apa de alimentare se poate combina cu apa termală în anumite
proporţii care să corespundă exigenţelor speciilor de peşti crescute (zona
Oradea). Nu este exclusă, ci este chiar recomandată, folosirea apelor calde
industriale reziduale, în măsura în care de asemenea, nu conţin particule sau
substanţe dăunătoare peştilor.
Reducerea acidităţii. În cazul existenţei unor ape de alimentare cu pH
scăzut (caracter acid), pentru a fi aduse la o stare apropiată de normal, se
poate practica împrăştierea prafului de var pe canalul de alimentare sau se
folosesc instalaţii asemănătoare puţurilor de aerare având plasaţi bulgări de
var în partea inferioară a puţului. În aceste situaţii este necesară o atenţie
deosebită şi se impune efectuarea de analize frecvente ale chimismului apei.
Reducerea conţinutului de substanţă organică. Există situaţii în care
apa de alimentare prezintă un grad ridicat de încărcare cu materie organică ce
poate influenţa negativ procesele biogene ce se desfăşoară normal în bazin.
Corectarea încărcăturii de substanţă organică se poate obţine prin utilizarea
unor oxidanţi puternici cum ar fi permanganatul de potasiu sau de cel de sodiu
care accelerează procesele de oxidare. Prin oxidarea materiei organice
rezultă totuşi anumiţi compuşi, în principal bioxidul de mangan care se
prezintă sub forma unor precipitate de culoare în general brună, dar şi săruri
de potasiu şi sodiu de asemenea sub forma unor precipitate. Aceşti produşi nu
sunt toxici pentru peşti dar pot să se depună la nivelul aparatului branhial
conducând la asfixia peştilor. Pentru a se evita asemenea situaţii este
recomandat ca tratarea apelor să se facă în bazine decantoare amplasate pe
traseul canalelor de alimentare sau să se procedeze la amestecarea apelor
astfel tratate, într-o anumită proporţie, cu apă curată provenită din altă sursă
sau chiar din sursa de bază.
Reducerea surplusului de fier. Când apa de alimentare prezintă un
conţinut în săruri de fier ce depăşeşte 4 – mg / litru este necesară
68
îndepărtarea acestuia. Combinaţiile feroase, în prezenţa oxigenului, trec în
săruri hidratate de fier care precipită dar care pot afecta aparatul branhial al
peştilor. Se recomandă ca apa de alimentare să fie bine aerată înainte de a fi
distribuită în unităţile de exploatare sau să se realizeze bazine de decantare în
care să se efectueze tratarea astfel încât nivelul sărurilor de fier să se situeze
la nivelul de sub 1 mg / litru.
Reducerea cantităţii de suspensii. Apa de alimentare poate fi încărcată
în mod accidental cu diferite particule, de regulă de natură anorganică dar şi
organică, aflate în suspensie. Cele mai expuse sunt iazurile care preiau
integral debitul normal al cursului pe care sunt amplasate şi de asemenea
sunt afectate de apele de şiroire de pe terenurile învecinate şi de pe versanţii
văii. Mai ales în cazul precipitaţiilor abundente este antrenat material terigen
care se depune ulterior peste mâlul organic din iaz determinând un
dezechilibru accentuat prin favorizarea proceselor de descompunere
anaerobă. Prevenirea sau limitarea efectelor unor astfel de situaţii se
realizează prin măsuri specifice care ţin de conduita de folosire a terenurilor
din vecinătatea iazurilor: executarea arăturilor pe direcţia curbelor de nivel,
folosirea versanţilor cu precădere pentru păşuni (deci înierbate), plantarea de
perdele longitudinale de protecţie formate din arbuşti sau chiar arbori. Astfel
se limitează viteza de curgere a apelor din precipitaţii iar prin prezenţa
sistemului radicular se favorizează infiltrarea apei în sol şi redarea ei în iaz
ulterior, sub formă curată. Pentru heleşteie, reducerea cantităţii de suspensii
se poate obţine prin folosirea bazinelor de decantare. În acestea, datorită
vitezei mici de curgere, o mare cantitate dintre particulele aflate în suspensie
se depun, ulterior fiind îndepărtate, iar apa de alimentare este corectată
semnificativ
6.2. Controlul dezvoltării vegetaţiei acvatice.
În bazinele acvatice naturale dar şi în cele amenajate, se dezvoltă în
mod natural şi normal o largă gamă de elemente vegetale. Existenţa plantelor
în mediul acvatic este dorită deoarece astfel se garantează ulterior buna
derulare a lanţului trofic deschis tocmai de către această categorie de
organisme (producători). Când însă se produce dezvoltarea lor în exces apar
o serie de efecte nedorite care se manifestă diferenţiat în funcţie de asociaţiile
vegetale care se formează.
În funcţie de unele caracteristici morfologice plantele se grupează în
următoarele categorii mai importante, deja prezentate în capitolul 4:
- vegetaţie emersă;
- vegetaţie plutitoare, fixată sau nefixată de substrat;
- vegetaţie submersă;
- vegetaţie algală (filamentoasă sau fitoplancton)
Vegetaţia emersă este utilă într-un heleşteu sau iaz când are un grad de
dezvoltare redus şi extindere limitată la baza taluzurilor contribuind la
protejarea acestora împotriva eroziuni provocată de valuri, mai ales în cazul în
69
care suprafaţa bazinului este mare. Totodată formează zone de refugiu, de
adăpostire şi de protecţie pentru peşti. Această vegetaţie nu trebuie să se
dezvolte în exces deoarece:
- utilizează elementele nutritive din sol diminuând în timp capacitatea
biogenică a bazinului;
- cea mai mare parte a speciilor care formează această grupă au porţiunile
vegetative impregnate cu multă celuloză şi compuşi ai siliciului ceea ce le
conferă o duritate puternică şi astfel nu pot fi consumate nici de către
speciile de peşti macrofitofagi;
- accelerează colmatarea biologică prin resturile ce se formează anual după
încheierea ciclului vegetativ;
- stratul de mâl este greu mineralizat datorită conţinutului mare în celuloză;
- împiedică încălzirea apei, circulaţia ihtiofaunei şi răspândirea uniformă a
acesteia în bazin;
- în bazinele cu suprafeţe mai mari şi greu vidabile crează dificultăţi la
recoltare.
Componentele vegetaţiei emerse se comportă diferit în heleşteie după
tipul vegetaţiei:
Stuful – se dezvoltă în mase compacte în zone de adâncimi mici (0,3 m).
Papura – se dezvoltă la adâncimi mai mari, fiind planta care contribuie cel
mai activ la colmatarea biologică.
Pipirigul – se dezvoltă sub formă de tufe la adâncimi de 0,5-0,7 m, uneori
1 m, contribuind la fixarea mâlului.
Genul Equisetum – se dezvoltă în ape sărace în ioni de calciu, la adâncimi
de 0,6-1 m. Formează zone întinse, dar cu o densitate redusă de plante pe
suprafaţă. Devine dăunător atunci când se dezvoltă în mase compacte.
Crinul de baltă – formează mase compacte în ape de cca.1 m adâncime.
Plantele cresc foarte repede după cosirea lor şi, de regulă, la intervale foarte
scurte trebuie să se repete operaţia.
Genul Carex (Rogoz) – se dezvoltă pe terenuri cu un pH acid în zone puţin
adânci, la fel ca papura. Contribuie la colmatarea biologică a fundului
bazinelor.
În general, vegetaţia acvatică emersă spontană se dezvoltă în bazinele
acvatice în zone adăpostite, unde sunt ferite de efectul distructiv al valurilor.
Vegetaţia plutitoare este formată din plante care sunt fixate de substrat şi
din plante din categoria celor nefixate, având talie variabilă, care uneori se
dezvoltă puternic, acoperind ca un covor suprafaţa apei.
În cazul vegetaţiei plutitoare influenţa este numai negativă, respectiv
împiedică pătrunderea razelor soarelui în straturile profunde şi astfel frânează
sau împiedică dezvoltarea altor categorii de plante utile, înfundă sitele de la
evacuarea apei etc.
Vegetaţia submersă este o asociaţie ai cărei componenţi, aproape în
totalitate, reprezintă elemente productive, datorită mai multor avantaje:
- realizează mari producţii de oxigen, fotosinteza având loc în masa apei;
70
- constituie substrat de pontă pentru unele specii de peşti şi alte vieţuitoare
ce se constituie în hrană naturală pentru peşti;
- se descompune repede şi îmbogăţeşte apa şi solul în elemente biogene;
- sunt consumate de foarte mulţi peşti şi nevertebrate.
După felul cum este dezvoltată şi repartizată vegetaţia submersă într-un
heleşteu se pot face aprecieri asupra producţiei piscicole. Astfel, când
Potamogeton, Ranunculus miriofolium etc. se dezvoltă în cantităţi mijlocii sau
mari, producţia poate fi apreciată ca bună. În acest caz, se implică şi o
anumită structură de populare, respectiv să existe specii macrofitofage.
Dacă în heleşteu se găsesc plante din genul Elodea şi Chara, producţia
este medie. Dacă Elodea şi Ceratofilum se găsesc în abundenţă producţia
este slabă.
Unele plante sunt considerate indicatori biologici ai unor elemente. De
exemplu, Elodea şi Chara se dezvoltă în ape cu Ca2+ în cantităţi mari, iar
Carex şi Equisetum se dezvoltă în ape sărace în calciu.
Algele filamentoase au aproape întotdeauna o influenţă negativă. Ele se
dezvoltă din abundenţă acolo unde există substanţă organică multă şi
adâncimea apei este mică, acoperind uneori întreaga coloană de apă. Algele
filamentoase împiedică circulaţia puietului şi izolează stratul fertil de la nivelul
solului. De asemenea, este limitată sau chiar exclusă posibilitatea folosii de
către peşti a organismelor care se dezvoltă în pătura superficială a mâlului şi
care constituie hrană naturală pentru numeroase specii bentonofage şi
categorii de vârstă a peştilor.
Efectul negativ al algelor filamentoase este resimţit mai puţin la bazinele
de creştere şi îngrăşarea crapului deoarece, prin natura caracterului său de
bentonofag, împiedică dezvoltarea acestei vegetaţii.
În cadrul vegetaţiei algale, fitoplanctonul (cloroficee, diatomee etc.), care
reprezintă veriga primară în lanţul trofic, constituie hrana principală pentru
puietul de la toate speciile în primele faze de creştere şi dezvoltare şi hrană de
bază pentru unele specii de cultură (Sîngerul, Polyodon spathula). Cu toate că
acesta are un rol primordial în producţia primară şi în menţinerea în limite
normale a unor parametri ai mediului de creştere a peştilor, în anumite situaţii,
mai ales în timpul sezonului cald, prin dezvoltarea în exces, poate provoca
înflorirea apei care are numeroase efecte nedorite.
Pentru a menţine categoriile de vegetaţie acvatică în limite normale există
anumite modalităţi de control a acestora care se referă de cele mai multe ori la
combaterea dezvoltării lor în exces şi într-o oarecare măsură la stimularea pe
căi externe a dezvoltării unor anumite categorii de organisme vegetale prin
intervenţia cu îngrăşăminte sau corectarea anumitor parametri ai mediului
acvatic.
Controlul şi combaterea vegetaţiei emerse, în sensul limitării dezvoltării
sale sau chiar înlăturarea definitivă, se poate asigura prin menţinerea unui
nivel de apă care nu este favorabil dezvoltării lor. Totuşi nu se recomandă
menţinerea unei adâncimi prea mari deoarece se crează condiţii nefavorabile
71
pentru însăşi speciile de peşti de cultura şi pentru buna circulaţie a materiei în
bazinul acvatic.
Combaterea propriuzisă se realizează prin metode mecanice, chimice,
optice şi biologice.
Metoda mecanică se referă la cosirea vegetaţiei. Acesta se poate realiza
manual în bazinele de dimensiuni mici şi cu vegetaţie rară, sau cu cositori
mecanice în bazinele de dimensiuni mari şi cu vegetaţie abundentă. Conduita
cel mai frecvent adoptată constă în retezarea de 2 – 4 ori pe an a vegetaţiei,
cât mai de jos (aproape de fundul bazinului). Prin aceasta se realizează
îndepărtarea de câteva ori a masei foliacee secătuind în acelaşi timp partea
din pământ, ceea ce are ca efect în 2 – 3 ani eliminarea aproape în totalitate a
plantelor respective. Este recomandat ca ultima cosire să se efectueze în
perioada de înflorire împiedicând astfel înmulţirea sexuată a plantelor. Masa
vegetală rezultată în urma cosirii trebuie îndepărtată din bazin pentru a evita
producerea colmatării biologice. Ea poate fi depozitată pe taluz sub formă de
grămezi, se poate adăuga var şi se obţine un bun compost ce va fi ulterior
folosit ca îngrăşământ.
Metoda chimică se bazează pe utilizarea unor erbicide care au efect
asupra plantelor dar care nu trebuie să afecteze sănătatea peştilor. Unii
specialişti consideră metoda chiar mai bună decît cea mecanică. Tratamentele
pot fi aplicate fie în bazinele vidate, fie chiar atunci când sunt cu apă şi
plantele în perioada vegetativă, folosindu-se diferite substanţe care se
pulverizează. În prima variantă menţionată erbicidele acţionează radical,
inclusiv asupra formelor de rezistenţă a plantelor şi asupra sistemului
radicular, iar în al doilea caz acţionează numai asupra sistemului foliar
împiedicând dezvoltarea acestuia.
Pentru combaterea chimică se utilizează diferite substanţe care se
pulverizează.
Rezultate bune s-au obţinut, prin tratamente ale masei foliare pe timpul
perioadei vegetative, cu produse autohtone folosind Proprirom şi Perenicid în
doze de 10 – 25 litri/ha dar şi cu produse din import Roundop şi Omnidel în
doze de 8 – 10 l/ha. Efectul constatat a fost acela al uscării stufului şi papurei
până la nivelul rizomului, iar în anul următor numai aproximativ 10% din
vegetaţia dură a mai regenerat.
În bazinele vidate, pentru erbicidare s-a folosit cloratul de sodiu în cantităţi
de cca 300 Kg substanţă activă/ha. S-a constatat că în cazul unui strat
semnificativ de mâl este necesar ca doza să fie mai mare.
Metoda optică. S-a utilizat experimental în Suedia şi a constat în folosirea
unor panouri care să împiedice pătrunderea luminii. Are dezavantajul că nu
poate fi aplicată decât la bazine cu suprafeţe mici, are efecte nedorite asupra
dezvoltării vegetaţiei algale şi este şi foarte costisitoare.
Metoda biologică. Constă în folosirea animalelor pentru distrugerea
plantelor.
72
În cazul bazinelor vidate se pot folosi animale mari (taurine) care pot
consuma vegetaţia tânără, iar prin călcare distrug rizomii. În plus contribuie la
îngrăşarea bazinelor prin fecalele produse. Totuşi apar şi efecte nedorite
constând în deteriorarea taluzurilor.
În bazinele inundate se pot folosi cu succes animale care în mod natural
se hrănesc cu vegetaţie macrofită. Cele mai bune rezultate s-au constatat
acolo unde a fost folosit Cosaşul (Ctenopharyngodon idella). Acesta consumă
plante tinere împiedicând în continuare dezvoltarea lor. S-a constatat că peştii
macrofitofagi consumă cantităţi mari de vegetaţie (20 – 30 Kg) pentru a realiza
un Kg de spor, iar în decurs de 24 ore consumă o cantitate de vegetaţie egală
sau chiar mai mare cu greutatea propriului corp.
Rezultate bune se obţin şi în condiţiile folosirii castorului de baltă, şi el un
mare consumator de vegetaţie.
Combaterea vegetaţiei submerse. Se poate realiza prin metode diferite:
mecanice, respectiv cosirea sau smulgerea, utilizând instalaţii tractate de
ambarcaţii sau de pe mal; chimice, adică folosirea unor substanţe care inhibă
sau elimină dezvoltarea în exces; termice, constând în distrugerea formelor de
rezistenţă a sistemului radicular prin expunerea acestuia la temperaturile
foarte scăzute pe timp de iarnă; biologice, folosind specii de animale fitofage.
Combaterea vegetaţiei plutitoare. Şi în acest caz apar metode specifice
dar diferenţiate după cum aceste plante sunt sau nu sunt fixate de fundul
bazinului.
Pentru plantele plutitoare fixate o primă metodă este cea mecanică. Ea
constă în smulgerea plantelor dar, în cazul plantelor plutitoare fixate de
substrat, datorită rezistenţei şi flexibilităţii organelor de fixare, rezultatele nu
sunt satisfăcătoare. Mai mult, în cazul anumitor specii cum este ciulinul de
baltă (Trapa natans), prin acţiunea mecanică se pot produce segmentări ale
porţiunilor vegetative, fiecare dintre acestea constituindu-se într-o potenţială
nouă plantă. Mai eficiente apar metodele chimice care prin utilizarea unor
erbicide contribuie la combaterea vegetaţiei nedorite. În acest caz se
recomandă coborârea nivelului apei astfel încât plantele plutitoare să se
depună sub forma unei mase compacte pe fundul bazinului, tratarea cu
erbicid, iar la 5 – 6 ore se reinundă bazinul.
Plantele plutitoare nefixate se pot îndepărta mecanic prin folosirea unor
plase tractate prin diferite procedee.
Pe cale chimică combaterea se recomandă a se efectua după vidarea
bazinelor prin împrăştierea de cianamidă de calciu în doze de 400 – 500
Kg/ha. Pot fi aplicate şi metode biologice specifice, dar numai pentru plantele
de dimensiuni mici, fiind recomandată creşterea palmipedelor.
Combaterea algelor. Dezvoltarea în exces a algelor conduce în mod
frecvent la ceea ce este definit drept fenomenul de “înflorire a apei”.
Fenomenul poate fi evitat şi stăpânit prin menţinerea unui debit de alimentare
constant, dar suficient de mare pentru eliminarea excesului de alge. Calea
chimică recomandă folosirea unor algacide, cel mai eficient demonstrându-se
73
sulfatul de cupru. Acesta este recomandat mai ales pentru combaterea algelor
filamentoase, în special mătasea broaştei (Spirogira), cantităţile folosite fiind
dependente de pH–ul apei. În condiţiile unui pH spre acid se recomandă
folosirea unor doze de 0,5 – 1 mg sulfat de cupru/m 3 de apă iar la un pH
alcalin 1,5 – 2 mg sulfat de cupru/m 3 de apă. Distribuirea sulfatului de cupru
are anumite restricţii care ţin de sensibilitatea speciilor de peşti care în general
la peste 0.5 mg sulfat de cupru/m3 pot prezenta reacţii nedorite, de
temperatura apei, de prezenţa elementelor biogene şi de expunerea la radiaţia
solară. Eficacitatea substanţei este cu atât mai mare cu cât temperatura este
mai ridicată; astfel se recomandă ca împrăştierea sulfatului de cupru să nu se
facă decât atunci când apa are peste 15 0C. Elementele biogene în cantitate
mare ca şi expunerea la radiaţia solară intensă diminuează efectul algacidului
ceea ce impune repetarea tratamentului după cca. 2 săptămâni.
În practica piscicolă, permanent, în bazinele cu vegetaţie abundentă care
are efecte nedorite asupra populaţiilor piscicole, indiferent de natura ei, se
impune adoptarea celei mai potrivite măsuri de combatere deoarece se pot
identifica o serie de avantaje:
- lumina şi căldura difuzează în toată masa apei;
- nu se limitează sau întrerupe schimbul de săruri biogene dintre sol şi apă;
- se asigură o circulaţie normală a elementelor chimice;
- se realizează un bun echilibru între toate verigile lanţului trofic;
- hrana naturală se dezvoltă şi se distribuie uniform favorizând dezvoltarea
ihtiofaunei;
- se poate asigura o amplasare corectă şi uniformă a meselor de hrănire
unde se distribuie hrana artificială;
- sunt facilitate acţiunile de pescuit de control sau cele de recoltare a
producţiei;
- sunt evitate fenomenele nedorite ale deficitului de oxigen constatat vara în
cazul descompunerii materiei organice în exces sau ca urmare a
producerii unor îngheţuri.
75
Uscarea bazinelor piscicole are efecte remarcabile asupra productivităţii
naturale. Dacă în urma vidării toamna şi pe timp de iarnă se înregistrează
sporuri de cca 40%, în cazul uscării şi pe timp de vară şi folosirea în
alternanţă cu culturile agricole, sporul productivităţii naturale este de cca 60%.
Mobilizarea stratului superficial de sol. Contribuie la refacearea structurii
solului în mod deosebit în cazul bazinelor vechi. Cele noi au un strat de mâl
subţire pentru care simpla vidare şi uscare sunt suficiente pentru refacerea
structurii. Pentru cele vechi vidarea şi uscare nu mai sunt suficiente apărând
necesitatea completării cu acţiuni mai energice, respectiv aplicarea unor
lucrări agrotehnice (grăpat, discuit sau chiar arat). Lucrările respective se
recomandă a fi efectuate toamna după vidare sau chiar şi primăvara înainte
de inundare când patul bazinului este încă uscat Prin discuire şi grăpare solul
se afânează, se aerează şi se produce distrugerea rizomilor şi rădăcinilor
plantelor acvatice. Sunt situaţii în care se impune chiar aplicarea unei arături
însă trebuiesc evitate cele prea adânci pentru a nu se provoca modificarea
chimismului solului în sensul aducerii la suprafaţă a straturilor profunde de sol
mai sărăcite în elemente biogene şi îngroparea stratului superficial care este
relativ activ şi mai bogat în asemenea elemente. Astfel, arăturile efectuate la
20 – 25 cm adâncime sunt suficiente şi nu generează efecte nedorite.
Mobilizarea stratului superficial se poate face chiar şi atunci când acesta
este acoperit cu apă folosind metode artificiale (intervenţie cu diferite utilaje)
şi naturale (biologice).
Artificial, mobilizarea stratului superficial se poate realiza, prin folosirea
unor utilaje tractate (grape, cositori) care acţionează asupra depunerilor de pe
fundul bazinului. Trebuie avut în vedere că acţiunea determină tulburirea apei
ce poate genera situaţii nedorite; în cazul folosirii acestei metode se
recomandă aplicarea sa succesiv pe cca 10 – 20% din suprafaţa bazinului, cu
intervale de pauză până la acoperirea în timp a întregii suprafeţe. Experienţe
întreprinse în acest sens au demonstrat că pentru bazine de 2 - 3 ha sporul
productivităţii naturale a fost de 70 – 100 Kg/ha.
Mobilizarea naturală se bazează pe folosirea în bazine a unor specii şi
categorii de vârstă preponderent bentonofage (crap de 2-3 ani); hrana este
căutată cu asiduitate atât la suprafaţa stratului cât şi în profunzimea sa pe o
coloană de câţiva centimetri, contribuindu-se la mobilizarea sa şi implicit a
sărurilor biogene. Prin această metodă se obţin şi alte efecte remarcabile
constând în limitarea înmulţirii algelor filamentoase şi în activarea procesului
de solubilizare a sărurilor de calciu, fosfor, azot şi potasiu care sunt mai bine
utilizate în straturile bentale.
