Acta Moldaviae Septentrionalis XIII 2014 Articol Iuda Sub Vremuri

http://www.cimec.ro / http://www.muzeubt.
ro
http://www.cimec.ro / http://www.muzeubt.ro
MUZEUL JUDEŢEAN BOTOŞANI
ACTA MOLDAVIAE
SEPTENTRIONALIS
XIII
2014
2015
Muzeul Judeţean Botoşani (adresa redacţiei)
Str. Unirii, nr. 15, CP 710.221
Tel.: 0231 / 513446; e-mail: istorie@muzeubt.ro
Municipiul Botoşani, Jud. Botoşani
Manager: Dr. Sergiu Balanovici / Dr. Aurel Melniciuc
Publicaţia Muzeului Judeţean Botoşani,

ACTA MOLDAVIAE SEPTENTRIONALIS,
Apare o dată pe an şi se poate procura prin:
- Abonament personal, prin telefon / e-mail la secretariatul Muzeului Judeţean Botoşani;
- Cumpărare directă de la standul de vânzare al Muzeului Judeţean Botoşani;
- Cumpărare prin comandă telefonică / e-mail la secretariatul Muzeului Judeţean Botoşani;
- Schimburi de publicaţii cu instituţii interne şi internaţionale.
ISSN: 1582 – 6112

©2014: Muzeul Judeţean Botoşani
ACTA MOLDAVIAE SEPTENTRIONALIS, XIII, 2014
COLEGIUL ŞTIINŢIFIC:
Dr. ŞTEFAN S. GOROVEI
Dr. MIHAI MAXIM
Dr. ANDI MIHALACHE
Dr. CĂTĂLIN HRIBAN
COLEGIUL DE REDACŢIE:
Dr. DAN PRODAN
EDUARD SETNIC
Dr. GHEORGHE-FLORIN ŞTIRBĂŢ
ACTA MOLDAVIAE SEPTENTRIONALIS, XIII, 2014 include teme de:

Arheologie, istorie, cultură, civilizaţie, memorialistică, structurate în 7 secţiuni tematice:
I: ARHEOLOGIE: STUDIU DE CAZ: VORNICENI –BOTOŞANI;

II: MEDIEVISTICĂ: OAMENI, LOCALITĂŢI, OBICEIURI, IZVOARE ISTORICE;
III: SECOLELE XIX – XX: POLITICĂ, EDUCAŢIE, IDEOLOGIE, PROMOVARE;
IV:UN SECOL DE LA DECLANŞAREA PRIMULUI RĂZBOI MONDIAL (1914 – 2014)
ŞI ROMÂNIA;
V: ZONA BOTOŞANI-FILE DE ISTORIE ŞI ETNOGRAFIE;
VI: OMAGIERE ŞI MEMORIALISTICĂ;
VII: NOTE BIBLIOGRAFICE.
Tehnoredactare: Eduard Setnic, Dan Prodan, Gheorghe Florin Ştirbăţ;

Corectură: Dan Prodan, Eduard Setnic, Gheorghe-Florin Ştirbăţ
Tipar: Tipografia RIA Botoşani,

Str. Octav Onicescu, nr. 17, Botoşani,
Tel. 0231 / 585733; e-mail: tipografiaria@yahoo.com
Editura QUADRAT Botoşani,
Tel.: 0747 / 214553; e-mail: quadrat.bt@gmail.com
MUZEUL JUDEŢEAN BOTOŞANI
ACTA MOLDAVIAE
SEPTENTRIONALIS
XIII
2014
COLEGIUL DE REDACŢIE:
DAN PRODAN
EDUARD SETNIC
GHEORGHE-FLORIN ŞTIRBĂŢ
Volumul este structurat în 7 secţiuni tematice:
I: ARHEOLOGIE: STUDIU DE CAZ: VORNICENI - BOTOŞANI;

II: MEDIEVISTICĂ: OAMENI, LOCALITĂŢI, OBICEIURI,
IZVOARE ISTORICE;
III: SECOLELE XIX – XX: POLITICĂ, EDUCAŢIE,
IDEOLOGIE, PROMOVARE;
IV: UN SECOL DE LA DECLANŞAREA PRIMULUI RĂZBOI MONDIAL
(1914 - 2014) ŞI ROMÂNIA;
V: ZONA BOTOŞANI - FILE DE ISTORIE ŞI ETNOGRAFIE;
VI: OMAGIERE ŞI MEMORIALISTICĂ;
VII: NOTE BIBLIOGRAFICE
Editura QUADRAT
Botoşani, 2015
CUPRINS
– Cuprins …………..………………………………………………………................... 5
– Contents ……………………...………………...…………………………………….. 7
– Lista colaboratorilor la AMS, XIII, 2014 …………………………………................. 9
– Abrevieri utilizate în AMS, XIII, 2014 …………...………………………………… 10
SECŢIUNEA I: ARHEOLOGIE: STUDIU DE CAZ: VORNICENI-BOTOŞANI
– Maria DIACONESCU, Cu privire la vasele suport tip „horă” de la Vorniceni …... 16

– Florentina OLENIUC, Maria DIACONESCU Date arheozoologice privind res-
turile osteologice patologice, recuperate din nivelul Cucuteni A-B al sitului
arheologic Vorniceni – „Pod Ibăneasa” din judeţul Botoşani …….................… 23
SECŢIUNEA a II-a: MEDIEVISTICĂ: OAMENI, LOCALITĂŢI, OBICEIURI,

IZVOARE ISTORICE
– Mihai C.V. CORNACI, Un dublu gros de la Alexandru cel Bun ……...……….….. 34

– Daniel BOTEZATU, Când au devenit Botoşanii târg al Doamnei? …………....…. 39
– Alexandru PÎNZAR, Ascendenţi prin femei ai lui Bogdan Vodă Petriceico …….… 48
– Oana Maria AIOANEI, Trilogia vieţii. Câteva aspecte privind naşterea, nunta şi
moartea în familiile suveranilor români ………………….……………...……… 52
– Mihai MAXIM, Trei documente otomane inedite despre Constantin Brâncoveanu
(1703-1704, 1706, 1714) ….…………………………………………….………. 58
SECŢIUNEA a III-a: SECOLELE XIX – XX: POLITICĂ, EDUCAŢIE, IDEOLOGIE,

PROMOVARE
– Simion-Alexandru GAVRIŞ, Ein Bildungsroman: educaţia lui Grigore Mihail

Sturdza …………………………………………………………………………... 70
– Gheorghe-Florin ŞTIRBĂŢ, Aspecte ale vieţii politice în primii ani ai guvernării
liberale (1876-1878) (II) ………………………………………………………… 79
– Gică MANOLE, Titu Maiorescu, premier – apoteoza învinsului ……..…………… 93
– Bogdan CARANFILOF, „Iuda” sub vremuri. O contribuţie la istoria antise-
mitismului românesc …………………………………...……………………… 124
– Alexei ŞEVCIUC, Dezvoltarea etno-demografică a Sudului Basarabiei în perioada
interbelică ……………………………………………...……………………… 160
– Dan PRODAN, Personalitatea României Mari în tratatele de pace din 1919 – 1923 ....... 179
– Marian HARIUC, Spaţiul istoriografiei româneşti şi ambivalenţa discursului
ideologic. Cazul istoricului Andrei Oţetea (1956-1965) ……………...…..…… 183
– Andrei-Liviu PRODAN, Evoluţia mijloacelor şi tehnicilor de promovare a
turismului pe WEB …………………………….……..………..………………. 203
SECŢIUNEA a IV-a: UN SECOL DE LA DECLANŞAREA PRIMULUI RĂZBOI

MONDIAL (1914-2014) ŞI ROMÂNIA
– Gheorghe I. FLORESCU, Intrarea României în Primul Război Mondial şi

The New York Times ………………………………………..………………… 216
– Cătălin LUCA, Neutralitatea României în comentariile şi discursurile lui Nicolae Iorga …. 267
– Dan PRODAN, O istorie militară românească din 1930 a Primului Război Mondial ….. 276
SECŢIUNEA a V-a: ZONA BOTOŞANI – FILE DE ISTORIE ŞI ETNOGRAFIE
– Vasile ADĂSCĂLIŢEI, Şcoala dorohoiană în ultimul deceniu al secolului

al XIX-lea. Cadrul legislativ. ………………………..………………...………… 284
– Iulian-Cătălin NECHIFOR, Începuturile învăţământului comercial şi
economic la Botoşani ………………………………………...………...……… 297
– Iulian-Cătălin NECHIFOR, Aspecte ale proprietăţii în secolul XX la Bucecea ….. 306
– Margareta MIHALACHE, Valoarea piselor fundamentale de port popular din
zona etnografică Botoşani ………………………………………………...…… 329
– Paul Narcis VIERU, Etapele urbanizării în teritoriul reşedinţelor de judeţ din
Moldova ……………………………….………….............................................. 337
– Emilia PAVEL, Satul românesc în viziunea Poetului Naţional Mihai Eminescu ...... 371
– Steliana BĂLTUŢĂ, Expoziţia permanentă a Secţiei de Etnografie a Muzeului
Judeţean Botoşani în „Casa Ventura” ……………….…………………..…… 376
SECŢIUNEA a VI-a: OMAGIERE ŞI MEMORIALISTICĂ
– Dan PRODAN, Nicolae Iorga – iniţiatorul comemorării lui Constantin

Brâncoveanu în 1914……………………….………………………………….. 385
– Mihai MATEI, Omagiu octogenarilor Şcolii Normale de la Şendriceni, judeţul
Botoşani …………............................................................................................... 388
– Dan PRODAN, Academicianul Alexandru Zub - octogenar. Cetăţeanul şi
istoricul – instituţie……………………………..……………………………… 396
– Lidia ALEXIE, Corespondenţă inedită între Costache Enescu şi George Enescu
aflată în patrimoniul Muzeului Memorial „George Enescu” – Dorohoi ……... 404
– Lucica PÂRVAN, Rudolf Schweitzer – Cumpăna. 40 de ani de la moartea
artistului ……………………………………………………………………….. 407
– Emil CARANICA, Tenorul Giovanni Dimitrescu, figură emblematică a
teatrului liric românesc şi universal ………….…………..…………………… 416
– Valeriu RÂPEANU, Un loc de onoare în istoria presei româneşti: Valentin
Păunescu (1933 – 2004). La un deceniu de nefiinţă şi de permanentă aducere
aminte ………………………….…………………………….………………… 426
– Mihai C.V. CORNACI, O medalie dedicată Patriarhului Teoctist ………..…...… 431
SECŢIUNEA a VII-a: NOTE BIBLIOGRAFICE
– Dan PRODAN, Iorga după Iorga. Noutăţi editoriale despre viaţa şi opera
Titanului român (II) …………..…………………….…………………………. 434
– Dan PRODAN, Recenzii şi note bibliografice (IV) …………………….………… 442
CONTENTS
– Contents (in romanian)…………………………..…………………………………… 5

– Contents (in english)…………………………………………………………......…… 7
– List of the authors at AMS, XIII, 2014 ………………………………………............. 9
– Abbreviations used in AMS, XIII, 2014…………………………………...………… 10
SECTION I: ARCHAEOLOGY: STUDY CASE: VORNICENI – BOTOŞANI
– Maria DIACONESCU, À propos de les vases de la categorie “hora”

de Vorniceni …………………………………………………………………….. 16
– Florentina OLENIUC, Maria DIACONESCU, Archaeozoological data on os-
teological remains with patological aspects found in Cucuteni A-B level of
the archaeological site of Vorniceni-Pod Ibăneasa (Botosani county) ……….... 23
SECTION II: THE MEDIEVAL HISTORY: MEN, LOCALITIES, CUSTOMS, HIS-

TORICAL SOURSES
– Mihai C.V. CORNACI, A double groschen / ducat from Alexander the Good
of Moldavia …………………………………………………..…….…….....….. 34
– Daniel BOTEZATU, When the Botoşani has become princess's town? ……..…..… 39
– Alexandru PÎNZAR, Ştefan Petriceico Voivode’s Women Ascendency ……..…..…. 48
– Oana Maria AIOANEI, The trilogy of life. Some aspects of birth, marriage and
death in the families of romanians monarchs ……………………….………….. 52
– Mihai MAXIM, Three unpublished ottoman documents about the prince
Constantin Brâncoveanu (1703 - 1704, 1706, 1714) ……………………...……. 58
SECTION III: XIXth - XXth CENTURIES: POLITICS, EDUCATION, IDEOLOGY,

PROMOTION
– Simion Alexandru GAVRIŞ, Ein Bildungsroman: the education of Grigore

Mihail Sturdza ……………………………………………...…………………... 70
– Gheorghe - Florin ŞTIRBĂŢ, Aspects of political life in the early years of
liberal government (1876-1878) (II) ………………………………………….… 79
– Gică MANOLE, Titu Maiorescu, Prime-Minister –the apotheosis of a
vanquished person …………………………………………..……………..……. 93
– Bogdan CARANFILOF, "Judas" in time. A contribution to the history of
romanian anti-semitism ………………………………..………………….…… 124
– Alexei ŞEVCIUC, Ethno-demographic development of southern Bessarabia in
interwar period ……………………………………………………..…….…… 160
– Dan PRODAN, The personality of Great Romania in the treaties of peace from
1919 – 1923 ……………………………………………………..………….……. 179
– Marian HARIUC, Romanian historiography space and ambivalence of
ideological discourse. Case of the historian Andrei Oţetea (1956-1965) …….. 183
– Andrei – Liviu PRODAN, The evolution of means and technics of tourism
promotion on WEB …………………...…………………………………….…. 203
SECTION IV: ONE CENTURY FROM THE BEGINNING OF WORLD WAR I
(1914 - 2014) AND ROMANIA
– Gheorghe I. FLORESCU, The entrance of Romania in World War I and

newspaper The New York Times ……………………...……….……………… 216
– Cătălin LUCA, The neutrality of Romania in Nicolae Iorga’s commentaries
and speeches …………………………………………………………………... 267
– Dan PRODAN, A Romanian military history from 1930 about World War I …...... 276
SECTION V: BOTOŞANI ZONE – PAGES OF HISTORY AND ETHNOGRAPHY
– Vasile ADĂSCĂLIȚEI, The schools from Dorohoi in the last decade of XIXth
century. Laws about schools …………………………....................................... 284
– Iulian – Cătălin NECHIFOR, The beginnings of business and economic
education at Botoşani ………………………………………………………….. 297
– Iulian – Cătălin NECHIFOR, Aspects of the ownership in XXth century at
Bucecea ………………………………………………………………………... 306
– Margareta MIHALACHE, The value of fundamental pieces of popular costume
from Botoşani ethnographical zone ………………………………………...… 329
– Paul Narcis VIERU, The stages of urbanization on the territory of district
residences from Moldavia ………………………………………………..…… 337
– Emilia PAVEL, The romanian village in the vision of National Poet Mihai
Eminescu ……………………………………………………………………… 371
– Steliana BĂLTUŢĂ, A new ethnographic exhibition in Bototşani, in
“The Ventura House” ………………………………..…………….………….. 376
SECTION VI: RESPECTS AND MEMOIRS
– Dan PRODAN, Nicolae Iorga - the initiator of Constantin Brâncoveanu’s

commemoration in 1914 ………………………………………………………. 385
– Mihai MATEI, The homage to octogenarians from Normal School of
Şendriceni, district of Botoşani ………………….……………………..……… 388
– Dan PRODAN The Academician Alexandru Zub - octogenarian. The citizen
and the historian – institution ………………………………………….……… 396
– Lidia ALEXIE, Unpublished correspondence between Costache Enescu and
George Enescu, deposited in the patrimony of Memorial „Museum”
George Enescu – Dorohoi …………………………….……………………….. 404
– Lucica PÂRVAN, Rudolf Schweitzer – Cumpăna. 40 years from death of
the artist ……………………………………………………………………….. 407
– Emil CARANICA, The tenor Giovanni Dimitrescu, emblematic figure of
romanian and Universal lyrical theatre ………………………..……………… 416
– Valeriu RÂPEANU, A place of honour in history of romanian press: Valentin
Păunescu (1933 - 2004). A decade of non-existence and of permanent
memory ……………………………………………………………………….... 426
– Mihai C.V. CORNACI, One Medal dedicated to Patriarch TEOCTIST ……....…. 431
SECTION VII: BIBLIOGRAPHICAL NOTES
– Dan PRODAN, Iorga after Iorga. A new books about the life and work of
romanian Titan (II) …………………………………………………...……….. 434
– Dan PRODAN, Reviews and bibliographical notes (IV) ……………………....…. 442
LISTA COLABORATORILOR
LA AMS, XIII, 2014

● Vasile ADĂSCĂLIŢEI – prof., doctor în istorie, Dorohoi, Jud. Botoşani;
● Oana Maria AIOANEI – prof. de istorie, Botoşani;
● Lidia ALEXIE – prof., muzeograf la Muzeul Judeţean Botoşani, Secţia
Dorohoi;
● Steliana BĂLTUŢĂ – prof., muzeograf, Muzeul Judeţean Botoşani;
● Daniel BOTEZATU – prof. doctor în istorie, Botoşani;
● Bogdan CARANFILOF – prof., master în istorie, Botoşani;
● Emil CARANICA – muzeograf la Muzeul Judeţean Botoşani, Secţia Săveni;
● Mihai CORNACI – bibliotecar la Biblioteca Judeţeană Botoşani, numis-
mat, colecţionar, membru al SNR – Filiala Botoşani;
● Maria DIACONESCU – prof., muzeograf, Muzeul Judeţean Botoşani;
● Gheorghe I. FLORESCU – dr., cercet. şt. la Institutul de Istorie „A.D. Xenopol”, Iaşi;
● Simion Alexandru GAVRIŞ – doctor în istorie, cerc. şt. la Institutul de Istorie „A.D.
Xenopol, Iaşi
● Marian HARIUC – doctorand, Facultatea de Istorie, Universitatea „Al.I.
Cuza” din Iaşi;
● Cătălin LUCA – prof., doctor în istorie, Dorohoi, Jud. Botoşani;
● Gică MANOLE – prof., doctor în istorie, Dorohoi;
● Mihai MATEI – prof. de istorie, literat, Botoşani;
● Mihai MAXIM – prof. univ. dr. la Universitatea din Bucureşti, directo-
rul Centrului de Studii Turce al Facultăţii de Istorie a
Universităţii din Bucureşti, fost director al Centrului
Cultural Român “Dimitrie Cantemir” din Istanbul,
Turcia; prof. univ. dr. la Universitatea din Istanbul;
● Margareta MIHALACHE – prof., referent etnograf, Centrul Judeţean pentru Con-
servarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Botoşani;
● Iulian - Cătălin NECHIFOR – prof., doctor în istorie, Botoşani;
● Florentina OLENIUC – cercet., doctor în arheozoologie, Muzeul Bucovinei –
Suceava
● Emilia PAVEL – prof., muzeograf, Muzeul Etnografic al Moldovei, Iaşi;
● Lucica PÂRVAN – prof., muzeograf, Muzeul Judeţean Botoşani;
● Andrei - Liviu PRODAN – prof., master al FEAA Iaşi;
● Dan PRODAN – prof., doctor în istorie, colaborator al Muzeului Ju-
deţean Botoşani;
● Valeriu RÂPEANU – prof. univ. dr., literat, critic literar, Bucureşti;
• Alexei ŞEVCIUC – prof.,doctorand, Institutul de Istorie al Academiei de
Ştiinţe a Moldovei;
● Gheorghe - Florin ŞTIRBĂŢ – prof. doctor în istorie, muzeograf, Botoşani;
● Paul Narcis VIERU – prof., doctor în geografie, Primăria Botoşani;
ABREVIERI UTILIZATE ÎN AMS, XIII, 2014
– AARMN = Analele Academiei Române. Memorii şi Notiţe, secţiunea II – Bucureşti;

– AARMSI = Analele Academiei Române. Memoriile Secţiunii Istorice – Bucureşti;
– AC = Archaeologia Cambrensis – London;
– ACISPP = Actes du VIII-eme Congres International des Science Préhistorique et Protohis-
torique – Belgrad ;
– AdI = Analele de Istorie – Bucureşti;
– AG = Arhiva Genealogică - Iaşi;
– AHR = The American Historical Review – New York;
– AIIAC = Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie – Cluj Napoca;
– AIIAXI = Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie «A. D. Xenopol» Iaşi - 1964 - 1989;
– AIIX = Anuarul Institutului de Istorie «A. D. Xenopol» Iaşi – 1990 –
– AIM = Arheologiceskie Issledovanija v Moldavii – Kişinev;
– AIR = Arhiva Istorică a României – Bucureşti;
– AISPAIM = Anuar. Institutul de Studii Politice, de Apărare şi Istorie Militară –Bucureşti;
– AM = Arheologia Moldovei – Iaşi – Bucureşti;
– AMM = Acta Moldaviae Meridionalis – Vaslui;
– AMMR = Anuarul Muzeului Marinei Române – Constanţa;
– AMN = Acta Muzei Napocensis- Cluj-Napoca;
– AMR = Arhivele Militare ale României – Piteşti;
– AMS = Acta Moldaviae Septentrionalis – Botoşani;
– AMedCS = Arheologia Medievală. Muzeul Caraş-Severin – Reşiţa;
– ANIC = Arhivele Naţionale Istorice Centrale – Bucureşti;
– ANR = Arhivele Naţionale ale României – Bucureşti;
– AnP = Analele Putnei – Putna, Suceava;
– AOASH = Acta Orientalia Academiae Scientarum Hungariae – Budapesta;
– AR = Arhiva Românească – Bucureşti;
– ARBSH = Academie Roumaine. Bulletin de la Section Historique – Bucarest;
– AŞUI = Analele Ştiinţifice Universitate Al .I. Cuza – Iaşi;
– ArhT = Arhivele Totalitarismului – Bucureşti;
– AT = Ars Transilvaniae – Cluj Napoca;
– AUBI = Analele Universităţii Bucureşti. Istorie – Bucureşti;
– AUDCI = Analele Universităţii «Dimitrie Cantemir» - Istorie – Bucureşti;
– AUVSAH = Annales ď Université ‹‹Valahia››. Section ďArheologie et ď Histoire – Târgovişte;
– BAIESEE = Bulletin de l’Association Internationale des Études Sud-Est Européen – Bucarest;
– BCIR = Buletinul Comisiunii Istorice a României – Bucureşti;
– BCMI = Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice – Bucureşti;
– BMI = Buletinul Monumentelor Istorice – Bucureşti;
– BMMN = Buletinul Muzeului Militar Naţional – Bucureşti;
– BOR = Biserica Ortodoxă Română – Bucureşti;
– BSNR = Buletinul Societăţii Numismatice Române – Bucureşti;
– BSOAS = Bulletin of the School of Oriental and African Studies – London;
– BTTD = Belgelerle Türk Tarih Dergisi – Istanbul;
– BTTK = Belleten. Türk Tarih Kurumu – Ankara;
– BZ = Byzantinische Zeitschrift – Leipzig;
– B = Balcania – Bucarest;
– CA = Cercetări Arheologice – Bucureşti;
– CCAR = Cronica cercetărilor arheologice din România – Bucureşti;
– CI = Cercetări Istorice – Iaşi;
– CvL = Convorbiri Literare – Bucureşti;
– CL = Cercetări Literare – Bucureşti;
– CLSO = Caietele Laboratorului de Studii Otomane – Bucureşti;
– CN = Cercetări Numismatice – Bucureşti;
– CMRS = Cahiers du Monde Russe et Sovietique – Paris;
– Creşterea colecţiilor = Creşterea colecţiilor. Caietul selectiv de informare asupra creşterii
colecţiilor bibliotecii Academiei RPR – Bucureşti;
– CT = Columna lui Traian – Bucureşti;
– DAD= Dezbaterile Adunării Deputaţilor – Bucureşti;
– DGAS = Direcţia Generală a Arhivelor Statului – Bucureşti;
– d.Hr. = după Hristos;
– DI = Dosarele Istoriei – Bucureşti;
– DIR = Documente privind istoria României – Bucureşti;
– DJASI = Direcţia Judeţeană a Arhivelor Statului – Iaşi;
– DR = Destin Românesc – Chişinău;
– DRH = Documenta Romaniae Historica – Bucureşti;
– DIOI = Documente privitoare la istoria oraşului Iaşi – Iaşi;
– EAR = Editura Academiei Române
– EBPB = Études Byzantines et Post-Byzantines- Bucarest;
– EDP = Editura Didactică şi Pedagogică – Bucureşti;
– EE = Editura Enciclopedică – Bucureşti;
– EH = Editura Humanitas – Bucureşti;
– EHR = English Historical Review – London;
– EPol = Editura Polirom, Iași;
– EŞ = Editura Ştiinţifică – Bucureşti;
– EŞE = Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică – Bucureşti;
– ed. = editor;
– Edit. = editura;
– f. = fila;
– FC = Forum Cultural – Botoşani;
– ff. = filele;
– FPM = Foae pentru minte, inimă şi literatură – Braşov, 1838-1865;
– GB = Glasul Bisericii – Bucureşti;
– H = Hierasus – Botoşani;
– H. = Hegira;
– HU = Historia Urbana, Sibiu – Bucureşti;
– HUS = Harvard Ukrainian Studies - Cambridge Mass.;
– JAS = Journal of Archaeological Science;
– JESHO =Journal of the Economic and Social History of the Orient - Leiden;
– IJO = International Journal of Osteoarchaeology;
– IMBMIM = Ioan Neculce. Buletinul Muzeului de Istorie a Moldovei – Iaşi;
– IMFANS = Izvestija moldavskogo filiala AN SSSR – Kişinev;
– IRD = Independenţa României. Documente, Bucureşti;
– JTS = Journal of Turkish Studies - Cambridge Mass.;
– JGO = Jahrbücher für Geschichte Osteuropas – München;
– LÎP = Lupta întregului popor – Bucureşti, din 1990 a devenit RIM;
– LR = Limba română – Chişinău;
– Lucrările = Lucrările simpozionului internaţional Originea tătarilor. Locul lor în România
şi lumea turcă (Constanţa, 17-20 noiembrie 1994);
– MA = Memoria Antiquitatis - Piatra Neamţ;
– MCA = Materiale şi Cercetări de Arheologie – Bucureşti;
– MEF = Moldova în epoca feudalismului, Chișinău;
– MI = Magazin Istoric – Bucureşti;
– MIA = Materiale de Istorie şi Arheologie – Bucureşti;
– MID = Magazin Istoric pentru Dacia – Bucureşti;
– MMS = Mitropolia Moldovei şi Sucevei – Iaşi;
– MOf = Monitorul Oficial al României – Bucureşti;
– MSŞIAR = Memoriile Secţiei de Ştiinţe Istorice a Academiei Române – Bucureşti;
– NRL = Neamul Românesc Literar – Vălenii de Munte;
– p. = pagina;
– pp. = paginile;
– RA = Revista Arhivelor – Bucureşti;
– RAJB = Repertoriul Arheologic al Judeţului Botoşani – Bucureşti, 1976;
– RArh = Revista Arheologică – Chişinău;
– RdI = Revista de Istorie – Bucureşti;
– REF = Revista de Etnografie şi Folclor – Bucureşti;
– RFR = Revista Fundaţiilor Regale – Bucureşti;
– REI = Revue des Études Islamiques – Paris;
– RER = Revue des Études Roumaines – Paris;
– RESEE = Revue des Études Sud-Est Européenes – Bucarest;
– RHSEE = Revue Historique du Sud-Est Européen – Bucarest;
– RI = Revista Istorică – Bucureşti;
– RIAF = Revista pentru Istorie, Arheologie şi Filologie – Bucureşti;
– RIHM = Revue Internationale d’Histoire Militaire – Bucarest;
– RIMed = Revista de Istorie Medicală – Bucureşti;
– RIMold = Revista de Istorie a Moldovei – Chişinău;
– RIR = Revista Istorică Română – Bucureşti;
– RITL = Revista de Istorie şi Teoria Literară – Bucureşti;
– RM = Revista Muzeelor – Bucureşti;
– RMM-MIA = Revista Muzeelor şi Monumentelor - Monumente Istorice şi Artă – Bucureşti;
– RPH = Roumanie. Page d’Histoire – Bucarest;
– RRH = Revue Roumaine d’Histoire – Bucarest;
– RRSI = Revista Română de Studii Internaţionale – Bucureşti;
– RSI = Rivista degli Studi Internazionale – Roma;
– Rsl = Romano – Slavica – Bucureşti;
– RT = Revue de Transylvanie – Cluj;
– SAHIR = Studia et Acta Historiae Iudaeorum Romaniae – Iaşi;
– SAI = Studii şi Articole de Istorie – Bucureşti;
– SAO = Studia et Acta Orientalia – Bucarest;
– SCIA = Studii şi Cercetări de Istoria Artei – Bucureşti;
– SCIV = Studii şi Cercetări de Istorie Veche – Bucureşti;
– SCIVA = Studii şi Cercetări de Istoria Veche şi Arheologie – Bucureşti;
– SCN = Studii şi Cercetări de Numismatică – Bucureşti;
– Scripta praehistorica. Miscellanea in honorem nonagenarii magistri Mircea Petrescu-Dîmboviţa
oblata, Iaşi, 2005;
– SCŞI = Studii şi Cercetări Ştiinţifice Istorice – Iaşi;
– SMIM = Studii şi Materiale şi Istorie Medie – Bucureşti;
– SMISv = Studii şi Materiale de Istorie. Suceava – Suceava;
– SMMIM = Studii şi Materiale de Muzeografie şi Istorie Militară – Bucureşti;
– s.n. = serie nouă;
– SOF = Süd - Ost Forschungen – München;
– SRdI = Studii. Revistă de Istorie – Bucureşti;
– ST = Studii Teologice – Bucureşti;
– SUBBH = Studia Universitatis ‹‹Babeş-Bolyai››. Historia - Cluj Napoca;
– s.v. = serie veche;
– TMIR = Tezaurul de Monumente Istorice pentru România – Bucureşti;
– TOEM = Türk-i ’Osmani Encumeni Mecmua’si – Istanbul;
– TR = Transylvanian Review – Cluj;
– v. = vezi
SECŢIUNEA I
ARHEOLOGIE.
STUDIU DE CAZ: VORNICENI – BOTOŞANI
16 AMS, XIII, 2014, SECȚIUNEA I: ARHEOLOGIE. STUDIU DE CAZ: VORNICENI – BOTOȘANI
Maria DIACONESCU
CU PRIVIRE LA VASELE SUPORT TIP „HORĂ” DE LA VORNICENI

Cercetările arheologice desfăşurate la Vorniceni, Pod Ibăneasa au contribuit la descope-
rirea a numeroase materiale dintre cele mai diverse, de mare interes ştiinţific şi artistic. Unele
vase prezintă particularităţi proprii acestei aşezări, forme specifice fazei de mijloc al culturii
Cucuteni. Decorul şi forma vaselor de la Vorniceni atestă continuitatea în cadrul culturii, vizi-
bil fiind şi aspectul regional manifestat aici, în N-E României. Deosebirile constatate se înscriu
pe linia fireştii evoluţii în cursul existenţei sale multiseculare.
Una dintre formele particulare, anterioară fazei A-B, specifică etapei A4 de la Dră-
guşeni, este reprezentată de vasul tip “horă“. Această categorie de vase antropomorfizate din
situl de la Drăguşeni1 se caracterizează printr-un corp cilindric secţionat de fante înguste ce
separă fâşii verticale ornamentate cu motive în V, ce constituie expresia stilizată a unui grup de
persoane prinse în horă. Partea inferioară şi cea superioară a suportului sunt deschise în pâlnie.
Vasele tip “horă” apar încă din Precucuteni II, apoi în Precucuteni III 2, forma acestora fiind
preluată cu aceeaşi semnificaţie magico-religioasă de către cucutenieni în faza A, şi după cum
constatăm la Vorniceni şi în faza A-B1. Tipologic acestea se deosebesc de suporturile din aşe-
zările fazei A de la Cucuteni3, Frumuşica4, Izvoare5, Truşeşti6, Hăbăşeşti7, Ruginoasa8, Hoi-
seşti9, Scânteia10, Bereşti11, caracterizate printr-o formă cilindrică cu profil arcuit la partea
superioară, îngustat sub buza ce se răsfrânge în afară, cu partea inferioară tronconică, sau cu
formă explicit antropomorfă de tipul celebrei “Hore de la Frumuşica”.
Cercetătorii civilizaţiei Cucuteni au presupus, analizând forma şi ornamentarea acestei
categorii de vase, că acestea erau utilizate ca vase cult, de lux, în ceremonii magico-religioase,
ce amintesc de dansurile executate cu ocazia depunerilor de ofrande 12.
Studiul artefactelor de fază A-B de la Vorniceni ne oferă oportunitatea identificării tran-
sformărilor ce au avut loc la nivelul societăţii cucuteniene, schimbările ce apar ca urmare a
interacţiunii unor factori exteriori dar şi interiori din cadrul comunităţilor, fapt ce le permite să-
şi exprime propria identitate.
Analizând această categorie de vase tip “horă”, nu se poate să nu remarcăm marea asemănare
ce există între suporturile de la Vorniceni şi cele de Drăguşeni (uneori până la identificare), ceea ce
exprimă legătura firească dintre cele două aşezări cucuteniene apropiate în timp şi spaţiu, fapt ce evi-
1
A. Crîşmaru, Drăguşeni, Contribuţii la o monografie arheologică, 1977, p. 55, fig. 39/1,2; S. Marinescu Bîlcu,
A. Bolomey, Drăguşeni A Cucutenian Community, 2000, fig. 170/1.
2
S. Marinescu-Bîlcu, Cultura Precucuteni pe teritoriul României, 1974, p. 100, fig. 86; N. Ursulescu, D. Boghian,
V. Cotiugă, Problemes de la Culture Precucuteni a la lumiere des recherches de Târgu Frumos (dep. de Iaşi) în Scrip-
ta praehistorica. Miscellanea in honorem nonagenarii magistri Mircea Petrescu-Dîmboviţa oblata, 2005, fig. 12-6.
3
H. Schmidt, Cucuteni in der Oberen Moldau, Rumanien, Berlin-Leipzig, 1932, pl. 2/2; 7/3-4; Mircea Petrescu-
Dîmboviţa, Cucuteni, 1966, p. 25, fig. 9.
4
C. Matasă, Frumuşica. Village prehistorique a ceramique peinte dans la Moldavie du Nord, Roumanie, pl.
XXIX, pp. 255, 263, 264, 268 şi pl. XXX.
5
R. Vulpe, Izvoare. Săpăturile din 1936-1948, 1957, p. 168, fig. 154/2; 155.
6
M.Petrescu Dîmboviţa şi colaboratorii, Truşeşti, monografie arheologică, 1999, fig. 242-252; 253 (1-2).
7
Vl. Dumitrescu, Hăbăşeşti, monografie arheologică, 1954, p. 370, pl. LXXIV/11a, pl. C/1,2,11,12.
8
C,-M. Lazarovici, Gh. Lazarovici, Ruginoasa – Dealul Drăghici, monografie arheologică, 2012, fig. VII, B.69,
fig, VII.B.143 şi 145; fig. VII.B.189-187; fig. VVI.B. 194a-b.
9
G. Bodi, Hoiseşti – La Pod. O aşezare cucuteniană pe valea Bahluiului, 2010, p. 151, pl. 48/2-3; pl. 49/3-4.
10
C.-M. Mantu, S. Ţurcanu, Scânteia. Cercetări arheologice şi restaurare, 1999, fig. 183-104.
11
I.T. Dragomir, Principalele rezultate ale săpăturilor arheologice de la Bereşti “Dealul Bulgarului”, jud. Galati,
în MA, IX-Xi, 1985, p. 99-100, fig. 18/2; idem, Un vase-support cucutenien: “La Ronde de Beresti”, în La civilisation
de Cucuteni en contexte europeen, 1987, p. 289-299, fig. 1.
12
S. Marinescu-Bîlcu, “Dansul Ritual” în reprezentările plastice neo-eneolitice din Moldova, în SCIVA, 25, 2,
1974, p. 167 şi urmt. fig. 1,2; 3/2;4.
Maria DIACONESCU, Cu privire la vasele suport tip „horă” de la Vorniceni 17
denţiază totodată păstrarea unei anumite unităţi în tradiţii în cadrul aspectului regional al acestei zone.
Sub raport taxonomic cât şi în plan cultural, genetic, suporturile de la Vorniceni prezintă analogii con-
form indicilor morfologici şi din punct de vedere stilistic cu “horele” de la Drăguşeni. Pictura vaselor
s-a realizat cu roşu sau negru pe fondul alb al vasului. Sunt lucrate din lut bine preparat ce are în com-
poziţie ceramică pisată sau nisip fin, bine arse. Dimensiunea vaselor este apropiată de cea a vaselor
suport de la Drăguşeni. Grosimea pereţilor vaselor este în general de cca 1 – 1,5 cm, cu o excepţie ce
depăşeşte 2 cm, (Pl. I/6)). Cele mai multe fragmente fac parte din vase asemănătoare cu vasul pictat
descoperit de A. Crîşmaru la Drăguşeni-Lutărie13.
Un vas fragmentar din Gr. A-B s-a întregit ceva mai mult - pâlniile aproape în totalitate
şi două fâşii din corpul cilindric, inegale ca lăţime (Pl.IV/2). Piesa are cca. 35 cm înălţime,
capetele în formă de pâlnie – cea superioară cu diametrul de 28 cm, cea inferioară de 26 cm, iar
corpul cilindric secţionat în fâşii prin tăieturi verticale. Intre pâlnia superioară şi corp, aşezate
opus sunt două proeminenţe/apucători. Sub acestea s-au practicat două perforaţii circulare. Este
ornamentat pe trei registre decorative, separate prin trei linii orizontale. Ambele pâlnii sunt
decorate cu câte patru volute spiralice cu capetele îmbucate la centru. Pe fâşiile/cariatide deli-
mitate prin ferestre verticale s-au trasat benzi unghiulare subţiri, cu vârful în sus. Pâlnia superi-
oară este decorată interior, pe buză, cu trei cercuri concentrice.
Fragmentele aparţinând altor vase de tip “horă” prezintă unele transformări ce privesc
forma, decorul acestora. Astfel constatăm că “piciorul” evazat al vasului, se realizează prin lăţirea
spre bază a fâşiilor/cariatide ce compun corpul cilindric, astfel pâlnia inferioară este mult mai
scurtă şi mai puţin evazată, rezultând în final un vas cu corp tronconic, (Pl.III/1, 4). Pe corp s-au
pictat benzi unghiulare cu vârful în sus sau în jos. O altă variantă priveşte înlocuirea benzilor
unghiulare cu ghirlande scurte (Pl.III/2). Torţile laterale se prezintă şi sub forma unor proemi-
nenţe ascuţite îndreptate în sus (Pl.I/1-3; Pl.III/2 sau sub forma torţilor străpunse (Pl. II/1-2, 5; Pl.
III/3). Pe fragmentele altui vas suport, ferestrele ce ar trebui să despartă cariatidele sunt doar
„mimate” prin practicarea unor tăieturi verticale superficiale, fără a mai realiza ferestrele verticale
ce despart fâşiile/cariatide ce compun corpul cilindric (Pl. III/3), sau au fost pictate linii verticale
ce înlocuiesc ferestrele. (Pl.III/4). Asfel benzile unghiulare cu vârful în jos capătă aspectul unui
zig-zag ce înconjoară vasul sugerând o mişcare continuă (Pl. III/3,4). Acelaşi zig-zag îl constatăm
pe un alt fragment de vas ce avea doar două ferestre verticale aşezate opus, (Pl. II/3).
Singurul vas horă care s-a întregit până acum provine din L8, (Pl. IV/1). Este modelat
din pastă cu degresanţi de ceramică, finisat exterior, ars la roşu. Piesa are înălţimea de 20 cm,
diametrul pâlniei superioare este de 16 cm şi 17 cm pâlnia inferioară. Corpul cilindric are două
fante verticale aşezate opus, lungi de 10 cm, late de 1 cm, elemente ce-l apropie de vasul suport
de la Drăguşeni14. Spre deosebire de celelalte vase tip ” horă” acestuia îi lipsesc torţile/braţe de
sub pâlnia superioară. Ornamentarea se desfăşoară pe trei registre decorative separate prin
benzi liniare orizontale. Exterior ambele pâlnii sunt pictate cu acelaşi motiv decorativ trapezoi-
dal rezervat cu ciocolatiu din învelişul alb, flancate de benzi liniare verticale, ceea ce-i dă un
aspect metopic. Interior, pe buza pâlniei superioare, în cadrul celor patru metope s-au rezervat
simple benzi albe, înguste, paralele, grupate câte două şi trei, alternativ, trase oblic. Astfel de
motive ornamentale specifice fazei de mijloc a culturii Cucuteni, sunt preluate din decorul
străchinilor şi castroanelor. Pe corpul cilindric s-au pictat patru volute spiralice cu benzi de
legătură între ele, dispuse simetric, divizate de fantele verticale. Fragmente de fâşii/cariatide
pictate cu volute s-au găsit în L3, dar dintr-o piesă al cărui corp cilindric era alcătuit din mai
multe astfel de fâşii. Maniera de modelare, decorare a acestui tip de vase are ca obiectiv impor-
tant esenţializarea, stlizarea corpului uman, forma acestora sugerând clar utilizarea lor în prac-
tici de cult.
Privind retrospectiv asupra acestei categorii de vase suport tip “horă” din spaţiul româ-
13
A. Crîşmaru, Drăguşeni contribuţii la o monografie arheologică, fig. 39/1.
14
S. Marinescu-Bîlcu, A. Bolomey, Drăguşeni. A Cucuteni Community, 2000, fig. 170/1.
nesc constatăm o diversitate de modalităţi utilizate ce susţin aceleaşi concept legat de atributele
Marii Zeiţe. In Precucuteni şi în faza A a culturii Cucuteni siluetele umane prinse în horă sunt
modelate în relief, susţin pâlnia superioară cu ajutorul a două torţi/braţe. Incepând cu etapa A4,
la Drăguşeni – Botoşani apar suporturi goale interior ce au cariatidele stilizate, iar formele
modelate organic devin forme geometrizate prin schematizarea corpului uman 15 sub forma
acestor făşii verticale ce alcătuiesc corpul cilindric, decorate cu motivul în V sau cu spirale.
Departajarea corpurilor se face prin fantele verticale practicate pe corpul cilindric al vaselor.
Din această categorie de suporturi de tip “horă” stilizate fac parte şi vasele de la Vorniceni.
Probabil acest tip de vas aparţine unui aspect regional ce se manifestă în acest spaţiu de N-E a
României. Decorul acestor suporturi puternic stilizate este sub forma unor linii în unghi pe
fâşiile/cariatide, motive cu dublu efect datorită alternanţelor de motive positive şi negative ce
pot avea originea în motivele pictate întâlnite pe unele statuete antropomorfe 16.
Ceramiştii cucutenieni au introdus în mod strălucit motivele antropomorfe în ornamen-
tarea vaselor suport. Reprezentările umane pe lângă funcţia decorativă, tectonică, ilustrează
tematic cultul dedicat divinităţii feminine, acesta fiind răspândit la comunităţile agricole din
neolitic şi eneolitic. Figurinele feminine privite din spate, uneori reduse doar la tors, pun accent
pe caracterul simbolic al acestor cariatide/siluete schematizate prinse într-un dans cu caracter
magico-ritualic. Pasiunea pentru geometrizare a artiştilor cucutenieni se manifestă şi în cazul
modelării acestui tip de vase, astfel încât siluetele umane schematizate sunt reprezentate sub
forma unor fâşii de lut dreptunghiulare sau trapezoidale, ansamblul fiind totuşi foarte sugestiv.
Din punct de vedere mitologico-religios acestea oferă informaţii importante, schematizarea
fiind impusă tocmai de aceste concepţii, de sacralitatea şi utilizarea lor în aceste ritualuri. Suge-
rând dezvoltarea, evoluţia, mişcarea, pe aceste vase vedem spirala reprezentată pe pâlnii sau pe
corpul cilindric, în cazul vaselor cu fante verticale. Braţele înălţate în dans sub forma torţilor
sau proeminenţe îndreptate în sus sugerează fără îndoială dansul ritual dedicat divinităţii.
Puţinele motive decorative folosite, prin simbolurile folosite întăresc această idee a utilizării
acestui tip de vase în ritualuri ce au drept destinatar pe Marea Zeiţă cosmică.
Vasele tip „horă” de la Vorniceni prezintă variante ale aceleiaşi teme ce evoluează de-a lungul
dezvoltării culturii Cucuteni, de la cariatidele antropomorfe aşezate în cerc, la cele foarte stilizate în-
făţişate sub forma fâşiilor de lut ce alcătuiesc corpul cilindric al vasului. Acestea constituie documente
arheologice importante ce susţin nu doar continuitatea acestei minunate civilizaţii ci şi evoluţia con-
cepţiilor comunităţilor cucuteniene aflate într-o permanentă căutare a căilor de comunicare şi comuni-
une cu Divinitatea. „Horele” de la Vorniceni aduc un plus de informaţii privitor la universul spiritual al
purtătorilor acestei civilizaţii, distinsă prin diversitatea materialelor, bogăţia acestora, prin creativitate,
valenţe artistice şi ştiinţifice, proprii civilizaţiilor din neo-eneoliticul românesc.
À PROPOS DE LES VASES DE LA CATEGORIE “HORA”

DE VORNICENI
(Résumé)
L’article presente des vases support trouve dans les decombres de site dite Pod Ibăneasa.
“Les rondes” de Vorniceni, de meme que celles de Drăguşeni, Frumuşica, Bereşti, sont des do-
cumentes archeologique avec attributs symboliques de caracter rituel calendaristic qui sugere
l’elevation culturelle des communautes peupland dans l’actuel territtoire de la Roumanie.
15
D. Monah, Plastica antropomorfă a Culturii Cucuteni – Tripolie, 1997, p. 161.
16
Ibidem, fig. 108/4,5; 109/1,4-5,7; fig. 110/3,7; fig. 118/10; fig. 124/3,5,8-9; 129/2; fig. 131/9; 132/”-3, 7-8; M.
Diaconescu, Plastică antropomorfă cucuteniană din colecţiile muzeelor din judeţul Botoşani, în H XI, 2007, pp. 7-36,
fig. 13/1; fig. 15/1.
Fragmente ceramice de vase tip „horă”: 1- L5; 2-L6; 3-S2; 4-Gr. 40;
5-Gr. 34; 6 - Cenuşar
Fragmente ceramice din vase tip „horă”: 1-2L1; 3-6Gr.27; 4-5 L6.
Fragmente ceramice din vase tip „horă”: 1-L6; 2-Gr.25; 3-4 Gr. A-B
Fragmente ceramice din vase tip „horă”: 1-L8; 2 Gr. A-B
Florentina OLENIUC, Maria DIACONESCU, Date arheozoologice privind resturile osteologice patologice 23
Florentina OLENIUC, Maria DIACONESCU
DATE ARHEOZOOLOGICE PRIVIND RESTURILE OSTEOLOGICE

PATOLOGICE, RECUPERATE DIN NIVELUL CUCUTENI A-B
AL SITULUI ARHEOLOGIC VORNICENI – POD IBĂNEASA
DIN JUDEȚUL BOTOȘANI
Cuvinte-cheie: Cultura Cucuteni, faza A-B, patologie, arheozoologie, cauzalitate, tipologie.
Introducere
Cercetările arheologice de salvare, întreprinse între 2000-2010, în situl arheologic Vor-
niceni din județul Botoșani au pus în evidență în nivelul Cucuteni A-B atât materiale arheolo-
gice cât și arheo-zoologice (inclusiv resturi osteologice patologice). Analiza aspectelor patolo-
gice aduce informații privitoare la modificările paleoclimatice și nutriționale, frecvența, vechi-
mea și apariția unor maladii la mamiferele domestice (cauzate de avansarea procesului de do-
mesticire) și sălbatice, precum și tehnici empirice de vindecare.
Context arheologic
Așezarea arheologică de la Vorniceni (județul Botoșani) este amplasată în estul Depre-
siunii Botoșani-Dorohoi și la nord de Dealurile Cozancei (la circa trei km est de satul cu același
nume), pe malul drept al pârâului Ibăneasa, având pe laturile de nord și est pante, mai mult sau
mai puțin abrupte. Materialele arheologice au aparținut mai multor perioade: Cucuteni A-B,
Epoca Bronzului, începutul migrațiilor (sec. III-IV e.n.) și culturii Dridu (sec. VIII – XI e.n.).
Solurile din situl arheologic Vorniceni– Pod Ibăneasa sunt preponderent de tip cenușiu
de pădure (caracteristic unei clime reci, cu cantități mari de cuarț și conținut sărac în humus-3-
4 %, mai acid), asociate protoziomurilor (care fac trecerea spre sol de pădure-cernoziom levi-
gat, cu umiditate ridicată, formate pe lut greu și argilă; acestea fiind reperate în terase, pe ver-
sanți în pantă lină, în dealurile mai înalte spre Siret și în Dealul Ibăneștilor). În vestul sitului
arheologic Vorniceni s-au evidențiat și petice de cernoziom zlotos /compact, de culoare închisă
și bogat în humus, cu textură fină, având permeabilitate și porozitate reduse.
Aşezarea cucuteniană de la Vorniceni-Pod Ibăneasa este străbătută de singurul afluent mai
însemnat al Jijiei, situat în partea stângă (având lungimea de 42 km), care are un curs permanent,
datorită alimentării continue din apele subterane din Dealul Ibănești. Apele sunt bogate în sulfat
sodic magnezian, sulfalat (în sud-est) și bicarbonat (în nord și vest). Sunt prezente aici şi formațiuni
sedimentare cu facies petrografic mai rezistent cu depuneri litorale (gresii și calcare oolitice) cu
intercalații de argile și petice de micro-conglomerate silicioase, care dau forma unui relief semeț1.
Materiale și metode
Tipologia, cauzalitatea, analiza morfologică și metrică pentru aspectele patologice evi-
dente la nivelul vestigiilor osteologice mamaliene, recuperate din aşezarea de la Vorniceni au
fost stabilite în Laboratorul de Anatomie Comparată din cadrul Facultății de Medicină Veteri-
nară a Universității Ion Ionescu de la Brad din Iași sub coordonarea prof. univ. dr. Spătaru
Constantin2 și a doamnei Lector univ. dr. Spătaru Mihaela 3.
Analiza radiologică, efectuată pentru coarnele de căprior a fost realizată cu sprijinul
doamnelor dr. Oleniuc Adriana și dr. Davalciuc Oana, în cadrul Laboratorului radiologic al
Spitalului Municipal Sfinții Cozma și Damian, din Rădăuți (județul Suceava).
1
Păunescu Al, Sadurschi P., Chirica V., RAJB, vol II, București, 1976, p. 299.
2
Spătaru, C., Enciu, V., 2007, Anatomia animalelor domestice, Edit. Orizonturi Universitare, Timișoara.
3
Spătaru, C., Spătaru, Mihaela, 2004, Manual practic de anatomie veterinară, aparat locomotor, Edit. Tehnopress, Iași.
Rezultate și discuții
În situl arheologic Vorniceni din județul Botoșani (nivel Cucuteni A-B), aspectele pato-
logice (prezente la nivelul resturilor osteologice provenite de la mamifere domestice și sălbati-
ce) au fost evidente atât la nivelul proceselor cornuale, fragmentelor de viscerocraniu cu denti-
ție implantată în alveole, cât și la nivelul scheletului apendicular.
Resturile osteologice cu urme de patologie, recuperate din acest nivel sunt în număr de
238. Dintre acestea, patrusprezece vestigii osteologice au aparținut mamiferelor sălbatice
(5,90%), iar 224 fragmente osoase au fost atribuite speciilor mamaliene domestice (94,10%).
Din totalul vestigiilor osteologice cu patologie, cele mai multe (203), au provenit de la
bovina domestică (85,65%), șasesprezece de la grupul zootehnic ovicaprine (6,32%), patru de
la specia monovalentă domestică (1,68%) și unul de la câine (0,42%). În cadrul faunei vânate
mamaliene s-au găsit cinci resturi osoase patologice de Equus caballus (acesta fiind considerat
un mamifer aflat în curs de domesticire) -2,10%, șase de la mistreț (2,53%), două de căprior
(0,84%) și unul de Cervus elaphus(0,42%).
Cauzalitatea și tipologia aspectelor patologice

Datele de literatură apreciază că patologia proceselor cornuale este determinată exclu-
siv de factorul antropic. Exploatarea intensă a mamiferelor domestice, pentru obținerea unor
cantități tot mai mari de produse secundare (lapte, lână, piei), în condițiile limitării rezervei
nutritive (ca urmare a creșterii numărului de așezări și de locuitori pe același teritoriu) și a
schimbărilor climatice a impus populațiilor preistorice pe teritoriul României, crearea unor
tipuri de indivizi castrați (atât docili, cât robuști) sau acornuți4, precum și sporirea sau menține-
rea efectivului speciei mamaliene, prin epuizarea randamentului exemplarelor femele și supu-
nerea acestora gestația și lactația la vârste senile 5. Depresiunile neuniforme, apărute la baza
proceselor cornuale pot fi asociate cu lipsa de calciu, precum și cu micșorarea regiunii corticale
oaselor lungi (în special ale metapodiilor), fiind caracteristice exemplarelor castrate 6.
Patologia aparatului dentar este influențată de activitatea genelor, de nutriție și factorii
traumatici și microbieni7. Integritatea aparatului dentar este răspunzătoare de buna funcționare
a organismului8. Influența genelor se manifestă în ritmul de creștere a mandibulei sau maxilei,
în dezvoltarea (numerică și morfologică) a dinților și în reproducere9. Cele mai multe erori în
dezvoltarea dentară sunt juxtapunerile, defectele de aliniere și poziționare în alveola dentară,
precum și lipsa primului dinte jugal 10.
Factorii microbieni și traumatici devin promotori pentru apariția cariilor, depunerilor de
calculi, căderii dinților, abceselor dentare și paradontozei. Înaintarea în vârstă, calitatea (prea
multe săruri de oxalat, în condițiile aridizării) sau lipsa hranei determină tocirea suprafeței
masticatorii, involuția ligamentelor alveolo-dentare și dislocarea dinților. Modificarea raportu-
lui metabolic între calciu și fosfor, ingestia de alcaloizi, lipsa de vitamine A și D 11 favorizează
prezența bacteriilor acidifiant, diastazele de la nivelul tabletei dentare, procesele de putrezire,
inducând apariția cariilor. Acest proces inflamator se dezvoltă ca urmare a expunerii pulpei și
dentinei dintelui, până aproape de vârful rădăcinii, unde se formează o cameră cu masă puru-
4
Hatting, T., 1975, The influence of castration on sheep horns. Archaezoological Studies, in Clason, A.T., ed.,
Amsterdam- North Holland Publishing Company, pp. 345-35.
5
Albarella, U., 1995, Depression in sheep horncores, JAS, XXII, pp. 699-704.
6
Clutton –Brock,
7
Baker, J., Brothwell, D., 1980, Animal disease in archaeology, 2nd ed. Academic Press, Londra.
8
Ciurea, V, 1964, Anatomia patologică a animalelor domestice, EDP, Bucureşti, pp. 301-443.
9
Driesch Von den, A., 1975, Die Bewertung Pathologisch-anatomische Veranderung an vor-und fruh-geschlichen
Tierknochen, în Clason, A. ed, Archaeological Studies, North Holland, Publishing Amsterdam, pp. 413-425.
10
Moodie, R. L., 1923, Paleopathology- An Introduction to the Study of Ancient Evidences of Disease, University
of Illinois Press, Urbana, pp. 560-570.
11
Dobney, K., Ervynck, A., 1998, A Protocol for Recording Linear Enamel Hypoplasia on Archaeological Pig
Teeth, în IJO, VIII , pp. 263-273;
lentă. Abcesele dentare pot distruge alveola dentară, prin drenarea masei cu puroi către frag-
mentele viscerocraniului, ceea ce duce la pierderea dentiției (paradontoza), fluctuația liniei
ocluzale dentare și subțierea progresivă a fragmentului de viscerocraniu12.
La nivelul scheletului apendicular, cele mai importante aspecte patologice sunt repre-
zentate de fracturi, inflamații și artroze. Apariția acestora este influențată de utilizarea animalu-
lui domestic în gospodăriile comunităților preistorice 13.
Fracturile sunt cele mai vechi afecțiuni la nivelul scheletului postcranian. Acestea pot fi
provocate și de acțiunea nocivă a unor paraziți la nivel tisular. Rănile pot fi produse intenționat
de om, prin contactul restului osteologic cu săgeți, arcuri, alice, vârfuri de harpon, în timpul
vânătorii, pescuitului; în timpul conflictului pradă-prădător, în perioada împerecherii sau apără-
rii teritoriului. Aceste aspecte patologice pot să apară și în mod accidental: la contactul cu apa
și focul, după împiedicări sau loviri ale membrelor (însoțite și de afecțiuni ale încheiturilor).
Aceste aspecte patologice determină dislocuirea totală sau parțială a elementului scheletic.
Organismul reacționează prin formarea unui calus, care reconstituie anatomic, forma și dimen-
siunile osului14. În cazul încetinirii sau incapacității osului de a se reforma, rana poate constitui
căi de de intrare pentru agenții microbieni și deci de apariție a infecțiilor tumorale15.
Artroza este o boală degenerativă, și, totodată, cel mai comun aspect patologic, evident
pe elementele scheletice postcraniene de la mamiferele domestice 16. Boala afectează în special
articulațiile17. Aceasta se manifestă la nivelul substanței fundamentale a cartilajului și celular
(progresând cu vârsta și cu lipsa de hrană) prin formarea de țesut osos nou la periferia articula-
țiilor și oaselor, ducând la limitarea mobilității și anchiloză 18.
Bos taurus
În cadrul sitului Vorniceni–Pod Ibăneasa, din totalul aspectelor patologice găsite pentru
Bos taurus s-au identificat zece deformări neuniforme la nivelul proceselor cornuale, determi-
nate de exploatarea speciei mamaliene în vederea obținerii unor indivizi castrați (4,92%), pa-
trusprezece fragmente de viscerocraniu (6,89%), patru la nivelul neurocraniului (1,97%), 175
fiind evidențiate la nivelul scheletului apendicular (86,20%).
La nivelul scheletului cefalic de Bos taurus s-au identificat doar aspecte inflamatorii,
care erau reprezentate prin câte șapte abcese dentare și paradontoze (3,44%). În situl cucuteni-
an de la Vorniceni, pentru bovina domestică, la nivel apendicular s-au găsit 90 aspecte artrotice
(determinate de supraexploatarea la cărăușie) și opt depuneri exostotice (cauzate de senilitate)-
reprezentând 48,27%, un hematom (0,49%), o tuberculoză osoasă (0,49%), șase tumori
(2,95%), șase inflamații (trei fiind determinate de castrare, iar celelalte trei fiind provocate de
răniri accidentale (1,47%) și patru fracturi (1,97%).
Cercetările arheologice din situl menţionat au condus la recuperarea a patru coarne de
Bos taurus, (inv. 2028, 2244, 2245, 2250), care aparțin unor exemplare adulte și castrate. Sacri-
ficarea acestor mamifere s-a realizat în jurul vârstei de 4-6 ani (stadiul IV), ținând cont de as-
pectele morfologice, stabilite de Armitage în 1982. La Vorniceni (jud. Botoşani), din nivelul
Cucuteni A-B s-au recuperat două coarne întregi, gracile, cu deformari neuniforme bazale (inv.
945, 1290), care au aparținut celor două exemplare adulte și de sex femel (stadiu III), în vârstă
12
Haimovici, S., Hrisanidi, St., 1968, Studiul unor afecțiuni osteodentare ale resturilor de subfosile de mamifere,
descoperite în stațiuni aparținând unor culturi și civilizații din epoca metalelor, în AŞUI, secț. Biologie Animală, XV,
2, pp. 215-224.
13
Gheție, V., Mateescu, C., 1973, L′ utilisation des bovines à la traction dans le néolithique moyen (d′ après les
nouvelles observations ostéologiques faite dans les sites de Vădastra et de Crușovu, Roumanie), în ACISPP, 2.
14
Morgan, J.P, 1972, Radiology in Veterinary Orthopedics, Lea and Febiger ed., Philadelphia.
15
Misdorp, W., Van Der Heul, R. O, 1976, Tumours of bone and joints, în Bulletin 53, XXI-pathologies, (2-3), pp.
252-288.
16
Smith, M. A., Jones, T.C., 1957, Veterinary Pathology, ed. Kimpton, London.
17
Jubb, K.V.F., Kennedy, P.C., 1970, Pathology of domestic animals, 2nd ed. I, Academic Press, London.
18
Noddle, B. A., 1974, The animal bones, în AC, 123, pp. 75-77.
de 3-4 ani. Aspectele patologice au apărut datorită exploatării intense a acestor mamifere do-
mestice pentru menținerea efectivului și a lactației tardive (în condițiile limitării rezervei nutri-
tive). De asemenea s-au recuperat şi trei fragmente bazale cornuale (inv. 946, 947, 948) și un
corn întreg (inv. 1007) de Bos taurus, care prezentau suprafața cornuală rugoasă, cu verucozi-
tăți spre circumferința bazală și jur-de-mprejurul denivelării (stadiul V). Aceste coarne au pro-
venit de la trei exemplare castrate și un individ mascul de bovină domestică, sacrificate ca
senil, în jurul vârstei de 8-10 ani.
În acelaşi nivel al aşezării cucuteniene de la Vorniceni, la nivelul aparatului dentar izo-
lat și fragmentelor de viscerocraniu s-au identificat radiculele unor dinți molari inferiori de
bovină domestică, reprezentați de M1 (inv. 26) și M2 având erodare puternică, care provenea de
la un exemplar epuizat, de 6-8 ani (inv. 761), cât și un dinte molar superior-M2 (având erodare
medie spre puternică, atribuit unui exemplar adult de 6 ani), care erau prevăzuți apical cu de-
puneri microbiene solidificate, ceea ce justifică abcesele dentare. În acelaşi context, menţio-
năm şi identificarea a trei fragmente de maxilar și o mandibulă de Bos taurus, care erau prevă-
zute cu abcese dentare. Un fragment de maxilar (inv. 1802) de la un exemplar de 8-10 ani (inv.
1802), cu dentiție molară–M1 (uzat puternic), M2 (erodat mediu spre puternic, M3 (erodare
medie) prezenta în dreptul aveolelor dentare mărite ale primilor doi molari, pe fața vestibulară,
urme ale activității microbiene. În dreptul radiculei dentare al celui de al doilea molar, care este
implatat în alveola unui fragment de maxilar (prevăzut și cu Pd 4 și M1 cu erodare medie) de la
un exempar subadult de 24-30 luni de Bos taurus (inv. 1397) s-a observat intercuspidal perfo-
rație centrală cu contur regulat, realizată de activitatea agenților microbieni, care au pătruns
până la nivelul apical al radiculei dentare. Cel de al treilea fragmentde viscerocraniu superior
de bovină domestică aparținea unui exemplar adult de 4-6 ani și de sex femel (aspect gracil),
având M1, M2 erodare medie spre puternică și depuneri pe suprafața palatului dur și cea laterală
a maxilarului (in. 929). Un fragment vestibular de gonion și ram orizontal, desprins dintr-o
mandibulă de Bos taurus (inv. 1596) prezintă alveolele dentare mărite, probabil ca urmare al
unui abces dentar).
În situl arheologic Vorniceni (nivel Cucuteni A-B) s-au identificat două dintre cele patru
fragmente de maxilar de la exemplare aproape senile, în vârstă de șase-opt ani, de bovină do-
mestică având paradontoză. Aceste fragmente de viscerocraniu (inv. 731 și 1102) aveau P 4,
M1, M2 cu erodare medie spre puternică și respectiv M 2 cu ultimul cuspid erodat puternic și
primul cuspid ajuns la nivelul tabletei dentare. Celelalte două resturi de maxilar (prevăzute cu
P2, P3 -erodare medie (inv. 1490) și respectiv cu M 1, M2-erodare medie spre puternică; inv.
1025) aparțineau la două exemplare mature, de 4-6 ani de Bos taurus. Marginile alveolelor
dentare penultimului molar și premolar mult mărite justifică pătrunderea microbilor la nivelul
rădăcinii dintelui și micșorarea elasticității ligamentelor alveolo-dentare.
Între materialele arheozoologice recuperate prin cercetările efectuate în aşezarea cucu-
teniană de la Vorniceni – Pod Ibăneasa, s-au identificat trei fragmente orizontale de mandibulă
de Bos taurus, având paradontită. Unul dintre acestea, prevăzut cu Pd 4 și alveola lui M1 mărită
mai mult spre fața vestibulară (inv. 885) provenea de la un exemplar juvenil de 9-10 luni, spre
deosebire de celelalte două fragmente de viscerocraniu inferior (inv. 1389 și 1069), având
alveolele hiperdimensionate și rădăcinile dentare (ale dinților M 2 și M3 cu erodare puternică)
decalcifiate, care proveneau de la exemplare senile de bovină domestică, în vârstă de 8-10 ani.
În situl arheologic Vorniceni (nivel Cucuteni A-B) s-au identificat doar fracturi simple
și incomplete, la nivelul celor patru fragmente de corp costal de Bos taurus (inv. 13, 738, 765,
873), care s-au reconsolidat anatomic.
Aspectele artrotice au fost evidente la nivelul scheletului axial (vertebrelor) și încheietu-
rilor de la membrele anterioare sau posterioare. S-au recuperat optsprezece arcuri vertebrale
cervicale de bovină domestică (inv. 113, 251, 266, 361, 454, 762, 895, 943, 1620, 1770, 1836,
1988, 2021, 2046, 2047, 2107, 2188, 1952), care prezentau depuneri artrotice pe fața arcuală
internă și tasări evidente pe fața arcuală externă, care au provenit de la douăsprezece exemplare
adulte și doi indivizi juvenili de Bos taurus (având fragmentele osoase axiale prevăzute și cu
corpuri vertebrale neepifizate), care au fost castrați și utilizați la tracțiune, înainte de încheierea
consolidării osoase. S-au găsit șapte vertebre toracale întregi (inv. 441, 185, 629, 656, 657,
857, 2044) și două fragmente arcuale lombare (inv. 1300) de Bos taurus, care aveau la nivelul
arcului vertebral intern și pe fața posterioară a spinei, depuneri artrotice și aplatizări neunifor-
me, apărute ca urmare a muncilor agricole.
În situl Vorniceni- Pod Ibăneasa s-au găsit opt centrotarse (inv.510, 973, 1077, 1474,
1890, 2103, 1910, 1909) cu aplatizări ale fețelor anterioară și latero-laterale, care proveneau de
la exemplare femele de bovină domestică. Un alt centrotars (inv. 35), a provenit de la un indi-
vid castrat și adult, care era interconectat anatomic cu cuboidul, datorită utilizării și exploatării
la muncile agricole. De asemenea, s-a reuşit identificarea a nouă fragmente acetabulare, des-
prinse din coxale (inv. 96, 99, 259, 737, 822, 925, 975, 1344, 1482) având marginile teșite, iar
jur-de-mprejur prezentau depuneri osoase suplimentare artrotice, datorită cărăușiei. La nivel
ileo-sacral, pentru opt fragmente cu aspect adult, desprinse din centura pelviană (inv. 71, 104,
243, 440, 611, 2183, 1563, 1500) de la exemplare femele de bovină domestică, în situl arheo-
logic Vorniceni (nivel Cucuteni A-B) s-au găsit depuneri osoase suplimentare anchilozante.
Aspectele artrotice s-au găsit și la nivelul celor patru fragmente proximale femurale de Bos
taurus (dintre care două senile și celălalt aflat în curs de consolidare), care au fost atribuite
unui exemplar adult, de 4-6 ani și unor indivizi bătrâni și castrați, de 8-10 ani (inv. 859, 1388,
2060, 2229), precum și două fragment distale epifizate femurale (inv. 2062, 2224).
În situl arheologic Vorniceni (nivel Cucuteni A-B) s-au recuperat opt calcanee (inv. 8,
348, 355, 1648, 1494, 1986, 2065, 2222), cu tuberozitatea consolidată, care aparțineau exem-
plarelor adulte de 6-8 ani, Bos taurus, care prezentau la nivelul fețelor latero-laterale și posteri-
oară depuneri osoase suplimentare și tasări, datorită utilizării la muncile agricole. Cercetările
arheologice au permis recuperarea a trei astragale de Bos taurus (inv. 73, 362, 788) cu fețele
latero-laterale tasate, având și depuneri osoase suplimentare artrotice, apărute în urma muncilor
agricole.
În situl arheologic Vorniceni (nivel Cucuteni A-B) s-au identificat depuneri osoase ar-
trotice și interconectări anatomice cu oasele sesamoide (care asigură mobilitatea degetelor) la
nivelul fețelor posterior și latero-laterale ale acropodiilor (proximale, medii și distale) de Bos
taurus. S-au recuperat unsprezece falange proximale (inv.82, 564, 547, 820, 167, 1385, 1495,
1509, 1616, 2035, 2221), zece falange medii (inv. 386, 387, 388, 389, 1386, 1471, 1472, 1451,
1452, 1510) și trei falange distale (inv. 1496, 1715, 1984). Artroza s-a identificat și jur-
demprejurul fragmentelor distalo-diafizare de la trei metatarse (inv.169, 1203, 2038) și patru
metacarpe (inv. 356, 1328, 1380, 1515), un humerus (inv. 2024) și nouă resturi de tibie (inv.
111, 551, 556, 177, 700, 1334, 1459, 1123, 1597), precum și la nivelul feței posterioare de la
nouă resturi proximale de metacarp (inv. 3, 149, 131, 502, 733, 1473, 1477, 926, 2220) și șapte
segmente de radius (inv. 498, 170, 1450, 1475, 1046, 1528, 1564), precum și unul de cubitus
(inv. 1083), care au aparținut unor exemplare castrate și adulte de 4-6 ani, de Bos taurus, care
au fost sacrificate la epuizarea randamentului în cadrul gospodăriei eneolitice. Menținerea
exemplarelor de Bos taurus până la vârstă adultă, în șeptelul din aşezarea cucuteniană de la
Vorniceni, pentru obținerea de produse secundare în cantitate tot mai mare, este dovedită de
prezența unui maleolar stâng (inv. 1619), a unui zigomatic (inv. 690) și ale celor două fragmen-
te de spină scapulară (inv. 1712, 1445), care erau prevăzute cu depuneri osoase suplimentare
artrotice și anchilozante.
În situl arheologic Vorniceni (nivel Cucuteni A-B) s-a recuperat un fragment arcual ex-
tern cu suprafața, care a fost desprins dintr-un atlas adult, de 4-6 ani (inv. 818) de Bos taurus,
cu tuberculoză osoasă. Elementul osteologic prezenta „măcinări circulare și punctiforme, care
erau distribuite aleatoriu, afectând segmentul de schelet axial pe întreaga lui grosime. Acest
aspect patologic a fost identificat și la nivelul viscerocraniului de Ovis aries, în nivelul Cucu-
teni B al tell-ului Poduri (Oleniuc, 2010), justificând degradarea rezervei nutritive și aridizarea,
specifică fazei atlantice din Eneolitic (Drăgan, Airinei, 1997).

Tumora apare (ca urmare a suprainfectării unei răni deschise și/sau închise) se dezvoltă
(în condițiile unui sistemul imunitar precar, a unei surse de hrană insuficiente (bogată în sali-
cilți și oxalați) și a exploatării intense la muncile agricole) și se răspândește pe cale limfatică în
întregul organism animal. În situl arheologic Vorniceni (nivel Cucuteni A-B) s-au recuperat
două fragmente arcuale lombare de bovină domestică (inv. 19, 1652), având fața externă ex-
pandată neuniform, datorită unui hematom neresorbit. În același nivel și sit arheologic studiat
s-au analizat un rest proximal și epifizat de tibie (inv. 291), precum și un calcaneu întreg și
consolidat (inv. 924), care aparțineau la două exemplare adulte, de 4-6 ani, de Bos taurus. La
nivelul feței anterioare și pe suprafața epifizei proximale de zeugopod posterior și pe fața pos-
terioară a bazipodului s-au găsit tumori, caracterizate prin denivelări și depuneri osoase, ca
urmare a suprasolicitării ligamentare și articulare.
În situl arheologic Vorniceni (nivel Cucuteni A-B) s-a identificat un fragment de fron-
tal, care aparținea unui exemplar mascul și adult de Bos taurus. Restul de neurocraniu de bovi-
nă domestică (inv. 1599) avea un aspect tumoral, cauzat de aplicarea unei lovituri de corecție.
Grupul zootehnic Ovis aries/Capra hircus

În cadrul grupului zootenhic ovicaprine, aspecte patologice au fost prezente doar pe res-
turile osteologice provenite de la specia Ovis aries. Opt din totalul celor șasesprezece resturi
osteologice de ovine cu patologie au fost identificate la nivelul scheletului cefalic (dintre care
unul la nivelul coarnelor și șapte la nivelul dinților izolați sau implantați în fragmentele de
viscerocraniu), iar opt la nivelul scheletului postcranian.
Pentru exemplarele senile de Ovis aries, deformările cornuale au fost provocate de su-
punerea la gestație și lactație (în condițiile limitării rezervei nutritive, ca urmare a măririi nu-
mărului de locuitori și așezări, care erau amplasate în aceeași zonă altitudinală, în vederea
menținerii efectivului speciei și obținerii unor cantități crescute de produse secundare).
La nivelul viscerocraniului de ovine domestice s-au observat atât aspecte patologice de
cauză inflamatorie (câte două abcese dentare și paradontoze), cât și de cauză genetică (repre-
zentate de patru discontinuități dentare). La nivelul scheletului postcranian s-au evidențiat patru
resturi osoase apendiculare cu aspecte inflamatorii (câte două hematoame și două inflamații), o
fractură și trei aspecte artrotice.
Menținerea exemplarelor femele de ovine domestice, pentru menținerea efectivului în
șeptel și obținerea de produse secundare, în cadrul gospodăriei eneolitice de la Vorniceni (Cu-
cuteni faza A-B) este argumentată de recuperarea unui fragment cornual (inv. 424), provenit de
la un exemplar de sex femel de Ovis aries, demineralizat (cu strat subțiat și deformat bazal).
Tot de la nivelul scheletului cefalic de Ovis aries, în situl arheologic Vorniceni (nivel
Cucuteni A-B) s-au recuperat două fragmente orizontale de mandibulă cu defecte genetice de
la exemplare deja mature de Ovis aries. La nivelul unui fragment de maxilar inferior (inv. 482),
cu dentiție P2, P3, P4, M1, M2 erodată ușor (care a fost atribuită unui exemplar adult de ovine
domestice, de 4-5 ani) s-a observat o anteroversie, dispusă între primul și cel de al doilea pre-
molar inferior. La un alt fragment de mandibulă de Ovis aries (cu P3, P4, M1, M2, M3 ajuns la
nivel, dar neerodat, provenind de la un exemplar adult de 36-40 luni) s-a analizat posteroversia
lui P3 față de P4 (ambii dinți jugali inferori fiind încă neerodați), Defectul de aliniament (inv.
235) ar permite pătrunderea ageților microbieni la nivel radicular, mărind alveolele dentare. În
situl arheologic Vorniceni (nivel Cucuteni A-B) s-a găsit un fragment orizontal de mandibulă
de ovină domestică (inv. 842), care era prevăzut cu P 2-M3 neajuns la nivel, care aparținea unui
exemplar subadult, în vârstă de 30-36 luni. Defectul genetic de aliniament a fost observat între
primul cuspid al celui de al doilea molar și ultimul cuspid al primului molar (posteroversie).
În nivelul Cucuteni A-B al sitului arheologic Vorniceni- Pod Ibăneasa s-a identificat un
dinte inferior și izolat-M3 cu erodare medie spre puternică (inv. 724), care provenea de la un
exemplar senil de Ovis aries, în vârstă de 6-8 ani. Abcesul dentar s-a observat la nivelul apexu-
lui radicular dentar. Din aceeaşi aşezare s-a recuperat un fragment orizontal de mandibulă de la
un exemplar de 6-8 ani de Ovis aries (inv. 725), care avea un fragment stâng de simfiză (I 1-I3
erodați ușor spre mediu) și alveolele primilor doi dinți molari (M 1, M2), la nivelul cărora s-au
găsit abcese dentare cronicizate și consolidate, care au fost impregnate feței vestibulare de
viscerocraniu. Aceste aspecte sunt specifice paradontozei. În nivelul Cucuteni A-B al sitului
arheologic Vorniceni s-a recuperat un fragment orizontal de mandibulă de la un exemplar senil
de 8 ani, de Ovis aries (inv. 1703), care era prevăzut cu M3 erodare medie spre puternică, M2
erodare puternică, M1 (aflat în posteroversie cu M2, iar la nivelul radiculei dentare s-a observat
infecție periodontală).
În situl arheologic Vorniceni (nivel Cucuteni A-B) s-a identificat un fragment de corp
costal cu o fractură simplă și incompletă (inv. 224) de la un exemplar matur de Ovis aries, care
avea un calus nou format, care a reconsolidat anatomic cele două segmente.
În nivelul Cucuteni A-B al sitului arheologic Vorniceni –Pod Ibăneasa s-au identificat
un fragment costal proximal consolidat și dezcărnat (inv. 1411), precum și un rest proximalo-
diafizar epifizat de radius (inv. 1917), care prezentau inflamații, cauzate de suprainfectarea
unor hematoame neresorbite, în urma aplicării unor lovituri de corecție.
În situl Vorniceni (nivel Cucuteni A-B) s-au identificat două fragmente diafizare- un
metatars (inv. 100) și altul de radius (inv. 422), care aveau aspect matur, provenind de la un
exemplar de 4-6 ani, de Ovis aries. La nivelul corpurilor osoase s-au reperat hematoame, cau-
zate de aplicarea unor lovituri de corecție.
În situl arheologic Vorniceni (nivel Cucuteni A-B) s-au găsit două fragmente arcuale
cervicale de la vertebre (inv. 847 și 1767) și un molar (inv. 1735), cu aspect senil de 6-8 ani și
de la indvizi de sex femel de Ovis aries, care prezentau depuneri osoase suplimentare artrotice
și incipient anchilozante, la nivel latero-lateral și arcual intern și deformări la nivelul fețelor
posterioare vertebrale.
Sus domesticus
În situl arheologic Vornieni-Pod Ibăneasa din județul Botoșani, pentru Sus domesticus
s-au găsit trei aspecte patologice la nivelul scheletului postcranian și unul la nivelul viscerocra-
niului, care aveau cauză infecțioasă (două hematoame, un abces dentar și o inflamație).
În nivelul Cucuteni A-B al sitului arheologic Vorniceni s-a identificat o defensă (inv.
1742) de la un exem-plar mascul de Sus domesticus, cu erodare ușoară șpre medie (aparținând
unui exemplar matur de 3-4 ani), care prezenta și abces dentar radicular.
În situl arheolgic Vorniceni (nivel Cucuteni A-B) s-a recuperat un fragment de ileon (cu
aspect matur), desprins dintr-un coxal de Sus domesticus (inv. 499). Pe fața latero-externă a
osului lat de porc s-a analizat o inflamație, cauzată de aplicarea unei lovituri de corecție.
În punctul arheologic Pod Ibăneasa (nivel Cucuteni A-B) s-au găsit două fragmente
proximale de cubitus (inv. 865) și tibie (inv. 1701) de la exemplare senile de Sus domesticus
care aveau hematoame, care au apărut în urma conflictelor de acuplare.
Canis familiaris
În situl arheologic Vorniceni s-a evidențiat un fragment orizontal stâng de mandibulă
(inv. 1153), prevăzut cu M1, M2 erodat ușor spre mediu, care provenea de la un exemplar adult
de câine. Aceasta avea alveola primului molar inferior mult mărită, cauzat de un abces dentar.
Sus ferus
Pentru mistreț, în situl arheologic Vorniceni-Pod Ibăneasa s-au găsit patru aspecte in-
fecțioase la nivelul scheletului cefalic (reprezentate de o tumoră la nivelul neurocraniului), trei
resturi de viscerocraniu (două abcese dentare și o discontinuitate, provocată de mutații) și două
traumatisme de la nivel apendicular (hematoame).
Rivalitățile dintre exemplarele adulte (de 4-6 ani), de sex mascul de mistreț, pentru ocu-
parea unui teritoriu sau dobândirea unei partenere pot determina apariția tumorilor (cauzate de
suprainfectarea unor răni, dispuse și la nivelul fragmentului de frontal, desprins din neurocra-
niu (inv. 2233), care a fost găsit în nivelul Cucuteni A-B din situl arheologic Vorniceni.
În situl arheologic Vorniceni (nivel Cucuteni A-B) s-a recuperat un fragment orizontal
de mandibulă cu Canin și alveola deschisă, P 3, P4, M1, M2-erodare ușoară spre medie, M3-
început de erodare (inv. 172), care provenea de la un exemplar matur de mistreț, în vârstă de 48
luni. Între ultimii doi premolari inferiori se formează un unghi ascuțit (o posteroversie). Defec-
tul de aliniament are cauze generatoare la nivel genetic. Din nivelul Cucuteni A-B al sitului
arheologic Vorniceni s-a identificat un fragment orizontal de mandibulă cu M 3 erodat puternic
(inv. 1913), care aparținea unui exemplar senil de mistreț, în vârstă de 6-8 ani, care prezenta
alveolele dentare mărite (abces dentar), datorită pătrunderii agentilor microbieni la nivelul
rădăcinii dintelui și diminuarii progresive a elasticității ligamentelor alveolo-dentare. În același
sit arheologic și nivel cultural s-a găsit un fragment orizontal de maxilar inferior de mistreț (cu
ultimul cuspid al M2 erodat mediu și primul cuspid al M3 erodat ușor), care aparținea unui
exemplar de 4-6 ani. La nivelul radăcinilor dentare, pe fața linguală spartă s-a observat o con-
cavitate cu depuneri solidificate microbiene, ceea ce argumentează abcesul dentar.
În situl arheologic Vorniceni (nivel Cucuteni A-B) s-au determinat două fragmente pro-
ximalo-diafizare de zeugopod anterior (un radius-inv. 1413 și un cubitus- inv. 2089), care apar-
țineau unor exemplare senile de mistreț, în vârstă de 6-8 ani. Aceste elemente scheletice apen-
diculare prezentau hematoame, care erau generate de traumatisme din timpul activităților com-
petiționale pentru teritoriu sau partener) la nivelul lărgimii proximale articulare cubitale și pe
fața posterioară a radiusului.
Equus caballus
În situl arheologic Vorniceni –Pod Ibăneasa, pentru Equus caballus s-au pus în eviden-
ță patru resturi de viscerocraniu și un fragment scheletic postcranian, având urme de patologie.
La nivelul scheletului cefalic s-au analizat paradontoze, iar la nivel apendicular s-a găsit o
inflamație, toate având cauză infecțioasă.
În nivelul Cucuteni A-B al sitului arheologic Vorniceni s-a identificat un ram orizontal
de mandibulă de Equus caballus (inv. 2145), prevăzut în alveolă mult mărită (ca urmare a
infecției paradontale) a ultimului molar inferior-M3 erodat ușor spre mediu, care provenea de la
un exemplar adult, în vârstă de 5-7 ani. Ceilați dinți jugali superiori și izolați (inv. 1425, 1426,
1492) sunt reprezentați de P 2 drept (erodare medie spre puternică), M 2 stâng și M2 drept (cu
erodare medie), care proveneau de la exemplare senile de cal, în vârstă de 9-11 ani. La nivelul
coletului dentar și spre zona apicală radiculară mult decalcifiată se găsesc depuneri solidificate
microbiene, ceea ce justifică paradontoza.
În situl arheologic Vorniceni (nivel Cucuteni A-B) s-a identificat un fragment de hume-
rus de Equus caballus, neepifizat (inv. 2185), care aparținea unui exemplar juvenil, de 24 luni.
La nivelul feței latero-externe s-a observat o inflamație, cauzată de un hematom neresorbit, în
urma aplicării unei lovituri de corecție.
Cervus elaphus
În nivelul Cucuteni A-B al sitului arheologic Vorniceni- Pod Ibăneasa, pentru specia
Cervus elaphus s-a recuperat un rest scheletic apendicular, reprezentat de un fragment distal și
epifizat de humerus (inv. 24), provenit de la un exemplar adult de 6-8 ani, cu depuneri osoase
artrotice, cauzate de vârstă.
Capreolus capreolus
În campania de săpătură arheologică întreprinsă în 2010 în situl arheologic Vorniceni-
Pod Ibăneasa s-a decopertat groapa 40, care se distinge atât prin diversitatea, cât și cantitatea
materialelor arheologice.
Aceasta apare poziționată pieziș în cadrul secțiunii SXXII, între m. 12-17, la adâncimi
cuprinse între -1,10 și 3,10m. Pe una dintre laturi, groapa 40 are profil neregulat, în trepte, cu
bază albiată. Groapa a fost probabil săpată pentru lutul nisipos (folosit la ceramică) și apoi
reuzitată pentru resturile menajere. Conținutul gropii 40 cuprindea: bucăți de chirpic, straturi
succesive de cenușă, cărbune, lentile de pământ negru, câteva gresii, fragmente ceramice (pa-
hare, vase binoclu, vase suport, capace, vase globulare), statuete antropomorfe, unelte din os și
resturi osteologice.
Printre fragmentele osoase s-au găsit două coarne de Capreolus capreolus, diforme,
probabil cauzate de mutații ; ambele întregi, provenind de la exemplare sacrificate.
Este prima mențiune arheozoologică certă a modificărilor paleoclimatice din perioada
neo-eneolitică de pe teritoriul României, identificate în situl arheologic Vorniceni, aparținând
Culturii Cucuteni (faza A-B). O probă de cincizeci grame de cărbune ars, recuperată de la
adâncimea de1,50 m din această groapă a fost trimisă spre datare radiocarbon domnilor Prof.
dr. N. Van der Plicht și J. Lanting de la Institutul Gröningen de Arheologie, din Olanda. Anali-
za radiologică (foto 1), realizată celor două coarne de căprior a exclus luptele teritoriale și
împerechere, datorită lipsei calusului.
Unul dintre coarne de căprior (inv. 2007) este amplasat pe un fragment drept frontal cu
liniile suturii șterse, care aparținea unui individ bătrân, de 6-8 ani. Eviscerarea s-a realizat cu
ajutorul unui percutor, intercornual. Cornul de căprior prezenta spre mijlocul lungimii prăjinii
cornuale o îndoitură, la un unghi de 115 grade față de axul longitudinal, care era îndreptată
lateral-dreaptă (spre exterior). Datele metrice preluate de la nivelul cornului sunt: lungime
maximă de 227 mm, circumferință rozetă de 136 mm, diametru antero-posterior rozetă de
43,09 mm, diametru transvers rozetă de 43,10 mm, circumferință pedicel de 90 mm, diametru
antero-posterior pedicel de 25,17 mm, diametru transvers pedicel de 25,10 m. Aspectul patolo-
gic cornual se caracterizează prin următoarele date biometrice: circumferință de 110 mm, dia-
metru antero-posterior de 53,08 mm, diametru transvers de 37,18 mm. Diametrul transvers
cornual, la 50 mm deasupra rozetei bazale este de 23,15 mm.
Cornul de Capreolus capreolus își păstrează suprafața perlată, cu excepția porțiunii cor-
nuale patologice cu suprafață rugoasă și verucozități dispuse lateral față de prăjină (evidente de
la rozetă până la marginea inferioară a diametrului antero-posterior al aspectului patologic).
Cel de al doilea corn (de tip bifurcat), stâng, de căprior (inv. 2241) prezintă o torsiune
cu 90 grade și o aplatizare, în treimea superioară a prăjinii, în jurul propriului ax longitudinal.
Cornul aparține unui individ adult și vânat, de 4-6 ani. Suprafață cornuală este ștearsă, lipsind
luciul. Eviscerarea a fost realizată probabil cu ajutorul unui burin, delimitând un fragment
pătratic (cu laturile de 30 mm). Relieful rozetei și pedicelului este mai puțin evident. Totuși, de
la nivelul cornului de Capreolus capreolus s-au putut prelua (cu aproximație) următoarele date
metrice: lungime maximă 210 mm (gâtuitura este prezentă la 110 mm față de rozetă bazală),
diametru antero-posterior pedicel de 22,50 mm și diametru transvers pedicel de 20,50 mm.
Concluzii
Aspectele patologice, identificate în stratul de cultură Cucuteni faza A-B din situl arheo-
logic Vorniceni-Pod Ibăneasa din județul Botoșani justifică selectivitatea mamiferelor domes-
tice, realizată de populațiile preistorice, în sensul obținerii unor indivizi gracili și robuști, care
au fost utilizați în activitățile cotidiene și exploatați pentru asigurarea necesarului crescând de
hrană.
Foto 1. Corn de Capreolus capreolus, din situl arheologic Vorniceni (nivel Cucuteni A-B),
analizat radiologic
Keywords: Cucuteni Culture, phase A-B, pathology, archaeozoology, causality, typology.
ARCHAEOZOOLOGICAL DATA ON OSTEOLOGICAL REMAINS

WITH PATOLOGICAL ASPECTS FOUND IN CUCUTENI A-B LEVEL
OF THE ARCHAEOLOGICAL SITE OF VORNICENI-POD
IBĂNEASA (BOTOȘANI COUNTY)
(Abstract)
This paper analyses from archaeozoological point of view 238 osteological remains
with pathological aspects, belonging to Cucuteni Culture A-B level of the archaeological site of
Vorniceni (Botoșani County), establishing the typology, the frequencies and their causes.
Photo. 1. Antler of Capreolus capreolus, in the site of Vorniceni (Cucuteni A-B level)
analysed on Rx apparatus.
SECŢIUNEA a II-a
MEDIEVISTICĂ:
OAMENI, LOCALITĂŢI, OBICEIURI,
IZVOARE ISTORICE
34 AMS, XIII, 2014, SECȚIUNEA a II-a: MEDIEVISTICĂ
Mihai C.V. CORNACI
UN DUBLU GROS DE LA ALEXANDRU CEL BUN
Cuvinte-cheie: dublu gros; monedă rară; emisiune monetară; tipul III; Alexandru cel
Bun; comerţ; schimb; plată.
Două motive au fost suficiente pentru a încerca această prezentare:

– modul în care a fost recuperată o monedă încărcată de informaţii istorice, culturale şi
spirituale, editată într-un moment al evoluţiei tehnice şi artistice ce evidenţiază gradul de dez-
voltare al societăţii româneşti şi al formaţiunii politice care a emis-o şi folosit-o;
– gradul de raritate al monedei, dat atât prin noul nominal, cât şi prin apartenenţa la al
III-lea tip al acestei emisiuni, în care pe timpul domniei lui Alexandru cel Bun (1400-1432),
aspectul animalului heraldic de pe peceţi şi monede suferă unele modificări.
Prin această prezentare nu se aduc noutăţi la subiectul propus, studiile şi cercetările spe-
cialiştilor finalizând cu succes şi competenţă majoritatea necunoscutelor şi secretelor referitoa-
re la emisiunile monetare medievale moldoveneşti. Insist asupra unei prezentări spre detaliere
cu informaţii disponibile din bibliografia de specialitate asupra reprezentărilor şi mobilelor din
stema de stat şi din stema dinastică, deoarece, la rândul meu, mă bucuram atunci când parcur-
geam studii sau comunicări cât mai întregite.
Pe parcursul a patru decenii, în calitate de simplu colecţionar, am fost satisfăcut de majorita-
tea prezentărilor de gen în diferite publicaţii şi lucrări de specialitate. Au fost şi cazuri în care infor-
maţiile au fost insuficiente, probabil generate de motive sau cauze obiective. Gândesc că un astfel de
mod de prezentare a unei monede într-o publicaţie de specialitate pusă la dispoziţia publicului, va fi
mai lesne de înţeles şi însuşit, în special de către cei tineri interesaţi de numismatică.
În anul 1974, un tânăr învăţător de ţară circula cu bicicleta pe drumul plin de praf în
lungul şi latul satului, făcând vizite la domiciliul elevilor săi. Strada principală din satul Iaco-
beni, comuna Dângeni, judeţul Botoşani, face legătura la est cu localitatea Strahotin, iar la vest
cu Sapoveni-Ungureni. Într-o astfel de împrejurare, a observat în praful drumului ceva care i-a
atras atenţia. Oprindu-se şi ridicând obiectul văzut, a constatat cu mare surprindere că este o
monedă cu suficientă încărcătură de ani. Împreună cu verişorul său, cunoscutul pictor şi co-
lecţionar Ştefan Ştefănescu, au identificat moneda ca fiind din emisiunile lui Alexandru cel Bun.
În arealul satului atestat documentar, la 1398 într-un document de la Iuga Voievod 1, s-
au mai descoperit de-a lungul timpului resturi de ceramică cucuteniană, fragmente de amfore
greco-romane, silexuri, vârfuri metalice de săgeți și celebrul vas scitic de bronz expus la Mu-
zeul Județean Botoșani. După această norocoasă întâmplare, tânărul învăţător a fost stimulat în
a organiza prima expoziţie în cadrul şcolii, unde, pe lângă moneda în cauză, au fost expuse
monede şi bilete de bancă din perioada modernă şi contemporană, cărţi din diferite perioade,
piese şi fragmente de ceramică, diverse piese etnografice şi inventar gospodăresc etc.
În perioada următoare, a devenit regizor de scenă şi actor al Teatrului „Mihai Emines-
cu” din Botoşani, fără însă a neglija pasiunea de colecționar. Pe parcursul anilor, a organizat în
diverse instituţii publice şi de cultură peste 30 de expoziţii, constituindu-şi cea mai bogată şi
documentată colecţie de carte cu autori botoşăneni. A publicat mai multe volume autobiografi-
ce şi memorialistice, fiind distins pentru activitatea şi munca sa în slujba culturii botoşănene cu
multe premii:
– Diploma și medalia de argint ”50 de ani de la înființarea Teatrului ”Mihai Eminescu”,
octombrie 2008;
– Premiul U.N.I.T.E.R., în 2011;
– Premiul Eminescu „Teiul de argint” pentru COLECŢII ŞI COLECŢIONARI, Editura
„GEEA” Botoşani, la 16-06-2012;
Mihai C.V. CORNACI, Un dublu gros de la Alexandru cel Bun 35
– Titlul de CETĂŢEAN DE ONOARE al comunei Dângeni, judeţul Botoşani, la 20-07-2013.

Acesta este Constantin Adam2, căruia destinul i-a hotărât o altă orientare profesională,
ducându-l către viaţa tumultoasă a sferei culturale şi a artei teatrale, lăsând multe motive de
recunoştinţă şi consideraţie atât din partea câtorva generaţii de copii, cât şi din partea comuni-
tăţii botoşănene, fericit posesor al unei monede cu nominalul DUBLU GROS, de la Alexandru
cel Bun.
Spre începutul sec. al XV-lea relaţiile de schimb extern ale Ţării Moldovei au ajuns la o
mare dezvoltare, determinate de condiţiile favorabile dezvoltării comerţului de tranzit şi de
creşterea continuă a producţiei autohtone. Numeroase privilegii comerciale acordate de domnii
moldoveni3 negustorilor din Transilvania şi Lvov vin ca dovadă în această privinţă. Taxele
vamale au fost stabilite în mod explicit de către voievodul emitent în unităţi monetare moldo-
veneşti, respectiv groşi şi jumătăţi de groşi, prilej de a fi consemnată denumirea oficială a mo-
nedelor autohtone.
În acelaşi timp, achitarea taxelor vamale ridicate erau stabilite în unităţi de valoare mare
din diversitatea speciilor şi unităţilor monetare folosite în aceste privilegii, ce venea să confir-
me un grad de complexitate a circulaţiei băneşti din acea perioadă. În acest context se poate
reţine faptul că moneda autohtonă nu avea numai funcţia de a servi ca mijloc de schimb în
circulaţia internă, ci şi funcţia de mijloc de plată obligatoriu pentru achitarea taxelor vamale de
către negustorii străini la intrarea în punctele vamale ale Ţării Moldovei.
Pe acest parcurs al dezvoltării economice şi al relaţiilor de schimb, chiar din primii ani
ai domniei lui Alexandru cel Bun (1400-1432) în Ţara Moldovei se bat trei specii de monede
de mărimi şi greutăţi diferite:
– monede cântărind între 1,20÷1,60 g (cu o medie de 1,36 g) şi ø 20÷23mm;
– monede având greutatea medie de 0,92 g, cu ø 18-20 mm, păstrând caracteristicile
emitenţilor anteriori Petru I (1375-1391) şi Ştefan I (1394-1399), unitatea sistemului monetar
moldovenesc, GROSUL.
– monede în greutate medie de 0,40 g, cu ø 14÷16 mm anepigrafe, jumătăţi de gros
(monede divizionare).
Noul nominal creat de Alexandru cel Bun, DUBLU GROS, vine ca o extensie pe scara
valorilor nominale a sistemului monetar moldovenesc, uşurând circulaţia monetară. Pe lângă
aceste emisiuni din argint cu titlul ridicat (proporţia metalului preţios), s-au bătut şi monede
asemănătoare ca tip, din bilon (argint şi cupru) sau chiar din cupru.
Examinându-se4 monedele sistemului monetar polonez de la începutul secolului al XV-
lea, s-a observat că groşii moldoveneşti sunt echivalenţi ca greutate medie a polgroşilor (jumă-
tate de groşi) emişi pentru Halici între 1378-1398, dubli groşi moldoveneşti au greutatea pol-
groşilor polonezi emişi pentru coroană şi oraşul Lvov între anii 1399 - 1411, iar jumătăţile de
groşi moldoveneşti au o greutate asemănătoare cu dinarii polonezi emişi în 1410 - 1412. Se
poate observa existenţa unui paralelism între cele două sisteme monetare (vecine), iar emiterea
unor monede din bilon sau din cupru după anul 1400 nu a fost o măsură excepţională, ci mai
curând o practică a monetăriei Ţării Moldovei.
Sistemul monetar cu trei nominaluri, creat de Alexandru cel Bun, a fost menţinut de ur-
maşii săi Iliaş I (1432 ian. 1 – 1433 sept.; 1435 aug. 5 – 1436 mart. 8; 1442 după august 1,
asociat la domnie cu Ştefan II) şi Ştefan II (1433 oct. – 1435 aug. 5; 1442 după aug. 1 – 1447
iul. 13; între 1436 mart. 8 – 1442 după aug. 1, asociat la domnie cu Iliaş I), până la sfârşitul
domniei lor comune, după care nominalul dublu gros nu a mai fost emis, bătându-se în conti-
nuare groşi şi jumătăţi de groşi, atât din argint cât şi din alte metale.
Moneda la care se face referire în această prezentare este un DUBLU GROS (poz.1) –
Tipul III5, dintre cele şase tipuri cu acest nominal, emisă de Alexandru cel Bun şi comunicate
de cercetători cu diverse ocazii.
Avers: Cap de bour cu stea între coarne, la dextra rozeta, Revers: Scut gotic6 despicat.
la senestra semiluna. În cartierul I, trei grinzi paralele dispuse orizontal;
Legenda dispusă circular: +.MONE ALEXANDRI În cartierul al II-lea, şapte flori de crin dispuse vertical 4/3.
Cerc perlat interior, delimitează reprezentarea centrală de Deasupra scutului, o rozetă cu cinci globule.
legenda circulară dispusă la exergă. Circular, legenda: +. WD MOLDAVIENSIS
Legenda începe de la vârful cornului stâng al bourului Cerc perlat interior, delimitează scutul de legenda dispusă
heraldic. circular.
Legenda începe din partea dreaptă a scutului.
În partea stângă (la vedere) a scutului, sigla Я.
Legenda de pe ambele feţe, în limba latină (poz. 2).
Monedă din seria emisă între anii 1409-1415 (?)7.

Ca nespecialist, apreciez oportune precizările:
Pe avers, este redată Stema Ţării Moldovei din acea perioadă de timp, prezentă pe aver-
sul tuturor emisiunilor monetare şi în câmpul sigiliilor domneşti. Componenţa şi stilul repre-
zentărilor ne oferă posibilitatea înţelegerii cum s-a alcătuit Stema Moldovei. Cea mai importan-
tă şi veche reprezentare este capul de bour ca simbol al suveranităţii respectivului teritoriu. În
reprezentare heraldică, în scut de azur – cap al animalului heraldic în întâmpinare, înarmat
(coarnele, ochii şi limba roşie). Această emblemă teritorială nu a putut fi stabilită cu exactitate
ca origine şi moment de apariţie, dar poate fi dusă în timp anterior primei descălecări a ţării de
către Dragoş8 şi cu atât mai mult a adevăratei întemeieri a statului feudal moldovean indepen-
dent de către Bogdan I la 1363.
Alt element ce intră în componenţa stemei de stat, este steaua cu cinci raze, cu vârful
impar în sus, dispusă între coarnele bourului. Aceasta îşi are originea 9 atât în stema lui Dragoş
(până în 1346), cât şi în blazonul său dinastic (1359-1363). La dextra este plasată roza (de aur)
din stema lui Bogdan de Cuhea, iar la senestra semiluna conturnată.
Dispunerea celor două mobile, floarea la dextra şi astrul la senestra capului de bour
(mobile aşezate invers pe reprezentările de până acum – poz. 3, se va menţine neschimbată atât
în peceţile, cât şi pe aproape toate emisiunile monetare ale lui Alexandru cel Bun şi ale fiilor
săi Iliaş şi Ştefan al II-lea.
Mihai C.V. CORNACI, Un dublu gros de la Alexandru cel Bun 37
Gros cu 7 flori de crin în scut emis de Petru I

(astrul la dextra èi floarea la senestra capului de bour)
Pe revers este redată stema dinastică. Fasciile (aur-verde) fac trimitere la apartenenţa de
familia domnitoare a Basarabilor munteni10 a voievodului Costea, caz în care ar fi fost îndrep-
tăţit să pună în stema despicată şi semi-fasciată aceste arme pe care le-a transmis şi fiului său
Petru.
Această ipoteză heraldică, susţinută de B.P. Haşdeu şi A.D. Xenopol nu se susţine cu ul-
timele cercetări, care au stabilit11 că voievodul Costea a domnit concomitent cu Petru I (fără să
se fi dovedit vreo legătură de rudenie între dânşii), nu ca asociaţi la tron, ci stăpânind fiecare, în
paralel, primul Ţara de Jos, celălalt Ţara de Sus. Unificarea teritoriilor s-a realizat de Roman I
între 1391-1392, probabil după moartea lui Costea. Pe de altă parte, faptul că Alexandru cel
Bun obţine tronul Ţării Moldovei de la Iuga cu ajutorul lui Mircea cel Bătrân condiţionat a
ceda acestuia teritorii din sudul Moldovei, pare a îndreptăţi presupunerea că voievodul Costea
ar fi aparţinut familiei Basarabilor.
Florile de crin, atestate ca mobile ale scutului dinastic odată cu fasciile, plasate iniţial în
cartierul al doilea, apar pe reversul primelor emisiuni monetare ale lui Petru I. Aceştia semnifi-
că zestrea soţiei lui Petru al Muşatei din arborele Capetin al casei de Anjou. Alexandru cel Bun
a folosit crinii în câmpul al doilea al blazonului personal pe nedrept. El era fiul lui Roman (și al
Anastasiei, fiica lui Laţcu), care a fost frate cu Petru I, dar nu era în drept şi nici obligatoriu să
folosească în blazon crinii unchiului său Petru I.
Rozeta cu cinci globule dispusă în partea superioară a scutului, este roza lui Bogdan,
moştenită pe linie maternă şi atestată în blazoanele Muşatinilor. În evoluţia sa heraldică, pre-
zenţa în cadrul stemei dinastice moldovene este semnalată pentru prima oară pe reversul emisi-
unilor monetare ale lui Alexandru cel Bun, din categoria a treia mai sus menţionată, începând
cu anul 1409.
În schimb, în stema de stat a ţării, roza figura încă din primele emisiuni pe aversul mo-
nedelor acestui principat, flancând botul bourului. Prezenţa paralelă a rozei în ambele steme, de
stat şi dinastică, ne arată consideraţia ce s-a acordat acestui simbol al ţării şi voievozilor ei. Pe
celelalte tipuri din emisiunile monetare a lui Alexandru cel Bun, scutul dinastic este timbrat de
flori de crin, coif spre dreapta, cap de bour suprapus pe scut, cap de bour încadrat de rozetă şi
semilună, diferite sigle.
Un alt element component al stemei dinastice este crucea, mobilă întâlnită pe emisiunile
monetare ale Ţării Moldovei încă de la începutul veacului al XV-lea. În cadru monedei prezen-
tate, crucea se regăseşte plasată în delimitarea legendei de pe cele două feţe, în partea superioa-
ră a celor două steme.
În urma studierii emisiunilor monetare ale Moldovei dintre anii 1400-1457, pe majorita-
tea speciilor emise din argint, bilon sau cupru, s-a constatat inexistenţa deosebirilor tipologice
ale aceluiaşi modul. Această particularitate a putut fi interpretată ca o falsificare oficială 12 a
unor tiraje puse în circulaţie, măsură la care s-ar fi recurs în primii ani de domnie a lui Alexan-
dru cel Bun. Cu toate acestea, în practica cercetărilor nu a fost descoperit 13 nici un tezaur din
perioada citată, care să conţină laolaltă piese din argint şi piese similare din alte metale sau
aliaje.
Baza metrologică a sistemului monetar al Moldovei a fost o unitate ponderală, probabil

o adaptare autohtonă a măsurii practicată în coloniile italiene de la Caffa (în Crimeea), Licos-
tomo şi Chilia (pe braţul nordic al Dunării) sub numele de sommo. Iniţial această unitate avea
206,5g, dar adaptarea sa moldovenească nu ar fi depăşit 192÷196 g, concluzie acceptată după
greutatea medie a groșilor lui Petru al Muşatei. De regulă, din unitatea ponderală din argint
(marcă) se băteau 200 unităţi ale sistemului monetar.
Pentru moneda prezentată – DUBLU GROS – Tip III14, se mai pot face următoarele pre-
cizări:
– 1,39 g (acelaşi nominal din tipurile existente variază între 1,26÷1,8 g);
– ovalizată: ø 21,2÷ø 22,8mm. (ø mediu=22mm);
– ≠=0,75mm. (cu muchie ascuţită ½ din ø);
– Av—Rv ↑↓;
– Legenda şi reprezentările lizibile 80‰;
– Starea de conservare: bună.
Note:
1. Constantin Cihodaru, Ioan Caproşu, Leon Simanschi, Documenta Romaniae Historica. A Moldova, vol. I,
Bucureèti, 1975 (doc. nr. 8).
2. Silvia Lazarovici, Scriitori şi publicist botoşăneni. Dicţionar biobibliografic (1817 - 2013), Editura Agata,
Botoşani, 2013, p. 10, sub voce.
3. M. Costăchescu, Documente moldoveneşti înainte de Ştefan cel Mare, Iaşi, 1932.
4. Costin C. Chiriţescu, Sistemul bănesc al leului şi precursorii lui, I, (Colecţia BNR - 21), Editura Enciclope-
dică, Bucureşti, 1997, pp. 84 - 85.
5. O. Luchian, G. Buzdugan, C. C. Oprescu, Monede şi bancnote româneşti, Editura Sport-Turism, Bucureşti,
1977, p. 60.
6. Triunghiular clasic, cu prezentarea evoluţiei în detalii tehnice de construcţie în reprezentare, în Silviu An-
drieş - Tabac, Introducere în heraldică. Noţiuni generale şi întregiri la armorialul teritorial românesc, Editura Univer-
sităţii din Bucureşti, 2008, pp. 30 - 31. Pe emisiunile monetare apare uşor rotunjit, fiind uşor confundabil cu scutul
spaniol.
7. O. Iliescu, Moneda în România, 491-1864, Editura Meridiane, Bucureşti, 1970, p. 27.
8. Dan Cernovodeanu, Ştiinţa şi arta heraldică în România, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,
1977, pp. 82 - 85.
9. Grigore Jitaru, Blazoane domneşti în Ţara Românească şi Moldova, secolele XII - XV, Editura Uniunii Scri-
itorilor, Chişinău, 1997, pp. 145 şi 164.
10. Dan Cernovodeanu, op. cit., p. 106.
11. Ibidem.
12. Costin C. Chiriţescu, op. cit., p. 85.
13. Vezi lista descoperirilor publicată de O. Iliescu şi Gr. Foit, „Un tezaur de monede moldoveneşti din prima
jumătate a secolului al XV-lea descoperit la Suceava”, în Arheologia Moldovei, V, 1967, Iaşi, p. 165.
14. O. Luchian, G. Buzdugan, C. C. Oprescu, op. cit., p. 60.
Keywords: double groschen / ducat; rare coin; monetary emission; type III; Alexan-
der the Good; trade; exchenge of money; payment.
A DOUBLE GROSCHEN / DUCAT FROM

ALEXANDER THE GOOD OF MOLDAVIA
(Summary)
The author has analyzed and has presented a double groschen / ducat, a rare coin of mo-
netary emission - type III, from Alexander the Good (1400 - 1432), the voivode of Moldavia.
This coin was used in trade, in exchenge of money, in payment.
Daniel BOTEZATU, Când au devenit Botoșanii Târg al Doamnei? 39
Daniel BOTEZATU
CÂND AU DEVENIT BOTOŞANII TÂRG AL DOAMNEI?

Cuvinte-cheie: Botoşani; Târgul Doamnei; apanajul Doamnei; Ştefan cel Mare; Maria
Voichiţa; 1496; Petru Rareş; Elena Rareş; Ana Racoviţă.
Momentul în care Botoşanii au fost concedaţi ca apanaj uneia dintre doamnele Ţării
Moldovei a suscitat anumite discuţii în istoriografia referitoare la origine şi evoluţia istorică a
târgurilor moldoveneşti, a Botoşanilor în mod special. S-a impus părerea lui Iorga 1, începând
cu care majoritatea celor ce au avut preocupări legate de istoria Botoşanilor au afirmat că prima
Doamnă care a primit ca apanaj târgul Botoşanilor a fost Elena Rareş. O altă ipoteză este cea a
lui Constantin G. Giurescu, potrivit căreia dispoziţia de a da Botoşanii ca apanaj Doamnei,
soţiei domnului, este mai veche decât epoca lui Rareş, „probabil de la începutul instituţiei
domniei”2. Între aceste două opinii se situează cea a geografului Victor Tufescu, caracterizată
însă prin lipsă de consecvenţă. Astfel, dacă într-unul dintre studiile sale acesta afirma că Bo-
toşanii devin târg al Doamnei în vremea lui Petru Rareş 3, va reveni într-o altă lucrare, menţio-
nând că datorită veniturilor mari, oraşul este dat ca apanaj doamnelor ţării înainte de Petru
Rareş4.
Revenind la afirmaţia lui Iorga, preluată ulterior de către o bună parte a istoricilor noştri,
subliniem faptul că ea a fost inspirată, în bună măsură, de către două concepţii care ilustrau,
într-adevăr, nivelul de atunci al realităţilor istorice în discuţie. Potrivit celei dintâi dintre aceste
aserţiuni, reluate în mai multe dintre scrierile marelui istoric referitoare la această temă, „în
1496, Botoşanii trebuie să fi fost încă un sat, care se vedea de la Păpăuţi, dar nu se atingea cu
acesta din urmă, strâns în urma clopotniţei lui Ştefan”5. Aşadar, la acea dată, când Ştefan cel
Mare ctitorea biserica de la Popăuţi, cu hramul Sf. Nicolae, „satul Botăşanilor nu făcea să se
prevadă prin nimic un viitor mare”6.
Al doilea element pus în discuţie de Iorga şi care a făcut carieră în istoriografia româneas-
că leagă acordarea târgului şi ocolului Botoşanilor prin privilegiu domnesc, de numele Elenei,
soţia lui Petru Rareş voievod7. Principalele argumente a lui Iorga sunt cele două ctitorii domneşti
ridicate prin osârdia şi evlavia doamnei Elena, una cu hramul Sf. Gheorghe, cealaltă a Uspeniei,
prăznuind Adormirea Maicii Domnului şi considerată o adevărată „catedrală” a oraşului.
Care să fie adevărul? Din păcate, informaţia documentară nu ne este de prea mult folos,
ea fiind puţină, lacunară şi de multe ori interpretabilă. În acest caz, o metodă eficientă de inves-
tigaţie, ale cărei rezultate se pot apropia cel mai mult de adevărul istoric, este cea prin care,
1
„Se pare că el (Petru Rareş, n. DB) dărui noul târg, întemeiat poate cu privilegiu de la dânsul pentru a ţinea
iarmaroace, bâlciuri, Doamnei sale Elena, fata lui Ioan, despotul sârbesc. De acum înainte oraşul fu cârmuit, pe de o
parte, ca toate celelalte, de un şoltuz şi doisprezece pârgari, iar pe de alta de Vornicii Doamnei” (N. Iorga, Un oraş
românesc: Botoşanii, în Botoşanii în 1932- schiţă monografică - vol. îngrijit de Tiberiu Crudu, Liga Culturală-secţia
Botoşani, 1932, p. 2). Cu alt prilej, Iorga îşi reitera teoria, afirmând că Rareş i-ar fi încredinţat doamnei sale, Elena,
veniturile târgului Botoşani, constând în banii adunaţi de la negustorii străini şi localnici într-o vreme când, se pare,
iarmarocul de graniţă faţă de poloni mutându-se la Botoşani, veniturile rezultate de aici depăşeau cu mult cheltuielile
doamnei (idem, Studii şi documente cu privire la istoria românilor, vol. V - VII, Bucureşti, 1903 - 1904, p. 651).
2
Principalele argumente ale istoricului sunt existenţa unei curţi a doamnei, atestată prin anumiţi membri ai săi încă
din timpul lui Alexandru cel Bun, precum şi practica medievală de a se acorda membrilor familiei domneşti şi unora
dintre marii dregători veniturile vreunui oraş sau ţinut (Constantin C. Giurescu, Târguri sau oraşe şi cetăţi moldovene.
Din secolul al X-lea până la mijlocul secolului al XVI-lea, Bucureşti , 1967, pp. 196 - 197).
3
Victor Tufescu, „Un oraş în declin / Botoşanii”, în Sociologie românească, an III (1938), nr. 10 - 12, p. 478.
4
Idem, „Tradiţii şi perspective în dezvoltarea municipiului Botoşani”, în vol. Botoşani. Istorie şi contemporaneitate, p. 11.
5
N. Iorga, Un oraş românesc: Botoşanii, p. 2.
6
Ibidem, p. 1.
7
Ibidem, p. 2. Vezi şi idem, Istoria comerţului românesc, I, p. 173 (Botoşanii erau „moşie a Doamnei Elena a lui
Petru Rareş”).
dintre posibilele variante propuse spre analiză, se elimină, rând pe rând, cele cu şansele cele
mai mici de credibilitate. Intervalul în discuţie, în interiorul căruia Botoşanii au fost concedaţi
ca târg al Doamnei este cel delimitat de a doua jumătate a secolului al XIV-lea şi prima jumăta-
te a secolului al XVI-lea, aşadar începând cu domnia unuia dintre primii voievozi ai Ţării Mol-
dovei şi sfârşind cu domnia lui Petru Rareş, când statutul Botoşanilor de târg al Doamnei era
deja realitate.
Prima dintre doamnele Moldovei atestată ca stăpânind un teritoriu ce îi fusese concedat
prin poruncă domnească este Margareta - Muşata, al cărei nume de botez a rămas în istoria
noastră un nume patrimonial, desemnând cea mai longevivă dintre dinastiile domnitoare ale
Ţării Moldovei, cea a Muşatinilor. Numele ei este amintit pentru prima dată într-o scrisoare a
papei Grigore al XI-lea, adresată chiar doamnei şi datată 28 ianuarie 1378. Papa i se adresa
principesei moldave cu apelativul „Margarita di Cereth, domina Valachiae Minoris”8. În do-
cumentul din 1 mai 1384, Margareta - Muşata scria din „villa Horleganoio, curia matris nostre
carrissime”9.
Trăind încă Margareta - Muşata, fiul ei şi domnul Ţării Moldovei, Petru I al Muşatei se
va căsători, pe la 1375-1377, cu o rudă a lui Vladislav Jagiello, mare duce al Lituaniei, iar din
1382 şi rege al Poloniei10. Probabil că această soţie a sa era tot de confesiune catolică şi cum
exista deja un apanaj al Doamnei, târgul Hârlăului, iar doamna care stăpânea acest apanaj,
Margareta - Muşata, era încă în viaţă, Petru I va constitui un nou apanaj, probabil târgul Siretu-
lui, unde exista deja o biserică dominicană şi unde se afla sediul unei episcopii catolice, căruia
i-a adăugat teritoriul înconjurător. Neîmpărtăşind credinţa catolică a mamei sale, deşi din res-
pect pentru ea, dar şi din raţiuni politice, i-a susţinut, până la un punct, iniţiativele de sprijinire
a acestei confesiuni, Petru I Muşatinul a rezidat foarte puţin la Siret 11, în timpul domniei sale
reşedinţa de scaun a Ţării Moldovei fiind mutată, de altfel, la Suceava, acolo unde, în biserica
Mirăuţilor, ctitorită de acelaşi domn, se va încerca şi stabilirea reşedinţei mitropolitane, sub
păstorirea lui Iosif, rudă apropiată a acestuia 12.
Dacă în cazul doamnei lui Petru I Muşatinul, existenţa unui apanaj al acesteia, format
8
Ştefan Pascu, “Contribuţiuni documentare la istoria românilor în sec. XIII şi XIV “, în AIINC, X, 1945, p. 191,
apud Ştefan S. Gorovei, Întemeierea Moldovei. Probleme controversate, 1997, p. 118.
9
DRH, A, Moldova, I (1384-1448), volum întocmit de C. Cihodaru, I. Caproşu şi L. Şimanschi, Bucureşti, 1975,
nr. 1, pp.1-2. Contrar ipotezei potrivit căreia „villa Horleganoio” ar fi satul Horlăceni, de lângă Siret, credem că este
vorba, mai curând, de târgul Hârlăului, unul din principalele argumente fiind cel oferit de către Ştefan S. Gorovei, care
l-a identificat pe acel „domino Borlo”, din documentul în cauză, cu boierul Bârlă de la Hârlău, menţionat în mai multe
rânduri în timpul domniei lui Alexandru cel Bun (Mihai Costăchescu, Documentele moldoveneşti înainte de Ştefan cel
Mare, vol. I, pp. 33, 38, 41 - 42, 48, 86, 130; ibidem, vol II, p. 625). Alăturăm acestui argument un altul, oferit tot de
analiza textului acestui document, în care, alături de Bârlă, este invocat ca martor şi pan Gyula, maghiar după nume, al
cărui apelativ îl asociem topicului Giuleşti, sat din apropierea Hârlăului (despre sat vezi Alexandru I. Gonţa, Indicele
numelui de locuri, p. 110). Concedarea spre administrare a Hârlăului, doamnei Margareta-Muşata, pare cu atât mai
logică şi de acceptat cu cât acolo locuia o deja numeroasă populaţie catolică, aşadar de aceeaşi confesiune cu cea din
acel moment a doamnei, doi delegaţi ai Hârlăului participând, câteva decenii mai târziu, la conciliul de la Konstanz,
din Baden, în 1415 (cf. C.I.Karadja, “Delegaţii din ţara noastră la Conciliul din Constanţa în anul 1415”, în AARMSI,
seria III, tom VII, 1927, Bucureşti, p. 24). De asemenea, este puţin probabil ca doamnei Margareta - Muşata, văduvă a
lui Costea, fost domn al Ţării Moldovei, nora lui Bogdan I Întemeietorul şi mamă a altor doi domni, Petru I şi Roman I,
primul aflat în scaun la data la care ne referim (menţionăm că în demersul nostru folosim schema genealogică a
familiei domneşti din Ţara Moldovei din secolul al XIV-lea, cf. Ştefan S. Gorovei, op. cit. , p. 130 şi urm.), să i se fi
concedat ca apanaj un sat oarecare în condiţiile în care, în acea vreme, se conturase deja o clasă socială de mari boieri,
care stăpâneau un număr mult mai mare de sate. Este la fel de improbabil ca un act atât de important, prin care doamna
ţării, catolică la acea dată, dăruia ctitoriei sale din Siret, bisericii dominicane Sf. Ioan Botezătorul, venitul cântarului
din acel târg, să fi fost scris la Horlăceni, când mult mai logic era ca actul să fie dat din oraşul Hârlăului, unde decizia
domnului ar fi putut fi influenţată şi de către misionarii catolici de acolo.
10
Cf. Artur Gorovei, op. cit., p. 135.
11
Nici un act domnesc dat de Petru I Muşatinul nu a fost emis din Siret; v. şi Mircea D. Matei, „Cetăţile de piatră
ale lui Petru I Muşatinul” (versiunea http://www.icnet.ro/history/archive/mi2001/current11/mi10.htm), în MI, nr. 11,
noiembrie 2001, Bucureşti.
12
V. Istoria Românilor, vol. IV, comitetul de redacţie: acad. Ştefan Ştefănescu şi acad. Camil Mureşanu, Bucu-
reşti, 2001, pp. 252 şi 254.
din târgul Siretului şi satele dimprejur este doar o presupunere, documentele referitoare la
perioada imediat următoare sunt mai explicite. În primul dintre ele, pe care ultimii săi editori l-
au datat 14 aprilie <1419-1421>, Alexandru cel Bun arată că „adevărata sa soţie, Ana, de bu-
năvoia ei şi cu cuget bun, chiar înaintea morţii sale, a dăruit mănăstirii Bunavestire, care este la
Moldoviţa, şi unde este egumen Vasilie, satele anume Văculinţi şi unde Zârnă şi-a făcut curătu-
ră, sub pădure, ca să fie acestei mănăstiri uric cu toate veniturile” 13. Recăsătorindu-se, la scurt
timp după moartea Anei - Neacşa, cu principesa lituaniană Ringala, sora cneazului Witold al
Lituaniei, Alexandru cel Bun îi va dărui acesteia, după despărţirea de ea, ca apanaj viager,
târgul Siret cu ocolul său şi Volhovăţul cu ocolul său, cu dreptul de a folosi morile şi iazurile
de acolo, de a încasa vama cuvenită. În plus, doamna urma să primească 600 de ducaţi anual 14.
Mai târziu, Marinca, doamna lui Iliaş voievod, fiul şi urmaşul la tron al lui Alexandru cel Bun,
ea însăşi cumnată a lui Wladislav Jagiello, regele Poloniei, va primi acelaşi apanaj, deşi soţul ei
nu mai era în viaţă15.
Un alt domeniu domnesc dăruit ca apanaj viager unei femei din familia domnitoare a
Ţării Moldovei a fost cel format din târgul Coţmani, de la ţinutul Ţeţinei, împreună cu toate
cătunele ce ţineau de el, pe care Alexandru cel Bun l-a dăruit, la 6 iulie 1413, cneaghinei
Anastasia, soacră16 sau mătuşă17 a sa, urmând ca după moartea ei „să fie în stăpânirea episco-
piei de Rădăuţi, a sfântului Nicolae, unde sunt îngropaţi moşii noştri” 18. Tot Alexandru cel
Bun va crea un alt apanaj, format din mănăstirea Vişnevăţ (Vişneuţi, azi Căpriana), împreună
cu satele din jur, domeniu pe care voievodul l-a dăruit doamnei Marina, ultima dintre soţiile
sale19, în 142920.
Revenind la doamna Marinca, văduva lui Iliaş voievod şi la apanajul acesteia, format
din domeniul Siretului şi Volhovăţului, trebuie să menţionăm faptul că, în contextul politic
tulbure de după moartea lui Alexandru cel Bun, pe fondul disputelor pentru tron ale urmaşilor
acestuia, regatul polon a încercat să modifice statutul de până atunci al domeniului, anume cel
de posesiune viageră a cneaghinelor din familia domnitoare. O demonstrează o scrisoare din
1456 a lui Petru Aron, voievodul de atunci al Ţării Moldovei, adresată lui Cazimir al IV-lea,
regele Poloniei, prin care domnul se angaja faţă de suveranul polon să renunţe şi să dea „în
chip real şi cu urmare preastrălucitei principese, doamnei Maria, rămasă pe urma lui Ilie,
domnul de odinioară a Moldovei, în chip de dar şi zestre oraşul Siret, cu suburbia şi satele ce
aparţin lui şi satul Olhovăţ, cu celelalte sate ce aparţin lui din vechime [...]”21. În document se
mai arată că aceeaşi cneaghină avea „scrisori şi privilegii şi întărituri” pentru alte două terito-
rii moldoveneşti, de mare importanţă strategică şi economică, anume „pentru Hotin şi Ţeţina şi
celelalte bunuri”, regele Poloniei făcând presiuni asupra lui Petru Aron pentru a confirma, prin
privilegiu domnesc, această situaţie22.
13
DRH, A, Moldova, vol. I, nr. 46. Coroborând informaţia din acest document cu cea din actul deja menţionat, de
la 1 mai 1384, dat, în opinia sa, din satul Horlăceni, istoricul Gh. Pungă lansa ipoteza existenţei în regiune a unui
apanaj al doamnelor Ţării Moldovei (cf. Gh. Pungă, “Din nou despre Ringala, soţia lui Alexandru cel Bun (Addenda et
Corrigenda)”, în AŞUI, p. 196.
14
Mihai Costăchescu, op. cit. , vol. I, pp. 141-146.
15
Ibidem, vol II, pp. 773-775. Menţionăm că acest Iliaş voievod era fiul lui Alexandru cel Bun cu doamna Ana-
Neacşa, aşa încât „moştenirea” acestui apanaj poate să fie o consecinţă şi a acestui fapt.
16
DRH, A, Moldova, vol. I, p. 49, nr. 35. Tot soacră a lui Alexandru cel Bun o consideră şi Gh. Pungă, op. cit. , p.
164.
17
Anastasia, fiica lui Laţcu voievod, ar fi fost vara primară a lui Roman I, tatăl lui Alexandru cel Bun; cf. Ştefan S.
Gorovei, op. cit., p. 111.
18
DRH, A, Moldova, vol. I, p. 50, nr. 35. De altfel, Anastasia va fi înmormântată în necropola domnească de la
Rădăuţi, cum o arată piatra pe care a pus-o pe mormântul ei, la 1497, Ştefan cel Mare, semn al unei legături de rudenie
directe şi nu prin alianţă, a acestei cneaghine, cu familia domnitoare a Muşatinilor (G. Balş, Bisericile lui Ştefan cel
Mare, Bucureşti, 1926, p. 281).
19
Vezi Constantin C. Giurescu, Istoria Românilor, vol. I, p. 408.
20
DRH, A, Moldova, vol. I, nr. 84.
21
Mihai Costăchescu, op. cit., vol II, Bucureşti, 1932, p. 786.
22
Ibidem. Hotinul, Ţeţina şi Hmielovul fuseseră cedate, de jure, Poloniei, prin actul din 23 septembrie 1438, dat de
Tendinţele acaparatoare ale suveranului polon, urmărind desprinderea de la trupul Ţării