Îndepărtarea mâlului. Este o metodă radicală dar dificil de aplicat ce poate
apare ca necesară numai pentru bazinele în care stratul de mîl ajunge la
grosimi mari (50 – 60 cm) şi când nici simpla uscare sau aplicarea altor lucrări
nu mai poate fi eficientă.
76
Ca metodă ideală pentru îndepărtarea mâlului poate fi amintită utilizarea
unor instalaţii de dragare plutitoare, capabile să preia aproape în totalitate
aluviunile depuse pe fundul acumulărilor de apă, contribuind la cea mai bună
refacere a bunurilor piscicole. Totuşi, o analiză realistă demonstrează că o
asemenea intervenţie este deosebit de costisitoare şi poate avea rezultate
scontate numai în bazine cu suprafeţe relativ mici.
O alternativă descrisă de unii autori (dar de un realism relativ) pentru
îndepărtarea straturilor groase de mîl ar putea fi oferită în anumite condiţii
climatice. Aceasta se referă la temperaturi foarte scăzute care, în urma vidării
bazinului pe timpul iernii, ar putea provoca îngheţarea mâlului pe o adâncime
considerabilă. Decupând calupuri de mâl îngheţate şi transportându-le pe
terenuri agricole învecinate, folosind mijloace adecvate de transport, se
îndepărtează materialul nedorit din vatra bazinelor piscicole, şi distribuit pe
terenuri agricole poate avea acelaşi efect pe care îl are un îngrăşământ
organic natural.
6.3.2. Modificarea însuşirilor chimice ale solului.
Folosirea amendamentelor. Activitate aflată la graniţa dintre lucrările
vizând ameliorarea structurii fizice şi cea chimică a solului, folosirea
amendamentelor s-a demonstrat în timp ca deosebit de utilă şi eficientă. Cel
mai utilizat produs folosit pentru amendarea solurilor este varul. Tratamentul
cu var are următoarele efecte pozitive:
- neutralizează aciditatea solului prin combinarea sa cu diverşi acizi stocaţi
în mâl;
- prin combinarea sa cu silicaţii care sunt forme greu solubile conduce la
producerea unor compuşi mai uşor solubili;
- contribuie la afânarea solului şi favorizează pătrunderea aerului în
straturile profunde;
- măreşte puterea de tamponare a apei generând producerea de rezerve de
dioxid de carbon prin transformarea bicarbonatului de calciu, în carbonat
de calciu, dioxid de carbon şi apă (reacţie reversibilă);
- neutralizează acţiunea toxică a combinaţiilor de magneziu şi sodiu;
- contribuie la dezvoltarea bacteriilor nitrificatoare şi deci la fixarea azotului;
- contribuie (sub formă de var nestins) la dezinfectarea solului distrugând
forme de rezistenţă ale anumitor agenţi patogeni;
- favorizează şi accelerează mineralizarea substanţei organice.
Folosirea amendamentelor calcaroase nu este recomandată decât în urma
cunoaşterii cât mai precise a stării bunului piscicol în ceea ce priveşte
conţinutul în calciu. În acest sens se pot folosi cu maximă precizie analizele
chimice ale apei şi mâlului sau, cu o certitudine mai redusă şi indirect, prin
aprecierea prezenţei şi gradului de dezvoltare al unor organisme care pot fi
considerate ca indicatori biologici ai nivelului calciului în bazinele acvatice.
Astfel prezenţa a două specii de plante, Ciuma apei (Elodeea canadensis) şi
77
Chara sugerează ape bogate în calciu, pe când rogozul (Carex acuta) şi
coada calului (Equisetum sp) sunt răspândite în ape sărace în calciu. Lipsa
moluştelor este asociată cu ape sărace în calciu.
Ca surse de calciu pentru piscicultură se pot folosi carbonatul de calciu
CaCO3 (rocă naturală din depozitele de calcar măcinată), oxidul de calciu CaO
(var ars nestins) şi Ca(OH)2 soluţie de var stins.
Piatra de var în formă nativă (CaCO 3) se poate folosi pe orice sol, în orice
scop (mai puţin ca dezinfectant) cu condiţia de a fi foarte bine mărunţită
deoarece gradul său de utilizare este invers proporţional cu mărimea
particulelor.
Varul ars nestins (CaO) obţinut prin calcinarea calcarului natural poate
conţine CaO în proporţie de 100% dar poate avea pînă la 10% corpuri străine;
se recomandă în principal pentru dezinfectarea bazinelor dar contribuie şi la
afânarea solurilor compacte şi la corectarea pH-ului acid a solului şi apei.
Varul stins - Ca(OH)2 – poate fi folosit în cazul solurilor normale, puţin
mâlite sau cu reacţie slab acidă. De asemenea se poate administra în doze
mici şi repetate pentru a menţine un pH uşor alcalin sau neutru.
Administrarea varului în exploatările piscicole se face ţinând seama de
anumiţi parametri ai mediului de creştere, respectiv: pH-ul solului şi al apei,
starea bazinului apreciată prin grosimea stratului de mâl, natura solului,
vechimea bazinului, gradul de dezvoltare a vegetaţiei acvatice, scopul urmărit
etc.
Recomandările întâlnite în literatura de specialitate au un spectru foarte
larg şi pot conduce la concluzii şi conduite confuze în multiplele situaţii ce pot
apare. Într-o manieră sintetică se pot reţine următoarele:
- Piatra de var se poate folosi pe orice tip de sol. Cele mai mari cantităţi pot
fi administrate pe solurile argiloase sau argilo-nisipoase, cu pH mai mic de
4 sau în cazul bazinelor puternic mâlite, în cantităţi de cca 4000Kg/ha, iar
cele mai mici cantităţi, cca 200 Kg/ha pe terenuri nisipoase şi cu pH de 6 –
6,5. Pentru tratamente sistematice anuale se recomandă 100 – 200 Kg/ha.
Pentru bazinele mediu mâlite şi cu reacţie slab acidă se indică cca 1000
Kg/ha.
- Varul nestins este recomandat cu precădere pentru dezinfecţia bazinelor
în cazul apariţiei unor boli (cca. 200 Kg/ha)
- Varul stins poate fi folosit chiar în timpul ciclului de exploatare. Aşezat într-
un coş de nuiele şi ataşat submers ambarcaţiunii, prin deplasare se
asigură o uşoară spălare şi răspândire a calciului în masa apei.
78
Metoda are de asemenea conotaţii mixte contribuind atât la refacerea
structurii solului cât şi la modificarea chimismului apei. În esenţă se
procedează la folosirea pentru piscicultură a bazinelor timp de 4 – 6 ani după
care timp de un an, vatra acestora, în urma vidării şi uscării este destinată
unor culturi de plante tehnice. Pentru anul de folosinţă agricolă se recomandă
cultivarea de regulă cu leguminoase care datorită particularităţilor sistemului
radicular, contribuie la fixarea azotului şi îmbogăţirea solului în acest element,
fără însă a fi excluse şi alte culturi.
Prin cultivarea cu plante tehnice se obţin o serie de efecte pozitive:
- uscarea solului se realizează în condiţii perfecte fiind asociată cu lucrările
agrotehnice specifice care contribuie substanţial la refacerea structurii
solului;
- sistemul radicular care se dezvoltă asigură pentru anii următori (când
terenul este acoperit cu apă) pe de o parte, prin canalele formate de
sistemul radicular al plantelor, o cale mai uşoară de circulaţie a
substanţelor chimice iar pe de altă parte pune la dispoziţie o însemnată
biomasă ce stimulează dezvoltarea anumitor categorii de organisme
acvatice utile peştilor;
- se favorizează transferul de săruri de calciu şi de carbon din sol, premize
ale formării unei cantităţi semnificative de hidraţi de carbon şi ulterior a
altor grupe biochimice;
- se distrug o serie de agenţi animaţi care au acţiune patogenă directă sau
care, prin gazdele intermediare care dispar, nu mai au posibilitatea să
afecteze ihtiofauna;
- se obţin efecte remarcabile în corectarea terenurilor sărăturoase, unele
date estimând îndepărtarea masivă a ionilor de sodiu din straturile
superficiale ale solurilor de acest tip.
79
- Legea echivalenţei factorilor; conform acestei legi se consideră că toţi
factorii vieţii sunt absolut echivalenţi nefiind posibil a se diferenţia factori
mai importanţi sau mai puţin importanţi, între ei existând, în anumite limite,
relaţii de interdependenţă ce favorizează însăşi existenţa şi dezvoltarea
vieţii.
- Legea neânlocuibilităţii factorilor; se consideră că nici-unul dintre factorii
vieţii nu poate fi înlocuit de un altul. Formele de viaţă se dezvoltă normal
numai dacă există un anumit echilibru între anumite elemente chimice, iar
prezenţa în exces a unuia nu poate înlocui un altul.
- Legea minimului; considerând că pentru organismele vii există anumiţi
factori limitativi ai creşterii, se apreciază că performanţele în creştere sunt
determinate de nivelul minim la care este asigurat unul dintre factorii
limitativi, chiar dacă toţi ceilalţi sunt asiguraţi la valori maxime.
- Legea restituirii totale a elementelor. Conform acestei legi, într-un sistem
relativ închis cum este un bazin acvatic, elementele chimice preluate din
sol şi incluse în lanţul trofic până la diferite niveluri, sunt ulterior restituite
integral sistemului dat.
Considerentele şi legile enumerate anterior conduc într-o manieră explicită
la reguli şi conduite ce trebuiesc respectate în cazul unităţilor piscicole
amenajate privind folosirea şi administrarea eficientă a îngrăşămintelor.
- fundul bazinelor ce se îngraşă trebuie să fi fost anterior bine prelucrat
pentru a exista condiţii favorabile realizării circuitului materiei, derulării
vieţii şi dezvoltării peştilor;
- asigurarea unui anumit nivel al pH-ului apei şi solului, respectiv neutru sau
uşor alcalin, cunoscându-se din experienţă că un mediu acid reduce parţial
sau total efectul îngrăşămintelor administrate;
- menţinerea unei temperaturi a apei în limitele a 24 – 26 0C considerată ca
valoare optimă pentru asigurarea reacţiilor de schimb; temperaturi mai
mari sau mai scăzute reduc efectul îngrăşămintelor;
- asigurarea unui regim adecvat şi constant al oxigenului în sol şi în apă
pentru a se evita apariţia proceselor anaerobe;
- efectuarea lucrărilor specifice de menţinere a unei permeabilităţi
acceptabile a solului care să permită pătrunderea îngrăşămintelor în
straturile profunde iar ulterior redarea lor circuitului materiei;
- controlul grosimii stratului de mâl în general şi a celui coloidal în special
care, existând sub forma unei pelicule, poate funcţiona ca izolator pentru
circulaţia elementelor biogene;
- menţinerea unui nivel acceptabil al vegetaţiei acvatice, în mod deosebit a
celei emerse, care în condiţii de dezvoltare excesivă poate concura în
folosirea elementelor biogene;
- asigurarea unui circuit (curent) al apei cât mai redus în unităţile de
exploatare pentru a nu favoriza spălarea şi îndepărtarea aportului de săruri
provenit din distribuirea dirijată de îngrăşăminte.
80
În practica piscicolă, tehnologiile de îngrăşare diferă în funcţie de o serie
de criterii: natura îngrăşămintelor folosite (îngrăşăminte minerale,
îngrăşăminte organice, îngrăşăminte bacteriene), numărul de elemente
biogene conţinute în materialul distribuit (îngrăşăminte simple, îngrăşăminte
complexe), starea de agregare a acestora (îngrăşăminte solide, îngrăşăminte
lichide), etc.
Îngrăşarea bazinelor se practică în special în ciprinicultură unde hrana
naturală reprezintă o componentă importantă în necesarul cotidian al peştilor.
În salmonicultură, ca şi în creşterea superintensivă a ciprinidelor unde
densitatea de populare este foarte mare iar creşterea se realizează în spaţii
foarte restrânse, nu se practică aplicarea îngrăşămintelor. În salmonicultură
intensivă unde creşterea este bazată aproape exclusiv pe hrană impusă, se
poate stimula productivitatea naturală prin distribuirea de îngrăşăminte în
cazul exploatării extensive sau chiar în exploatarea intensivă, dar numai în
bazinele pentru creşterea reproducătorilor la care se urmăreşte asigurarea
unei condiţii de reproducţie foarte bună.
Folosirea îngrăşămintelor fosfatice.
Efectul pozitiv al îngrăşămintelor fosfatice se resimte în mod deosebit în
cazul bunurilor bogate în calciu şi care au un strat subţire de mâl coloidal, bine
mineralizat. În unităţile de exploatare (iazuri sau heleşteie) fosforul contribuie
direct la dezvoltarea organismelor vegetale şi prin aceasta, indirect, la
dezvoltarea organismelor animale. Circuitul fosforului este asigurat în principal
de către unele microorganisme care mobilizează şi mineralizează acest
element făcându-l accesibil plantelor, asigurând astfel procesele de asimilare
şi fixare a sa sub formă de substanţă organică. Prezenţa fosforului
influenţează viaţa microorganismelor, în mod special a celor care fixează sau
eliberează azotul (genurile azotobacter, nitrosomonas şi azotobacter) care se
găsesc în principal în mâlul superficial şi solul bazinelor acvatice şi în cantităţi
mai mici pe frunzele plantelor submerse.
Sub influenţa fosforului, bacteriile din genul azotobacter îşi amplifică
activitatea răspândindu-se în straturile mai profunde. În mod obişnuit, în
bazinele în care se administrează îngrăşăminte cu fosfor, bacteriile din genul
azotobacter pătrund în stratul de mâl până la 30 – 40 cm faţă de adâncimea
obişnuită de 8 – 10 cm în care se regăsesc atunci când nu se folosesc
îngrăşămintele fosfatice. Ca rezultat, bazinele acumulează în timp nitraţi
asimilaţi de plante, dar sunt stimulate numai forme şi specii inferioare de alge.
Pe de altă parte, unele plante inferioare din genul Anabaena sunt capabile
să fixeze azotul liber direct din aerul atmosferic transformându-l în substanţă
organică. Aceste plante se dezvoltă mai bine în condiţiile folosirii
îngrăşămintelor pe bază de fosfor.
81
Rezultă aşadar că prin folosirea îngrăşămintelor fosfatice se contribuie şi
la creşterea biodisponibilizării de azot prin activarea unor microorganisme şi a
unor plante inferioare.
Deoarece microorganismele azotocolectoare se dezvoltă numai într-un
mediu slab alcalin, înainte de introducerea îngrăşămintelor fosfatice, se
recomandă ca mai înainte să se procedeze la tratarea cu var a bazinelor. În
mediu acid fosforul contribuie el însuşi la sporirea acidităţii şi deci la
diminuarea proceselor biogene ce stau la baza producţiei de peşte.
La aplicarea îngrăşămintelor pe bază de fosfor se va avea în vedere
evitarea formării de compuşi ai acestuia cu calciul şi fierul, compuşi insolubili,
inactivi şi care se depun pe fundul bazinului. Din această cauză tratamentul cu
var, realizat pentru neutralizarea acidităţii sau pentru dezinfecţia bazinelor,
trebuie efectuat cu mult timp înainte de distribuirea îngrăşămintelor fosfatice.
De asemenea în cazul unor ape cu conţinut ridicat în săruri de fier se
recomandă mai întîi normalizarea acestui parametru.
Îngrăşămintele cu fosfor sunt absorbite cu viteză mare de sol de unde
ulterior sunt redate treptat mediului acvatic. Prin aplicarea lor se pot obţine
sporuri însemnate ale productivităţii piscicole naturale ce depăşesc 60% sau
chiar peste 100%. Unii autori (Walter) susţin că un kilogram de superfosfat
introdus în apa bazinelor piscicole determină un spor de producţie de 2 Kg.
Se afirmă şi s-a demonstrat faptul că efectul îngrăşămintelor fosfatice
administrate într-un an, se resimte şi în anii următori, motiv pentru care unii
practicieni consideră că folosirea îngrăşămintelor fosfatice trebuie efectuată o
dată la intervale de 2 – 3 ani. Studii recente demonstrează că folosirea anuală
a unor doze bine precizate favorizează productivitatea piscicolă. Se au în
vedere şi alte elemente care să contribuie la buna utilizare a îngrăşămintelor
fosfatice. Astfel, în bazinele cu vegetaţie foarte abundentă eficacitatea
îngrăşămintelor fosfatice se diminuează. Sunt unele specii (Elodeea) care în
urma administrării acestor îngrăşăminte se dezvoltă abundent, antrenând un
cortegiu de efecte nedorite.
Bazat pe considerentele anterioare, înainte de administrarea
îngrăşămintelor cu fosfor se recomandă aplicarea măsurilor de combatere a
vegetaţiei acvatice nedorită.
Ca îngrăşăminte fosfatice se pot folosi unele produse industriale
(superfosfatul simplu sau superfosfatul concentrat), unele produse naturale
(făina de fosforite) sau unele reziduuri industriale (nitrofosca, zgura lui
Thomas).
Superfosfatul simplu. Din punct de vedere chimic este un fosfat
monocalcic având aspect de pulbere sau de granule albe, cenuşii sau
aproape negre, în funcţie de natura materiei prime. La palpare are aspect
umed iar organoleptic nu prezintă miros specific. Atunci când conţine resturi
82
acide are miros acrişor. Are un conţinut în substanţă activă P 2O5 de cca 15 –
20%. Este uşor solubil în apă, ceea ce este foarte important pentru alegerea
metodei de distribuire.
Superfosfatul concentrat. Este un fosfat dublu sau triplu de calciu. Conţine
în mod obişnuit 40 –50% substanţă activă. Se prezintă sub formă de pulbere
sau sub formă de granule mărunte, uniforme, de culoare albă sau uşor
gălbuie, uşor solubile în apă.
Făina de fosforite. Obţinută din măcinarea unor roci naturale, chiar foarte
fin măcinată, este greu solubilă în apă şi are un conţinut foarte redus de
substanţă activă. Deoarece în mediul acid îi creşte gradul de solubilizare
poate fi folosită în bazinele cu solul acid în care contribuie la neutralizarea
acidităţii.
Nitrofosca. Este un reziduu industrial ce conţine, pe lângă P 2O5 ce poate
atinge 30%, şă azot şi potasiu în proporţie de cca 15%.
Zgura lui Thomas. Rezultă ca subprodus în industria metalurgică la
prelucrarea unor minereuri bogate în fosfor. Produsul măcinat are o culoare
cenuşie negricioasă şi o compoziţie chimică complexă, fiind destul de bogat în
calciu. Prin consecinţă se recomandă a fi folosit cu precădere pentru solurile
acide sau pentru cele compacte.
Dozele de îngrăşăminte fosfatice recomandate de literatura de specialitate
sunt foarte variate. Ca o medie, ce este în concordanţă cu recomandările lui
Walter, cantitatea medie de substanţă activă (P 2O5) trebuie să se situeze la
cca 30 Kg/ha. Cel mai corect este a se determina conţinutul apei în fosfor şi a
se asigura un conţinut minim al acesteia de cca 0,5 mg P2O5 /litru de apă.
Important este însă ca între cantitatea de fosfor şi cea de azot din apă să
existe un raport de 1 : 4 (0,5 mg P / 2 mg N 2/litru de apă). Pentru bazinele
adânci care în straturile profunde prezintă un pH acid, acest raport poate
ajunge chiar 1 : 8.
83
Unii tehnologi arată că prin administrarea azotatului de amoniu (NH 4NO3)
s-a produs o creştere a productivităţii iniţiale. Se apreciază ca necesar un
conţinut de 0,56 Kg azot pentru creşterea productivităţii piscicole cu 1 Kg.
În baza experienţei acumulată în Europa, se consideră că prin utilizarea
îngrăşămintelor azotoase singure sau în combinaţie cu altele, se poate
determina un spor de producţie de peste 50% faţă de producţia naturală
obţinută fără îngrăşăminte.
Ca îngrăşăminte azotoase se pot folosi: azotatul de amoniu, sulfatul de
amoniu, apa amoniacală şi ureea.
Azotatul de amoniu. Este o sare de culoare albă, cristalizată diferit. În
stare pură conţine 35% azot. Este unul dintre cele mai solubile îngrăşăminte,
având aşadar o acţiune foarte rapidă. Prezintă dezavantajul că se pietrifică
deoarece are un grad mare de higroscopicitate.
Sulfatul de amoniu. Este o sare cristalină sau sub formă de granule, uşor
solubilă în apă. Culoarea este diferită (albă, gălbuie. Cenuşie) în funcţie de
conţinutul de impurităţi. Conţine cca 20% azot. Are reacţie acidă motiv pentru
care este indicat a se folosi în bazinele în care pH-ul apei este alcalin. Pentru
apele cu reacţie acidă acest îngrăşământ se poate amesteca cu carbonatul de
calciu în proporţie de 1 : 1,5 (o parte sulfat de amoniu şi 1,5 părţi carbonat de
calciu).
Apa amoniacală. Reprezintă o soluţie apoasă de amoniac, incoloră sau
uşor gălbuie ce conţine 15-20% azot, sau chiar 20 – 30% azot. Se recomandă
folosire sa numai la temperaturi mai joase deoarece la temperaturi ridicate se
pierde o însemnată cantitate de amoniac.
Ureea. Substanţă cristalină sau granulată ce conţine peste 35% azot, uşor
solubilă în apă şi astfel având acţiune foarte rapidă.
Cantităţile de îngrăşăminte azotoase care se administrează se determină
în baza analizelor chimice ale apei din bazine astfel încăt nivelul azotului să
nu fie mai mic de 2 mg / l, dar nici să depăşească 6 – 7 mg/l. Specialişti de
marcă (Walter) consideră că în general, necesarul de substanţă activă este de
cca 40 Kg/ha. Astfel, în funcţie de conţinutul sortimentului de îngrăşământ
folosit, se stabileşte cantitatea fizică de material brut care va fi folosită.
În administrarea îngrăşămintelor cu azot se are în vedere şi asigurarea
raportului recomandat faţă de fosfor, considerat şi el, alături de azot, factor
limitativ al productivităţii piscicole. Astfel, raportul fosfor/azot trebuie să fie de
aproximativ 1 : 4 în cazul apelor cu pH neutru sau uşor alcalin şi de pînă la 1 :
8 în cazul apelor cu reacţie acidă.
Folosirea îngrăşămintelor potasice.
84
Rolul potasiului în procesele biochimice şi influenţa sa nu sunt suficient de
bine cunoscute. Este discutabilă necesitatea administrării acestui îngrăşământ
în cazul heleşteielor cu productivitate bună sau medie. Din experimentări s-a
dovedit utilitatea sa în: heleşteie sărace sau fără potasiu, în heleşteie sărace
în rezerve de calciu, în heleşteie cu soluri tari, compacte şi sărace în plante
acvatice, în heleşteie din zone mlăştinoase cu multă substanţă organică. În
heleşteiele pentru creşterea larvelor potasiul are rol în dezvoltarea fito şi
zooplanctonului care constituie hrana de bază a puietului.
Îngrăşămintele potasice au un efect inhibitor asupra vegetaţiei acvatice
dure, nefavorabilă ihtiofaunei şi au efect bun asupra vegetaţiei submerse.
Ca îngrăşăminte potasice sunt folosite clorura de potasiu, sarea potasică,
sulfatul de potasiu, nefelinul şi cenuşa.