Moldovei a unor teritorii de importanţă strategică şi economică pentru aceasta, au fost sesizate
de către Petru Aron care, răspunzând probabil unei solicitări venite din partea lui Cazimir al
IV-lea, arăta o oarecare rezervă în ceea ce priveşte Hotinul şi Ţeţina, pentru care „doamna
Maria are scrisori şi privilegii şi întărituri pentru a le folosi ca zestre” 23. Cu câteva luni mai
înainte, la 1 octombrie 1455, Petru Aron voievod se angaja faţă de acelaşi suveran polon să-i
întărească Marincăi, văduva lui Iliaş, domeniul Siretului, în schimbul cetăţii Hotinului 24.
Se ajunsese aşadar, ca prin această politică sistematică a domnilor moldoveni, de stabili-
re a unor alianţe dinastice, prin intermediul căsătoriilor cu prinţese lituaniene şi polone 25, com-
binată cu practica acordării unor apanaje viagere doamnelor ţării, apanaje constituite din sate,
cetăţi şi oraşe moldoveneşti, să fie pusă în pericol integritatea teritorială a Moldovei. Sesizase
acest lucru şi Petru Aron, care tărăgănase recunoaşterea „zestrei” doamnei Marinca, a răposa-
tului Iliaş voievod, formată din cetăţile Hotinului şi Ţeţinei, înţelegând că prin aceasta le erau
create polonezilor noi oportunităţi de a lua pentru ei întreaga regiune. Şi spre a fi mai sigur,
acelaşi Petru Aron dăruia Marincăi, prin actul deja menţionat, de la 1 octombrie 1455, târgul
Siretului, vama, morile şi toate veniturile şi Volhovăţul, cu morile, sălaşurile de tătari, loviştele
şi morile de acolo, luând în schimb de la apriga cneaghină cetatea Hotinului, stăpânită până
atunci de către ea26.
Cel care a tranşat spinoasa chestiune a apanajului Doamnei şi cel care, orientându-se
spre uniuni matrimoniale cu principese de rit creştin ortodox, a eliminat pericolul ca fostele
apanaje ale doamnelor Ţării să fie acaparate de către alte state, cu precădere de către Polonia, a
fost Ştefan cel Mare27. Tot începând cu domnia lui, statutul acestui apanaj se schimbă. El nu va
mai fi viager, nu se va mai acorda altor cneaghine din familia domnitoare decât soţiei voievo-
dului aflat pe tron şi va fi constituit dintr-un domeniu stabil, cel format din târgul şi ocolul
Botoşanilor. Doamna primea acest apanaj nu cu titlu de veşnică proprietate, ci ei doar i se
concedea dreptul de a încasa în locul domniei, pentru trebuinţele sale personale, felurite veni-
turi din târg şi din ocol.
Localizarea momentului în care Botoşanii devin târg al Doamnei, în timpul domniei lui
Ştefan cel Mare, se justifică prin câteva mărturii documentare circumstanţiale, dar pline de
substanţă, precum şi prin apelul la logica istorică. O asemenea mărturie indirectă este cea oferi-
tă de o menţiune a lui Miron Costin: „la Botuşani, de când venitul merge la cămara milostivirii
ei doamna, dregătorul nu se numeşte pârcălab, ci vornic” 28. Corelând această informaţie cu
recenta descoperire arheologică din pronaosul bisericii Sf. Nicolae din Popăuţi, anume piatra
de mormânt ce ar fi aparţinut lui „Nurod, vornic de Botoşani”29 sau, conform unei alte inter-
pretări a pisaniei, „vornicul Iurod (nebun, n. DB) din Botoşani”30, afirmăm că în 1492, anul de
când datează lespedea tombală, Botoşanii erau deja târg al Doamnei, administrat de către acest
Iliaş voievod cu ocazia depunerii jurământului de credinţă faţă de suveranul polon de atunci, Wladislaw Iagiello
(Constantin C. Giurescu, op. cit. , vol II, p. 19). Un pas mai departe în instaurarea stăpânirii efective a Poloniei asupra
acestor teritorii a fost făcut prin documentul dat din Liov, la 28 februarie 1444, chiar de Marinca, soţia lui Iliaş
voievod, şi nu de către domnul de atunci, Ştefan al II-lea, act prin care cneaghina ceda Poloniei, reprezentată de Ioan,
castelanul de Czyszow şi Petru Odrowaž, palatinul de Liov, cetăţile Hotinului, Ţeţinei şi Hmielovului, în schimbul
moşiilor „ce se cuvin aici, în regatul Poloniei, domnului Ilie şi nouă şi copiilor noştri” (Mihai Costăchescu, op. cit.,
vol II, p. 722).
23
Ibidem, p. 786. Se pare că la acea dată Hotinul, Ţeţina şi teritoriile din jur constituiau un alt apanaj, sau cel puţin
aşa considerau polonii şi doamna Marinca.
24
Ibidem, p. 776.
25
Vezi Ştefan S. Gorovei, op. cit. , pp. 131 - 139.
26
Mihai Costăchescu, op. cit. , vol. II, p. 776.
27
Acest aspect a fost foarte bine sesizat şi explicat de către Gh. Pungă, op. cit. , p. 164.
28
Miron Costin, Opere, ed. P.P. Panaitescu, 1958, p. 390.
29
Voica Puşcaşu, “Un inedit personaj al istoriei locale - vornicul Nurod de Botoşani”, în FC, an I, nr. 2,
septembrie 2002, Botoşani, p. 8.
30
Sorin Ulea, Un unicat al ortodoxiei: piatra de mormânt din biserica Sf. Nicolae Popăuţi, Editura Axa, Botoşani, 2002, p. 9.
vornic, din porunca domnului, în interesul atât al domniei - domeniul de competenţe vizând
partea administrativă, juridică, militară şi economică a atribuţiilor sale - cât mai ales al Doam-
nei, în partea referitoare la veniturile cuvenite acesteia din acest apanaj.
O altă mărturie în favoarea ipotezei că Botoşanii, cu veniturile lor, sunt concedaţi Doam-
nei în timpul lui Ştefan cel Mare, este citată de arhimandritul Narcis Creţulescu, originar din
Costeştii Botoşanilor31, într-una din lucrările sale. Invocând mai multe urice însemnate pe un
vechi pomelnic al bisericii Popăuţilor, pomelnic despre care astăzi nu mai ştim nimic, arhiereul
arată că atunci „când Ştefan Vodă cel Mare au zidit biserica Sf. Nicolae de la Popăuţi, la 1496,
septembrie 30, atunci şi Doamna sa, Maria, a înnoit biserica Sf. Gheorghe din târgul Botoşani şi
biserica Învierii de la Mănăstirea Doamnei şi biserica satului Cişmea”32. Tot Narcis Creţulescu,
preluând din însemnările de pe acel pomelnic, arată că venind Petru Rareş în a doua sa domnie în
Moldova, doamna sa, Elena, ar fi înnoit biserica Sf. Gheorghe, din târgul Botoşanilor, şi tot ea „a
înnoit de iznoavă şi biserica de la Mănăstirea Doamnei, la anul 1552”33.
Existenţa, în apropierea Botoşanilor, a unei mănăstiri a Doamnei, care deja necesita re-
paraţii în timpul doamnei Maria - Voichiţa, ne poate conduce cu gândul la o vechime mai mare
a apanajului domnesc al Botoşanilor decât cea presupusă de noi, anume anterioară domniei lui
Ştefan cel Mare. Această idee este, însă, mai mult decât improbabilă, atâta vreme cât, plecând
de la informaţii documentare certe, am arătat că începând cu Margareta - Muşata, continuând
cu Ana - Neacşa şi Ringala, cele două soţii ale lui Alexandru cel Bun, cu cneaghina Anastasia,
mai probabil mătuşa decât soacra lui Alexandru cel Bun, cu Marina, ultima dintre soţiile lui
Alexandru cel Bun şi cu doamna Marinca a lui Iliaş voievod, erau deja constituite apanaje ale
doamnelor ţării, Botoşanii nefăcând parte dintre ele. Cu excepţia Anei - Neacşa, Marinei şi
Anastasiei, primele două soţii, a treia mătuşă a lui Alexandru cel Bun, celelalte cneaghine din
familia domnitoare erau catolice, apanajele lor având şi o certă semnificaţie religioasă, atâta
vreme cât şi la Hârlău şi la Siret existau şi biserici catolice şi o numeroasă populaţie ce împăr-
tăşea această credinţă.
Oricare ar fi fost Doamna care a miluit pentru prima dată schitul ascuns de codrii deşi
din preajma Botoşanilor, ea trebuie să fi fost de credinţă ortodoxă. În condiţiile disputei aprige
dintre catolicism şi ortodoxie şi ale prozelitismului procatolic al Ungariei şi Poloniei, interme-
diat chiar de unii membri ai familiei domnitoare a Muşatinilor, este greu de crezut că dania ar fi
aparţinut vreunei dintre doamnele catolice ale Ţării Moldovei. Le putem aşadar exclude pe
Margareta - Muşata, chiar dacă ea a fost la un moment dat ortodoxă34, pe doamna lui Petru I
Muşatinul, rudă a regelui polon catolic Wladislav Iagiello35, dar şi pe cele ale lui Ştefan I36,
Alexandru cel Bun37 şi Iliaş voievozi38.
Urcând pe tron, Ştefan cel Mare va curma practica aceasta, care se dovedise dăunătoare
intereselor Ţării Moldovei, a constituirii apanajelor viagere, creând în contramăsură un apanaj
nou, format din târgul Botoşanilor şi ocolul acestuia, apanaj de ale cărui venituri se putea bucu-
ra doar soţia domnului în scaun. De asemenea, în prelungirea intenţiei sale de a evita anumite
alianţe matrimoniale ce puteau isca, mai curând, adversităţi politice şi provoca pierderi teritori-
ale, dar şi convins, probabil, că prin aceasta respecta credinţa neamului său, Ştefan cel Mare şi-
31
Cf. ediţiei electronice http://biserica.org/whoswho/DTR/C/Narcis Creţulescu.htm/; ediţie tipărită de preot prof.
univ. dr. Mircea Păcurariu, Dicţionarul teologilor români, EE, 1996, Bucureşti, litera C.
32
Narcis Creţulescu, Istoria Sfintei Mănăstiri Râşca din ţinutul Suceava, Fălticeni, 1903, p. 52.
33
Ibidem. Vezi şi Daniel Botezatu, “Mănăstirea Doamnei, un aşezământ monahal de demult”, în H, IX, 1996,
Botoşani, passim.
34
Ştefan S. Gorovei, op. cit. , pp. 119 - 120.
35
Constantin C. Giurescu, op. cit. , vol. I, pp. 350 - 351.
36
Se pare că şi aceasta era rudă („consaguinea”) a lui Wladislaw Iagiello, regele polon (ibidem, p. 357; v. şi Ştefan
S. Gorovei, op. cit. , p. 137).
37
Evident, este vorba despre Ringala.
38
Soţia sa, Marinca, era de asemenea principesă catolică, fiind soră a reginei Sofia, soţia lui Wladislaw Iagiello
(Constantin C. Giurescu, op. cit. , vol. II, p. 21).
a ales soţii numai din rândul principeselor ortodoxe: Evdochia de Kiev (1463), Maria de Man-
gop (1472) şi Maria - Voichiţa (1478)39. Probabil că prima dintre beneficiarele acestui apanaj a
fost chiar prima dintre doamnele lui Ştefan, ruteanca Evdochia, sora cneazului Simion Olelko-
vici40. Concederea spre administrare a domeniului format din târgul şi ocolul Botoşanilor putea
genera veniturile de care avea nevoie Evdochia, aflată printre străini, potrivit noului său statut,
cel de Doamnă a Ţării. Apanajul ar fi putut fi apoi preluat de către următoarea soţie a domnu-
lui, Maria de Mangop, din neamul împărătesc al Comnenilor.
Cea care este amintită, fie şi circumstanţial, ca având legătură cu târgul şi ocolul Bo-
toşanilor este a treia şi ultima dintre doamnele legitime ale lui Ştefan cel Mare, Maria - Voi-
chiţa, pe care domnul o adusese în captivitate, în Ţara Moldovei, încă de la sfârşitul lui 1473,
după incursiunea din Ţara Românească şi alungarea de pe tron a lui Radu cel Frumos, tatăl
domniţei. Odată cu aceasta, era dusă în prizonierat şi Maria, soţia domnului muntean 41. Căsăto-
ria dintre Ştefan voievod şi Maria - Voichiţa a fost şi cea mai lungă dintre cele contractate de
către domn. Oficiată probabil în 1478, din moment ce la 9 martie 1479 era menţionat pentru
prima dată într-un document Bogdan - Vlad, întâiul născut, căsătoria a luat sfârşit doar prin
moartea lui Ştefan cel Mare, la capătul a peste 25 de ani de convieţuire. Maria - Voichiţa i-a
mai supravieţuit soţului său încă şapte ani, după moarte fiind înmormântată alături de acesta, la
mănăstirea Putna42.
Graţie şi răgazului mai mare pe care viaţa orânduită de Dumnezeu i l-a oferit, spre deo-
sebire de predecesoarele sale, care au „domnit” doar patru, respectiv cinci ani, Maria - Voichiţa
a putut întreprinde la Botoşani actele ctitoriceşti de care am pomenit mai sus: înnoirea bisericii
cu hramul Sf. Gheorghe, din centrul vechi al târgului şi a schitului din vecinătate, de la Mănăs-
tirea Doamnei. În ipostaza de Doamnă a Ţării, stăpână peste târgul şi ocolul Botoşanilor, de ale
cărui venituri beneficia în 1496 - când presupunem că s-au efectuat reparaţiile la cele două
aşezăminte bisericeşti - de circa 18 ani, Maria - Voichiţa poate că a şi rezidat în anumite peri-
oade la Botoşani, acolo unde, posibil chiar la îndemnul ei, Ştefan cel Mare ridica biserica Sf.
Nicolae de la Popăuţi, în locul unei construcţii mai vechi, refăcând şi curtea domnească, potri-
vit rangului unei soţii de voievod şi înzestrând-o şi cu un impunător turn - clopotniţă, anexă a
bisericii, dar ale cărui rosturi militare sunt evidente.
Elena Rareş, de al cărei nume majoritatea istoricilor noştri, plecând de la Nicolae Iorga,
a asociat concederea, de către domnie, a târgului Botoşani cu ocolul său ca apanaj al Doamnei,
va continua, în fapt, actele ctitoriceşti ale înaintaşei sale, Maria - Voichiţa. Din 1496, anul în
care aceasta din urmă refăcea biserica mănăstirii Doamnei şi cea cu hramul Sf. Gheorghe din
târg, se scurseseră mai bine de 50 de ani, interval în care asupra Ţării Moldovei, în particular a
Botoşanilor, se abătuseră mai multe năvăliri duşmane, care putuseră afecta serios construcţiile
amintite43. Probabil acelaşi lucru se întâmplase şi în 1496, când Ştefan cel Mare, refăcând bise-
rica şi curţile domneşti de la Popăuţi, în timp ce doamna sa, Maria - Voichiţa, înnoia alte două
lăcaşuri bisericeşti, din târg şi din preajma acestuia, nu făceau altceva decât să înlăture urmările
nefaste ale raidului tătărăsc din noiembrie 1439.
Două au fost, aşadar, doamnele Ţării Moldovei care, prin actele lor ctitoriceşti, au îndă-
tinat milostenia şi grija faţă de oamenii şi locurile Botoşanilor ca atribute definitorii ale relaţiei
cu apanajul din care, venindu-le o parte însemnată din venituri, înţelegeau să răspundă pe mă-
sura situaţiei lor, de stăpâne ale acestui apanaj şi potrivit rangului pe care îl aveau, cel de
doamne ale Ţării.
39
Ibidem, p. 76.
40
Ibidem.
41
Istoria Românilor, vol. IV, p. 374.
42
Constantin C. Giurescu, op. cit. , vol. II, p. 76.
43
La 11 martie 1500, lupta decisivă dintre armata lui Ştefan cel Mare şi polonii conduşi de Jan Albert a avut loc
chiar în târgul Botoşanilor. Polonii mai ajung la Botoşani în toamna lui 1506, vara lui 1507 şi după 1531, de fiecare
dată cronicile menţionând distrugerile şi teroarea aduse de aceştia. Poate şi în toamna lui 1538, când Rareş a fost nevoit
să-şi părăsească tronul şi ţara, trupele otomane să fi trecut prin Botoşani, în drumul lor spre Suceava.
Prima dintre aceste doamne a fost Maria - Voichiţa, mlădiţă a Basarabilor munteni, în
amintirea cărora ea, împreună cu soţul său, Ştefan cel Mare voievod, i-au pus întâiului lor năs-
cut şi moştenitorului tronului numele Bogdan-Vlad. Bănuim că Maria - Voichiţa, pribeagă şi
singură, s-a ataşat de locurile de aici şi oamenii săi. În perioadele de absenţă ale soţului ei, mai
rare spre sfârşitul domniei, doamna se va fi recules la ctitoriile sale de aici, rugându-se pentru
iertarea păcatelor tatălui său, răposatului Radu cel Frumos, ale ei şi maicii sale, ale domnului
ei, Ştefan voievod, precum şi pentru sănătatea şi biruinţa întru toate ale fiului lor, Bogdan-
Vlad, în care se îngemănau, simbolic, nobilele stirpe ale Muşatinilor şi Basarabilor 44.
A doua dintre aceste doamne este învăţata şi evlavioasa Elena Rareş, descendentă a
neamului Brancovici, care a dat Serbiei mai mulţi despoţi. Cele două ctitorii ale sale, care îşi
înalţă turlele către cer, consacră practic noul statut al Botoşanilor, cel de târg al Doamnei. Tot
Elena Rareş va reface şi micuţa bisericuţă de lângă târg, făcându-i probabil şi danii, dar şi întă-
rindu-le pe cele vechi, astfel încât această ipostază a sa, de ctitor al acestui aşezământ, va fi
menţionată documentar o sută şi ceva de ani mai târziu, când lăcaşul este pomenit sub numele
de „mănăstirea Doamnii Ilenii”45.
Am fi nedrepţi dacă nu am aminti-o în acest context şi pe doamna Ana, a lui Mihai Ra-
coviţă voievod, cea care prin grija deosebită arătată mai vechilor ctitorii din târg şi din preajma
acestuia a continuat o practică deja îndătinată. Astfel, doamna Ana a refăcut biserica „surpată,
descoperită, pustie” a Sf. Nicolae de la Popăuţi şi „înzestrând-o şi cu argintării, alte lucruri
besericeşti, au rădecat-o şi Înălţime Sa în mai înnaltă stare, puind-o în rândul mănăstirilor şi
înzestrând-o cu moşie Tătăraşii”46. La îndemnul aceleiaşi doamne, Mihai Racoviţă voievod,
soţul său, va reface pe la 1724 - 1725 bisericile Uspeniei şi Sf. Gheorghe, va da un hrisov de
apărare a mănăstirii Doamnei „de toate dările şi angheriile ce sânt pe alte mănăstiri şi lăcui-
tori”47 şi va întări călugărilor de acolo, la 14 februarie 1724, satul Costeşti, pe Teişoara şi ju-
mătate dintr-un heleşteu din hotarul târgului48.
Ajunşi la capătul demersului nostru şi pentru a răspunde întrebării formulate în chiar ti-
tlul acestuia, credem că momentul în care Botoşanii devin târg al Doamnei se petrece în timpul
domniei lui Ştefan cel Mare. Înainte de aceasta, după cum am arătat mai sus, existând de mai
mult timp, chiar de la începuturile statului moldovenesc, această practică a concederii unui
apanaj unora dintre femeile din familia domnitoare, anumite teritorii ale Ţării Moldovei au fost
acordate, în această formă, cneaghinelor voievodale, pe întreaga durată a vieţii lor.
Cum politica de alianţe matrimoniale a domnilor moldoveni a făcut ca multe dintre
soţiile acestora să fie de origine polono - lituaniană şi de credinţă catolică, se ajunsese la un
moment dat la o situaţie periculoasă pentru ţară, care putea aduce pierderea teritoriilor conce-
date ca apanaj în beneficiul statului polon. Sesizase acest aspect şi Petru Aron, dar opoziţia sa a
fost minimă. Abia Ştefan cel Mare va schimba statutul acestui apanaj, impunând principiul
„moştenirii” lui numai de către soţiile voievozilor în scaun49.
Nu ştim exact ce anume a determinat alegerea Botoşanilor ca loc ale cărui venituri să
fie folosite în interesul personal al Doamnei. Fără îndoială că o pondere însemnată în această
opţiune a avut-o potenţialul economic al regiunii formate din târgul Botoşanilor şi satele din
44
Pioşenia şi vocaţia de ctitor a doamnei Maria-Voichiţa sunt ilustrate, de altfel, de dania pe care o făcea, în 1493,
„cu dorinţa tânjind pentru dragostea lui Hristos şi iubitoare a cuvintelor lui Hristos fiind”, anume scrierea şi
împodobirea unui Tetraevanghel pentru ctitoria soţului ei, biserica de la Pătrăuţi. Aceeaşi doamnă, văduvă fiind, dăruia
în toamna lui 1504 mănăstirii Putna, unde odihnea de veci Ştefan cel Mare, un acoperământ pentru tretrapod (cf. Maria
Magdalena - Székely, “Femei - ctitor în Moldova medievală” (în http://www.itcnet.ro/history/archive/mi 1999/current
3/mi70.htm), articolul a fost publicat în MI, nr. 3, martie 1999, Bucureşti.
45
Document din 21 noiembrie 1672, dat de Maria, soţia lui Ştefan Petriceicu voievod, pentru satul Costeşti, al
mănăstirii (ASI, Documente, CCLXXXII/11); vezi şi Daniel Botezatu, op. cit., passim.
46
ASBT, Documente, II/15.
47
Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria românilor, vol. VIII, Bucureşti, 1894 (întocmit de I. Slavici), p.
762, nr. DCCL; menţ. şi la Theodor Codrescu, Uricariul, vol. II, pp. 235-236.
48
ASI, Documente, CCLXXXII/12.
49
Gh. Pungă, op. cit., p. 164.
care Alexandru cel Bun şi - mai târziu - Ştefan cel Mare, vor constitui ocolul corespunzător. În
timpul domniei lui Ştefan cel Mare, Botoşanii erau deja un punct nodal în comerţul intern şi de
tranzit al Ţării Moldovei. Poate tot din timpul lui Ştefan cel Mare, dacă nu chiar în perioada de
dinaintea sa, la Botoşani se desfăşura iarmarocul cel mare de vite, veniturile obţinute de aici
putând avea rolul determinant în alegerea sa ca târg al Doamnei.
A contat şi faptul că la Botoşani existau, cel puţin din timpul domniei lui Alexandru cel
Bun, o curte domnească şi o capelă a acesteia, refăcute mai târziu de Ştefan cel Mare. De ase-
menea, populaţia de aici era majoritar necatolică, formată în cea mai mare parte din români şi
armeni, lucru care nu îl puteau lăsa indiferent pe Ştefan cel Mare, fervent apărător al credinţei
creştine ortodoxe şi domnul care - renunţând la tradiţionalele alianţe dinastice moldo-polone -
îşi va alege, de fiecare dată în cele trei rânduri când s-a căsătorit, doamnă de aceeaşi credinţă
cu el. Alegând târgul Botoşanilor şi ocolul său ca apanaj al Doamnei, Ştefan cel Mare a creat,
practic, o unitate fiscală şi administrativă distinctă, parte a ţinutului Hârlău, dar ea însăşi em-
brion al viitorului ţinut Botoşani, administrată de către doi vornici ce îi reprezentau, în egală
măsură, atât pe domn cât şi pe soţia acestuia.
Situaţi în apropierea cetăţii de scaun a Sucevei, Botoşanii erau un oraş în care Doamna
putea ajunge deseori, distanţa neconstituind un impediment. Locul oferea şi o anumită sigu-
ranţă, fiind fapt constatat că aici atacurile duşmane îşi pierdeau mult din consistenţa iniţială,
stingându-se de cele mai multe ori în urma intervenţiei trupelor moldovene venite în ajutor
dinspre Suceava. Statutul deosebit al Botoşanilor este evidenţiat şi de existenţa în acest târg, la
jumătatea secolului al XVI-lea, a celor trei biserici domneşti de piatră, în vreme ce la Hârlău,
bunăoară, oraşul - reşedinţă al ţinutului din care făceau parte şi Botoşanii, nu existau în aceeaşi
vreme decât două biserici domneşti de zid, una ridicată la 1492, de către Ştefan cel Mare 50, în
vreme ce cealaltă, cu hramul Sf. Dumitru, va fi ctitorită de către Petru Rareş, în a doua sa dom-
nie51. Lor li se adaugă, e drept, o biserică de zid de rit catolic, menţionată la 20 iulie 1606 într-
un raport redactat de către un anonim catolic italian52, biserică a cărei vechime trebuie să fi fost
mai mare într-un oraş care, la 1415, trimitea reprezentanţi ai populaţiei sale catolice la conciliul
de la Konstanz.
O ultimă observaţie a noastră o are în vedere, din nou, pe doamna Elena a lui Petru Ra-
reş. După moartea soţului ei, în 1546, deşi nu mai era soţie a voievodului în scaun, singura
calitate în care, potrivit regulii instituite de Ştefan cel Mare, putea avea Botoşanii ca apanaj al
său, doamna va continua să se considere protectoarea oraşului. A contat foarte mult faptul că
atât Iliaş Rareş, cât şi Ştefan, fratele său, care i-au urmat la tron tatălui lor, erau necăsătoriţi,
aşa încât Elena Rareş, care a şi tutelat, de altfel, cele două domnii, continua să se considere
Doamnă a Ţării Moldovei. Iar faptul că bisericile pe care în această calitate le-a ctitorit la Bo-
toşani au fost ridicate la cinci, respectiv şase ani după moartea lui Petru Rareş, constituie o
dovadă indirectă că nu în timpul lui Rareş Botoşanii au devenit târg al Doamnei, Elena Rareş
„moştenind” acest apanaj constituit în timpul domniei lui Ştefan cel Mare, pentru una dintre
soţiile sale. După Elena Rareş, principiul pe care s-a întemeiat statutul deosebit al Botoşanilor
va fi respectat, fără excepţii, de către toţi domnii şi doamnele Ţării Moldovei.
Keywords: Botoşani; princess's town; princess's appanage; Stephen the Great; Maria -
Voichiţa; 1496; Petru Rareş; Elena Rareş; Ana Racoviţă.
50
Conform pisaniei slavone aflate pe peretele dinafară, la intrarea în biserică, ridicarea construcţiei a durat
aproximativ şase luni, de la 1 mai la 28 octombrie 1492: „era al domniei sale anul treizecişişaselea curgătoriu”
(Melchisedec, Notiţe istorice şi arheologice adunate de pe la 48 de mănăstiri şi biserici antice din Moldova, Bucureşti,
1885, p. 287).
51
Ca stil, biserica este întrutotul asemănătoare ctitoriei lui Ştefan din acelaşi oraş; cf. Grigore Ionescu, Istoria
arhitecturii româneşti, Bucureşti, 1937, pp. 317 - 318.
52
În relatarea acestui călător străin, Hârlăul avea la 1606 „câteva biserici, una singură romană, făcută din zid, însă
şi aceasta fără preot” (Hurmuzaki, op. cit. , vol. VIII, Bucureşti, 1894, p. 307).
WHEN THE BOTOŞANI HAS BECOME PRINCESS'S TOWN?

(Summary)
The one who blotted out the spiny matter of the princess's appanage was Stephen the
Great by opting for matrimonial unions with christian orthodox princesses. By doing so, he
eliminated the threat of the appanages belonging to the previous princesses of the country to be
forestalled by other states, especially Poland. Also, beginning with his reign, the status of the
appanage changes. It will no longer be for a lifetime, it will not be given to any other princess
from the reigning family, except for the wife of the current ruling prince and it will be repre-
sented by a stable domain, the one constituted by the fair and surroundings of Botoşani. The
princess recieved this appanage not as a lifetime property - she only was entitled with the right
of cashing in on the money made at the fair and on the land.
Pinpointing the moment in which Botoşani became the ruling lady 's fair as somewhere
during the reign of Stephen the Great justifies itself through some circumstantial written proof,
but full of essence, and also through the call at historical logic. The fact that the churches built
by Elena Rareş, Petru Rareş 's widow, on the grounds of Botoşani, five years after the death of
her husband, constitutes an indirect proof that not during the time of Petru Rareş, Botoşani
became the princess 's fair, Elena Rareş inheriting this appanage formed in the time of Stephen
the Great for one of his wives. After her ruling period, the principle after which the outstanding
status of Botoşani was established will be respected, without any exceptions, by all the coming
rulers of Moldavia.
Alexandru PÎNZAR
ASCENDENŢI PRIN FEMEI AI LUI ŞTEFAN VODĂ PETRICEICO

Cuvinte-cheie: ascendent; femei; Ştefan Petriceico; Moldova; 1672; moşia Culicenii.
Cronicarul, relatând alegerea de către boieri, în 1672, a domnului Ştefan Petriceico, a

consemnat şi ceea ce a tras în balanţă în favoarea sa, după mazilirea grecului Duca: faptul că
era „fecior de boier de ţară, moldovean drept”1. O calitate, dar şi un dezavantaj subînţeles
pentru noul domn: nu venea dintr-un neam vechi şi ilustru, a cărui moştenire să-i întărească
autoritatea. Părintele lui Ştefan Petriceico, Toader, a ajuns, ce-i drept, mare vornic al Ţării de
Sus, în vremea lui Vasile Lupu, dar era un homo novus, iar cronicarul n-a uitat să înregistreze
acest lucru pentru posteritate. După 300 de ani, Dicţionarul lui Nicolae Stoicescu nu ne dă mai
multe informaţii despre ascendenţa domnului ales de boieri la sfârşitul lui august 1672, ci con-
semnează doar numele părinţilor lui Toader, Petriceico logofăt şi Maria, şi faptul că logofătul
era strănepot al lui Petrică hatman din veacul al XVI-lea2, probabil prin femei.
Voi încerca să aflu mai multe despre alţi strămoşi ai lui Ştefan Petriceico, din veacurile
al XV-lea şi al XVI-lea, prin metoda „clasică” a urmăririi „curgerii stăpânirii” într-o ocină a
sa. M-am oprit, pentru investigaţii, asupra moșiei Culicenii, care, la mijlocul veacului al XVII-
lea, în 1665, îi era întărită viitorului domn de Istrate Dabija vodă 3. Satul îi venise lui Ştefan
Petriceico moştenire de la tatăl său, care, la rândul său, îl primise de la părinţi. Actul din 13
februarie 1636, prin care Toader Petriceico, pe atunci mare armaş, împreună cu sora sa Anti-
miia, împărţeau patrimoniul rămas de la părinţii lor, Petriceico logofăt şi Mărica, arată că fieca-
re a luat câte o treime de sat, din cele două moştenite 4. Mai mult, acest act precizează exact
ramura de pe care venise ocina părintească: Culicenii erau „moşii maicii noastre, Măricăi”.
Mergând mai sus în timp, în actele acestei ocine, vom putea scoate la iveală, în teorie, mai
multe informaţii despre neamul bunicii paterne a lui Ştefan Petriceico.
Moșia Culicenii a viitorului domn se afla în ținutul Hotin. Știm acest lucru dintr-un act
de împărțeală a moștenirii între copiii Antimiei Cristienesii (mătușa lui Ștefan Petriceico - în
documentul din 1636, pomenit mai sus, e numită Antimiia „ce-au fost după Cârstiian”), în care
e consemnată și „a patra parte de Culiceni ot Hotin” 5. Alte câteva acte de la mijlocul veacului
al XVII-lea ne precizează și unde era localizată așezarea. Primul, din 18 iunie 1646, vorbește
despre o moarte de om, petrecută în hotarul seliștei Hrimancăuți, pentru care au plătit deșugu-
bină aşezările învecinate: „satul Culicénii, și satul Tribisăuții și Dimidiani”6. Acest eveniment e
rememorat și într-un un zapis7 dat, la puţin timp după prima jumătate a anului 1671 8, de Ştefan
Petriceico, în calitate de stăpân în sat. O hotarnică a Tribisăuţilor, din 16 octombrie 1669, enu-
meră aşezările învecinate: Culiceni, Marcovăț, Dimideni, Corosteni şi Hrimancăuţi 9. Câteva
dintre aceste sate există și astăzi, în nord-vestul Republicii Moldova, lângă Briceni, la hotarul
cu Ucraina, cu numele puțin schimbate: Mărcăuți, Grimăncăuți, Trebisăuți, Corestăuți. În acea
zonă trebuie localizat satul Culiceni din ţinutul Hotin. În Moldova a mai existat o așezare cu
1
Pseudo-Nicolae Costin, în Mihail Kogălniceanu, Cronicele României, II, ed. a II-a, Bucureşti, 1872, p. 8.
2
N. Stoicescu, Dicţionar al marilor dregători din Ţara Românească şi Moldova (sec. XIV - XVII), Bucureşti, 1971, pp.
425 - 426.
3
Actul este consemnat într-un izvod de documente alcătuit de Tadeu Hasdeu la începutul secolului al XIX-lea, cf. Octavian
Onea, Genealogia familiei Hasdeu alcătuită de Tadeu Petriceicu Hasdeu, în AG, I (VI), 1994, 3 - 4, p. 96.
4
DRH, A, XXIII, nr. 332, p. 376.
5
DRH, A, XXVIII, nr. 2, p. 1.
6
Ibidem, nr. 408, p. 350.
7
MEF, VI, nr. 18, p. 79.
8
Ştefan Petriceico e numit în act „fost ceaşnic”, dregătorie ocupată între 26 mai 1670 şi 5 iulie 1671; la sfârşitul lui august
1672, a fost ales domn, cf. N. Stoicescu, op. cit., p. 426.
9
MEF, V, nr. 114, p. 264.
Alexandru PÎNZAR, Ascendenți prin femei ai lui Ștefan Vodă Petriceico 49
același nume, în ținutul Suceava însă, nume pe care și l-a păstrat, până în zilele noastre: Culi-
cenii, care se află astăzi în Ucraina, la graniţa cu România, la câţiva kilometri sud-vest de
Herţa. Analiza izvoarelor trebuie făcută, în consecinţă, cu atenție sporită, pentru ca omonimia
să nu aibe drept urmare interpretări eronate.
Numele Culiceni apare târziu în documente, pentru prima dată la sfârşitul veacului al
XVI-lea. La 3 iulie 1575, un sat cu acest nume se număra printre moşiile pe care le-au împărţit
între ei Odochia, Sofiica şi Mărica călugăriţa, fiicele încă în viaţă ale lui Luca Arbure portar de
Suceava, împreună cu nepoţii lor de soră, Măriica şi Petraşco, copiii Stancăi, şi Salomia, fiica
Nastasiei10. Peste 10 ani, la 2 mai 1585, Petru Şchipul întărea o nouă împărţire între urmaşii
prin fete ai lui Luca Arbure, în care era inclus şi satul Culiceni. Moşia venise în partea lui On-
ciul Herţea, a surorilor lui, Olena şi Mariica, arătaţi ca „fiii Sofiiţei, fiica lui Luca Arbure”, şi a
nepoţilor lor de frate, copiii lui Coste 11. A mai fost nevoie de încă două întăriri ale împărţirii
moştenirii venite de la portarul Sucevei, la 19 mai 1587 12 şi 4 iunie 158813, datorate unor „pri-
vilegii şi ispisoace, ce a făcut mai înainte Solomon logofăt cu înşelăciune”, fiindcă se număra
şi el în rândul moştenitorilor, ca soţ al Măricăi, nepoată de fiică a lui Luca Arbure 14. Petru
Şchiopul a rupt falsurile şi a întărit din nou Culicenii lui Onciul Herţea şi „fraţilor lui”. Această
așezare era, cel mai probabil, satul din ținutul Hotin, întrucât el venise în partea lui Onciul
împreună cu Măndăcăuții15. Un sat cu acest nume (Mendicăuți sau Oleksiivka), învecinat, peste
graniță, în Ucraina, cu Trebisăuții, există și în prezent.
Moşia Culiceni din ţinutul Suceava fusese, pe de altă parte, a neamului Ponici („nepoţii
şi strănepoţii Nastei Iugoaie” din veacul al XV-lea), care mai stăpânea bucăţi din ea şi la înce-
putul veacului al XVII-lea, altele ajungând la neamul Dracea şi la Stroiceşti16.
Revenind la satul din ţinutul Hotin, care fusese al lui Luca Arbure, remarcăm că bunica
lui Ştefan Petriceico purta acelaşi nume de botez ca multe dintre descendentele portarului de
Suceava. Să fi fost ea una dintre Măricile, nepoate ale lui Luca Arbure, care sunt menţionate în
documentele prin care s-a reglementat chestiunea moştenirii sale? Ar trebui să o luăm în consi-
derare, în primul rând, pe sora lui Onciul Herţea, dar mai există şi o altă posibilitate, printre
nepoatele portarului, anume Mărica, fiica Stancăi. Bineînţeles, nu trebuie să omitem să trecem
la socoteală şi posibilele strănepoate cu acelaşi nume, neamintite în privilegiile date de Petru
Şchiopul. Despre fiica Sofiiţei, nepoată lui Luca Arbure, sora lui Onciul Herţea, Zoe Diacones-
cu a crezut, eronat, că ea poate fi identificată cu Mărica lui Ion Solomon vistiernic, mama To-
fanei, cea care avea să fie soţia lui Vasile Şeptelici hatman 17. Documentul din 4 iunie 1588
vorbeşte, însă, clar despre „plângerea Măriicăi călugăriţa, fiica lui Arbure, şi a nepoţilor ei,
copiii lui Solomon logofăt” 18, infirmând această ipoteză. Mai înainte, Sever Zotta, mai prudent,
afirma că descendenţa Măricăi, sora fraţilor Costin şi Onciul Herţea, nu este cunoscută, genea-
logistul având ştire doar de o fiică a ei, Ana, căsătorită cu Jora vornic de gloată, care a lăsat o
posteritate numeroasă19. Dacă introducem în ecuaţie şi factorul timp, mărim incertitudinea.
Desigur că nu e întrutotul imposibil ca strănepotul cuiva născut înainte de 1523, adică nepotul
unei persoane născute pe la mijlocul veacului al XVI-lea, să trăiască până spre sfârşitul veacu-
lui următor. Dacă luăm în considerare, însă, datele când apar pentru prima dată în acte ca dre-
10
DIR, A, XVI/3, nr. 73, p. 55.
11
DIR, A, XVI/3, nr. 339, p. 280.
12
DIR, A, XVI/3, nr. 439, p. 359.
13
DIR, A, XVI/3, nr. 483, p. 387 şi nr. 484, p. 388.
14
N. Stoicescu, op. cit., p. 325.
15
DIR, A, XVI/3, nr. 339, p. 281: „şi a căzut în partea lui Onciul şi a fraţilor lui, satul Măndăcăuţii cu moară şi Culicenii cu
moară şi Trăbujenii”.
16
DRH, A, XXIV, nr. 467, p. 440; DIR, A, XVII/3, nr. 275, p. 178; DIR, A, XVII/4, nr. 561, p. 433.
17
Zoe Diaconescu, „Alte note pe marginea aceloraşi spiţe de neam”, în AG, III (VIII), 1996, 1 – 2, pp. 336 – 337, nota 8.
18
DIR, A, XVI/3, nr. 483, p. 387 şi nr. 484, p. 388.
19
Sever Zotta, „Semi-mileniul unui document de la Alexandru cel Bun şi al satelor Bănila moldovenească şi Igeştii din
Bucovina (1428–1928)”, în INBMIM 7, 1928, pp. 312 - 313.
gători Toader Petriceico (1623) şi fiul său, viitorul domn (1657)21, şi data actului de împărţire
20
a moştenirii venite de la părinţii lui Toader (1636), pare mai probabil că bunica lui Ştefan Pe-
triceico făcea parte din generaţia strănepoatelor lui Luca Arbure şi nu a nepoatelor. Dar era ea
cu adevărat o descendentă directă a portarului Sucevei? În acest stadiu al cercetării, această
posibilitate poate fi considerată o ipoteză de lucru, dar nu o certitudine.
Există, însă, şi o mărturie care poate da un răspuns definitiv întrebării. E vorba de un is-
pisoc din 23 februarie 1665, păstrat într-un rezumat târziu, din 1810, o judecată pentru moşii
între Toderaşco Jora, Vasile Stârcea, „cu alţi strănepoţi lui Gavrilaş vist.” şi Ştefan Petriceico
sluger, cu Vârlan comis, ginerele Mariei, fiica Antemiei Crăstinesei22. Viitorul domn şi comisul
Vârlan erau afini, căci Antemia era sora tatălui său. În disputa cu cei ce se declarau strănepoţii
lui Gavrilaş vistiernic, Ştefan Petriceico şi ruda sa arătau că „sunt tot un neam”. Ce însemna
aceasta? În contextul juridic, există o singură explicaţie: şi ei se declarau descendenţi ai lui
Gavrilaş, şi nu ceea ce a înţeles Gh. Ghibănescu, care i-a făcut pe Toderaşco Jora şi Vasile
Stârcea cumnaţi lui Ştefan Petriceico23. Cine fusese strămoşul vistiernic? Încă de acum mai
bine de 80 de ani, Teodor Balan a arătat, în volumul de documente privitoare la familia Onciul,
că Gavrilaş vistiernicul era soţul Sofiiţei, fata lui Luca Arbure, şi tatăl lui Onciul Herţea 24.
Cercul se închide, în acest mod. Nu cred că mai poate fi vreun dubiu, acum, că bunica paternă a
lui Ştefan Petriceico, Mărica, era o urmaşă directă a Sofiiţei, fiica lui Luca Arbure, indiferent
dacă pe cele două le separa, în arborele genealogic, una sau două generaţii.
Prin desluşirea, în acest fel, a ascendenţei ei, înţelegem de ce moşia Culicenii a lui Luca Ar-
bure a ajuns la neamul Petriceico. Nu e singura legătură a acestuia cu o familie veche şi ilustră a
Moldovei. Aşa cum a arătat Petronel Zahariuc, soţul Sofiiţei, Gavril Herţea vistiernic, a fost nepotul
lui Toader Herţea, strănepotul lui Vasco Mihăilaş, care era, la rândul său, fiul lui Ivanco şi nepotul
lui Mihail de la Dorohoi25. Iată cum am ajuns, plecând de la actele unui sat al unui neam „nou”, din
veacul al XVII-lea, până aproape de începuturile Ţării Moldovei, la panii primilor domni. Iar sânge-
le acestora, dacă ipoteza privind originea domnească a lui Luca Arbure, emisă de Maria Magdalena
Székely, se va confirma vreodată26, curgea şi prin vinele lui Ştefan Petriceico.
Neamul domnului s-a stins, pe linie masculină, la sfârşitul veacului al XVII-lea, după
moartea sa fără copii. Moştenirea, dar şi o parte din ereditatea sa, au fost preluate de neamul
Hâjdău. Cea mai mare parte a posterităţii acestui neam, din veacul al XVIII-lea, până în pre-
zent, vine din Lupaşcu, fiul lui Ştefan Hâjdău27 şi al Alexandrei, sora lui Ştefan Petriceico 28,
care, de altfel, împreună cu fratele său, Nicolae, se pare că au fost chiar înfiaţi de domn. Ori-
cum, ei au fost declaraţi moştenitorii săi legali, în 1691, în Polonia, acolo unde se refugiaseră
împreună cu unchiul lor şi primiseră indigenatul, încă din 1676 29.
Şi celelalte neamuri „noi” ale veacului al XVII-lea, de „pământeni, moldoveni”, aveau,
sunt convins, ascendenţi la fel de iluştri prin femei. Nici nu e greu de demonstrat acest lucru,
după cum cred că am arătat în aceste rânduri. În fond, cred că şi asta înţelegea cronicarul prin
„fecior de boier de ţară, moldovean drept”: drept urmaş al stăpânilor de pământ din vechime.
Keywords: ascendency; women; Ştefan Petriceico; Moldavia; 1672; estate Culicenii.
20
21
Ibidem, p. 426.
22
Gh. Ghibănescu, Surete şi izvoade, XI, Iaşi, 1922, p. 119.
23
Ibidem, p. 121.
24
Teodor Bălan, Familia Onciul. Studii şi documente, Cernăuţi, 1927, p. X.
25
Petronel Zahariuc, „Mihail de la Dorohoi şi descendenţa sa”, în AG, I (VI), 1994, 1 - 2, pp. 181 - 182.
26
Maria Magdalena Székely, „Obârşia lui Luca Arbure. O ipoteză”, în In honorem Paul Cernovodeanu, ed. Violeta
Barbu, Bucureşti, 1998, p. 427.
27
Sever de Zotta, Spiţa neamului Hăjdău, în AG, II, 1913, 7 - 9, p. 174.
28
29
Flavius Solomon, „Completări la genealogia familiei Hăjdău”, în AG, II (VII), 1995, 1 - 2, p. 94; Sever de Zotta, Spiţa
neamului Hăjdău, p. 148; Octavian Onea, op. cit., p. 97.
Alexandru PÎNZAR, Ascendenți prin femei ai lui Ștefan Vodă Petriceico 51
ŞTEFAN PETRICEICO VOIVODE’S WOMEN ASCENDENCY

(Summary)
A thorough investigation of the land records regarding the estate Culiceni, belonging to
Stephen Petriceico, who was elected in 1672 voivode of Moldavia by the boyars, has revealed
that, although his father was regarded by historians as a homo novus, he was a descendant,
through female lineage, of several important boyars from the 14 th and the 15th centuries, such as
Luca Arbure and Michael of Dorohoi.
Oana Maria AIOANEI

TRILOGIA VIEŢII. CÂTEVA ASPECTE
PRIVIND NAŞTEREA, NUNTA ŞI MOARTEA
ÎN FAMILIILE SUVERANILOR ROMÂNI
Cuvinte-cheie: trilogia vieţii; naştere; botez; căsătorie; nuntă; moarte; înmormântare;
suverani; obiceiuri; tradiţii; ceremonii.
Naşterea, nunta şi moartea sunt momente ce fac parte din pragurile vieţii şi ale decesu-
lui. Naşterea omului reprezintă intrarea în viaţa cosmică, nunta integrarea în ritmul vieţii, iar
moartea revenirea la planul cosmic. În cazul suveranilor, aceste momente solicitau atenţia
publicului, iar mulţimea care lua parte la eveniment depăşea cu mult limitele familiei şi ale
mediului privat.
Naşterea. Botezul
Întrucât datele privind naşterea sunt destul de reduse, pentru realizarea unei imagini cât
mai apropiate de realitatea epocii, se poate face apel la studiile de etnografie şi folclor. Astfel,
în zilele premergătoare naşterii, femeile mergeau la biserică pentru a se spovedi şi împărtăşi 1.
În cazul doamnelor, naşterea semnifica mult mai mult decât aducerea pe lume a unui fiu. Nou
născutul făcea parte dintr-o familie nobilă, era simbolul continuităţii familiei domnitoare, ur-
maşul suveranului pe tronul ţării2.
Cu ocazia acestui eveniment, erau rostite oraţii în cinstea doamnelor, în cuprinsul cărora
era lăudată persoana lor şi atributele pe care le deţineau: „când va să nască o împărăteasă cocon,
nu numai părinţii coconului să află întru bucurie nespusă, ce şi oamenii curţii împărăteşti şi cei
du pe laturi cu multă sârguială şi dragoste a inimii să năvoesc să arate fieştecare cu vreo slujbă
vrednică de a se lăuda”3. Evenimentul era astfel prilej de bucurie, nu doar pentru familia dom-
nească, ci şi pentru curteni şi, de ce nu, pentru întreaga ţară, cu toţii fiind alături cuplului suveran
înt-un moment atât de fericit. În oraţii erau pomenite şi lăudate virtuţile doamnelor: înţelepciunea,
blândeţea, dragostea. Doamnelor li se mai înmânau şi daruri din partea supuşilor, daruri ce simbo-
lizau ataşamentul faţă de suverane şi cinstea de care se bucurau acestea: „Aşadar şi prea înţelep-
tul Dumnezeu, binevoind ca să dea patriei noastre chip însufleţit, [...] au ales şi au înălţat pre
Măria Ta a fi Doamnă şi stăpâna ţării noastre, icoană adevărată însufleţită, cu trei bunătăţi,
adică cu înţelepciune, cu blândeţe şi cu mare dragoste către noi, de care nu numai noi, supusele
Măriei Tale, ci şi alţii să minunează şi laudă aceste mari bunătăţi. Drept aceia şi noi după dato-
riia noastră cea netăgăduită ce avem către dragostea Măriei Tale, [...] aducem Măriei Tale
darurile cele obicinuite ca unei făcătoare de bine şi nu ca unei stăpâne prea milostive, rugându-
ne să la primeşti Măria ta cu dragoste, neuitându-te spre netrebnicia lor, ci spre pohta cea ne-
curmată a inimii noastre, ce avem către dragostea Măriei Tale”4.
Modul în care se realiza botezul fiilor de domn nu era diferit de cel al oamenilor de
rând. Botezul trebuia făcut cât mai curând pentru ca pruncul să nu crească păgân. Naşii, părinţii
spirituali ai micuţului, erau de cele mai multe ori naşii de cununie ai părinţilor 5. Ei aduceau în
faţa lui Dumnezeu copilul şi cereau în numele acestuia harul sacramentului, îl ţineau în braţe pe
toată durata botezului, iar după cufundarea în apă îl ridicau şi îl primeau 6. Numele pe care urma
1
S. Fl. Marian, Naşterea la români, EA, Bucureşti, 1892, p. 37.
2
Sorin Iftimi, „Doamnele şi puterea”, în AIIXI, 2002-2003, 39-40, Iaşi, p. 109.
3
Dan Simonescu, “Oraţiile domneşti în sărbători şi la nunţi”, extras din Cercetări Literare, IV, 1941, Bucureşti,
Imprimăria Naţională, p. 45.
4
Ibidem, p. 47.
5
Ion Vlăduţiu, Etnografia românească, Cluj, Editura Ştiinţifică, 1973, p. 398.
6
S. Fl. Marian, op. cit., p. 162
Oana Maria AIOANEI, Câteva aspecte privind nașterea, nunta și moartea în familiile suveranilor români 53
să îl primeacă pruncul era numele unuia dintre părinţi, sau a unuia ditre naşi. După slujba reli-
gioasă avea loc un ospăţ, iar naşul făcea finului daruri, care puteau consta în moşii întregi 7.
Căsătoria. Nunta
Nunţile domneşti au atras atenţia călătorilor străini şi a cronicarilor vremii prin fast, bo-
găţie, marea cheltuială pe bucate şi băuturi, daruri şi plocoane şi prin numărul mare de nuntaşi.
Pe lângă acestea, existau unele elemente care diferenţiau nunţile obişnuite, din popor, de cele
care aveau loc la curtea domnească. În primul rând erau fastul şi nobleţea, care contrastau cu
modestia şi reţinerea oamenilor simpli. La cununia din biserică, cei bogaţi puneau monede de
aur sub picioarele mirilor8.
Atât logodna cât şi căsătoria erau considerate o afacere menită să aducă avantaje famili-
ilor celor doi căsătoriţi9. O nuntă domească avea puternice semnificaţii politice, era o nouă
legătură de rudenie cu ţările învecinate, folositoare în vremurile de nestatornicie şi războie
neîntrerupte10. Prin astfel de strategii matrimoniale, domnii moldoveni au urmărit obţinerea
sprijinului politic extern sau au încheiat alianţe politice avantajoase, prin luarea în căsătorie a
unor fiice de viţă nobilă. Mai mult, uneori au pus în joc şi pe fiicele lor, care în numeroase
situaţii au devenit garantele unor alianţe politice (situaţia celor două fete ale lui Vasile Lupu,
Maria şi Ruxandra)11.
Cel mai cunoscut caz este cel a lui Ştefan cel Mare. El a avut trei soţii, toare făcând par-
te din familii importante din afara graniţelor statului moldav. Astfel , „în anul 6971 <1463>
iunie 5 şi-a luat ca doamnă pe Evdochia, sora lui Semen, ţarul de Kiev”, iar câţiva ani mai
târziu, după moartea acesteia, „în anul 6980 <1472> şi-a luat Ştefan voievod ca doamnă pe
Maria din Mangop”12, care, după mamă, era o descendentă a Paleologilor13. A treia alianţă
matrimonială încheiată de voievod a fost cea cu Maria Voichiţa, fiică a domnului muntean, pe
care Ştefan a răpit-o cu toate comorile lui şi „toate veşmintele lui şi toate steagurile lui (Radu
cel Frumos)”14, iar „în 6985 <1477>, în luna decembrie 19 zile, a luat voievodul în căsătorie
pe doamna, fiica lui Radul voievod, pe care i-o luase cu forţa”15.
Revenind la momentele desfăşurării nunţii, trebuie amintită logodna. Peţitul se făcea jo-
ia sau duminica, întrucât celelalte zile ale săptămânii erau considerate nepotrivite pentru aşa
ceva. În peţit nu venea mirele, ci părinţii acestuia sau alte rude ale sale16. Dacă ambele părţi
erau de acord, se stabilea zestrea pe care o căpătau viitorii miri, se fixa şi data când mirele
urma să vină la mireasă în vederea încheierii logodnei17.
De la Dimitrie Cantemir se păstrează cea mai veche oraţie de nuntă, care conţine moti-
vul vânătorii fiului de împărat şi care se rostea de către peţitori în faţa părinţilor viitoarei mire-
se: „Înaintaşii noştri, moşii şi strămoşii, umblând la vânătoare prin păduri, au găsit ţinutul pe
care îl locuim astăzi şi-n care trăim acum, nutrindu-ne şi desfătându-ne cu laptele şi mierea
lui. Atras de exemplu lor, preamăritul nostru stăpân cutare, umblând după vânat pe câmpii, în
păduri şi în munţi, a dat peste o ciută sau căprioare, care, sfioasă şi cuminte nu i-a îngăduit nici
7
Nicolae Iorga, Viaţa femeilor în trecutul românesc, Vălenii de Munte, Editura Neamului Românesc, 1910, p.121.
8
Ioan Moanţă, “Nunta domnească în literatură şi folclor”, în AIEF, 1994, Bucureşti, p. 138.
9
Georgeta Chirilă, “Aspecte privind statutul juridic al femeii căsătorite din Ţara Românească şi Moldova reflectat
în pravilele domneşti din secolul al XVII-lea”, în SUPM, 3, 2003, Târgu Mureş, pp. 67-71.
10
Ioan Moanţă, op. cit., p. 146.
11
Georgeta Chirilă, “Femeia în societatea din Ţara Românească şi Moldova (sec. XV- XVII)”, în Caietele Gheor-
ghe I. Brătianu, 2001, 4, nr. 1, Târgu Mureş, pp.15-16.
12
Cronicile slavo-române din sec. XV-XVI, publicate de Ion Bogdan, ediţie revăzută şi completată de P.P. Panai-
tescu, EA, Bucureşti, 1959, pp. 49-50.
13
Marcica Ifrim, “Ştefan cel Mare: ipostaze ale puterii domneşti”, în RA, nr. 1-2, 2004, Bucureşti, p. 125.
14
Cronicile slavo-române, p. 17.
15
Ibidem, p. 34.
16
S. Fl. Marian, Nunta la români, EA, Bucureşti, 1890, p. 89.
17
Ion Vlăduţiu, op. cit., p. 401.
măcar să o privească, ci a luat-o la fugă şi s-a ascuns în culcuşul ei. Noi, ţinându-ne pe urmele
ei şi duşi de ele am ajuns la această casă; de aceea trebue să ne predaţi vânatul pe care cu
ostenelile şi sudorile noastre l-am găsit prin pustietăţi, fie să ne arătaţi pe unde a luat-o”18.
Cu prilejul logodnei se hotăra data nunţii şi era prezentată zestrea pe care fata urma să o
primească de la părinţi. În foaia de zestre a familiilor nobile erau cuprinse bunuri personale,
haine, bijuterii, toate puse în frumoase lăzi de zestre, obiecte necesare gospodăriei (feţe de
masă, tacâmuri, şfeşnice), animale, robi, ţigani, moşii şi sate 19.
Pregătiile pentru nunţile domneşti începeau cu mult timp înainte. Ţinând cont de faptul
că la acest eveniment participau, pe lângă familia domnească şi membrii curţii, şi oaspeţi im-
portanţi de peste hotare, nu trebuia să lipsească nimic din bogăţie şi fast. La nunţile copiilor de
domn erau chemaţi toţi boierii, participau solii familiilor suverane din jur, iar pentru tot popo-
rul era motiv de petrecere20. Invitaţii trebuiau să fie impresonaţi de eveniment şi de grandoarea
acestuia, lucru pentru care curtea domnească era dispusă să cheltuiască sume destul de mari din
visterie. Dacă pentru cei din popor nunta dura trei zile, la nobili aceasta dura în jur de două -
trei săptămâni, timp în care toată lumea petrecea şi se ospăta alături de miri 21.
În ziua nunţii, cei doi miri, împreună cu naşii şi ceilalţi invitaţi, mergeau la biserică pen-
tru săvârşirea tainei căsătoriei, iar apoi se întorceau la curte unde avea loc ospăţul. Obiceiul
cerea ca mirele să fie acela care mergea la mireasă să o ia la biserică. Urmând această tradiţie,
în ziua nunţii sale, Constantin Duca a mers cu mare alai la casele în care era găzduită Maria,
fiica lui Constantin Brâncoveanu, pentru a o lua la cununie: „şi-ncălecă singur domnul, ca un
mire, împodobit cu un surguci în cap şi un mare alaiu, de-au mărsu la gazda miresii de-au
luat-o. Şi după ce-au luat-o de la gazdă, au mărsu la Golâe. Şi acolo fiindu un patriarhu de la
Ţaringrad mazâl, anume Iacob, îl cunună acolo în Golâe” 22. Înainte de a ajunge mirele la
mireasă, erau trimişi colăcarii, care aveau rolul de a anunţa venirea acestuia. Invitaţii fetei
încercau să pună curse în drumul colăcarilor, pentru a împedica ajungerea lor la mireasă. Dacă
erau prinşi, cei obişnuiţi erau legaţi strâns şi puşi pe cai de-a-ndărătelea, iar cei de vază erau
duşi în casa logodnicei, unde erau siliţi să bea vin până se îmbătau şi apoi erau lăsaţi să plece.
După ce invitaţii celor doi tineri se adunau la casa miresei, se organiza o întrecere de cai, cel
care câştiga urmând să primească din mâna miresei un ştergar, cei de rând, sau o bucată de
stofă sau mătase de preţ, cei bogaţi23.
În biserică, înaintea altarului se afla aşternut un covor, pe care veneau mirele şi mireasa,
alături de ei stateau naşii, care ţineau în mâini lumânări grele. Pe covor eru aruncaţi bani de aur
sau argint, care simbolozau belşugul 24. Preotul punea cununile pe capul mirilor, citea Evanghe-
lia şi apoi îi întreba dacă vor să se ia, să se cinstească, să se păstreze şi să se hrănească unul pe
celălalt, iar răspunsul trebuia să fie da!. După încheierea ceremoniei, naşii îi felicitau pe fini.
De la biserică alaiul de nuntă se îndrepta spre curtea domnească, unde invitaţii urmau să fie
oaspeţi. În fruntea alaiului, ca vătaf, mergea de cele mai multe ori un om bătrân cu un toiag
mare, împodobit cu basmale cusute, apoi mirii şi ceilalţi nuntaşi după rang 25.
Petrecerea organizată cu prilejul nunţii era plină de strălucire şi fast. Cunoscută pentru
fastul şi luxul afişat a fost şi nunta fiicei domnului Ţării Moldovei Vasile Lupul, Maria. De la
nunta Mariei n-au lipsitu „nemica den toate podoabe, câte trebuia la veselie ca aceia, cu atâţi
domni şi oameni mari den ţări streine. Meşteri de bucate, aduşi dintr-alte ţări, dzicături, gio-
curi şi de ţară şi streine. Curtea podobită toată şi strânşi boierii şi căpeteniile ţării, feciori de
18
Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei, EA, Bucureşti, 1973, p. 321.
19
Şarlota Solcan, Femeile din Moldova, Transilvania şi Ţara Românească în Evul Mediu, Bucureşti, Editura Uni-
versităţii din Bucureşti, 2005, pp. 39-40.
20
Ibidem, p. 27.
21
Nicolae Iorga, op. cit., p.124.
22
Ion Neculce, Letopiseţul Ţării Moldovei, EŞ, Bucureşti, 1968, pp. 85-86.
23
Dimitrie Cantemir, op. cit, p.323.
24
Ion Neculce op. cit., p. 86.
25
Călători străini despre Ţările Române, vol. VIII, îngrijit de Maria Holban, EŞE, Bucureşti, 1983, pp. 359-360.
boieri, oameni tineri la alaiuri, pe cai turceşti cu podoabe şi peţiene la şlice. Şi aşea cu petre-
cănii trăgându-se veselia câteva săptămâni”26. Evenimentul nu a fost trecut cu vederea nici de
călătorii străini, care au fost impresionaţi de grandoarea momentului. Călătorul Ioan Kemény
nota: „nunta s-a făcut cu mare pompă”, iar oaspeţii „nu-i întreceau pe boierii de la curtea
voievodului moldovean în ceia ce priveşte frumuseţea şi bogăţia îmbrăcăminţii: hainele de
samur, de râs, de mătase, erau cele mai obişnuite. Era belşug din toate, la mesele de toate
rangurile se aflau mâncăruri proaspete: plăcinte, baclavale gătite după moda polonă şi era
aşa mare belşug că se făcea risipă; pe toate mesele cele lungi erau numai farfurii şi castroane
de argint. Erau apoi fel de fel de muzici, măscărici, acrobaţi şi santimbanci şi oameni cu fel de
fel de măiestrii, vrednici de admirat. Într-un cuvânt, a fost mare strălucire şi belşug în toate,
nu după obiceiurile ţăranilor români, ci după moda de la curţile regilor creştini” 27.
Dacă domnul şi doamna erau nuni, atunci nunta se făcea la curtea domnească, iar a treia
zi după căsătorie, mirii veneau să mulţumească naşilor şi aduceau daruri. Atunci când mirele
era unul din dregători, sau fiu de dregător, nunta se făcea la domn, în sala divanului. În această
zi, voievodul îi împrumuta mirelui una din cuşmele sale brodate şi împodobite cu surguci.
Mireasa, însoţită de doamne, venea să sărute mâna princepelui, după care se aşeza alături de
soţ. Slujba era oficiată la capela palatului de către mitropolit, iar domnul îi conducea pe miri în
faţa altarului, le ţinea cununiile şi le oferea în dar caftane de brocart în valaloare de două sute
de scunzi. La ospăţ mirele stătea lângă domn iar mireasa lângă doamnă 28.
Moartea. Înmormântarea
Conform credinţei populare, moartea era prevestită de semne (când pocneau obiectele
din casă, cădeau icoanele, uşile se deschideau de la sine, când cântau cucuvelele şi urlau câinii,
sau anumite vise prevestitoare). Aflat pe patul de moarte, bolnavul primea preotul, care îl spo-
vedea şi împărtăşea pentru a trece în cealaltă lume împăcat şi curat în cuget, iar cunoscuţii
veneau pentru a cere iertatre de la bolnav29.
Exista obiceiul întocmirii unui testament, care la cei avuţi includea moşii, vii, stupi. În
testamentul său, Ecaterina, doamna lui Constantin Mavrocordat, lăsa ca moştenitori pe cei trei
fii ai săi, dând „lui beizadea Iancu cinci moşii, adică: Bereştii, Dofteştii, Mihăleşii, Bodeştii,
Micleştii, pe Putna şi zece pogoane de vie la Cotnari, iar lui beizadea Alexandru tri moşii
adecă: Lencăuţii şi Mirisuca, la Solca şi Dalianeştii, la Orheiu şi zece pogoane de vie la Cot-
nari. Şi lui beizadea Dumitraşco [...] hotărăsc şi las către dânsul moştenirii, din părinteştele
mele bunuri, două moşii, adecă: Purleţii, din Ţinutul Iaşului şi Ţopii, în Vasluiu şi cinci po-
goane de vie la Orăşeni. Iar nepoţilor miei, adecă fiilor preaiubitelor mele fiice, adecă Sma-
randa şi Mărioara, băieţi şi fete, li las rugăciunea mea şi alta nimic, căci şi zisele mele fiice au
fost înzestrate şi au luat de la mine juvaiere, cantitate mare şi la cel de veşnică pomenire pă-
rinte al lor destui bani şi alte lucruri scumpe, de s-au mulţămit şi ele şi soţii lor; deci n-au ce
să ceară nimic”. Doamna lasă moştenire şi o serie de bunuri, pe care le primise drept zestre de
la părinţi în momentul încheierii căsătoriei. În sfârşitul testamentului, doamna Ecaterina scria
că în cazul în care cineva, „ori din fiii mei, ori din rudele mele, va cuteza supt orice cuvânt să
calce şi în cel mai mic lucru această a mea orânduială, îl ameninţ cu blestem de mamă şi va da
samăunul ca acesta înaintea neînduplecatului judecător, în ziua judeţului” 30.
Orice testament avea ca un punct final ameninţarea cu blestemul în cazul nerespectării
dorinţelor. Se considera că vinovatul nu va răspunde de faptele lui aici pe pământ, ci în lumea
de dincolo, în ziua Judecăţii de Apoi. Când se apropia ceasul morţii, trebuia aprinsă o lumânare
26
Miron Costin, Letopiseţul Ţării Moldovei, Editura Minerva, Bucureşti, 1975, p. 129.
27
Călători străini despre Ţările Române, vol. V, îngrijit de Maria Holban, M.M. Alexandrescu-Dresca Bulgaru,
Paul Cernovodeanu, EŞ, Bucureşti, 1973, p. 136.
28
Idem, vol. VII, îngrijit de Maria Holban, EŞ, Bucureşti, 1980, p. 266.
29
S. Fl. Marian, Înmormântarea la români, EA, Bucureşti, 1892, pp. 1-18.
30
Nicolae Iorga, Scrisori de femei, Vălenii de Munte, Datina Românească, 1932, pp. 41-42.
la capul bolnavului, pentru ca sufletul să-i fie întâmpinat cu lumină la despărţirea lui de trup,
pentru a nu lăsa duhurile necurate să se apropie de el31.
După ce îşi dădea duhul, mortul era spălat şi îmbrăcat cu haine noi şi aşezat în sicriu cu
picioarele spre uşă32. Întreaga familie era cuprinsă de tristeţe, femeile îşi despleteau părul, iar
bărbaţii umblau cu capul descoperit. Se aprindeau lumânări şi erau plătite femei străine, care
erau datoare să bocească, stând tot timpul lângă mort şi până la ducerea lui în groapă 33. Atunci
când mortul era membru al familiei domneşti sau un apropiat al acesteia, se deschideau mai
toate închisorile, acest lucru semnificând o mare iertare pentru mântuirea sufletului celui răpo-
sat34. După trei zile corpul defunctului era dus la biserică, unde se făceau rugăciunile obişnuite
şi se ţinea slujba de îngropăciune 35. Mortului i se punea pâine în mormânt pentru a nu suferi de
foame în drum spre lumea de dincolo, pentru a vedea noaptea i se punea în mână o lumânare,
iar la miezul nopţii erau aduşi tăciuni aprinşi pe mormânt, de la care se considera că decedatul
îşi putea aprinde o lumânare36. Cei care erau de faţă la înmormântare erau tămâiaţi cu o cădel-
niţă de argint, după care se trăgeau clopote dacă mortul era bogat, pentru cei săraci neexistând
acest obicei37. După înmormântare se organiza un ospăţ la care se dădea de pomană săracilor în
numele mortului. Praznicele se repetau după patru săptămâni şi apoi după un an38.
Când murea doamna ţării, se săvârşeau aceleaşi ritualuri. La moartea Sultanei, soţia lui
Constantin Racoviţă, „cu mari jale au ridicat boierii cei mari oasăle, cu mari adunări de vlă-
dici şi egumeni, preoţi, gloate fără număr, mergând şi domnul cu toate gloatele pe gios până la
mănăstirea Golâi, obidnuire (tânguire) domnul pentru doamna. La care citind oasăle cu mari
cântări şi împărţiri de bani la săraci şi la tot norodul ce să află acolo, au îngropat-o acolo
denainte Precistii”39.
Atât bărbaţii cât şi femeile purtau doliu. Bărbaţii mergeau timp de şase săptămâni după
înmormântare cu capul descoperit, fie frigul cât de mare şi nu aveau voie să-şi taie părul sau
barba, iar femeile purtau basmale negre 40. Până şi caii erau îmbrăcaţi în negru şi, ca să plângă,
li se ungeau ochii cu ceapă41.
Keywords: the trilogy of life; birth; baptism; marriage; wedding; death; burial; rulers;
customs; traditions; ceremonies.
THE TRILOGY OF LIFE.