Clorura de potasiu – KCl – este un produs industrial cristalin, de culoare
albă conţinând 60 – 62% oxid de potasiu. Este o sare higroscopică
prezentând reacţie acidă.
Sarea potasică provine din amestecul clorurii de potasiu cu alte săruri
minerale (vilumit, cainit ). De aceea, pe lângă clorura de potasiu mai conţine şi
clorură de sodiu şi sulfat de magneziu. Este în general albă dar poate fi
întâlnită şi cu alte nuanţe de culoare.
Sulfatul de potasiu – K2SO4 – este o sare de culoare albă, cu caracter
acid, conţinînd cca 50% oxid de potasiu.
Nefelinul. Este un produs mineral care se găseşte în diferite roci. De obicei
rămâne ca reziduu după prelucrarea opalitei Conţine 0,5 – 8% oxid de
potasiu pe lângă o serie de alţi compuşi bazici. Este de culoare cenuşie cu
reflexe verzui sau roşietice dată de natura impurităţilor.
Cenuşa. Apare ca un amestec de săruri minerale conţinând cantităţi mari
de potasiu. De exemplu în cenuşa de floarea soarelui se găseşte 35%
potasiu. Heleşteiele cu vegetaţie dură abundenţă sau cu plaur se îngraşă cu
cenuşă prin arderea acestora.
Cu privire la modul de folosire a îngrăşămintelor potasice, Walter
recomandă 30 – 40 Kg substanţă activă la hectar, cu dublarea cantităţii pentru
terenurile turboase. În medie însă se recomandă 20 -–30 Kg substanţă activă.
Folosirea îngrăşămintelor ce conţin calciu.
Calciul se utilizează numai în tehnologiile de creştere dirijată a peştilor şi
atunci în scop ameliorativ (ca amendament). Acest element influenţează
majoritatea proceselor fizico-chimice din apă şi sol. Ca îngrăşământ, calciul se
utilizează foarte rar.
Folosirea oligoelementelor.
85
Cu privire la influenţa microelementelor există relativ puţine cercetări dar,
din cele întreprinse s-a constatat efectul pozitiv al acestora.
Cobaltul. Element care are numeroase influenţe asupra organismelor
acvatice şi implicit a peştilor: activează metabolismul peştilor intensificând
sinteza proteinelor; influenţează creşterea numărului de eritrocite şi a cantităţii
de hemoglobină; favorizează fixarea în organism a vitaminelor A, C, şi E cu
importanţă în creştere; măreşte rezistenţa organismului la deficitul de oxigen;
manifestă acţiune terapeutică.
Amestecând furajele cu săruri de cobalt s-a obţinut reducerea consumului
de furaje şi sporuri de creştere superioare cu 15%
La noi s-au folosit în experienţe cobalt asociat cu zinc şi iod sau cu azot şi
fosfor administrate direct în apă, constatându-se creşteri semnificative ale
producţiei. Cele mai bune rezultate s-au obţinut folosind azot 80 Kg/ha, fosfor
20 Kg/ha şi 0,1 – 0,12 Kg/ha cobalt.
În practică, în situaţia când se folosesc îngrăşăminte minerale, bazinele se
îngraşă combinat, respectiv se folosesc mai multe elemente ţinând cont de
interdependenţa dintre ele.
Se poate folosi în principal fosfor şi azot cu respectarea rapoartelor
menţionate anterior. Ţinându-se seama de efectul pozitiv al potasiului şi
calciului, se administrează şi acestea în anumite combinaţii.
În SUA, asigurându-se 8 mg fosfor, 4 mg azot, 2 mg potasiu şi 16 mg
calciu pe un litru de apă s-au obţinut producţii de 3 – 4 ori mai mari decât în
bazinele neîngrăşate. În Japonia, pentru stimularea dezvoltării fitoplanctonului
s-au folosit 8 mg fosfor, 10 mg azot şi 4 mg potasiu la un litru de apă,
generându-se o creştere semnificativă a biomasei vegetale.
Pentru fiecare element care se distribuie este necesar să se stabilească
valoarea cantitativă ce trebuie introdusă în bazin, pe seama valorii cantităţilor
existente şi a valorii optime.
A-B
D = ------------- x h x 10000
C
D = doza de îngrăşământ ce trebuie introdus (KG/ha)
A = concentraţia recomandată ca valoare optimă pentru elementul ce
trebuie introdus sub formă de îngrăşământ
B = concentraţia găsită la analiza solului şi apei pentru elementul ce se
foloseşte ca îngrăşământ
C = conţinutul în elemente biogene ce interesează din tipul de
îngrăşământ folosit
86
H = adâncimea medie a apei
10000 = suprafaţa în m2 a unui hectar
Îngrăşămintele minerale utilizate în piscicultură se pot administra sub două
forme: solide sau ca soluţie, distribuirea fiind posibilă ori pe vatra bazinului
vidat, ori după inundarea bazinului. Condiţia fundamentală însă este aceea de
a se realiza o împrăştiere cât mai uniformă pentru ca efectul să fie cât mai
bun. Distribuirea se poate efectua manual pentru bazinele cu suprafeţe mici şi
mecanizat în bazinele cu suprafaţă mare.
Dozele stabilite pot fi introduse integral primăvara, sau în reprize (cel mai
adesea). Prima doză se introduce pe solul uscat iar următoarele după
inundare, în perioada vegetativă ţinându-se seama de gradul de dezvoltare a
organismelor planctonice. Intervalul dintre reprizele de administrare este mai
redus primăvara şi mai mare spre toamnă, valoarea acestor intervale
stabilindu-se în funcţie de categoria de organisme ce se urmăreşte a fi
stimulată să se dezvolte şi de regimul de hrănire al peştilor.
La amestecurile de îngrăşăminte minerale se recomandă ca administrarea
de calciu să se facă toamna după vidare sau în timpul iernii când terenul este
îngheţat şi permite accesul. Celelalte componente ale combinaţiilor de
îngrăşăminte se vor introduce primăvara, în mai multe reprize. Există situaţii
cînd calciul nu poate fi distribuit decât primăvara. În această situaţie, celelalte
componente (îngrăşămintele cu fosfor şi azot) se împrăştie numai după două
săptămâni de la folosirea calciului pentru a se evita formarea unor compuşi
insolubili.
Folosirea îngrăşămintelor organice.
Îngrăşămintele organice au în general o compoziţie chimică complexă dar
foarte variabilă din punct de vedere structural. Oricum, se apreciază că ele
sunt foarte utile în piscicultură, indiferent de specia de peşti care se va creşte.
Folosirea îngrăşămintelor organice se face cu mare atenţie şi numai în
funcţie de gradul de încărcătură organică a solului şi apei pentru a se evita
apariţia proceselor de descompunere anaerobă.
În piscicultură efectul îngrăşămintelor organice este pozitiv atunci când se
utilizează pe soluri nisipoase, calcaroase sau argiloase sau pe vetrele fără
strat de mâl coloidal. Această categorie de îngrăşăminte are efecte favorabile
asupra dezvoltării microorganismelor autotrofe care la rândul lor sunt
considerate organisme detritivore sau servesc ca hrană unor nevertebrate
mărunte.
Îngrăşămintele organice în stare proaspătă sunt consumate de către
chironomide, iar cele în stare de descompunere sunt consumate de către unii
crustacei (cladocere). Totodată contribuie la formarea unui mâl organic fin,
coloidal, cu rol în absorbţia şi redarea în circuit a unor elemente deosebit de
importante în viaţa bazinelor acvatice iar prin descompunere îmbogăţesc apa
în dioxid de carbon utilizat de către plante în procesul de fotosinteză.
87
Gunoiul de grajd conţine în medie 0,5% azot, 0,25% pentoxid de fosfor şi
0,% oxid de potasiu dar aceste valori variază foarte mult în funcţie de
sortimentul de furaje folosit în hrana animalelor.
Dejecţiile de pasăre, formate din excrementele păsărilor dar şi din resturi
de hrană, reprezintă poate cel mai bun îngrăşământ organic avînd o
compoziţie chimică deosebită: 1% azot, 1,5% fosfor, 1,5% calciu, 1% potasiu,
0,05% sodiu şi 0,35% alte elemente chimice.
Compostul se obţine prin fermentarea aerobă şi de durată a unor
amestecuri de materiale de origine vegetală şi animală singure sau cu adaus
de compuşi minerali (var, cenuşă, mâl din heleşteie). Este bogat în fosfor (1,5
– 2%), potasiu (0,3 – 1,5%) şi chiar azot (0,15 – 1%).
Mustul de grajd şi urina reprezintă îngrăşăminte azoto-potasice care au o
acţiune foarte rapidă care se folosesc în toate situaţiile dar în special în
unităţile de exploatare care au stratul de mâl coloidal foarte redus.
Dozele de îngrăşăminte organice sunt în general greu de stabilit cu
precizie iar valorile întâlnite au limite foarte largi şi au mai degrabă caracter
orientativ. Gunoiul de grajd are mare eficienţă pe vetrele nisipoase şi argiloase
în cantităţi de 2 – 5 tone/ha. În unele ţări unde s-au întrebuinţat 10 tone/ha,
productivitatea naturală crescând cu 200%. Mustul de grajd se recomandă în
medie în cantităţi de cca 1000Kg/ha. Peste această valoare este posibil să se
producă poluarea apei din bazin având ca şi consecinţe scăderea conţinutului
în oxigen solvit, apariţia şi manifestarea branhiomicozelor, fenomene de
denitrificare şi formarea unui mediu anaerob pe fundul bazinelor cu producere
de metan.
Metodele de distribuire au în vedere starea îngrăşământului folosit şi
starea bazinelor (vidate sau inundate).
În general îngrăşămintele organice se distribuie toamna după vidarea,
uscarea şi amendarea fundului bazinelor cu calciu, în scopul asigurării unui
timp suficient de mineralizare a mâlului organic acumulat în ciclul de
exploatare precedent.
Gunoiul de grajd sau compostul se distribuie sub formă de grămezi plasate
la anumite distanţe. În acest fel se asigură spaţii largi pentru mineralizarea
substanţei organice de pe vatra bazinului. Primăvara înainte de inundare,
dacă sunt prezente resturi de gunoi nedescompuse sau cu conţinut celulozic,
se recomandă îndepărtarea lor deoarece sunt relativ greu mineralizabile.
Dejecţiile lichide se distribuie cât mai uniform, utilizând dispozitive sau maşini
care să permită această operaţie.
În cazul bazinelor inundate dejecţiile solide se dispun sub forma unor
grămezi izolate având volumul de 1 – 2 m 3, plasate de preferinţă pe latura
bazinului aflată sub vânt unde malurile sunt mai puţin afectate de valuri, sau
chiar pe tot perimetrul. Gunoiul se acoperă cu pământ şi se aşează de aşa
manieră încât cca 25% din volumul grămezilor să fie cufundat în apă. Astfel
componenţii materialului sunt treptat transferaţi în apă, iar în timp întreaga
grămadă este împinsă în bazin. Şi dejecţiile lichide pot fi distribuite în perioada
88
vegetativă, fie prin răspândire în doze repetate pe parcursul ciclului de
exploatare, direct la suprafaţa apei sau prin introducerea lor în apa de
alimentare. Este posibil ca dejecţiile lichide să fie administrate şi mixt,
respectiv o parte în bazinele vidate iar o parte în timpul perioadei inundate.
Folosirea acestor îngrăşăminte organice are ca efect stimularea dezvoltării
verigilor primare care interesează întrucât pun la dispoziţia peştilor o cantitate
de hrană naturală semnificativ mai mare.
Îngrăşămintele organice verzi. Sunt folosite diferite plante care prin
descompunere aduc importante cantităţi de elemente biogene ce sunt uşor
reintroduse în circuitul materiei. În acest scop poate fi folosită chiar vegetaţia
acvatică existentă în bazin, dar cel mai frecvent ea provine din cultivarea unor
plante chiar în vatra bazinelor piscicole.
Vegetaţia obţinută prin însămânţare poate constitui un îngrăşământ verde
complet în cazul utilizării sale integrale, sau incomplet, respectiv se coseşte
partea aeriană şi se foloseşte numai o mică porţiune din tulpini şi sistemul
radicular. În acest ultim caz se evită o autoîncărcare cu materie organică iar
sporul productivităţii naturale este de cca 60%. Conform opiniei unor tehnologi
sunt necesare 6 – 7 tone/ha de îngrăşăminte organice verzi. Acestea se pot
obţine prin semănături efectuate toamna sau primăvara cu diferite specii de
plante (cereale sau leguminoase). Frecvent sunt preferate leguminoasele care
prin nodozităţile de pe rădăcini fixează cantităţi însemnate de azot liber.
Schaperclaus recomandă folosirea unor amestecuri de 2 – 3 specii de plante
(cereale şi leguminoase) considerând că după inundare, se prelungeşte timpul
de descompunere al acestora şi implicit se măreşte intervalul în care sunt
cedate elementele biogene.
Însămânţarea bazinelor piscicole se poate face fie pe întreaga suprafaţă a
vetrei bazinului, fie numai în anumite proporţii. Însămânţarea pe întreaga
suprafaţă prezintă un oarecare grad de risc privind supraîncărcarea cu
materie organică în descompunere pe parcursul ciclului de exploatare. Se
apreciază că întotdeauna, lucrările agrotehnice nu trebuie să fie profunde,
respectiv să nu depăşească 15 – 20 cm adâncime.
În cazul heleşteielor de reproducere natural dirijată, în care vegetaţia
naturală nu s-a dezvoltat suficient, se poate aplica însămânţarea cu diferite
plante (de exemplu orz), sub formă de benzi. Astfel plantele vor reprezenta
suportul vegetal pentru depunerea icrelor, iar ulterior prin descompunere vor
constitui un foarte bun îngrăşământ organic natural.
Vegetaţia acvatică cosită poate avea efecte favorabile în cazul colectării şi
depozitării sale pe taluz şi parţial în apă se descompune în mediu aerob,
conducând, după unii autori (Buşniţă), la creşterea cantităţii de chironomide
de până la 5 ori iar a celei de oligocheţi de cca 2 ori.
Rezultate deosebite sunt consemnate şi privind administrarea făinii de fân,
recomandată în mod expres pentru bazinele de reproducere şi mai ales pentru
cele de predezvoltare unde, pe lângă faptul că poate fi parţial consumată,
89
stimulează dezvoltarea puternică a algelor verzi şi pe seama acestora
dezvoltarea masivă a crustaceilor planctonici.
91
sociale sau industriale. În acest fel se elimină riscul unor accidente cu efecte
dintre cele mai nedorite.
Este de remarcat şi necesitatea alegerii profilului unei unităţi de
exploatare piscicolă (ciprinicolă, salmonicolă etc.) în funcţie de preferinţele
speciilor de peşti ce vor face obiectul culturii şi de condiţiile naturale (respectiv
caracteristicile sursei de apă) care să fie compatibile cu exigenţele speciilor
care interesează.
Alături de apă, solul este unul din elementele principale de care trebuie
să se ţină seama la construirea viitoarelor iazuri sau heleşteie pentru a fi
productive.
Terenul pe care urmează să se construiască şi să funcţioneze un iaz
sau heleşteu, trebuie ales după calitatea pământului şi după particularităţile
topografice. Până nu de mult, exista părerea că o piscicultură cu randament
sporit nu se poate practica decât pe terenuri sănătoase şi fertile din punct de
vedere agricol. Este adevărat că asemenea terenuri sunt cele mai bune şi cel
mai uşor de amenajat pentru piscicultură. Tehnicile de asanare şi ameliorare a
terenurilor înmlăştinite, turboase şi sărăturoase, au făcut însă posibilă
dezvoltarea unei pisciculturi cu producţii ridicate la hectar şi pe asemenea
terenuri.
Ţinând seama de faptul că terenurile sănătoase şi productive sunt
destinate culturilor agricole, pentru iazuri şi heleşteie se vor alege terenurile
slab productive sau improprii pentru culturile vegetale, reprezentate de argile
sau pământuri argilo-nisipoase, islazuri neproductive, înmlăştinate sau
sărăturoase din luncile râurilor, văi sau albii părăsite sau cu un debit mic şi
cursuri intermitente, vechile vetre de iazuri, stufării şi păpurişuri care produc
cantităţi neânsemnate de peşte.
Toate aceste terenuri pot fi puse foarte bine în valoare prin aplicarea
unor metode avansate de piscicultură şi de amenajare, care le însănătoşeşte
şi le redau producţiei piscicole.
În vederea stabilirii dacă vatra unui iaz sau heleşteu este sau nu
potrivită pentru piscicultură, trebuie studiate structura fizică a terenului,
bogăţia în săruri minerale, conţinutul în substanţe organice, aciditatea, starea
de aerare şi posibilităţile de asanare şi spălare, dacă sunt terenuri înmlăştinite,
acoperite de vegetaţie sau sunt sărături.
Pregătirea în prealabil a terenurilor supuse amenajărilor este o condiţie
esenţială pentru productivitatea şi viitoarea exploatare a iazurilor şi
heleşteielor. Defrişarea şi distrugerea vegetaţiei tari, desecarea, mineralizarea
substanţelor organice sub acţiunea agenţilor atmosferici după uscarea
terenului timp de un an, înierbarea lui, refacerea structurii, toate sunt metode
care transformă calitatea terenului de la starea lui iniţială la aceea a unui sol
productiv, pe care se poate obţine o însemnată producţie de peşte
Vetrele heleşteielor şi iazurilor amenajate pe soluri sterile, sau pe cele
cu substanţe humice din abundenţă, pe turbării, nu asigură calciul necesar.
Heleşteiele amenajate pe terenuri acide sunt de asemenea lipsite de calciu şi
92
ele sunt intens acoperite de o vegetaţie dură. În asemenea cazuri, acest
neajuns se poate remedia prin folosirea amendamentelor calcaroase.
Solul pe care se construieşte viitorul iaz sau heleşteu, o dată
însănătoşit, poate fi folosit şi valorificat prin piscicultură, dându-i-se una dintre
cele mai rentabile întrebuinţări.
Interacţiunea apei cu solul de pe fundul bazinului nu se poate petrece
în profunzime şi într-un timp scurt. Stratul care participă la viaţa heleşteului
are o grosime redusă (15 - 30 cm). El îşi eliberează substanţele chimice
nutritive în timp, ca un adevărat rezervor.
În cazul când pe fund se depune un strat gros de mâl fin anorganic sau
organic, sub acţiunea valurilor produse de vânt, straturile de mâl pot fi
răscolite la o adâncime mică producând o intensă tulburare a apei, uneori
dăunătoare vieţii peştilor, mai ales în stadiile de larvă sau alevin.
Dacă stratul superficial al solului de pe fund este format din nisip
grosier (0,2-2 mm) sau fin (0,02-0,2 mm) heleşteul sau iazul prezintă un fund
sărac, cu substanţe minerale în cantităţi minime (calciu, fosfor, azot etc.) şi în
plus favorizează pierderea unor cantităţi mari de apă prin infiltraţie. Din
această cauză, terenurile nisipoase sau pietroase nu sunt indicate pentru
construirea iazurilor şi heleşteielor.
Terenurile sterile, permeabile, folosite ca fund al viitoarelor unităţi
piscicole, necesită îmbunătăţirea structurii prin colmatări aluvionale şi depozite
de mâl organic, care se produc în timp. Formarea materiei organice, ca primă
resursă în desfăşurarea lanţului trofic din iazul şi heleşteul respectiv, este
deosebit de importantă pentru productivitatea piscicolă a unităţii de producţie.
Rezervele de materie organică ale heleşteului pot avea două
provenienţe: ele pot rezulta din resturile de plante acvatice şi alge, ale
zooplanctonului după moarte acestuia, sau pot proveni din rădăcinile şi
resturile tulpinilor aeriene ale plantelor macrofite rămase la suprafaţa solului
după defrişare şi acoperite cu apă prin inundarea bazinului în urma amenajării
lui. La acestea se mai adaugă şi substanţa organică a aluviunilor decantate
din apa de alimentare. Reducerea rezervelor organice prin folosirea lor în
circuitul biologic al bazinului, şi în final transformarea lor în carne de peşte,
este o măsură de cea mai mare însemnătate pentru creşterea producţiei de
peşte. În acest sens desecarea periodică, lăsarea la odihnă, înierbarea sau
cultivarea solului de pe fund sunt măsuri care aduc o îmbunătăţire a rezervelor
organice şi ajută la mineralizarea şi transformarea lor.
97
studiul preliminar se referă la aprecierea cantităţii şi calităţii apei, dar şi asupra
configuraţiei topografice a terenului unde se prefigurează amplasamentul.
Amenajările semisistematice îşi găsesc de regulă utilitatea, dar şi
condiţii în general favorabile amplasării, în zonele de şes şi eventual colinare,
pe albia unor cursuri având albii relativ largi, pante de curgere nu prea
accentuate, aşa cum a fost precizat anterior, (0,3 - 0,5% care ar permite
obţinerea unor heleşteie a căror lungime să se situieze între 0,5 - 3 Km) şi
debite nu prea mari, dar relativ constante (debit tehnologic mai mare de 1
l/sec/ha) .
Studiul preliminar trebuie să aibă la bază o investigaţie privind date
multianuale referitoare la debitul mediu, minim, maxim şi eventual la situaţiile
de excepţie cunoscute sau previzibile. În acelaşi timp este util a se cunoaşte
în ce măsură, pe traseul din amonte, sunt prezente aşezări umane sau
eventuale surse de poluare care ar putea pune sub semnul îndoielii păstrarea
purităţii apei. Deosebit de important este şi un studiu privind caracteristicile
fizico-chimice şi biologice ale apei (compoziţie chimică, valorile parametrilor
fizici, grad de incărcare biologică şi componenţa acestei încărcături).
Din punct de vedere al condiţiilor economice şi sociale, decizia privind
amplasarea unei gospodării piscicole va avea în vedere apropierea faţă de
căile de comunicaţii, aşezările omeneşti, sursele de energie electrică etc.
Aceste considerente sunt legate de posibilitatea de asigurare a accesului
mijloacelor de transport în zonă, a forţei de muncă sau a pazei, ca şi a
posibilităţii utilizării unor instalaţii tehnice pentru prepararea furajelori sau
pentru condiţionarea şi valorificarea producţiei.
98
Barajul
Reprezintă o lucrare de terasament care, în piscicultură, se realizează
în general din pământ a cărui permeabilitate conferă garanţii privind
stabilitatea construcţiei. În cazul în care structura pământului gropilor de
împrumut din care se preconizează construirea barajului este preponderent
nisipoasă sau pietroasă se pot include în structura barajului elemente izolante
din argilă cunoscute sub denumirea de nucleu şi ecran.
În urma măsurătorilor topometrice ale terenului de amplasare a iazului
se determină parametri ce vor caracteriza iazul şi implicit ai corpului barajului
care va servi la închiderea văii. Dimensionarea barajului trebuie să ibă în
vedere solicitările hidrodinamice şi hidrostatice la care va fi supus
terasamentul, atât în mod constant cât şi în cazuri de excepţie (undă de viitură
ce poate apare în cazuri de ploi torenţiale soldate cu creşteri anormale ale
debitelor cursului respectiv).