SOME ASPECTS OF BIRTH, MARRIAGE AND DEATH IN THE
FAMILIES OF ROMANIANS MONARCHS
(Summary)
Birth, marriage and death are moments that are part of the thresholds of life and death.
Human birth represents the entrance into cosmic life, the wedding is the integration into the
rhythm of life and death represents the return to the cosmic plan. In the case of monarchs, it
requires public attention and the crowd attending event that exceeds the limits of family and
private environment. For ladies, the birth signifies much more than bringing up a son. Newborn
31
S. Fl. Marian, Înmormântarea la români, p. 28.
32
Ion Vlăduţiu, op. cit., p. 407.
33
Călători străini despre Ţările Române, vol. VIII, p. 362.
34
Nicolae Iorga, Viaţa femeilor în trecutul românesc, p. 127.
35
Călători străini despre Ţările Române, vol. VII, p. 266.
36
Idem, vol. VIII, p. 363.
37
Idem, vol. VI, pp. 70-71.
38
Idem, vol. VIII, p. 363.
39
Pseudo-Enache Kogălniceanu, Letopiseţul Ţării Moldovei de la domnia întâi şi până la a patra domnie a lui
Constantin Mavrocordat Voevod (1733-1774), Editura Minerva, Bucureşti, 1987, p. 60.
40
Călători străini despre Ţările Române, vol. VIII, p. 363.
41
Idem, vol. VI, p. 28.
was part of a noble family, was a symbol of the continuity of the ruling family, the successor
to the throne of the sovereign country.
Royal weddings have attracted the attention of foreign travelers and chroniclers of the
time by wealth, great food and beverage expense, gifts and large number of wedding guests
who graced the event. In addition there are some common elements that made the difference
between regular weddings and those that took place in the royal court. First was the pomp and
nobility, which contrasted with modesty and retention of ordinary people. At the ceremony in
the church, the rich put gold coins under the feet of the couple.
According to popular belief, death was predicted by signs (when the objects in the
house were cracking, the icons fell, doors open by themselves birds were singing and dogs
were howling or some bad dreams). Lying on his deathbed, the patient received confessing to
go to the other world peaceful and woth clean conscience and acquaintances came to ask for
forgiveness from the sick one. The whole funeral ceremony was dominated by a sense of sepa-
ration from the earthly world. Death, regardless of the social status of the deceased , really
means the individual passage to the other world. Regarding the birth and the wedding customs
are especially marked rites and ceremonies of integration in the world and the community.
Analyzing the three rituals in terms of their age, it was concluded and accepted by most
of the researchers that death rituals are the oldest, followed by the rituals related to birth, and
the newest are therefore wedding ritual manifestations.
Mihai MAXIM
TREI DOCUMENTE OTOMANE INEDITE DESPRE

DOMNITORUL CONSTANTIN BRÂNCOVEANU
(1703 - 1704, 1706, 1714)
Cuvinte-cheie: document inedit; domnitorul Constantin Brâncoveanu; sultanul Ahmed
III; Istanbul; Brăila; memoriu; petiţie; doamna Maria Brâncoveanu; martirul Brâncovenilor;
1703 - 1704; 1706; 1714.
Document inedit nr. 1: BOA, Istanbul, Fond A.DVN (Bāb-ı Asāfi. Divān-ı
Humāyün Kalemi / Poarta <marelui> vizir. Cancelaria Divanului Imperial), dosya 291 / vesi-
ka (doc.) 64, anul „1115” (17.05.1703-05.05.1704): arz-u hāl (petiție colectivă, memoriu) al
„raialelor” (contribuabililor) și ulemā-lelor (clerului musulman) adresat Divanului Imperial din
Istanbul împotriva lui Constantin Brâncoveanu, domnul Țării Românești, învinuit că ar fi în-
călcat hotarul kazalei Brăila și a produs pagube comunității musulmane (ʼümmet-i Muham-
med); sunt menționate, poate pentru prima oară, satul Ianca (Yanka) și „Lacul cel Mare” (Azim
Göl) din apropiere (azi Lacul Plopul).
Text turco-osman (în transliterație turcă modernă):
“Devletlü âmme-i nâs merhametlü ve şefkatlü Sultânım Hazretleri sağolsun Sâye-i De-
vletleri fukarâ ve zûâfa ve reâya kullarının üzerinden zâil iylemeye İbrâil kazâsında sâkin ve
mütemekkin olan ulemâ ve sülehâ ve reâya fukarâlarının arzuhâlleri budur ki:
İbrâil Mukâtaası ve tevâbi’ arâzileri ve değirmanları hin-i fetihden Defter-i Hâkâni’de
mestûr olan sınurnâmesi ile zabt olınur iken bir taraf Nehr-i Tuna ve bir tarafı Nehr-i Siret ile
Zâdina Deresi ve bir tarafı Yanka Deresi ( … ? ) ile ve Kasçore yurdı ile yine Nehr-i Tuna’ya
intihâ bulan arâzi-i miri Defterhâne’de mestûr ve mukayyed iken Eflak tarafından cereyân iden
Buze Suyu bir mikdârı Zâdina Deresi’ne cereyân ve bir mikdârı Yanka Deresine cereyân ider
iken Zâdina Deresi’nde Ümmet-i Muhammed’in binâ iyledikleri değirmanları isim ve resimleri
ile Defterhâne’de mestûr olub ve Yanka Deresi’nde azim göl olub sayd olınan mâhinin nısf-ı
gümrüğü İbrâil Mukâtaası tarafından zabt ve nısf-ı gümrüğü Eflak tarafından zabt olunurdı ve
bu iki arada mürûr u ubûrları köpri ile idi ve bu arada olan arâziye bir ferd dahl ve taarrûz iy-
lemezlerdi. Bir târihde bir Eflak Voyvodası mechûd-ı azim ile yine kendi toprağında Nehr-i
Buze Suyu’na azim-i betr etdirüb cereyân olan mevziiden Siret nâm mahalle cereyân etdirdüb
Ümmet-i Muhammed’in değirmanların(ı) tâ’tile sebeb oldığı ecilden mâbeynlerinde nizâ’-ı
kesire vâki’ olmağla bilâhire Eflak Voyvodası ta’tiline bedel ve hakk-ı sükût cânib-i miriye
beher sene Eflak Voyvodası on beşer bin akça virmek üzere Defterhânede kayd olınmışdır…”
Traducere:
„Să trăiască preafericitul, atotmilos și milostivul cu toată lumea Măria Sa Sultanul

meu1! (…)2 Și să păstreze Măria Sa de-a pururi grația sa fericită asupra robilor săi săraci (fu-
kāra),slabi (zuāfa) și supuși la dări și impozite (reāyā)3.
1
Ahmed III (1703-1730).
2
Urmează o formulă introductivă de invocare a lui Allah şi a Sultanului.
3
Supuşi nu numai nemusulmani, dar şi musulmani, după cum rezultă din chiar acest document („raialele” supli-
cante aici erau musulmani).
Mihai MAXIM, Trei documente otomane inedite despre domnitorul Constantin Brâncoveanu 59
Facsimil nr. 1
Arzuhāl-ul4 ulemā-lelor5, al celor virtuoși și al sărmanelor raiale, care locuiesc și trăiesc

în kaza-ua Brăilei (Ibrāyil), este acesta, precum că: pământurile Arendei (Mukata’a) Brăilei și
cele pendinte de ea și morile sale <de apă> (değirmanları)6 au fost luate în stăpânire <de către
4
Textual: „informare asupra situaţiei”, în fapt memoriu, memorandum, petiţie, suplică / lat. supplex libellus (dacă
era colectivă se numea arzmahzar), adresate padişahului prin intermediul Divanului Imperial (Divān-ı Hümāyun), cel
mai înalt organ judiciar al Statului Otoman (Devlet-i Osmaniye), după suveran. Din această extraordinară colecţie de
petiţii / jalbe adresate Divanului Imperial (A.DVN), s-a desprins de pe la mijlocul secolului al XVII-lea un fond (Can-
celarie) aparte, numit Registrele de plângeri / jalbe (Şikāyet Defterleri).
5
Textual: „învăţaţii” (ar. sing. ālim, pl. ulemā), europenii le ziceau „doctorii Legii (musulmane)”, dar şi, pur şi
simplu (ca aici), „clerul” musulman.
6
Cel mai vechi registru de recensământ (Tapu Tahrir Defteri 583 din 1570) menţionează 8 „mori împărăteşti”
(asyabhā-i hassa), arendate la 1551 de Mircea Ciobanul, domnul Ţării Româneşti (vezi: Mihai Maxim, O istorie a
Statul Otoman> prin actul de hotărnicie (sınurnāme), (care se află) scris în Registrul (cadastral)
Imperial (Defter-i Hakānî), <încă> din vremea cuceririi (hîn-i fetih)7 (și anume): a fost scris și
înregistrat la Defterhāne8 ca mirî (aparținând statului - M.M.) pământul (mărginit) pe o latură
de fluviul Dunărea (nehr-i Tuna) și pe alta de râul Siret (nehr-i Siret) și valea Zadina (Zadina
deresi) și pe (o a treia) latură de valea Ianca (Yanka deresi)și ținutul locuit (yurt) Siresin (?) și
Căscioarele (Kasçore) și care se termină iarăși la Dunăre; iar apa Buzăului (Buze suyu), care
vine dinspre Țara Românească (Eflāk), pe o porțiune (bir mikdarı) curge în valea Zadina și pe
alta în valea Ianca (Yanka deresine); așa fiind, morile <de apă> au fost scrise la Defterhāne cu
numele și descrierea lor (isim ve resimleriyle); și în valea Ianca este Lacul cel Mare (Azim
Göl)9, iar jumătate din vama (nısf-ı gümrük) din peștele prins < în Lacul Mare > era luată (zabt
olunurdı) de către Arenda Brăilei, iar cealaltă jumătate de către Țara Românească (Eflāk). Și
între cele două locuri trecerile dintr-o parte în alta (mürûr-u ubûrları) se făceau cu <un> pod
(köprü ile), iar pe pământul aflat în această zonă nu intra <nimeni> și nu ataca nimeni (bir ferd
dahil ve taarruz eylemezlerdi). <Dar>, la un moment dat (bir tarihde)10, un Voievod muntean
(bir Eflāk Voyvodası)11, cu mari eforturi, a făcut să se taie o mare porțiune <din acest pământ>
spre apa Buzăului, <îndreptând-o> iarăși pe propriul său pământ, făcând să curgă <într-acolo>
Siretul, așa încât aceasta a fost pricina, care a dus la întreruperea (ta’til) funcționării morilor, pe
care musulmanii (Ümmet-i Muhammed)12 le construiseră <acolo>. De aceea, între ei (domnul
român și musulmani - M.M.) au avut loc numeroase dispute; în cele din urmă, s-a înregistrat la
Defterhāne ca Voievodul de Eflâk să dea în fiecare an fiscului (otoman) câte 15.000 akça drept
compensație pentru întreruperea <funcționării morilor amintită mai înainte> și pentru „dreptul
la liniște” (ta’tiline bedel ve hakk-ı sükût) (…)13 .
Comentariu:
Pentru istoria românească, documentul este important pentru mențiunile documentare,

poate cele mai vechi, privind cunoscutul sat Ianca, astăzi oraș, și Lacul cel Mare (Azim Göl),
azi numit Lacul Plopul. Este interesantă și mențiunea împărțirii veniturilor din vama de la peș-
tele prins în Lacul cel Mare între autoritățile otomane și domnul Țării Românești. Ea ne amin-
tește de împărțirea veniturilor pe taxele pe sare din schelele dunărene între aceiași „parteneri”:
Statul Otoman (Devlet-i Osmaniye) și Principatul muntean14 și nu numai în porturile de pe
relaţiilor româno - otomane, cu documente noi din arhivele turceşti. Vol. I, Perioada clasică (1400-1600), Muzeul
Brăilei, Editura Istros, Brăila, 2012, pp. 389 - 391.
7
E o obişnuită formulă de cancelarie, uzitată nu numai pentru diverse ţări efectiv cucerite şi încorporate Statului
Otoman, ca simple provincii, dar şi pentru Ţările Române (vezi doc. din 1715, respectiv un arz al lui Ştefan Cantacuzi-
no, domnul Ţării Româneşti, către Divanul Imperial, în: Mihai Maxim, O istorie a relaţiilor româno - otomane, cu
documente noi din arhivele turceşti. Vol. I, Perioada clasică (1400-1600), Muzeul Brăilei, Editura Istros, Brăila, 2012,
doc. 1, pp. 215 - 237). În cazul Brăilei, al transformării acesteia în kaza otomană, în fapt nu a fost o cucerire (fetih), ci
o anexiune, marcată decisiv de campania lui Kanunî Sultan Süleymān din 1538 asupra Moldovei şi desfăşurată în
cadrul unui proces, care a avut loc, în linii mari în intervalul 1538 - 1542; vezi discuţia la Mihai Maxim, Ţările Româ-
ne şi Înalta Poartă. Documente noi din arhivele turceşti (1526-1602), Muzeul Brăilei, Editura Istros, Brăila, 2008, doc.
nr. 20, comentariul de la pp. 136 - 138 şi lunga notă 6.
8
Sinonimul lui Defter-i Hakānî menţionat mai înainte.
9
Azi Lacul Plopul.
10
Nu se menţionează această dată.
11
Nu se menţionează numele acestui voievod.
12
Textual: „Comunitatea muhamedană”.
13
Petiţia continuă în aceeaşi manieră acuzatoare la adresa domnului român, respectiv Constantin Brâncoveanu
(1688-1714), deşi à la longue nu muntenii au răşluit din trupul kazalei, ci kazaua a înaintat mereu în pământurile Ţării
Româneşti (vezi, mai sus, Comentariul).
14
Vezi Mihai Maxim, „Ottoman Documents Concerning the Wallachian Salt in the Ports on the Lower Danube in
the Second Half of the Sixteenth Century”, in: RĖSEE (Bucarest), 26, no. 2, 1988, pp. 113 - 122; vezi şi Mihai Maxim,
L’Empire Ottoman au Nord du Danube et l’autonomie des Principautés Roumaines au XVI e siècle. Ėtudes et docu-
ments, Les Ėditions ISIS, Istanbul, 1999, pp. 231 - 241. Este important de notat că vama (se folosea chiar termenul
românesc!) pe sare era încasată de domnii români, în parteneriat - cum se spune astăzi - cu autorităţile otomane nu
malul românesc al Dunării, dar și în cele situate pe malul bulgăresc al marelui fluviu. În mod
similar, domnii moldoveni împărțeau cu otomanii exploatarea a 15 lacuri în zona Oblucița cel
puțin la începutul secolului al XVI-lea. La fel, hanii Crimeii împărțeau cu Înalta Poartă taxele
pe robi vânduți în porturile Gözleve (Evpatoria ), Caffa (Kefe) și Cetatea Albă (Akkerman), în a
doua jumătate a secolului al XVI-lea 15.
Cât privește conflictul între „brăileni” (autoritățile și populația musulmană ale kazalei
Brăila) și domnii munteni, în special domnul din epocă, anume Constantin Brâncoveanu (1688-
1714), care a luptat cu o admirabilă tenacitate împotriva încălcării hotarelor pe toată zona Du-
nării, precum și împotriva negustorilor otomani abuzivi, în special a celor lazi (care finalmente
vor trebui să părăsească țara), este limpede pentru noi, istoricii de astăzi, care cunoaștem regis-
trele de recensământ otomane, că acuzația precum că domnii români ar fi încălcat hotarele
kazalei Brăila n-are nici o acoperire documentară; dimpotrivă, rezultă limpede din aceste iz-
voare oficiale otomane că lucrurile au stat exact invers. Astfel, comparând datele registrelor de
recensământ din secolul XVI cu registre asemănătoare din secolele XVII - XVIII, reiese fără
echivoc concluzia următoare: dacă în anii 1570- 1598 se găseau în kazaua otomană a Brăilei
un număr de (numai) 6 sate, curat românești, creștine și foarte înstărite, în schimb, potrivit
registrului TT.d (Tapu Tahrir defteri) 775, în AH 1052 / AD 1642, adică de când datează acest
recensământ, existau la acea dată 12 sate în kaza. Dublarea numărului de sate din kaza se ex-
plică, pe de o parte, prin faptul că vechile sate mari (Baldovinești, Gropeni) s-au extins prin
„roire”, dând naștere unor sate noi (Baldovineștii de Sus, Baldovineștii de Jos; Gropenii de
Sus, Gropenii de Jos), iar, pe de altă parte, prin aceea că frontiera de vest a kazalei, adică cea
dinspre Țara Românească, a înaintat semnificativ, pătrunzând adânc în pământurile principatu-
lui muntean, unde au apărut sate noi, „otomane”, numite turcește chiar așa: Yeni Köy / Kariye- i
Cedid (Satul Nou); în plus, expansiunea Islamului în această zonă tipic creștină, românească,
este dovedită de apariția unor localități cu populație pur musulmană, precum Kariye-i Çıtak
(românește: Satul Ci(u)tacul), ci(u)tacii fiind musulmani veniți din sudul Dunării (Albania)16.
În schimb, registrul de capitație (cizye) din AH 1208 / AD 1793 (BOA, D.CMH.d. no. 26.983),
deci circa 250 de ani mai târziu, indică schimbări dramatice survenite în acest răstimp: (dacă
Târgul / Kasaba Brăilei numără acum doar 7 cartiere nemusulmane, față de 26 în secolul XVI),
în kaza s-a ajuns la finele secolului XVIII, de la cele 6 sate din secolul XVI, la un număr
de...50 de sate, din care doar 4 mai au nume românești - Vărsătura, Tufești, Tekleș și Vădeni,
deși numele locuitorilor, plătitori de capitație, sunt românești în cea mai mare parte 17.
‫٭‬
Document inedit nr. 2: BOA, Istanbul, Fond A.DVN (Bâb-ı Asâfi. Divân-ı Hu-
mâyün Kalemi / Poarta <marelui> vizir. Cancelaria Divanului Imperial), dosya 322, vesika
(doc.) 6: arz (petiție, memoriu) al voievodului Constantin (Brâncoveanu), domnul Țării Româ-
nești, către sultan (Ahmed III), din 1706, cerând respectarea proprietăților sale din Istanbul și
împrejurimi; această petiție, aprobată de sultan, are ca trimitere un arz-u hāl anterior al Doam-
nei Maria (Brâncoveanu), cu „rezoluție” pozitivă din ultima decadă (evāhır) a lunii Re-
biülevvel 1118 / 03.07. - 12.07.1706 (stil nou) în aceeași problemă. Este pentru prima oară
când o Doamnă a Țării Românești se adresa direct Divanului Imperial, organul judiciar suprem
în Statul Otoman (Devlet-i Osmaniye), după padișah.
numai în porturile de pe malul românesc al Dunării, precum Calafat şi Izlaz, aparţinând Ţării Româneşti, sau Turnu
(Kulle) şi Giurgiu (Yergöği), pendinte de Imperiul Otoman, dar şi în porturile situate pe malul bulgăresc al marelui
fluviu, ca Vidin, Rahova, Nikopol, Şiştov şi Russe (Rusçuk), încorporate Statului Otoman (Devlet-i Osmaniye).
15
Mihai Maxim, in: L’Empire Ottoman au Nord du Danube, p. 238 (cu indicarea surselor de arhivă).
16
Mihai Maxim, Brăila otomană. Materiale noi din arhivele turceşti. Registre de recensământ din secolul 16, Mu-
zeul Brăilei, Editura Istros, Brăila, 2013, pp. 340 - 341.
17
Ibidem, p. 342.
“Devletlü saadetlü Sultanım Hazretleri sağ olsun!

Mahruse-i Istanbul’da Fener Kapusu haricinde vâkı’ Duka Voyvoda didikleri maruf mu-
tasarrıf olduğum menzil bundan akdem elçilere ve dahi bazı kimesnelere konak virilüb ha-
rabına bâis olmağla konaklıkda ref’ ve fî –maba’d konak nâmıyla dahl ve taarruz olunmamak
üzere mukaddemâ emr-i șerif virilüb men’ olunub ve hâlâ yine Edirne Kapusu dahilinde ve
Kuruçeşme’de leb-i derya ‘da ve Ayastefanoz nâm mahalde dahi mutasarrıf olduğum me-
nâziller dahi mukaddemâ sâdır olan emr-i șerif mücebince anlar dahi fî-bad konak nâmıyla
mudahele olunmamak üzere müceddeden emr-i șerif rica olunur ferman devletlü Sultanımın
Hazretlerinindir.
Bende-i
Kostandin
Voyvoda-i Eflâk
hâlâ ”.
Facsimil nr. 2
(Dreapta sus:)
„Istanbul Kadısına hüküm ki:

Hâlâ Eflâk Voyvodası olan Kostandin Voyvoda’nın zevcesi Domna Mariya nâm Nas-
raniye Südde-i Saadetime arz-u hâl idüb << Mahruse-i Istanbul’da Fener Kapusu haricinde
vâkî’ mülkün müşterası olan Duka Voyvoda menzili dimekle mutasarrıf menzili elçilere ve dahi
bazı kimesnelere konak virilüb harabına bâis olmağla konaklıkdan ref’ ve fî-bad konak nâ-
mıyla müdahele olunmamak bâbında hükm-ü hümâyunum rica eyledüği ecelden vech-i meșruh
üzere amel oluna>> diyü yazılmışdır.
Ferman devletlü Sultanımındır.

Fî evâhır-ı Ra sene (1) 118 ” .
(„Rezoluție” dreapta sus:)
„Sahh.
Virilen Ferman der kenar...”
(Stânga sus: „rezoluția”sultanală finală :)
„Sahh.
Mücebince ol vecihle müdahele ve taarruz olunmıya
diyü hüküm yazıla” .
Traducere:
„Să fie sănătos (sağ olsun)18 Măria Sa, puternicul, fericitul meu Sultan!19
Menzil-ul20 zis al lui Duca Vodă (Duka Voyvoda)21, pe care-l am în proprietate, situat în
afara Porții Fanarului (Fener Kapusu haricinde), în Istanbulul cel-bine-păzit22, mai înainte
de aceasta dându-se drept konak (loc de popas, de găzduire - M.M.) solilor (elçilere) și altor
persoane, a ajuns o ruină (harabına bāis olmağla); de aceea, anterior (mukaddemā) s-a dat
ilustră poruncă (emr-i șerif) să se interzică conăcirea (konaklık) (aici) și să nu se mai facă de-
acum înainte intervenții și atacuri cu titlu de konak (fî maba’d konak nāmıyla dahl ve taarruz
olunmamak üzere); și încă (pentru) alte menzil-uri, pe care le am acum în proprietate, (anume)
cel din interiorul Porții Edirne (Edirne Kapusu dahilinde)23 și cel de la Kuru Çeşme de pe
țărmul mării (Kuru Çeşme’de leb-i derya’da)24 și încă altul din localitatea numită Ayaste-
18
Această urare s-ar mai putea traduce prin: „Să trăieşti Măria Ta!” (mai pe româneşte) sau „Allah să-l binecuvân-
teze pe Măria Sa!” etc.
19
Ahmed III (1703-1730), în timpul căruia a început procesul deschiderii culturii către Occident, în cadrul căruia
lui Dimitrie Cantemir îi revine un rol de pionierat, recunoscut chiar de către „decanul” studiilor turcologice mondiale
prof. Halil Inalcık, acum în vârstă de 97 de ani (Mihai Maxim, „Dimirie Cantemir and His Time. New Documents from
the Turkish Archives”, în: RRH, XLVII, 1-2, Bucharest, 2008, pp. 39 - 41). Aflat sub excesiva influenţă a Şeyh ül-
Islâm-ului (jurisconsultului otoman suprem) Feyzullah Efendi, a căzut victimă rebeliunii lui Patrona Halil din corpul
ienicerilor (1730), a fost detronat şi a murit 6 ani mai târziu.
20
Loc de popas, staţie de poştă, vilă / yalı, konak.
21
Probabil Gheorghe Duca, domn al Ţării Româneşti între noiembrie 1673 şi noiembrie 1678 (Chronological History
of Romania, under the guidance of Constantin C. Giurescu, Editura Enciclopedică Română, Bucharest, 1974, p. 451).
22
Bine-păzit de Allah şi de Padişah.
23
Faimoasa Poartă a Adrianopolului, dinspre uscat, prin care au intrat în Constantinopol trupele otomane victori-
oase la 29 mai 1453.
24
Kuruçeşme („Cişmeaua Seacă”) se afla - şi se află şi astăzi, sub aceeaşi denumire, - pe ţărmul european al Bos-
forului, aproape de celebra Cetate a Rumeliei (Rumeli Hisarı), zonă în care şi-a avut reşedinţa şi Antioh Cantemir, a
cărui vilă (yalı) a fost confiscată şi el însuşi a fost închis la închisoarea datornicilor din Istanbul (el, de două ori Domn
al Ţării Moldovei!), pentru trecutele lui încurcături financiare cu Brâncoveanu, potrivit documentelor publicate de:
Mihai Maxim, „Brâncoveanu şi Cantemireştii. Documente noi din arhivele turceşti”, în: Arta istoriei. Istoria artei.
Acad. Răzvan Theodorescu la 65 de ani, EE, Bucureşti, 2004, pp. 125 - 138. Cercetările mele de ultimă oră la
Başbakanlık Osmanlı Arşivi, în extraordinarul fond A.DVN (Bab-ı Asafi. Divan-ı Humāyun Kalemi / Poarta Vizirului /
a Marelui Vizir, Cancelaria Divanului Imperial), dosya 338/vesika (doc.) 75, 346/26, 347/ 47, 357/34, din AH 1118 /
AD 1706-1707, indică marile sale datorii la luarea celei de-a doua domnii (1705 -1707): cel puţin 67.686 guruş / lei,
taleri, sumă echivalând cu costul a cca. 22 vile / yalı de mărimea celei din Ortaköy confiscată fratelui Dimitrie în 1712,
25
fanoz (Ayastefanoz nām mahalde dahi) , rugăm (să se emită) din nou un emr-i șerif, care să
interzică asemenea intervenții cu titlu de konak, potrivit unui ordin ilustru emis în acest sens;
(în rest) fermanul aparține Măriei Sale Sultanul meu.
Robul (bende)
Costandin26,
Domnul (Voyvoda) de acum (hālā) al Țării Românești (Eflāk)”.
(Dreapta sus:)
„Către Kadiul de Istanbul poruncă precum că:

Creștina Doamna Maria (Domna Mariya nām Nasraniye), soția lui Costandin Vodă,
Voievodul de acum al Țării Românești, a făcut arzuhāl la Pragul meu al Fericirii (Südde-i
Saadetime), (a arătat că) menzil-ul zis al lui Duca Vodă, din afara Porții Fanarului (Fener
Kapu haricinde), pe care-l are în proprietate prin cumpărare, dându-se drept konak solilor
(elçilere) și altor persoane, a ajuns o ruină; de aceea, a rugat (să se dea) o poruncă împărătească
a mea (hükm-ü humāâyunum), care să interzică conăcirea (konaklık) și (orice) intervenții
(müdahele) de-acum înainte, cu titlu de konak; de aceea, s-a scris (poruncă) zicând „să se acți-
oneze în modul (legal) amintit”.
Decizia (fermān) aparține fericitului meu Sultan.

Scrisă în ultima decadă (evāhır) a (lunii) Rebiülevvel anul (1)118” 27.
(„Rezoluție” dreapta sus:)
„Autentic (sahh).
Ferman-ul, care s-a dat, este (anexat) marginal (der kenar)...”
(Stânga sus: „rezoluția” sultanală finală:)
„Autentic (sahh).
S-a scris poruncă (hüküm) zicând: << potrivit (cu acest ordin) să nu se facă inter-
venții și atacuri în sensul amintit>> ”.
Comentariu:
Documentul este foarte important cel puțin din două puncte de vedere:
după defecţiunea de la Prut; toţi aceşti creditori au cerut - şi au obţinut - din scrisoarea dată din partea Padişahului -
intervenţia valiului (guvernatorului) de Oceakov (Özü), Vezir Yusuf Paşa, ca un fel de supervisor; avem în aceste noi
documente o dovadă în plus că familia Cantemireştilor era, de fapt, săracă, în comparaţie cu marii boieri ai Moldovei
şi, mai ales, cu „Altın Bey”/ „Prinţul Aurului” - Constantin Brâncoveanu, căruia post mortem i s-au confiscat oficial
bunuri în valoare de 818.570 guruş (vezi Mihai Maxim, Romano - Ottomanica. Essays & Documents from the Turkish
Archives, The ISIS Press, Istanbul, 2001, pp. 173 - 200. În aceste condiţii, nu e de mirare închiderea sa, timp de trei
luni, în 1715, la închisoarea datornicilor! (BOA , fond D.BŞM.MHF, dosya 14, gömlek („cămaşa”) 5; detalii apud:
Mihai Maxim, „Brâncoveanu şi Cantemireştii. Documente noi din arhivele turceşti”, în: Arta istoriei. Istoria artei.
Academicianul Răzvan Theodorescu la 65 de ani”, EE, Bucureşti, 2004, pp. 125 - 138.
25
Adică San Ştefano, astăzi Yeşil Köy / „Satul Verde” ,cu populaţie grecească, unde s-a încheiat pacea osmano -
rusă din 3 martie 1878 ( azi Ziua Naţională a Bulgariei), prin care Rusia a obţinut o Bulgarie Mare, capul ei de pod în
Balcani, n drumul spre Istanbul; satul era situat în Küçükçekmece ( în osmană: Çekmece-i sağır), denumirea pur tur-
cească prelungindu-se până astăzi (se află în vecinătatea ”surorii” sale mai mari Büyükçekmece).
26
Constantin Brâncoveanu, domnul Ţării Româneşti (1688 - 1714).
27
Adică 03.07. - 12.07.1706.
1. Avem de-a face cu o listă a proprietăților lui Constantin Brâncoveanu în teritoriile

otomane, mai precis la Istanbul și împrejurimi, prezentată de el însuși, în mod oficial, Divanu-
lui Imperial din Istanbul, suprema instituție judiciară (după Sultan) în Statul otoman; în acest
cadru, proprietatea de la Ayastefanoz / San Ștefano / Yeșilköy de astăzi, din apropierea marelui
Aeroport Internațional „Atatürk ” (unde s-a încheiat la 3 martie 1878 pacea ruso - otomană,
care a pus capăt războiului din 1877 - 1878 și care a acceptat o Bulgarie Mare, fapt pentru care
această zi este acum Ziua Națională a Bulgariei), prezintă un interes aparte. Dacă despre cele
trei menzil-uri / conace din Istanbulul propriu-zis nu avem decât vagi indicii, în schimb despre
această proprietate de la San Ștefano, total necunoscută până acum, avem mai multe documen-
te, pe care le-am descoperit în Arhiva Otomană din Istanbul, documente din care rezultă că
întreprinzătorul Brâncoveanu își crease aici, în acest sat grecesc situat la cca. 50 km de Istan-
bul, o fermă (çiftlik), pe care o înconjurase cu zid de piatră (și interzicând accesul dregătorilor
otomani, inclusiv al strângătorilor de impozite), își trăsese apă din lacul apropiat pentru o gră-
dină de legume (fapt care - ciudat! - a atras protestul, probabil regizat, al „raialelor” vecine),
dar mai ales o crescătorie de cai (unde „executorul judecătoresc” înregistra 36 de capete la
1715), o soluție inteligentă, rentabilă, pentru a avea oricând la dispoziție, pentru „trebile țării”,
respectiv „ungerea” Padișahului sau a înalților săi dregători, în cazuri de urgență, cu un frumos
rüșvet. Vezi, de ex. Bașbakanlık Osmanlı Arșivi (BOA), fond D.BȘM.MHF (Bāb-ı Defteri.
Baș Muhasebe. Muhallefāt <Kalemi>/Poarta Defterelor/Marelui Defterdar. Contabililitatea
Generală. <Cancelaria> Moștenirilor), dosya 14, gömlek 24 (AH 1127/AD 1715); fond A.DVN
(Bāb-ı Asafi. Divān-ı Hümāyun <Kalemi>/ Poarta Vizirului / Marelui Vizir; <Cancelaria>
Divanului Imperial), dosya 583, vesika / doc. 40 (21.B.1125/ 13.08.1713); Cevdet Belediye
(C.BLD), dosya 106, gömlek 5262, doc. din 20 C.1117 / 09.10.1705 etc.
2. Este pentru prima oară, când o Doamnă a Țării Românești – de altfel și a Ţării
Moldovei – se adresa direct Divanului Imperial, repet: organul judiciar suprem în Statul Oto-
man / Devlet-i Osmaniye (otomanii n-au folosit denumirea de „Imperiu” decât în înțelegerile
internaționale (de ex. tratatele de la Karlowitz -1699, Küçük Kaynarca - 1774, Edirne - 1829
etc). Faptul că o femeie se adresa Divanului Imperial nu constituia însă o noutate: atâtea femei,
dar și simpli ciobani, din cele mai diverse părți ale uriașului Imperiu, se adresau direct acestei
instituții, cerând adālet (justiție, dreptate). Este o dimensiune pe care trebuie s-o avem în vede-
re atunci când discutăm despre caracterul „despotic - democratic” al statului otoman.
Petiția lui Constandin, domnul Țării Românești, aprobată de Sultan (Ahmed III), are ca
trimitere justificativă, reprodusă în partea dreaptă a arz-ului petentului, așa cum se obișnuia în
asemenea cazuri, o poruncă (hüküm) anterioară adresată de Înalta Poartă kadiului (i.e. primaru-
lui și judecătorului) Istanbulului, în legătură cu arzuhāl-ul anterior trimis de „Domna Mariya”.
Așadar, decizia anterioară în această speță - nerespectată - constituia temeiul legal al emiterii
unui nou „emr-i șerif”/ „ordin ilustru” .
Așadar, cu 8 ani înainte de cumplitul măcel de pe Bosfor, cu care prilej Doamna Maria
(Marica) Brâncoveanu se va dovedi o soție și mamă de mare curaj, energie și inițiativă, petiția
ei ante 1706, adresată direct Divanului Imperial (deci direct către Împărat/Ahmed III), pune în
lumină - cu anticipație - aceste remarcabile însușiri și sugerează că, în spatele multor inițiative
și demersuri ale domnescului ei soț, se va fi aflat această puternică personalitate feminină (și,
iată, o tragică, stranie coincidență: execuția soțului, a fiilor și ginerelui Doamnei Maria - o
enumerare, care, prin ea însăși, constituie o teribilă ghilotină - a avut loc chiar de ziua onomas-
tică a Doamnei Maria: Sf. Maria din 15 august 1714!).
Detalii asupra acestei chestiuni și asupra atâtor altor lucruri noi privind epoca Brânco-
veanu vor fi prezentate - Inșaallah! - în monografia Brâncoveanu și Înalta Poartă. Documente
noi din Arhiva Otomană, în pregătire pentru anul comemorativ 2014.
Document inedit nr. 3: BOA, Istanbul, Fond D.BȘM.MHF (Bāb-ı Defterî. Baș Mu-
hasebe. Muhallefāt Kalemi / Poarta <Marelui> Defterdar. Contabilitatea Generală. Cancelaria
de moșteniri), dosya 14 / vesika (doc.) 22 din „1127”, de fapt 1126 / 1714, conținând consem-
narea ultimelor lucruri „găsite asupra lor, cu prilejul execuției fostului Voievod de Eflāk, Cos-
tandin Vodă, și a fiilor săi”, anume inele și piese de aur pe care condamnații le pregătiseră
probabil pentru călău, execuție care a avut loc (la Yalı Köskü, la capătul Cornului de Aur) la 15
/ 26 august 1714, termenul postquem după care trebuie datat documentul.
„Sābıka Eflāk Voyvodası Kostandin ve oğulları katl olundıklarında üzerlerinde mevcûd

bulınan:
Sürh-ı taşlı Sahh altun mevlâd

altun-ı hanım mühr-ı hanım mühr
aded (aded) aded 5 1 1
Tuğrâlu
Altun 13
05 kemyâr-ı üçü atik-i serâyi ikisi tuğrâludır.
(yekûn) 18“
Traducere:
(Inventar cu lucrurile) găsite asupra fostului Voievod de Eflāk Costandin28 și asupra fii-
29
lor săi atunci când au fost executați:
5 inele de aur 1 (inel)-pecete 1 (inel)-pecete cu piatră roșie din aur curat (din aur curat)
(de tip) Doamnă (de tip) Hanım (de tip) „naștere”

(Hanım) (mevlâd)
18 monede de aur cu tuğra

(tuğralu altun)30
din care:
13 (normale) +
5 din care: 3 cu aliajul prost de tip
Vechiul Saray, iar două cu tuğra”.
28
Constantin Brâncoveanu (1688 - 1714).
29
De fapt, e vorba de cei 4 fii (Constantin, Ştefan, Radu, Matei) şi de ginerele Ianache Văcărescu.
30
Tuğralu altun era echivalent la 1714 cu 2,6 guruş (piaştri), potrivit documentelor otomane de epocă (vezi Mihai
Maxim, Romano-Ottomanica. Essays & Documents from the Turkish Archives, The Isis Press, Istanbul, 2001, p. 192.
Cu cele 18 monede de aur, care, probabil, erau pregătite pentru gealat (turc. cellat), s-ar fi putut cumpăra 2 - 3 cai, la
preţul mediu al cailor din Ţara Românească din acea vreme.
Facsimil nr. 3
Comentariu:
Documentul este extrem de emoționant; cel puțin subsemnatul, atunci când am dat de el,
în Arhiva Otomană din Istanbul, situată atunci nu departe de chiar locul execuției de care era
vorba în document, am fost teribil de impresionat...
În primul rând impresionează nu atât prezența în sine a inelelor și monedelor, cât, mai
ales, preocuparea extraordinară a birocrației otomane de a inventaria și consemna totul, până
și ultimele lucruri găsite asupra condamnaților la moarte, chiar pe eșafod.
În al doilea rând, în ce privește lucrurile în sine, dacă inelele, cu deosebire cele cu pece-
te, puteau să se afle firesc asupra condamnaților, mai ales la domn, fiind purtate permanent, în
schimb cele 18 monede de aur (cu care s-ar fi putut cumpăra 2 - 3 cai), câteva de fiecare din cei
condamnați, domnul având mai multe, ne fac să ne gândim fie la pregătirea lor pentru gealat
(termenul turcesc pentru călău), ca un fel de bahșiș, practicat în orice ocazie și la orice nivel,
fie la practica creștină a plății „obolului”, a „taxei” pentru trecerea în lumea de dincolo. Ori-
cum ar fi, monedele reprezentau ultimele plăți pe această lume ale nefericiților condamnați.
În ce privește locul înfricoșătoarei execuții, cu tatăl obligat să asiste mai întâi la decapi-
tarea fiilor (și a ginerelui) înainte de a pieri el însuși - durere peste puterile omenești - , execu-
ție despre care știm că s-a făcut la Yalı Köskü („Chioșcul de la malul mării”), cercetările mele
documentare și de teren m-au dus la concluzia că acest chioșc s-a aflat pe țărmul european al
Bosforului, la intrarea în Cornul de Aur, între actuala Gară Sirkeci și Podul Galata. Aici,
în spatele clădirii Camerei de Comerț a Istanbulului, chiar există astăzi strada cu numele de
Yalı Köskü, ca o amintire a vechiului chioșc, în fața căruia, pe malul Bosforului, s-a făcut
teribila execuție. În trecut, până spre finele secolului XIX, când s-au construit calea ferată care
lega Istanbulul de Europa și Gara Sirkeci (gara europeană a marelui oraș), grădinile și chioșcu-
rile Palatului Topkapı, - inclusiv faimosul chioșc, în fața căruia venea, dinspre Beșiktaș, să
defileze flota împărătească, - se întindeau până în această zonă; transformările amintite au dus
la restrângerea drastică a limitelor Palatului Imperial până la configurația sa actuală, binecu-
noscută.
Astăzi, pe țărmul din fața străzii Yalı Köskü, acolo unde se află una din schelele de la
care pleacă feriboturile către Üsküdar (pe malul asiatic), acolo plutește încă umbra groaznicului
măcel, după care curajoasa Doamnă Maria (Marica) va pune să se culeagă din apa mării trupul
decapitat al domnescului ei soț...31.
Keywords: unpublished document; prince Constantin Brâncoveanu; sultan Ahmed III;

Istanbul; Brăila; memorial; petition; princess Maria Brâncoveanu; martyrdom of Brâncova-
nu’s family; 1703 - 1704; 1706; 1714.
THREE UNPUBLISHED OTTOMAN DOCUMENTS

ABOUT THE PRINCE CONSTANTIN BRÂNCOVEANU (1703 - 1704,
1706, 1714)
(Summary)
x Document inédit no. 1: pétition collective des contribuables et du clergé musulman

(ulemā) de la kaza de Braila contre le Voiévode de Valachie en ce qui concerne les différends
de frontière. Eflāk Voyvodası Konstantin (Brâncoveanu)”ya karşı Ibrail Kazası reayası ve
uleması’nın sınır problemleriyle ilgili arzı’dır.
x Document inédit no. 2: Pétition (arz) du prince régnant de Valachie, Constantin Bran-
coveanu et de sa femme Maria concernant leurs propriétés se trouvant dans l'Empire ottoman.
Eflāk Voyvodası Konstantin’in ve eşi Domna Mariya’nın Istanbul’daki emlākı üzerine arzıdır.
x Document inédit no. 3: L’enregistrement des derniers objets trouvés sur Constantin
Brancoveanu (1688-1714), prince régnant de la Valachie, et de ses fils au moment de leurs
éxécution (Istanbul, le 15 aôut 1714). Eflāk Voyvodası Konstantin (Brâncoveanu) (1688-1714)
ve oğullarının idam edildiklerinde üzerlerinde bulunan son eşya.
31
Rămăşiţele acestui trup fără cap al lui Constantin Brâncoveanu se află la Biserica Sf. Gheorghe (Vechi) din
Bucureşti, în timp ce la Mănăstirea Dealul, de lângă Târgovişte, se află capul fără trup al lui Mihai Viteazul. Poate fi o
imagine mai revelatoare a tragediei istoriei româneşti?
SECŢIUNEA a III-a
SECOLELE XIX – XX:
POLITICĂ, EDUCAŢIE, IDEOLOGIE,
PROMOVARE
70 AMS, XIII, 2014, SECȚIUNEA a III-a: SECOLELE XIX-XX – POLITICĂ, EDUCAȚIE, IDEOLOGIE
Simion-Alexandru GAVRIŞ
EIN BILDUNGSROMAN:
EDUCAŢIA LUI GRIGORE MIHAIL STURDZA
Cuvinte-cheie: Grigore Sturdza, Prusia, Franţa, colegiu, universitate.
Anii de ucenicie ai lui Grigore Mihail Sturdza constituie o temă relevantă pentru istoria
intelectuală, dar şi pentru istoria politică moldoveană a secolului al XIX-lea. Studierea lor
permite o contribuţie la problema influenţelor culturale franco-germane în principat, devenite
sistematice din deceniul al patrulea, dar şi la înţelegerea încercărilor filosofice mai târzii ale
personajului. Pe de altă parte, ea este relevantă şi pentru cariera politică şi militară pe care
acesta a urmat-o, cu rezultate uneori de-a dreptul spectaculoase, până la sfârşitul vieţii. Sursele
publicate referitoare la subiect sunt numeroase, în primul rând datorită preocupărilor istoriogra-
fiei şi istoriei literare pentru biografia mult mai cunoscutului său coleg, Mihai Kogălniceanu. O
sinteză a acestora nu a fost însă, până acum, încercată.
După propria mărturisire, dintr-o scrisoare adresată colonelului Andrei Stamati, la 6 no-
iembrie 1849, Grigore Sturdza s-a născut la 11/23 martie sau 12/24 martie 1821, la Sculenii
ruseşti, în Basarabia1, ca fiu mai mic al lui Mihai Sturdza (viitor domn al Moldovei, 1834-
1849) şi al Elisabetei, născută Rosetti. Despre copilăria sa se cunosc puţine date. Primii ani şi i-
a petrecut, foarte probabil, alături de părinţii săi, în exilul din Bucovina şi Rusia care a urmat la
scurt timp după naşterea sa. Nu se ştie dacă după despărţirea celor doi (petrecută în timpul
pribegiei) Grigore şi fratele său Dimitrie au rămas în grija tatălui sau a mamei; este însă sigur
că, după întoarcerea lui Mihail Sturdza în Moldova, acesta a deţinut rolul principal în educaţia
copiilor. Înainte de timpuria plecare la studii în străinătate, Grigore Sturdza s-a numărat printre
elevii pensionului înfiinţat de fostul profesor al principelui, Victor de Lincourt, la Miroslava
(23 noiembrie 1831), unde i-a avut drept colegi pe fratele său, pe Mihail Kogălniceanu, Ale-
xandru Paladi sau Panaioti Radu2. Pensionul fusese deschis la 23 noiembrie 1831 şi îi avea ca
profesori pe de Lincourt, care îl conducea împreună cu alţi doi directori, Chefneu şi Baggard,
pe Costache Atanasiu, care preda educaţia religioasă şi limba greacă, pe Hönig pentru limba
germană şi desen şi pe Iacob Stamati pentru limba română 3. Tânărul pare să fi dovedit o timpu-
rie propensiune pentru limba franceză, predată chiar de directorul instituţiei: în vara lui 1832, el
obţinea premiul întâi la această materie4. Nu se cunosc foarte precise detalii despre programul
urmat de Grigore Sturdza la pensionul lui de Lincourt 5.
Progresele pe care tânărul elev şi fratele său le puteau înregistra într-o instituţie în care
până şi procurarea manualelor şcolare se dovedea adesea dificilă 6 erau, desigur, limitate. Acest
fapt, dar şi legitima ambiţie a unui tată (deloc străin de cultura apuseană) de a-şi trimite copiii,
pe drumul deja urmat de descendenţii unor mult mai puţin bogaţi şi influenţi boieri, a impus
soluţia plecării în străinătate7. Încă din primăvara lui 1834, Mihail Sturdza a început demersuri-
1
Data exactă indicată de autor este, desigur, greşită (12/23 martie). „Buciumul român”, 1, 1876, p. 340.
2
Al. Zub, Mihail Kogălniceanu istoric, Iaşi, 1974, p. 47. Despre pensionul lui de Lincourt, N. Cartojan, Pensiona-
tele franceze din Moldova în prima jumătate a veacului al XIX-lea, în Omagiu lui Ramiro Ortiz cu prilejul a douăzeci
de ani de învăţământ în România, Bucureşti, 1929, pp. 67-75 (p. 71 pentru prezenta trimitere).
3
De la Academia Mihăileană la Liceul Naţional. 100 de ani, 1835-1935, Iaşi, 1936, pp. 55-56.
4
Conform unui articol din „Albina românească”, 62, 7 august 1832, reprodus în „Uricariul”, vol. XII, Iaşi, 1889,
pp. 56-58 (p. 57 pentru prezenta trimitere). N. Cartojan, Mihail Kogălniceanu. Copilăria, în CL, 1913, nr. 6-7, iunie-
iulie, pp. 582-592 (p. 589 pentru prezenta trimitere).
5
Nu se poate şti în ce măsură studiul de caz detaliat operat de Al. Zub cu privire la „stagiul” lui Kogălniceanu în
aceeaşi instituţie, pe baza arhivei familiei (op. cit., pp. 48-60), are aplicabilitate la tema studiului de faţă: viitorul istoric
era mai în vârstă cu patru ani decât Grigore Sturdza.
6
N. Cartojan, op. cit., pp. 587-588.
7
Cum au fost Grigore şi Manolache, fii lui Ioan Costache Epureanu. (v. Simion-Alexandru Gavriş, Ipostazele unei
Simion-Alexandru GAVRIȘ, Ein Bildungsroman: educaţia lui Grigore Mihail Sturdza 71
le pentru plecarea lui Dimitrie şi Grigore, în pofida sfaturilor lui de Lincourt, care considera că
încă un an de studiu în pensionul său moldovean ar fi fost necesar pentru ca tinerii să poată
întâmpina rigorile învăţământului occidental 8. După câteva luni, Dimitrie şi Grigore se pregă-
teau de plecare, nu înainte însă de a fi înscrişi între cadrele armatei, în calitate de cadeţi, primul
în compania I de infanterie, iar al doilea în escadronul de cavalerie (29 iulie/10 august 1834) 9.
Pentru Grigore, aceasta a fost intrarea oficială într-un mediu de care fusese şi avea să rămână
ataşat: după cum rezultă dintr-o scrisoare mai târzie a pedagogului berlinez Brennecke, tânărul
căuta încă de pe atunci anturajul ofiţerilor din garda princiară 10. Mai mult, probele mai târzii
privind „militarismul” său abundă, faptul având, desigur, un impact decisiv asupra comporta-
mentului şi carierei sale.
Domnul nu a aşteptat nici măcar festivităţile încoronării 11 pentru a-şi lua rămas bun de
la fiii săi. La jumătatea lunii august, prinţii plecau spre Franţa, supravegheaţi de Lincourt şi
însoţiţi de alţi patru şcolari: Mihail Kogălniceanu, N. Casu, N. Plagino şi un Balş 12. Destinaţia
finală a tinerilor era oraşul loren Lunéville, o localitate de cam 15 000 locuitori din departa-
mentul Meurthe13. Beizadelele şi colegii lor urmau să îşi înceapă studiile la colegiul local ime-
diat după sosire. Ei aveau să fie găzduiţi şi îndrumaţi de abatele Lhommé, un alt fost profesor
al lui Mihail Sturdza, emigrat în timpul revoluţiei din 1789 14 şi întors în Franţa după restau-
raţie. Principalul motiv al alegerii acestei localităţi retrase pentru educaţia lui Dimitrie şi Grigo-
re a fost dorinţa principelui de a-i feri de tentaţiile mediului parizian, de revoluţionară repu-
taţie15. La aceasta s-a adăugat, desigur, intenţia de a le asigura încă foarte tinerilor săi fii supra-
vegherea atentă a unei vechi cunoştinţe16.
Lunga călătorie spre Lunéville (al cărei traseu este uşor de reconstituit pe baza scrisori-
lor lui de Lincourt şi Kogălniceanu) a decurs fără incidente majore. Grupul a trecut prin Cer-
năuţi, Lemberg (Lvov) 17, Viena18 şi München19, ajungând la destinaţie la 30 septembrie/20
octombrie20. Temerile lui de Lincourt privind eventualele rezerve ale abatelui Lhommé în a-şi
sacrifica „fericita linişte” s-au dovedit neîntemeiate21: deşi nu fusese prevenit, se pare, decât cu
privire la sosirea lui Dimitrie şi Grigore, bătrânul preot a reuşit să găsească spaţiu pentru între-
gul grup. După două săptămâni, la 15/27 octombrie, cele două beizadele au început să frecven-
biografii politice: Manolache Costache Epureanu, Iaşi, 2013, pp. 27, 29-30).
8
La 19 aprilie 1834, francezul îi scria proaspăt desemnatului domn, în frumosul său stil ironic: „Il me semble que
vos enfants ont encore à acquérir bien des petites connaissances que je puis leur donner: la longueur de la route vous
laissera le temps de penser qu’un an de plus en Moldavie leur permettra de se perfectionner assez pour pour ne pas
arriver dans un état de trop grande médiocrité, et leur jugement plus rectifié leur facilitera des progrès plus rapides
dans les sciences. Il leur restera, d’ailleurs, tout le temps de se pervertir. Votre Altesse s’est formée en Moldavie:
seront-ils donc jamais plus et mieux ailleurs”. Alexandre A. C. Sturdza, op. cit., p. 324.
9
„Albina românească”, 67, 2/14 august 1834, p. 265, c. 1-2.
10
N. Cartojan, Întoarcerea lui Kogălniceanu în ţară, extras din „Arhiva românească”, tom IV, Bucureşti, 1940,
doc. I, p. 8.
11
Acestea au avut loc la 26, 27 şi 28 august. „Albina românească”, 75, 30 august/11 septembrie 1834, pp. 289, c.
1-292, c. 2; 76, 2/14 septembrie, pp. 293, c. 1-295, c. 2
12
Al. Zub, op. cit., pp. 67-68.
13
Ibidem, p. 70.
14
Mihail Kogălniceanu, Autobiografie. Desrobirea ţiganilor. Ştergerea privilegiilor boiereşti. Emanciparea ţăra-
nilor, cu o notiţă introductivă de Petre V. Haneş, Bucureşti, f. a., p. 8. Mihai Sturdza fostul domnu alu Moldovei 1834
1849 (tradusă din limba francesă), I[a]ssy, 1874, p. 4.
15
Al. Zub, op. cit., p. 71.
16
După cum se poate deduce din scrisoarea adresată principelui de Victor de Lincourt, din Viena, la 8/20 septem-
brie 1834. Profesorul insista în mod deosebit asupra acestui aspect, care ocupa, se subînţelege, un loc special în in-
tenţiile lui Mihail Sturdza. Alexandre A. C. Sturdza, op. cit., p. 325.
17
M. Kogălniceanu, Scrisori 1834-1849, cu o prefaţă, un indice de lucruri, de nume proprii şi de cuvinte de Petre
V. Haneş, Bucureşti, 1913, doc. II, p. 2, doc. III, p. 3.
18
Ibidem, doc. V, p. 10. Alexandre A. C. Sturdza, op. cit., p. 325.
19
M. Kogălniceanu, Scrisori 1834-1849, doc. VI, p. 11.
20
Alexandre A. C. Sturdza, op. cit., p. 333.
21
Ibidem, p. 325.
teze, împreună cu Mihail Kogălniceanu, cursurile colegiului22, fiind înscrişi în clasa a treia, al
cărei „régent” era chiar abatele23 Şi unde ar fi învăţat „franţuzăşte, latineşte, greceşte şi
nemţăşte”24. Manualele şcolarilor (şi, implicit, materiile studiate) sunt cunoscute cu o mai mare
precizie decât lasă să se înţeleagă lapidara formulă a lui Kogălniceanu, datorită cercetărilor lui
Petre V. Haneş în arhiva colegiului din Lunéville. Educaţia religioasă se baza pe Novum Tes-
tamentum Graecum, din care aceştia au aprofundat Evanghelia după Luca, capitolele 5 şi 6, dar
includea şi o predică a lui Jean-Baptiste Massillon, episcop de Clermont: Le petit carême
(1718). Literatura greacă veche era reprezentată prin Homer (Iliada, cartea a III-a) şi printr-o
lucrare morală a lui Plutarh (tradusă Comment il faut réprimer la colère). Un loc important era
acordat literaturii latine: Sallustius ([De coniuratione] Catillina[e]), Cicero (Pro Marcello, Pro
Ligario) Şi Vergilius (Eneida, cartea a II-a). Elevii studiau, de asemenea, istoria, după o Histo-
ire du moyen âge şi după [Le] siècle de Louis XIV (Voltaire). Literatura modernă ocupa un loc
modest, fiind reprezentată doar de un volum neidentificat al clasicizantului Boileau. Morceaux
choisis de Buffon serveau, probabil, studiilor de istorie naturală. În ceea ce privea aprofundarea
limbilor clasice şi moderne, colegiul folosea o Grammaire grecque (Burnouf), „le livre de la
versification latine par Quicherat”, Gramatica franceză Şi Exerciţiile franceze (ambele de Noël
Şi Chapsal)25.
Potenţialul lui Grigore Sturdza, mărturisit de caracterul său „vioi şi ardent”, era remar-
cat încă de la început de abate, în prima scrisoare adresată lui Mihail Sturdza după sosirea
„studioşilor”. Lhommé rămânea, totuşi, precaut, avertizându-şi ilustrul corespondent cu privire
la dificultăţile pe care aceştia ar fi putut să le întâmpine din pricina deficienţelor în aprofunda-
rea limbilor străine26. Acestea nu întârziaseră, de altfel, să apară. Încă de la sfârşitul lunii oc-
tombrie, Kogălniceanu îi relata tatălui său problemele pe care i le punea studierea limbii latine,
„fiind pus într-un clas mare”27; este de presupus că mai tânărul Grigore întâmpina şi mai mari
dificultăţi. Relativa nepregătire a tinerilor (care confirma îndoielile lui de Lincourt) a fost com-
pensată, în primele luni, printr-un program intensiv de studiu: „[…] având foarte mult de lucru
pentru coleghium, nici Duminica măcar nu eşăm din casă”, scria acelaşi Kogălniceanu 28. Re-
zultatele nu s-au lăsat, în cazul acestuia din urmă şi în acela al lui Grigore Sturdza, aşteptate.
La 6/18 aprilie 1835, „Michel” anunţa primirea unor premii şi afirma că „bezede Grigori n-au
avut premiu, însă îi de nădăjduit că la sfârşitul anului va ave multe” 29. Dacă evaluarea colegu-
lui mai mare era corectă, se poate considera că progresul făcut de prinţul mezin a fost de-a
dreptul spectaculos.
Începând cu luna februarie, programul tinerilor a devenit ceva mai relaxat, incluzând
plimbări (câte două ore, duminica şi joia) 30, dar şi frecventarea teatrului local - aparent, princi-
pala distracţie oferită şcolarilor31. Pentru beizadele, ca şi pentru Kogălniceanu, o altă ocupaţie
de căpetenie pare să fi fost lectura: înaintea plecării din Franţa, tânărul Mihail îşi anunţa tatăl
cu privire la „mulţâmea de cărţi” pe care o adunaseră, dar şi despre datoria imensă (aproape
200 galbeni) pe care Grigore şi Dimitrie o aveau la un librar 32. Nici excursiile nu au fost negli-
jate. În luna aprilie, şcolarii au vizitat cel mai important oraş loren – Nancy33. Este probabil ca
abatele Lhommé să îi fi condus şi la ferma model de la Roville (aflată în apropiere de Lunévil-
22
Ibidem, p. 333.
23
Petre V. Haneş, Studii şi cercetări, Bucureşti, f. a., p. 180.
24
M. Kogălniceanu, Scrisori 1834-1849, doc. XXIV, p. 45.
25
Petre V. Haneş, op. cit., p. 180.
26
27
M. Kogălniceanu (Documente privitoare la istoria românilor -Hurmuzaki),, Scrisori 1834-1849, doc. XXIII, p.
43. Scrisoarea în cauză este greşit datată (21 octombrie/9 noiembrie).
28
Ibidem, doc. XXVI, p. 48. Vezi şi doc. XXVII, p. 51.
29
Ibidem, doc. XXXV, p. 63.
30
Ibidem, doc. XXXIII, p. 60.
31
Ibidem, doc. XIV, p. 27; doc. XIX, p. 36; doc. XXXVIII, pp. 65-66.
32
Ibidem, doc. XL, p. 67.
33
Ibidem, doc. XXXV, p. 62; doc. XXXVIII, p. 65.
le), după cum promisese în scrisoarea din 31 octombrie/12 noiembrie. Elevii moldoveni nu au
putut profita însă de spectacolul manevrelor militare care se desfăşurau în oraş la sfârşitul verii
şi începutul toamnei, făgăduit de abate în aceeaşi epistolă şi care ar fi răspuns mai ales porniri-
lor războinice ale lui Grigore, „qui ne respire que guerre et bataille” 34. Două evenimente nepre-
văzute le-au curmat, mai înainte, şederea în Lunéville 35.
În aprilie 1835, Dimitrie Sturdza s-a bătut în duel cu un alt elev extern (Lippmann), ră-
nindu-l uşor36. Tot atunci, foarte probabil ca o consecinţă directă a incidentului, atât Dimitrie,
cât şi fratele său erau retraşi de la colegiu, urmând, în principiu, să îşi continue studiile cu pro-
fesori particulari. Un fapt nou i-a îndepărtat însă definitiv de Lunéville şi de Franţa: intervenţia
puterii protectoare de la răsărit, nemulţumită, desigur, de prezenţa fiilor domnului moldovean
într-un mediu considerat a avea serioase propensiuni revoluţionare 37. Ca nouă destinaţie a fost
aleasă capitala Prusiei, Berlin.
La 12/24 iulie 1835, Kogălniceanu îşi anunţa părintele cu privire la plecarea „în alt
târg”38. După cum rezultă din scrisorile aceluiaşi, tinerii au părăsit micul oraş francez la 29
iulie/10 august, ajungând la destinaţie după o călătorie de opt zile. Beizadelele şi ceilalţi şcolari
au intrat imediat sub „protecţia” lui Hufeland, consilier la curtea prusacă 39. Iniţial, ei au locuit
cu chirie într-o locuinţă provizorie, începând, în acelaşi timp, cursuri de latină şi germană, dar
şi exerciţii fizice (escalade, mânuirea armelor) într-un „ghimnazium”40. Hufeland a urmat apoi
instrucţiunile lui Mihail Sturdza, care cereau ca tinerii să fie plasaţi „sau într-o casă particular-
nică, sau întru o şcoală crăiască”41, optând, în cele din urmă, pentru prima variantă. La 20 sep-
tembrie/2 octombrie, grupul a fost „încartiruit” la pastorul Adolphe Fr. Souchon, unde progra-
mul de studii a fost mult lărgit, incluzând limbile latină, franceză, germană şi engleză, matema-
tica, „armile”, călăria, pictura, dansul 42, dar şi diplomatica43. Mai târziu, în orar a fost inclus şi
dreptul: la 28 mai/9 iunie, prinţii şi Kogălniceanu îi cereau lui Mihail Sturdza „Codica legilor
Moldaviei”44. După orarul studiilor viitorului istoric, foarte probabil identic cu acela al lui
Grigore şi Dimitrie, o altă (importantă) materie studiată a fost istoria 45. Programul elevilor a
fost, în această perioadă, unul foarte strict, după instrucţiunile domnului, aplicate cu o poate
exagerată stricteţe de pedagog (dr. W. Brennecke): ieşirile erau rare, rezumându-se la spectaco-
le de teatru, uneori baluri şi plictisitoare ceaiuri bătrâneşti la consilierul Hufeland 46. Un amă-
nunt important, subliniat de Kogălniceanu în Autobiografia sa, a fost frecventarea banchetelor
coloniei franceze (protestante), păstorite de Souchon 47. Trecerea de la „educaţia franceză” la
„Şcoala germană” a fost astfel mai lină, iar influenţa celei dintâi a persistat, fapt cu urmări
desigur importante în dezvoltarea elevilor.
Cea mai consistentă relatare despre Grigore Sturdza din timpul şederii la pastorul Sou-
chon îi aparţine pedagogului dr. Brennecke (într-o scrisoare către Mihail Sturdza, din 10 ianua-
rie 1836). Conform acesteia, Grigore făcuse „mari progrese” la limba germană, pe care o vor-
bea şi scria „destul de bine”. Strădaniile sale în deprinderea aritmeticii, limbii latine, geometriei
34
35
O lectură fundamentală pentru această etapă rămâne Al. Zub, op. cit., pp. 67-82.
36
Petre V. Haneş, op. cit., p. 184.
37
Atitudinea Rusiei este confirmată atât de documente contemporane Suplement I, volumul V, 1822-1838, docu-
mente adunate şi coordonate de D. A. Sturdza şi C. Colescu-Vartic, Bucureşti, 1894, doc. CXIV, p. 244; v. şi Petre V.
Haneş, op.cit., pp. 181-182), cât şi de relatarea, mai târzie, a lui Kogălniceanu (Mihail Kogălniceanu, Autobiografie, p. 9).
38
M. Kogălniceanu, Scrisori 1834-1849, doc. XL, p. 67.
39
Ibidem, doc. XLIII, p. 72.
40
Ibidem, doc. XLV, pp. 74-75.
41
Ibidem, doc. XLIII, p. 72.
42
Ibidem, doc. XLVI, p. 75.
43
Ibidem, doc. XLVII, p. 75.
44
Ibidem, doc. LX, p. 88.
45
Ibidem, p. 85.
46
Ibidem, doc. LV, pp. 80-81.
47
Idem, Autobiografie, pp. 9-10.
şi desenului erau însă lipsite de constanţă, iar la compoziţie franceză progresele erau puţin
semnificative, deşi tânărul citise mult în această limbă. Domnul Moldovei era informat şi că
Grigore ieşise de unul singur de două ori; deşi revenise imediat şi nu făcuse „nimic rău”, peda-
gogul era îngrijorat cu privire la „legăturile primejdioase” pe care tânărul şi le-ar fi putut „pro-
cura”. Brennecke avertiza şi despre manierele „puţin bruşte şi soldăţeşti” ale acestuia, care
întunecau o primă impresie unanim favorabilă. Inteligenţa şi talentele sale naturale puteau fi
puse în valoare numai prin „refacerea” unei „prime educaţii” neglijate 48. O caracterizare preca-
ută, aşadar, care descoperea un serios potenţial, dar şi semnale îngrijorătoare: ambele „direcţii”
aveau să dezvolte, nestingherite de stricteţea educaţiei sau de nu puţinele tentaţii cu care Grigo-
re Sturdza s-a confruntat.
Puţine date interesante din „perioada Souchon” au mai putut fi identificate. Se poate şti
cu precizie că Grigore a făcut, în vara anului 1836, o călătorie „cu sholerii”, din care s-a întors,
probabil, la 15 august. Destinaţia acesteia nu este identificată, dar, având în vedere că motivul
deplasării a fost sănătatea şubredă a prinţului49, este probabil ca ea să fi fost una dintre nume-
roasele localităţi balneare germane. Informaţiile devin ceva mai consistente după mutarea în-
tregului grup în pensiunea unui alt pastor, Ludwig Jonas, în toamna anului 1836, la recomanda-
rea lui Alexandru Sturdza, supraveghetor al educaţiei tinerilor. Văr al domnului Moldovei,
învăţat teolog şi diplomat de succes, autor al mai multor lucrări apologetice, solid legitimist şi
participant la congresul de la Viena 50, acesta a fost considerat, cu siguranţă, de Mihail Sturdza,
îndrumătorul ideal pentru coordonarea studiilor princiare. În casa lui Jonas, şcolarii s-au aflat
în grija şi buna companie a unui om de o cultură rafinată, elev şi editor al influentului teolog
Friedrich Schleiermacher51. Ei au continuat lecţiile particulare vreme de un an, fiind înscrişi
apoi, la 5/17 octombrie 1837, la Universitatea din Berlin, unde au început studiul filosofiei 52.
Date despre programul urmat a dat Alexandru Sturdza, într-o scrisoare din 5 martie 1837, unde
îl anunţa pe vărul său princiar despre cursurile pe care beizadelele urmau să le înceapă: istoria,
cu profesorul Ranke, geografia cu Ritter şi un curs privat de fizică experimentală cu Dove 53.
Leopold Ranke era un ilustru istoric, a cărui operă a schimbat pentru totdeauna specificul pro-
fesiunii54. Nu mai puţin respectabil era Karl Ritter, fondator, alături de Alexander von Hum-
boldt, al ştiinţei geografice moderne 55. Însă disciplina predată de Heinrich Wilhelm Dove,
directorul observatorului berlinez, a fost, probabil, cea care a avut cea mai constantă influenţă
asupra lui Grigore Sturdza, care avea să îşi încerce, mult mai târziu, talentele de fizician în
lucrarea Les lois fondamentales de lʼunivers56.
Nu se cunosc alte date sigure despre studiile urmate de Grigore Sturdza în această etapă.
Este cert însă că abilităţile sale intelectuale şi sociale au cunoscut o sensibilă îmbunătăţire. În
scrisoarea citată mai sus, Alexandru Sturdza îl descria în termenii cei mai elogioşi. Grigore i-ar
fi depăşit, astfel, în „energie şi profunzime” pe toţi colegii săi; eruditul său unchi aprecia mai
ales progresele sale în studii religioase şi matematici, unde „i-a depăşit pe toţi ceilalţi”57. Ve-
nind din partea unui observator atent al studiilor tinerilor, care era, în plus, „profesorul […] de
48
N. Cartojan, Întoarcerea lui Kogălniceanu în ţară, doc. I, p. 8.
49
M. Kogălniceanu, Scrisori 1834-1849, doc. LXIV, p. 92.
50
Despre Alexandru Sturdza, vezi Al. Zub, op. cit., pp. 124-131.
51
Mihail Kogălniceanu, Autobiografie, pp. 10-11. Al. Zub, op. cit., p. 89.
52
D. C. Amzăr, Studenţii români în străinătate. Date şi interpretări statistice, în Cercelit, IV, 1940, pp. 215-240
(p. 219 pentru prezenta trimitere). În afara prinţilor şi a lui Kogălniceanu, era înscris, în aceeaşi zi, Alexandru Vogori-
de, rudă prin alianţă cu fraţii Sturdza.
53
N. Cartojan, Întoarcerea lui Kogălniceanu în ţară, doc. V, p. 12. Idem, M. Kogălniceanu la Berlin, Bucureşti,
1939, p. 6. Studierea acestor materii este confirmată de Grigore Sturdza, în scrisoarea către colonelul Andrei Stamati
din 6 noiembrie 1849. „Buciumul român”, 1, 1876, p. 343.
54
Cu privire la scrierile şi activitatea didactică ale acestuia de până în 1837, v. Al. Zub, op. cit., pp. 109-110.
55
Idem, Romanogermanica: secvenţe istoriografice, Iaşi, 2006, p. 26.
56
Idem, Mihail Kogălniceanu istoric, pp. 98-99.
57
N. Cartojan, Întoarcerea lui Kogălniceanu în ţară, doc. V, p. 12.
58
religiune” al acestora, afirmaţiile au un grad ridicat de verosimilitate . Foarte popular era Gri-
gore Sturdza şi în anturajul pastorului Jonas. Conform datelor transmise lui D. C. Amzăr de
unul dintre descendenţii acestuia, „dintre toţi, cel care se bucura de o deosebită simpatie în casa
lui Jonas era Grigore, fiul cel mic al lui Mihail Sturdza. Despre el povestea cu multă plăcere
[...] cel mai tânăr dintre fiii lui Jonas, şi tot la el se referă desigur în primul rând interesul pe
care l-a purtat d-na Jonas, şi după plecarea lor, unora din tinerii pensionari români” 59. Afir-
maţiile par să fie confirmate de tonul afectuos cu care pastorul vorbea despre Grigore, într-o
scrisoare trimisă soţiei sale imediat după întoarcerea dintr-o călătorie făcută în august 1837 în
Pomerania, la moşia Putzar, aparţinând contelui von Schwerin, socrul lui Jonas 60: „Grigore se
gândeşte încă mult la Putzar; nu mai putea pleca de acolo şi mi-a oferit ieri la Meinhardt unter
den Linden un dineu cu multă, dar nu chiar aşa de multă, şampanie. Au fost invitaţi şi Helmuth
[unul dintre fiii pastorului], Mihail [Kogălniceanu] şi Alexandru [Vogoride], şi am petrecut
foarte plăcut împreună. Grigore a închinat cu ochii scânteind Şi din toată inima: „Pentru bătrâ-
nul conte şi pentru casa lui primitoare!61” Candoarea, entuziasmul, dar şi micile „stimulente”
oferite gazdelor au contribuit, desigur, la popularitatea de care tânărul s-a bucurat.
De anturajul contelui von Schwerin sunt foarte probabil legate originile unui paradox
biografic şi intelectual. Influenţa paternă, „continuată” şi pusă în valoare de Alexandru Stur-
dza62, a fost contrabalansată de dominanta liberală şi naţionalistă din preajma bătrânului aristo-
crat: „În casa sa se aduna societatea cea mai aleasă şi din nobleţă şi din burghezime, care depe
atuncea luase un loc însemnat în Germania, puindu-se în fruntea ideilor naţionale şi a reforme-
lor sociale, cari se răspândiseră în toată Germania. Steagul lor era, înainte de toate, Unirea
patriei germane”63. Dincolo de inevitabilele compromisuri dictate de tact şi oportunitate politi-
că, inconsecvenţele de mai târziu ale lui Grigore Sturdza, puseele sale progresiste alternate cu
momente de intransigenţă conservatoare, pot fi explicate şi prin acest conflict, care i-a marcat
destul de timpuriu educaţia.
Popularitatea prinţului Grigore nu a fost, pe de altă parte, una lipsită de riscuri. La 7/19
februarie 1838, chiar înainte de plecarea sa precipitată din Berlin, Kogălniceanu avertiza cu
privire la comportamentul nu tocmai ireproşabil al acestuia, confirmând parcă mai vechile
temeri ale pedagogului Brennecke. Din câte se poate înţelege din context, „riscurile” la care
fostul său coleg se expunea erau de natură feminină 64. Chiar dacă afirmaţiile lui Kogălniceanu,
frustrat şi dezamăgit din pricina conflictelor care îl îndepărtaseră de universitate şi de capitala
prusacă, trebuie privite cu precauţie 65, ele nu pot fi totuşi ignorate. Avertismentul pare să îşi fi
găsit o confirmare mai târziu, la sfârşitul perioadei studiilor lui Grigore Sturdza.
Nici beizadelele nu au mai rămas mult timp la pastorul Jonas, după plecarea colegului
lor. Contextul mutării reiese din scrisorile soţiei acestuia şi din amintirile mai sus menţionatu-
lui urmaş al pastorului. Clericul a intrat, se pare, în dispută cu Dimitrie Sturdza, rugându-l pe
domnul Moldovei să îi găsească o altă locuinţă. Principele Mihail a decis însă schimbarea
reşedinţei întregului grup. Ştirea a ajuns la Berlin la 19/31 august 1838, tinerii rămânând la
58
Mihail Kogălniceanu, Autobiografie, p. 11.
59
D. C. Amzăr, Kogălniceanu la Berlin – câteva date noui din vremea studiilor, în Cerclit, III, 1939, pp. 295-318
(p. 308 pentru prezenta trimitere).
60
Ibidem, pp. 307-308.
61
Ibidem, p. 298.
62
Pentru valoarea şi persistenţa influenţei lui Alexandru Sturdza asupra lui Grigore, este suficient a aminti impac-
tul, sesizat de Alexandru Zub, pe care lucrarea celui dintâi, Essai sur les lois fondamentales de la nature humaine et de
la société, l-a exercitat asupra cărţii publicate, în anii senectuţii, de fiul lui Mihail Sturdza, Les lois fondamentales de
l’univers. Al. Zub, Mihail Kogălniceanu istoric, pp. 126-127.
63
Mihail Kogălniceanu, Autobiografie, p. 11.
64
Idem, Scrisori 1834-1849, doc. LXXXIX, p. 139.
65
Supărarea lui Kogălniceanu a fost, de altfel, de scurtă durată. După întoarcerea în ţară, el intervenea pe lângă
Mihail Sturdza pentru creşterea sumelor alocate întreţinerii prinţilor. N. Cartojan, Întoarcerea lui Kogălniceanu în
ţară, doc. VII, p. 16.
Jonas până la 19 septembrie/1 octombrie66. Datele sunt confirmate şi de un alt document. La