Elementele care caracterizează barajul se stabilesc pe bază de calcule
, prin formule adecvate, ce ţin seama de caracteristicile iazului ce se va forma,
de structura pământului din care se construieşte şi bineînţeles de parametri
specifici ai acestui tip de terasament (coronament, baza sau talpa barajului,
înălţime, taluzuri etc).
În secţiune barajul are aspect trapezoidal, baza mare fiind
reprezentată de talpa barajului, baza mică formând coronamentul iar laturile
neparalele formând taluzurile (Fig. 18 )
99
Secţiunea şi implicit volumul barajului se determină astfel încât prin
greutatea sa să poată asigura stabilitatea construcţiei la acţiunea forţelor
dezvoltate de volumul de apă acumulat în amonte şi care manifestă tendinţa
împingerii către aval a barajului.
De o deosebită importanţă este determinarea curbei de infiltraţie ce
ţine seama pe de o parte de forţele hidrodinamice ale acţiunii apei iar pe de
altă parte de elementele constructive ale barajului şi de natura pământului din
care este realizat.
Înclinarea taluzurilor amonte şi aval (respectiv umed şi uscat) se
admite între anumite limite ce ţin seama în principal de natura terenului
(Tabelul 14)
100
Construirea barajului începe prin alegeraea locului de amplasare.
Suprafaţa pe care se va ridica barajul poartă denumirea de ampriză. Terenul
pentru ampriză poate ave anumite particularităţi care pot fi favorabile sau care
pot crea unele probleme în ceea ce priveşte stabilitatea şi siguranţa barajului
(teren nisipos, teren cu vegetaţie de diferite dimensiuni, teren mlăştinos, plaur
etc.). Este necesr să se ţină seama de aceste particularităţişi să se aleagă
conduita adecvată în ceea ce priveşte construirea barajului, mai ales în
stabilirea volumului barajului.
Pe versanţi se recomandă săparea terenului în trepte pentru a mări
suprafaţa de contact a barajului cu terenul de fundaţie.
Din considerente logice, înălţarea barajului trebuie precedată de
construirea instalaţiei de tip “călugăr“ sau “călugăr-deversor“ al căror corp
orizontal ce va servi la evacuarea apei din iaz se amplasează în punctul cel
mai jos al secţiunii albiei.
Pe zona marcată prin pichetare, în funcţie de dimensiunile calculate,
se aduce pământ din aşa numitele “gropi de împrumut“, respectiv zone din
care se prelevează materialul pentru construirea barajului. Acestea trebuie să
furnizeze un pământ având caracteristici structurale adecvate din punct de
vedere al permeabilităţii, dar care să nu se afle la distanţe prea mari, care ar
implica cheltuieli ridicate legate de transport. Este recomandat ca gropile de
împrumut să fie amplasate imediat în zona aval a viitorului baraj deoarece
astfel se îndeplinesc simultan mai multe deziderate: se reduce distanţa de
transport a materialului din care se construieşte barajul; se produce o adâncire
a porţiunii terminale a iazului din aval care devine astfel utilizabilă pentru
creşterea peştilor; se exclud zonele malarigene.
Pământul prelevat din gropile de împrumut se transportă pe zona
marcată, se împrăştie în straturi cât mai uniforme şi se tasează prin diverse
metode (prin trecerea mijloacelor de transport, manual cu maiuri, folosind
dispozitive specifice cum este “tăvălugul picior de oaie“ etc). Simultan se
urmăreşte realizarea înclinării taluzurilor. Volumul iniţial al barajului are în
vedere tasările ulterioare, ceea ce impune asigurarea unui spor de până la 1/8
din volumul calculat, în funcţie de natura pământului folosit.
Dacă debitul cursului de apă pe care este construit barajul este mai
mare decât cel pe care l-ar putea prelua călugărul sau călugărul-deversor,
într-o extremitate a barajului se construieşte o aşa numită lucrare de artă
cunoscută sub denumirea de “deversor“
După realizarea barajului se trece la consolidarea taluzurilor şi
coronamentului pentru a le asigura împotriva eroziunii cauzată de valuri sau
de scurgerile de apă din precipitaţii. În acest sens se pot folosi glii de sol
înierbate ce pot proveni din decopertarea zonei de ampriză şi păstrate în
acest scop, sau se poate folosi înierbarea directă prin semănarea unor
graminee cu sistem radicular dezvoltat şi rezistent.
Funcţionarea amenajărilor semisistematice şi dirijarea unor parametri
tehnici şi tehnologici este condiţionată de existenţa unor construcţii simple dar
101
absolut necesare a căror distribuţie şi rol ţin de caracteristicile concrete ale
fiecărui caz în parte.
Instalaţia de de evacuare tip “călugăr“
Este cunoscută şi sub denumirea de “instalaţie de evacuare a apei“
sau pur şi simplu “călugăr“, având totuşi un rol complex. Din punct de vedere
constructiv “călugărul“ este format din două corpuri îmbinate în unghi de 90 o
(un corp orizontal şi un corp vertical). Cel mai frecvent instalaţia este
construită din beton armat. Întreaga instalaţie se încastrează în baraj şi este
plasată pe o fundaţie din beton. Aceasta este consolidată pe piloţi încastraţi în
terenul de fundare peste care se toarnă beton, formând radierul lucrării.
Corpul orizontal are aspectul unui tub, cel mai frecvent cu secţiune
rotundă dar care poate fi şi pătrată sau dreptunghiulară. El se amplasează pe
radier la cota cea mai joasă a secţiunii albiei pentru a se oferi posibilitatea
scurgerii complete a apei din iaz atunci când este necesar.
Corpul vertical se construieşte întotdeauna sub formă prismatică având
secţiunea dreptunghiulară sau pătrată. La nivelul corpului vertical apar unele
detalii constructive care-i conferă funcţionalitatea. Un prim detaliu este legat
de faptul că acest corp îşi are baza la nivelul cotei inferioare a tubului orizontal
cu care se îmbină. Pereţii laterali (apreciaţi faţă de axul văii sau al corpului
orizontal) prezintă pe toată înălţimea câte unul sau două şanţuri (ghidaje)
foarte bine finisate sau realizate din profil metalic având în secţiune forma
literei U. În aceste spaţi se vor instala “vanetele“ ce reprezintă piesele active
ale călugărului. Vanetele sunt calupi de lemn foarte bine fasonaţi ce se
plasează succesiv începând de la cota minimă, pâna la nivele ce vor permite
reţinerea apei la cota dorită. Trecând peste vaneta cea mai sus plasată, apa
curge sub forma unei pelicule sau perdea continuându-şi drumul spre aval
realizând alimentarea iazului următor (Fig.18 )
102
Deşi poartă denumirea de instalaţie de evacuare, călugărul are roluri
multiple:
- permite reglarea nivelului apei în iaz prin adăugarea vanetelor la cota
dorită;
- dă posibilitatea evacuării complete a apei din iaz în cazul ridicării
tuturor vanetelor;
- preia şi elimină apa din straturile profunde ale iazului unde, datorită
contactului cu mâlul organic sau datorită imposibilităţii pătrunderii luminii
solare, în general prezintă caracteristici fizico-chimice şi biologice modificate;
- prin curgerea sub formă de peliculă şi în contact cu aerul atmosferic,
apa care trece în iazul succesiv se reoxigenează fiind astfel propice alimentării
acestei unităţi de exploatare.
Deversorul
Bararea cursului unei ape crează, pentru anumite situaţii de excepţie,
probleme deosebite. Apariţia unor debite excedentare ca urmare a unor
precipitaţii abundente în bazinul hidrografic al respectivului curs, poate
provoca distrugerea barajului datorita incapacităţii instalaţiei de tip calugăr de
a prelua decât o parte din volumul apelor din iaz, în cazul în care debitul
cursului este relativ mic şi foarte constant (ceea ce se întâlneşte foarte rar).
Dacă însă în mod permanent debitul cursului este mai mare şi
fluctuaţiile debitului de asemenea sunt importante, se impune existenţa unei
instalaţii hidrotehnice cunoscută sub denumirea de “deversor“
Deversorul este o construcţie hidrotehnică cu aspect general de uluc,
având rolul de a prelua şi tranzita spre aval debitul excedentar prezent în mod
103
constant pe cursul respectiv sau debitele care pot apare în situaţii
excepţionale. Din acest considerent este absolut necesar ca proiectarea unui
baraj piscicol şi a instalaţiilor hidrotehnice aferente să fie precedate de un
riguros studiu hidrologic, pentru a se cunoaşte cele mai mari debite
consemnate în evidenţele multianuale ale organismelor de stat abilitate cu
gospodărirea apelor. Dimensiunile tuturor terasamentelor şi a instalaţiilor
hidrotehnice se vor proiecta pentru cele mai mari debite cunoscute.
Deversorul se construieşte din beton armat fiind compus din trei
segmente (radieri) îmbinate şi aflate unul în continuarea celuilalt (radierul
amonte, central şi aval) (Fig.19 ).
107
b) amplasarea pe două rînduri
111
Fig.24. Modalităţi de realizare a canalelor de alimentare cu apă
a-debleu ; b-semirambleu – semidebleu ; c-rambleu
112
Pentru unităţile sistematice cu ciclu de exploatare de 2 ani, luând
criteriile de grupare a heleşteielor ca în cazul precedent, se întâlnesc
următoarele heleşteie:
I.Heleşteie de vară – aceleaşi categorii, cu excepţia celor de vara a III-
a;
II.Heleşteie de iarnă – aceleaşi categorii;
III.Heleşteie speciale – aceleaşi categorii.
Unităţile complete au aceleaşi bazine.
Unităţile incomplete se clasifică în:
- unităţi de îngrăşare cu ciclu de exploatare pe 2 ani (heleşteu de
creştere vara a II-a şi heleşteu de îngrăşare vara a III-a) şi cu ciclu de
exploatare de un an – iazurile;
- pepiniere – au aceleaşi categorii de bazine în ele. Se mai pot întâlni
la unităţile complete sau complexe cu ciclul de 3 sau 2 ani.
Heleşteiele de reproducere şi cele de creştere etapa I (predezvoltare)
sunt înlocuite în practică de o singură categorie; heleşteie de creştere etapa I
(vara I); heleşteiele de creştere a remonţilor şi reproducătorilor; heleşteie de
maturare a reproducătorilor hipofizaţi şi bazine circulare pentru ciprinidele
asiatice.
Dintre heleşteiele de iernat, în pepiniere nu se întâlnesc heleşteiele
pentru iernatul puietului de o vară. Sunt situaţii când în unele amenajări
apropiate, profilate ca pepiniere şi pentru creştere, sau de cercetare – se face
şi iernarea materialului de vara I în pepinieră.
În pepiniere există şi heleşteie de iernat pentru remonţi şi
reproducători.
Pentru unităţile incomplete de îngrăşare, cu ciclu de 2 ani, există
heleşteie de iernat pentru materialul ce va fi îngrăşat în vara a III-a şi de
păstrare a peştelui viu. Pentru cele cu ciclu de un an pot exista heleşteie de
păstrare a peştelui viu.
Dintre heleşteiele speciale, sunt necesare, îndeosebi pentru pepiniere,
heleşteie de carantină unde se păstrează pe o durată determinată materialul
adus de la o altă unitate sau chiar din altă ţară, pentru a urmări starea
sanitară, şi heleşteie de cercetare tehnologică.
Categoriile de heleşteie se reduc în funcţie de tipul unităţii. De
exemplu, dacă unitatea are ciclul de exploatare de 2 ani, din categoria
heleşteielor de vară dispar heleşteiele de vara a III-a întrucât cele de vara a II-
a din unităţile cu ciclu de 2 ani reprezintă heleşteiele de îngrăşare. La fel se
întâmplă şi în cazul pepinierelor, unde nu vor mai exista heleşteie de vara a II-
a şi a III-a cu excepţia acelora unde se urmăreşte obţinerea prin selecţie a
remonţilor şi reproducătorilor. Aceste unităţi au rolul principal de producere a
puietului de o vară. Nu sunt necesare nici heleşteie de păstrare a peştelui viu.
Raportul dintre diferitele categorii de heleşteie este condiţionat de procesul
tehnologic ce se aplică şi de ciclul de exploatare.
113
În literatura de specialitate se întâlnesc valori procentuale orientative.
După Schoperclaus, se dau următoarele valori pentru unităţile cu ciclu de
exploatare de 3 ani: pentru heleşteiele de reproducere 0,25 - 0,50 % din
suprafaţa totală; heleşteie de creştere a puietului etapa I (predezvoltare) 2,75
%; heleşteie de creştere a puietului etapa a II-a – vara a I – 10 % (după alţi
autori – 12 – 13 %); heleşteie de creştere vara a II-a 20 – 25 %; heleşteie de
creştere vara a III-a (îngrăşare) 60 – 65 %; heleşteie pentru creşterea
remonţilor şi reproducătorilor 1%; heleşteie de iernat 3 %; heleşteie pentru
carantină 0,5 – 2 %; heleşteie pentru cercetare tehnologică 1 %.
Pentru unităţile cu ciclu de 2 ani, după Eleonski, heleşteiele de
reproducere reprezintă 0,5 – 1 % din suprafaţa totală; heleşteie de creştere
vara I 7 %; heleşteie de creştere vara a II-a (îngrăşare) 91 %; heleşteie de
iernat 1,5 %. Aşa cum se observă, cea mai mare parte din suprafaţă este
deţinută de heleşteiele de creştere şi îngrăşare. După alţi autori se apreciază
că raportul dintre heleşteiele de creştere şi heleşteiele de îngrăşare, este de
aproximativ 1/10. Apreciindu-se că un ha heleşteu de creştere produce o
cantitate de crap de o vară, pentru următorul ciclu necesită o suprafaţă de 10
ori mai mare pentru îngrăşarea acestuia (unitate cu ciclu de exploatare de 2
ani).
114
8. BAZELE BIOLOGICE ŞI TEHNOLOGICE ALE
REPRODUCERII ŞI CREŞTERII PEŞTILOR
Funcţia de reproducere la peşti, ca şi la celelalte specii de animale şi
plante, reprezintă însăşi raţiunea înmulţirii şi existenţei formelor de viaţă. Fără
această funcţie, care asigură înmulţirea, indiferent de modul în care se
realizează (sexuat sau asexuat), nu poate exista şi persista nici-o categorie de
organisme vii.
Peştii, în majoritatea cazurilor, au reproducere sexuată, prezentînd
totuşi o variabilitate deosebită din punct de vedere al morfologiei aparatului
genital, fiziologiei acestuia, exigenţelor faţă de condiţiile de mediu, etologie,
etc. Dacă la peştii cartilaginoşi şi la numeroase specii ornamentale (de
acvariu) sunt frecvente cazurile de viviparitate sau ovoviviparitate, la cei osoşi,
care fac în principal obiectul pisciculturii dirijate, se realizează fecundarea
externă, evoluţia celulei ou derulîndu-se în mediul extern.
116
Migraţii semnificative caracterizează şi sturionii care trăiesc în zona
noastră (Morunul, Nisetrul, Păstruga) care trăiesc în mediul marin al bazinului
Ponto-caspic şi care pentru reproducere migrează pe marile fluvii pentru
reproducere, cu specificarea că sunt specii cu reproducere repetată.
Substratul pentru depunerea pontei. Speciile de peşti au adaptări şi
implicit preferinţe pentru anumite zone sau condiţii care să le permită
perpetuarea. Reproducerea poate avea loc numai dacă există acele
caracteristici ale mediului de creştere solicitate. Un rol deosebit de important.
Determinant de altfel în realizarea reproducerii este substratul de depunere a
pontei, la peşti întâlnindu-se următoarele grupe ecologice:
- peşti pelagofili – care depun ponta în masa apei. Icrele se hidratează
puternic, ajungând la o greutate specifică ce la asigură plutirea în masa
apei şi aproape că nu au pigment galben, deoarece se dezvoltă în mediu
cu oxigen abundent. Icrele sunt aproape incolore şi greu de observat de
către prădători. În natură există specii marine (scombridele, clupeidele etc.)
şi specii dulcicole (ciprinide) pelagofile.
Din punct de vedere practic, acest aspect este important pentru că
uşurează procesul de reproducere eliminând existenţa unui substrat.
- peşti fitofili – necesită un pat vegetal pentru fixarea icrelor în momentul
depunerii pontei. Se deosebesc mai multe categorii de specii:
- specii ce depun ponta pe vegetaţie uscată, care se reproduc
primăvara timpuriu (ştiuca, bibanul);
- specii ce depun ponte pe vegetaţie de luncă proaspăt inundată
(crapul, carasul, văduviţa);
- specii ce depun ponta pe vegetaţie submersă nou dezvoltată şi se
reproduc la sfârşitul primăverii (carasul, somnul).
Aceasta impune ca la reproducerea dirijată să se asigure un pat vegetal
natural, care se poate realiza prin însămânţări (ex. orz) sau prin folosirea
saltelelor (cuiburi) artificiale.
- specii litofile – dintre acestea fac parte specii importante din grupa
ciprinidelor si salmonidelor. Substratul este reprezentat de pietriş sau
prundiş mărunt. Se întâlnesc specii ce depun ponta pe fundul bazinelor şi
specii ce depun ponta în nişte cuiburi de reproducere. Icrele speciilor din
primul grup sunt lipicioase (ciprinide generativ reofile, cum sunt mreana,
morunaşul) şi se fixează de substrat, nefiind antrenate de curent. Al doilea
grup (păstrăvii) este constituit din specii la care icrele nu sunt lipicioase, iar
pentru a nu fi antrenate de curent sunt depuse în cuiburi amenajate. Icrele
au mult pigment galben, deoarece se dezvoltă într-un mediu cu oxigen mai
puţin.
- specii psamofile – depun ponta pe rădăcinile plantelor, icrele fiind
lipicioase. În cazul reproducerii dirijate este necesară amplasarea saltelelor
artificiale.
117
- specii ostracofile – sunt destul de puţine, fără importanţă economică şi cu
prolificitate redusă. Sunt interesante cel puţin din punct de vedere
comportamental şi biologic. Pentru reproducere au nevoie de prezenţa
unor bivalve realizându-se o veritabilă simbioză între scoică şi peşte
(boarţa). Scoica asigură iniţial protecţie pentru icrele depuse şi pentru
larvele peştelui, iar ulterior alevinii răspândesc în masa apei ouăle scoicii.
- forme intermediare – au locuri diferite de depunere a pontei, în funcţie de
caracteristicile bazinului acvatic.
122
Temperatura optimă este valoarea normală care permite desfăşurarea
embriogenezei, eclozarea şi dezvoltarea postembrionară. Are valori bine
stabilite, ce permit apariţia embrionilor şi larvelor viabile.
Temperatura maximă reprezintă acea valoare superioară nivelului
considerat optim la care se produce moartea embrionilor şi larvelor.
Dacă în aceste faze temperatura coboară sau urcă uşor faţă de valoarea
optimă, deşi se încetineşte sau se intensifică dezvoltarea, nu sunt influenţe
puternic negative care să ducă la pierderi materiale, viabilitatea nu se
modifică, limitele admise ca abatere faţă de temperatura caracteristică
speciei fiind de 2 – 3oC.
Dacă se coboară temperatura mult se ajunge la pragul termic şi apar
pierderi. Invers, dacă temperatura creşte mult, mai ales în perioada
embrionară are loc o intensificare exagerată a metabolismului, ceea ce
determină apariţia de embrioni anormali şi neviabili.
Etapele de temperatură se stabilesc experimental pentru fiecare specie sau
grup ecologic. În dezvoltarea larvară, influenţa temperaturii se manifestă în
principal asupra procesului de hrănire, care conduce la creşterea şi
dezvoltarea larvelor.
Oxigenul. Regimul de oxigen al apei are rol important pentru viaţa peştilor,
mai ales pentru perioada embrionară şi larvară. Fiecare specie are nişte
limite de adaptabilitate în cadrul cărora dezvoltarea este normală.
Modificarea conţinutului de oxigen solvit şi depăşirea valorilor în afara
limitelor caracteristice speciilor are efecte diferite după cum valorile termice
se menţin sau nu normale. Influenţa este negativă, când la temperatura
aproape de valoarea maximă şi când apa înregistrează conţinut de oxigen
solvit mai scăzut, aproape de valoarea minimă. Dacă temperatura se
menţine între pragul termic şi valoarea optimă, oscilaţiile de oxigen solvit,
chiar dacă depăşesc uşor valorile minime, nu au efecte semnificative
asupra procesului de dezvoltare.
Salinitatea este caracteristică diferitelor specii, existând şi în acest caz
limite de adaptabilitate în care dezvoltarea este normală.
În funcţie de modul de adaptare se întâlnesc mai multe categorii de specii:
- specii adaptate la concentraţii variabile în săruri şi care suportă
fără probleme asemenea variaţii chiar în perioade tinere de vârstă
(specii eurihaline).
- specii care acceptă un ecart foarte restrâns al conţinutului în săruri
(specii stenohaline). La acestea schimbarea concentraţiei în săruri
în plus sau în minus faţă de gradul de adaptabilitate determină
perturbări sau chiar întreruperea dezvoltării.
123
După Ştefens, crapul care este specie dulcicolă folosind de regulă ape cu
salinitatea având concentraţia de 3 – 5 ‰, poate să se dezvolte până la un
conţinut de cca 9 – 10 ‰.; moartea intervine la depăşirea acestor limite. În
Israel, crapul se dezvoltă normal în ape cu salinitate de 5 g/100.
La păstrăvul curcubeu, specie dulcicolă, poate fi folosită în anumite condiţii
chiar apă salmastră. La puiet de vara I este bine tolerată o apă cu salinitate
de 3 – 6 ‰, iar pentru vara a II-a concentraţia tolerată este de 12 – 15 ‰.
Aceasta a permis ca în nordul Franţei să poată fi practicată chiar creşterea
păstrăvului în viviere flotabile în vara a II-a în ape marine.
Reacţia apei (pH-ul). Pentru o dezvoltare normală a peştilor, pH-ul apei
trebuie să fie neutru sau slab alcalin, cu oscilaţii uşoare. Depăşirea limitelor
de toleranţă provoacă moartea peştilor.
Duritatea. Pentru ciprinide, se consideră ape bune cele care au duritatea
de 6 – 20oGermane (1ogerman = 10 mg carbonat de calciu la 1 l apă).
Lumina – când este prea puternică constituie pentru majoritatea speciilor
un factor negativ. Radiaţiile infraroşii determină încetinirea dezvoltării şi
reduce substanţial viabilitatea larvelor.
Transparenţa – trebuie să fie de 0,5 – 0,8 m pentru a permite fotosinteza.
Curentul apei este necesar pentru toate speciile, pentru că printr-o
alimentare cu apă la incubaţie se realizează un echilibru în ceea ce
priveşte conţinutul apei în gaze solvite, în plus apa eliminând influenţa
negativă provocată de substanţele reziduale provenite din procesele
catabolice.
Hrana trebuie să corespundă integral din punct de vedere cantitativ şi
calitativ.
124
Chiar dacă aceştia influenţează în mod direct supravieţuirea, acţiunea lor
se resimte nu numai în perioada embrionară şi larvară, ci pe toată durata
de viaţă.
În general, factorii care influenţează supravieţuirea sunt cuprinşi în două
mari grupe şi anume:
- factori abiotici (neanimaţi): fizici şi chimici;
- factori biotici (animaţi): sunt reprezentaţi de toate organismele
vegetale şi animale din bazin.
Influenţa factorilor biotici poate fi directă sau indirectă şi poate fi pozitivă
sau negativă.
Influenţa directă-pozitivă este atunci când după trecerea la hrănirea mixtă
există în bazin o biomasă cu o structură calitativă şi cantitativă a
elementelor trofice adecvată, începând cu organismele planctonice,
corespunzătoare speciilor.
Influenţa directă-negativă este atunci când organisme care constituie baza
trofică (ex. planctonul) se dezvoltă foarte mult, ducând la fenomenul de
“înflorire a apei”, sau dezvoltarea în exces a vegetaţiei acvatice care
modifică regimul gazos şi reduce suprafaţa de mişcare a peştilor.
Sunt numeroase animale carnivore care în regim natural de reproducţie
influenţează evident supravieţuirea. De asemenea, sunt apoi diferite
organisme, începând de la bacterii până la prădătorii mari, care
influenţează foarte mult supravieţuirea.
Influenţa parazitismului se resimte mult atunci când infestarea este în masă
şi mai puţin atunci când este izolată. Saprolegnia poate infesta icrele şi
larvele, dar şi exemplarele mari.
Există şi situaţii când influenţa din partea factorilor biotici este indirectă. De
exemplu, vegetaţia macrofită, în unele situaţii prin celuloza greu
mineralizabilă fie că tulbură apa, determinând depunerea de material
terigen pe icrele fecundate sau pe larvele lipite de substrat, fie că sunt
consumatoare de hrană naturală.
Legat de supravieţuire, în practica piscicolă sunt folosiţi anumiţi termeni
specifici, respectiv „indici de supravieţuire” care prezintă importanţă
practică în caracterizarea sintetică a evoluţiei noilor organisme rezultate în
urma proceselor evolutive ale celulelor iniţiale.
Rezultatul final al influenţei tuturor factorilor de mediu asupra aspectului
cantitativ şi calitativ al procesului de înmulţire a peştilor, exprimat numeric
sau procentual reprezintă indici cantitativi de supravieţuire. În practică se
întâlnesc trei noţiuni:
- supravieţuire industrială;
125
- supravieţuire piscicolă;
- supravieţuire biologică.
Supravieţuirea industrială exprimă cantitatea de peşte ce poate fi pescuită
după un număr de ani dintr-un bazin acvatic, din cantitatea de icre, larve
sau puiet existente iniţial în bazin.
Supravieţuirea piscicolă reprezintă cantitatea de peşte ce se poate recolta
dintr-un bazin din cantitatea de icre, larve şi puiet lansat.
Deoarece în ambele cazuri se compară materialul iniţial cu cantitatea ce
poate fi pescuită şi pentru că niciodată într-un bazin nevidabil nu se poate
recolta întreaga cantitate de peşte, s-a introdus noţiunea de supravieţuire
biologică. Aceasta exprimă toată cantitatea de peşte ce poate fi la un
moment dat într-un bazin ca rezultat al înmulţirii acestora. Acest indice are
o valoare mai mare decât ceilalţi, cu excepţia heleşteielor şi iazurilor care
rămân pe uscat, caz în care supravieţuirea biologică este egală cu cea
piscicolă.
Indicii de supravieţuire se exprimă fie prin „coeficientul de supravieţuire”, fie
prin „procentul de supravieţuire”. Coeficientul de supravieţuire este indicele
prin care se arată cât material iniţial, sub formă de icre, larve şi puiet, este
necesar într-un bazin acvatic pentru a se obţine un exemplar matur.
Procentul de supravieţuire reprezintă raportul dintre numărul iniţial al
materialului ce s-a introdus într-o unitate de exploatare, aflat într-o anumită
fază (icră, larvă, pui) şi numărul de exemplare ce se obţin după o anumită
perioadă.
În practică se utilizează la sfârşitul fiecărei etape următoarele: procentul de
fecundare; procentul de eclozare; procentul de puiet de supravieţuire în
perioada de predezvoltare; procentul de supravieţuire într-un sezon
vegetativ; procentul de supravieţuire în perioada de iernat etc.
Supravieţuirile pe faze tehnologice şi pe specii sunt stabilite experimental,
dar sunt influenţate de o multitudine de factori, chiar pentru aceeaşi specie
sau grup ecologic de peşti.
126
Reproducerea naturală, la rândul său, poate avea două forme:
reproducerea naturală liberă şi reproducerea naturală dirijată.
“Reproducerea naturală liberă” este forma în care peştii, în mediul lor
de creştere, manifestă comportamentul specific de reproducere în raport de
caracteristicile mediale (prezenţa substratului de depunere a pontei, nivelul
termic şi al intensităţii luminoase, prezenţa indivizilor de sex opus, abundenţa
hranei etc.). Supravieţuirea de la stadiul de icră la cel de puiet este deosebit
de mică, de 0,01-0,1%.
“Reproducerea naturală dirijată” este metoda în care tehnologul
intervine în selectarea materialului biologic folosit la reproducere şi asigură,
prin diferite acţiuni şi amenajări specifice, condiţii cât mai apropiate de cele
solicitate în mediul natural de specia reprodusă. Supravieţuirea de la stadiul
de icră la cel de puiet poate atinge 5-10%.
“Reproducerea artificială” este metoda în care intervine tehnologul într-
un mod deosebit, începând cu selecţia materialului de reproducere şi încheind
cu creşterea dirijată a alevinilor.
Etapele parcurse în reproducţia artificială sunt:
- asigurarea lotului de reproducere;
- stimularea maturării sincrone a celulelor sexuale;
- obţinerea celulelor sexuale;
- fecundarea icrelor;
- incubarea icrelor;
- creşterea larvelor şi alevinilor.
Ca urmare a aplicării acestei metode, derulată în spaţii bine delimitate
şi cu un control riguros al parametrilor fizico-chimice şi biologici ai mediului de
creştere se ajunge la rezultate spectaculoase, respectiv la supravieţuirea de la
icră fecundată la puiet, în situaţii excepţionale, de până la 40-50%.
127
realizează selecţia se referă în principal la aspectele de exterior, vârstă şi
greutate corporală (Tabelul 15)
128
- exemplarele care au bine diferenţiate caracterele specifice maturării,
cedând uşor lapţii la apăsare, sunt utilizate în prima etapă la reproducere;
- exemplarele care cedează foarte puţin sau deloc lapţi se utilizează în
etapa a II-a.
La speciile fitofage şi planctonofage, masculii prezintă pe înotătoarele
pectorale butoni nupţiali, uşor sesizabili la palparea înotătoarelor; mai dificil se
determină sexul la cosaş, la care dimorfismul sexual este slab diferenţiat
primăvara timpuriu, fiind necesar a se parca separat pe sexe imediat după
reproducere.
Prematurarea reproducătorilor
Se realizează separat pe sexe în bazine speciale, cu suprafaţa de
2000 – 2500 m2, cu adâncimea de 2 – 2,5 m, la o densitate de 1 exemplar la
10 m3 apă.
În cazul peştilor fitofagi şi planctonofagi, masculii sunt parcaţi la un loc
cu femelele, fiind astfel stimulată maturarea produselor seminale. Această
metodă nu se aplică însă în nici un caz la crap, la care există riscul declanşării
reproducerii direct în bazinele de prematurare.
În momentul în care temperatura apei se stabilizează în jurul valorilor
de 14 – 15oC, pentru reproducători se începe hrănirea cu furaje concentrate,
bogate în substanţe proteice şi vitamine, alcătuite din: şroturi de floarea
soarelui şi de soia, drojdie furajeră, făină de peşte etc. La crap, raţia zilnică
deţine o proporţie de 3 – 5 % din greutatea corporală a peştelui. Cosaşul se
hrăneşte cu vegetaţie proaspătă (lucernă, stuf tânăr) în funcţie de consum;
pentru sânger şi novac, se distribuie îngrăşăminte minerale pentru stimularea
dezvoltării planctonului, asigurându-se menţinerea concentraţiei de azotaţi la 3
– 5 mg/l şi superfosfaţi la 2,0 mg/l.
În cazul îmbolnăvirii unor reproducători, la hrana obişnuită se vor
adăuga substanţe medicamentoase (furazolidon 0,2 %, tetraciclină 1 %), iar
exemplarele puternic afectate se vor îndepărta din bazin.
8.2.2. Reproducerea natural-dirijată a crapului
Reproducerea naturală a crapului se realizează în bazine speciale,
având suprafaţa de max. 0,5 ha (în mod obişnuit 0,1 ha) şi adâncimea de
max. 1,3 – 1,5 m la nivelul cel mai scăzut al canalului perimetral.
Bazinele pentru reproducerea naturală a crapului (heleşteie de
reproducere) sunt heleşteie care prezintă digurile ce asigură acumularea apei
iar în interior prezintă o platformă de pământ (de regulă înclinată) mărginită de
un canal perimetral amplasat între platformă şi dig (Fig. 26)
129
Prin această configuraţie se pot asigura condiţii similare reproducerii
naturale a crapului care solicită apă la temperatura de 18 – 20 oC, şi foarte
important, existenţa vegetaţiei proaspete.
Pentru obţinerea unor producţii de pui superioare şi constante, se
impune pregătirea atentă a acestora, cât şi asigurarea condiţiilor necesare
pentru realizarea unui mediu optim de viaţă. În acest scop, bazinele sunt
menţinute pe uscat în tot cursul anului. Primăvara timpuriu vegetaţia este
tăiată, adunată în grămezi şi arsă. Se distribuie praf de var 500 – 1000 kg/ha
şi îngrăşăminte organice (de preferat gunoi de pasăre fără rumeguş) 6 – 8
t/ha, îngrăşăminte minerale 100 kg/ha, toate distribuite uniform pe platformă,
după care aceasta este arată sau discuită, astfel ca îngrăşămintele şi
amendamentele să fie încorporate în sol.
132
necesar a se stabili o bună corelaţie între momentul începerii evacuării apei şi
cel al începerii pescuitului dimineaţa în zori, ţinându-se seama de
particularităţile fiecărui bazin în parte.
Numărarea puilor se realizează volumetric. În acest scop, se ia un
recipient cu volum redus şi cu acest recipient se încarcă o cană gradată, din
material plastic, cu apă, numărându-se recipientele până la umplerea unui
volum de 1 litru.
Se încarcă apoi recipientul cu pui până la marginea superioară a
acestuia; puii se toarnă într-un vas cu apă, după care se prelevează puii cu
ajutorul unei linguri metalice şi se lansează în alt vas şi se procedează la
numărarea lor. Se calculează numărul de pui care revin la o cană de 1 litru.
În timpul pescuitului, se concentrează puii într-o porţiune de plasă, de
unde se prelevează cu cana gradată, numărându-se cănile până la epuizarea
capturii. Înmulţind numărul de căni cu numărul de pui care revin la o cană, se
află numărul total de pui pescuiţi.
Transportul puilor la heleşteiele de creştere aflate în imediata
apropiere de bazinele de reproducere, se face cu găleata, în care se toarnă în
prealabil cca 5 l apă. La heleşteiele mai îndepărtate transportul se execută cu
hidrobioanele, în care se montează câte 3 juvelnice suspendate pe bare
metalice; se umple cu apă 2/3 din volumul hidrobionului, iar puii sunt turnaţi cu
găleata în juvelnice, revenind 2 – 3 căni cu pui la juvelnic.
Pentru transportul puilor la distanţa mai mari, sunt utilizate pungi din
material plastic cu apă şi oxigen. Se obişnuieşte, de asemenea, transportul
puilor în viviere, căptuşite cu plasă de perdea, cu latura ochiului de 1 mm,
vivierele prezentând avantajul că oferă un volum mare de apă în continuă
preschimbare în timpul transportului. Puii odată aduşi la destinaţie, se
recuperează prin ridicarea plasei şi scurgerea apei.
Întreg lotul de pui va fi îmbăiat cu soluţie de permanganat de potasiu
înainte de expediţie, pentru combaterea protozoarelor ectoparazite Costia,
Trichodina etc.
8.2.3. Reproducerea artificială a crapului
Reproducerea artificială a crapului începe odată cu stabilizarea
temperaturii apei la 17 – 18oC, măsurată în primele ore ale dimineţii în
bazinele de maturare, de regulă, în ultima decadă a lunii aprilie sau în primele
zile ale lunii mai.
Stimularea maturării reproducătorilor se realizează prin aplicarea
injecţiilor hipofizare. Hipofizele se recoltează de la masculi în perioada
octombrie-martie, iar de la femele în februarie-martie.
133
Nu se recomandă recoltarea hipofizei mai târziu de luna martie,
deoarece, după acest termen, hormonul gonadotrop difuzează în sânge şi îşi
pierde calităţile activante.
La femele doza necesară diferă în funcţie de temperatura apei (Tabelul
16):
134
- Clorură de sodiu (NaCl) 6,6 g/l
- Clorură de potasiu (KCl) 0,1 g/l
- Clorură de calciu (CaCl2) 0,2 g/l
- Hidrocarbonat de sodiu (NaHCO3) 0,4 g/l
135
Pentru simplificarea operaţiei de colectare a larvelor (lucrare greoaie şi de
lungă durată), imediat după ecloziunea primelor larve sau chiar înainte de
aceasta, icrele sunt colectate din carafe şi introduse în incubatoare tip Nucet,
unde se va continua incubaţia cât şi predezvoltarea, până în momentul livrării
din staţie.
Pregătirea reproducătorilor.
Pescuitul, selecţia şi parcarea reproducătorilor se realizează timpuriu,
după criteriile descrise anterior, reproducătorii având la dispoziţie o perioadă
de minimum 60 zile pentru prematurare.
Injectarea şi mulgerea.
Reproducerea poate începe în momentul în care temperatura se
stabilizează la cca 20oC, cosaşul fiind prima specie cu care se începe
reproducerea. Reproducătorii sunt pescuiţi din bazinele de prematurare,
injectaţi cu extract hipofizar sau cu alţi produşi de sinteză şi introduşi în
bazinele de maturare.
Injectarea femelelor se face în două reprize, astfel:
- injecţia I pregătitoare, reprezentând 1/10 din doză;
- injecţia a II-a hotărâtoare, reprezentând 9/10 din doză, care se
execută după 24 ore de la prima injectare.
Masculilor li se administrează injecţia într-o singură repriză,
reprezentând 1/8 din doza administrată femelelor, simultan cu injecţia I la
136
femele. La injectarea ambelor sexe în prima repriză, se întrebuinţează 1 cm 3
ser fiziologic/reproducător, iar injecţia a II-a la femele se face cu 2 cm3 ser.
Relaţia dintre temperatură şi doza hipofizară, se prezintă astfel:
139
Fig. 28. Aspect dintr-o sală de incubare a icrelor fecundate
A - Incubator tip “Nucet”; B – Carafă gigant
140
În aceeaşi perioadă, se vor aplica lucrări agrotehnice, respectiv ararea
platformei pe cca 50% din suprafaţa heleşteielor.
Co Ho Ao Cto
1.Policultura
142
Săptămânal, se vor urmări parametrii chimici ai apei. În cazuri speciale,
analizele vor fi efectuate ori de câte ori va fi necesar.
143
Norme tehnologice privind densitatea la populare pentru creşterea în vara a II-
a
Tabelul 16
Categoriile Crestere in vara a-II-a
de bazine Grupele Peste de consum buc/ha. Grupele Material de populare buc/ha.
piscicole de de
Co+ Ho+ Ao+ Cto+ Total
greutate greutate
medie la C1 H1 A1 Ct1 Total medie la
populare populare
(g) (g)
Helesteie 30-50 1200 3000 800 500 5500 10-20 3000 6500 3500 1000 14000
Helesteie 50-100 1000 2500 500 500 4500 20-30 3000 4000 2000 1000 10000
Iazuri 30-50 1200 3300 1000 500 6000 10-20 3000 6000 4000 1000 14000
Iazuri 50-100 1200 2500 800 500 5000 20-30 3000 3500 2500 1000 10000
145
9. CREŞTEREA ALTOR SPECII DE PEŞTI
146
Fig.31. Novac (Hypophthalmichthys nobilis)
(sinonim Aristichthys nobilis)
147
recomandă hrănirea suplimentară cu furaje concentrate (K = 1) completată cu
vegetaţie acvatică sau terestră cu un coeficient de conversie de 20 – 30 kg.
Pentru Sânger şi Novac este necesară dezvoltarea organismelor
planctonice, deci fertilizarea heleşteielor cu îngrăşăminte minerale, circa 100
kg /ha în perioada de creştere şi circa 300 kg/ha la prematurare avîndu-se în
vedere ca azotaţii şi superfosfaţii să se afle într-o proporţie de 4/1.
Perioada optimă de reproducere se situează în intervalul iunie – iulie,
uneori până în august, fiecare specie având o perioadă optimă:
- Cosaşul – optim până la jumătatea lui iulie, uneori şi după;
- Sângerul – asemănător cu Cosaşul;
- Novacul – începutul lui iulie, optim 25 –28oC;
- Scoicar – a doua jumătate a lui iulie.
Pentru ca reproducătorii maturi să fie utilizaţi la reproducţie s-a
constatat că de la o perioadă la alta de reproducţie, reproducătorii trebuie să
acumuleze un anumit număr de grade-zile. Pe specii acest număr este
următorul: la Cosaş 4300 grade-zile; la Sânger 4400 grade-zile; Novac 4500
grade-zile; Scoicar 4600 grade-zile. Aceste valori sunt corelate cu
succesiunea perioadelor optime de reproducere. Reproducerea începe la
Cosaş în iunie-iulie şi se termină la Scoicar.
Altă posibilitate de apreciere, tot după numărul de grade-zile, este
valoarea ce se înregistrează de la 1 ianuarie până la data reproducerii fiecărei
specii. Pentru primele trei specii valorile necesare sunt mai mici de 3000
grade-zile faţă de cele de la un sezon la altul. Pentru Cosaş 1300 grade-zile,
Sânger 1400 grade-zile, Novac 1500 grade-zile.
După creştere, reproducătorii se iernează în bazine speciale la o
densitate ca şi pentru crap de până la 5 tone/ha sau se pot ierna în heleşteie
de creştere dacă lipsesc bazinele de iernat.
Scoaterea lor de la iernat se face primăvara când temperatura este în
jurul valorii de 14oC. După unii autori, se pot scoate şi la 8 – 10oC pentru a
evita stresarea (agitarea), întrucât la temperaturi scăzute sunt mai puţin
mobili. Scoaterea de la iernat este recomandată a se face la temperaturi mai
ridicate (14 – 15oC) pentru a se separa uşor pe sexe datorită unor elemente
legate de dimorfismul sexual şi a stabili la fiecare specie categoria cea mai
bună ce poate fi folosită la reproducere.
În heleşteiele de prematurare, reproducătorii se introduc la un loc
deoarece nu se reproduc, necesitând intervenţia dirijată privind stimulare
hormonală, dar este mai bine ca parcarea şi prematurarea să se facă separat
pe sexe pentru ca la capturarea loturilor zilnice să se acţioneze numai asupra
unui sex, evitând astfel stresările din timpul manipulării reproducătorilor.
148
Trecerea reproducătorilor la parcare se face în prima decadă a lunii
aprilie, atunci când reproducătorii dispun de circa 60 de zile până la începutul
campaniei de reproducere. Începutul campaniei de reproducere este
condiţionat de stabilizarea temperaturii apei în jur de 20 – 22oC, astfel că
pentru Cosaş, prima specie cu care se începe reproducerea, campania de
reproducere se suprapune cu a crapului, sau uşor decalată. În parcare
densitatea este de 1 ex./10 m3.
Reproducătorii activi se selecţionează după gradul de maturare pe
două grupe şi pe sexe. În prima grupă pentru femele intră exemplarele care
au abdomenul vizibil mărit şi moale şi la scoaterea din apă abdomenul se
rotunjeşte. La masculii din grupa I de calitate, partea internă a pectoralelor
este zimţată, aspră, iar la apăsare apar picături de lichid seminal. Femelele
din grupa a II-a prezintă la palpare abdomenul mai tare, iar la scoaterea din
apă abdomenul nu se mai rotunjeşte. La masculii din grupa a II-a nu apar
picături de lichid seminal la apăsare, iar asperităţile de pe faţa internă a
pectoralelor se simt mai puţin.
Este necesar ca reproducătorii să fie separaţi pe sexe şi categorii
pentru a fi uşor utilizaţi. În funcţie de spaţiu, femelele şi masculii din ambele
categorii se ţin în bazine separate sau în bazine comune. Când se ajunge la
un anumit număr de grade-zile se trec pe loturi de 10 – 15 exemplare de
reproducători pentru fiecare sex, în bazine de maturare cu adâncimea de 1,5 -
2 m, moment în care sunt hipofizaţi. Adâncimea la maturare este necesară
pentru a menţine o temperatură relativ constantă în timpul când extractul
hipofizar îşi face efectul.
Reproducerea speciilor din categoria ciprinidelor asiatice se bazează
pe stimularea hormonală a reproducătorilor. Se utilizează hipofize de crap sau
diferite produse similare de sinteză.
Cantităţile de hipofiză se fac pe bază de nomograme. În principiu,
astfel se poate stabili cantitatea totală de hipofiză sau se stabileşte doza
exprimată în mg/1 kg greutate corporală.
Se administrează 3 – 6 mg hipofiză uscată/kg greutate corporală la
femele şi 1/6 – 1/8 din această doză pentru 1 kg greutate corporală la masculi.
Metoda clasică presupune injectarea femelelor în două reprize, la
interval de 24 ore între ele, şi a masculilor cu o singură doză în acelaşi timp cu
cea de-a doua injectare a femelelor. În timp metoda s-a perfecţionat,
injectându-se şi masculii cu două doze, la fel ca femelele (în funcţie de gradul
lor de maturare).
După metoda clasică se pot face injecţii diferite în funcţie de
temperatură.
149
Atunci când variaţia temperaturii apei între zi şi noapte nu depăşeşte
o
2 C, prima injecţie se poate face seara între orele 19 – 20, iar a II-a injecţie se
va face a doua zi la aceeaşi oră, mulgerea efectuându-se în dimineaţa zilei
următoare.
Dacă temperatura între zi şi noapte variază între 3 - 6oC, prima injecţie
se face dimineaţa, iar a II-a în dimineaţa următoare, mulgerea făcându-se
seara. Prima injecţie, fiind mai mică, are rol de declanşare a ovulaţiei, iar cea
de-a doua desăvârşeşte ovulaţia.
După cea de-a doua injecţie trebuie să treacă un anumit număr de ore
până ce femelele sunt scoase şi mulse pentru recoltarea icrelor. Timpul dintre
cea de-a II-a injecţie şi maturare, în funcţie de temperatură, variază de la 7 – 8
ore la 26 - 27oC, la 10 – 12 ore la 20 - 22oC.
Pentru ca pescuirea reproducătorilor să se facă uşor, în bazinele de
maturare se vor stoca 3 – 5 reproducători iar bazinele vor fi prevăzute cu
plasă care căptuşeşete suprafaţa interioară a bazinului pentru ca prin
strângerea plasei la un capăt să se adune reproducătorii, înlocuind prinderea
cu sac fără fund.
Icrele se recoltează direct prin „mulgere”, după scoaterea femelelor din
heleşteul de maturare, cantitatea de icre porţionându-se în funcţie de
capacitatea şi tipul incubatoarelor.