16/28 septembrie, Tissot, secretarul domnesc trimis să îi supravegheze 67 (şi, desigur, să se
ocupe de detaliile practice ale mutării), anunţa închirierea unei „locuinţe superbe” pentru cei
Dimitrie şi Grigore68.
Sursele lasă să se întrevadă informaţii, mai degrabă generale, despre continuarea studii-
lor lui Grigore Sturdza, dar şi despre aspectul „social” al sejurului său berlinez. Dintr-o scrisoa-
re a aceluiaşi Tissot (28 aprilie/10 mai 1839) către Mihail Sturdza rezultă că tânărul ar fi trebuit
să urmeze, în semestrul de vară, cursurile lui Eduard Gans, fostul profesor de drept natural al
lui Kogălniceanu69. Decesul neaşteptat al lui Gans a schimbat însă planul. În locul cursurilor
acestuia, care aveau să fie reluate de înlocuitorul său abia în semestrul de iarnă, Grigore Stur-
dza avea să studieze economia politică, predată de profesorul Riedel. Pe de altă parte, Tissot se
opunea recomandării domnului privind includerea în programul celor doi a cursului de tehno-
logie al profesorului Magnus, evocând lipsa timpului necesar pentru aprofundare, dar şi insufi-
cienţa cunoştinţelor de matematici, geometrie şi mecanică ale lui Dimitrie. Urma un lung pasaj
referitor la Grigore şi progresele sale. Mai întâi, Tissot transmitea rugămintea acestuia de a fi
scutit de una dintre cele două compoziţii de retorică pe care, după dorinţa tatălui său, trebuia să
le prezinte lunar: motivul era, din nou, lipsa de timp. Mentorul preciza apoi că tânărul continua
să urmeze lecţiile de logică şi aprecia superlativ rezultatele acestora. Conversaţia lui Grigore
oferea „cele mai sănătoase raţionamente”, cu totul excepţionale pentru un băiat de doar opt-
sprezece ani. Cu toate că manierele sale aveau de suferit, considera Tissot, din pricina unui
prea mare entuziasm pentru exerciţiile fizice, în care excela, elevul făcuse, şi din acest punct de
vedere, progrese, şi era de sperat că tarele aveau să fie corectate „pe nesmiţite”, „din propria sa
convingere”. În acelaşi timp, exerciţiile îi dăduseră „o forţă corporală prodigioasă”, o „vigoare”
care se manifesta „în tot ceea ce făcea”. Studiile lui Grigore se desfăşurau cu regularitate, iar
progresele erau sensibile70. Scrisoarea lui Tissot este, probabil, cel mai detaliat document privi-
tor la formarea lui Grigore Sturdza. Pe lângă informaţiile privitoare la cursurile pe care acesta
le urma, ea conţine confirmări ale caracterizărilor făcute de alţi supraveghetori (Lhommé,
Brennecke). Inteligenţa, perspicacitatea, dar şi bruscheţea caracterului au rămas, după cum deja
am precizat, constante ale personalităţii sale.
În lunile următoare, schimbări importante au apărut în educaţia lui Grigore Sturdza. La
4 decembrie 1839, el se înscria la specializarea juridică a universităţii berlineze, pentru ca, la 1
aprilie 1840, să părăsească studiile filosofice cu menţiunea „gelöscht” (eliminat). Este foarte
probabil ca Mihail Sturdza să îşi fi schimbat planurile cu privire la cei doi tineri, dorind să îi
îndrepte către studii mai practice. Faptul că Dimitrie îşi înceta studenţia berlineză în aceeaşi zi
şi cu aceeaşi menţiune71, coroborat cu scrisoarea lui Tissot, pare să confirme ipoteza. Beizadele
au renunţat, pur şi simplu, să mai urmeze programul ales iniţial, urmând alte specializări, Dimi-
trie în particular, iar Grigore în cadrul universităţii.
Cei doi fraţi au mai rămas în capitala Prusiei vreme de trei ani, perioadă cu privire la ca-
re datele sunt puţin numeroase. Grigore şi-a continuat studiile de drept, urmate, în particular, şi
de fratele său (beizadelele au studiat, vreme de un an şi jumătate, Bazilicalele)72. Alte infor-
maţii pentru cazul lui Grigore Sturdza conţine scrisoarea acestuia către colonelul Andrei Sta-
mati, din 6 noiembrie 1849. Se poate astfel afla că tânărul şi-a continuat studiile de matematică,
începând în acelaşi timp aprofundarea sistematică a artei militare („şciinţa armelor”, istoria
militară, „operaţiile secondare ale artei militare”, „tactica a triilor arme”, principiile strategice)
66
D. C. Amzăr, Kogălniceanu la Berlin, pp. 299-300, 304-305, 310.
67
N. Cartojan, Întoarcerea lui Kogălniceanu în ţară, p. 6.
68
Ibidem, doc. VII, p. 14.
69
Al. Zub, Mihail Kogălniceanu istoric, pp. 101-103.
70
N. Cartojan, Întoarcerea lui Kogălniceanu în ţară, doc. VIII, pp. 17-18.
71
D. C. Amzăr, Studenţii români în străinătate, pp. 219-220.
72
Alexandre A. C. Sturdza, op. cit., pp. 362-363.
73
cu „unu ofiţeriu de artilerie din gvardie” . Toate aceste cunoştinţe aveau să se dovedească
esenţiale pentru cariera sa ulterioară, în armatele moldoveană, rusă şi turcă.
Nici aspectul monden al vieţii tinerilor nu este foarte bine documentat. Se ştie că ei l-au
viziat pe ambasadorul turc şi că au primit, se pare, vizitele acestuia şi ale omologului său rus74
(din motive ţinând de curtuoazie şi, desigur, de supraveghere). La sfârşitul anului 1838, trimi-
sul otoman l-a prezentat pe Dimitrie la curte, prilej pentru Mihail Sturdza de a-i scrie suveranu-
lui prusac o scrisoare de mulţumire, prin care îi recomanda pe cei doi studenţi bunăvoinţei
regale75. Spre sfârşitul şederii lor la Berlin, pe la jumătatea anului 1842, Dimitrie şi Grigore au
primit şi vizita tatălui lor, aflat în călătorie în Occident 76.
Beizadelele au părăsit Berlinul în 1843. La 11 februarie, Grigore abandona definitiv
studiile universitare (de această dată, fără menţiune). Detalii mai consistente despre circum-
stanţele plecării, despre destinaţia tinerilor şi despre continuarea studiilor se găsesc în scrisorile
lui Mihail Sturdza, adresate celor doi la 12/24 aprilie şi 9/21 mai. Motivele pentru care princi-
pele a acceptat cererea copiilor săi de a fi mutaţi în alt centru ar fi fost „repulsia” lor pentru
continuarea şederii la Berlin, dar şi, se pare, probleme de sănătate legate de o climă cu care
tinerii nu reuşiseră să se acomodeze pe deplin. Acceptând că studiile particulare urmate acum
de amândoi puteau fi continuate în orice alt oraş, domnul alegea Parisul, „centrul tuturor cele-
brităţilor ştiinţifice”. Scrisoarea schiţa şi programul de urmat aici: un nou preceptor (Gallice) 77
avea să găsească „un publicist distins”, sub îndrumarea căruia prinţii urmau să încheie apro-
fundarea stilului francez, pentru a fi în stare să elaboreze, „fără nici un ajutor străin, memorii
asupra unor subiecte variate de politică sau de economie”. Ei trebuiau, de asemenea, să conti-
nue studiul Bazilicalelor, „cu un doctor în drept distins” din capitala franceză. Aprofundarea
acestora avea să le dea, spera Mihail Sturdza, capacitatea de a participa la o proiectată revizuire
a codului civil moldovenesc. În continuare, tinerii erau avertizaţi cu privire la periculoasele
„tentaţii” ale Parisului şi îndemnaţi să îl viziteze, înainte de plecare, pe ambasadorul rus din
Berlin, baronul de Mayendorff. Deşi diplomatul îşi dăduse deja acordul cu privire la viitorul lor
sejur parizian, problema trebuia abordată „cu o extremă delicateţe”. Tinerii urmau să îi expună
motivele părăsirii Berlinului, să îi mulţumească pentru „protecţia” pe care le-o acordase, să îl
asigure cu privire la primirea consimţământului patern şi să îi ceară o recomandare pentru
ambasadorul imperial din Paris. În final, principele i se adresa lui Dimitrie, pentru a-i da in-
strucţiuni legate de proiectul unei apropiate căsătorii 78. Cea de-a doua scrisoare, destinată tot
lui Dimitrie, era mai succintă şi repeta, în mare măsură, instrucţiunile din prima epistolă. Dom-
nul adăuga doar recomandarea ca refugiaţii polonezi din Paris, dar şi Felix Colson, să fie evitaţi
de beizadele: viaţa lor socială trebuia să se limiteze la primirea tinerilor moldoveni aflaţi în
oraş şi la relaţiile cu ambasada Rusiei. Deşi opiniile reprezentanţilor puterii din răsărit cu privi-
re la avantajele educaţiei franceze se schimbaseră semnificativ, Mihail Sturdza rămânea, în
continuare, foarte precaut... Tot din această scrisoare aflăm probabila adresă pariziană a lui
Dimitrie şi Grigore: rue de la ferme des Mathurins, no 32, în casa unei doamne Le Bas 79. Nu se
cunoaşte cu exactitate data la care cei doi au ajuns la Paris; documentele nu lasă să se întrevadă
nici alte detalii cu privire la călătorie sau la viaţa şi experienţele lor în această ultimă etapă a
studiilor, încheiată în toamna anului 1844.
Este dificil de cuantificat cu exactitate impactul pe care perioada formării l-a avut asu-
pra lui Grigore Mihail Sturdza. Atât intelectul, cât şi caracterul său au fost supuse unor influ-
73
„Buciumul român”, 1, 1876, p. 343.
74
N. Cartojan, Întoarcerea lui Kogălniceanu în ţară, doc. VII, pp. 15-16.
75
Ibidem, doc. IX, p. 19.
76
D. Ciurea, Moldova sub domnia lui M. Sturdza, volum îngrijit de Stela Cheptea şi Gh. Buzatu, argument de
Acad. Alexandru Zub, Iaşi, 2012, pp. 80-81.
77
Acesta avea să devină, în 1847, profesor la pensionul ieşean condus de Malgouverné. „Buletin. Foaie Oficială a
Prinţipatului Moldovei”, 37, 11/23 mai 1847, pp. 202, c. 1-203, c. 1.
78
Alexandre A. C. Sturdza, op. cit., pp. 361-364. Cu privire la proiectul matrimonial, vezi şi ibidem, pp. 358-361; 365;
79
enţe numeroase şi diverse, generate atât de desele schimbări de mediu, cât şi de mulţimea edu-
catorilor cu care tânărul a intrat în contact. Această relativă lipsă de unitate a stat, probabil,
după cum am sugerat deja, la baza unei anumite lipse de consecvenţă pe care Grigore Sturdza a
probat-o mai târziu, în ipostaza de om politic. Mai mult decât atât, ea poate să fi contribuit şi la
varietatea extraordinară pe care o înfăţişează minţii cercetătorului întreg traseul său existenţial,
la bogăţia, dar şi la inconstanţa preocupărilor prinţului. Încă de pe acum, liniile generale care
aveau să îi marcheze personalitatea au căpătat un contur clar: inteligenţa sa prodigioasă şi plă-
cuta sa sociabilitate au fost dublate de un caracter impetuos, care nu avea să îi aducă, nici pe de
parte, numai avantaje. În ceea ce priveşte conţinutul „practic” al studiilor sale, acesta a fost
determinat, în mare măsură, de perspectiva şi aspiraţiile tatălui său. Impactul a fost, în ansam-
blu, unul pozitiv. Cunoaşterea limbilor franceză şi germană i-a deschis lui Grigore Sturdza
perspective intelectuale altfel inaccesibile, iar cea dintâi i-a devenit, la fel ca în cazul multor
contemporani, limba principală a corespondenţei. Studiile de drept nu au constituit, în cele din
urmă, un prilej de a repeta experienţa tatălui său, în pofida dorinţei explicite a acestuia: plănui-
ta revizuire a codului civil nu a mai avut loc. Ele i-au fost însă de folos mai târziu, în activitatea
politică şi legislativă, şi mai ales în cea mai importantă „operă” la care a luat parte: elaborarea
proiectului de constituţie al Comisiei Centrale de la Focşani. Cunoştinţele militare şi de mate-
matică i-au deschis posibilitatea unei spectaculoase ascensiuni, care l-a propulsat, în cele din
urmă, la comanda unei divizii otomane. Studiul altor materii 80 nu a avut, aparent, un impact la
fel de important. Acesta i-a îmbogăţit totuşi intelectul, legitimând caracterizarea lui Radu Ro-
setti: „un bărbat cult, care avea cunoştinţi serioase în multe ramuri” 81. Deşi validarea academi-
că i-a lipsit, Grigore Sturdza a dezvoltat aşadar, în perioada studiilor, un serios potenţial, pe
care avea să îl valorifice în consonanţă cu caracterul său inconstant, ambiţios şi fantast.
Keywords: Grigore Sturdza, Prusia, Franţa, High School, College.
EIN BILDUNGSROMAN:
THE EDUCATION OF GRIGORE MIHAIL STURDZA
(Summary)
The „Bildung” of Grigore Sturdza began in Moldavia, and continued in Lunéville

(France), Berlin and Paris. The content of his instruction was vast and diversified: foreign
languages, physics, history, law, geography, mathematics, military studies. Although the youn-
ger son of the Prince Mihail Sturdza never obtained an academic degree, the years of study
decisively shaped his mind and character. Later on, during the political and military „adventu-
res” of Grigore Sturdza, the knowledge accumulated in his youth was an important tool of his
advancement. On the other hand, his inconstant and impetuous character was largely responsi-
ble for the limits of his accomplishments.
80
Între care trebuie subliniate, în mod deosebit, limbile latină şi neogreacă (despre care Grigore Sturdza afirma că
le-ar fi înţeles, fără să le poată însă vorbi). „Buciumul român”, 1, 1876, p. 343.
81
Radu Rosetti, Amintiri, prefaţă de Neagu Djuvara, Bucureşti, 2013, p. 175.
Gheorghe-Florin ȘTIRBĂȚ, Aspecte ale vieții politice în primii ani ai guvernării liberale (1876-1878) (II) 79
Gheorghe-Florin ŞTIRBĂŢ
ASPECTE ALE VIEŢII POLITICE ÎN PRIMII ANI

AI GUVERNĂRII LIBERALE (1876-1878) (II)
Cuvinte-cheie: guvernare liberală, neutralitate, intervenţie armată, Război de Inde-
pendenţă, dezbateri parlamentare.
Încă din momentul preluării atribuţiilor executive, Guvernul I. C. Brătianu s-a văzut su-
pus presiunii unei sistematice opoziţii. Interesant este faptul că aceasta nu era configurată doar
din elementele cunoscute ca revendicându-se din ,,dreapta” scenei politice româneşti, conser-
vatori şi colaboratorii lor, ci şi din liberali de diferite nuanţe, participanţi până nu demult la
,,Coaliţia de la Mazar-Paşa”, unii foşti sau chiar miniştri în exerciţiu. Opoziţiei interne i se
adăuga complicatul context politico-diplomatic sud-est european, susceptibil de agravare
printr-o iminentă intervenţie a Rusiei împotriva Imperiului Otoman, astfel că dificultăţile mo-
mentului se constituiau într-o adevărată piatră de încercare a solidarităţii echipei ministeriale.
O unitate cu atât mai mult reclamată în condiţiile în care pentru factorii decizionali români se
impusese deja calea unei politici externe active care ar fi inclus implicit participarea militară la
previzibilul război ruso-turc cu finalitatea urmărită, obţinerea independenţei. Înlocuirea Guver-
nului M. C. Epureanu fusese în mare măsură subordonată acestei orientări.
Pentru observatorii vieţii politice româneşti, acţiunile guvernului în această direcţie în-
cepeau să fie desluşite, în ciuda neutralităţii externe afirmată în programul de guvernare 1 şi a
prezenţei lui Nicolae Ionescu la conducerea Ministerului Afacerilor Străine, cunoscut adept al
neimplicării României în conflict2. Şeful guvernului, I. C. Brătianu, cu asentimentul Principelui
Carol I, demarase acţiunea de sondare diplomatică a dispoziţiilor Marilor Puteri privind un
eventual conflict ruso-turc în scopul clarificării atitudinii politice şi militare a României. De-
mersul său s-a concretizat prin cele două vizite efectuate în intervalul august-septembrie 1876
la Sibiu3 şi la Livadia (Crimeea)4, rezultatele discuţiilor purtate cu Împăratul Franz Joseph şi cu
Ţarul Alexandru al II-lea dezvăluindu-le conducătorilor români reala perspectivă a războiului
ruso-turc5. Intuiţiile unui cerc restrîns de oameni politici români relative la izbucnirea conflic-
tului, născute la momentul negocierilor ruso-austro-ungare de la Reichstadt şi întărite prin
dezvăluirile presei europene referitoare la acordul Austro-Ungariei pentru o reocupare rusească
a judeţelor din sudul Basarabiei6, se confirmau. În consecinţă, reevaluarea politicii externe a
României nu putea conduce decât la abandonarea ineficientei neutralităţi şi ralierea fermă la
politica Rusiei7.
Către o asemenea soluţie îndemna şi oficiosul liberal, Românul, încercând să pregăteas-
că opinia publică pentru desfăşurarea ulterioară a evenimentelor. Imediat după negocierile
româno-ruse de la Livadia, se pronunţa în favoarea unui ,,rol mai activ” în evenimentele din
1
Monitorul Oficial al României (în continuare MOf), nr. 180, 15/27 august 1876, p. 4542.
2
Gh. Cliveti, România şi Puterile Garante (1856-1878), Iaşi, 1988, p. 219.
3
Memoriile Regelui Carol I al României de un martor ocular, vol. X, Bucureşti, Edit. Tipografiei Ziarului
,,Universul”, f.a., p. 58.
4
A. D. Xenopol, Războaiele dintre ruşi şi turci şi înrâurirea lor asupra Ţărilor Române, Iaşi, 1880, p. 333.
5
D. Berindei, Societatea românească în vremea lui Carol I (1866-1876), ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Bucu-
reşti, Edit. Elion, 2002, p. 175.
6
E. Diaconescu, ,,Acordul de la Reichstadt (1876) şi Tratatul de la Budapesta (1877)”, în AARMSI, Bucureşti, se-
ria a III-a, tomul XXV, 1942-1943, p. 1203.
7
C. E. Mansfield către contele Derby (30 noiembrie/9 decembrie 1876), Independenţa României. Documente (în
continuare IRD), vol. I, Documente şi presă internă, Bucureşti, EAR, 1977, p. 192; Gh. Cliveti, op.cit., p. 219; A.
Iordache, Sub zodia Strousberg. Viaţa politică în România între 1871-1878, Bucureşti, Edit. Globus, 1991, p. 230; K.
Hitchins, România (1866-1947), Bucureşti, Edit. Humanitas, 1996, p. 56.
8
zonă . Ziarul guvernamental afirma necesitatea obţinerii unor garanţii din partea Rusiei pentru
menţinerea integrităţii teritoriale, România trebuind astfel să schimbe strategia ,,trestiei mlădi-
oase în faţa furtunilor” pe care o practicase în trecut ori de câte ori teritoriul naţional era inva-
dat de armate străine9. Pledoaria pentru politica externă activă era expresia comuniunii de ve-
deri dintre şefii liberalilor şi Domnitorul Carol I. În corespondenţa purtată cu soţia sa, la 11/23
noiembrie 1876, C.A. Rosetti îi dezvăluia certitudinea factorilor decizionali români privind
izbucnirea războiului10, situaţia care, în optica şefului statului, se impunea valorificată 11.
Noua tendinţă a diplomaţiei româneşti a fost întâmpinată cu o puternică rezistenţă în ca-
drul dezbaterilor politice interne. Reticenţele şi dezaprobările unui segment deloc neglijabil al
oamenilor noştri politici proveneau din incapacitatea de a sesiza momentul propice repunerii pe
agenda europeană a statutului politico-juridic al României în contextul iminentului conflict
regional. Negarea politicii externe a guvernului poate fi explicată prin lipsa informaţiilor, prin
teama de neprevăzut în evoluţia situaţiei internaţionale, prin încrederea totală în protecţia juri-
dică oferită României de Tratatul de Pace de la Paris (1856) sau, pur şi simplu, prin calculul
politic interesat al opoziţiei. Acest domeniu a fost exploatat asiduu de aceasta în cadrul parla-
mentar imediat după redeschiderea Corpurilor Legiuitoare în toamna anului 1876. Virulentul
deputat N. Blaremberg, interpelând pe ministrul de Externe, N. Ionescu, asupra atitudinii Ro-
mâniei în cazul unui război ruso-turc, recomanda guvernului menţinerea politicii externe în
cadrele unei stricte neutralităţi, în litera Tratatului de Pace de la Paris, respingând orice colabo-
rare cu Rusia12. Nici un argument, sublinia Blaremberg, nu putea justifica o alianţă româno-
rusă: comuniunea credinţei ortodoxe era în realitate exploatată propagandistic de Rusia pentru
a-şi impune politica sa expansionistă în sud-estul european dovedindu-şi marele ei ,,dar de a
insinua”. Precedentele raporturi cu Rusia care se înscriseseră într-o “lungă dramă” trăită de
România, în care cunoscuse pierderea Basarabiei, se opuneau unei colaborări cu această putere.
Independenţa României urma să vină negreşit, în ciuda ,,capriciilor bolnavului” Imperiu Oto-
man, credea Blaremberg, astfel că României nu-i rămânea decât să-şi îndeplinească rolul de
,,barieră morală” între slavii din Nord şi cei din Sud, de ,,bulevard al Occidentului”13.
O concepţie similară identificăm şi la unii membri ai guvernului, întrucât nici în cadrul
acestuia nu exista unanimitate în privinţa cursului politicii externe româneşti. Exponenţi ai
curentului neutralist erau ministrul de Finanţe, D.A. Sturdza şi ministrul de Externe, N. Iones-
cu, a căror căror concepţie contrasta cu aceea prorusă susţinută de premierul I.C. Brătianu
secondat de ministrul de Interne, Gh. Vernescu, de Gh. Chiţu, ministrul Cultelor şi de E. Stă-
tescu, ministrul de Justiţie14. De asemenea, preşedinţii celor două Corpuri Legiuitoare împăr-
tăşeau viziuni diferite privind politica externă: în timp ce I. Ghica de la Senat se regăsea în
8
Românul, 2 octombrie 1876.
9
În situaţia în care o pace nu ar fi oferit răgazul unei consolidări economice şi militare, România nu putea “sta
nemişcată, moartă; ea nu poate suferi ca odinioară ca oştiri străine, angajate în luptă, să treacă cu dispreţ deasupra
trupului ei schingiuit, fără a o consulta, fără a trata cu dânsa, privind-o ca nimic şi nesocotind chiar existenţa
ei(...)Prudenţa şi înţelepciunea cea mai elementară cer ca şi dânsa să încerce a-şi căpăta de mai înainte acele garanţii
care obişnuit asigură sau cel puţin regulează cu anticipaţiune soarta eventuală a luptătorilor ce intră frăţeşte în
aceiaşi carieră.” Românul, 2 octombrie 1876.
10
“Nous persistons à croire à la guerre et hier j’en ai eu une prevue des plus grandes. Je ne puis vous la dire par
letter, mais je vous assure qu’elle est de plus probantes. Et que devons nous faire? Rester neutres! Oui, mais les ne-
utres risquent beaucoup parfois, et ne gagnent jamais rien. Et puis, notre Prince se résignera-t-il a ne rien gagner? Je
ne le crois pas!” C. A. Rosetti către Maria Rosetti. Corespondenţă, vol. II: 1871-1876, ediţie de Marin Bucur şi Neoni-
la Onofrei, Bucureşti, 1998, p. 179.
11
Răspunsul Domnitorului Carol la scrisoarea tatălui său din 6/18 decembrie 1876, este elocvent: “Un război ar
aduce cel puţin liniştea internă, o viaţă nouă şi o îmbunătăţire materială; pe când o pace provizorie-şi numai o ase-
menea pace s-ar putea încheia-înseamnă pentru noi lupta cea mai înverşunată a partidelor; căci acum chiar Camera
stăruie, în mod cu totul pasionat, pentru darea în judecată a foştilor miniştri”. Memoriile Regelui Carol I..., pp. 80-81.
12
Christodul I. Suliotis, Nicolae Blaremberg. Omul şi faptele lui, Brăila, Întâia Tipo-Litografie Pericles M. Peste-
malgioglu, 1894, pp. 590-591.
13
Ibidem, pp. 605-607, 612-613.
14
Memoriile Regelui Carol I..., p. 79.
15
concepţia neutralistă a colaboratorului său, D.A. Sturdza , iar colegul său, Mihail Kogălnicea-
nu înclina către colaborarea cu Rusia, preşedintele Camerei Deputaţilor, C.A. Rosetti exprima
punctul de vedere intervenţionist al primului-ministru Brătianu, expus cu generozitate în ziarul
său, Românul.
Dintre adversarii colaborării cu Rusia, D.A. Sturdza s-a manifestat poate cel mai viru-
lent. Utilizând argumente istorice, etnice, economice, de drept internaţional, el a încercat să
zădărnicească perfectarea alianţei româno-ruse. Memoriul său din data 15/27 noiembrie 1876
adresat Domnitorului Carol I constituie sinteza gândirii sale de politică externă16. Menţinerea
neutralităţii pentru evitarea consecinţelor dezastruoase asupra integrităţii teritoriale a statului
român pe care le-ar fi presupus alianţa cu Rusia era ideea centrală a demersului său. Colabora-
rea româno-rusă, considera D.A. Sturdza, contravenea însăşi naturii şi originii latine a poporu-
lui român care îl deosebea net de puternicul său vecin. În plus, România şi-ar fi încălcat propri-
ul statut, derivat din poziţia sa geostrategică, de ,,bulevard real contra slavismului” dacă ar fi
cedat unor ,,tendenţiuni care ar putea duce pe o cale care se depărtează de ideea fundamenta-
lă, pe care este bazată esistenţa ei”17, neutralitatea, teză întâlnită la Blaremberg şi la alţi neu-
tralişti. Admiţând chiar că obiectivul guvernului era obţinerea independenţei, Sturdza avertiza
că Rusia nu va aproba niciodată un asemenea deziderat, ea împotrivindu-se oricărei ,,veleităţi
de desvoltare naţională”18.
Atitudinile de acest gen nu au determinat însă schimbarea viziunii factorilor decizionali
români privind politica externă. Mai mult, s-au înmulţit demersurile şi contactele neoficiale cu
emisarii ruşi în vederea găsirii modalităţii prin care să se reglementeze relaţiile cu Imperiul
Ţarist. În cadrul acestora, partea română a căutat în permanenţă să asigure ţării un statut politic
distinct faţă de I. Otoman, chiar prin colaborarea militară cu Rusia, devenită obiectiv funda-
mental al conducătorilor români. În perspectiva imediată însă, se impunea asigurarea autono-
miei ţării, iar momentul deschiderii conferinţei Puterilor Garante de la Constantinopol a fost
considerat oportun pentru oficializarea revendicărilor româneşti şi obţinerea garanţiilor aştepta-
te. Mandatul pentru această acţiune a fost încredinţat fratelui primului-ministru, Dimitrie Brăti-
anu, cunoscut neutralist care avea misiunea de a obţine acordul puterilor europene pentru
,,neutralitatea perpetuă a României”, retrocedarea Deltei Dunării de către I. Otoman şi o re-
comandare de atitudine în cazul unui război ruso-turc19. Eşecul conferinţei în a găsi soluţii
pentru o rezolvare paşnică a problemelor ivite între Turcia şi popoarele balcanice, intransigenţa
acesteia în a-şi afirma integritatea imperiului său prin adoptarea Constituţiei din 11/23 decem-
brie 1876 care acorda României statutul de ,,provincie privilegiată”20 precum şi refuzul puteri-
lor de a-şi asuma angajamente faţă de România 21, au creat factorilor decizionali români certitu-
dinea că pacea era compromisă, iar înţelegerea cu Rusia, unica soluţie 22. Solicitările unor ex-
plicaţii suplimentare adresate guvernului otoman de către executivul român în legătură cu dis-
poziţiile referitoare la România din Constituţia otomană şi votul de încredere al Camerelor care
valida politica cabinetului liberal, au reprezentat acte de fermitate care nu lăsau nici un dubiu în
privinţa opţiunii antiotomane 23.
Însă părţi semnificative ale opiniei publice nu agreau această soluţie. Opozanţii guver-
15
T. Maiorescu, Istoria contimporană a României (1866-1900), Bucureşti, Edit. Librăriei Socec, 1925, p. 114; A.
Iordache, Ion Ghica. Diplomatul şi omul politic, Bucureşti, Edit. Majadahonda, 1995, p. 314.
16
S. L. Damean, România şi Congresul de Pace de la Berlin (1878), Bucureşti, Edit. ,,Mica Valahie”, 2005, p. 26.
17
Ibidem.
18
Ibidem, p. 27.
19
Radu Rosetti, Documente privitoare la misiunea lui Dimitrie Brătianu la Constantinopole, în toamna 1876 şi al-
te documente din arhiva D-lui G. G. Cantacuzino (extras) în AARMSI, seria a III-a, tomul XXV, Bucureşti, Imprimeria
Naţională, 1943, p. 5.
20
K. Hitchins, op.cit., p. 60.
21
Gh. Cliveti, op.cit., p. 222.
22
Memoriile Regelui Carol I..., pp. 82-85.
23
Românul, 13, 14 decembrie 1876, p. 1141; Românul, 29 decembrie 1876, p. 1150.
nului considerau că explicaţiile solicitate Turciei făceau parte dintr-un demers menit a provoca
conflictul româno-otoman, o veritabilă ,,conspiraţiune”, urzită de Carol I şi I.C. Brătianu în
înţelegere cu Rusia care încercau să atragă şi Parlamentul de partea lor24. Subordonarea legisla-
tivului era ferm respinsă de fostul prim-ministru, M.C. Epureanu, care indica chiar necesitatea
înlocuirii guvernului dacă s-ar fi avansat în derularea proiectului ,,aventuros” al alianţei româ-
no-ruse împotriva Turciei25. Premierul Brătianu era considerat artizanul politicii filoruse în
vederea implicării României ,,într-un război fără causă”, după cum se exprima senatorul I.
Deşliu26.
Viziuni diferite privind politica de urmat se înregistrau şi în interiorul echipei ministeri-
ale. C.A. Rosetti descria astfel atmosfera din guvern: ,,Sturdza vrea să meargă cu turcii, Slăni-
ceanu, un incapabil, Stătescu, sceptic, Ionescu, încurcă-lume, Chiţu, fără importanţă”27. Pen-
tru I.C. Brătianu şi colaboratorii săi devenea evident că eliminarea tonului contestatarilor se
impunea neîntârziat atât în guvern cât şi în Parlament. Reconfigurarea executivului în varianta
dorită de premier debuta în urma demisiei ministrului D.A. Sturdza la 5 ianuarie 187728. Moti-
vaţia gestului consta în dezavuarea de către intransigentul om politic a ceea ce el considera a fi
manifestările ,,provocatoare” ale guvernului român la adresa Turciei, justificându-şi poziţia
prin lipsa mijloacelor financiare şi militare ale României în cazul unui război împotriva aceste-
ia29. Pentru observatorii vieţii politice româneşti, acesta luase ca pretext neînţelegerile din ca-
drul guvernului şi demisionase tocmai pentru ca momentul izbucnirii războiului ruso-turc să nu
îl găsească la guvernare30. Pentru a se edifica asupra opţiunilor colaboratorilor lor, fruntaşii
liberali au organizat o întrunire în data de 6/18 ianuarie 1877. S-a putut constata cu acest prilej
persistenţa unor oameni politici în a susţine ideea unei politici neangajante, total neutre precum
I. Ghica şi D.A. Sturdza care recomandau dezarmarea, retragerea autorităţilor din calea armate-
lor invadatoare şi calea protestelor adresate puterilor europene. Intervenţia categorică însă a
primului-ministru I.C. Brătianu în favoarea alianţei cu Rusia i-a adus în final adeziunea unui
mare număr de participanţi31. Demisiile succesive ale miniştrilor G. Vernescu (19 ianuarie
1877) şi E. Stătescu (23 ianuarie 1877)32 deschideau o criză ministerială, previzibilă în optica
conservatorilor la guvernele eterogene, de coaliţie33. Şefului cabinetului îi revenea sarcina de a
depăşi momentul politic prin completarea listei de miniştri cu nume dispuse să-i urmeze politi-
ca. Negocierile semnalate de sursele vremii, cu M.C. Epureanu, M. Kogălniceanu, I. Ghica în
vederea unei ,,transformări radicale ministeriale” nu au condus la nici un rezultat34. Dimpotri-
vă chiar, raţiunea politică îi indica premierului tot persoana lui D.A. Sturdza pentru o revenirea
în cadrul guvernului, cel care devenise între timp un virulent opozant în Senat. În discursul său
ţinut la 25 ianuarie 1877, fostul ministru atrăgea atenţia guvernului asupra urgenţei echilibrării
bugetului, propunând unele măsuri precum introducerea unor noi impozite, majorarea impozi-
tului funciar cu 1-2%, restabilirea cuantumurilor licenţelor băuturilor spirtoase şi, expresie a
viziunii sale neutraliste, diminuarea bugetului Ministerului de Război 35. Ignorând aceste pro-
puneri, pe care de altfel le dezaproba profund 36, abilul I.C. Brătianu îl invita pe D.A. Sturdza să
24
Cezar Bolliac, Conflict cu Turcia, în Trompeta Carpaţilor, nr. 1277, 24 decembrie 1876, p. 1.
25
MOf, nr. 4, 6/18 ianuarie 1877, p. 109.
26
MOf, nr. 5, 9/21 ianuarie 1877, pp. 147-150; MOf, nr. 6, 11/23 ianuarie 1877, p. 198.
27
C. A. Rosetti către Maria Rosetti, p. 182.
28
Ion Mamina, Monarhia constituţională în România. Enciclopedie politică (1866-1938), Bucureşti, 2000, p. 305.
29
Fava către L. A. Melegari (25 decembrie 1876/6 ianuarie 1877), în IRD, vol. I, p. 254.
30
Ibidem.
31
C. E. Mansfield către contele Derby (8/20 ianurie 1877) în IRD., vol. I, p. 263-264.
32
Ion Mamina, op.cit., p. 305.
33
Timpul, an II, nr. 15, 20 ianuarie 1877, p. 1.
34
Fava către L. A. Melegari (25 decembrie 1876/6 ianuarie 1877), în IRD., vol. I, p. 254; Curierul, an V, nr. 2, 6
ianuarie 1877, p. 5.
35
MOf, nr, 29, 8/20 februarie 1877, p. 906.
36
Nedorind să-l provoace pe furtunosul D. A. Sturdza, I. C. Brătianu declara că îi admite sugestiile de economii,
cu rezerva ,,să nu desorganisăm puterea noastră armată[…]Pentru că chiar într-o ţară neutră trebuie armata! Pentru
revină alături de el în guvern, prin preluarea portofoliului Finanţelor, pentru a colabora la re-
medierea situaţiei financiare. Necesitatea stabilităţii la nivelul executivului şi al legislativului a
fost raţiunea care s-a aflat în spatele demersului primului-ministru37. Cedând portofoliul Fi-
nanţelor lui D.A. Sturdza, el îşi asuma conducerea Ministerului de Interne la 27 ianuarie 1877,
vacantă în urma demisiei lui G. Vernescu, în timp ce portofoliile pentru Justiţie şi Agricultură,
Comerţ şi Lucrări Publice au fost ocupate de apropiatul său I. Câmpineanu, respectiv de I.
Docan38.
Situaţia însă era departe de a fi clarificată în interiorul guvernului. Recent ,,pacificat”,
D.A. Sturdza a revenit în cadrul dezbaterilor publice prin care îşi apăra proiectul de lege a
contabilităţii statului care prevedea reduceri bugetare în toate ramurile administraţiei inclusiv la
Ministerul de Război pentru reducerea unui deficit de 40 de milioane. Propunerile lui au fost
ferm dezaprobate de Domnitor care le interpreta drept expresii ale unei acţiuni antinaţionale
mai ales cele care vizau micşorarea efectivelor trupelor din raţiuni bugetare 39 precum şi de I.C.
Brătianu care respingea soluţia impunerii de noi impozite. Prezenţa lui D.A. Sturdza în fruntea
Ministerului de Finanţe începuse să devină stânjenitoare pentru şeful statului care agrea o vari-
antă cu I.C. Brătianu la conducerea Finanţelor căruia îi şi propuse acest portofoliu la 3/15 fe-
bruarie 1877 drept o condiţie prealabilă dizolvării Senatului ostil politicii externe a guvernului,
solicitată de primul său ministru40. Şi într-adevăr, ieşirea din guvern, pentru a doua oară, a lui
D.A. Sturdza, a fost grăbită de respingerea proiectului său de lege în Adunarea Deputaţilor, pe
fondul unor critici severe din partea deputaţilor majorităţii liberale radicale 41. Retras în
opoziţie, D.A. Sturdza se va manifesta deosebit de activ împotriva guvernului, fiind perceput
de altfel ca ,,l’ennemi de la politique du parti liberal pendant toute la guerre et jusqu’après la
conclusion de la paix de Berlin”42.
Interimatul Ministerului Finanţelor a fost preluat de primul-ministru I.C. Brătianu la 21
februarie 1877 şi îl va asigura până la 20 august 1877 când, în urma preluării interimatului la
Ministerul de Război, concomitent cu deţinerea celui de la Interne, va transfera conducerea lui
I.I. Câmpineanu. Asemenea decizii urmăreau concentrarea autorităţii şi a actului decizional
unic la nivel guvernamental în persoana primului-ministru Brătianu pentru a face faţă situaţiei
externe43.
În configuraţia executivului de la începutul anului 1877, ministrul de Externe rămăsese
singurul adversar al orientării proruse în politica externă. În broşura L'état roumain et la paix
d'Orient îşi expusese concepţia privind necesitatea garantării colective a neutralităţii României
de către Marile Puteri pentru asigurarea păcii în regiune, după modelul oferit de Belgia şi de
Elveţia44. Desigur că prezenţa sa la Externe se datora algoritmului politic negociat de liberalii
radicali cu susţinătorii săi ,,fracţionişti” însă, în acelaşi timp, a corespuns fazei negocierilor
româno-ruse când Europei trebuia să i se ofere imaginea unui guvern neutru. De la începutul
anului 1877 însă, el devenise subiectul unor incisive interpelări din partea lui Mihail Kogălni-
ceanu care dezvăluiau anumite aspecte contestabile din activitatea liderului ,,Fracţiunii libere
şi independente” cu scopul de a-l compromite şi, împreună cu el, pe întregul cabinet liberal. În
şedinţele Senatului din zilele de 25, 26, 27 ianuarie, respectiv 1 februarie 1877, M. Kogălni-
ca să vină ajutorul şi garanţia celorlalte puteri, trebuie să fie şi ea o putere.” MOf, nr, 29, 8/20 februarie 1877, p. 909.
37
I. Mamina, I. Bulei, Guverne şi guvernanţi (1866-1916), Bucureşti, Edit. Silex, p. 43.
38
I. Mamina, op.cit., p. 305.
39
40
Ibidem.
41
Fréderic Debains către Ducele Decazes, 7 martie 1877, în IRD, vol. I, pp. 263-264.
42
Correspondance de Georges G. Cantacuzène par Ştefan Cuciureanu (extras), în AARMSI, tomul XXIII/2, 1943, p. 13.
43
Gh. Cliveti, Independenţa României şi modernizarea instituţiilor româneşti, în Gheorghe Cliveti, Gheorghe
Onişoru, Apostol Stan, Dumitru Şandru, Şerban Rădulescu-Zoner, Istoria Partidului Naţional Liberal, Bucureşti,
Edituta BIC ALL, 2000, p. 68.
44
Regele Carol I al României, Cuvântări şi scrisori, tom I, 1866-1877, Bucureşti, Institutul de Arte Grafice Carol
Göbl, 1909, p. 507.
ceanu ataca deschis problema necesităţii îndepărtării de la guvernare a ,,fracţioniştilor”, ,,un

oarecare grup care prin mica valoare, prin micul său număr, este grupul cel mai neînsemnat
din toate grupările liberale” după cum îi caracteriza el şi a liderului lor, N. Ionescu, un politi-
cian permanent interesat şi mai puţin profesor universitar care îşi neglija cursurile, ignorând
realitatea că ,,universitatea nu este creată în folosul profesorilor, ci în acela al studenţilor” 45.
Ajuns însă ministru, atenţiona Kogălniceanu, părăsind postura comodă şi neangajantă de critic
de serviciu al tuturor guvernelor, N. Ionescu gusta ,,poamele amare” ale guvernării şi realiza
cît de dure erau exigenţele acesteia, mai ales când nici nu poseda calităţi pentru acest lucru 46.
Mesajul fostului ministru de Externe era clar: Guvernul Brătianu nu reprezenta întreaga mişca-
re liberală, îi favorizase şi îi cooptase doar pe ,,fracţionişti”, ignorându-i pe liberalii moderaţi
din Moldova, aşa că trebuia să-şi reconsidere poziţia în raport cu aceştia, raliindu-i la actul
guvernării, altminteri ,,de va pune însuşi el drapelul partitului nostru în pericol, atunci îl pre-
venim că osândiţi a ne rosti între oameni şi între principii, noi vom fi nevoiţi a combate pe
oameni, ca să salvăm principiile” 47. Demersul opoziţionist al lui Mihail Kogălniceanu se con-
cretiza prin adoptarea de către Senat a moţiunii de blam propusă de el împotriva profesorilor
universitari de la Iaşi care făceau politică şi îşi neglijau cursurile prin care se prevedea posibili-
tatea aplicării unor sancţiuni mergând până la destituire. Avertismentul dat guvernului viza
posibilitatea formării unei semnificative opoziţii în Senat din rândul foştilor parteneri ai
,,Coaliţiei de la Mazar-Paşa”.
Interesele Guvernului Brătianu reclamau, în aceste condiţii, o schimbare a fizionomiei
politice a Senatului. Dând curs unei mai vechi solicitări a primului său ministru 48, Domnitorul
autoriza dizolvarea acestuia la 23 martie/4 aprilie 1877, motivaţia constând în necesitatea de-
blocării procesului legislativ cauzat de lipsa unei majorităţi parlamentare 49. Ignorând termenul
constituţional de 21 de zile dintre momentul dizolvării Senatului şi convocarea colegiilor elec-
torale, guvernul a urmărit urgentarea aprobării în Corpurile Legiuitoare a convenţiei ruso-
române aflată în curs de finalizare, astfel că a planificat alegerile mai devreme, în intervalul 9-
13 aprilie 187750.
În aceste împrejurări politice, ministrul de Externe, N. Ionescu îşi prezenta demisia la 25
martie 1877/6 aprilie 1877, interimatul fiind asigurat o scurtă perioadă de timp de Ion I. Câm-
pineanu51. Atitudinea prorusă a colegilor săi de cabinet precum şi atacurile împotriva susţinăto-
rilor săi au stat la baza demisiei lui N. Ionescu. Totuşi, lucrurile se vor clarifica în curând în
privinţa titularului acestui minister. Convenţia de tranzit ruso-română a constituit tema princi-
pală a a şedinţei Consiliului de Coroană din data de 2/14 aprilie 1877 convocat de Carol I. Într-
o atmosferă apăsătoare, determinată de zvonurile privind iminenta declanşare a războiului ruso-
turc52, la consiliu au participat foşti miniştri precum şi cei aflaţi în exerciţiu precum I.I. Câmpi-
neanu, Gh. Chiţu, Gen. Al. Cernat, noul ministru de Război începând cu 1/13 aprilie 187753,
C.A. Rosetti, I.C. Brătianu, C. Bosianu, M. C. Epureanu, D. Ghica, M. Kogălniceanu, I. Ghica,
Al.G. Golescu, însă nu au fost convocaţi foştii miniştri conservatori aflaţi sub acuzare parla-
mentară. Dezbaterile au evidenţiat cele două tabere: prorusă , susţinătoare a încheierii con-
venţiei cu Rusia, reprezentată de Carol I, I.C. Brătianu, C.A. Rosetti, M. Kogălniceanu şi neu-
tralistă, păstrătoarea speranţei într-o iluzorie protecţie asupra integrităţii teritoriale a României
45
Mihail Kogălniceanu, Cestiunea Universităţii de Iaşi înaintea Senatului. Cuvinte rostite în şedinţele din 1, 2 şi 4
februarie 1877, Bucureşti, Imprimeria Statului, 1877, p. 5.
46
Ibidem, p. 11.
47
Idem, Opere, vol. IV: Oratorie, partea a II-a: 1864-1878, text stabilit, studiu introductiv, note şi comentarii de
Georgeta Penelea, Bucureşti, Edit. Academiei Române, 1978, p. 250.
48
49
Ibidem, p. 107.
50
Titu Maiorescu, op.cit., p. 121.
51
Regele Carol I al României, op.cit., p. 512.
52
Memoriile Regelui Carol I..., p. 107.
53
Ibidem.
oferită de Tratatul de Pace de la Paris, în curs de desfiinţare, constituită din ceilalţi participanţi.
Momentul consiliului dezvăluie totodată şi noua atitudine politică a lui M. Kogălniceanu, de
apropiere faţă de concepţia guvernamentală privind relaţia cu Rusia. El justifica dizolvarea
Senatului prin invocarea neprevederii de către guvern a complicaţiilor internaţionale şi adera la
soluţia încheierii convenţiei cu Rusia şi la alianţa cu aceasta54. Opţiunea sa a fost salutată de
şeful statului, pe care de altfel o cunoscuse cu o zi mai devreme, iar primul-ministru Brătianu îl
invita să revină în minister 55. Acceptând portofoliul Externelor, M. Kogălniceanu îşi realiza
astfel scopul politic, acela de a reveni în actul guvernării într-un moment de maximă impor-
tanţă pentru statul român. Guvernul se întărea cu o personalitate capabilă şi energică, iar în
perspectiva următoarelor alegeri senatoriale, îşi crea un capital de imagine atât de necesar can-
didaţilor proprii56. În noua sa calitate, în ziua următoare, M. Kogălniceanu semna alături de
consulul Rusiei D. Stuart, convenţia de tranzit româno-rusă.
Alegerile senatoriale din aprilie 1877 au constituit un moment de reactivare a conserva-
torilor, reduşi, în urma acuzării, la statutul de spectatori ai vieţii politice. Ei au încercat o unifi-
care a opoziţiei printr-o alianţă electorală pe care o prezentau publicului ca fiind constituită
,,din cele două partide reprezentate de ziarele Timpul şi Pressa” 57, ultimul fiind creaţia lui V.
Boerescu şi D. Ghica cunoscut şi ca ,,Centrul” sau ,,partidul liberal-conservator”58. Un
,,comitet central” sub preşedenţia lui D. Ghica coordona acţiunile opoziţiei coalizate care reu-
nea oameni politici ca L. Catargiu, P. Mavrogheni, T. Maiorescu, P. P. Carp, V. Pogor, I. Ne-
gruzzi, Gen. I.Em. Florescu, Al. Lahovary, V. Boerescu, C. Boerescu, Al.B. Ştirbei, C. Brăilo-
iu59. Pe lângă critica inerentă făcută guvernării liberale, opoziţia se prezenta alegătorilor ca
promotoare a ,,principiilor de stabilitate şi progres” a căror leală aplicare ar fi condus la îmbu-
nătăţirea administraţiei, fiscalităţii şi agriculturii 60. Încercarea de coagulare a foştilor parteneri
ai guvernării 1871-1876 a reprezentat doar un moment conjunctural, fără atingerea scopurilor
urmărite61. Victoria în alegerile senatoriale a revenit candidaţilor guvernului, cu toate acuzaţiile
de influenţare a rezultatului electoral aduse lui I.C. Brătianu, în calitatea sa de interim la Minis-
terul de Interne62. Opoziţia reuşea totuşi să-şi adjudece 19 mandate, printre posesori numărân-
du-se L. Catargiu, V. Boerescu, G.Gr. Cantacuzino, P.P. Carp63. Intrarea lui M. Kogălniceanu în
guvern a contribuit semnificativ la succesul electoral al ,,partizanilor” săi din Moldova64.
Atmosfera politică deja încărcată de desfăşurarea alegerilor atingea cote şi mai înalte
după pătrunderea intempestivă în ţară a armatei ruse în noaptea de 11-12 aprilie 187765. Pe
acest fond, guvernul se vedea confruntat cu o puternică opoziţie de presă, fiind acuzat că nego-
ciase în secret cu Rusia şi că ar fi ştiut despre planurile de intervenţia a trupelor ruseşti, dizol-
varea Senatului apărând astfel ca un abuz 66.
O profundă îngrijorare în legătură cu viitorul ţării constata guvernul în Parlamentul con-
vocat în şedinţă extraordinară la 14 aprilie 1877. Intenţiile lui de a-şi asigura adoptarea legilor
necesare pregătirii armatei române pentru iminentul război ruso-turc şi votarea convenţiei de
54
Mihail Polihroniade, Alexandru-Christian Tell, Domnia lui Carol I, vol. I, 1866-1877, Bucureşti, Edit.
,,Vremea”, 1937, p. 352.
55
Fréderic Debains către Ducele Decazes, 3/15 aprilie 1877, în IRD, vol. I, pp. 320-321.
56
Pressa, an X, nr. 198, 28 septembrie 1877, p. 1.
57
Timpul, nr. 76, 3 aprilie 1877, p. 1.
58
Gheorghe-Florin Ştirbăţ, Din viaţa politică a României în vremea Războiului de Independenţă. Gruparea
,,Centru”, în AMS, nr. X/2011, p. 144.
59
60
61
Gheorghe-Florin Ştirbăţ, „Grupările conservatoare în viaţa politică a României în vremea Războiului de Inde-
pendenţă”, în AMM, nr. XXXII/2011, vol.I, p. 234.
62
63
Constantin Gane, P. P. Carp şi locul său în istoria politică a ţării, Bucureşti, Edit. Ziarului ,,Universul”, 1936, p. 197.
64
65
Nicolae Corivan, Lupta diplomatică pentru cucerirea independenţei României, Bucureşti, EŞE, 1977, p. 80.
66
Pressa, nr. 66, 14 aprilie 1877, p. 1.
tranzit cu Rusia s-au lovit de reticenţele, suspiciunile chiar ostilitatea multor reprezentanţi ai
naţiunii. În Cameră, legea rechiziţiilor propusă de guvern cu foarte mare greutate a fost impusă
şi votată, G. Vernescu, fostul ministru, privind-o ca pe o manoperă a guvernului prin care dorea
să-şi acopere ,,răspunderea ministerială” pentru politica războiului67. El se ralia virulentului
N. Blaremberg în formularea de interpelări, de fapt acuzaţii aduse guvernului în legătură cu
prezenţa trupelor ruse în ţară 68. Blaremberg dovedea însă o eronată percepţie asupra situaţiei,
avansând soluţii nerealiste şi paradoxale: dacă adoptarea convenţiei de tranzit româno-ruse
echivala pentru el cu o reglementare a ,,ocupaţiunii străine”69, în acelaşi timp, propunea trasa-
rea unei zone de operaţiuni ruso-turce pe teritoriul României, ,,rezervând” autorităţilor române
zona Olteniei70. Totuşi, argumentele lui M. Kogălniceanu privind necesitatea politică care
impunea României apropierea de Rusia pe fondul izolării ei diplomatice precum şi intervenţiile
primului-ministru I.C. Brătianu care i-au sensibilizat pe opozanţii guvernului, au dus în final la
adoptarea convenţiei româno-ruse în Adunarea Deputaţilor71.
Şedinţa Senatului din 17 aprilie 1877, consacrată aceluiaşi subiect, dezvăluia guvernului
o puternică opoziţie, avându-i ca exponenţi pe D.A. Sturdza72, P.P. Carp73, V. Boerescu74. Teza
încălcării Tratatului de la Paris, pierderea de către România a iluzoriilor garanţii de neutralitate
şi acceptarea monopolului politico-militar al Rusiei75 deveniseră un laitmotiv în discursurile
tuturor celor care respingeau convenţia cu Rusia. O nouă dovadă a clarviziunii lui M. Kogălni-
ceanu venea să semnaleze scepticilor caducitatea Tratatului de la Paris, urmare a conflictului
dintre cei doi garanţi, Rusia şi I. Otoman şi obligaţia României de a-şi găsi variante de pro-
tecţie76. Foarte interesantă şi plină de semnificaţii în ansamblul dezbaterilor a fost opinia ex-
primată de D. Ghica, una favorabilă convenţiei cu Rusia şi implicit politicii guvernului 77. Cel
care condusese ,,comitetul central” al opoziţiei la ultimele alegeri îşi dezvăluia politica pe care
înţelegea să o practice în următoarea perioadă, similară cu cea a Principelui şi a guvernului său
oferind, în acelaşi timp, imaginea reală a lipsei de unitate a opoziţiei conservatoare. Pe acest
fond, convenţia era adoptată şi în Senat, fiind ratificată la 21 aprilie 1877 78.
La 26 aprilie 1877 se încheia mobilizarea armatei române 79, iar măsurile politice ale gu-
vernului se intensificau în direcţia perfectării şi validării parlamentare a alianţei cu Rusia. Pro-
iectul princiar în acest sens, susţinut de I.C. Brătianu şi, cu anumite rezerve de M. Kogălnicea-
nu80 se derula concomitent cu declanşarea acţiunilor otomane pe linia Dunării şi bombardarea
oraşelor româneşti81. Paralel cu insistenta campanie de presă a liberalilor pentru denunţarea
oficială din partea aleşilor naţiunii a ,,relaţiunilor de vasalitate care de drept n-au existat ni-
ciodată” şi proclamarea independenţei faţă de I. Otoman 82, în Corpurile Legiuitoare, partizanii
guvernului acţionau tocmai în acest scop, încercând să le obţină adeziunea. Se dorea un act
solemn de proclamare oficială a independenţei. În urma interpelărilor asupra stadiului relaţiilor
67
Românul, 16 aprilie 1877, p. 340.
68
69
70
Christodul I. Suliotis, op.cit., pp. 692-693.
71
Nichita Adăniloaie, Paraschiva Câncea, Mircea Iosa, Apostol Stan, Istoria Parlamentului şi a vieţii parlamenta-
re în România până la 1918, Bucureşti, EAR, 1983, p. 233.
72
Dimitrie A. Sturdza, Convenţiunea cu Rusia. Discurs rostit în Senat în 17 aprilie 1877, Bucureşti, Tipografia
Thiell et Weiss, 1877, p. 4.
73
P. P. Carp, Discursuri parlamentare, ediţie îngrijită de Marcel Duţă, studiu introductiv de Ion Bulei, Bucureşti,
Edit. ,,Grai şi suflet-Cultura Naţională”, 2000, p. 54.
74
B. Boerescu, Discursuri politice 1859-1883, vol. II 1874-1883, Bucureşti, Atelierele Grafice Socec, 1910, p. 664.
75
P. P. Carp, op.cit., p. 53; B. Boerescu, op.cit., p. 661.
76
M. Kogălniceanu, op.cit., pp. 425-426.
77
Pressa, nr. 70, 19 aprilie 1877, p. 2.
78
Istoria Parlamentului..., p. 233.
79
Memoriile Regelui Carol I, p. 72.
80
Fréderic Debains către Ducele Decazes, 23 aprilie/5 mai 1877, în IRD, vol. I, p. 360.
81
82
româno-otomane în contextul atacurilor turceşti de la Dunăre, formulate de Anastase Stolojan