Masculii, de regulă, sunt introduşi în staţie în tărgi cu apă iar prin
apăsare pe abdomen, se recoltează direct lichidul seminal şi se distribuie
peste icre.
În unele ţări se utilizează pentru prematurare bazine mici din beton 6 x
2 x 1 în care se pun deasupra diferite corpuri plutitoare pentru creerea unei
obscurităţi, evitând salturile (agitaţia) reproducătorilor.
Reproducătorii pot fi anesteziaţi prin introducerea lor într-o soluţie
narcozantă Sandoz 222, cu rolul de a-i imobiliza uşurând prinderea, injectarea
şi recoltarea produselor gonadelor.
Se introduc la început într-o astfel de soluţie, se injectează, se elimină
apa şi se pune apă curată. După trecerea timpului, până la a II-a injectare, se
elimină din nou apa, se reinundă, se adaugă Sandoz , se face a doua injecţie,
se elimină din nou apa şi se introduce apă curată. Pentru recoltare se
foloseşte din nou substanţă narcotică pentru a evita agitarea reproducătorilor.
Se pot folosi şi bazine mai mici.
Icrele sunt colectate prin metoda uscată (se evită contactul celulelor
sexuale cu orice picătură de apă, la fel procedîndu-se şi în eprubetele pentru
lapţi), porţionate, fără să se amestece de la femele diferite; pentru fecundare
se amestecă fie prin metoda uscată cu lapţi de la 2 - 3 masculi, fie
150
adăugându-se lapţi din eprubetă sau trecând masculii pe rând şi apăsând pe
abdomen deasupra vaselor cu icre (2 – 3 picături de la fiecare mascul. Se
amestecă, se adaugă apă până când nivelul acesteia depăşeşte cu 2 – 3 cm
nivelul icrelor, se lasă în repaus 1 – 2 minute pentru fiecare vas, urmând
spălarea, îndepărtarea impurităţilor şi surplusul de spermatozoizi. În acelaşi
timp, printr-o spălare continuă are loc hidratarea timp de 10 – 15 minute.
După aceea se trec în incubatoare de tip Zugg-Weiss, Nucet sau în
carafe gigant. În cazul utilizării incubatoarelor mai mari (de ex. tip Nucet), se
introduce o cantitate de icre de până la 1 kg, respectiv atât cât se poate obţine
de la o femelă.
După fecundare şi spălare icrele se introduc în incubatoare, unde are
loc continuarea hidratării lor, debitul din timpul incubării fiind diferit. La început
icrele fiind mai grele debitul este mai mare pentru a menţine icrele în masa
apei. După hidratare, se micşorează debitul, menţinând icrele în masa apei şi
evitând o agitare prea puternică, deoarece prin hidratare (umflare) devin
sensibile. Icrele îşi măresc diametrul de la 1,5 mm la 4 – 5 mm.
Embriogeneza are loc în 26 – 35 ore, trecându-se prin două faze
critice. Prima fază durează de la începutul formării morulei până la terminarea
gastrulei, icrele embrionate având o sensibilitate mare. Faza a doua începe cu
eclozarea şi durează până la formarea branhiilor; cînd sensibilitatea este
deosebită faţă de conţinutul de O2 din apă.
Supravieţuirea de la stadiul de larvă până la 5 zile depinde de specie,
de calitatea icrelor şi de condiţiile de incubare. Se pot înregistra pierderi mari
când temperatura apei are variaţii de 5 – 6oC şi când în incubatoare pătrund
copepode, care atacă icrele şi larvele. Supravieţuirea în această perioadă este
de aproximativ 55 %.
În timpul incubării se aplică băi de formol 1/500 sau de permanganat
de potasiu. Soluţiile se amestecă cu apa, se lasă să circule câteva minute cu
scopul de a distruge sporii de Saprolegnia.
După eclozare larvele sunt trecute în juvelnice, instalaţii de bază din
staţie. Mai întâi se elimină larvele anormale, imobile, rămase pe fund, cu
culoare albăstruie. Larvele normale sunt transparente şi se deplasează pe
verticală, apoi cad din nou la fund.
Juvelnicele sunt confecţionate din pânză fină de nytal, cu ochiuri mai
mici de 1 mm, şi schelet din lemn pentru plutire, cu dimensiunea de 0,7 x 0,7
m şi înălţimea de 0,45 m. Juvelnicele au o capacitate de 200.000 – 250.000
larve şi se introduc în bazinele din staţie sau în bazine situate în apropierea
staţiei.
151
Larvele se menţin în juvelnic timp de 2,5 – 5 zile, în funcţie de
temperatura apei, până ce ajung să se hrănească activ fără să epuizeze
complet sacul vitelin.
Transportul larvelor în unitate se face pînă la bazine de predezvoltare
sau direct în heleşteu de creştere vara I ori, în exteriorul unităţii, la diverşi
beneficiari.
Pentru transport se utilizează diverse mijloace, în mod obişnuit
folosindu-se pungi din polietilenă cu capacitatea de cca. 40 l, dar în care se
pun numai cca. 20 l apă. În aceste pungi se introduc 20.000 – 50.000 larve.
Pentru a se evita asfixia larvelor în sacii de polietilenă se introduce oxigen
tehnic sub presiune care permite transportul la distanţe mari şi cu o durată a
transportului de peste 48 ore.
Pierderile în timpul transportului sunt de circa 3 % până la 10 ore
durata de transport şi de 5 – 7 % la durate ale transportului de peste 10 ore.
La predezvoltare se folosesc heleşteie cu suprafaţa de până la 1 ha şi
cu adâncime de 1,5 – 2 m, în care se introduc în medie aproximativ 600.000
larve/ha (cu variaţii în limite foarte largi 250.000 – 1.500.000), unde se
realizează în medie o supravieţuire de 50 – 40 %.
Durata de predezvoltare este de 21 – 30 zile, când un exemplar atinge
o greutate medie de 1 – 2 g. Debitul de alimentare este redus, atât cât să
compenseze pierderile de infiltrare şi evaporare. Temperatura optimă de
creştere este de 25oC, iar cea critică de 18oC.
Pescuirea se face prin evacuarea apei (ca la crap), prinderea puilor
având loc în exteriorul călugărului la gura de evacuare. Pescuirea se mai
poate face în două etape: prima constă în prinderea puilor în masa apei, iar
cea de-a doua prin evacuarea ei şi prinderea puietului rămas. Puietul se
hrăneşte cu prestarter, dar o parte importantă din hrana lui este reprezentată
de hrana naturală, care se dezvoltă datorită administrării îngrăşămintelor
organice şi minerale.
O altă metodă de reproducere presupune folosirea unui bazin circular
unde are loc depunerea spontană a pontei, eliminîndu-se mulgerea
reproducătorilor, mulgere care are efecte negative asupra supravieţuirii
acestora (în cazul reproducerii artificiale pierderile la femele sunt de circa 30
%, în timp ce la reproducerea naturală pierderile sunt de numai 2 %).
În cadrul acestei metode, reproducătorii sunt injectaţi cu extract de
hipofiză şi se introduc în bazinul de maturare. După 7 – 10 ore, în funcţie de
temperatură, se aplică cea de-a doua injecţie şi reproducătorii sunt introduşi în
bazinele circulare, mai întâi masculii şi apoi femelele.
Unele recomandări tehnologice prevăd ca atât reproducătorii masculi
cât şi femelele să fie injectaţi cu extract de hipofiză în două reprize: la masculi
152
din doza totală de 2 – 3 mg/kg corp, prima să fie de 0,5 mg/kg corp, iar la
femele din doza totală de 4 – 6 mg/kg corp, prima să fie de 0,5 mg/kg corp.
Cea de-a doua injecţie este de 1,5 – 2,5 mg/kg corp la masculi şi de
3,5 – 5,5 mg/kg corp la femele.
Intervalul de timp dintre doze este stabilit în funcţie de temperatură;
astfel, cu cât temperatura este mai mică cu atât distanţa este mai mare şi
invers. De exemplu, la o temperatură de 22 oC, intervalul dintre cele două
injectări este de 9 – 10 h, iar la 26 - 28 oC intervalul este de 5 – 6 h.
De regulă prima injecţie se face dimineaţa la ora 10oo, iar a doua după-
amiaza între orele 16 – 17oo. Oricum, momentul injectării depinde de
momentul când se urmăreşte recoltarea icrelor. Astfel, prima injecţie se poate
face după-amiaza între orele 16 – 17oo, iar recoltarea icrelor în dimineaţa zilei
următoare între orele 7 – 9oo.
După cea de-a doua injecţie până la începerea reproducţiei, durata
variază în funcţie de temperatura apei din bazinul circular astfel încît la
temperatura de 20 - 21 oC acest timp este de 11 – 12 h, iar la temperatura de
28 oC este de 6 – 7 h.
După introducerea reproducătorilor hipofizaţi în bazinul circular plin cu
apă, conform opiniilor unor tehnologi, este necesar să se menţină un curent
continuu de apă circular care să-l imite pe cel din mediul natural, respectiv să
se asigure o viteză de 0,5 m/s. Alţi tehnologi consideră că nu este necesară
realizarea unui curent de apă, deci se opreşte introducerea apei în bazinul
circular după introducerea lotului de reproducători în masa apei, până ce
aceştia îşi depun icrele, curentul apei producându-se prin deplasarea
reproducătorilor în bazin. Bazinele circulare sunt construite din beton, metal
sau fibră de sticlă şi au volumul de 50 m3. În partea inferioară are o formă uşor
conică cu o conductă centrală prin care se evacuează icrele fecundate ce sunt
prinse într-o cameră prevăzută cu juvelnic (vezi capitolul anterior).
În pereţii bazinului circular sunt mai multe guri de alimentare ce vin de
la o conductă circulară sau de la o altă sursă de alimentare (poate fi de la o
instalaţie ce asigură apă termostatată) guri de alimentare orientate oblic
pentru a provoca o circulaţie într-un anumit sens a apei în bazin. Conducta
centrală, care are sită, se continuă în partea inferioară (conică) a bazinului
printr-o conductă orizontală spre camera de prindere. De capătul inferior al
conductei se ataşează o pânză fină de nytal, în formă cilindrică, ce ajunge
într-o cutie prinzătoare (juvelnic) din acelaşi material.
În partea superioară, bazinul circular are din loc în loc un schelet
metalic înclinat spre interior, pe care se prinde o plasă pentru a evita pierderile
de reproducători în momentul agitării acestora cînd efectuiază salturi din apă.
153
La reproducere, icrele sunt mărunte, cu diametrul de 1 – 1,2 mm, dar
după câtva timp se hidratează şi ajung la 4 - 5 mm diametru. Icrele se menţin
în stare de plutire şi după ce s-a constatat încetarea reproducerii (trebuie
menţinută o linişte deplină în jurul bazinului) urmează recoltarea lor.
În cazul în care apa de alimentare este oprită se începe alimentarea
bazinului concomitent cu deschiderea vanei de evacuare. Se realizează un
curent circular, icrele fiind dirijate spre zona centrală şi prin absorbţie sunt
dirijate şi colectate în cutia prinzător. În paralel, icrele din acest sac colector
(juvelnic) sunt dirijate în staţia de incubaţie, către incubatoarele utilizate.
Se continuă colectarea icrelor până ce în sacul colector nu se mai
constată icre şi apoi se opreşte alimentarea, continuând evacuarea până când
în bazinul circular rămâne un strat mic de apă, cât să acopere reproducătorii.
Urmează scoaterea reproducătorilor şi trecerea lor într-un heleşteu de
creştere (pentru refacere).
Pentru cunoaşterea cantităţii de icre depuse este posibil să se
folosească la camera de prindere, de unde se dirijează icrele din conductă
spre evacuare, a unui aparat electric cu celule fotoelectrice, pentru a număra
icrele obţinute. Cantitatea de icre ce se introduce în incubaţie este astfel
apreciată încât să fie comparabilă cu cea impusă de utilizarea metodelor
clasice de fecundare (pentru incubatoare tip Nucet 600 – 700 g până la 1 kg
de icre).
Incubaţia şi menţinerea larvelor după eclozare timp de 3 – 5 zile în
juvelnice se face ca în cazul metodelor clasice de reproducere artificială.
Din staţie, larvele de 3 – 5 zile se transportă prin diferite procedee, dar
cel mai frecvent în pungi de polietilenă, fie la beneficiari, fie în heleşteiele de
predezvoltare.
Spre deosebire de cele de crap, unde pe lângă reproducere se poate
face şi predezvoltarea, heleşteiele de predezvoltare în acest caz pot avea
aceeaşi suprafaţă, dar sunt mai adânci având cca. 1,5 m.
Puietul se menţine aici până la 21 zile, când trebuie să ajungă între 0,5
– 1 g/ex. Norma de populare este de până la 1 milion de larve, pierderile
putând ajunge la 70 %.
Heleşteiele trebuie să beneficieze de o bună stare biologică,
impunându-se distribuirea la momentul oportun a îngrăşămintelor minerale
sau a celor organice, acestea din urmă fiind dispuse în grămezi amplasate
perimetral.
Se administrează de asemenea şi hrană suplimentară foarte fină
(prestarter) în cantitate de cca10 kg/zi/ha la 1 – 1,5 mil. larve.
154
Tot la noi în ţară se utilizează predezvoltarea superintensivă. Pentru
aceasta se utilizează bazine din beton în care densitatea de populare este
foarte mare de circa 300.000 – 500.000 larve de 3 – 5 zile/m3.
În principiu, această metodă este bună deoarece se elimină unii factori
cu influenţă negativă, cum ar fi:
- dezvoltarea puternică a filopodelor în bazinele de pământ;
- prezenţa diverşilor prădători.
Prin această metodă există posibilitatea de control a consumului de
hrană şi de menţinere a parametrilor fizico-chimici ai apei soldată cu o
supravieţuire de peste 90%.
S-a remarcat că, indiferent de metodă, trebuie asigurată o hrană
naturală corespunzătoare şi o hrănire suplimentară adecvată, pe lângă
menţinerea parametrilor fizico-chimici ai apei în limite normale.
Creşterea în vara I se face de preferat în monocultură (fiecare specie
într-un bazin) dar şi în policultură, fie toate speciile asiatice la un loc, fie
împreună cu crapul.
În monocultură vara I, bazinele se pot popula cu pui predezvoltaţi circa
60.000 – 70.000 ex./ha sau cu larve de 3 – 5 zile în număr de 200.000/ha. În
primul caz pierderile sunt de 50 %, iar în al doilea caz pot ajunge până la 90
%.
Bazinele de creştere vara I au o suprafaţă de 10 – 15 ha şi chiar mai
mult, de până la 40 ha şi o adâncime de 1,5 m.
La sfârşitul creşterii din vara I puietul poate ajunge la o greutate de 20
g/ex., iar în funcţie de densitate, de condiţiile de viaţă, inclusiv hrănirea
suplimentară, poate ajunge la peste 30 g/ex.
În policultură, când se foloseşte şi puiet de crap predezvoltat,
densitatea poate să ajungă la 100.000 – 120.000 pui predezvoltaţi/ha, din care
puiet crap 60 – 70 %. În acest caz, puii predezvoltaţi de crap se introduc cu
circa 2 săptămâni înainte, deoarece crapul este prima specie care se
reproduce şi se predezvoltă în acelaşi heleşteu în care se vor predezvolta şi
larvele de 3 – 5 zile de ciprinide asiatice. Este important ca introducerea
ciprinidelor asiatice să se facă la date cât mai apropiate pentru a evita
pierderile mari.
Creşterea în vara a II-a şi a III-a se face numai în policultură cu crapul
pentru a utiliza cât mai complet nişele trofice naturale din bazin. Ponderea
ciprinidelor asiatice din numărul total şi între ele depinde de asigurarea bazei
trofice.
155
În ultimul timp se pune accent pe o densitate mai mare a crapului, fiind
mai solicitat pe piaţă. Ponderea crapului este de 70 – 80 % din numărul total
de exemplare introduse. Raportul între Sânger/Novac este 3/1, iar numărul de
Cteno (Cosaş) este astfel apreciat încât să ţină seama pe de o parte de
existenţa vegetaţiei acvatice macrofite şi pe de altă parte de consumul de
furaje administrate pentru crap, întrucât această specie foloseşte şi hrană
suplimentară.
De regulă, procentul între cele trei specii este de 70 % Sânger, 20 – 25
% Novac şi 5 – 10 % Cosaş.
La calcularea necesarului de furaje folosite în cazul practicării
policulturii având crapul în formula de populare, se ia în considerare şi
consumul speciilor asiatice, deoarece şi acestea, fără să fie considerate specii
concurente la hrană cu crapul, utilizează la filtrarea apei, pe lângă hrana
naturală şi particule fine de hrana suplimentară administrată. Surplusul de
hrană suplimentară este legat de producţia preconizată şi de partea ce revine
speciilor asiatice, respectiv de 20 – 25 % faţă de cantitatea de hrană calculată
pentru crap.
Iernarea se face în heleşteie speciale, pe grupe de vârstă ca şi la crap,
dar în mod frecvent se utilizează iernarea combinată a speciilor dintr-o unitate,
pe grupe de vârstă.
Pe lângă speciile de ciprinide asiatice menţionate, în unităţile noastre
se mai pot creşte şi alte specii ca Linul (Tinca tinca), Văduviţa (Leuciscus
idus), Plătica (Abramis brama), Carasul argintiu (Carasius auratus gibelio).
156
Fig.32. Linul (Tinca tinca)
157
cu icre şi se introduc în juvelnice cu ochiul plasei de 1 – 1,5 mm. Juvelnicele
sunt instalate în heleşteie de creştere vara I şi se elimină astfel fazele de
predezvoltare în heleşteie de reproducere, de pescuire şi de transport al puilor
predezvoltaţi. În juvelnice se menţin o anumită perioadă de timp, uneori chiar
până la predezvoltare, apoi se dirijează în heleşteie de creştere vara I, după
ce în prealabil se stabileşte numărul de puiet predezvoltat. De reţinut că, linul
este o specie care se capturează greu în bazinele de creştere, indiferent de
vârstă. Dificultăţi mai mari se întâmpină la vârste mai mici, când se îngroapă
în mâl şi apar pierderi mari.
Creşterea în vara I se realizează în heleşteie cu suprafaţă mică, de
până la 1 ha, cu adâncimea de circa 1 m, cu fundul mâlit şi cu vegetaţie.
Norma de populare cu puiet predezvoltat este mai mică decât în cazul crapului
cu circa 25 – 30 %, deoarece linul consumă bentos mai mult decât crapul şi
nu foloseşte şi alte elemente naturale. Pierderile în vara I sunt de 25 %.
Linul este o specie solitară, iar la reducerea nivelului apei sau după
scăderea temperaturii apei sub 10oC, se afundă în mâl, făcând pescuitul dificil.
Pentru creşterea randamentului la pescuit, se recomandă ca acesta să se
facă toamna, înainte de prinderea crapului şi dacă este posibil noaptea,
corelat cu evacuarea lentă a apei. Aceasta face ca materialul să se
aglomereze în canalele de drenaj, ajungând în instalaţiile de pescuit.
Deoarece se afundă în mâl, bazinele se reinundă şi se evacuează din nou şi
din această cauză, după unii tehnologi, predezvoltarea şi creşterea în vara I
trebuie să se facă în heleşteie de creştere vara I.
Creşterea în vara a II-a şi a III-a se face în heleşteie cu suprafaţa de 1
– 2 ha, de 1 m adâncime, cu multă vegetaţie submersă şi cu un strat de mâl
abundent (condiţii ecologice caracteristice speciei). Densitatea de populare
are aceleaşi valori cu cea de la creşterea în vara I; pierderile în vara a II-a
sunt de 10 – 15 %, iar în vara a III-a de 5 %. În perioada de creştere se poate
face şi furajare suplimentară, ceea ce face ca la calcularea normei de
populare să se ţină seama de sporul realizat pe baza hranei suplimentare.
Ritmul de creştere obţinut este mai bun şi linul ajunge în vara a II-a la o
greutate de 250 – 300 g/ex., reducându-se astfel durata ciclului de exploatare
de la 3 la 2 ani.
În condiţii normale, unde există hrană naturală din abundenţă, ritmul
de creştere la exemplarele de o vară este de 25 g, la 1 an şi o vară de 125 –
200 g, la 2 ani şi o vară de 300 – 400 g, iar la cele de 3 ani şi o vară de
aproximativ 500 g.
Linul poate ierna în heleşteie speciale cu suprafaţa de 0,25 - 0,5 ha, cu
adâncimea de 1,5 – 2 m, cu alimentare intermitentă cu apă proaspătă şi cu
fundul mâlit. Se pot introduce 70.000 exemplare la ha vara I, 60.000
exemplare la ha vara a II-a şi 20.000 reproducători la ha. Pierderile la iernat
sunt de până la 10 %. Când este mai puţin material biologic, iernatul se poate
158
face şi în juvelnice instalate în heleşteiele de creştere a crapului, în lacuri de
acumulare sau râuri din care se alimentează unitatea; sistemul este mai bun
pentru că se elimină categoria de heleşteie pentru iernat, controlul este mai
uşor şi la recoltatul de primăvară nu se întâmpină probleme.
Creşterea linului ca specie suplimentară este o metodă bună pentru
valorificarea îndeosebi a organismelor bentale, întrucât s-a constat că în
bazinele cu mult mâl şi cu un pH spre acid există o cantitate de 16 – 17 g/m2
organisme bentale nefolosite de crap. În acelaşi timp, datorită pH-ului, crapul
nu exploatează hrana din zona mai adâncă a bazinului. După unii tehnologi,
numărul exemplarelor de lin este egal sau chiar mai mare decât al crapului, în
funcţie de condiţiile mediului. După alţii, în vara a II-a se introduce lin de 1 an
circa 1500 ex./ha sau de 2 ani circa 500 ex./ha. În condiţii mai slabe acest
număr se poate reduce la jumătate.
162
Fig.35. Carasul argintiu (Carassius auratus gibelio)
163
şi care datorită temperaturilor ridicate din timpul sezonului vegetal, hrana
neutilizată, prin descompunere, ar influenţa condiţiile de creştere a crapului.
164
Este utilizată la creştere într-o serie de ţări din Europa. La noi în ţară
prezintă importanţă pentru obţinerea puietului ce se introduce ca material
secundar în bazinele ciprinicole şi pentru popularea apelor naturale.
Tehnologia obţinerii puilor necesită existenţa reproducătorilor.
Reproducătorii pot fi capturaţi din mediul natural sau se poate realiza
un lot propriu de reproducători.
În mediul natural sunt prinşi în locurile de aglomerare, în luna
februarie, atât transportul, cât şi prinderea fiind făcute cu deosebită atenţie,
deoarece sunt foarte sensibili la traumatisme. Menţinerea reproducătorilor în
recipienţii de transport trebuie să fie de scurtă durată deoarece pot să se
inhibe. Există diferenţe semnificative în ceea ce priveşte reacţiile la stres între
cele două sexe. Astfel, masculii pot fi reţinuţi în recipiente câteva zile, dar
femelele nu ajung la maturitate în captivitate şi nu cedează icre chiar dacă
sunt la maturitate.