în Cameră la 27 aprilie 187783 şi de G. Fălcoianu la 30 aprilie 1877 în Senat, ministrul de Ex-
terne M. Kogălniceanu declara ruperea legăturilor cu Poarta şi starea de război împotriva aces-
teia, fără însă a folosi cuvântul ,,independenţă”84. Moţiunea referitoare la noua situaţie a Ro-
mâniei a fost votată de Corpurile Legiuitoare 85. Însă pentru liberalii apropiaţi premierului I. C.
Brătianu, votarea moţiunii nu fusese decât un succes parţial, întrucât reprezentanţii naţiunii nu
fuseseră la ,,înălţimea subiectului”86 manifestând o ,,prudenţă” oarecum de înţeles87 însă de
nedorit pentru că independenţa trebuia proclamată explicit, forţând chiar rezervele ministrului
de Externe Kogălniceanu88. Pentru convingerea parlamentarilor asupra acestei necesităţi au fost
organizate întrunirile de la Bucureşti din 7 mai 1877 de la Hotelul ,,Herdan” 89, respectiv din 8
mai 1877 de la Hotelul ,,Bulevard” în cursul cărora C.A. Rosetti le-a recomandat să proclame
independenţa şi i-a asigurat de recunoştinţa Rusiei pentru cooperarea militară a României 90.
Decizia fiind luată deja în Consiliul de Miniştri din 7 mai 1877, nu mai rămânea decât procla-
marea oficială a independenţei, act de altfel înfăptuit în urma interpelării deputatului N. Fleva
în şedinţa Camerei din 9 mai 1877 adresată ministrului de Externe Kogălniceanu, relativă la
informarea puterilor europene asupra denunţării suzeranităţii otomane, căreia M. Kogălniceanu
i-a răspuns declarând independenţa, votată de altfel cu o largă majoritate 91.
Actul proclamării independenţei a fost salutat în cercurile puterii92, în cele ale
opoziţiei93, iar Domnitorul Carol I îi aprecia semnificaţia politică şi morală, aceea de ,,hotărâre
demnă” a statului român a cărui armată era destinată să-i aducă consacrarea pe câmpul de
luptă94. O participare militară care însă, aşa cum am arătat, nu era aprobată de o parte consis-
tentă a mediului politic sau, dacă ar fi fost luată în calcul, ea ar fi trebuit reglementată ,,printr-
un tratat în toată forma”95, având însă doar un caracter ,,defensiv”96. Necesitatea încheierii
unui tratat de alianţă cu Rusia, unul politic care să cuprindă garanţii de securitate pentru statul
român, nu era mai puţin conştientizată şi dorită de Principele Carol I 97. Însă realizarea sa prac-
tică s-a dovedit imposibilă. Individualitatea de acţiune şi comandă a armatei române ca
exerciţiu al independenţei a fost respinsă de Împăratul Alexandru al II-lea şi de cancelarul său
Gorceakov din raţiuni strategice şi ca o ,,imposibilitate politică”98. Rusia pretindea că oferă
României posibilitatea participării la războiul împotriva Turciei însă doar în cadrul operaţiuni-
lor armatei imperiale99 dar totodată, mai mult sau mai puţin explicit, îşi exprimase intenţia
reluării sudului Basarabiei100. Nu se putea vorbi, aşadar, despre recunoaşterea rusească a inde-
pendenţei României, prin urmare nici despre parafarea vreunui tratat, atâta timp cât miza rea-
nexării sudului Basarabiei o împinsese pe Rusia la război101.
Împrejurările politico-militare creau o mare preocupare pentru conducătorii români.
După primele insuccese militare în faţa Plevnei, Marele Duce Nicolae solicita pentru prima
83
M. Kogălniceanu, op.cit., p. 463.
84
Ibidem, p. 462.
85
MOf, nr. 130, 10/22 iunie 1877, p. 3752.
86
Românul, 4 mai 1877, p. 395.
87
Românul, 5 mai 1877, p. 399.
88
Fava către L. A. Melegari, (28 aprilie/10 mai 1877) în IRD., vol. I, pp. 397-398.
89
Fava către L. A. Melegari, (26 aprilie/8 mai 1877) în IRD., vol. I, p. 365.
90
Frédéric Hoorickx către Contele d’Aspremont-Lynden, (27 aprilie/9 mai 1877), în IRD., vol. I, p. 370.
91
MOf, nr. 118, 27 mai 1877, p. 3453.
92
Românul, 9, 10 mai 1877, p. 412.
93
Timpul, nr. 108, 11 mai 1877, p. 1.
94
95
Pressa, nr. 90, 14 mai 1877, p. 1.
96
B. Boerescu, op.cit., p. 725.
97
98
99
Ibidem.
100
Ibidem, p. 6.
101
Fava către L. A. Melegari, (10 iunie 1877) în IRD., vol. I, p. 35.
dată concursul armatei române la 11/23 iulie 1877102, iar M. Kogălniceanu îi semnala Domnito-
rului disponibilitatea lui Gorceakov pentru o colaborare mai amplă cu România 103. Cu acest
prilej, ministrul de Externe îi sugera totuşi o prealabilă clarificare a unor aspecte deosebit de
importante precum consecinţele politice asupra României care ar fi decurs din participarea la
război şi chestiunea compensaţiilor financiare în urma pierderilor suferite în conflict 104. Pre-
cauţii de acest gen deveniseră evidente pe fondul creşterii neîncrederii factorilor decizionali
români în politica urmărită de Rusia, în ciuda tuturor asigurărilor oferite de cancelarul Gorcea-
kov în numele a ceea ce el numea ,,comunitatea de scop şi simpatiile tradiţionale” ruso-
române105. Refuzul părţii ruse de a accepta comanda supremă a Domnitorului Carol I asupra
trupelor sale în cadrul dispozitivului aliat îngreuna şi mai mult decizia executivului român. A
fost însă grăbită de agravarea situaţiei militare a trupelor ruse învinse la Plevna care a şi deter-
minat solicitarea oficială a Marelui Duce Nicolae adresată lui Carol I la 19 iulie 1877 pentru
intervenţia armatei române în război. Memoriile Domnitorului consemnează dezacordul dintre
el şi primul său ministru I.C. Brătianu în privinţa momentului intrării în război, scrupulelor sale
privind necesitatea încheierii unui tratat de alianţă cu Rusia împotrivindu-li-se graba şefului
guvernului în a valorifica momentul favorabil şi pentru a preîntâmpina mutarea conflictului pe
teritoriul românesc106. Precipitarea primului-ministru a fost explicată ulterior prin speranţa
acestuia că aportul militar românesc să fi determinat Rusia să renunţe la planul privind redo-
bândirea sudului Basarabiei107. Cert este că finalmente spre o asemenea soluţie a înclinat şi
Domnitorul care prelua la 16/28 august 1877 comanda trupelor ruso-române din faţa Plevnei
propusă de Ţarul Alexandru al II-lea108, astfel că la consiliul de război din 19 august 1877
decizia privind trecerea Dunării de către armata română să fie impusă corpului ofiţeresc 109.
Hotărârea luată în absenţa unui tratat cu Rusia, reflectând exclusiv voinţa executivului, fără
prealabila consultare a Corpurilor Legiuitoare, a devenit subiectul principal pe agenda opoziţiei
pe tot parcursul Războiului de Independenţă. Justificările ulterioare ale şefului statului şi ale
primului său ministru dezvăluiau dorinţa ca independenţa să fie recunoscută la nivel european,
în urma participării României la război, iar nu ca o favoare a Rusiei inserată în textul unui tratat
bilateral110.
Decizia participării la război a fost comentată variat în mediul politic. Conservatorii au
respins-o atât în presă cît şi de la tribuna Parlamentului 111. Unii oameni politici au ţinut să-şi
publice concepţiile relative la hotărârea guvernului. Pus sub acuzare parlamentară, în imposibi-
litate de a se exprima în cadrul Corpurilor Legiuitoare în lipsa unui mandat, Generalului I. Em.
Florescu îi rămânea varianta textului pentru a comenta pe marginea politicii externe a Români-
ei şi a campaniei armatei române 112. El făcea rechizitoriul politicii guvernamentale concepută
de I.C. Brătianu, descris drept ,,un adevărat dictator” al ţării, care implicase ţara în război fără
parafarea în prealabil a unui tratat cu Rusia şi încălcând decizia Camerei de limitare a partici-
pării militare la acţiuni defensive. Din punct de vedere strategic, generalul condamna decizia
102
Memoriile Regelui Carol I, pp. 29-30.
103
Ibidem, p. 35.
104
Dumitru Vitcu, ,,Les dilemmes, les controverses et les conséquences d'une alliance politique conjecturale. Les
relations roumaino-russes des années 1877-1878”, în Codrul Cosminului, nr. 14/2008, p. 92.
105
106
Regele Carol I al României, op.cit., p. 47; Memoriile Regelui Carol I, p. 39; Sabina Cantacuzino, Din viaţa fa-
miliei I. C. Brătianu (1821-1891), Bucureşti, Edit. ,,Universul”, 1933, p. 207.
107
Ibidem; Al. Candiano-Popescu, Amintiri din viaţa-mi (1867-1898), studiu introductiv, notă asupra ediţiei, adno-
tările, transcrierea şi îngrijirea textului de Constantin Corbu, Bucureşti, Edit. Eminescu, 1998, p. 197.
108
Dumitru Vitcu, op.cit., p. 94.
109
110
Ibidem; Ion C. Brătianu, Acte şi cuvântări, vol. III, 1 mai 1877-30 aprilie 1878, publicate de Constantin C. Giu-
rescu, Bucureşti, ,,Cartea Românească”, 1930, p. 193.
111
Timpul, nr. 141, 21 iunie 1877, p. 1.
112
Gen. Ioan Em. Florescu, Câteva cuvinte asupra intrării în acţiune a trupelor noastre, Bucureşti, Noua Tipogra-
fie a Laboratorilor Români, 1877.
Domnitorului Carol I de angajare a tuturor resurselor militare a ţării, în locul mobilizării unor
efective reduse precum şi participarea lui personală pe front, cu toate riscurile inerente, lăsând
ţara la discreţia lui I.C. Brătianu113. Era un punct de vedere. El trăda deopotrivă frustrarea omu-
lui politic conservator care asista neputincios la ,,omnipotenţa”114 guvernului liberal dar şi pe
aceea a militarului de carieră, ignorat într-un moment important pentru ţară şi a sa armată.
Sugestivă pentru opoziţia cu care s-a confruntat guvernul chiar din partea unor liberali, a fost
poziţia adoptată chiar de fratele primului-ministru, D. Brătianu. Tot în vara anului 1877, el îşi
exprima într-o broşură teza potrivnică războiului115. Era convins că războiul României la sudul
Dunării constituia cea mai ,,cea mai mare şi funestă greşeală”116, alianţa cu Rusia era una
străină intereselor naţionale, iar obţinerea independenţei pe cale militară, inutilă dată fiind
iminenţa prăbuşirii I. Otoman117. Naiv în argumentare, condamnând participarea României la
război, convins că ,,independenţa nu se votează, nu se decretă; ea se face”118, D. Brătianu
pretindea că-şi face ,,o datorie de consciinţă” din dezvăluirea direcţiei greşite a politicii exter-
ne româneşti. Soluţia prin care o credea optimă pentru atingerea dezideratului naţional era una
pur teoretică, tot o ,,campanie”, însă una ,,înăutru ţărei: să ne grăbim a ridica serviciile noas-
tre publice în suferinţă, să ne grăbim a restaura forţele noastre producătoare aproape slei-
te”119. Dincolo de opţiunea sa neutralistă, demersul lui D. Brătianu dezvăluia nemulţumirea şi a
unei părţi a liberalilor, ignoraţi în privinţa consultării politice, care reproşau de fapt fratelui său
şi şi oamenilor din jurul acestuia lipsa de transparenţă a actului decizional, precum se întâmpla-
se în pregătirea proclamării independenţei 120. Apariţia broşurii lui D. Brătianu nu a rămas fără
reacţii. Ziarul lui V. Boerescu, Pressa, îi reproşa autorului onestitatea gestului, în condiţiile în
care tocmai el care, în calitate de emisar al României la Conferinţa Puterilor Garante de la
Constantinopol, avusese prilejul să cunoască dispoziţiile Marilor Puteri asupra desfăşurării
crizei orientale, nu protestase la pătrunderea ruşilor în ţară, imputând guvernului tocmai acest
lucru121.
Astfel de luări de poziţie nu au împiedicat câtuşi de puţin continuarea liniei de politică
externă aleasă de guvern precum şi acţiunea militară a României la sudul Dunării. Iar astfel de
solicitări nu au lipsit. Impopularitatea războiului, jertfele soldaţilor români, privaţiunile popu-
laţiei civile, erau argumente invocate de cei care susţineau necesitatea încetării războiului de
către guvernul liberal122. Pentru acesta însă, chestiunile de interes şi în acelaşi timp de îngrijo-
rare priveau atitudinea ostilă a aliatului rus care continua să refuze recunoaşterea independenţei
României, să se eschiveze în problema despăgubirilor de război cuvenite din partea I. Otoman
şi în aceea a prezenţei ei la viitoarea conferinţă de pace123.
În această stare de spirit au fost convocate Corpurile Legiuitoare în toamna anului 1877.
Cu acest prilej şi în preajma victoriei militare ruso-române de la Plevna, opoziţia, întărită şi cu
unii liberali, relua în cadrul dezbaterilor temele antiguvernamentale mai vechi abordate la înce-
putul războiului. Atât în Cameră cât şi în Senat, autoritatea discreţionară a Guvernului Brătianu
care îşi subordonase legislativul124, implicând armata într-un război ofensiv, neprovocat de I.
Otoman125, lipsa garanţiilor privind un deznodământ favorabil al strădaniilor României, pro-
113
Ibidem, p. 8.
114
Ibidem.
115
Dimitrie Brătianu, Uă datorie de consciinţă către ţeara mea, Bucureşti, Noua Tipografie Naţională C. N. Rădu-
lescu, 1877, p. 5.
116
Ibidem, pp. 17-19.
117
Ibidem, p. 11.
118
Ibidem.
119
Ibidem, pp. 17-19.
120
Ibidem, p. 11.
121
Pressa, nr. 150,28 iulie 1877, p. 2.
122
Ibidem, nr. 189, 17 septembrie 1877, p. 2.
123
124
Românul, 23 noiembrie 1877, p. 1051.
125
Ibidem.
movarea intereselor ruseşti, străine intereselor naţionale, cu riscul pierderii Basarabiei 126, con-
stituiau puncte ale unui rechizitoriu antiguvernamental schiţat de oameni politici ca Pantazi
Ghica, N. Ionescu sau P.P. Carp.
Începutul anului 1878 avea să cunoască o agravare a situaţiei politice a României pe
fondul unor acţiuni ostile ale Rusiei, precum încheierea armistiţiului cu I. Otoman fără partici-
pare românească127 şi revendicarea oficială a sudului Basarabiei128. Integritatea teritorială a ţării
a constituit subiectul interpelărilor făcute guvernului în Senat de D. Ghica la 20 ianuarie 1878
şi respectiv în Cameră de V.A. Urechia la 23 ianuarie 1878. În cadrul unor şedinţe secrete, cu
participarea ambelor Camere ale Parlamentului, ministrul de Externe, M. Kogălniceanu, a
prezentat documentele diplomatice, ulterior votându-se moţiunile de încredere în politica gu-
vernului, propuse de D. Ghica în Senat 129 şi de G. Vernescu în Adunarea Deputaţilor130, autori-
zându-l să respingă solicitările ruseşti de înstrăinare a unor părţi din teritoriul naţional 131. Şi cu
acest prilej, cooperarea tandemului D. Ghica – V. Boerescu a fost utilă guvernului, care depăşea
un moment delicat. Acordul Corpurilor Legiuitoare pentru o politică de rezistenţă fiind obţinut,
guvernul a procedat la organizarea propagandei în favoarea acestei idei, marşând pe necesitatea
menţinerii solidarităţii naţionale132. Totuşi, în cercurile opoziţiei îşi făcuse loc ideea unui aran-
jament prealabil româno-rus în chestiunea Basarabiei, a cărei cesiune către Rusia ar fi fost
consimţită încă din momentul negocierii convenţiei din 4/16 aprilie 1877 133. De aici acuzele de
trădare aduse guvernului şi banuielile opoziţiei că guvernul juca de fapt o ,,infamă comedie”134.
Pentru a împiedica creşterea numărului opozanţilor în Corpurile Legiuitoare, mai ales în
stringenta chestiune a Basarabiei, guvernul liberal a reuşit a determine invalidarea mandatului
Gen. I.Em. Florescu în urma alegerilor parţiale pentru deputaţi din 24 ianuarie 1878135. Lupta
politică internă se intensifica astfel în contextul extern complicat al începutului de an 1878.
Conservatorii din jurul lui Lascăr Catargiu se hotărâseră să se manifeste mai activ pe plan poli-
tic, organizând dese întruniri în Bucureşti şi clamând că ,,Basarabia e pierdută”136. Li se raliau
şi cei care, până nu demult, susţinuseră guvernul, precum V. Boerescu şi D. Ghica, o atitudine
caracteristică pentru versatilitatea lor politică, atraşi de perspectiva căderii guvernului liberal.
Împreună cu P.P. Carp şi D.P. Vioreanu, ei înaintau la 13 februarie 1878 o moţiune de blam
împotriva Guvernului Brătianu solicitând demisia acestuia pentru incapacitatea de a apăra
interesele ţării la viitorul congres de pace137. Numai că Tratatul de pace de la San Stefano din-
tre Rusia şi I. Otoman se încheia la 19 februarie-3 martie 1878 fără participarea vreunui repre-
zentant al României, Domnitorul Carol I fiind anunţat telegrafic de Marele Duce Nicolae, însă
fără a i se comunica condiţiile păcii138. Cunoscute de guvern abia la 7-19 martie 1878139, di-
poziţiile referitoare la România cuprinse în tratat-cesiunea sudului Basarabiei în favoarea Rusi-
ei, în schimbul Dobrogei (art. XIX), utilizarea de către trupele ruseşti staţionate în Bulgaria a
teritoriului românesc ca rută de tranzit (art. VIII) au îngrijorat şi mai mult mediul politic şi
126
P. P. Carp, op.cit., p. 155.
127
Academia Română, Istoria românilor, vol. VII, tom. I, Constituirea României moderne (1821-1878), coord.
Dan Berindei, Bucureşti, EE, 2003, p. 691.
128
Memoriile Regelui Carol I, vol. XIII, p. 16.
129
G. D. Nicolescu, Parlamentul român1866-1901. Biografii şi portrete, Bucureşti, Edit. I. V. Socec, 1903, p. 317.
130
Ion C. Brătianu, op.cit., p. 169.
131
Ibidem; Memoriile Regelui Carol I, vol. XIII, p. 16.
132
Românul, 26 ianuarie 1878, p. 81.
133
I. Negruzzi către I. Slavici (Iaşi, 22 noiembrie 1877), în I. E. Torouţiu, Gh. Cardaş, Studii şi documente libera-
le, vol. I Junimea, Bucureşti, Institutul de Arte Grafice ,,Bucovina”, 1931, pp. 200-201; Radu Rosetti, Un uitat: Gen-
eralul Ioan Em. Florescu, în AARMSI, seria a III-a, tom XIX, Bucureşti, Imprimeria Naţională, 1937, p. 30.
134
T. Maiorescu către I. Negruzzi (Bucureşti, 8 februarie 1878), în . E. Torouţiu, Gh. Cardaş, op.cit., p. 11.
135
T. Maiorescu, op.cit., pp. 160-162.
136
T. Maiorescu către I. Negruzzi (Bucureşti, 8 februarie 1878), în . E. Torouţiu, Gh. Cardaş, op.cit., p. 11.
137
C. Gane, op.cit., p. 216.
138
139
Radu Rosetti, Corespondenţa generalului Iancu Ghica (2 aprilie 1877-8 aprilie 1878), Bucureşti, Cartea Ro-
mânească, 1930, pp. 166-168.
140
opinia publică românească . Spectrul pierderii Basarabiei a alimentat discursul opoziţionist al
conservatorilor, primul-ministru I.C. Brătianu fiind considerat principalul vinovat pentru impli-
carea României în război fără obţinerea unor prealabile garanţii de securitate 141. Opoziţia încer-
ca să exploateze politic dificultăţile guvernului, interpretând ostilitatea Rusiei şi iminenţa
pierderii Basarabiei drept consecinţe ale guvernării ,,roşii” liberal-radicale, indezirabilă Rusi-
ei142. Confruntarea politică se desfăşura paralel cu intensificarea presiunii ruseşti asupra Româ-
niei pentru încetarea protestelor împotriva condiţiilor păcii de la San Stefano care culmina cu
ameninţările cancelarului rus Gorceakov de ocupare a ţării, fapt care a determinat autorităţile
româneşti să ordone armatei să se concentreze pe linia defensivă Piteşti-Câmpulung-
Târgovişte143.
Dacă pentru Domnitorul Carol I, chestiunea pierderii Basarabiei era o certitudine, pri-
mul-ministru I.C. Brătianu îşi exprima unele speranţe, năruite de altfel repede în urma infor-
maţiilor primite din cercurile diplomaţiei europene şi din presa străină 144. Mai mult chiar, însăşi
prezenţa românească la viitorul congres european care se pregătea era refuzată de Marile Pu-
teri, după cum informa din Paris agentul diplomatic N. Callimachi-Catargiu. Se impunea, în
respectivele condiţii, profesarea unei politici mai flexibile, abandonarea rezistenţei împotriva
Rusiei care deteriorase şi mai mult raporturile bilaterale şi găsirea unor formule tranzacţionale
precum obţinerea de compensaţii teritoriale în sudul Dunării 145.
Dacă într-adevăr astfel de aşteptări au existat, izolarea diplomatică a României constata-
tă de I.C. Brătianu şi de M. Kogălniceanu, reprezentanţii ţării la Congresul de Pace de la Berlin
le-a confirmat netemeinicia. Nici Germania şi nici altă mare putere nu era dispusă să sprijine
România în chestiunea Basarabiei, menţinerea păcii europene fiind laitmotivul invocat de areo-
pagul european146. În consecinţă, la 18 iunie1878, cei doi emisari români telegrafiau în ţară că
Marile Puteri recunoşteau independenţa României condiţionată de eliminarea din textul Consti-
tuţiei a interdicţiei religioase la acordarea împământenirii necreştinilor şi cedarea sudului Basa-
rabiei către Rusia147. Astfel că, admiterea celor doi reprezentanţi ai României în şedinţa con-
gresului de la 19 iunie/1 iulie 1878 în vederea expunerii revendicărilor naţionale nu a avut
decât un caracter formal, deşi prestaţia lor s-a ridicat la înălţimea unui înalt act de patriotism148.
În împrejurările externe deosebite prin care trecea ţara, viaţa politică internă era domi-
nată de confruntarea putere-opoziţie. Un timp, liberalii radicali au menţinut tonul intransigent
de respingere a deciziilor Congresului de la Berlin 149, încercând să exploateze politic nemulţu-
mirea generală şi să neutralizeze opoziţia150. Treptat însă, rezistenţa se va atenua, guvernul
încercâd să pregătească opinia publică pentru acceptarea deciziilor de la Berlin. Erau invocate,
în acest sens, avantajele ultimelor reglementări de la Berlin comparativ cu cele de la San Stefa-
no, stabilite unilateral de Rusia. Dacă Dobrogea ar fost atribuită României în schimbul sudului
Basarabiei, doar prin voinţa unică a Rusiei, explicau liberalii, ar fi echivalat cu recunoaşterea
dreptului permanent al Rusiei asupra întregii Basarabii. Ori, nemenţionând vreun schimb, Tra-
tatul de la Berlin opera de fapt o ,,restituţie” a Dobrogei151. Opoziţia, la rândul ei, spera într-o
schimbare de minister după insuccesul de la Berlin a celor doi miniştri, ţinând să-şi afirme
140
Condiţiile păcii au fost prezentate publicului, preluate după Die Presse, de ziarul Românul în numerele sale din
16 martie 1878, pp. 261-262 şi din 17 martie 1878, pp. 265-266.
141
Românul, 25 februarie 1878, p. 177; 5 martie 1878, p. 205; 9 aprilie 1878, p. 345.
142
Constantin Bacalbaşa, Bucureştii de altă dată, vol. I 1871-1884, ediţia a II-a, Edit. Ziarului ,,Universul”, 1935, p. 247.
143
Memoriile Regelui Carol I, vol. XIV, pp. 7-9.
144
Ibidem, vol. XIII, pp. 61; 67; Ibidem, vol. XIV, pp. 29-30.
145
Ibidem.
146
Ibidem, p. 32.
147
Ibidem, pp. 40-41.
148
Gheorghe I. Brătianu, Politica externă a regelui Carol I, în vol. Domnia Regelui Carol I: 5 conferinţe ţinute la
Universitatea Liberă în anul 1940, Bucureşti, ,,Imprimeriile Independenţa”, 1941, p. 87.
149
Românul, 21 iunie 1878, p. 579.
150
151
Românul, 28 iunie 1878, p. 603.
disponibilitatea pentru acceptarea tuturor dispoziţiilor referitoare la România cuprinse în trata-

tul de pace şi insistând pentru necesitatea convocării unei Constituante pentru modificarea
articolului 7 din Constituţie şi pentru reglementarea primirii Dobrogei 152. Convocarea Consti-
tuantei ar fi însemnat, totodată, reactivarea politică a conservatorilor şi a altor elemente izolate
de pe eşichierul politic. O schimbare de guvern însă, în măsura în care conservatorii o doreau
cu adevărat, date fiind gravele împrejurări politice, nu s-a petrecut. Guvernul condus de I.C. Bră-
tianu a rezistat tuturor provocărilor, chiar dacă pentru aceasta a fost nevoie de remanieri succesi-
ve, iar pentru aplicarea dispoziţiilor Tratatului de la Berlin şi modificarea Constituţiei, chiar de
diversificarea componenţei lui politice, prin cooptarea lui V. Boerescu şi N. Kretzulescu153.
Keywords: Liberal Government, neutrality, military intervention, war of independence,

parliamentary debate.
ASPECTS OF POLITICAL LIFE IN THE EARLY YEARS OF

LIBERAL GOVERNMENT (1876-1878) (II)
(Summary)
The radical liberals led by I. C. Brătianu and C. A. Rosetti became the most important
political force in Romania. They removed the moderate liberals in the government and obtai-
ned the consent of the Prince to form a government led by I. C. Brătianu.
The parliamentary impeachment of the conservative former Ministers was one of their
actions to consolidate the political power.
At the beginning of their governance, The Liberals were faced with the difficulties crea-
ted by triggering the Russian-Turkish War. The Government concluded the alliance with Rus-
sia against the Ottoman Empire, has acted for the proclamation of the independence and invol-
ved the army at war. This policy was rejected by the conservative opposition and some of the
Liberals. Finally, Romania became an independent state.
152
Românul, 5 iulie 1878, p. 623.
153
Ion Mamina, op.cit.,p. 307.
Gică MANOLE, Titu Maiorescu, Premier – Apoteoza învinsului 93
Gică MANOLE
TITU MAIORESCU, PREMIER – APOTEOZA ÎNVINSULUI

Cuvinte-cheie: Titu Maiorescu; prim-ministru; apoteoză; învins; martie 1912; ianuarie
1914; Partidul Conservator; Regele Carol I; P.P. Carp; Al II-lea Război Balcanic; Pacea de
la Bucureşti; august 1913.
Instalarea lui Titu Maiorescu în fruntea guvernului, ca prim-ministru, la 28 martie 1912,

a fost rezultatul unei situaţii politice interne extrem de tensionată, precum şi efectul unor nego-
cieri politice între liderii Partidului Conservator, care, prin constituirea unui Guvern Titu Maio-
rescu, gândit ca unul de tranziţie, urmăreau detensionarea relaţiilor cu opoziţia şi, implicit,
lichidarea „afacerii tramvaielor”. La fel de adevărat este şi faptul că regele Carol I a dorit, cu
dinadinsul, ca Titu Maiorescu să ajungă premier, faptul fiind dovedit de modul în care a nego-
ciat în acest sens cu principalii lideri ai Partidului Conservator. Şi Maiorescu, la început, era
convins că mandatul său de prim-ministru este unul provizoriu, faptul de altfel fiind de notorie-
tate1. Aşadar, chiar de la început, mandatul Guvernului Titu Maiorescu a fost gândit ca unul de
scurtă durată, iar constituirea lui trebuia să ducă la rezolvarea celor două probleme politice
interne care înveninaseră la extrem relaţiile politice dintre conservatori şi liberali 2 şi care pro-
vocaseră îngrijorarea lui Carol I: un guvern de concentrare conservatoare şi rezolvarea afacerii
tramvaielor3.
Titu Maiorescu, prin urmare, trebuia, în cel mult două luni, să negocieze împăcarea cu
conservatorii-democraţi, cât şi să lichideze urmările „afacerii tramvaielor”. Se sconta pe simţul
său împăciuitor, pe arta sa de a negocia în constituirea unui guvern conservator de concentrare
cu Take Ionescu4, iar după realizarea acestuia mentorul Junimii ar fi trebuit să se retragă, lă-
sând locul preşedintelui Partidului Conservator, P.P. Carp. Guvernul Titu Maiorescu era apre-
ciat ca o continuare a Guvernului P.P. Carp, baza politică pe care se sprijinea era nesigură, căci
majoritatea parlamentară era controlată şi loială, totodată, preşedintelui Partidului Conservator.
În realitate, noul guvern era expresia clară a voinţei regelui Carol I 5, de a cărui încredere totală
s-a bucurat pe parcursul existenţei sale.
Însă, după cum se va vedea, Guvernul Titu Maiorescu nu va fi deloc unul de tranziţie,
iar acest fapt era ştiut doar de doi oameni: Carol I şi Titu Maiorescu. Primul, văzându-l pe Carp
plecând din fruntea guvernului (faptul producându-i „o adâncă satisfacţie internă, că a răpus
1
Astfel, deşi Titu Maiorescu era prim-ministru desemnat şi, în consecinţă, trebuia să formeze noul guvern în acord
cu mandatul primit de la regele Carol I, miniştrii noului Cabinet au fost desemnaţi nu de Maiorescu, ci de P.P. Carp. V.
Al. Marghiloman, Note politice, vol. I, p. 72, unde se consemnează: „Ne-am întâlnit la Maiorescu. Maiorescu va
constitui Cabinetul joi, va presta jurământ vineri… După Carp (subl. G.M.), Ministerul ar fi: Th. Rosetti - Finanţe,
Arion - Interne, Missir sau Onciul - Instrucţie (?), Pangrati
- Lucrări Publice, generalul Argetoianu sau generalul Culcer - Război şi Cantacuzino; şi Neniţescu, Lahovari”.
(însemnarea din 25 martie 1912). Vezi şi însemnarea din 24 martie 1912, p. 76.
2
Ibidem, pp. 69, 72, 75.
3
Al. Marghiloman, ca unul ce se afla la baza declanşării „afacerii tramvaielor”, prin legea promovată în Parla-
ment în decembrie 1911, care modifica radical Statutul Societăţii Tramvaielor din Bucureşti, într-o audienţă la Carol I
din 9 ianuarie 1912, după ce suveranul i-a spus „că nu se poate face nimic fără opoziţie”, i-a declarat acestuia: „Am
sfârşit prin a declara că, în afacerea tramvaielor, eram mulţumiţi de partea noastră, lupta oamenilor cinstiţi împotriva
hoţiei; că dacă m-am aruncat cu atâta foc în această luptă am făcut-o puţin şi pentru rege; că nu putem admite un
singur partid atotputernic prin organizarea lui financiară şi la ordinul unei familii de drept divin, neavând pentru Regi
decât un respect de ocazie şi înţelegând să impuie tuturor voinţa sa”.
(Ibidem, pp. 69 - 70). Vezi şi Ion Mamina, Ion Bulei, Guverne şi Guvernanţi. 1866- 1916, p. 137.
4
În acest sens, Al. Marghiloman notează pe 4 ianuarie 1912: „La ora 5 conferinţă la Maiorescu, cu Carp asupra
chestiunii Take Ionescu. Carp, foarte stârnit, nu va face nici o concesie nepotrivită cu demnitatea sa. Maiorescu
pledând să se acorde tot lui Take (subl. GM). Carp crede sigur că şi de s-ar înţelege cu Take, Regele va face să eşueze
combinaţiunea”. (Ibidem, p. 68).
5
Ion Mamina, Ion Bulei, op. cit., p. 137.
pe Bismarckul român”6), era hotărât să nu mai accepte cu niciun chip revenirea liderului Parti-
dului Conservator în fruntea altuia. Iar Titu Maiorescu, deşi a lăsat să se înţeleagă pe timpul
conciliabulelor avute cu liderii conservatori că primeşte mandatul doar provizoriu, şi că res-
ponsabilitatea noii poziţii o va împarte cu alţi lideri conservatori 7, era, şi el, la fel de decis să se
menţină în noua poziţie politică indiferent de prieteniile politice trecute, secondându-l, pe toate
planurile, pe regele Carol I. Preluând, şi cu sprijinul lui Carp, „moştenirea prietenului său
învins”8, Maiorescu ştia ceea ce Carp nu aflase, anume că regele Carol I, nici în mai 1912, nici
în toamna aceluiaşi an nu va mai accepta revenirea acestuia în fruntea unui nou guvern. Deşi s-
a susţinut că omisiunea lui Maiorescu, de a-l pune la curent pe P.P. Carp cu poziţia regelui
Carol I în ceea ce-l priveşte, îl plasează într-o situaţie echivocă9 sau chiar una de trădare10, în
ceea ce ne priveşte nu suntem de acord.
Poziţia lui Maiorescu faţă de prietenul său P.P. Carp s-a nuanţat în timp. Deşi de pe la
mijlocul deceniului nouă al secolului al XIX-lea (după negocierile politice eşuate cu I.C. Brăti-
anu, din 1884) Maiorescu l-a secondat cu loialitate pe Carp, în toate acţiunile politice ale ju-
nimiştilor şi, din mai 1891, ale Partidului Constituţional, de pe la 1899 se îndoieşte de judecata
politică a acestuia. Aşa, Titu Maiorescu îi reproşează (pe bună dreptate) lui P.P. Carp că la
moartea lui Lascăr Catargi (martie 1899) a refuzat să preia şefia guvernului, dacă nu era ales şi
preşedinte al Partidului Conservator, arătându-se „recalcitrant”11, refuzând orice „încercări de
conciliere”12 între junimişti şi conservatori. Pentru ca, nu peste mult timp (iulie 1900), într-un
context politic schimbat, cu un parlament ostil junimiştilor, dominat de oamenii lui Take Io-
nescu, subliniază Maiorescu, Carp să accepte, în aceste condiţii, formarea guvernului, dovedind
„inconsecvenţă”13, precum şi o „abatere de la tenacitatea sa obişnuită”14. Şi căderea Guver-
nului P.P. Carp, în februarie 1901, Maiorescu a pus-o tot pe seama orgoliului imens al acestuia,
care, la votul moţiunii de blam din 12 februarie 1901, al unui parlament conservator (sprijinit şi
de liberali) împotriva unui guvern conservator, nu permite membrilor guvernului, aflaţi de faţă,
să voteze, rezultatul votului fiind deosebit de strâns: 75 de voturi împotrivă şi 74 pentru.
Pe Maiorescu îl deranjase lipsa de tact politic, intransigenţa lui Carp în lupta politică,
ambele cu urmări politice negative pentru junimişti 15. Tot în Jurnal, dar înainte de demisia
primului Guvern P.P. Carp, Maiorescu nota, la 1/14 noiembrie 1900: „Insuficienţa lui Carp ca
ministru-prezident şi ministru de finanţe slăbeşte resorturile oricărei activităţi” 16, pentru ca, pe
3 / 16 noiembrie acelaşi an, accentele critice la adresa lui P.P. Carp să crească: „Regele vizibil
fără încredere în capacitatea financiară a lui Carp. Nu e de mirare, şi eu am pierdut credinţa
în Carp. Cam penibilă situaţie a fiecărui ministru individual, deşi poate eu personal am ieşit
mai bine decât alţii. Dar tot junimismul «carpist» e o mare decepţiune”17 (subl. GM). Iată
care erau cele mai intime gânduri ale lui Maiorescu despre Carp, care, la o analiză obiectivă, îi
6
N. Iorga, Istoria Românilor, vol. X, Întregitorii, Bucureşti, 1939, p. 318.
7
Vezi Al. Marghiloman, op. cit., p. 76, însemnarea din 24 martie 1912, unde acesta, printre altele, notează: „Ma-
iorescu crede
Că viitorul ar fi un triumvirat. N. Filipescu, Marghiloman, Take Ionescu”. Tot la aceeaşi pagină Marghiloman no-
tează despre
faptul că Maiorescu, după ce era sigur că va primi însărcinarea de a forma un guvern ce-i va succeda Guvernului
Carp,ar fi fost
„cam speriat”.
8
N. Iorga, op. cit., p. 318.
9
Vezi Z. Ornea, Viaţa lui Titu Maiorescu, II, pp. 202 - 203.
10
11
Titu Maiorescu, Istoria politică a României, p. 281.
12
Ibidem.
13
Ibidem.
14
Ibidem.
15
A doua zi după căderea Guvernului P.P. Carp (13 februarie 1901), Maiorescu notează în Jurnal: „Scurtă convorbire
Mişcătoare între Anicuţa şi mine asupra năruirii idealului meu politic carpo-junimist”, apud Z. Ornea, op. cit., p. 104.
16
Apud Z. Ornea, op. cit., p. 100.
17
Ibidem.
dau dreptate mentorului Junimii. Se adaugă apoi bruscarea demnităţii sale de acelaşi Carp, cu
prilejul constituirii Cabinetului pe care îl va prezida, şi ai cărui membri vor fi aleşi tot de aces-
ta, cât şi faptul că atunci când s-a luat în calcul, şi de către Carp (subl. GM), un Guvern Titu
Maiorescu, funcţionarea acestuia a fost gândită ca una strict limitată la atingerea unor scopuri
bine precizate. Se înţelege că mândria lui Maiorescu, şi cu acest prilej, a avut mult de suferit.
Iar Maiorescu nu a fost deloc omul care să lase nesancţionate gesturi ce-i aduceau atingeri
demnităţii sale, îndeosebi dacă acestea erau făcute la nivel public.
Aşadar, credem că, în martie 1912, Maiorescu s-a aflat în postura de a-şi juca destinul
politic, rotunjindu-l, aflându-se în interiorul unui context politic ce-i va oferi oportunitatea de a
ocupa cea mai înaltă demnitate guvernamentală. Şi s-a folosit de această situaţie, nu în folosul
propriu, gândindu-ne la viziunea sa politică, după care omul politic responsabil trebuie să aibă
mereu în vedere slujirea interesului general, care are prioritate absolută în faţa oricăror interese
de grup. Tot la acel moment Titu Maiorescu se bucura de sprijinul şi încrederea regelui Carol I,
argument, de altfel, decisiv în gestionarea, de moment, a relaţiilor sale cu P.P. Carp.
Aşadar, în ce ne priveşte, excludem orice umbră de echivoc aruncată asupra poziţiei lui
Titu Maiorescu privind relaţiile sale cu şeful Partidului Conservator, P.P. Carp, îndeosebi după
ce cunoaştem că acesta, la insistenţele regelui Carol I ca să se ajungă la un consens cu
preşedintele Partidului Conservator-Democrat, şi constituirea unui guvern conservator de des-
tindere politică, s-a cantonat într-o obstrucţie permanentă18. Susţinem, însă, poziţia lui P.P.
Carp, anume refuzul său admirabil de a cere scuze publice preşedintelui PNL, Ion I.C. Brătia-
nu, în chestiunea cunoscutului său discurs „fierul roş şi autoritatea morală”, admirându-i
intransigenţa morală, cât şi tăria de a renunţa mai degrabă la o poziţie politică foarte înaltă
decât să facă compromisuri cu cei ce deja aleseseră să practice şi politicianismul în viaţa publică.
Aşadar, excludem echivocul în care, chipurile, s-ar fi plasat Titu Maiorescu prin omisi-
unea voită (subl. G.M.) în relaţiile cu P.P. Carp, necomunicându-i acestuia adevăratul gând al
lui Carol I în ceea ce-l priveşte. La fel, nu se poate asemăna gestul lui Maiorescu cu unul de
trădare. Credem, mai degrabă, că gestul său, aflat aşa de aproape de vârful piramidei politice,
poate fi asemănat cu unul de independenţă politică faţă de Carp. Aflat de peste două decenii în
umbra lui Carp, credem că Maiorescu era convins că şi el poate să joace roluri politice majore
în Statul român, iar aşa-zisa lui defecţiune o cred cu totul îndreptăţită, justificată chiar de „in-
consecvenţa”19 politică probată deseori de P.P. Carp. De altfel, şi cu aceasta conchidem, reali-
tatea este că dacă Maiorescu a ajuns să fie luat în calcul ca un viitor prim-ministru, şi va ajunge
premier, ideea a plecat chiar de la Carp, după cum a sintetizat evoluţia evenimentelor, ceva mai
târziu, mentorul Junimii20. Desigur, nu putem fi de acord cu afirmaţia conform căreia Maiores-
cu „nu râvnise”21 postul de prim-ministru, deoarece, se înţelege, nimeni nu ocupă cea mai
importantă funcţie într-un stat cu de-a sila.
Odată constituit Guvernul Titu Maiorescu, trebuiau reglementate cele două probleme ce
tulburaseră viaţa politică. Problema tramvaielor fu tranşată în justiţie, „după 20 de minute de
deliberare”22, în favoarea Societăţii de Tramvaie, iar negocierile cu conservator-democraţii lui
Take Ionescu au început imediat. Pe 11 aprilie 1912, Al. Marghiloman notează că Maiorescu
18
Al. Marghiloman, op. cit., pp. 76 - 77: „Carp mi-a declarat că are o mare aversiune ca să se înţeleagă cu Take
Ionescu şi nu
Ştie dacă o va putea face”. Vezi şi pp. 68 şi 75.
19
Titu Maiorescu, op. cit., p. 281.
20
„La un moment dat, e acum peste un an, la 28 martie 1912, d. Carp însuşi, şeful nostru de partid şi încă şeful
guvernului, a
stăruit pe lângă mine ca să vin în locul d-sale în guvern, nu la şefia partidului la care nu m-am gândit niciodată şi
nu mă gândesc, dar la guvern şi a format d-sa i-am dat eu această autoritate, am primit-o de la d-sa a format o listă de
miniştri, miniştri care să vie să înlocuiască ministerul Carp, s-au adăugat 3 miniştri noi şi eu să fiu preşedinte. Am
primit aceasta, după cum a stăruit d. Carp (subl. G.M.), am primit-o în interesul partidului… Speranţa, năzuinţa mea
era ca, după înlăturarea acelor dificultăţi, să revie d. Carp la conducerea ţării”. (Apud Z. Ornea, op. cit., pp. 204 - 205).
21
E. Lovinescu, T. Maiorescu, p. 549.
22
Al. Marghiloman, op. cit., p. 74.
„se va sili el să facă concentrarea”23, fiind de acord ca partidul lui Take Ionescu să primească
trei portofolii ministeriale, confirmând, pe această cale, bănuiala lui P.P. Carp 24. La 23 aprilie
1912, într-o adunare a Clubului Conservator, Al. Marghiloman susţine ideea că o colaborare cu
Take Ionescu se poate realiza „fără zăloage, fără prescripţii şi fără schimbare a direcţiunii
partidului”25. Aceeaşi idee e susţinută de N. Filipescu şi generalul I. Argetoianu (ministrul de
război) care, şi ei, nu acceptă posibilitatea ca Partidul Conservator, în urma negocierilor, să
ajungă pe mâna lui Take Ionescu26.
În cursul negocierilor, Take Ionescu solicită lichidarea „afacerii tramvaielor” (o va fa-
ce justiţia), dizolvarea Parlamentului, un nou guvern, fuziunea organizaţiilor politice teritoriale
ale celor două partide, trei ministere şi, ca o condiţie obligatorie, el însuşi ministru de Interne.
Titu Maiorescu nu acceptă toate condiţiile liderului conservator-democrat, manifestând pru-
denţă şi din cauza poziţiei publice ale unor lideri politici conservatori. Intrigile lui Take Iones-
cu îl determină pe Al. Marghiloman să refuze orice posibilitate ca acesta să ajungă liderul Par-
tidului Conservator, în eventualitatea unei fuziuni, fiind convins că „prea multe intrigi destra-
mă totdeauna oamenii de valoare”27. Şi P.P. Carp se implică în negocierile în curs urmărind
constituirea unui guvern de concentrare conservatoare, avându-l pe el preşedinte, Take Ionescu
la Interne, dar şi cu N. Filipescu şi Al. Marghiloman miniştri. Take Ionescu, ştiind de intenţia
regelui Carol I în privinţa lui Carp, nu era deloc convins de posibilitatea unui guvern sub con-
ducerea acestuia. Şi P.P. Carp intuieşte acest fapt, căci pe 13 iunie 1912 el declară că se retrage
din politică „şi va recomanda pe Filipescu ca succesor al lui”28.
În absenţa scuzelor publice ale lui Carp către preşedintele PNL, Ion I.C. Brătianu, pe ca-
re P.P. Carp le refuza, liberalii considerau revenirea preşedintelui Partidului Conservator în
fruntea unui nou Cabinet ca pe o „declaraţie de război”29 la adresa lor. Negocierile nu vor
reuşi să se concretizeze cu formarea unui guvern de concentrare / colaborare conservatoare în
timpul recomandat de rege şi, drept urmare, „partidele politice suspendă orice acţiune până la
1 septembrie”30. În realitate, tentativele lui P.P. Carp de a realiza el guvernul de colaborare
conservatoare mult dorit de rege erau zadarnice. După cum se ştie, regele Carol I avea intenţia
fermă (dar bine ascunsă; o ştia sigur Maiorescu) de a nu accepta un nou guvern conservator
condus de Carp, după cum şi Take Ionescu refuza să accepte să participe într-un guvern care l-
ar fi avut ca preşedinte pe seniorul de la Ţibăneşti31. De altfel, la fel ca Take Ionescu şi Carol I,
Maiorescu urmărea ca doar el să realizeze mult dorita concentrare conservatoare, tot cu el,
desigur, în fruntea guvernului, dar fără P.P. Carp, fapt ce va tensiona la maxim relaţiile dintre
23
Ibidem, p. 78.
24
P.P. Carp către Al. Marghiloman: „Vei vedea că Maiorescu caută să facă el concentrarea în afară de mine”, în
Al. Marghiloman, op. cit., p. 77. Vezi şi Anastasie Iordache, Viaţa politică în România. 1910 - 1914, pp. 133-135.
25
26
Ibidem, p. 78.
27
Ibidem, p. 79.
28
Ibidem, p. 80.
29
Al. Marghiloman, op. cit., pp. 83 - 84. Vezi şi C. Gane, P.P. Carp şi rolul său în istoria politică a Ţării, vol. II,
p. 468. P.P. Carp, spre a-i arăta regelui Carol I că vine în întâmpinarea dorinţei acestuia, declarase într-o audienţă la
Sinaia, din 27 septembrie 1912, că este dispus să-i cedeze lui Take Ionescu ministerul de Interne şi încă 2 - 3 ministere
pentru partidul său, că este gata să-i ceară scuze personal lui Ion I.C. Brătianu pentru „fierul roş”, dar nu scuze publice
sau o retractare publică. Carol I aprecia că doar scuze personale nu vor fi suficiente pentru Ion I.C. Brătianu. P.P. Carp
refuză sugestia regelui de a retracta public cele susţinute în discursul Fierul roş şi Autoritatea Morală, căci dacă ar
face-o, susţinea el, şi-ar abandona, tocmai la bătrâneţe, principiile practicate în întreaga sa viaţă politică.
30
31
În 24 septembrie 1912, Al. Marghiloman notează: „Am văzut pe Carp, sosit ieri;… Carp acceptă concentrarea
şi Internele lui Take; acceptă o reconciliere fără retractare cu Brătianu; m-a însărcinat să spun lui Take că primeşte
să aibă convorbire cu el;
Însărcinat pe Mitilineu să spună lui Take că aveam o comunicare să-i fac. Take, foarte nervos, foarte înţepat i-a
spus că astăzi nu o să vadă pe nimeni, iar mâine pe Maiorescu… şi pe urmă foarte brusc: „Ce caută Carp la Bucu-
reşti? Era vorba să nu vie””. (subl. G.M.), în op. cit., p. 83.
32
cei doi oameni politici .
Negocierile politice continuă pe tot parcursul lunii septembrie 1912, fiind luate în calcul
mai multe variante de guvern. La 5 septembrie 1912, Al. Marghiloman îi spuse lui Maiorescu
că „deşi are încredere în mine”33, „Ministerul cu Take Ionescu numai Carp să-l facă”34, şi că
în cazul în care Carp se retrage de la conducerea Partidului Conservator, el nu „aspiră la şe-
fie”35, căci nu-l vrea regele. Se poate susţine că dificilele negocieri în curs între liderii celor
două partide politice, începute în primăvara anului 1912 şi finalizate la începutul lunii octom-
brie acelaşi an, aveau un final anunţat, previzibil. Aşa, într-o audienţă de două ore, pe care
regele Carol I i-a acordat-o lui Titu Maiorescu, duminică 9/22 septembrie 1912, suveranul i-a
comunicat acestuia că nu-l vrea cu niciun chip pe Take Ionescu ministru de Interne şi că, „dacă
nu se poate înţelege acum Carp cu Take Ionescu, să continui eu Ministerul, deschizând Ca-
merele, poate modificări ministeriale”36 (subl. G.M.). De aceeaşi opinie era şi Al. Marghilo-
man: „să continuăm noi până înainte spre februarie” 37, îndeosebi după ce a observat la Take
Ionescu un spirit concesiv şi care „se înmoaie şi se gândeşte a primi concentrarea fără a fi el
la Interne”38. Renunţarea lui Take Ionescu la ministerul de Interne era condiţionată de instala-
rea sa la „viitoarea şefie”39 a Partidului Conservator, caz în care va renunţa şi la „celelalte
condiţii ministeriale”40. Între timp, primit în audienţă de rege, Take Ionescu solicită suveranu-
lui instalarea sa în fruntea guvernului, „singur cu ai săi”41, cu N. Filipescu la ministerul de
Interne, „dar nu cu Carp şi ceilalţi”42. Carol I refuză cererea acestuia43, determinându-l pe
Take Ionescu să-l ameninţe pe rege cu „adunări publice”44, după 1 octombrie 1912.
Complicarea situaţiei politice externe, prin creşterea tensiunii din Peninsula Balcanică,
grăbeşte negocierile pentru formarea guvernului de colaborare / concentrare conservatoare. În
acest sens, Maiorescu respinge obiecţiile lui N. Filipescu contra unei înţelegeri cu Take Iones-
cu, căci „faţă de criza din Balcani, nu mai poate fi vorba de aceasta” 45. Şi regele Carol I, tot
din cauza contextului extern, considera că România, în noile împrejurări, trebuia să aibă un
guvern „tare”46, luând în calcul şi aducerea lui Ion I.C. Brătianu la putere, împreună cu Take
Ionescu. Eventualitatea aceasta i-a alarmat pe conservatori, care au simţit „un pericol grav
pentru partid”47, determinându-i să ia în calcul acceptarea unor concesii serioase Partidului
32
Titu Maiorescu, România, Războaiele Balcanice şi Cadrilaterul, volum editat de Stelian Neagoe, Edit. Machia-
velli, Bucureşti, 1995, p. 11. Într-o întâlnire dintre Maiorescu şi Carp, din 2/15 septembrie 1912, ultimul îi reproşează
mentorului Junimii convorbirile cu Take Ionescu: „Eu (Maiorescu, n. GM): eu trebuie să le am şi le voi avea după
dorinţa regelui. Carp: atunci vrem să mă pui în opoziţie cu partidul. Eu: sunt un simplu intermediar, dar aceasta sunt,
partidul va decide apoi cum va voi”.
33
Ibidem, p. 12.
34
Ibidem.
35
Ibidem.
36
Ibidem, p. 14.
37
Ibidem, p. 15.
38
Ibidem.
39
Ibidem, p. 16.
40
Ibidem.
41
Ibidem.
42
Ibidem.
43
Ibidem, pp. 16 - 17: „Îmi pare rău, dar d-ta singur nu poţi veni la guvern, ci numai sau cu toţi conservatorii,
sau cu I. Brătianu. Un membru al partidului d-tale a zis că eu ştiu numai de frică. Vă înşelaţi. Eu sunt prudent, dar nu
fricos”.
44
Ibidem, p. 17.
45
Ibidem, p. 18.
46
Al. Marghiloman, op. cit., p. 82. Necesitatea unui guvern „tare” a fost ridicată de Carol I în faţa lui Titu Maio-
rescu în audienţa din seara zilei de 20 septembrie / 3octombrie 1912, audienţă în care, după cum notează Maiorescu,
regele a fost „cam iritat”. Probabil că această „iritare” a regelui Carol I fusese provocată de interminabilele negocieri
dintre conservatori şi Take Ionescu, şi tot ea l-a determinat să-şi anunţe colegii de partid a doua zi „că acum guvern
tare e necesar şi că eu am să-mi dau demisia. Ei, că ferească Dumnezeu să-mi dau demisia. Tot „spală-mi cojocul, dar
să nu rămână ud”” (în op. cit., pp. 18 - 19).
47
Conservator-Democrat48.
În seara de 21 septembrie/4 octombrie 1912, Titu Maiorescu, iar noi ne îndoim de sinceri-
tatea intenţiilor sale, la el acasă, îi comunică lui Theodor Rosetti că vrea să demisioneze49, demi-
sie pe care a scris-o în dimineaţa de 22 septembrie50. Maiorescu îşi motivează gestul prin schim-
barea peisajului extern ca urmare a crizei din Peninsula Balcanică, criză „care reclamă fără în-
târziere un guvern cât se poate de tare în România”51. În aceeaşi zi Carol I convocă un Consiliu
de Miniştri la Peleş, făcând apel „energic”52 ca în faţa „gravei situaţii externe”53 să se abando-
neze „micimile personale”54. Regele considera că războiul în Peninsula Balcanică e „inevitabil”
şi, prin urmare, criza politică internă trebuie lichidată. În această direcţie Carol I propune Consili-
ului de Miniştri două variante de guvern. „Carp cu Take Ionescu”55, propunere acceptată de
întreg Consiliul de Miniştri şi, „dacă nu se înţelege Carp cu Take Ionescu”56, guvernul să fie
format de Maiorescu împreună cu Take Ionescu, N. Filipescu şi Al. Marghiloman57.
În acest sens, Carol I dă „ordin”58 lui Maiorescu, la sfârşitul Consiliului de Miniştri, să
reia şi să urgenteze tratativele cu Take Ionescu. Legată de acest „ordin” este, credem noi, şi
invitaţia făcută de către rege ca, a doua zi, seara, „la ora 10”59, Maiorescu să-i facă o vizită
particulară. Vizita n-a mai avut loc la ora proiectată, ci „de la ora 6 la ora 8”60, regele, la în-
tâlnire, îi comunică lui Titu Maiorescu, încă o dată, încrederea sa totală în el, şi că un Guvern
Carp nu este posibil din cauza opoziţiei lui Ion I.C. Brătianu, opoziţie inexistentă dacă guver-
nul de concentrare / colaborare conservatoare este realizat de mentorul Junimii. Credem că la
întâlnirea dintre Carol I şi Maiorescu, din după-amiaza zilei de 23 septembrie/4 octombrie
1912, s-a hotărât cum şi de către cine se va face noul guvern, după cum suntem îndreptăţiţi să
afirmăm că, tot cu acest prilej, a fost exclusă definitiv varianta unui Guvern P.P. Carp.
Din acest motiv, apreciem că demisia pe care Maiorescu o prezintă regelui Carol I la în-
tâlnirea lor de taină n-a fost serioasă, fiind, cel mult, un joc politic în care se ştia cu certitudine
cine e câştigătorul, ca să nu spunem că a fost o regie bine jucată de protagonişti. După şedinţa
Consiliului de Miniştri menţionat, unde Carol I propuse ca variantă de închidere a crizei politi-
ce un Guvern Carp - Take Ionescu, se răspândi această veste, partizanii lui Take Ionescu ară-
tându-se „încântaţi că se face concentrarea cu Carp şi Take Ionescu”61. Desigur, vestea că va
forma noul guvern a ajuns şi la P.P. Carp care, „venit fuga de la Ţibăneşti”62, acceptă „uşor
unele condiţii”63, dar negrăbindu-se deloc să-l vadă pe Maiorescu cu care intenţiona să se în-
tâlnească „numai mâine marţi cu mine”64. Întâlnirea dintre cei doi oameni politici a avut loc
într-adevăr marţi 25 septembrie/8 octombrie 1912, şi a fost una „scurtă”65, după cum „între-
vederea”66 lui Maiorescu, tot în aceeaşi zi, cu Take Ionescu a fost un foarte „lungă”67.
48
Ibidem. Conservatorii, la sugestia regelui Carol I, erau gata să-i cedeze Partidului Conservator-Democrat minis-
terul de Interne, majoritatea în Parlament, independenţă organizatorică în teritoriu, numai să se formeze guvernul.
49
50
Ibidem.
51
Ibidem.
52
Ibidem, p. 20.
53
Ibidem.
54
Ibidem.
55
Ibidem. Vezi şi Al. Marghiloman, op. cit., pp. 82 - 83.
56
57
Ibidem.
58
Ibidem.
59
Ibidem.
60
Ibidem.
61
Ibidem, p. 21.
62
Ibidem.
63
Ibidem.
64
Ibidem.
65
Ibidem.
66
Ibidem.
67
Ibidem.
După întrevederile cu cei doi oameni politici, Titu Maiorescu îi scrie lui Carol I, sinteti-
zându-i concluziile la care a ajuns68. P.P. Carp nu ştia că este prins la mijloc, în interiorul unei
extrem de bine camuflate intrigi politice şi, înainte de a pleca la audienţa solicitată regelui, la
27 septembrie 1912, face o vizită lui Maiorescu acasă împreună cu Al. Marghiloman, după care
vizită mentorul Junimii notează sec: „Împingem pe Carp la concentrare cu toate concesiuni-
le”69. Aşa cum am menţionat, la audienţa pe care i-a acordat-o regele Carol I, pe data de 27
septembrie/10 octombrie 1912, Carp a susţinut în faţa suveranului „că este gata să facă con-
centrarea”70, dar că nu poate accepta, din principiu, să-şi ceară scuze publice în faţa lui Ion
I.C. Brătianu şi a partidului său. După audienţă, Carp îl vizitează pe Maiorescu, delegându-l pe
acesta să-i comunice lui Take Ionescu condiţiile sale în vederea formării guvernului, spunându-
i, de asemenea, că nu „retrage nimic din cele zise contra Partidului Liberal (!)” 71, fiind, însă,
de acord să se întâlnească cu Ion I.C. Brătianu la rege, ocazie cu care să-i declare preşedintelui
PNL că n-a vrut „a-l vătăma personal cu fierul roşu”72. În urma vizitei lui Carp, Maiorescu,
ştiindu-se stăpân pe situaţie, nu se fereşte, în însemnările sale, să-l judece pe seniorul de la
Ţibăneşti: „Carp moale, supus; e arogant numai când are apa la moară sau crede că o are” 73.
Ştiindu-l pe Maiorescu omul regelui, P.P. Carp s-a ferit să-i vorbească acestuia despre ceea ce
instinctul său de vechi luptător politic îi spunea, anume că este „lucrat”74 de fostul său prieten
Maiorescu. De altfel, despre faptul că face obiectul unei intrigi politice, Carp îi va spune lui Al.
Marghiloman, anume „că toată afacerea este un clenci pentru a fi înlăturat”75. Convins că
şansele sale de a reveni în fruntea unui nou guvern sunt extrem de reduse, P.P. Carp declară că
„poate oricine să facă concentrarea”76, şi că „el se retrage din politică”77.
Într-o scrisoare din 29 septembrie/12 octombrie 1912 către regele Carol I, Maiorescu îi
comunică regelui că „după repetate discuţii cu Take Ionescu şi Petre Carp (în care timp
aceştia însă nu au avut nici o întâlnire între ei), concentrarea cu Petre Carp pare a fi îndepăr-
tată”78, motivul fiind, desigur, inflexibilitatea lui Carp, care „nu a vrut să retracteze nimic din
ceea ce a spus în Senat împotriva Partidului Liberal”79. Maiorescu, tot cu acest prilej, îl înşti-
inţează pe rege că dacă varianta cu P.P. Carp în fruntea guvernului concentrat nu mai este de
perspectivă, el va încerca „cea de-a doua formă de concentrare propusă de M. S. Regele, iar
mâine dimineaţă o voi trata cu Alexandru Marghiloman şi Nicolae Filipescu”80. Discuţia cu
Al. Marghiloman, notează Maiorescu, „a decurs satisfăcător”81, mai ales că acesta se angajea-
ză să-l convingă pe Carp „să-şi dea acordul pentru concentrare sub Titu Maiorescu, dacă el
însuşi nu o preia”82. Şi Gh. Gr. Cantacuzino îl susţine pe Maiorescu în vederea formării guver-
nului concentrat, cu condiţia să i se lase lui „Take Ionescu Ministerul de Interne şi alte 3 minis-
68
Ibidem: „Take Ionescu ar putea intra într-un Guvern Petre Carp numai în următoarele condiţii: 1) Patru minis-
tere, între care Internele, pentru sine, Take Ionescu; 2) Condiţii blânde din partea Primăriei în chestiunea tramvaie-
lor; 3) Stabilirea unor astfel de relaţii între Ion Brătianu şi Petre Carp, încât Brătianu şi partidul său să participe la
alegeri”. Împăcarea dintre P.P. Carp şi Ion I.C. Brătianu trebuia să o mijlocească Carol I. „I-am comunicat cele de mai
sus lui Petre Carp. Punctul 1 l-a acceptat. Punctul 2 l-a considerat ca nefiind cazul să fie discutat, deoarece Take
Ionescu, ca ministru de Interne, oricum va dizolva Consiliul Comunal. În privinţa punctului 3, el doreşte ca părerea lui
să o expună Majestăţii Voastre. În acest scop va telegrafia la Castelul Peleş şi va solicita o audienţă”.
69
Ibidem, p. 22.
70
Al. Marghiloman, op. cit., pp. 83 - 84.
71
72
Ibidem.
73
Ibidem, pp. 22 - 23.
74
C. Gane, op. cit., p. 471.
75
76
Ibidem.
77
Ibidem.
78
79
Ibidem, p. 24.
80
Ibidem.
81
Ibidem, p. 25.
82
Ibidem.
tere, iar fiului său Mihail Justiţia, celuilalt fiu - Griguţă, Primăria Bucureştiului, iar lui Nico-
lae Filipescu Ministerul de Război, pe care i l-ar fi promis din nou Petre Carp”83.
Pe de altă parte, Take Ionescu, „după ce [se] va hotărî într-un fel sau altul cu Petre
Carp”84, îl anunţă pe Maiorescu că este gata „pentru discutarea problemelor de detaliu privind
actuala colaborare ministerială”85, după cum şi Nicolae Filipescu îi promite tot concursul său
„chiar fără Al. Marghiloman”86. După o scurtă şedere la Ţibăneşti (30 septembrie - 3 octom-
brie), P.P. Carp revine la Bucureşti, îi face o vizită lui Maiorescu (4 octombrie), căruia-i comu-
nică că nu este de acord să se facă „concentrarea sub mine”87 şi că rămâne consecvent de a nu
retracta public cele afirmate despre PNL. În situaţia politică existentă, Carp sugerează lui Ma-
iorescu că „trebuie să alegem şeful partidului”88, după demisia sa, ipoteză respinsă de acesta
pe motiv că în caz de „pericol războinic”89, Carp poate fi soluţia de „rezervă”90. Deşi ştia că
obstacolul de netrecut ce stătea în calea revenirii lui P.P. Carp în fruntea guvernului nu era Ion
I.C. Brătianu, ci regele Carol I, Maiorescu nu se fereşte în a nota că „admite”91 încercările lui
Al. Marghiloman şi Take Ionescu de a identifica „formula de împăcare între Carp şi Brătia-
nu”92, ca nu cumva să fie el acuzat că a împiedicat revenirea „lui Carp la guvern”93. Că si-
tuaţia era cu totul altfel după cum o prezenta Maiorescu, ne-o confirmă Al. Marghiloman în
Note politice, unde, la data de 6 octombrie 1912, notează: „Ora 12. George Ştirbei a alergat la
mine să-mi comunice că Duca (I. G. Duca -GM) l-a căutat ca să-i spună că Brătianu n-a cerut
nimic şi se miră că se face un guvern fără Carp!!!”94.
Pe data de 6/19 octombrie 1912 are loc o întrunire a celor mai importanţi oameni poli-
tici conservatori, „toţi actualii miniştri”95, la Gh. Gr. Cantacuzino, apoi P.P. Carp, Al. Marghi-
loman, Barbu Ştefănescu Delavrancea, N. Filipescu, „chiar şi D. Greceanu de la Iaşi”96, pen-
tru a se decide dacă se face sau nu guvern cu Take Ionescu. Dacă am fi avut informaţii despre
întâlnirea aceasta doar din Jurnalul lui Maiorescu, n-am fi înţeles prea bine de ce mentorul
Junimii a expediat-o într-o singură frază: „Penibilă discuţie asupra concentrării cu Take Io-
nescu sau retragerii partidului de la guvern”97. Notele politice ale lui Al. Marghiloman ne
oferă amănunte în plus faţă de lapidara consemnare a lui Maiorescu. Aşa, liderii conservatori
prezenţi la „adunare”98, după cum a notat Maiorescu, s-au edificat că pentru a se putea forma
un Guvern Carp - Take Ionescu, „liberalii nu cer nimic de la noi, cine cere atunci? Cine min-
te?”99. Al. Marghiloman solicită clarificare, în sensul limpezirii situaţiei lui Carp, care, la rân-
dul său, declară că este gata să se retragă deoarece, încă „de la aprilie”100, a înţeles că persoana
lui este un „obstacol”101 în calea constituirii guvernului cerut de regele Carol I. Întrebarea lui
Marghiloman, deloc retorică, de a afla „cine minte?” în toată chestiunea discutată, este prelua-
tă de N. Filipescu: „Cine minte? Este cel ce ne sileşte să facem porcărie. Între partid şi Carp
83
84
Ibidem, p. 26.
85
Ibidem.
86
Ibidem, p. 27.
87
Ibidem.
88
Ibidem.
89
Ibidem.
90
Ibidem.
91
Ibidem, p. 28.
92
Ibidem.
93
Ibidem.
94
95
96
Ibidem.
97
Ibidem.
98
Ibidem.
99
100
Ibidem.
101
Ibidem.
102
nu ezit şi nu fac porcăria” . „Porcăria” la care făcea trimitere N. Filipescu, preluând expre-
sia din primăvară a lui P. P. Carp, nu era alta decât tranzacţia la care era împins Partidul Con-
servator, şi se referea la condiţionarea, de către regele Carol I, a rămânerii acestei grupări poli-
tice la putere de înţelegerea cu Partidul Conservator-Democrat condus de Take Ionescu. Insis-
tenţa colegilor de partid de a se afla „cine minte?” în chestiunea discutată, nu i-a produs prea
multă linişte lui Maiorescu. Din contră. Îl înţelegem, aşadar, de ce apreciază această dramatică,
la urma urmei, întrunire a liderilor politici conservatori ca pe una „penibilă”. Penibilă pentru
sine, desigur, nu „discuţia” după cum a dorit el să ne sugereze. Maiorescu a înţeles că era
vizat, în legătură cu minciuna, dar, ştiindu-se acoperit de încrederea regelui, nu lasă niciun
echivoc în cuvântul său, punând problema tranşant: „Eu nu mai pot aştepta. Nu cu vorbele lui
Duca sau Procopiu se poate amâna o soluţie. Vă cer precis da sau nu facem concentrarea aşa
cum se prezintă”103. Al. Marghiloman nu renunţă la esenţa problemei, punând accentul aproape
exact unde trebuia: „Cer cărţile pe masă. Cine îndepărtează pe Carp? Regele ori Take Iones-
cu?”104. Aflat în dificultate vizibilă, Maiorescu, la somaţia lui Marghiloman, se ascunde în
spatele ideii sale după care regele Carol I este intangibil, ieşind din dificultate folosindu-se de
numele lui: „Nu-mi puteţi cere să descopăr eu pe Rege” 105, pentru ca, în şoaptă, să-i confirme
lui Marghiloman cine era cel ce minţea: „Regele! Nu ţi-a spus Arion că după Consiliu (este
vorba de şedinţa Consiliului de Miniştri, de la castelul Peleş, din 22 septembrie/4 octombrie
1912 - n. G.M.), Ferdinand i-a spus: „Mr. Carp horippile le Roi?” Acesta este preţul menţine-
rii noastre la guvern”106.
După întrunire, Maiorescu îl înştiinţează pe rege despre „discuţia realmente aprinsă”107
avută şi că P.P. Carp „şi-a prezentat demisia scrisă din funcţia de şef de partid”108. De aseme-
nea, prim-ministrul îi mai comunică lui Carol I că astfel, „cu toate insistenţele” sale „legate de
situaţia externă periculoasă”109, adunarea n-a luat o hotărâre definitivă şi că în zilele următoa-
re discuţiile în această direcţie vor continua. După această consfătuire a conducătorilor Partidu-
lui Conservator, din 6 octombrie 1912, şi la care Maiorescu a fost încolţit, înţelegem de ce
„după o noapte de somn mediocru”110 simţea „puţină acreală sufletească”111.
După această importantă întrunire politică conservatoare, care va forţa demisia lui Carp
din fruntea Partidului Conservator (neacceptată însă!), nu se mai punea problema dacă se va
realiza mult doritul guvern de concentrare conservatoare, ci când şi în ce condiţii se va materia-
liza. Zilele următoare vor fi marcate de negocieri politice între cele două partide politice con-
servatoare, câştigând teren ideea ca ambele grupări să deţină în viitorul guvern câte patru mi-
nistere fiecare112, deşi, pe 9 octombrie stil nou, Gh. Gr. Cantacuzino îi declară lui Maiorescu că
„fără 5 miniştri (nu Război) ai noştri, un civil la Război, mai bine să ne retragem” 113. Desigur,
Gh. Gr. Cantacuzino reprezenta o voce singulară, căci negocierile erau foarte strânse în vederea
constituirii guvernului nu de concentrare, ci de „colaborare”114 („un fel de coaliţie”115) sau
„conlucrare”116, termeni agreaţi de preşedintele Partidului Conservator-Democrat, dar lansaţi
102
Ibidem.
103
Ibidem.
104
Ibidem.
105
Ibidem.
106
Ibidem.
107
108
Ibidem.
109
Ibidem.
110
Ibidem, p. 29.
111
Ibidem.
112
Ibidem, p. 30.
113
Ibidem. Vezi şi Al. Marghiloman, op. cit., pp. 85 - 87.
114
115
Ibidem.
116
Ibidem.
de N. Filipescu şi Al. Bădărău117. Pe 8 octombrie 1912 are loc o întâlnire decisivă a conducăto-
rilor politici ai Partidului Conservator, la Gh. Gr. Cantacuzino, unde s-au negociat condiţiile
realizării guvernului de colaborare sau „conlucrare” conservatoare. Aşa, liderii conservatori
voiau cinci miniştri în guvern, soluţie apreciată ca „fiind cea mai bună”118 de Maiorescu doar
dacă, bineînţeles, o „să o primească Regele”119; „sfere de acţiune” separate, „neatinse”120;
Prefectura poliţiei; împărţirea Comitetului Executiv; fuzionarea cluburilor celor două partide;
Comitetul Clubului Conservator „pe din două”121, cu Gh. Gr. Cantacuzino preşedinte; depu-
taţii şi senatorii „pe jumătate”122; paritate la prefecturi şi primării; primar conservator-
democrat la Bucureşti123; afacerea tramvaielor lichidată.
În cursul negocierilor, N. Filipescu a încercat să-l ajute pe fostul preşedinte al partidului, P.P.
Carp, sugerând că ar fi bine să rămână, pe mai departe, şeful grupării conservatoare. Take Ionescu
refuză sugestia lui N. Filipescu, motivând că, dacă revine P.P. Carp, „avem război civil”124, pentru
ca la protestele lui Al. Marghiloman să-şi nuanţeze afirmaţia: „război cu liberalii”125.
Convins că negocierile sunt aproape finalizate, Maiorescu solicită, telegrafic, o audienţă
regelui Carol I, audienţă ce a avut loc miercuri 1 / 13 octombrie 1912, ora 12 ziua 126. Deşi audi-
enţa lui Maiorescu la rege a fost lungă (două ore), la data cu pricina, pe lângă faptul că a dejunat
la Palat, că pe drum, la dus-întors, a fost „tot ploaie”127, despre ce anume au discutat într-un timp
aşa de lung, n-a consemnat decât atât: „El (regele - n. G.M.) vrea cu orice preţ să fac eu concen-
trarea”128. Acest „cu orice preţ” al suveranului cred că poate fi considerat şi ca un ultimatum,
deoarece lungirea peste aşteptări a negocierilor cu Partidul Conservator-Democrat l-a nemulţumit
pe Carol I, îndeosebi că tensiunile din Balcani alunecau rapid spre un deznodământ violent. P.P.
Carp, deşi şi-a dat demisia din fruntea Partidului Conservator, demisie neacceptată de Comitetul
Executiv, spre a demonstra că influenţa sa politică nu a avut de suferit, preconiza o mare întrunire
politică a susţinătorilor săi pe duminică 14 octombrie 1912. Printr-o depeşă cifrată, Carol I îl
sfătuieşte pe Maiorescu să nu participe la respectiva întrunire „din cauza situaţiei exterioare
deosebit de grave”129. Desigur că Maiorescu nu avusese intenţia să participe la această adunare,
al cărei scop fiind, nota el, „numai spre glorificarea lui P.P. Carp”130. Rugat, printr-o depeşă, de
rege să anuleze adunarea politică a susţinătorilor săi, Carp îl refuză.
Joi 11 / 24 octombrie 1912, Carol I, printr-o altă telegramă cifrată, îl anunţă pe Maiores-
cu că doreşte „mâine seară dacă e nevoie; dacă nu sâmbătă”131, să vină la Bucureşti, acesta
sugerându-i „să sosească la Bucureşti sâmbătă”132. Presiunea pusă de regele Carol I pe ambele
partide politice va duce la finalizarea negocierilor, neuitând însă de a nota că, chiar când înţe-
legerea părea să aibă un caracter definitiv, Take Ionescu era pe cale să se răzgândească133.
117
Ibidem.
118
119
Ibidem.
120
Ibidem.
121
Ibidem, p. 86.
122
Ibidem.
123
Ibidem. Take Ionescu voia să-l impună, cu dinadinsul, pe omul de afaceri Barbu Păltineanu primar al Capitalei,
după următorul principiu: „Ai voştri din Capitală au mâncat 2 ani, să mănânce şi ai mei”. Vezi şi Titu Maiorescu,
Istoria politică a României, p. 368.
124
125
Ibidem.
126
127
Ibidem.
128
Ibidem.
129
Ibidem, p. 32.
130
Ibidem.
131
Ibidem.
132
Ibidem.
133
Ibidem, pp. 32 - 34. Scrisoarea prin care Take Ionescu îl anunţa pe Titu Maiorescu că refuză intrarea la guvern,
a fost trimisă prin „secretarul intim” al liderului conservator democrat în seara zilei de 13 octombrie 1912. Aflându-se
într-o situaţie extrem de delicată, căci, peste zi, îl asigurase pe Carol I, venit la Bucureşti, că „Ministerul de colaborare
Pretextul folosit de Take Ionescu pentru a rupe înţelegerea era persoana generalului I. Argeto-
ianu, nominalizat şi în noul guvern ca ministru de Război. Din cauza „vorbelor indiscrete ale
lui Marghiloman şi Filipescu şi mai ales ale amicilor lor”134, Take Ionescu află că generalul
Argetoianu nu era deloc neutru politic, după cum conveniseră la negocieri, ci era „curat con-
servator”135. De aici, îngrijorarea preşedintelui Partidului Conservator-Democrat că, dacă ră-
mâne generalul Argetoianu ministru, principiul parităţii ministeriale era încălcat, faptul fiind
perceput ca „o slăbire a takiştilor”136. Fiind informat că Take Ionescu e pe cale de a abandona
înţelegerea (înainte de scrisoarea de la ora 10 seara), Maiorescu îl caută pe acesta prin oraş, află
că este la Capşa, se duce acolo, se întâlnesc „în biroul hotelului”137 celebrului restaurant şi îi
zice pe un ton imperativ: „Că odată ce am asigurat pe Rege că Ministerul nostru se poate
forma să se şi formeze”138. Take Ionescu pare convins de argumentele primului ministru, căru-
ia-i spune la despărţire că „lucrurile nu merg tocmai bine” 139. De la această remarcă de final a
liderului conservator-democrat izvora „neliniştea”140 lui Titu Maiorescu, nelinişte confirmată
de scrisoarea lui Take Ionescu din seara de 13 octombrie 1912, şi care, datorită abilităţii sale
remarcabile de a negocia, a fost lichidată în noapte, târziu, după ce toate rezervele / ezitările lui
Take Ionescu au încetat. Peste zi, Maiorescu a avut o altă misiune oarecum dificilă, anume de
a-l convinge pe Al. Marghiloman că problemele sale de conştiinţă nu sunt aşa de serioase şi că
este cazul să le depăşească şi să intre în noul guvern pe cale de a se constitui 141.
Argumentul decisiv folosit de Maiorescu pentru a-l convinge pe Al. Marghiloman să
accepte intrarea în guvern, şi, după cum sublinia primul ministru, „nu se poate refuza”142, era
persoana regelui Carol I, care „făcu direct apel la d-ta să intri în Minister”143. De altfel, Al.
Marghiloman şi fără scrisoarea primită de la Titu Maiorescu era gata să accepte un portofoliu
ministerial, fiind convins, dacă într-adevăr mai era nevoie, încă de pe 9 octombrie 1912 de
Nicolae Filipescu144. Prezenţa lui Al. Marghiloman în Guvernul Titu Maiorescu - Take Ionescu
este acum asigurat” (p. 33), când va nota toate acestea (aprilie 1916), Maiorescu consemnează răspunsul său dat lui
Take Ionescu prin intermediul secretarului: „O primesc, dar nici nu o deschid (şi aşa am păstrat-o în actele mele, în
plic nedeschisă până astăzi), fiindcă ştiu că cuprinde refuzul d-lui Take Ionescu de a intra în Minister. Dar acest refuz
nu-l pot primi după ce Regele a fost asigurat de formarea Ministerulul”. (subl. G.M.). Apoi, povesteşte mai departe
Maiorescu: „Aflând că Take Ionescu este acasă, i-am telefonat îndată să vie la mine, şi în adevăr la ora 103/4 seara a
şi venit. Am convenit fără greutate împreună că nu putem lăsa în aceste momente de criză balcanică ţara şi Regele
fără Minister conservator şi că în locul lui Argetoianu (generalul I. Argetoianu, n. G.M.) voi propune orice alt general
ca ministru de război”. (Ibidem).
134
Ibidem.
135
Ibidem.
136
Ibidem.
137
Ibidem.
138
Ibidem.
139
Ibidem.
140
Ibidem.
141
„Afacerea tramvaielor” a avut ca punct de pornire, după cum am mai subliniat, un proiect de lege al ministru-
lui de Interne în Guvernul Carp, Al. Marghiloman, votat de Parlament la 16 şi 17 decembrie 1911, prin care sunt
desfiinţate statutele Societăţii de Tramvaie Bucureşti din 1909, înlocuindu-le cu altele favorabile Primăriei şi nu acţio-
narilor (liberali). De aici a pornit scandalul între conservatori şi liberali, cât şi de la discursul „fierul roş” de la 27 şi 28
noiembrie 1911, al lui P.P. Carp. Urmarea, se ştie: Carp pierde şefia guvernului, demisionează de la conducerea Parti-
dului Conservator, iar ostilitatea regelui Carol I, precum şi „defecţiunea” prietenilor politici, printre care şi Maiorescu,
aproape că l-au scos din viaţa politică activă. Al. Marghiloman credea că este obligat moral faţă de P.P. Carp şi, ca
atare, tergiversa să intre în noul guvern.
142
Ibidem, p. 32.
143
Ibidem. Pentru puterea de convingere ce reiese din scrisoarea lui Maiorescu, din 13 / 26 octombrie 1912, o re-
dau în întregime: „Iubite domnule Marghiloman, erai foarte mişcat aseară şi m-ai mişcat şi pe mine. Din mijlocul
vârtejului de păreri mi-au apărut că se desprind câteva gânduri, care ţi le comunic şi d-tale cum mi le am rezumat
mie: I. Eşti conservator-monarhic, asta e incontestabil. II. Ţara e acum în cea mai grea, mai primejdioasă internaţio-
nală, şi asta e incontestabil. III.Regele e în momentul de faţă un element de căpetenie pentru siguranţa ţării, tot aşa de
incontestabil. IV. Regele făcu direct apel la d-ta să intri în Minister. V. Un asemenea apel, în împrejurările date, nu se
poate refuza. Al d-tale, din inimă, Titu Maiorescu”.
144
Al. Marghiloman, op. cit., p. 86: „9 octombrie - Acasă, Filipescu îmi propune să pregătim ruptura pe chestia
Carp”. Faptul dovedeşte că, deşi trecuseră doar trei zile de la adunarea politică a fruntaşilor conservatori, unde Marghi-
l-a supărat într-o mai mare măsură pe P.P. Carp, decât aşa-zisa „defecţiune” a lui Maiorescu,
gestul său fiind condamnat de un contemporan, ager la minte şi bun cunoscător al împrejurări-
lor politice ale timpului, care n-a ezitat a-i condamna gestul: „Marghiloman care stârnise ches-
tiunea tramvaielor, Marghiloman care pricinuise căderea cabinetului Carp, Marghiloman pe
care Carp nu a vrut să-l dezaprobe şi să-l debarce, Marghiloman pentru care Carp a pierdut şi
guvernul şi situaţia, revenea la putere fără a ţine seamă că şeful său rămânea pe dinafară. Pe
Carp această decepţie l-a durut mai mult decât celelalte înfrângeri politice” 145.
Chiar în dimineaţa zilei în care noul guvern trebuia să depună jurământul în faţa regelui
Carol I, Al. Marghiloman, pe motiv că generalul I. Argetoianu nu intrase ca ministru de Război
în guvern, fiind înlocuit cu un alt general, Hârjeu, la propunerea lui N. Filipescu, îi spuse lui
Maiorescu că „refuză el intrarea în Minister”146. Când află că noul ministru de Război a fost
propus de N. Filipescu (se înţeleseseră să-l susţină pe I. Argetoianu), „refuzul” lui Al. Marghi-
loman se risipi foarte repede, acceptându-l, şi el, pe generalul Hârjeu.
În seara zilei de 14/27 octombrie 1912, la orele şase şi jumătate 147, Guvernul de colabo-
rare conservatoare Titu Maiorescu - Take Ionescu a depus jurământul de fidelitate în faţa rege-
lui Carol I. Titu Maiorescu se achitase cu succes de cea mai dificilă problemă de politică inter-
nă din cariera sa politică, dovedind că şi în arta negocierii politice calităţile sale remarcabile au
fost folosite în interesul general.
Războaiele Balcanice de la începutul secolului al XX-lea au constituit încă o etapă, ul-
tima, care încheie lupta popoarelor din regiune de eliberare de sub stăpânirea Imperiului Oto-
man148, Serbia, Grecia şi Bulgaria urmărind încheierea luptei lor pentru unitate naţională prin
eliberarea „conaţionalilor din Imperiul Otoman”149. Desigur, nu-i dificil de presupus că, pe
lângă dorinţa popoarelor balcanice de libertate şi unitate naţională, în spatele celor patru state
din regiune (al patrulea: Muntenegru), se afla diplomaţia rusească150, care urmărea „practic
redeschiderea Chestiunii Orientale”151, în vederea înfăptuirii „planurilor sale balcanice”152.
Pentru atingerea acestui obiectiv, Rusia a încurajat statele balcanice să negocieze pentru consti-
tuirea unei alianţe generale cu caracter antiotoman, dar şi să-şi crească controlul asupra zonei,
ca o contrapondere împotriva Austro-Ungariei, care anexase Bosnia-Herţegovina în 1908153,
eveniment ce a condus la încordarea relaţiilor dintre cele două imperii 154, eveniment perceput şi
ca „o demonstraţie de forţă a Puterilor Centrale”155.
Aşadar, pe lângă lupta dreaptă a popoarelor balcanice de a-şi elibera teritoriile de sub o
asuprire multiseculară, în Peninsula Balcanică se ciocneau şi interesele Marilor Puteri, Rusia şi
loman solicita explicaţii pentru a afla „cine minte” în „chestia Carp”, şi făcea paradă de fidelitate faţă de acesta, acum
uitase cu totul de ele. Sau dacă nu uitase, a procedat la fel ca mai toţi liderii conservatori: l-a abandonat pe P.P. Carp.
145
C. Bacalbaşa, Bucureştii de altădată, vol. IV, p. 86.
146
147
Ibidem: „La 61/2 la Palat, unde jurăm toţi miniştrii: Titu Maiorescu (preşedinte al Consiliului şi Externe), Al.
Marghiloman (Finanţe), Take Ionescu (Interne), C. Dissescu (Culte), N. Filipescu (Domenii), Al. Bădărău (Lucrări
Publice), M. Cantacuzino (Justiţie), N. Xenopol (Industrie)”. Lipsea generalul Hârjeu (ministru de Război), pe care
Maiorescu îl chemase telegrafic să-şi preia postul şi care va depune jurământul a doua zi.
148
Gheorghe Platon, Istoria modernă a României, p. 447;
Vasile Cristian, „Politica externă a României Independente (1878-1914)”, în Istoria Românilor, vol. VII, tom II, EE,
Bucureşti, 2003, p. 280; idem, „1878-1914”, în România în relaţiile internaţionale. 1699-1939, EJ, Iaşi, 1980, p. 364.
149
Anastasie Iordache, Criza politică din România şi Războaiele Balcanice. 1911 - 1913, Edit. Paideia, 1998, p. 175.
150
Barbara Jelavich, Istoria Balcanilor, Secolul al XX-lea, vol. II, traducere de Mihai-Eugen Avădanei, Postfaţă de
I. Ciupercă, Institutul European, Iaşi, 2000, p. 94 şi urm.;
Emil Diaconescu, România şi Marile Puteri după congresul de la Berlin până la 1914, p. 18;
Gheorghe Platon, op. cit., p. 447.
151
Barbara Jelavich, op. cit., p. 94.
152
I.C. Filitti, „Rusia, Austro-Ungaria şi Germania faţă de România, până la 1916”, în Idem, Omul prin operă, p. 59.
153
Emil Diaconescu, op. cit., p. 13; Gheorghe Nicolae Căzan, Şerban Rădulescu-Zöner, România şi Tripla Alianţă,
EŞE, Bucureşti, 1979, pp. 266 - 297.
154
Dr. Ema Nastovici, România şi Puterile Centrale în anii 1914 - 1916, EP, Bucureşti, 1979, p. 14.
155
Gheorghe Nicolae Căzan, Şerban Rădulescu-Zöner, op. cit., p. 266.
Austro-Ungaria deţinând prim-planul. După anexarea Bosniei-Herţegovina de către Austro-