În cazul formării loturilor de reproducători, aceştia se cresc în heleşteie
speciale în monocultură, în sezonul de vegtaţie, vara premergătoare
reproducerii fiind hrăniţi cu specii de talie mică, fără valoare. Cantitatea de
hrană necesară este de cel puţin 3 ori mai mare decât greutatea
reproducătorilor. Suprafaţa heleşteului de creştere este variabilă, de la 1000
m2 până la 8000 m2 cu adâncimea de 1m. La sfârşitul iernii, dar în general la
începutul lui martie, reproducătorii sunt trecuţi în heleşteie de maturare, de
dimensiuni mai reduse, în jur de 300 – 400 m2, în care se asigură curent de
apă şi hrană vie. Pentru a determina declanşarea ovulaţiei şi spermiaţiei este
necesar ca temperatura apei din heleşteul de parcare să se menţină la
valoarea necesară reproducerii. Scăderea sau creşterea bruscă a
temperaturii, în afara limitelor optime, poate compromite total maturarea.
În aceste bazine mici reproducătorii pot fi număraţi uşor şi când se
constată că formează grupuri mici din ambele sexe, indică apropierea
momentului de înmulţire, în acest moment se prind şi se folosesc la
reproducere.
Din punct de vedere tehnologic, reproducerea poate fi dirijată sau
artificială.
Reproducerea dirijată se realizează în bazine mici de cca. 1000 m2,
dar se pot utiliza chiar cele folosite pentru crap (ştiuca se reproduce înaintea
crapului). În aceste heleşteie se introduc saltele artificiale, se inundă imediat
după topirea gheţii şi la temperatura apei de 8 – 10oC se populează cu famili
de reproducători, a căror structură este de o femelă la 2 – 3 masculi. La 1000
m2 se pot introduce 2 – 4 familii. Femelele au greutatea de 1 – 2 kg şi vârsta
de 3 – 5 ani, iar masculii 2 – 4 ani şi 0,5 – 1 kg. Durata incubării icrelor este
influenţată de temperatură, dar în general se desfăşoară în 10 – 14 zile, iar
după eclozare resorbţia sacului vitelin are loc după 7 – 8 zile. Pentru a evita
165
canibalismul este necesar ca puietul să fie transferat după 20 zile în alte
heleşteie.
Reproducere artificială se realizează prin mulgerea reproducătorilor,
folosind metoda uscată şi pentru stimularea maturării celulelor sexuale
reproducătorii pot fi hipofizaţi: femelele sunt stimulate cu 3 – 4 mg hipofiză/kg
corp şi masculii cu 1,5 – 2 mg/kg corp.
Injectarea se poate face şi cu hipofize de crap. Masculii se maturează
mai devreme decât femelele, astfel că pentru a evita o eventuală insuficienţă a
lor pe durata perioadei de reproducere, este necesar ca lichidul seminal să fie
colectat în recipiente, ţinând seama că la temperatura de 15oC viabilitatea lor
este de 1 – 2 min. La o mulgere, masculii cedează o cantitate mică de lichid
seminal, dar este important de menţionat că acelaşi reproducător poate ceda
lichid seminal de 3 – 4 ori într-o perioadă de reproducere. Lichidul de bună
calitate are un pH de 7,3 – 7,6 şi o consistentă vâscoasă ca smântâna albă.
Cel de calitate inferioară are pH-ul sub 7 şi o consistenţă slabă, apoasă. Într-
un mm3 lichid de calitate bună se găsesc 20 mil. spermatozoizi. Din practică
se poate spune că o cantitate de 0,02 cm3 lichid semional conţine suficienţi
spermatozoizi pentru a fecunda 100 cm3 icre.
Femelele bine maturate se observă relativ uşor deoarece ţinute cu
capul în sus icrele curg singure. În mod obişnuit acestea se obţin prin
presarea abdomenului longitudinal, de sus în jos, în lungul liniei axiale a
abdomenului, apăsarea oprindu-se când apar urme de sânge. De la o femelă
se recoltează o porţie. Odată cu icrele se obţine şi lichidul ovarian, foarte
necesar la fecundare. Porţionarea icrelor ţine seama de capacitatea
incubatorului folosit. Astfel într-un incubator Zugg-Weis se pot introduce
50.000 – 60.000 icre. Peste o porţie de icre se adaugă 3 – 4 ml lichid seminal,
care poate proveni direct de la masculi sau din eprubeta în care a fost colectat
în prealabil lichidul respectiv. După metoda uscată, se omogenizează cele
două tipuri de celule şi după 1 – 2 min. se adaugă apă într-o cantitate dublă
faţă de volumul icrelor. Se lasă apoi în repaus 2 – 3 min. (după alţi autori 10
min.) pentru fecundare.
Mobilitatea şi forţa de penetrare a spermatozoizilor sunt favorizate de
un pH cuprins între 5 – 9 al amestecului de icre, lichid ovarian şi apă. La un
pH mai mic decât 5 mobilitatea scade. Mobilitatea mai este influenţată de
temperatură, scăzând pe măsură ce creşte temperatura (scade şi viabilitatea),
şi de diferiţi ioni de Ca, Ba, Mg etc.
Icrele, în contact cu apa, prin hidratare îşi măresc volumul cu până la
40 %, ajungând de la 1,5 – 2 mm în diametru la recoltare, la 2,5 – 3 mm după
hidratare. Procentul de fecunditate în condiţii normale este de 80 – 90 %.
După ultima spălare (se spală cu apă până ce se elimină toate
impurităţile), icrele se introduc în incubatoare. Trebuie o atenţie deosebită în
166
manipularea lor pentru că după hidratare membrana icrelor este foarte fragilă
şi icrele se sparg uşor la cele mai mici şocuri. Se folosesc diferite tipuri de
incubatoare: Zugg-Weis, Kannegietter şi Mac-Donald. Al doilea tip este
confecţionat din sticlă sau material plastic, având capacitatea de 6 – 7 l până
la 10 – 12 l, forma unui trunchi de con, cu posibilitate de scurgere a apei prin
partea superioară. Diametrul inferior faţă de cel superior este de ¼ până la
1/6. Ca şi la incubatorul precedent, menţinerea icrelor în masa apei se face
print-o alimentare din partea inferioară.
Al treilea tip este de capacitate asemănătoare cu a celui precedent şi
poate fi din sticlă, material plastic sau un alt transparent.
În principiu, are două tuburi de sticlă, unul prin care se face
alimentarea şi care ajunge până în partea inferioară a incubatorului şi al doilea
prin care se face evacuarea, prevăzut cu o sită pentru a nu pierde icrele, la o
cotă de 1/3 din înălţime. Acest incubator prezintă dezavantajul că nu se pot
îndepărta icrele infestate de Saprolegnia, ca şi cele nefecundate. Incubarea
embrionilor durează 12 zile, în medie 120o zile (95-150o zile). Pe toată
perioada de incubaţie este necesar urmărirea dezvoltării embrionilor în
primele 2 – 3 zile, icrele se pot lipi între ele sau de pereţii incubatorului fiiind
necesară desprinderea lor.
Apa de alimentare trebuie să fie curată, oxigenată şi la temperatura de
8 – 14oC. Necesarul de oxigen diferă în funcţie de etapa de embrionare astfel
încât pentru 1 kg icre embrionate incubate la 12oC, nevoia de oxigen creşte de
la 6 mg/h/cm3 în stadiul de morulă la 130 mg/h/cm3 în apropierea eclozării.
Debitul de alimentare se reglează astfel încât icrele să fie într-o continuă
mişcare. Pentru un incubator de 6 – 8 l, debitul creşte de la 3 l/min. la 5 – 8
l/min.
După eclozare larvele au tendinţa să stea pe fund, deoarece în mediul
natural se prind de un suport vegetal. Pentru a asigura respectarea acestei
particularităţi ecologice acestui aspect ecologic, cu puţin timp înainte de
eclozare, când s-au acumulat 115 grade zile. Şi când embrionul devine relativ
mobil, adică aproape de ecloziune, icrele se transvazează prin sifonare în
nişte lăzi de eclozare cu dimensiuni de 50 x 40 x 50 cm. O astfel de ladă are
partea inferioară cu pereţii dubli. Peretele superior este prevăzut cu o sită cu
ochi sub 2 mm, iar icrele înainte de eclozare se distribuie pe această sită.
Există şi varianta ca pe sită se aşează în prealabil ramuri de vegetaţie şi apoi
se pun icrele respective, vegetaţia mărind suprafaţa astfel încât într-o ladă să
se asigure maxim 10 icre/cm2.
În perioada de incubaţie-eclozare, în mod normal se înregistrază
pierderi de 20 %, dar acestea pot ajunge chiar la 40 %.
Larvele eclozate se fixează mai întâi pe suport şi după câteva zile
încep să devină mobile. Ele ar trebui să rămână în lăzile de eclozare până la
167
resorbţia totală a sacului vitelin, adică 10 – 12 zile (uneori numai 7 – 8 zile în
funcţie de temperatură).
În nutriţie, ştiuca foloseşte aproape numai hrană vie şi încă de la talii
mici de 6 – 10 cm devine ihtiofagă, apărând frecvent canibalismul.
Pentru vara I se impun trei etape de creştere:
1.creşterea puietului până la 3 – 4 săptămâni;
2.creşterea puietului până la 6 – 8 săptămâni;
3.creşterea puietului până la vârsta de o vară în heleşteie de crap.
Prima etapă are loc în puierniţe de circa 2 – 4 m2, cu adâncime de 30 –
50 cm, din beton clasic, circulare sau dreptunghiulare, străbătute permanet de
curent redus de apă. Densitatea de populare este de 2500 larve/m2,
obţinându-se la sfârşitul etapei circa 1500 larve/m2, cu pierderi de 60 %.
Deoarece bazinele sunt utilizate pe o durată mică de timp, ele pot fi folosite şi
pentru creşterea unui alt lot de larve. Sunt hrănite intens cu plancton, fie
produs special, fie recoltat din bazine naturale. Pe măsura epuizării rezervelor
viteline după trecerea perioadei mixte de hrănire, încă din ultima perioadă de
menţinere în lăzile de eclozare li se administrează organisme planctonice
mărunte. Larvele de 10 – 12 mm sunt preponderent fitoplanctonofage, iar
când ajung la 15 – 20 mm încep să se hrănească în principal cu zooplancton.
Următoarea etapă constă în creşterea puilor până la vârsta de 6 – 8
săptămâni. Se pot utiliza bazine asemănătoare constructiv celor de
reproducere-predezvoltare a crapului sau chiar în bazine în care se practică
ciprinicultura, unde există bazine de reproducere-predezvoltare pentru crap. În
acest ultim caz se ţine seama că bazinele respective se vor folosi şi pentru
reproducerea crapului şi este necesar să fie clorinate pentru a distruge
eventualul puiet de ştiucă rămas. Popularea se face în a doua jumătate a lunii
aprilie la o densitate diferită, de la 10.000 la 25.000 exemplare de 3 – 4
săptămâni la ha, care înregistrează de regulă o supravieţuire de 20 % (5 – 50
%),şi se poate obţine la sfârşitul etapei 2500 – 5000 ex./ha în vârstă de de 6 –
8 săptămâni. La sfârşitul etapei, puietul ajunge la o lungime de 9 – 10 cm şi o
greutate medie de circa 5 g/ex. (1 – 20 g/ex.).
Supravieţuirea este în general redusă, pe de o parte datorită variaţiei
bruşte de temperatură din această perioadă şi pe de altă parte datorită
manifestării canibalismului. Deşi la puiet hrănirea este încă preponderent
zooplanctonică, pentru a evita canibalismul sau a-l limita este necesar să se
asigure hrană naturală reprezentată de zooplancton.
În etapa de creştere a puietului de ştiucă în heleşteie de vara a II-a sau
a III-a pentru crap, se ţine seama că la vârsta de 30 – 35 zile puietul înoată
activ în masa apei, devenind cu precădere ihtiofag folosind în hrană puietul
altor specii nevaloroase pătruns în bazine odată cu apa de alimentare sau
168
chiar puietul speciilor de cultură, ce apare printr-o reproducere necontrolată a
acestora (în cazul când în heleşteiele respective sunt şi exemplare mai
precoce care pot să se înmulţească).
Popularea se face cu puiet de 6 – 8 săptămâni la o densitate de 150 –
300 ex./ha (până la 5 % din efectivul de bază). Toama puii ajung la o lungime
de 20 – 40 cm şi o greutate medie de 200 g/ex. (150 – 500g/ex., în funcţie de
disponibilul de hrană). Admiţând că în această perioadă pierderile sunt de
circa 10 %, se poate obţine toamna suplimentar o producţie de circa 50 kg/ha
ştiucă de o vară.
Pentru simplificarea tehnologiei, heleşteiele de creştere a crapului în
vara a II-a şi a III-a, pot fi populate cu material în vârstă de 3 – 4 săpt., obţinut
în puierniţe la o densitate de 1000 ex./ha, dar pierderile sunt mai mari şi pot
ajunge la 50 %.
La sfârşitul toamnei, materialul biologic are lungimea şi greutatea ca şi
în cazul precedent şi dă o producţie suplimentară de 20 – 50 kg/ha.
Heleşteiele de creştere a crapului în vara I, a II-a şi a III-a pot fi
populate şi cu icre embrionate de ştiucă, dar acestea trebuie protejate în
perioada de incubaţie şi în perioada postlarvară când pot fi pierderi mari
datorită diverşilor prădători.
Ca specie suplimentară în heleşteiele ciprinicole, ştiuca poate fi
crescută până la 3 veri. După unii tehnologi, la vârsta de două veri poate
ajunge la 0,7 – 1,8 kg, cu o lungime de 40 – 55 cm şi la vara a III-a la o
greutate de 2 – 3 kg şi la o lungime de 60 – 80 cm. Peste vârsta de trei veri
ştiuca nu se mai creşte în heleşteiele ciprinicole datorită dimensiunilor mari
existând pericolul de a provoca pierderi în efectivul de bază. Reproducătorii de
ştiucă pot fi crecuţi în bazine unde există sau poate fi introdus peşte fără
valoare.
Bazinele naturale fără ştiucă sau cu exemplare izolate pot fi populate
cu ştiucă pentru a se realiza echilibrul ecologic normal între peştii răpitori şi cei
paşnici, pot fi populate cu larve ce înoată activ sau care au sacul vitelin
incomplet resorbit sau mai bine cu puiet de 3 – 4 săptămâni din puierniţe.
Transportul de la pepiniere la locul de deversare se face în recipiente
sau pungi din polietilenă, la o densitate de 300 – 600 ex./l apă.
Deversarea se face în locuri liniştite, puţin adânci, cu vegetaţie
submersă şi zooplancton.
Pentru bazinele naturale, normele de populare se stabilesc după
aceleaşi criterii ca şi la ciprinide. Pentru râuri se consideră, orientativ, că se
pot introduce circa 1000 ex. de 3 – 4 săpt. Pe km, cu un procent de revenire
de cca. 10 % peşte adult de 3 ani.
169
În concluzie, esocicultura poate avea ca obiective obţinerea de icre
embrionate, obţinerea de puiet de 3 – 8 săpt. într-o pepinieră sau creşterea în
monocultură în diferite bazine naturale (de exemplu în canalele de irigaţie
unde poate valorifica eficient speciile nevaloroase).
170
Comparativ cu ştiuca dezvoltarea este mai înceată, dar unii apreciază
mai mult şalăul deoarece are carnea mai bună, este mai puţin vorace,
consumă mai puţin peşte pentru 1 kg spor şi foloseşte specii de talie mai mică
comparativ cu ştiuca (care poate înghiţi exemplare ce reprezintă 50 % din
greutatea proprie).
Şalăul este crescut artificial în Europa Centrală pentru obţinerea de
puiet în vederea repopulării sau populării bazinelor naturale sau pentru
creştere ca specie suplimentară(10%) alături de ciprinidele folosite ca material
de bază dar ca şi ştiuca poate fi crescut ca produs pentru consum.
O crescătorie de şalău poate avea următoarele categorii de bază:
- heleşteie de iernat reproducători cu suprafaţa de 0,1 – 0,2 ha
alimentate continuu cu un debit de 15 – 20 l/sec/ha şi cu adâncimea de 1,5 –
2 m. Reproducătorii pot proveni din mediu natural sau din lot propriu obţinut
prin selecţie din heleşteiele în care este crescut special, sau din heleşteie
unde este crescut în policultură cu alte ciprinide.
- heleşteie de iernat a puietului de o vară, cu suprafaţa de 0,5 – 1 ha,
cu adâncimea de 1,5 – 2m şi cu acelaşi debit de alimentare.
- heleşteie de parcare a reproducătorilor pe timp scurt, cu suprafaţa de
60 – 100 m2 şi adâncimea de 1 – 1,5 m. Debitul de alimentare este de 20 – 25
l/sec/ha.
- heleşteie de reproducere, de dimensiuni mai mici, cu suprafaţa de 0,1
ha şi adâncimea de 1,5 – 2 m.
Când reproducătorii sunt prinşi din mediul natural, aceştia se prind
toamna la temperaturi scăzute pentru a fi evitate pierderile la transport.
Transportul se face cu viviere sau hidrobioane cu aport de oxigen.
Pentru perioada octombrie-martie se ţin în heleşteie de iernat, sunt hrăniţi cu
hrană naturală, formată din peşte viu, reprezentând 0,5 – 1 % din greutatea
reproducătorului.
Densitatea de populare cu reproducători a heleşteielor de iernare este
de 1 ex./m2. La începutul lunii aprilie, când apa ajunge la temperatura de 9 –
10oC, reproducătorii se pescuiesc şi se introduc în heleşteie de parcare
separat pe sexe. Dimorfismul sexual este puţin evident, orientarea făcându-se
după volumul abdomenului.
Reproducerea se poate face în două moduri:
-reproducerea dirijată cu saltele artificiale;
- reproducerea artificială.
La reproducerea dirijată heleşteiele trebuie să aibă formă alungită,
eventual un canal în care să se menţină o viteză a apei de 1 – 1,5 m/sec. În
171
heleşteie se introduce un număr corespunzător de familii de reproducători,
alocându-se pentru o familie 20 – 40 m2. Familiile sunt alcătuite în mod
obişnuit dintr-un mascul şi o femelă, dar pot fi folosiţi şi doi masculi la o
femelă, în cazul în care există diferenţe în ceea ce priveşte gradul de
maturare la introducerea în heleşteie.
Este foarte important modul de construcţie a cuiburilor artificiale şi
amplasarea acestora. Cuiburile au suprafaţa de aproximativ 1 m2 şi sunt
introduse astfel ca partea inferioară a vegetaţiei ce intră în alcătuire să fie la
0,5 m faţă de fund pentru a nu se mâli. De asemenea pentru a putea fi
recunoscute în vederea controlului pontei, acestea sunt marcate cu un flotor
sau cu un alt sistem.
În bazinele de reproducere, reproducătorii se introduc atunci când
temperatura apei se situează la cca. 12oC. Din momentul lansării se urmăreşte
zilnic dacă a avut loc depunerea pontei care devine masivă la 16oC.
Numărul de cuiburi este egal cel al numărului de familii. Sepoate
amplasa un număr de cuiburi chiar dublufaţă de numărul de familii.
Când se constată prezenţa icrelor depuse se poate determina
cantitatea lor şi procentul de fecunditate. Dacă nu există posibilitatea realizării
de heleşteie de reproducere, în heleşteiele de creştere a crapului (vara a II-a)
se delimitează zona unde se introduc saltelele şi reproducătorii (bazinele de
creştere a crapului sunt frecvent populate cu şalău prin introducerea de icre
embrionate).
Unii tehnologi recomandă pentru reproducere utilizarea de viviere de
1,5 m3 (1,5 x 1 x 1). În aceste viviere se introduce câte un cuib cu o familie şi
se amplasează într-un bazin cu adâncimea mai mare, cu curent intens al apei
astfel încât să fie sub nivelul apei cu cca. 75 cm şi deasupra fundului cu 0,5 m.
Metoda este simplă din punct de vedere tehnologic, dar are influenţă negativă
asupra reproducătorilor deoarece poate apare inhibiţia acestora datorită
stresului provocat de spaţiul limitat.
La reproducerea artificială se poate folosi metoda uscată, metoda
umedă sau metoda suedeză. Ultima metodă presupune utilizarea unei benzi
de tifon de 1 m lungime şi 20- 25 cm lăţime, pe care se distribuie icre care se
lipesc după care banda este trecută printr-o suspensie cu lichid seminal
mascul.
Indiferent de modul în care se obţin icrele fecundate urmează
incubaţia, ce se realizează în coşuri de incubaţie. În acestea se introduc
ramurile cu icrele depuse.
Pentru creşterea larvelor în etapa a II-a (predezvoltare) se introduc în
heleşteie mici.
172
În coşurile de incubaţie, icrele fecundate pot fi depuse pe 2 – 3 rânduri
pentru a asigura condiţii favorabile pentru larvele care eclozează.
Coşurile se instalează deasupra fundului la circa 25 cm şi sub nivelul
apei fiind fixate de un suport. Suportul indică şi locul de amplasare.
Orientativ într-un coş de incubaţie se introduc cca. 20.000 icre
fecundate. Admiţând pierderile normale în perioada de embriogeneză de
cca.10 – 20 %, într-un bazin în care are loc şi predezvoltarea timp de 4 – 8
săptămâni, se pot introduce cca. 200.000 – 240.000 icre.Tehnologiile aplicate
în Ungaria prevăd ca ramurile cu icre (saltelele) să fie trecute în camera de
incubaţie unde se asigură temperaturi de 14 – 15oC şi să fie stropite continuu
sau intermitent cu apă curată. Când se observă că se apropie momentul
eclozării cuiburile respective se trec în heleşteie de creştere a larvelor.
Conform unor tehnici aplicate în diferite centre, icrele se pot transporta la alte
unităţi în stadiul în care embrionul a ajuns în faza de apariţie a globilor oculari.
Creşterea larvelor se face în heleşteie în care are loc incubarea,
eclozarea şi creşterea. Heleşteiele trebuie să asigure hrana naturală din
belşug obţinută prin administrarea îngrăşămintelor. La început larvele
consumă rotifere, naupli de copepode, crustacei şi alte forme zooplanctonice.
La o lungime mai mare de 1,5 cm consumă şi chironomide. La 4 – 5
săptămâni de la eclozare consumă icre şi apoi devin răpitori. Dacă alevinii nu
au hrană apare canibalismul chiar la dimensiuni ale larvelor de 4 cm.
Densitatea de populare este de 200.000 larve/ha. După o durată de
creştere de 4 – 8 săptămâni recoltarea puilor se face ca la ciprinide. Puii de 4
– 8 săptămâni pot fi deversaţi în mediu natural sau pot fi crescuţi până la
vârsta de o vară în monocultură. În monocultură hrana este formată din peşti
fără valoare economică. Se consideră că se pot obţine 15.000 – 30.000 pui de
o vară /ha cu lungime de 8 – 20 cm şi greutate de cca. 40 g/ex. Pierderile la
incubaţie sunt de 10 – 20 %, la creştere vara I de 75 %, iar în vara a II-a şi a
III-a de 5 – 10 %.
Şalăul se creşte în mod frecvent în policultură, ca specie suplimentară.