Ungaria, Rusia, care urmărea producerea unor schimbări teritoriale în sud-estul Europei, pro-
cedează în consecinţă. Pilonii pe care se sprijinea politica Rusiei în Balcani erau Bulgaria şi
Serbia. Astfel, în luna decembrie 1909, Rusia împreună cu Bulgaria semnează o Convenţie
militară156 şi un proiect de tratat157, după care cele două state îşi garantau sprijin reciproc în
cazul unui conflict cu Puterile Centrale, inclusiv România 158. În eventualitatea unei victorii
împotriva Austro-Ungariei şi României, Rusia garanta Bulgariei extinderea teritoriului acesteia
până la Marea Egee, iar în Est „sporirea teritoriului bulgar cu localităţi cu populaţie bulgară
situate între Marea Neagră şi malul drept al Dunării”159, adică anexarea Dobrogei româneşti.
Între timp, evoluţia evenimentelor se accelerează. În septembrie 1911, izbucni războiul
italo-turc, conflict desfăşurat şi cu sprijinul tacit al Marilor Puteri favorabile Italiei, încheiat cu
înfrângerea Imperiului Otoman. Nevoit să accepte o pace extrem de grea, în octombrie 1912,
Imperiul Otoman pierde Cirenaica, Libia şi Dodecanez, semn că existenţa sa istorică se apropia
de sfârşit, determinând Imperiul rus să considere că momentul propice pentru realizarea planu-
rilor sale expansioniste a sosit. Sub atenta supraveghere a Rusiei, statele balcanice au încheiat
acorduri secrete pentru lichidarea stăpânirii otomane din Peninsula Balcanică. Cel mai impor-
tant dintre acestea a fost tratatul sârbo-bulgar, încheiat la 13 martie 1912, urmat de semnarea
unei convenţii de cooperare militară între cele două state, semnată la 25 aprilie 1912 160, prin
care părţile semnatare au stabilit că, dacă nu se înţeleg în privinţa împărţirii Macedoniei, „me-
diator să fie ţarul”161. Urmează semnarea unui tratat între Bulgaria şi Grecia, care nu includea
nicio prevedere teritorială, urmat de alte acorduri semnate de Muntenegru cu celelalte state
balcanice. Aşadar, alianţa statelor balcanice a fost una războinică, cu un net caracter antioto-
man, şi s-a încheiat fără consultarea României, „ba chiar împotriva ei”162.
Primul război balcanic, pornit ca o „decisivă cruciadă”163, a început la 9 octombrie
164
1912 , când Muntenegru declanşează ostilităţile cu Imperiul Otoman, şi se extinde la 17 şi 19
octombrie acelaşi an165, când şi celelalte trei state balcanice intră în conflict. Aliaţii, spre sur-
prinderea tuturor, beneficiind, este drept, şi de o superioritate numerică netă 166, au obţinut o
victorie rapidă. Înfrânt, Imperiul Otoman a fost nevoit să încheie armistiţiu, şi, prin intervenţia
Marilor Puteri, locul tratativelor dintre beligeranţi a fost mutat la Londra 167.
Desigur, desfăşurarea evenimentelor din Peninsula Balcanică a fost atent urmărită de
diplomaţia românească, deoarece ele afectau direct interesele politice şi strategice ale Români-
ei168. Diplomaţia românească s-a pronunţat, într-o primă fază, pentru aplanarea conflictului şi
menţinerea statu-quo-ului, declarând neutralitatea statului român, o neutralitate binevoitoare
156
Emil Diaconescu, op. cit., p. 13; I. C. Filitti, op. cit., pp. 58 - 59.
157
I. C. Filitti, op. cit., p. 58.
158
Emil Diaconescu, op. cit., p. 13.
159
I. C. Filitti, op. cit., p. 59.
160
161
Barbara Jelavich, op. cit., p. 94. V. şi Vasile Cristian, „1878 - 1914”, în loc. cit., p. 281 şi I.C. Filitti, op. cit., p. 60.
162
Emil Diaconescu, op. cit., p. 16. Convenţia militară sârbo-bulgară, din 29 aprilie 1912, prevedea că dacă Româ-
nia ar intra în război împotriva Bulgariei, Serbia să declare imediat război României şi „să trimită o armată de 100.000
de oameni pe cursul mijlociu al Dunării sau în Dobrogea”, iar Bulgaria va acorda asistenţă militară masivă Serbiei
„îndată ce armata română va fi trecut Dunărea pe teritoriul sârb” (pp. 16 - 17).
163
Gheorghe Cliveti, România şi crizele internaţionale. 1853 - 1913, Edit. Fundaţiei „Axis”, Iaşi, 1997, p.259.
164
Gheorghe Zbuchea, România şi Războaiele Balcanice. Pagini de istorie sud-est europeană, Edit. Albatros, Bu-
cureşti, 1999, p. 45;
Vasile Cristian, „Politica externă a României Independente. 1878 – 1914”, în loc. cit., p. 365.
165
Gheorghe Platon, op. cit., p. 442; Gheorghe Zbuchea, op. cit., p. 45.
166
Armatele statelor balcanice, coalizate, dispuneau de 700.000 de oameni, iar Imperiul Otoman doar de 320.000.
La această disproporţie numerică se adaugă faptul că, pe durata războiului, flota grecească a deţinut controlul mărilor,
înlesnind, printre altele, şi deplasarea trupelor aliate oriunde era nevoie. Vezi Barbara Jelavich, op. cit., p. 95 şi Gheor-
ghe Zbuchea, op. cit., p. 46.
167
Gheorghe Platon, op. cit., p. 447; Gheorghe Zbuchea, op. cit., pp. 52 - 53.
168
Gheorghe Platon, op. cit., p. 448; Gheorghe Zbuchea, op. cit., pp. 65 - 74.
aliaţilor balcanici169, Titu Maiorescu, în consens cu regele Carol I şi Take Ionescu170, a refuzat
propunerea ministrului Turciei la Bucureşti, Sefa-bey, care solicitase o declaraţie a guvernului
român după care acesta „nu va rămâne indiferent în cazul în care vreo întreprindere va fi de
natură de a tulbura pacea şi statu-quo în Balcani”171, iar în cazul că se vor produce schimbări
teritoriale în Balcani, „România va avea să-şi spună cuvântul”172.
În aceeaşi zi, când îl linişteşte pe ministrul Bulgariei, Kalinkov, care nu întârzia să de-
clare că bulgarii „sunt recunoscători României pentru strălucita sa atitudine”173, la întâlnirea
cu regele Carol I şi Take Ionescu, Titu Maiorescu hotărăşte trimiterea de „iscoditori privaţi”174
pe lângă regele Ferdinand al Bulgariei, care trebuiau să testeze poziţia acestuia asupra unei
rectificări „de fruntarie de la Turtucaia la Marea Neagră între Euxinograd şi Cavarna” 175.
Lesne se poate constata că diplomaţia românească, încă dinainte de începerea conflictului, era
convinsă că războiul balcanic va produce importante schimbări teritoriale în regiune şi că, pe
această cale, stricându-se echilibrul balcanic, România va solicita compensaţii teritoriale de la
Bulgaria în acord cu interesele sale politico-strategice176.
Victoria rapidă a aliaţilor balcanici, urmată de apariţia perspectivei ocupării Constanti-
nopolului de armata bulgară, a determinat intervenţia Marilor Puteri. Franţa, în acord cu Rusia,
intervin pe lângă beligeranţi pentru oprirea operaţiunilor militare şi stabilirea unei noi ordini
teritoriale în Peninsula Balcanică. Astfel, stăpânirea turcă în Europa trebuia să se limiteze la
oraşul Constantinopol „cu zona dimprejur”177, teritoriul eliberat să fie împărţit între statele
balcanice, se preconiza crearea unui stat albanez autonom sub suzeranitate turcă, România să
fie admisă la conferinţa păcii, precum şi rectificarea frontierei dobrogene, condiţie pusă de
Rusia şi Austro-Ungaria, care „a şi intervenit la Sofia în favoarea noastră”178. Şi Germania
sprijinea România, considerând că cererea acesteia de rectificare a frontierei dobrogene „era
îndreptăţită”179. Perspectiva ocupării Constantinopolului nelinişteşte Rusia 180, iar înfrângerile
dramatice ale turcilor, care nu credeau în posibilitatea de a apăra Ceatlagea, ultima linie de
apărare înainte de Capitală, au determinat guvernul turc să solicite ajutorul României181.
169
Raport al lui Titu Maiorescu către regele Carol I din 20 septembrie / 1 octombrie 1912, în Documente diploma-
tice secrete, 20 septembrie / 1 octombrie 1912 - 29 iulie / 10 august 1913, în Idem, România, Războaiele Balcanice şi
Cadrilaterul, p. 157. (În continuare Documente diplomatice). În acelaşi Raport, la întrebarea lui Kalinkov, ministrul
Bulgariei la Bucureşti, privind poziţia României „în cazul unui conflict cu Turcia”, Titu Maiorescu dezminte zvonurile
privind semnarea vreunei convenţii militare cu Turcia, că România însăşi şi-a dobândit independenţa prin luptă cu
Imperiul Otoman, că priveşte cu înţelegere lupta popoarelor balcanice pentru libertate şi că ţara noastră va adopta o
poziţie de strictă neutralitate „întrucât nu va fi vorba de schimbări teritoriale”- (Ibidem).
170
Pe toată perioada crizei balcanice, suveranul României a conlucrat strâns cu Titu Maiorescu şi Take Ionescu.
Edificatoare în acest sens este însemnarea lui Titu Maiorescu din 16 / 29 octombrie 1912, în România, Războaiele
Balcanice şi Cadrilaterul, p.36: „De la ora 111/2 la ora 121/2 la Rege cu Take Ionescu, numai noi trei, aşa - spune
Regele - de acum înainte la lucruri importante”.
171
Titu Maiorescu, Documente diplomatice, p. 157; Gheorghe Platon, op. cit., p. 448.
172
Raport al lui Titu Maiorescu către regele Carol I, din 16/29 octombrie 1912, în Documente diplomatice, p. 163.
173
Raport al lui Titu Maiorescu către regele Carol I din 26 septembrie/8 octombrie 1912, în loc. cit., p. 163.
174
Titu Maiorescu, România, Războaiele Balcanice şi Cadrilaterul, p. 36. Este vorba de un oarecare Seculici şi de
ziaristul englez Bourchier, oameni ai lui Take Ionescu. (în Al. Marghiloman, op. cit., p. 88).
175
176
Vezi I.C. Grădişteanu, Discurs în Adunarea Deputaţilor, intitulat Criza Balcanică şi România, 16 decembrie
1913, Imprimeria Statului, Bucureşti, 1914, pp. 17 - 18; Valentin Ciorbea, „Cu privire la evoluţia frontierei dobrogene
româno-bulgare”, în In honorem Ioan Ciupercă. Studii de istorie a românilor şi a relaţiilor internaţionale, editori
Lucian Leuştean, Petronel Zahariuc, Dan Constantin Mâţă, Edit. Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2007, pp.
505 - 509; Constantin Kiriţescu, Istoria războiului pentru întregirea României. 1916 - 1919, vol. I, EŞE, Bucureşti,
1989, pp. 91 - 93.
177
Telegramă a lui Titu Maiorescu, din 22 octombrie / 4 noiembrie 1912, către regele Carol I, în loc. cit., pp. 163 - 164.
178
Ibidem, p. 164. Vezi şi Idem, România, Războaiele Balcanice şi Cadrilaterul, p. 38.
179
Idem, România, Războaiele Balcanice şi Cadrilaterul, p. 39.
180
Ibidem.
181
Raport al lui Titu Maiorescu din 23 octombrie / 5 noiembrie 1912 către regele Carol I, în loc. cit., p. 164. Sefa-
bey, ministrul Turciei la Bucureşti, îi citeşte o depeşă a guvernului turc, „seara târziu”: „Situaţia foarte compromisă a
armatei noastre nu ne permite să avem speranţa de a putea apăra cu succes Ceatlagea; recurgem deci la mijloace
Între timp, trimisul neoficial al guvernului, Seculici, după ce a discutat cu Gheşov, „mi-
nistrul-prezident”182 bulgar, revine la Bucureşti cu ştirea că acesta e „contra propunerilor
noastre”183, dezminţindu-l pe ministrul Austro-Ungariei la Bucureşti, Fürstenberg, conform
căruia România va „obţine prieteneşte concesiuni de la Bulgaria, dacă le uşurăm pacea”184. În
acest sens, Titu Maiorescu îi propune ministrului rus Schebeko, reprezentantul Rusiei de la
Bucureşti, la 27 octombrie/9 noiembrie 1912, să intervină „amical pe lângă regele Bulgari-
ei”185, pentru ca aceasta să accepte rectificarea de frontieră dorită de România de la „Turtucaia
la Marea Neagră dincoace de Varna” 186. Maiorescu îl înştiinţa pe ministrul rus Schebeko că, de
vreme ce la viitorul congres de pace dispoziţiile Tratatului de Pace de la Berlin vor deveni
caduce, odată cu acestea se înlătură şi dispoziţiile acestuia privind frontiera dobrogeană româ-
no-bulgară. În această situaţie, aprecia Maiorescu, o nouă frontieră, în Dobrogea, cu Bulgaria
„devine necesară”187, că stabilirea acesteia să se facă de comun acord de cele două state, şi că
„iniţiativa unei asemenea înţelegeri să pornească de la Bulgaria, de la care a pornit şi războ-
iul împotriva Turciei”188. Titu Maiorescu îi comunica lui Schebeko, de asemenea, că România
doreşte să evite „orice presiune străină”189 asupra regelui Ferdinand, dar că „în mod amical şi
confidenţial”190, poate să-i spună că nouă frontieră dobrogeană cu Bulgaria a României „trebu-
ia să cuprindă o linie de la Turtucaia la Marea Neagră dincoace de Varna”191.
Se înţelege că, aflat în toiul unor negocieri de mare importanţă pentru Statul român, agi-
taţiile politico-electorale, de la începutul lunii noiembrie 1912 îl lăsau cu totul indiferent 192. La
17 octombrie 1912, Titu Maiorescu prezintă Parlamentului mesajul regal de dizolvare a acestu-
ia, iar la alegerile din 8 şi 18 noiembrie 1912, alegeri desfăşurate fără agitaţiile politice obişnui-
te (contextul extern impunea decenţă publică), coaliţia de la putere obţine o majoritate covârşi-
toare193. La şedinţa de deschidere a sesiunii noului Parlament, în 26 noiembrie 1912, Titu Ma-
iorescu a citit mesajul regal, într-un „mare entuziasm”194, mesaj axat în primul rând pe poziţia
adoptată de România în criza balcanică195, şi care preocupa în cel mai înalt grad factorii politici
de decizie de la Bucureşti196. Poziţia Guvernului Titu Maiorescu - Take Ionescu s-a întărit după
alegerile din noiembrie 1912, faptul contribuind la gestionarea cu responsabilitate a misiunii
pentru care fusese constituit.
În privinţa negocierilor pe care România dorea să le poarte cu Bulgaria, ţara noastră a
primit un răspuns favorabil din partea Rusiei, care, nota Maiorescu, „primeşte să fie intermedi-
politice ca să împiedicăm intrarea bulgarilor în Constantinopol. Cerem Marilor Puteri, ca oprind mersul înainte al
armatei bulgare, să facă să înceteze ostilităţile şi să înceapă negocierile pentru pace. Tratative directe pentru ar-
mistiţiu ar fi pierdere de timp preţios şi nu putem prevedea grozavele consecinţe ale ocupării Constantinopolului de
către duşmani. Guvernul român este rugat să întrebuinţeze toate mijloacele pentru a preveni intrarea bulgarilor în
Constantinopol”.
182
Titu Maiorescu, România, Războaiele Balcanice şi Cadrilaterul, p. 39.
183
Ibidem, p. 40.
184
185
186
Ibidem.
187
Raport al lui Titu Maiorescu, din 27 octombrie / 9 noiembrie 1912, către regele Carol I, în loc. cit., p. 165.
188
Ibidem.
189
Ibidem.
190
Ibidem.
191
Ibidem.
192
Titu Maiorescu, România, Războaiele Balcanice şi Cadrilaterul, p. 41: „La ora 5 la G.Gr. Cantacuzino, unde
sunt Th. Rosetti, Neniţescu, Vlădescu, Al. Marghiloman, Mişu Cantacuzino şi N. Filipescu. Aceeaşi tevatură cu candi-
daturile, introducere de noi cantacuzinişti şi eliminare de carpişti. Mi-e indiferentă toată tevatura electorală”.
193
Anastasie Iordache, Criza politică din România şi Războaiele Balcanice. 1911 - 1913, p.165.
194
195
Anastasie Iordache, op. cit., p. 166.
196
Aşa, pe 25 noiembrie 1912, cu o zi înainte de inaugurarea activităţii noului Parlament, Maiorescu organizează,
acasă la el, o întâlnire cu Take Ionescu, Al. Marghiloman, N. Filipescu şi N. Xenopol unde, printre altele, s-au discutat
„cele 4 graniţe studiate de Statul Major în privinţa Bulgariei”, în Al. Marghiloman, op. cit., p. 90.
ara noastră la Sofia [în problema rectificării] fruntariei dobrogene”197; Schebeko, ministrul
rus la Bucureşti, „în acest sens, a dat instrucţiuni la Sofia”198, pentru venirea în capitala Ro-
mâniei, pentru negocieri, a preşedintelui Sobraniei, S. Danev199. Primul ministru al României
primeşte asigurări de sprijin pentru ţara noastră şi de la ministrul Austro-Ungariei la Bucureşti,
prinţul Fürstenberg200, cum că la un viitor Congres de pace „pentru reglementarea chestiunii
balcanice”201, va participa şi România, cu condiţia însă ca problema rectificării frontierei do-
brogene cu Bulgaria să fie admisă din principiu202. Între timp, preşedintele Sobraniei, S. Danev
întârzie să vină la Bucureşti, Kalinkov, ministrul bulgar prezentându-şi scuze pe lângă Titu
Maiorescu, motivând-o prin reţinerea acestuia „la Cartierul general al Regelui Ferdinand
pentru tratările de pace (armistiţiu) cu Turcia, dar va veni desigur peste câteva zile” 203. Porni-
tă pe calea reconsiderării poziţiei sale faţă de România şi atragerea acesteia într-o viitoare ali-
anţă, diplomaţia rusească şi-a exprimat sprijinul în favoarea ţării noastre, exercitând la Sofia
presiuni ca S. Danev să meargă la Bucureşti pentru tratative, solicitând guvernului bulgar pro-
puneri concrete în viitoarele negocieri româno-bulgare204. Între timp, reprezentanţii Bulgariei,
S. Danev şi prim-ministrul Gheşov, prin declaraţii făcute presei franceze, refuză să accepte
rectificarea de frontieră solicitată de România, manifestând faţă de aceasta „o anumită aro-
ganţă”205. Primul sfătuia România să renunţe la orice compensaţie teritorială, caz în care „Bul-
garia renunţă la Dobrogea”206, iar Gheşov, tot în aceleaşi condiţii, să promită (!) integritatea
teritorială a statului român207. Înainte de aşteptata vizită la Bucureşti a lui S. Danev, regele
Carol I şi Maiorescu îi primesc pe ambasadorul Turciei „însărcinat cu tratările de pace”208,
Osman Nizami şi pe Sefa-bey, ministrul turc de la Bucureşti. Ambasadorul Turciei s-a arătat
extrem de onorat de felul cum a fost tratat de suveranul României („de-i venea să-i sărute
mâinile”209), propune lui Maiorescu să mobilizeze armata română ca mijloc de presiune asupra
Bulgariei, pentru ca, astfel, în viziunea diplomatului turc, ţara noastră să obţină „deplină satis-
facţie teritorială”210, iar Turciei, opina Osman Nizami, mobilizarea României i-ar veni „în
ajutor, care, retrasă din Macedonia şi Albania, va fi cu atât mai puternică prin rădăcinile sale
anatolice”211.
197
198
Ibidem.
199
Raport al lui Titu Maiorescu, din 6 / 19 noiembrie 1912, către regele Carol I, în loc. cit., p.165.
200
Ibidem.
201
Ibidem.
202
Ibidem: „Prinţul de Fürstenberg mi-a răspuns că în cazul întrunirii unei asemenea conferinţe, Austro-Ungaria va
fi pentru admiterea României, şi găseşte necesitatea acelei rectificări de graniţă de la sine înţeleasă.”. Vezi şi Idem,
România, Războaiele Balcanice şi Cadrilaterul, p. 44.
203
Însemnarea din 9 / 22 noiembrie 1912, în România, Războaiele Balcanice şi Cadrilaterul, p. 45.
204
Anastasie Iordache, op. cit., p. 195; Emil Diaconescu, op. cit., p. 18. Vezi şi articolul lui Tudor Arghezi, „Veci-
nii curtenitori”, în Idem, Opere, III, 1912, Publicistică (1896 - 1913), pp. 609 - 610: „În câtva timp România provoacă
declaraţiile de dragoste ale vecinilor noştri cei mai placizi până azi. Rusia ţine, ca şi Austria, să se sprijine într-un
război, pe armatele româneşti. Victoria se pare că va fi de partea acelor combatanţi care îşi vor fi asigurat concursul
României”.
205
206
Ibidem.
207
Ibidem. În legătură cu atrocităţile înfăptuite de aliaţi în războiul cu Turcia, semnalăm opinia extrem de critică a
lui Tudor Arghezi, prezentată în articolul „Note de război şi pace”, în Idem, op. cit., pp. 607 - 608: „Eroii acestui
război, sârbii, grecii, bulgarii ca nişte sălbateci ce sunt, n-au pentru viaţa omenească şi învinşi nici un respect. Bruta
balcanică liberatoare ucid tot ce-i iese înainte, cu indiferenţă, bătrânii şi pruncii şi mamele, după ce le-au necinstit,
desigur. Pe când domnul Danev poartă redingotă şi ghete americane, fraţii lui pătrund cu săbiile în geamii şi biserici
şi ciopârţesc mulţimea îngenuncheată cu ochii la ceruri. În curând, la Londra sau la Paris, ambasadorii şi deputaţii
acestor pângăritori şi asasini vor cuvânta întro franceză cu accent diplomatic despre drepturi şi datorii, concepţii pur
intelectuale, şi în loc să-i izgonească diplomaţii îi vor asculta, se vor tocmi cu dânşii pe foloase şi tragere pe sfoară şi,
foarte omeneşte, vor pune iscălitura lor alături de crucea ortodoxă, trasă aproape cu degetul, a câtorva bandiţi”.
208
209
Ibidem.
210
Ibidem.
211
Ibidem.
La o recepţie diplomatică de la 21 noiembrie/3 decembrie 1912, Maiorescu, şi din ne-

liniştea cu care a primit veşti despre „omorârea de macedoneni”212 de către armata greacă213, a
comunicat tuturor miniştrilor acreditaţi în capitala României că, la viitorul Congres de pace,
statul român va susţine cu toate puterile crearea unei Albanii cât mai întinse, luând în calcul şi
eventualitatea constituirii unui stat macedonean214. Interesul României pentru crearea unui stat
albanez cât mai întins venea din necesitatea ca viitoarea Albanie să includă un număr cât mai
mare de localităţi locuite de macedo-români, pentru ca, astfel, să fie pusă la adăpost de excese-
le bulgaro-sârbo-greceşti.
În vederea aplanării conflictului balcanic, la propunerea lui sir Edward Grey 215, minis-
trul de Externe al Marii Britanii, este convocată o conferinţă a ambasadorilor Marilor Puteri.
Condiţiile Marii Britanii, acceptate de diplomaţia austro-ungară, au fost: participarea obligato-
rie a României, întrunirea să nu fie la Paris, precum şi o condiţie sine qua non: să nu fie discu-
tat „accesul Serbiei la Marea Adriatică”216. Aşteptata vizită a preşedintelui Parlamentului
Bulgariei, S. Danev, în România a avut loc pe 25 - 26 noiembrie / 8 - 9 decembrie 1912. Sinte-
za discuţiilor dintre S. Danev şi primul ministru al României, Titu Maiorescu, a fost prezentată
într-un Raport al acestuia către regele Carol I de la 26 noiembrie / 9 decembrie 1912217.
La începutul discuţiilor, fără ca Maiorescu să-i prezinte „vreo cerinţă a României”218,
Danev propune ca românii macedoneni din partea de Macedonie anexată Bulgariei să aibă
„liberul exerciţiu al limbii în şcolile şi bisericile lor şi un episcopat propriu” 219, la care prim-
ministrul României propune „subvenţionarea acestor şcoli şi biserici de către Statul ro-
mân”220. Desigur, S. Danev nu are nicio obiecţie la cererea lui Maiorescu, dar când abordează
problema rectificării dobrogene a frontierei comune devine intransigent. Bulgaria nu acceptă
nicio modificare de frontieră cu România, cu atât mai mult vreo compensaţie teritorială pentru
aceasta; nimeni în Bulgaria „nu se gândeşte la luarea Dobrogei”221, deci România nu are ne-
voie de o „linie strategică”222, căci cele două state se află „în bune relaţii de vecinătate”223.
Apoi, continuă S. Danev, deşi o rectificare la frontiera comună ar avea un „bun efect moral în
amândouă ţările”224, Statul bulgar nu admite sub nicio formă „cedarea Silistrei”225. Titu Ma-
iorescu îi reaminteşte lui Danev că poziţia de neutralitate a României în războiul balcanic a fost
favorabilă Bulgariei şi că fără aceasta „n-ar fi fost cu putinţă izbânda bulgarilor” 226.
De altfel, opina Titu Maiorescu, România a comunicat de mai multe ori Bulgariei, prin
Kalinkov, că „înţelesul neutralităţii noastre” 227 se modifică dacă se vor produce modificări
teritoriale în Peninsula Balcanică şi că acestea petrecându-se sau pe cale să se producă, „o
rectificare a fruntariei”228 între cele două ţări este necesară. De altfel, reamintea Titu Maiores-
cu demnitarului bulgar, Silistra a fost atribuită Bulgariei prin Tratatul de Pace de la Berlin de
212
Ibidem, p. 48.
213
Vezi şi Ionuţ Nistor, „România, problema aromână şi crearea statului albanez (1912 – 1913)”, în In honorem
Ioan Ciupercă. Studii de istorie a românilor şi a relaţiilor internaţionale, p. 109.
214
215
Ibidem.
216
Ibidem.
217
Vezi Raport al lui Titu Maiorescu către regele Carol I, din 26 noiembrie / 9 decembrie 1912, în loc. cit., pp.166
- 167 şi Gheorghe Zbuchea, op. cit., p. 55.
218
Ibidem. Vezi şi Idem, România, Războaiele Balcanice şi Cadrilaterul, p. 50.
219
Raport al lui Titu Maiorescu către regele Carol I, din 26 noiembrie / 9 decembrie 1912, în loc. cit., p. 166.
220
Ibidem.
221
Ibidem.
222
Ibidem.
223
Ibidem.
224
Ibidem.
225
Ibidem.
226
Ibidem.
227
Ibidem.
228
Ibidem.
către Rusia „cu o evidentă intenţie ostilă contra noastră”229, deoarece diplomaţia românească
nu consimţise la cedarea Basarabiei Imperiului rus. Din aceste considerente, continua primul
ministru al României, „orice rectificare de fruntarii trebuie să înceapă cu anexarea Silistrei la
România”230, îndeosebi că aceasta a fost dată pe nedrept Bulgariei prin duşmănia de atunci
(1878) a ruşilor tocmai ca „un ghimpe în inimă”231. Dacă după actualul conflict balcanic, Tra-
tatul de la Berlin se modifică în prevederile sale teritoriale, conchidea Maiorescu, „trebuie să
cadă şi frontiera impusă de acest tratat”232, iar România şi Bulgaria trebuie să negocieze o
nouă frontieră între ele, „prieteneşte… la vest de la Silistra şi la nord de Varna”233.
La argumentele extrem de precise şi de solid articulate de Titu Maiorescu, S. Danev evi-
tă un răspuns limpede, pe motiv că „acum merge la Londra”234 pentru tratative de pace cu
Turcia învinsă, şi care se vor încheia după „vreo două săptămâni cu cedarea „în bloc” a teri-
toriului reclamat de aliaţii creştini”235, şi că după încheierea păcii „ar trebui să înceapă şi
tratările cu România”236. Titu Maiorescu obiectă că negocierile româno-bulgare „nu ar trebui
să înceapă”, căci tocmai au început „astăzi prin iniţiativa luată de domnul Danev”237, şi că
speră că vor continua şi la Londra între „N. Mişu, noul nostru ministru pe lângă Curtea Marii
Britanii căruia-i vom da depline puteri pentru a trata cu delegatul ad-hoc al guvernului bul-
gar”238. Orice întârziere a negocierilor între cele două state, sublinia prim-ministrul României,
vor conduce la intervenţia Marilor Puteri; România şi Bulgaria, ca două state suverane şi inde-
pendente, nu pot avea o soluţie mai bună în cazul în discuţie decât să ajungă, singure, la o înţe-
legere prietenească239.
După dineul de la Ministerul de Externe, dat de Titu Maiorescu, în calitate şi de minis-
tru de Externe, „în onoarea lui Danev”240, prim-ministrul român îl invită pe demnitarul bulgar
la deschiderea noii sesiuni a Parlamentului, unde regele Carol I, în mesajul său, a afirmat, şi
pentru S. Danev, că „glasul României va fi ascultat”241.
Începutul negocierilor privind rectificarea de frontieră dobrogeană bulgaro-română a
dezvăluit limpede că Bulgaria nu avea intenţia să vină în întâmpinarea cerinţelor guvernului
român. În afara unor promisiuni lipsite de conţinut, Bulgaria nu era dispusă să meargă mai
departe, ignorând sugestiile Rusiei şi Austro-Ungariei de a rezolva pe cale amiabilă diferendul
cu România. În acest sens s-a exprimat S. Danev şi la Paris, la mijlocul lunii decembrie 1912,
către R. Poincaré, la întrebarea căruia dacă Bulgaria, în interesul păcii, nu trebuie să acorde o
despăgubire vecinei sale, a răspuns fără echivoc: „România n-are drept la nimic. Ea a refuzat
de două ori să se asocieze acţiunii noastre”242. Convins că Bulgaria este refractară unei înţele-
geri prin negocieri bilaterale, guvernul român, decis să rezolve diferendul cu vecinul de la Sud
de Dunăre pe cale paşnică, a transferat rezolvarea acestuia Conferinţei ambasadorilor Marilor
Puteri, care era pe cale să înceapă, după mijlocul lunii decembrie 1912, la Londra.
În această direcţie, guvernul român a efectuat demersuri diplomatice pentru a afla opinia
229
Ibidem.
230
Ibidem.
231
232
Ibidem.
233
Ibidem. Vezi şi Raportul lui Titu Maiorescu către regele Carol I, din 26 noiembrie / 9 decembrie 1912, în loc.
cit., p. 167.
234
Raport al lui Titu Maiorescu către regele Carol I, din 26 noiembrie / 9 decembrie 1912, în loc. cit., p. 167.
235
Ibidem.
236
Ibidem.
237
Ibidem.
238
Ibidem.
239
Ibidem.
240
241
Ibidem, p. 567. Semnalez cele notate de Al. Marghiloman, în op. cit., p. 90, din 26 noiembrie 1912, după care, cu
prilejul dineului oferit de Titu Maiorescu, la Ministerul de Externe al României, în onoarea delegaţiei Bulgariei, S. Danev,
aflat lângă autorul Notelor politice, ar fi susţinut „de două ori în conversaţie a ţinut să repete că bulgarii nu erau slavi”.
242
Marilor Puteri în vederea acceptării unei delegaţii a României la Conferinţa din capitala brita-
nică. Italia, prin baronul Fasciotti, acceptă fără rezerve doleanţa României 243, pentru ca, apoi,
Germania, Austro-Ungaria şi Rusia să sprijine, şi ele, prezenţa unei delegaţii române la Confe-
rinţă244. Aşa după cum avusese de gând, dar şi la stăruinţele baronului Fasciotti 245, ministrul
Italiei la Bucureşti, după „multe tevaturi”246, Titu Maiorescu îl înlocuieşte pe ministrul român
de la Londra, Manu, cu N. Mişu, căruia-i dă, urgent, instrucţiuni în vederea continuării negoci-
erilor cu S. Danev247.
La sfârşitul lunii noiembrie 1912, soseşte la Bucureşti, în fruntea unei delegaţii ruseşti,
Marele Duce Nicolae Romanov, unchiul ţarului Nicolae al II-lea, pentru ca, la 35 de ani de la
capitularea Plevnei, să înmâneze regelui Carol I bastonul de mareşal. Marele Duce rus, la întâl-
nirea cu Carol I, sugerează acestuia ca România să intre într-o Confederaţie Balcanică, sugestie
acceptată de rege doar „dacă va fi el în capul confederaţiei”248. Înaltul oaspete rus reiterează
aceiaşi propunere cu ocazia dejunului dat în cinstea delegaţiei Rusiei, joi 29 noiembrie / 12
decembrie 1912, la care adaugă că România trebuie să aibă „prietenie cu Statele balcanice”249.
Propunerea Marelui Duce este întâmpinată cu rezerve de Titu Maiorescu: „Trebuie mai întâi să
vedem dacă este viabilă”250.
După plecarea delegaţiei ruseşti, Carol I, pentru a veni în întâmpinarea propunerii Mare-
lui Duce Nicolae Romanov (alte raţiuni nu pot fi luate în calcul, dacă ne gândim la obstrucţia
făcută de Bulgaria României, în chestiunea rectificării frontierei dobrogene), are o iniţiativă
politică ciudată (Maiorescu credea că ideea venea de la Take Ionescu251). Astfel, Carol I la acel
moment credea că România ar trebui să se alieze cu Bulgaria şi „fie şi cu război contra Turci-
ei”252, să o ajute să cucerească oraşul Adrianopol, în schimbul acceptării de către statul vecin a
noii frontiere dobrogene253. La sugestia regelui Carol I, care, dacă ar fi fost urmată, ar fi schim-
bat radical mersul evenimentelor în curs din Peninsula Balcanică, ca un secondant fidel al rege-
lui în politica externă, din care nu excludem o prea strânsă aplecare în a urma pas cu pas
poziţia acestuia, Titu Maiorescu, deşi s-a tot gândit „la grava idee politică a Regelui”254, o şi
acceptă. În acest sens el notează, în Jurnal pe 11 / 24 decembrie 1912, că va trebui să-l înşti-
inţeze telegrafic pe N. Mişu, ministrul român la Londra, ca „să se înţeleagă cu Danev, ca noi
să avem fruntaria de la Turtucaia la Balcic, iar lor să le dăm sprijin, chiar armat, ca să capete
Adrianopol de la turci”255, scop în care pleacă la Londra şi Take Ionescu. Instrucţiunile primu-
lui ministru român, întru sprijinirea proiectului regelui Carol I, către N. Mişu, nu ştim dacă au
mai fost trimise, dar dacă ele au existat, nu se regăsesc în Documentele diplomatice, editate de
Titu Maiorescu în toamna anului 1913, sub denumirea de Cartea Verde.
Cum era de aşteptat, tratativele cu delegatul Bulgariei, S. Danev, la Londra, au fost pli-
ne de dificultăţi. În cursul negocierilor româno-bulgare din capitala britanică, Titu Maiorescu,
şi în calitate de ministru de Externe, a trimis ministrului român N. Mişu mai multe instrucţiuni,
în vederea impunerii doleanţelor României, convins că acestea „au intrat pe cale decisivă”256.
Aşa, la 15 / 28 decembrie 1912257, Titu Maiorescu îl pune la curent pe N. Mişu cu vederile
243
Vezi Raport al lui Titu Maiorescu către regele Carol I, din 2/15 decembrie 1912, în loc. cit., pp. 167 - 168.
244
Emil Diaconescu, op. cit., p. 23; Titu Maiorescu, România, Războaiele Balcanice şi Cadrilaterul, p. 50.
245
246
Ibidem.
247
Ibidem. Vezi şi Raport al lui Titu Maiorescu către regele Carol I, din 11 / 24 decembrie 1912, în loc. cit., p.168.
248
249
Ibidem.
250
Ibidem.
251
Ibidem, p. 57.
252
Ibidem, p. 56.
253
Ibidem, p. 57.
254
Ibidem.
255
Ibidem.
256
257
Titu Maiorescu către N. Mişu, depeşă din 15 / 28 decembrie 1912, în loc. cit., p. 169.
guvernului român, care ar fi mulţumit dacă Conferinţa primeşte să participe şi România pe

picior de egalitate. Germania, Austro-Ungaria şi Italia au acceptat, cum era şi firesc, dezidera-
tul statului român. N. Mişu, în numele României, trebuie să apere cu hotărâre interesele aromâ-
nilor din Peninsula Balcanică. Din acest interes statul român sprijină autonomia Macedoniei şi
Albaniei, pentru ultima ar fi de dorit „eventual o Albanie cât mai mare”258. Toate statele balca-
nice, „şi îndeosebi Grecia”259, să garanteze autonomia cultural-religioasă a aromânilor, după cum
trebuie susţinute, împreună cu Rusia, „interesele călugărilor români de la Muntele Athos”260.
În privinţa negocierilor cu S. Danev, Maiorescu îi preciza lui N. Mişu că nici într-un caz
nu poate fi vorba de compensaţii teritoriale sau de „linii strategice”261, ci doar de rectificare de
frontieră, rectificare absolut necesară îndeosebi „când se aduce o aşa de mare atingere Trata-
tului de la Berlin”262, care să facă să dispară „graniţa actuală”263, impusă cu forţa de acel
tratat. Noua graniţă cu Bulgaria, în Dobrogea, trebuie trasată „cât mai la sud de graniţa actua-
lă”264, fapt pentru care lui N. Mişu i-au fost puse la dispoziţie patru hărţi. Apoi, îşi încheie
Maiorescu instrucţiunile, trebuie să-i reamintească delegatului bulgar că neutralitatea Români-
ei, declarată la începutul războiului balcanic, a fost condiţionată. Iar modificarea de frontieră,
dacă Bulgaria o acceptă, nu poate să însemne altceva decât dovezi sincere de prietenie faţă de
România, prietenie ce se poate adânci după ce statul român va construi un pod peste Dunăre,
venind „în folosul intereselor ei economice”265. Intenţia lui Titu Maiorescu era ca negocierile
româno-bulgare de la Londra să se desfăşoare „fără amestecul vreunei Puteri străine” 266 şi să
se ajungă cât mai repede la un deznodământ.
La 25 decembrie 1912, S. Danev a declarat lui Take Ionescu şi N. Mişu că nu mai do-
reşte să continue negocierile, fapt ce-l determină pe Titu Maiorescu să-i comunice acestuia,
prin N. Mişu, că România, fără declaraţie de război, va ocupa teritoriul solicitat în Dobrogea
„dacă Bulgaria continuă să fie refractară propunerilor noastre amicale” 267. Pe 29 decembrie
1912, S. Danev reia tratativele cu delegaţia României, având ca bază de discuţie propuneri
neoficiale, prezentate prin intermediul ministrului rus la Bucureşti, Schebeko, şi care exprimau
punctul de vedere al guvernului bulgar: 1) Autonomia religioasă şi culturală a aromânilor în
Macedonia; 2) Dărâmarea întăriturilor şi forturilor Silistrei, şi în cele din urmă cedarea poziţii-
lor strategice Medgidia - Tabia; 3) Rectificarea frontierei printr-o linie în care România pri-
meşte prin anexare vreo douăzeci de sate; 4) Bulgaria garantează României Dobrogea268. Pro-
punerile Bulgariei, prin intermediul Rusiei, au întâmpinat reacţia promptă, tăioasă a primului
ministru al României. Maiorescu declară lui Schebeko că nu ştie de existenţa unui război între
cele două state, aşadar, nici într-un caz nu poate fi vorba de o mediere sau arbitraj a vreunei
alte puteri, şi că, dacă Danev nu renunţa la „tergiversări”269, „guvernul român va ocupa mili-
tăreşte teritoriul reclamat de la Bulgaria”270.
Exasperat de lipsa de rezultat a negocierilor de la Londra, Titu Maiorescu adresează lui
258
Ibidem.
259
Ibidem.
260
Ibidem, p. 170.
261
Ibidem.
262
Ibidem.
263
Ibidem.
264
Ibidem.
265
Ibidem, p. 171. Vezi şi Telegrama lui Titu Maiorescu către N. Mişu, din 18 / 31 decembrie 1912: „Negocierile
cu Domnul Danev sunt urgente. Cerem o linie de frontieră care să plece de la vest de Turtucaia şi să ajungă la sud de
Ekrene, cu sau fără Dobrici. Oferim pod peste Dunăre şi sprijin diplomatic” (Ibidem).
266
Vezi Instrucţiunile lui Titu Maiorescu către ministrul plenipotenţiar al României la Petersburg din 10 / 23 ianu-
arie 1913, în loc. cit.,p. 178.
267
Telegrama lui Titu Maiorescu către N. Mişu din 26 decembrie 1912 / 8 ianuarie 1913, în loc. cit., p. 174. Vezi
şi Raport al lui Titu Maiorescu către Carol I din 26 decembrie 1912 / 8 ianuarie 1913, în loc. cit., pp. 174 - 175.
268
Ibidem.
269
Ibidem, p. 174. Vezi şi Romulus Seişanu, Take Ionescu, Edit. Ziarului „Universul” Bucureşti, 1930, pp. 155 - 157.
270
Raport al lui Titu Maiorescu către Carol I din 26 decembrie 1912 / 8 ianuarie 1913, în loc. cit., p. 175.
N. Mişu trei telegrame în trei zile (11, 12 şi 13 ianuarie, seara, 1913), prin care îl somează pe
acesta „să ajungă neapărat la un rezultat în tratativele d-voastră cu Danev”271. Între timp,
Take Ionescu fusese rechemat, tot telegrafic, de urgenţă, în ţară de către Titu Maiorescu, sub
pretextul că prezenţa lui în ţară ar fi mai utilă decât la Londra 272. De asemenea, Maiorescu
solicita lui N. Mişu să-l determine pe Danev să fixeze „propunerile bulgare definitive”273 în
scris, sub forma unui „proces-verbal în care dl. Danev să consemneze ultimele sale oferte”274.
Dacă Bulgaria consimte să cedeze Silistra şi Cavarna României şi nu „cere alte avantaje”275,
N. Mişu trebuia să semneze procesul-verbal, confirmând înţelegerea celor două părţi; dacă
delegatul bulgar „nu oferă”276 cele două localităţi, ministrul român la Londra trebuie să noteze
în respectivul proces-verbal că „noi cerem Turtucaia - Balcic şi că n-aţi căzut de acord. Dar,
vă rog, grăbiţi şi isprăviţi” 277. Tergiversarea Bulgariei la negocierile de la Londra, refuzul de a
accepta revendicările României, erau percepute de diplomaţia românească ca o atingere adusă
demnităţii statului român. Acest motiv explică presiunea extremă pusă de Titu Maiorescu pe
reprezentantul României la negocieri, N. Mişu, de a finaliza tratativele de la Londra.
Primul ministru român, spre a rezolva litigiul bulgaro-român, se gândeşte şi la o inter-
venţie, pe lângă Bulgaria, în favoarea României, a Austro-Ungariei şi Rusiei278. Ministrul de
Externe rus, Sazonov, îl avertizează pe primul ministru român că o eventuală atacare a Bulgari-
ei „va dezlănţui slavii contra noastră”279 şi că dacă România doreşte ca Rusia să intervină pe
lângă Sofia spre a o convinge să cedeze Silistra, să efectueze un demers scris. Maiorescu, nefi-
ind sigur că intervenţia Rusiei va avea succes, sfătuit de Carol I, refuză propunerea Rusiei,
apreciind că un demers colectiv pe lângă „toate Marile Puteri”280 ar fi mult mai oportun.
Protocolul de la Londra din 16 / 29 ianuarie 1913 281, care a finalizat tratativele româno-
bulgare, a fost semnat de N. Mişu şi S. Danev la Legaţia Română din Londra şi a consemnat cu
claritate poziţiile diametral opuse ale celor două părţi. Procesul-verbal întocmit cu acest prilej
constată divergenţele dintre cele două părţi, S. Danev refuzând propunerile României de recti-
ficare a frontierei în sensul dorit de aceasta. În schimb, Bulgaria, prin Protocolul de la Londra,
garantează autonomia culturală şi religioasă a aromânilor care vor intra în componenţa statului
bulgar282, acceptă înfiinţarea unui episcopat pentru aceştia, cât şi dreptul statului român de a
acorda sprijin financiar instituţiilor cultural-religioase ale macedo-românilor.
În privinţa rectificării de frontieră solicitată de România, după care noua linie de frontie-
ră „se va fixa la vest de Turtucaia şi să ajungă la Balcic pe Marea Neagră, inclusiv acest
oraş”283, S. Danev refuză propunerea României, acceptând o rectificare nesemnificativă „ce-
dând României cele două triunghiuri din mijlocul liniei de fruntarie care intră în Dobrogea
românească precum şi un alt triunghi care are ca bază pe ţărmul Mării Negre” 284. În final,
textul Protocolului prevede că „angajamentele”285 prevăzute în cuprins nu vor putea fi ope-
raţionale decât după stabilirea definitivă a frontierei „meridionale”286 a Bulgariei.
După eşecul tratativelor cu Bulgaria de la Londra, acestea vor continua în acelaşi regim
271
Telegrama lui Titu Maiorescu către N. Mişu, din 12 / 25 ianuarie 1913, în loc. cit., p. 181.
272
Titu Maiorescu, România, Războaiele Balcanice şi Cadrilaterul, p. 64; Al. Marghiloman, op. cit., p. 94.
273
Telegrama lui Titu Maiorescu către N. Mişu, din 12 / 25 ianuarie 1913, în loc. cit., p. 182.
274
Telegrama lui Titu Maiorescu către N. Mişu, din seara zilei de 13 / 26 ianuarie 1913, în loc. cit., p. 182.
275
Ibidem.
276
Ibidem.
277
Ibidem. Vezi şi Idem, România, Războaiele Balcanice şi Cadrilaterul, însemnarea din 12 / 25 ianuarie 1913, pp. 70 - 71.
278
Idem, România, Războaiele Balcanice şi Cadrilaterul, pp. 71 şi 73.
279
Ibidem, p. 73.
280
Ibidem.
281
În Documente diplomatice, pp. 183 - 185.
282
Ibidem, p. 183.
283
Ibidem.
284
Ibidem, p. 184.
285
Ibidem.
286
Ibidem.
de urgenţă impus de România, la Sofia, primul ministru român considerând că „orice tergiver-
sare face situaţia foarte gravă”287. Situaţia politică internă se tensionează, unii oameni politici
şi opinia publică arătându-se nemulţumiţi de rezultatele negocierilor de la Londra, făcându-i pe
Carol I şi Maiorescu să ia în calcul plecarea guvernului şi „venirea lui I. Brătianu”288 la putere.
Unul dintre criticii politicii externe promovate de România, pe timpul crizei balcanice, a
fost fruntaşul liberal I.G. Duca289. Astfel, omul politic liberal îşi va expune opiniile cu privire
la criza balcanică în curs într-o conferinţă rostită la Cercul de Studii al PNL, în ziua de 15 ia-
nuarie 1913, exact în momentul când era limpede că rezultatul tratativelor de la Londra cu
Bulgaria va fi unul negativ. I.G. Duca aprecia că situaţia României în „chestiunea politică la
ordinea zilei”290 este dependentă de „starea de lucruri din Balcani”291, şi că de „raportul de
forţe din Peninsula balcanică”292 depinde în mare măsură „situaţia noastră externă”293. Din
acest motiv, aprecia I.G. Duca, România trebuia să facă eforturi pentru menţinerea echilibrului
în Balcani, iar dacă acest fapt nu era posibil, să nu se accepte „ca chestia Orientului să se re-
zolve fără noi, fiindcă rezolvându-se fără noi, ea nu se putea rezolva decât împotriva noas-
tră”294. I.G. Duca aprecia că România, în toiul evenimentelor în curs, ar fi avut cum să facă o
„politică mare”295, dacă ar fi urmat o politică externă mai îndrăzneaţă, prin atribuirea rolului
de intermediari dintre Turcia şi statele balcanice, şi nu să stea în expectativă 296. Potrivit acestu-
ia, politica dusă de guvernul român faţă de criza balcanică, în pofida declaraţiilor oficiale, a
condus la pierderea poziţiei „precumpănitoare”297 în regiune şi că, chiar dacă vom obţine
teritoriul solicitat de la Bulgaria, „nu vom reuşi să ne asigurăm decât crâmpeie din prestigiul
nostru de odinioară”298. Concluzia lui I.G. Duca era că României îi trebuie „o nouă orienta-
re”299 în politica externă, care să nu mai fie „o politică de înfeudare”300 sau o „politică de
exclusivism”301, ci una prin care „să ne bizuim mai mult pe noi decât pe alţii”302.
În mijlocul evenimentelor, Titu Maiorescu semnează prelungirea Tratatului de alianţă al
287
Telegrama lui Titu Maiorescu către D. Ghica, ministrul plenipotenţiar al României de la Sofia, din 27 ianuarie /
9 februarie 1913, în loc. cit., p. 185.
288
Titu Maiorescu, România, Războaiele Balcanice şi Cadrilaterul, p. 75; Al. Marghiloman, op. cit., p. 97.
289
I. G. Duca, Politica noastră externă, Institutul de Editură şi Arte Grafice „Flacăra”, Bucureşti, 1913, pp. 3-32.
290
Ibidem, p. 3.
291
Ibidem, p. 5.
292
Ibidem.
293
Ibidem.
294
Ibidem, p. 13.
295
Ibidem, p. 16.
296
Ibidem, p. 18. În continuare, I.G. Duca reliefează: „Dar este admisibil ca să fi lăsat să se distrugă tot raportul
de forţe care asigura situaţia noastră precumpănitoare fără ca să fi făcut nici cel mai mic gest de împotrivire? Este
oare iertat ca noi să fi asistat cu braţele încrucişate la îndoirea întinderii teritoriale a Bulgariei, a Serbiei şi a Greciei,
fără ca să ne fi dat măcar osteneala s-o împiedicăm? Este de conceput ca noi să fi privit la asemenea transformări
politice în care se juca soarta şi viitorul nostru, cu aceeaşi nepăsare cu care privim astăzi la desfăşurarea tratativelor
dintre Kotukta de la Urga şi Dalai Lama-ul din Tibet?” (Ibidem).
297
Ibidem, p. 23.
298
Ibidem.
299
Ibidem, p. 25.
300
Ibidem, p. 26.
301
Ibidem, p. 29.
302
Ibidem, p. 31. I.G. Duca avea în vedere alipirea, ca să nu spunem subordonarea, politicii externe româneşti, în
timpul crizei balcanice, Puterilor Centrale. În acest sens, I.G. Duca era neiertător: „Politica noastră externă poate să
fie o politică de simple amiciţii, poate să fie o politică de alianţe, chiar de alianţe intime şi credincioase dar nu o
politică de supunere oarbă şi de abdicare a oricărei individualităţi şi a oricărui spirit de iniţiativă, căci o asemenea
politică este incompatibilă cu interesele acestui Stat şi cu demnitatea noastră naţională. Marii noştri oameni de Stat
au conceput întotdeauna în acest chip politica noastră externă. În momentul în care Ion Brătianu căuta amiciţia
Austriei - fiindcă după 1877 şi în vremurile în care Ţarul nu renunţase încă la ideea de a transforma Bulgaria într-o
provincie rusească, nu era cu putinţă să se reazime pe Rusia - în acest moment, în care amiciţia Austriei ne era deci de
îndoit folos, el nu se sfia totuşi, când credea că interesele noastre economice sunt periclitate, să îi declare război
vamal. O asemenea politică demnă şi care se inspira exclusiv de interesele noastre, nu numai că nu ne-a micşorat
situaţia în Europa, dar a contribuit puternic la ridicarea şi la întărirea prestigiului nostru” (Ibidem, pp. 26 - 27).
României cu Puterile Centrale, la Bucureşti, alături de reprezentantul Austro-Ungariei în Ro-