Astfel, în heleşteiele carpicole populate cu crap de un an se pot introduce
circa 1000 icre embrionate la ha, din care în urma unor pierderi de cca. 85 %
se obţin aproximativ 150 exemplare de o vară la ha. Toamna puii ajung la o
greutate de 50 – 60 g/ex. Decizia privind norma de populare cu şalău de un an
provenind din la heleşteiele de iernat este în funcţie de prezenţa cantitativă a
speciilor de peşti lipsite de valoare; astfel, la circa 50 kg/ha peşti fără valoare
se populează cu 900 – 1000 ex. şalău de un an, la peste 200 kg/ha peşte fără
valoare norma de populare este de 4000 ex şalău. Dacă se introduc pui
predezvoltaţi cu vârsta de peste 4 săptămâni norma se majorează cu 50 %,
având în vedere pierderile.
173
Unii tehnologi apreciază că este necesar ca şalăul cu care se
populează să fie mai mare cu un an faţă de specia de bază; alţii însă
consideră că poate fi de aceeaşi vârstă pe considerentul că este mai puţin
rapace.
174
de 5 – 7 l/sec/ha. În aceste bazine, reproducătorii se pot introduce încă din
toamnă, fiind hrăniţi cu peşte fără valoare economică.
Selecţionarea lotului de reproducători activi se poate face toamna sau
primăvara. În timpul iernării se hrănesc cu o cantitate de peşte ce reprezintă
de 2,5 ori masa reproducătorilor.
Primăvara se sortează pe sexe. Dimorfismul sexual este mai
accentuat decât la ceilalţi răpitori. La femelele abdomenul este bombat, porul
genital are un contur circular iar în apropierea depunerii capătă o culoare
roşietică. Masculii au abdomenul mai mic, porul genital este alungit, liniar sau
sub forma litarei “Y” iar radia principală a pectoralelor zimţată. De asemenea
se constată o intensificare a coloraţiei corpului.
Parcarea se face la o temperatură de 12oC, reproducătorii selecţionaţi
având vârsta de 4 – 8 ani şi greutatea de peste 8 kg.
Puietul este obţinut prin reproducere naturală dirijată sau prin
reproducere artificială.
Prolificitatea variază în funcţie de dimensiunea reproducătorilor având
valori ce oscilează între 5.000 – 25.000 icre/kg femelă.
Reproducerea naturală dirijată se poate realiza în heleşteie cu
suprafaţa de 0,5 – 1 ha,la o norma de 10 familii/ha. Raportul între sexe este
de 1/1, fiind o specie monogamă.
Bazinele se inundă cu o zi înainte de lansarea reproducătorilor, în
prelabil instalându-se şi cuiburi de reproducere la 4 – 5 m distanţă între ele.
Apa trebuie să acopere aceste saltele.
Lansarea reproducătorilor se face atunci când temperatura apei se
menţine dimineaţa timp de câteva zile la 18 – 19oC şi ajunge după-amiaza la
23 - 25oC. În funcţie de temperatură, reproducerea are loc de la sfârşitul lunii
aprilie până la sfârşitul lunii iunie.
După depunerea pontei masculul rămâne în apropierea cuibului timp
de câteva zile.
Procentul de fecunditate este în medie de 70 – 80 %. De la o femelă
cu greutatea de 8 – 10 kg se pot obţine în final în jur de 10.000 pui de somn
de o vară.
Dacă se ia în calcul valoarea medie de 10.000 icre/kg femelă, de la un
exemplar de 10 kg se obţin 100.000 icre. La un procent de fecunditate de 80
% rezultă 80.000 icre fecundate. Dacă pierderile la embriogeneză sunt de 20
% mai rămân 64.000 icre. Pierderile de la eclozare până la resorbţia sacului
vitelin sunt de cca. 20 %, ceea ce duce la obţinerea a cca. 50.000 larve de 5 –
6 zile. Pierderile în timpul predezvoltării se situează la cca. 50 – 70 %, ceea ce
duce la obţinerea de 25.500 ex. puiet predezvoltat.Îtrucât pierderile pe
175
parcursul primei verise situează la cca. 50% numărul de pui de somn vara I,
obţinuţi de la o femelă este de 12.500 (valoare apropiată de cifra menţionată
anterior).
9.9. Sturionicultura
177
Fig.42. Păstruga (Acipenser sturio)
179
dezinfectează şi se administrează local (sau general) antibiotice după care
reproducătorii sunt plasaţi în bazine de refacere.
Pentru obţinerea unei fecundităţi ridicate este necesar ca icrele să fie
mature. Gradul de maturare se depistează cu ajutorul unei soluţii de albastru
de metilen cu apă (o picătură de albastru de metilen la 10 ml apă).
Într-o asemenea soluţie se introduce (în mod obişnuit) 1 cm3 icre la 5
ml soluţie. În funcţie de gradul de maturare soluţia se decolorează într-un timp
mai mare sau mai mic. Dacă icrele sunt de bună calitate, soluţia se
decolorează în 30 – 60 min. şi icrele se hidratează. Dacă decolorarea are loc
după 70 – 90 min. în icrele recoltate sunt multe nematurate, deci au un
procent de fecunditate redus.
În funcţie de specie, icrele se recoltează în vase cu volume adecvate,
dar cel mai frecvent de volume mari (ligheane de 15 l). După recoltarea
completă icrele se împart în porţii de câte 2 kg, în funcţie de specie, şi se
adaugă lichid seminal de la 2 – 3 masculi în cantitate de 10 ml pentru 1 kg de
icre.
La metoda semiumedă se foloseşte lichid seminal diluat respectiv 1
volum de lichid spermatic la 200 volume apă.
Prin metoda de fecundare uscată se amestecă cele două tipuri de
celule sexuale circa 3 min. apoi se adaugă 4 – 5 litri de apă / 1 kg icre.
După omogenizarea cât mai completă se lasă 1 – 2 min. pentru
fecundare, după care se spală pentru a se evita lipirea lor (acest proces se
numeşte descleiere).
Pentru descleiere, la noi în ţară, s-a folosit cu succes o soluţie de mâl
fin, sterilizat în proporţie de 0,5 kg mâl la 5 l apă. Această soluţie se adaugă
imediat după îndepărtarea apei în care s-a realizat fecundarea. Durata
operaţiunii de descleiere este de 30 – 40 min. După 10 min. de la începerea
hidratării icrelor, fapt ce se observă cu uşurinţă datorită maririi în volum, se
înlocuieşte treptat soluţia de mâl cu apă curată până ce se îndepărtează toată
apa cu mâl care are o culoare uşor opacă. Mâlul fin se depune pe icre,
împiedicând lipirea lor. Când apa este curată icrele se trec în incubatoare. În
ultimul timp s-a experimemntat şi se utilizează bentonita (pulbere albă folosită
la limpezirea vinului). Principiul este acelaşi ca şi la folosirea mâlului.
La incubare se pot utiliza şi icre netratate cu soluţie de descleiere, dar
cu un procent mai redus de reuşită.
Se folosesc diferite tipuri de incubatoare: în cazul utilizării
incubatoarelor de tip Zugg-Weis sunt introduse 100 – 200 icre; cel mai
frecvent folosit este incubatorul Iuscenko întîlnit sub diferite tipuri (într-o
baterie cu 8 cutii de incubatoare se introduc până la 100.000 icre/instalaţie).
180
Durata de incubaţie variază în funcţie de temperatură între 5 – 10 zile.
Temperaturile optime de incubaţie sunt de 9 – 15oC pentru morun, 12 - 21oC
pentru nisetru, 16 - 23oC pentru păstrugă şi 13 – 17oC pentru cegă. Consumul
optim de O2 este de 10 mg O2/l apă.
Supravieţuirea în timpul incubaţiei este de 80 – 85 %.
Durata incubaţiei diferă în funcţie de specie şi de temperatura medie
zilnică. La morun şi nisetru la temperaturi de 10 - 11o C, durata incubării este
de 10 – 11 zile. La păstrugă, sturion care migrează mai târziu în Dunăre, la
temperaturi mai mari, durata incubării la 15 –16oC este de 6 – 7 zile, iar la
cegă la temperaturi de 10 - 12o C durata este de 7 – 8 zile.
Îngrijirea icrelor este foarte importantă în perioada de incubare
deoarece spre deosebire de ciprinide şi salmonide la care hidratarea este
destul de puternică, la sturioni hidratarea este redusă la 10 – 15 % faţă de
volumul iniţial. Din această cauză trebuie să se regleze debitul de alimentare
în incubatoare astfel încât icrele să se menţină foarte uşor într-o mişcare
continuă de rostogolire (pentru a asigura o oxigenare uniformă a întregului
material).
Periodic este necesară spălarea icrelor. Această activitate are ca scop
îndepărtarea particulelor fine de mâl şi a icrelor moarte.
Combaterea Saprolegniei se face prin tratare cu soluţie de „verde de
malahit” într-o diluţie de 1/200.000 sau cu formalină comercială 40 % diluată
în apă în proporţie de 1 : 500, la care se adaugă 0,05 % sare.
După eclozare, larvele se pot introduce într-un bazin de unde după un
timp se transportă fie direct în zonele de populare în mediul natural fie, cel mai
bine, se continuă creşterea şi îngrijirea puilor pe o durată de 2 – 3 luni până ce
ajung la o greutate de 2 – 3 g/ex.
Cu acest material se pot popula bazinele naturale închise sau
curgătoare sau se pot creşte încă pe două cicluri anuale pentru obţinerea
materialului de consum. Acesta este sistemul clasic dar, ca şi la salmonide şi
ciprinide, se poate utiliza sistemul de creştere în viviere flotabile cu rezultate
bune.
După eclozare, predezvoltarea durează cca. 2 săptămâni (7 – 16 zile),
în funcţie de temperatură, când se trece la hrănirea strict exogenă; ulterior se
desăvârşesc aspectele de conformaţie şi se instalează caractere morfologice
asemănătoare adulţilor, adică apar scuturile, în special cele dorsale, şi se
conturează toate înotătoarele. Aceasta se întâmplă când larvele ajung la 3 – 4
cm, în funcţie de specie şi de condiţiile de creştere. Din momentul în care
larvele capătă aspectul morfologic al genitorilor, se trece la faza de puiet.
În cazul reproducerii dirijate, larvele eclozate în incubatoare sunt
transvazate pentru predezvoltare fie în bazine de beton, fie în juvelnice
181
amplasate în heleşteie de creştere. În cazul creşterii în bazine de beton
predezvoltarea se face în instalaţii circulare cu diametrul de 3 m, adâncimea
peretelui 0,5 m şi a apei 0,3 m, cu debitul de alimentare 0,5 l/sec. Alimentarea
se face pe la suprafaţă, iar evacuarea apei pe la fundul bazinului. Densitatea
de populare este de cca. 20.000 larve/bazin. În aceste bazine larvele sunt
ţinute până când trec la hrănirea activă, apoi sunt lansate în cursurile naturale
sau în heleşteie cu suprafaţă mare.
Juvelnicele folosite pentru predezvoltare au dimensiuni de 1,5 x 2 x 0,5
m şi un volum de aproximativ 2 m3. Pereţii sunt din sită metalică cu ochiuri de
1 mm. Densitatea de populare este de aproximativ 20.000 larve eclozate
pentru fiecare juvelnic. În continuare juvelnicele sunt introduse în heleşteie de
creştere a puilor. În aceste condiţii nu mai este necesară administrarea de
hrană, care există deja, heleşteul respectiv fiind pregătit din timp.
Supravieţuirea larvelor în acest sistem este de circa 80 %.
Există şi alte sisteme, ţinând seama că în perioada post embrionară
(larvară) sunt două momente critice:
- Trecerea de la respiraţia vitelină la cea branhială se produce în mod
obişnuit la 3 – 4 zile de la eclozare, în funcţie de specie şi temperatura apei.
Larvele au o sensibilitate crescută faţă de cantitatea de O2 solvit în apă
deoarece cantitatea necesară de O2, ca urmare a creşterii metabolismului,
este de 3 ori mai mare, respectiv de 8 – 9 mg O2/l la un pH slab alcalin.
Această fază se înregistrează în bazinele de predezvoltare sau în juvelnice.
- Trecerea de la hrănirea mixtă la cea exogenă. Trecerea are loc între
7 – 12 zile (16 zile de la eclozare), în funcţie de specie, când larvele devin
treptat pui, cu sistem respirator dezvoltat. La început se hrănesc cu dafnii,
apoi cu elemente bentonice, cu larve de Chironomide şi de Artemia salina.
Această perioadă durează 2 – 4 zile.
După perioada de menţinere în bazine din beton sau juvelnice,
materialul în lungime de 3 – 4 cm, poate fi crescut în diferite sisteme (în
sistemul clasic în heleşteie mici, extensiv sau semiintensiv). În sistemul
industrial, creşterea se face în viviere flotabile sau bazine.
Metodele de creştere a puilor de sturioni sunt aplicate în funcţie de
destinaţia materialului, dacă este pentru repopulare sau dacă este destinat
pentru producţia de peşte de consum. S-a experimentat metoda simplă de
creştere în bazine circulare cu diametrul de 3 m şi adâncime 0,5 m, larvele
putând fi lansate fie dintr-un bazin în care au devenit pui, fie după o zi de la
eclozare. Se cresc până ce ajung la 1,5 – 2 g, circa 1,5 – 2 luni sau mai puţin,
după care se vor lansa în bazine naturale.
Altă metodă preasupune folosirea unor heleşteie mici, cu suprafaţă de
circa 2 ha, adâncime medie 1,5 m, în care se lansează material de 7 – 12 zile
după ce a fost parcat în juvelnice. În aceste condiţii puii se prind după 1,5 – 2
182
luni când ajung la 2 – 3 g; producţia este de 150 kg/ha. În aceste heleşteie
popularea se face la o densitate de 70.000 – 80.000 pui predezvoltaţi în vârstă
de 7 – 12 zile (eventual de 16 zile).
O altă metodă de creştere a puilor este reprezentată de metoda
combinată ce include mai multe etape:
- prima etapă presupune utilizarea unor bazine din beton sau plastic (3
m diametru, 0,3 m adâncime) în care se lansează larve de o zi. După resorbţia
sacului vitelin larvele trec la hrănirea activă. Puii se hrănesc cu naupli de
copepode, artemii, larve de chironomide, timp de 15 – 17 zile până când ajung
la 200 – 300 mg/ex.
- în a doua etapă se folosesc heleşteie cu suprafaţa de 1 – 2 ha sau
chiar mai mici, cu adâncimea apei de 1 – 1,5 m. Acestea se populează cu
material din prima etapă care se creşte extensiv cu hrană naturală timp de 25
– 30 zile până ajung la greutatea de 2 – 3 g/ex., iar apoi este capturat şi lansat
în mediu natural sau crescut mai departe.
Această metodă oferă posibilitatea de a folosi în mod repetat bazine
rotunde şi heleşteie pentru creşterea câtorva loturi de pui astfel încât se poate
realiza o exploataţie intensivă cu o producţie de 2 – 3 ori mai mare pe unitatea
de suprafaţă a bazinului sau heleşteului.
Prin această metodă, în etapa a doua, trebuie să se asigure condiţii
foarte bune de viaţă (O2 minim 7 mg/l, lipsa vegetaţiei şi răpitorilor, etc). Se
poate utiliza şi hrană suplimentară granulată cu conţinut în proteină de 40 %.
Metoda de creştere pentru consum se practică la nisetru şi cegă.
Cercetările au evidenţiat posibilitatea creşterii în heleşteie în monocultură
până la vârsta de 2 ani şi o vară a nisetrului şi cegii, cu o producţie în condiţii
de hrană naturală de 250 kg/ha.
În cazul acestei metode popularea s-a făcut la densităţi reduse cu
larve trecute la hrănirea exogenă.
Greutăţile obţinute la nisetru în vara I au fost de 40 g, în vara a II-a de
400g iar în vara a III-a de 700g.
La cegă, ritmul de creştere este ceva mai mic, obţinându-se greutăţi
de: 30 g în vara I, 200 g în vara a II-a şi 500 g în vara a III-a.
Prin metoda de creştere în monocultură, îmbunătăţită prin creşterea în
sistem intensiv folosind o densitate mai mare, se ajunge la o producţie de cca.
1000 kg/ha, rezultat asemănător cu creşterea în policultură cu ciprinidele
asiatice.
În mod frecvent se utilizează hibrizi de sturion cum ar fi de exemplu
besterul, hibrid obţinut din încrucişarea unei femele de morun cu un mascul de
183
cegă. Acest hibrid ajunge la o greutate de 3 kg la vârsta de 3 ani, este prolific
şi devine matur sexual la vârsta de 4 ani masculul şi 7 – 8 ani femela.
Fig.43. Besterul
Besterul este cel mai important hibrid din grupa sturionilor (şi chiar a
peştilor în ansamblu) şi se pretează a fi crescut în heleşteie în mono- sau
policultură. Hrana de bază este constituită din bentofaună, larve de insecte,
crustacei, chironomide, peşti mici.
Pe lângă calitatea deosebită a cărnii la bester şi ritmul de creştere
este bun; astfel ajunge la 100 g/ex. în vara I, la 1 kg/ex. în vara a II-a şi la 2 –
3 kg/ex. în vara a III-a. La vârsta de 6 ani atinge o lungime de 1 – 2 m şi o
greutate de 10 – 14 kg. Condiţiile principale de viaţă solicitate trebuie să se
situieze la valori de 21 – 24oC pentru temperatura apei, 8 – 10 mg O2/l şi un
pH de 6,5 – 8.
În reproducerea dirijată produsele seminale se obţin după o maturare
fiziologică. După unii autori, se pot injecta cu extract de hipofiză. Fecundarea
este artificială. Icrele se pot obţine prin extragerea lor din cavitatea
abdominală prin presare (mulgere). Lapţii se mulg sau se absorb cu seringa.
Incubarea se poate realiza cu rezultate bune în incubatoare tip
Iuscenko, timp de 7 zile la 12 - 15oC şi 5 zile la 17 - 18oC. Pierderile în
perioada de fecundare sunt de 40 %.
Larvele au la eclozare o lungime de 10 – 12 mm şi o greutate de 25
mg.
Predezvoltarea se face în bazine circulare sau în heleşteie.
În bazinele circulare, care au un volum de 0,5 m3 apă, la o temperatură
a apei de 20oC şi la un conţinut de peste 5 mg O2/l, se introduc 10.000 –
20.000 larve /m3. Hrănirea lor se realizează cu forme mărunte de zooplancton
sau larve de insecte mărunţite. Durata predezvoltării este de 30 zile, puii
ajungând la 2 – 3 g/ex.
184
În Rusia se foloseşte predezvoltarea în heleşteie de pământ cu
suprafaţa de 2 – 3 ha şi cu adâncimea maximă de 1 – 1,5 m, densitate de
populare fiind de 80.000 – 100.000 ex./ha. Pierderile înregistrate se situează
la 40 – 60 %, faţă de predezvoltarea în bazine din beton, unde sunt de 60 – 70
%.
Producţia medie este de 150 kg/ha. De exemplu, considerându-se o
populaţie de 90.000 larve/ha, cu pierderi în cele 30 zile de predezvoltare de
circa 50 %, rezultă 45.000 exemplare predezvoltate cu o greutate de 3,5 g/ex.
Obţinerea peştelui de consum se face în viviere flotabile sau în bazine
din beton.
Besterul poate fi crescut în mono- sau policultură, în sistem intensiv
sau extensiv. Parametri de creştere solicitaţi sunt următorii: temperatura apei
de 22 - 25oC, O2 solvit între 6 – 8 mg/l apă, pH de 6,5 – 8.
Puietul de o vară se obţine din pui de 2 – 3 g obţinuţi în faza precedentă.
Creşterea în monocultură şi în sistem clasic sunt recomandate în cazul
utilizării heleşteielor cu o suprafaţă de cca. 1 ha folosindu-se o densitate de
15.000 – 30.000 pui/ha, cu pierderi de 20 – 30 %. Se obţine o producţie de
500 – 1000 kg/ha. Pentru furajare se foloseşte hrană granulată sau proaspătă
(umedă) distribuită de 2 ori pe zi, putându-se administra şi peşte mărunţit cu
un coeficient de conversie de 6 – 7 kg/kg creştere. Greutatea finală care se
obţine este de 200 – 250 g/ex.
Creşterea extensivă în vara I se face în bazine mai mari de până la 10
ha, populate cu 5.000 – 15.000 pui de 2 – 3 g/ha.
Creşterea în vara a II-a în sistem intensiv şi în monocultură se
realizează în heleşteie de 2 ha, la o densitate de 2.000 – 6.000 ex./ha cu
pierderi de 10 – 20 %. Toamna se poate obţine o producţie de 1 – 2 t/ha, puii
având o greutate de 350 – 400 g/ex. Pentru obţinerea unei producţii bune pe
lângă hrana naturală se administrează şi hrană suplimentară.
Creşterea în policultură în vara a II-a şi a III-a se face cu specii
planctonofage şi nu bentonofage. În literatura de specialitate se precizează că
se pot obţine producţii de până la 5000 kg/ha şi chiar mai mult, besterul având
o greutate medie de 2 kg în vara a III-a.
Creşterea în viviere flotabile presupune instalarea acestora în lacuri de
acumulare cu adâncime bună sau chiar în apele marine. Hibrizii suportă foarte
bine apa salmastră.
În vara I, în perioada mai-octombrie se introduce material sub formă de
pui predezvoltaţi sau de 1 – 2 luni între 50 – 100 ex./m3, obţinându-se toamna
exemplare de 70 – 100 g, administrându-se hrană granulată combinată cu
185
hrană proaspătă. Coeficientul de supravieţuire este de 60 – 70 %. În vara a II-
a se obţine o greutate de 0,5 – 1 kg/ex.
Alţi sturioni care pot fi exploataţi sunt Acipenser baeri şi Poliodon
spathula.
Acipenser baeri (nisetrul siberian) este specie dulcicolă de origine
siberiană, considerată cea mai interesantă pentru creşterea dirijată. Are o
mare plasticitate şi poate fi folosită la hibridări. Este un sturion dulcicol dar
care efectuiază migraţii în apă dulce fără să treacă în mare. Se reproduce la
13 - 16oC, pe fundul apei, la o viteză a apei de 1,2 – 1,4 m/sec. În crescătorii,
la vârsta de 2 ani şi o vară ajunge la maxim 3 kg/ex., greutatea medie fiind de
1,5 kg/ex. A fost introdus în Japonia, unde s-a aclimatizat foarte bine, după 5
ani obţinându-se femele mature.
186
A fost importat şi în România unde, după 10 ani, s-au obţinut
reproducători şi unde recent s-a reuşit reproducerea artificială.
Poate fi crescut în policultură cu o gamă largă de specii ciprinicole,
evitând astfel concurenţa la hrană. Pentru a realiza o unitate sturionicolă în
sistem clasic, din punct de vedere tehnic este necesară existenţa unei
pepiniere şi a heleşteielor de creştere pentru consum vara I, vara a II-a şi vara
a III-a.
Pepiniera este reprezentată de un complex reproducţie-incubaţie, cu
diferite anexe reprezentate de filtru decantor, bazine de creştere a larvelor sau
bazine de creştere a puilor, complex de bazine pentru prematurare-maturare a
reproducătorilor, bazine şi terarii pentru creşterea materialului pentru hrană
vie.
187