mânia, prinţul Fürstenberg303, nu fără oarecare emoţii, după cum constatăm din însemnarea din
10 februarie 1913, deoarece regele Carol I intenţiona să-i propună ministrului austro-ungar în
capitala României amânarea „iscălirii din partea împăratului Franz Joseph a actelor de pre-
lungire, deoarece poate de criză, poate I. Brătianu n-acceptă, poate nu mai vrea prelungire
dacă Austria nu ne ajută cu succes la luarea Silistrei”304. Micul incident a provocat emoţii
prinţului Fürstenberg, care, aflat în audienţă la Carol I, îi spunea lui Maiorescu că „am asudat
sânge”305, şi că amânarea semnării Tratatului ar avea aerul unui „şantaj”306, faptul provocând
pierderea de către România a celor „mai sigure simpatii”307, desigur, ale împăratului Franz
Joseph, precum şi a contelui de Hötzendorf308. Emoţiile diplomatului austro-ungar au fost inuti-
le, iar micul incident nu a urmărit altceva decât să determine monarhia dualistă să pună presiu-
ne reală, nu doar declarativă, pe guvernul bulgar în vederea cedării Silistrei României.
După sosirea de la Viena a „exemplarelor ratificate ale Tratatului legat cu catifea
roşie, cel cu panglici galben-negre, iscălit de Împăratul Franz Joseph şi de contele Ber-
chtold”309, Maiorescu le prezintă regelui Carol I, pe care „l-a iscălit îndată”310, pleacă „un
moment”311 la Fürstenberg, acestuia „i s-a luat o piatră de pe inimă”312, pentru ca, ajuns „aca-
să”313, mentorul Junimii să-şi pună, şi el, semnătura „sub iscălitura „Carol””314. Data reală a
ratificării prelungirii Tratatului de alianţă cu Puterile Centrale este cea în care Carol I semnează
ratificarea, după ce Maiorescu şi Fürstenberg au „iscălit împreună”315, adică „treizeci ianuarie
stil vechi, douăsprezece februarie în stil nou”316.
Desigur, problema tratativelor cu Bulgaria îl preocupa în cel mai înalt grad pe Titu Ma-
iorescu, a căror încheiere „grabnică”317 o aprecia ca fiind „în interesul asigurării păcii”318. În
acest sens, primul ministru al României, spre a grăbi încheierea negocierilor, propune Bulgariei
„un împrumut în condiţii foarte avantajoase”319, dacă acceptă revendicările fie „minimale”320,
fie „maximale”321. Apoi, spre a limpezi „nedumeririle”322, „întrebările”323 care circulau în
lumea diplomatică, Titu Maiorescu dictează lui I.C. Filitti o „notă circulară către Legaţiile
noastre în chestiunea bulgară”324, în care precizează, încă odată, poziţia coerentă a guvernului
303
Titu Maiorescu, op. cit., p. 75. După ce şi-a pus semnătura pe prelungirea Tratatului de alianţă cu Puterile Cen-
trale, Maiorescu are o întâlnire de o oră şi jumătate, seara, cu regele Carol I, fapt ce-i va provoca o adâncă mulţumire:
„Totul cu bine” (Ibidem).
304
Ibidem.
305
Ibidem, p. 77.
306
Ibidem.
307
Ibidem.
308
Ibidem.
309
Ibidem, p. 78.
310
Ibidem.
311
Ibidem.
312
Ibidem.
313
Ibidem.
314
Ibidem.
315
Ibidem.
316
Ibidem. Vezi şi însemnarea din miercuri 13 / 26 februarie 1913: „De la ora 41/2 la ora 51/4 la ministrul german
Waldthausen, unde era şi prinţul Fürstenberg. Am semnat tustrei, cu data de azi, tratatul de accesiune a Germaniei la
tratatul de prelungire a alianţei noastre cu Austro-Ungaria până în iulie 1920 şi apoi din 6 în 6 ani, dacă nu - cerere
de revizuire şi renunţare” (p. 84).
317
Depeşă a lui Titu Maiorescu către N. Mişu, din 28 ianuarie / 10 februarie 1913, în loc. cit., p. 186.
318
Ibidem.
319
Telegrama lui Titu Maiorescu către D. Ghica, ministrul plenipotenţiar al României la Sofia, din 29 ianuarie / 11
februarie 1913, în loc. cit., p. 186.
320
Titu Maiorescu către N. Mişu, ministrul plenipotenţiar al României la Londra, în loc. cit., p. 186.
321
Ibidem.
322
Notă circulară a lui Titu Maiorescu către Legaţiile române, din 5 / 18 februarie 1913, în loc. cit., p. 187.
323
Ibidem.
324
român pe timpul crizei balcanice, atenţionând că „expresia pretenţii sau compensaţii”325, pe

care, chipurile, le-ar solicita România Bulgariei, nu este potrivită, iar rectificarea de frontieră
pe care Danev a acceptat-o („la prima şi unica întâlnire între Danev şi subscrisul”326), „în-
semnează neapărat… necesitate politică şi morală”327 pentru Statul român.
Inflexibilitatea guvernului bulgar privind cererile României dovedea că cele două părţi,
aflate pe poziţii ireconciliabile, nu puteau ajunge la o înţelegere între ele, în ciuda faptului că
Rusia, după cum nota Maiorescu, „insistă din nou cu putere la Sofia pentru satisfacerea Ro-
mâniei”328. Intervenţia Rusiei pe lângă guvernul bulgar n-a fost suficientă, de vreme ce diplo-
maţii Marilor Puteri iau în calcul o mediere a diferendului româno-bulgar, la care Titu Maio-
rescu se gândea pe 3 / 16 februarie 1913329, şi pe care guvernul român o acceptă la data de 8 /
21 februarie330, locul desfăşurării Conferinţei ambasadorilor Marilor Puteri fiind stabilit, la
sugestia lui Titu Maiorescu331, la Petersburg.
În vederea susţinerii cauzei României la Conferinţa ambasadorilor Marilor Puteri de la
Petersburg, întrunită pe 18 martie 1913, Titu Maiorescu redactează un Memoriu privitor la
diferendul româno-bulgar, „remis, confidenţial, guvernelor celor şase Mari Puteri şi reprezen-
tanţilor lor la Bucureşti, Londra şi Petersburg”332. Memoriul redactat de Titu Maiorescu
conţine o detaliată şi argumentată expunere, în care excursul istoric n-a fost ocolit, a poziţiei
statului român faţă de evenimentele din Peninsula Balcanică, ocazie cu care „România a păs-
trat cea mai strictă neutralitate”333, precum şi faptul că ţara noastră în cei „34 ani de existenţă
ca Stat independent, n-a încetat un singur moment de a fi unul din factorii cei mai apreciaţi ai
ordinii europene în această parte a Orientului”334. Neutralitatea României, sublinia Maiorescu
în Memoriu, a fost în asentimentul şi cu acordul Marilor Puteri, dar o neutralitate condiţionată,
după cum a notificat primul ministru la 9 octombrie stil nou 1912, de păstrarea statu-quo-ului.
Când acesta era limpede că nu putea fi respectat şi, mai ales, după ce Marile Puteri au renunţat,
şi ele, la acest principiu, acceptând formula „Balcanii statelor balcanice”335, România trebuia
să se gândească la interesele sale. Odată ce evenimentele din Balcani au dus la „răsturnarea
ordinei lucrurilor stabilite în 1878”336, România avea două chestiuni vitale de rezolvat: „soar-
ta viitoare a „românilor” din Turcia, astfel numiţi în art. 4 al Tratatului de la Berlin, numiţi şi
macedo-români şi cuţovlahi”337, precum şi graniţa „impusă celor două state prin Tratatul de la
Berlin, fără a fi întrebate şi fără să fi ţinut socoteală de protestările României” 338. Dobrogea,
menţiona Maiorescu în Memoriu, are un trecut românesc, în baza „dreptului sângelui vărsat şi
al muncii”339. Tratatul de la Berlin n-a făcut-o cadou României, căci ei i se cuvenea, mai ales
325
Notă circulară a lui Titu Maiorescu către Legaţiile române, în loc. cit., p. 187.
326
Ibidem, p. 189.
327
Ibidem.
328
329
Ibidem, p. 80.
330
Ibidem, p. 82. Însemnarea de vineri 8 / 21 februarie 1913: „De la ora 5 la 81/2 importantul Consiliu de Miniştri,
care în sfârşit a primit mediaţiunea celor şase Puteri, conform Convenţiei I de la Haga, din octombrie 1907… fără
condiţii dar cu cererea de scurt timp”. Vezi şi Raportul lui Titu Maiorescu către regele Carol I din 9/ 22 februarie
1913, în loc. cit., p. 192, precum şi Al. Marghiloman, op. cit., p. 103: „S-a decis: - Primim mediaţiunea oferită, refe-
rindu-ne la art. 6 din Convenţia de la Haga. Mediaţiunea tuturor Puterilor. Propuneri la St. Petersburg. Vom cere un
termen scurt”.
331
Vezi Telegrama lui Titu Maiorescu către N. Mişu, din 14 / 27 februarie 1913, în loc. cit., p. 153.
332
Vezi Memoriul guvernului român asupra diferendului româno-bulgar, din 15 / 28 februarie 1913, în loc. cit., pp.
193 –201;
333
Memoriul…, p. 193.
334
Ibidem, p. 201.
335
Ibidem, p. 194.
336
Ibidem.
337
Ibidem.
338
Ibidem.
339
Ibidem, p. 197.
că Rusia, tot atunci, ne smulgea Basarabia, lăsând impresia că fiind de acord cu revenirea ţinu-
tului dintre Dunăre şi Mare la statul român, o face din compensaţie. Graniţa din Dobrogea cu
Bulgaria a fost o graniţă impusă de Rusia „şi pe care n-am încetat de a o declara insuficien-
tă…”340, iar rectificarea de frontieră solicitată de România este o reparaţie târzie a nedreptăţii
de la 1878. Bulgaria, ca stat modern şi independent, accentua Maiorescu în Memoriu, s-a năs-
cut şi din sacrificiile „ostaşilor noştri”341, şi acestora ea le datorează existenţa.
În virtutea acestor argumente, România solicită de a se rectifica graniţa în Dobrogea cu
Bulgaria „având punctul de plecare la câţiva kilometri la apus de Silistra, cuprinzând astfel
oraşul Silistra şi mergând până la Balcic la Marea Neagră”342, fiind convinsă că „un aseme-
nea aranjament”343 este în interesul ambelor ţări. La Conferinţa ambasadorilor Marilor Puteri
de la Petersburg (18 martie - 9 mai 1913), Puterile Centrale, la care se adaugă Rusia 344, au
sprijinit ca frontiera dobrogeană a României să fie rectificată, primind Silistra, dar nu în măsura
solicitată de guvernul român prin Memoriul înaintat de Titu Maiorescu.
Între timp, statele aliate din primul război balcanic nu se înţeleg între ele cu privire la
împărţirea teritoriilor eliberate de sub stăpânirea Imperiului Otoman, îndeosebi din cauza pre-
tenţiilor exagerate ale Bulgariei345. Tensiunea dintre foştii aliaţi balcanici a determinat diplo-
maţia românească să urmărească, şi cu mai mare atenţie, desfăşurarea evenimentelor, deoarece,
în funcţie de evoluţia situaţiei puteau fi identificate oportunităţi întru satisfacerea revendicărilor
teritoriale integral. Aşa, pe 6 / 19 aprilie 1913, ministrul Serbiei la Bucureşti, Ristici, propune,
în numele guvernului Serbiei, o alianţă defensivă contra Bulgariei 346, Titu Maiorescu răspun-
zând că România va interveni doar „în momentul izbucnirii conflictului armat între ele”347. În
acelaşi sens s-a exprimat şi regele Greciei, la sfârşitul lunii martie 1913, către ministrul Româ-
niei la Atena, solicitând României o alianţă „contra pretenţiei bulgare”348. La ambele propu-
neri de alianţă, după sfatul regelui Carol I, Titu Maiorescu a răspuns „evaziv”349. Grecia repetă
demersul pe lângă guvernul României la 2 mai 1913, prin ministrul grec de la Bucureşti, Papa-
diamantopulos, „fiindcă pretenţiile bulgarilor devin ameninţătoare” 350. Diplomatul grec îl
asigura pe Titu Maiorescu că guvernul elen, în regiunile ce-i vor reveni, va acorda libertate
culturală şi religioasă macedo-românilor, statul român putând să subvenţioneze instituţiile
cultural-religioase ale acestora. De asemenea, guvernul elen le recunoştea macedo-românilor
dreptul de a avea un episcopat351.
Conferinţa ambasadorilor Marilor Puteri, încheiată prin semnarea unui Protocol la 26
aprilie/ 9 mai 1913, a decis, „cu privire la frontiera meridională a Dobrogei”352, ca Bulgaria
să cedeze oraşul Silistra României. Noul traseu al frontierei va fi delimitat, în timp de trei luni,
de o comisie mixtă româno-bulgară. Statul român va plăti despăgubiri cetăţenilor bulgari, „ca-
re vor face cunoscut într-un interval de şase luni”353, că doresc să părăsească oraşul Silistra. O
340
Ibidem, p. 196.
341
Ibidem.
342
Ibidem, p. 201.
343
Ibidem.
344
La 18/31 martie 1913, Maiorescu notează că ministrul Rusiei la Bucureşti, Schebeko, i-a zis că „dacă la Peter-
sburg primim Silistra, e graţie stăruinţelor ruseşti nu austriece”, în idem, România, Războaiele Balcanice şi Cadrila-
terul, p. 92.
345
Emil Diaconescu, op. cit., p. 30; Barbara Jelavich, op. cit., p. 95.
346
Raport al lui Titu Maiorescu către regele Carol I, din 6 / 19 aprilie 1913, în loc. cit., p. 206.
347
Ibidem, p. 207.
348
Ibidem, p. 206; idem, România, Războaiele Balcanice şi Cadrilaterul, p. 98.
349
Raport al lui Titu Maiorescu către regele Carol I, din 6/19 aprilie 1913, în loc. cit., p. 206.
350
Idem, România, Războaiele Balcanice şi Cadrilaterul, p. 106. Vezi şi Raport al lui Titu Maiorescu către regele
Carol I din 2 / 15 mai 1913, în loc. cit., p. 209.
351
Ibidem.
352
Ibidem, p. 207. La aflarea veştii că Silistra va reveni României, Nicolae Filipescu declară că acest teritoriu ar fi
suficient pentru „a îngropa în el demnitatea naţională”, în N. Iorga, Istoria Românilor, X, Întregitorii, Bucureşti,
1939, p. 327; Gheorghe Zbuchea, op. cit., p. 176.
353
Raport al lui Titu Maiorescu către regele Carol I din 2 / 15 mai 1913, în loc. cit., p. 207.
altă comisie bulgaro-română va stabili cuantumul indemnizaţiei354. De asemenea, Protocolul

stipula că Bulgaria nu va ridica nicio fortificaţie „de-a lungul frontierei actuale de la Dunăre
la Marea Neagră”355 şi să le dărâme pe cele care deja sunt ridicate. În final, Protocolul con-
semnează angajamentul Bulgariei de a accepta autonomia religioasă şi culturală a românilor
macedoneni, şi că înfiinţarea unui episcopat al lor nu va întâlni nicio piedică din partea guver-
nului bulgar356. De cum ajunge în posesia copiei Protocolului de la Petersburg, Titu Maiorescu
l-a convocat pe ministrul Bulgariei la Bucureşti, Kalinkov, căruia i-a atras „atenţia asupra
termenului de trei luni, din Protocol, de la data lui, 26 aprilie, pentru delimitarea celor apro-
ximativ 3 km de la periferia Silistrei”357.
Neînţelegerile dintre statele balcanice pentru împărţirea regiunilor eliberate s-au acutizat
pe parcursul lunii mai şi începutul lui iunie 1913. România urmărea cu atenţie evenimentele, în
acest sens edificatoare fiind Nota circulară a lui Titu Maiorescu, în calitate şi de ministru de
Externe, către toate Legaţiile României 358. Nota informa pe miniştrii României acreditaţi pe
lângă guvernele statelor respective că, deşi Protocolul de la Petersburg n-a corespuns în toate
punctele aşteptărilor României, guvernul român a hotărât să-l pună în execuţie imediat. Dar că
în condiţiile agravării situaţiei din Balcani, România nu va fi indiferentă 359. În acest sens a fost
şi scurtul dialog dintre I.I.C. Brătianu şi Titu Maiorescu, în şedinţa Senatului din 14 mai 1913,
în care primul declară că „România a scăpat trenul”, iar mentorul Junimii îi va răspunde
prompt: „Vă înşelaţi, trenul României acum soseşte”360.
Perspectiva unui nou război balcanic apropiindu-se, pe 26 mai / 8 iunie 1913, Grecia,
prin Papadiamantopulos, propune, din nou, semnarea unui tratat de alianţă României „în con-
tra prea marii expansiuni a Bulgariei”361. Şi de această dată răspunsul primului ministru ro-
mân a fost imprecis, afirmând că va da un răspuns după ce „se vor accentua mai tare fricţiunile
balcanice”362. Primejdia iminentă a declanşării războiului între foştii aliaţi balcanici l-au de-
terminat pe ţarul Rusiei, Nicolae al II-lea, să telegrafieze la Belgrad şi Sofia, îndemnând la
reţinere363. Demersurile împăratului Rusiei, aflăm dintr-un Raport al lui Titu Maiorescu, au
fost întâmpinate de Sofia şi Belgrad „cu nişte rezerve puţin cuviincioase”364. Şi România este
invitată de reprezentanţii Germaniei, Franţei şi Rusiei, pe 30 mai / 12 iunie 1913, să intervină
spre „a contribui să împiedicăm izbucnirea războiului între aliaţii balcanici”365.
Carol I şi Maiorescu hotărăsc, pe 4 / 17 iunie 1913, deoarece războiul între statele bal-
canice fiind iminent, că România trebuie să-şi mobilizeze armata şi să ocupe linia Turtucaia -
Balcic. Austro-Ungaria, care avea interese vitale în Balcani, îndemna Bulgaria să înceapă ope-
raţii militare împotriva Serbiei, pe care o voia cât mai restrânsă teritorial, îndemnând România
să rămână neutră. Totodată, tot la sugestia Austro-Ungariei, Danev, noul prim-ministru al Bul-
gariei, spre a neutraliza România în războiul pe cale să înceapă, îl consultă pe D. Ghica, repre-
zentantul României în capitala bulgară, „ce cere România de la bulgari, pentru a rămâne neu-
tră în războiul lor cu sârbo-grecii”366. La tentativa diversionistă a lui S. Danev, Titu Maiores-
cu îl însărcinează pe D. Ghica să-i prezinte răspunsul guvernului român: „Dacă Bulgaria vo-
354
Ibidem.
355
Ibidem, p. 208.
356
Ibidem.
357
358
Notă circulară a lui Titu Maiorescu către toate Legaţiile României, în loc. cit., pp. 210-211.
359
Ibidem, p. 211.
360
Telegrama lui Titu Maiorescu către ministrul plenipotenţiar al României la Londra N. Mişu, din 4 / 17 iunie
1913, în loc. cit., p. 210. Vezi şi însemnarea din 14 / 27 mai 1913, în idem, România, Războaiele Balcanice şi Cadrila-
terul, p. 114, unde, după ce Maiorescu rosteşte „Trenul României acum soseşte”, Senatul a izbucnit în „Ovaţii, aplauze”.
361
Raport al lui Titu Maiorescu către regele Carol I, din 26 mai / 8 iunie 1913, în loc. cit., p. 211.
362
Ibidem.
363
364
Raport al lui Titu Maiorescu către Carol I din 2/15 iunie 1913, în loc. cit., p. 213.
365
366
Ibidem, p. 123.
ieşte ceva de la noi, trebuie să facă propunerea sa precisă şi obligatorie. Conversaţii nehotă-
râte sunt de prisos. În ziua când războiul va izbucni între Serbia şi Bulgaria, România va mo-
biliza şi va intra în acţiune”367.
În preajma celui de-al doilea război balcanic, cu o Bulgarie care nu voia să asculte „nici
un sfat de moderaţie, ci sunt gata să înceapă războiul contra sârbilor şi grecilor” 368, Schebe-
ko, ministrul rus de la Bucureşti, apelează la Titu Maiorescu „ca ultim mijloc de prevenire” 369
ca să-l avertizeze pe Danev că, în condiţiile în care Bulgaria începe războiul „armata română
va trece Dunărea şi va ocupa linia Turtucaia - Balcic pentru a o anexa definitiv”370. Dezno-
dământul tensiunilor acumulate între statele balcanice se produce pe 17 / 30 iunie, când, fără
declaraţie de război, Bulgaria atacă Serbia şi Grecia. În aceste condiţii, guvernul român, după
cum notificase cu câteva zile în urmă Bulgariei, ordonă „mobilizarea armatei”371, fapt adus la
cunoştinţă tuturor statelor europene printr-o telegramă circulară a lui Titu Maiorescu către toate
Legaţiile României, la 20 iunie / 3 iulie 1913372. După mobilizarea armatei, guvernul român
notifica celui bulgar că, luând act de agresiunea Bulgariei care, fără „a fi dat dovadă de respec-
tul convenţiilor şi uzurilor internaţionale”373 a ordonat armatei sale „de a intra în acţiune”374.
Deşi preocupările lui Titu Maiorescu, ca prim-ministru, în timpul crizei balcanice, au
fost îndreptate, în primul rând, spre gestionarea cu maximă responsabilitate a intereselor Ro-
mâniei, nici preocupările / grijile de politică internă sau de partid n-au fost neglijate. Dificultăţi
reale a întâmpinat din partea iniţiativei lui P.P. Carp de a organiza o adunare a parlamentarilor
conservatori, pe care Maiorescu o consideră „intrigă”375, pe 10 / 23 mai 1913. Şi Titu Maio-
rescu a fost invitat „pe o foaie de hârtie deschisă, cu mai toţi deputaţii şi senatorii conserva-
tori”376, o citeşte, scrie „văzut”377 dar n-o iscăleşte. Decide să nu meargă la proiectata adunare
(„după obraznica convocare a lui Carp”378), sfătuindu-şi prietenii politici Al. Marghiloman,
C.C. Arion şi M. Cantacuzino să participe pentru „a împiedica vreo hotărâre de scandal”379.
După adunarea conservatoare de la 10 mai 1913, Maiorescu află de la cei prezenţi despre „sce-
nele de brutalizare încercate de Carp”380 contra adepţilor lui Maiorescu, somându-i, printre
altele, „să aleagă între Silistra şi şefia lui”381, şi că rezultatul a fost „defavorabil pentru Carp
367
Titu Maiorescu către D. Ghica, ministrul României la Sofia, în loc. cit., p. 215.
368
Vezi Raport al lui Titu Maiorescu către Carol I, din 13/26 iunie 1913, în loc. cit., p. 216.
369
Ibidem.
370
Ibidem; Titu Maiorescu, România, Războaiele Balcanice şi Cadrilaterul, p. 125. Vezi şi Al. Marghiloman, op.
cit., p. 105.
371
Raport al lui Titu Maiorescu către Carol I, din 20 iunie / 3 iulie 1913, în loc. cit., p. 217. În legătură cu semna-
rea decretului de mobilizare a armatei române, Maiorescu notează în ziua de joi 20 iunie / 3 iulie 1913, printre altele,
incidentul care s-a produs cu privire la data când România mobiliza: „…Derbedeii (publicul nemulţumit de întârzierea
mobilizării - n. G.M.) zic că e înşelare, că vrem să mobilizăm de abia pe 22 iunie (cum stă în decret, prin pedanteria
lui Hârjeu) şi în interval să ne înţelegem cu bulgarii prin Austro-Ungaria. Insist pe lângă recalcitrantul Hârjeu, să
şteargă din decret superflua indicare a zilei de 22 iunie. Chemăm pe generalul Averescu, care e îndată de părerea
mea. Mă roagă Take Ionescu să mă duc la Rege, să schimbe el însuşi în acest sens decretul deja iscălit de el. Mă duc
aşa cum sunt. Regele schimbă fireşte îndată, cu mâna sa proprie, decretul, în sensul dorit de noi. Pe când sunt la Rege,
se aud strigăte din mulţimea aglomerată de câteva minute înaintea Palatului, strigăte de: „Să trăiască!”. Plec cu
decretul modificat, pe la ora 61/4 de la Palat; cu greu pot trece cu automobilul prin mulţime, mai ales când trăsuri şi
automobile dinaintea Fundaţiei „Carol” îmi închid drumul spre Consiliul de Miniştri, dar mulţimea strigă: „Să trăias-
că domnul Maiorescu!” şi tineri se suie pe scara automobilului şi eu le arăt vesel decretul de mobilizare. Noi urale!”,
în Titu Maiorescu, România, Războaiele Balcanice şi Cadrilaterul, pp. 128 - 129.
372
Telegramă circulară a lui Titu Maiorescu către toate Legaţiile României, din 20 iunie / 3 iulie 1913, în loc. cit., p. 218.
373
Telegrama lui Titu Maiorescu către D. Ghica, ministrul plenipotenţiar al României la Sofia, din 27 iunie / 10 iu-
lie 1913, în loc.cit., p. 219.
374
Ibidem.
375
376
Ibidem, pp. 108 - 109.
377
Ibidem.
378
Ibidem, p. 109.
379
Ibidem.
380
Ibidem, p. 110.
381
Ibidem.
şi Filipescu”382. Episodul acesta este doar unul dintre multe altele din lupta pentru putere în
rândurile Partidului Conservator şi începerea agoniei sale politice.
Aflat în minoritate în propriul partid pe care, deşi demisionat (fără ca demisia să-i fi fost
primită), încă îl conducea, P.P. Carp declară că „se retrage definitiv în viaţa privată” 383. Aflat
într-o poziţie politică favorabilă negocierii intereselor proprii, dar şi prin abilitatea sa diploma-
tică, Titu Maiorescu convinge numeroşi fruntaşi conservatori să accepte planul său de organi-
zare a Partidului Conservator: 1) Primirea demisiei lui P.P. Carp; 2) Un comitet conducător al
partidului format din patru membri (Titu Maiorescu, Al. Marghiloman, I. Lahovari, M. Canta-
cuzino); 3) Un nou statut al partidului şi un nou local; 4) Program nou al partidului; 5) Înţele-
gere cu Take Ionescu, şi şefia lui după fuziune, dacă primeşte programul şi-l elimină pe Al.
Bădărău384. Urmează conciliabule între adepţii lui Maiorescu pe 24 mai / 6 iunie, unde se pun
de acord în legătură cu propunerile primului ministru, precum şi luarea unor măsuri administra-
tive în teritoriu385.
Urmează adunarea Comitetului Central conservator, acasă la I. Lahovari, preşedintele
acestuia, pe 28 mai / 10 iunie 1913, unde, după „lungi discuţii”386, 15 dintre fruntaşii politici
conservatori au fost pentru primirea demisiei lui P.P. Carp din funcţia de preşedinte al partidu-
lui, trei au fost împotrivă şi trei s-au abţinut. Tot cu acest prilej, s-a hotărât ca cei patru miniştri
ai Partidului Conservator să formeze un Comitet „pentru conducerea partidului”387. Fireşte,
deşi îndepărtat de la conducerea Partidului Conservator, P.P. Carp rămâne un adversar politic
redutabil. Aderenţii lui Carp, printre care Maiorescu îi menţionează pe „bătăuşii lui Mendonide
şi Şoimescu”388, trimit prin ţară „circulări contra noii conduceri a partidului”389, prin care
solicită readucerea lui P.P. Carp la conducerea Partidului Conservator. Urmează iarăşi contra-
măsuri ale grupului de politicieni conservatori care îl sprijineau pe Maiorescu, în sensul anihi-
lării demersului adversarilor, pentru ca pe 6 / 19 iunie 1913, Titu Maiorescu, faptul l-am mai
menţionat, să ia decizia secretă de a părăsi definitiv politica de partid390.
Revenind la al doilea război balcanic, menţionăm că, după ce Maiorescu anunţă că ar-
mata română „intră în acţiune”, notifică ministrului Bulgariei de la Bucureşti, Kalinkov, pe 30
iunie / 13 iulie 1913, existenţa stării de război dintre cele două state 391. Peste trei zile, pe 3 / 16
iulie 1913, primul ministru al României şi în calitate de ministru de Externe, emite o Notă
circulară către toate Legaţiile ţării noastre, prin care înştiinţează guvernele străine că, prin
pătrunderea armatei române „pe pământ bulgar”392, România nu urmăreşte o politică de cuce-
riri şi „nici zdrobirea armatei bulgare”393, ci de a realiza statului român „peste Dunăre o gra-
niţă asigurată”394.
Trecerea Dunării de către Armata Română şi înaintarea sa fulgerătoare fără a purta lupte
382
Ibidem, p. 111.
383
Ibidem, p. 113.
384
Ibidem, p. 116.
385
Ibidem, p. 118: Aşa, după ce decid că demisiile înaintate de P.P. Carp şi N. Filipescu vor fi acceptate, liderii
partidului de guvernământ mai hotărăsc: „Să nu fie îndepărtat prefectul de Putna, Ienibace, nici prefectul de poliţie
Iaşi, Stoja. Dar Mişu Cantacuzino admite ca Take Ionescu să depărteze pe I. Sturza, şeful de cabinet al prefectului de
Ilfov, pentru participarea la agresiunea lui Mihai Negruzzi contra lui Stelian Popescu”.
386
Ibidem, p. 120.
387
Ibidem, p. 121.
388
Ibidem, p. 123.
389
Ibidem.
390
Ibidem: „Să se sfârşească toată operaţia protocolului de la Petersburg, şi cu legiferarea noii graniţe, şi apoi -
dacă va fi în definitiv pace între aliaţii balcanici - cedez puterea liberalilor, în linişte, şi pe la ianuarie mă duc tiptil,
sub motiv de căutare a ochilor Anicuţei, în străinătate şi mă retrag tot aşa tiptil din politică”.
391
Vezi Nota lui Titu Maiorescu către ministrul plenipotenţiar al Bulgariei din 30 iunie / 13 iulie 1913, în loc. cit., p. 220.
392
Nota lui Titu Maiorescu către Legaţiile României din 3 / 16 iulie 1913, în loc. cit., p. 221.
393
Ibidem.
394
Ibidem. Vezi şi Al. Marghiloman, op. cit., p. 115, însemnarea din 2 iulie 1913: „Consiliu la Palat. Regele con-
stată că cel puţin până azi, acţiunea României este aprobată de toată Europa. Maiorescu citeşte nota pe care o va
transmite la toate Puterile, pentru a preciza şi mai clar cererile noastre asupra liniei Turtucaia – Dobrici Balcic”.
pe teritoriul bulgar a nemulţumit Austro-Ungaria, fapt ce n-a putut fi ascuns nici de Titu Maio-
rescu într-un Raport către regele Carol I395, după cum a stârnit serioase îngrijorări din partea
Rusiei, neliniştită de soarta Bulgariei şi de înaintarea armatei române spre Sofia 396. Marşul fără
lupte al armatei române, până aproape de Sofia 397, lăsa impresia unei oştiri bine pregătite din
punct de vedere al logisticii militare, însă realitatea era cu totul alta. Armata română „nu era
destul de pregătită, mai ales sub raportul sanitar şi al aprovizionării” 398, pentru ca un alt con-
temporan să afirme despre campania din Bulgaria a armatei române că „s-a redus la urma
urmei la o luptă cu holera”399. Obiecţii faţă de nivelul de înzestrare al armatei române au făcut,
imediat după desfăşurarea evenimentelor, şi oameni politici contemporani. Omul politic liberal
I.C. Grădişteanu, deşi recunoaşte că Maiorescu, în al doilea război balcanic, a dovedit „multă
dibăcie şi pricepere”400, cu toată „acea mişcare strălucită care a uimit lumea” 401, armata ro-
mână n-a primit sprijin „aşa cum trebuia de la guvernele româneşti”402.
În faţa situaţiei militare catastrofale, bulgarii au solicitat negocieri preliminare în vede-
rea încheierii păcii403, Titu Maiorescu propunând „ca locul cel mai potrivit” unde să aibă loc
Congresul de pace, capitala României404. Cu excepţia Bulgariei, a cărei delegaţie a fost condu-
să de Dmitri Toncev, ministrul de Finanţe, Serbia, Grecia, Muntenegru şi România au fost
reprezentate la Congres de şefii guvernelor ţărilor respective. Congresul de pace de la Bucu-
reşti şi-a deschis lucrările pe 17 / 29 iulie 1913, prilej cu care Titu Maiorescu, preşedintele
Congresului, a rostit un scurt cuvânt de deschidere, în care a subliniat că „popoarele creştine”
ale regiunii au nevoie de o „pace durabilă, întemeiată pe un just echilibru între Statele noas-
tre”405, notând, în intimitate, că delegaţia română (Titu Maiorescu, Take Ionescu, Al. Marghi-
395
Vezi Raport al lui Titu Maiorescu către regele Carol I, din 5 / 18 iulie 1913, în loc. cit., pp. 222 - 223. Maiores-
cu, printre altele, îi comunică regelui spusele contelui Berchtold, după care „Austro-Ungaria a sfătuit totdeauna gu-
vernul bulgar să satisfacă cererile României, dar n-a fost ascultată. Grava situaţie în care se află azi Bulgaria provine
mai ales din marile greşeli comise la Sofia faţă de România. O altă consecinţă a acestei politici rătăcite este şi faptul
că prin actualul conflict între România şi Bulgaria, libertatea de acţiune a Monarhiei austro-ungare este redusă…
(!!!)” (subl. G.M.).
396
Titu Maiorescu, România, Războaiele Balcanice şi Cadrilaterul, p. 138 şi 139. Vezi şi Al. Marghiloman, op.
cit., p. 116: „Schebeko alarmat că marşul nostru să nu producă căderea Dinastiei bulgare; cel puţin să spunem până
unde mergem”. La fel, şi ministrul de Externe rus, Sazonov, comunică guvernului român că România şi-ar înstrăina
„toată Europa, dacă prin marşul nostru am aduce căderea lui Ferdinand sau strivirea Bulgariei”. Vezi şi Gheorghe
Zbuchea, op. cit., pp. 189 - 195.
397
Până aproape de Sofia a ajuns o divizie de cavalerie condusă de generalul Mustaţă care „o luase razna… ca un
prost. Neîntâlnind aproape nici o rezistenţă, ajunsese până în preajma Sofiei, în care ar fi intrat dacă n-ar fi fost oprit
în mod drastic, prin ordinele ce i s-au trimis” (Constantin Argetoianu, op. cit., EH, p. 25).
398
Nicolae Iorga, op. cit., p. 329.
399
Constantin Argetoianu, op. cit., p. 24. Argetoianu consideră holera care a ucis 4000 de oameni în campania din
Bulgaria, nicidecum un „incident sau accident”. „Holera, continuă Argetoianu, trebuie considerată ca o simbolică
încununare a ultimilor decenii de uşurinţă, de neglijenţă şi de incapacitate în guvernarea ţării. Dând ţara pe mâna a
două partide, pentru comoditatea lui personală, Regele Carol I a osândit-o la cea mai cumplită înfrângere la prima
încercare mai serioasă a forţelor ei. Rotativa asigurând puterea fiecărui partid, fiecare dintre ele s-a istovit în lupta
personală şi în loc să se preocupe de interesele obşteşti, a ridicat pe primul plan interesele particulare… Slăbiciunea
conducerii şi turpitudinile de pe diverse planuri politice, neputând fi mărturisite, au fost acoperite cu florile minciuni-
lor demagogice… Graţie acestei continuităţi în rele, nu am putut realiza decât aparenţele unui stat organizat. În
momentul marilor prefaceri ale Europei şi ale lumii, ne prezentam cu vitala noastră problemă agrară nerezolvată, cu
o armată de faţadă, cu o aparenţă de administraţie, de justiţie şi de educaţie naţională şi numai cu finanţele în destul
de bună stare mulţumită bogăţiilor noastre naţionale… Am avut norocul să dăm peste bulgari istoviţi printr-un prea
lung război… căci altfel înregistram Turtucaia deja în 1913” (pp. 36 - 37).
400
I.C. Grădişteanu, op. cit., p. 33.
401
Ibidem.
402
Ibidem.
403
Vezi Telegrama lui Titu Maiorescu către miniştrii plenipotenţiari ai României la Belgrad şi Atena, din 8 / 21 iu-
lie 1913, în loc. cit., p. 225; I.C. Filitti, „Pacea de la Bucureşti din 1913”, în Adevărul, 7 iulie 1933.
404
Telegrama lui Titu Maiorescu către miniştrii plenipotenţiari ai României la Belgrad şi Atena, din 8 / 21 iulie
1913, în loc. cit., p.225.
405
Discurs de deschidere rostit de Titu Maiorescu, preşedintele Conferinţei păcii de la Bucureşti, din 17 / 30 iulie
1913, în loc. cit., p. 230. Vezi şi Gheorghe Zbuchea, op. cit., pp. 180 - 185.
loman, C.G. Dissescu, general C. Coandă, C. Christescu) urmează modelul „celor petrecute la
Congresul de la Berlin”406. Titu Maiorescu, „ca prim-ministru şi arbitru al popoarelor balca-
nice”407, decide că la Bucureşti „nu se vor semna preliminarii… ci pacea definitivă”408, impu-
nând tuturor delegaţilor voinţa României.
Cele 10 articole ale Tratatului de pace de la Bucureşti 409 au reglementat, între cele patru
dejunuri oferite delegaţilor de Al. Marghiloman 410, toate problemele teritoriale între statele
participante, care îşi luau angajamentul că „pacea şi prietenia”411 vor domni pe viitor între ele,
cu începere de la data de 10 august, stil nou, 1913, când a fost semnat. Precizăm că obiectivul
României, cu privire la frontiera dobrogeană cu Bulgaria, a fost realizat, noua graniţă în Do-
brogea plecând „din sus de Turtucaia ca să ajungă la Marea Neagră la miazăzi de Ekrene” 412.
La închiderea lucrărilor Congresului de pace de la Bucureşti, pe 28 iulie / 10 august 1913, Titu
Maiorescu adresează participanţilor un scurt cuvânt în care subliniază că, „după 11 zile”413, au
reuşit „de a aduce popoarelor pe care le reprezentăm binefacerile păcii” 414. Subliniem că la
sfârşitul textului Tratatului de pace de la Bucureşti a fost adăugat un Protocol, care face descri-
erea exactă a traseului noii frontiere româno-bulgare în Dobrogea, fiind trecute, cu exactitate,
aşezările ce revin României şi care rămân Bulgariei 415.
Tratatul de pace de la Bucureşti a însemnat pentru Titu Maiorescu „apogeul activităţii
sale omeneşti şi cântecul său de lebădă”416, încununând o carieră politică excepţională de
aproape o jumătate de veac. Pe lângă felicitările, de a doua zi 417, ale regelui Carol I, primul
ministru al României a primit depeşe de felicitare, pentru înţelepciunea folosită în negocierea
păcii, de la guvernele Marilor Puteri418, care, şi prin intervenţia decisivă a Germaniei, au accep-
tat ca definitive hotărârile Congresului de pace de la Bucureşti419. Subliniem simţul responsabi-
lităţii dovedit de Titu Maiorescu în apărarea intereselor statului român în timpul crizei balcani-
ce, dar nu ezităm în a nota o prea strânsă aplecare a sa în politica externă a României, ca să nu
vorbim de o subordonare făţişă Austro-Ungariei420, susţinând că nu din convingere proprie a
406
407
C. Argetoianu, op. cit., p. 9.
408
409
Vezi textul Tratatului de Pace de la Bucureşti, în loc. cit., pp. 232 - 237.
410
Al. Marghiloman, op. cit., pp. 129, 130 şi 132.
411
412
Ibidem, p. 234; idem, România, Războaiele Balcanice şi Cadrilaterul, p. 151.
413
Discurs de închidere rostit de Titu Maiorescu, preşedintele Conferinţei Păcii de la Bucureşti, din 28 iulie / 10
august 1913 în loc. cit., p. 231.
414
Ibidem. Vezi şi idem, România, Războaiele Balcanice şi Cadrilaterul, p. 155: „De la 91/2 la 111/2, la Externe,
prezidez a 12-a şi ultima şedinţă; se citesc procesele-verbale a două şedinţe anterioare, se iscălesc şi se pecetluiesc
cele 5 exemplare de tratat; la ora 101/2 când începe iscălirea, se telefonează pentru a se slobozi tunurile… Regele m-a
chemat la 111/2. Mă sui la Rege, care mă sărută şi-mi atârnă în jurul gâtului colanul ordinului „Carol” – ultima dis-
tincţie ce mi-o poate da”.
415
Vezi Protocolul anexat la articolul 2 al Tratatului de pace de la Bucureşti, din 28 iulie / 10 august 1913, în loc.
cit., pp. 238-239.
416
Constantin Argetoianu, op. cit., p. 9.
417
418
Ibidem.
419
I.C. Filitti, op. cit., pp. 6 - 7.
420
I.C. Grădişteanu, op. cit., pp. 21 - 26. La câteva luni după sfârşitul războiului balcanic, în decembrie 1913, I.C.
Grădişteanu dezvăluie că poziţia Austro-Ungariei în al doilea conflict balcanic a urmărit sprijinirea Bulgariei şi mai
puţin a României: „Noi, în acest conflict balcanic am ţinut cu Bulgaria; am fost de partea Bulgariei”, susţine
Grădişteanu că ar fi declarat contele Andrássy, p. 23. Spre a fi mai convingător, Grădişteanu aduce dovezi şi mai clare
în sprijinul afirmaţiilor sale: „De câte ori Austro-Ungaria are o revendicare a ei, o cerere pe care o interesează pe ea
serios, izbuteşte întotdeauna să impună; pentru noi însă nu izbuteşte niciodată să dobândească nimic. În adevăr,
Austro-Ungaria izbuteşte să înfiinţeze un stat albanez, ceea ce nu era lucru uşor nici de o însemnătate secundară. Tot
Austro- Ungaria izbuteşte să depărteze pe sârbi de la Adriatica şi să facă să nu li se dea nici un port la mare. Mai
izbuteşte să facă ca muntenegrenii să părăsească oraşul Scutari, care fusese cucerit de ei, aşa încât Austria de câte ori
are un interes însemnat ştie să impună punctul ei de vedere; când e vorba de interesele noastre, atunci nu se poate
face niciodată nimic, şi când de milă, de silă, intervine pentru noi, o face uneori în aşa mod încât izbânda ar fi pentru
421
hotărât trecerea Dunării de către armata română la 1913, ci forţat de Carol I , cât şi de opinia
publică românească422, ce a dovedit în vara lui 1913, pentru prima dată în secolul XX, că este o
forţă de care oamenii politici trebuie să ţină neapărat seama, în ciuda convingerilor politice
proprii.
Este cert că omul politic Titu Maiorescu, în anul 1913, şi-a trăit, din plin, apoteoza. Un
triumf târziu, dar meritat, dar pentru care a fost nevoit să facă compromisuri, dintre care cel
mai grav mi se pare acela că, deliberat, a renunţat, fără niciun regret, la o prietenie politică de o
jumătate de secol cu P.P. Carp, de dragul de a ajunge în vârful ierarhiei politice a ţării sale.
Triumful lui Titu Maiorescu însă a fost unul efemer, căci Istoria însăşi în anii imediat următori,
prin marile evenimente / prefaceri ce se vor derula, i-l va anula, aşezându-l nu alături de învin-
gători, ci printre învinşi, dovadă limpede că şi unul dintre cele mai strălucite caractere poate fi
victima propriilor opţiuni politico-ideologice împinse până la ultima consecinţă.
Keywords: Titu Maiorescu; Prime-Minister; apotheosis; a; March 1912; January

1914; Conservative Party; King Carol I; P.P. Carp; Balkanic War II; Peace of Bucharest;
August 1913.
TITU MAIORESCU, PRIME-MINISTER –

THE APOTHEOSIS OF A VANQUISHED PERSON
(Summary)
The author has analysed and has presented prime-ministeriat of Titu Maiorescu (March
1912 – January 1914), the leader of Conservative Party. The Mentor of Junimea was a nearest
collaborator of King Carol I, between 1912 - 1914. Titu Maiorescu’s triumphal moment was
Peace of Bucharest, in August 1913. The South of Dobrudja, Cadrilater (Durostorum and Cali-
acra districts), has included in Kingdom of Romania. But Prime-Minister’s apotheosis was
short, because World War I’s events has destroied Maiorescu’s political edifice. In perspective
of time, Titu Maiorescu was a vanquished person.
noi mai rea decât neizbânda” (pp. 26-27). Apoi, Grădişteanu este şi mai explicit: „Când la Petersburg s-a pus în faţa
arbitrajului, sau a mediaţiunii, cum vreţi voi s-o numiţi, chestiunea lărgirii de fruntarie, cerută de noi, Austro-Ungaria
propune, în adevăr, să ni se facă o mică rectificare de fruntarie, care să cuprindă şi Silistra, dar cu condiţia să se dea
în schimb Salonicul bulgarilor, care mai dobândiseră atunci la Londra Adrianopolul şi toată Tracia… În sfârşit, d-lor,
după ce izbucneşte conflictul dintre aliaţi, şi când opiniunea noastră publică, exasperată de dezastrul de la Silistra, cu
cei trei kilometri, împinge pe guvern la acţiunea strălucită, care a dus la tratatul de la Bucureşti, Austro-Ungaria,
după cum se poate vedea din Cartea Verde, caută până la cel din urmă moment să ne împace cu bulgarii, dându-ne
nouă cât mai puţin. Văzând că nu izbuteşte, şi că s-a încheiat pacea de la Bucureşti, atunci se întoarce făţiş contra
noastră şi cere limpede revizuirea operei, la care izbutisem să ajungem prin acţiunea noastră militară” (pp. 27 - 28).
Rechizitoriul lui I. Grădişteanu îl viza şi pe Titu Maiorescu, observând un fapt, şi astăzi, foarte ciudat: „Dar ce e mai
curios, e că lipseşte din Cartea Verde aproape toată partea care priveşte Austro-Ungaria în acest conflict balcanic”
(p. 23), faptul sugerându-ne că „Austro-Ungaria e puterea cea mai îndepărtată de peninsula balcanică şi cea mai
puţin interesată în chestie” (Ibidem).
421
N. Iorga, op. cit., p. 328. Vezi şi Titu Maiorescu, România, Războaiele Balcanice şi Cadrilaterul, p. 128, în-
semnarea din 20 iunie / 3 iulie 1913, unde Maiorescu îşi camuflează cu greu nemulţumirea faţă de o depeşă secretă
primită din Berlin, prin care Germania refuză să permită Austro-Ungariei să exercite presiuni la Bucureşti în vederea
înţelegerii cu Bulgaria. Iată fragmentul pe care l-am remarcat: „Curioasă depeşa „secretă” (ghilimelele sunt ale lui
Maiorescu - compl. G.M.) de la Berlin, că Germania a refuzat Austriei să apese asupra noastră în sensul politicii ei de
înţelegere cu Bulgaria şi că ne lasă la libera noastră hotărâre” (subl.G.M.).
422
Bogdan CARANFILOF
„IUDA” SUB VREMURI.

O CONTRIBUŢIE LA ISTORIA ANTISEMITISMULUI ROMÂNESC
Cuvinte-cheie: evreu, antisemitism, naţionalism, imaginar, intelectual.
„Nu foloseşte la nimic să spui adevărul celui care nu e pregătit să îl afle” (Sigmund Freud).
Ciudată şi fascinantă este istoriografia românească. Etapele formării ei sunt presărate de

poticneli şi asperităţi care, pe de o parte i-au conferit o anumită nuanţă de originalitate, dar, pe
de altă parte, i-au schiţat fizionomia unei perpetue ambiguităţi. Născută târziu, poate prea târ-
ziu, istoriografia noastră s-a suprapus cu lupta politică a unei elite înzestrate intelectual, a cărei
motivaţii pot fi decelate în substanţa de sorginte naţională. Astfel că, atunci când Leopold von
Ranke aşeza bazele pozitivismului istoric, revoluţionând pentru totdeauna scrisul istoric, româ-
nii se ancorau cu obstinaţie în mitologicele teme romantice. Pe când unii istorici francezi îşi
imaginau un nou sistem istoriografic transpus sub forma fecundei Şcoli a Analelor, istoricii
români erau nevoiţi să subsumeze opera lor imperativelor naţionale decurse din noile realităţi,
posterioare Primului Război Mondial. În fine, când ar fi trebuit să ajungă la deplina maturizare
şi dialog interdisciplinar, istoriografia românească a căzut sub dictatura, atât fizică cât şi ideati-
că, a regimului comunist. Parazitarea istoriografiei româneşti nu trebuie, în aceste condiţii, să
mai mire pe nimeni.
Scriind acestea, nu trebuie scăpat din vedere faptul că respectivele afirmații pot fi consi-
derate drept o generalizare facilă, o sentință dată prea rapid, pompoasă în formă, dar goală în
conținut. Generalizarea, se știe, trebuie să fie inamicul istoricului. Pe de altă parte, premisele de
la care pornim presupun o trecere în revistă globală a scrierilor de istorie românești. Ori, aces-
tea sunt, în mare parte, viciate de contextul în care sunt create și minate de contradicții ireduc-
tibile. Se poate, într-adevăr, ca statul - națiune să fie considerat o treaptă superioară în evoluția
umanității, o formă de organizare logică și coerentă. Dar cât de naționalist poate fi istoricul?
Cu atât mai mult cu cât, de multe ori, istoricii au fost agenți activi ai timpului lor, militanți sau
oameni politici sau chiar soldați trimiși spre jertfă în numele statului național. Cum va scrie un
istoric român despre Unirea Transilvaniei cu România și cum o va reflecta un istoric ungur?
Cum au scris istoricii germani despre anexarea Alsaciei și Lorenei și cum au făcut-o cei francezi?
Dincolo de aceste evidențe, trebuie adăugat, așa cum arătam, contextul în care apar scri-
erile istorice. Din nefericire, din Antichitate până în zilele noastre, scrisul istoric s-a aflat sub
imperativul respectivelor regimuri politice, care au dorit să îl dirijeze și manipuleze. Istoria,
spre deosebire de științele exacte se poate preta oricărei interpretări. Practic, se poate scrie
orice în istorie, iar o viziune panoramică a producțiilor istoriografice din timpul regimurilor
comuniste ne va confirma din plin acest lucru. Cine va parcurge, de pildă, procesul de etnoge-
neză românească, așa cum apare el descris în fazele succesive ale comunismului românesc, nu
va înțelege niciodată unde este adevărul istoric și care sunt interpretările corecte. Sigur că, pe
de altă parte, putem cădea de acord, că nu există obiectivitate în istorie, dar asta nu înseamnă că
încercarea de a o atinge trebuie abandonată vreodată.
Pe baza acestor premise, până în zilele noastre, în mentalul colectiv românesc persistă o
imagine idealizată a evenimentelor din trecut. Venind spre tema noastră, este cunoscut cum
manualele de istorie și scrierile istorice românești au creat imaginea unui popor român tolerant,
ferit de atitudini extreme precum xenofobia și antisemitismul, un popor pașnic și ospitalier,
care a creat condiții optime pentru orice populație aflată pe teritoriul său. Ori, lucrurile stau, în
bună parte, pe dos. Asta nu înseamnă că românii trebuie plasați în spectrul opus într-un cadru
comparativ. Ei nu au fost nici mai mult, dar nici mai puțin antisemiți decât alte popoare, ci se
înscriu într-un cadru, din păcate, banalizat. Nu există, din acest punct de vedere, nimic excepți-
Bogdan CARANFILOV, „Iuda” sub vremuri. O contribuție la istoria antisemitismului românesc 125
onal. Ori, marea majoritate a istoricilor noștri au căutat, întotdeauna, să reliefeze excepționa-
lismul în istoria românilor. La fel, nu se putea concepe că uriașe personalități culturale ar fi
putut fi altfel decât puri și etici. Ori, nici un om din istoria umanității nu este eminamente pozi-
tiv sau eminamente negativ. Omul este un complex de nuanțe, profund influențat de mediul în
care se dezvoltă și în interiorul căruia se zbate contradictoriul. Multe genii au frizat nebunia sau
au avut înclinații vicioase, în toate sensurile, fără ca asta să le scadă din perenitatea operei lor,
dar nici nu trebuie percepuți ca sfinți comportamentali. Aceasta este drama istoriografiei româ-
nești, dominată de pozitiv, serenitate și patriotism, fără ca, pe lângă acestea, să mai încapă ceva
concret.
După 1990, este drept, deschiderea orizonturilor a permis istoriografiei să iasă din
această stare, mai ales în ceea ce privește subiectul care ne interesează, antisemitismul româ-
nesc. Numeroase lucrări și studii au încercat să pună în lumina corectă elita politică și intelec-
tualitatea românească în raport cu „problema evreiască”, ceea ce, de asemenea, a încercat să
facă și studiul nostru. Pentru acest scop, am lăsat personajele analizate să „vorbească” prin
intermediul mărturiilor care au ajuns la noi și care creionează un tablou mult mai sumbru decât
le-ar fi plăcut unor istorici. Din cauza limitărilor de spațiu, nu am pătruns, însă, și în probleme-
le ce țin de cauzalitatea antisemitismului românesc. În fond, se poate întreba cineva, de ce
această abundență de scrieri și poziții antisemite în perioada modernă și epoca interbelică, de
care ne-am ocupat. Oricum, descifrarea cauzelor imediate, pe care le vom prezenta în scrieri
ulterioare, oricare ar fi fost ele, poate duce spre o înțelegere, dar nu spre o scuzare a antisemi-
tismului, a urii de rasă, în general. Pe de altă parte, această ură comportă întotdeauna o măsură
importantă de irațional, greu de înțeles și, mai greu, de explicat. Cert este că fenomenul a exis-
tat ca atare, iar noi am încercat să îl schițăm pe două planuri: unul politic, legat de acțiunea
statală a elitei politice românești și unul cultural, ideatic, în care au fost atrase foarte multe
personalități românești, de la Eminescu la Cioran. Acesta este trecutul, nu poate fi schimbat și
trebuie asumat sine ira et studio, atât pentru saltul calitativ al istoriografiei românești cât și
pentru însănătoșirea fibrei morale a națiunii române.
Dacă ar fi să definim istoria evreilor printr-un atribut și o întrebare, acestea ar trebui să
fie: unicitatea și de ce? Unicitatea, întrucât evreii au fost primul popor care au revoluționat
religia umanității prin introducerea monoteismului, deși unii cercetători indică influențele egip-
tene pentru acest fapt1. Apoi, remarcabila lor putere de supraviețuire chiar și în fața unor încer-
cări care i-ar fi putut face dispăruți din istorie, începând cu primele seminții vecine, trecând
prin stăpânirea romană și ajungând la teribilul Holocaust din timpul celui de-al Doilea Război
Mondial2. Nu în ultimul rând, prin extraordinara adaptabilitate cu care au făcut față epocii
moderne și contemporane, risipiți în toate colțurile lumii, dar fără a-și părăsi niciodată patri-
moniul spiritual, de asemenea, unic în structura lui. Indiferent de perspectiva din care este
analizată istoria evreilor, filosofic, religios sau evenimențial, nu se poate trece peste asemenea
constatări. Poate tocmai aceasta să fie cauza la întrebarea de ce? De ce a existat antisemitismul,
de a fost atât de răspândit, preluat și promovat de mari intelectuali ai lumii? Din perspectivă
religioasă întrucât au refuzat adoptarea lui Iisus conform viziunii creștine 3, din perspectiva
economică pentru spiritul întreprinzător, din punct de vedere cultural pentru tenacitatea extra-
ordinară de a se împlini profesional, din punct de vedere social pentru însuși felul lor de a fi 4.
Multe și complexe cauze! Într-adevăr, pare mai facil să analizezi discursul antisemit, decât a
înțelege în profunzime caracterul unic al poporului evreu, spiritualitatea sa și condiția existen-
1
Vezi, de pildă, Sigmund Freud, Moise şi monoteismul, în Opere, traducere de Leonard Gavriliu, EŞ, Bucureşti,
1991,pp. 169-288.
2
Josy Eisenberg, O istorie a evreilor, traducere de Jean Roşu, EH, Bucureşti, 1993, passim.
3
O analiză interesantă, provenită din spaţiul rus, acolo unde antismeitismul a fost foarte puternic, vezi la Vladimir
Soloviov, Nikolai Berdiaev, Gheorghi Fedotov, Creştinism şi antisemitism, traducere de Janina Ianoşi, EH, Bucureşti,
1992, passim.
4
Esther Benbasa, Jean-Christophe Attias, Evreul şi celălalt, traducere din franceză de Andreea Vlădescu, Edit.
Est, Bucureşti, 2005.
ței sale. Cert este că, atunci când „se vorbește despre supraviețuirea evreiască, se pot distinge
trei elemente care deosebesc istoria acestui popor de aceea a tuturor celorlalte popoare. Evre-
ii au o istorie continuă a existenței lor de patru mii de ani, iar timp de trei mii de ani au repre-
zentat o forță intelectuală și spirituală. Au supraviețuit timp de trei mii de ani fără o țară a lor
și, cu toate acestea, și-au păstrat identitatea etnică printre culturi străine. Și-au exprimat idei-
le nu numai în propria lor limbă, ci, practic, în toate limbile importante ale omenirii” 5. Mai
mult, evreii au contribuit ca nimeni alții la îmbogățirea culturală a omenirii, dacă ar fi să ne
gândim la nume precum Sigmund Freud, Karl Marx, Boris Pasternak, Albert Einstein sau Mil-
ton Friedman și atâția alții, mulți dintre ei laureați ai premiului Nobel în diverse domenii. A
înțelege istoria evreilor înseamnă a înțelege istoria lumii.
Scriind o istorie a evreilor, Paul Johnson descrie, la început, orașul Hebron, de o „fru-
musețe măreață și venerabilă”, dovadă a faptului că evreii sunt „cel mai tenace popor din
istorie”. Această așezare a trecut prin stăpâniri succesive, iar evreii nu au fost lăsați să îl vizite-
ze. Ori, Paul Jonson, meditând la soarta orașului și, prin extensie, la cea a evreilor, se întreabă:
„unde sunt toate acele neamuri care au populat odată locul acesta? Unde sunt canaaniții?
Unde sunt edomiții? Unde sunt anticii eleni și romani și bizantini, francii și mamelucii, unde
sunt otomanii? Au pierit în negura timpurilor, irevocabil. Evreii, însă, încă sunt în Hebron” 6.
Nu se putea, credem, o încheiere mai frumoasă pentru această introducere.
Antisemitismul românesc în perioada modernă
Identitatea națională nu este un dat organic, ci presupune un proces complex de con-

juncție a unor factori determinați, la rândul lor, de un context favorabil. În perioada modernă
are loc cristalizarea statului - națiune, subsumat unor imperative de ordin moral ce presupun
alcătuirea unei solidarități organice în rândul poporului, prin mijloace specifice aflate la înde-
mâna alcătuirilor politice din epocă7. Statul precede națiunea8 și, mai mult, este autoritatea
decisivă care o modelează și o înzestrează cu fizionomie proprie. Fără a intra prea adânc în
această problematică, asupra căruia ne-am aplecat și cu altă ocazie9, trebuie să precizăm că
atributul principal al construcției naționale este reprezentat de imagologie, ce presupune un set
de reprezentări mentale asupra propriului „eu”, precum și asupra opusului său. Definirea pro-
priei identități se realizează, inerent, prin scoaterea în evidență a alterității. Ori, dacă e să facem
trecerea spre cazul românesc, cine reprezintă identitatea și cine reprezintă alteritatea? Românii
se transpun, evident, în partea pozitivă a națiunii, cea identitară cu toate consecințele ce decurg
din această stare de lucruri, în timp ce alteritatea se proiectează asupra marginalilor, de esență
etnică sau religioasă.
Dacă în trecut „celălalt” era o forță exterioară cu pretenții de superioritate precum tur-
cul, grecul sau rusul, în perioada modernă care se suprapune cu cea de cristalizare națională,
„celălalt” va fi reprezentat de evreu, asupra căruia se va abate toată gama de frustrări și con-
tradicții ce guverna societatea românească. Această evidență este susținută, printre alții, de
5
Max I. Dimont, Evreii, Dumnezeu şi Istoria, ediţie revizuită şi adaptată, traducere de Irina Horea, Edit. Hasefer,
Bucureşti, 2002, p. 16.
6
Paul Johnson, O istorie a evreilor, traducere de Irina Horea, Edit. Hasefer, Bucureşti, 1999, pp 15 - 16.
7
Asupra acestei problematici există o bogată literatură de specialitate, din care cităm câteva titluri: Anthony D.
Smith, Naţionalism şi modernism: un studiu critic al teoriilor recente cu privire la naţiune şi naţionalism, Editura
Epigraf, Chişinău, 2002; Simona Nicoară, Naţiunea modernă. Mituri, simboluri, ideologii, Editura Accent, Cluj -
Napoca, 2002; E.J. Hobsbawm, Naţiuni şi naţionalism din 1780 până în prezent. Program, mit, realitate, Editura Arc,
Chişinău, 1997; Lucian Boia, Două secole de mitologie naţională, EH, Bucureşti, 1999; Benedict Anderson, Comuni-
tăţi imaginate. Reflecţii asupra originii şi răspândirii naţionalismului, Edit. Integral, Bucureşti, 2000; Ernest Gellner,
Naţionalismul, Edit. Librom Antet SRL, Bucureşti, 2001.
8
Relevantă în acest sens este celebra remarcă a poetului italian Gabriele D'Anunzio: „Am facut Italia, acum să îi
facem pe italieni”, care este universal aplicabilă, cu precădere referitoare la statele din sud - estul Europei.
9
Vezi în acest sens studiul nostru Geneza identităţii naţionale în Moldova (prima jumătate a secolului al XIX-lea),
în AMS, IX, 2010, Botoşani, passim.
Lucian Boia, care scrie că „Celălalt este un personaj omniprezent în imaginarul oricărei co-
munități. Jocurile alterității se constituie într-o structură arhetipală. Sub acest raport, românii
nu fac și nu au cum să facă excepție. Două trăsături caracteristice istoriei românești au con-
tribuit însă la așezarea celuilalt într-o lumină specifică: pe de o parte, reacția unei civilizații
rurale oarecum izolate și, pe de altă parte, impactul, masiv și neîntrerupt, al stăpânirilor și
modelelor străine. Acțiunea contradictorie și complementară a acestor factori a condus la o
sinteză cu note certe de originalitate”10.
Pe de altă parte, fenomenul are conotații universale. Românii, ca și alte popoare din
această parte a Europei, au servit de minune pentru identificarea alterității în viziunea celor
care, prin însăși natura lor, aveau conștiința superiorității lor inerente. Oamenii educați din
siajul mișcării iluministe, aparținând spațiului de civilizație din Europa Occidentală, dau glas
acestor prejudecăți, pe care o regăsesc materializată la fiecare pas în timpul voiajelor pe care le
întreprind: „Iluminismul a trebuit să inventeze Europa de Vest și Europa de Est, împreună ca
două concepte complementare, care se defineau reciproc prin opoziție și contiguitate”, scrie
Larry Wolff într-o excelentă lucrare dedicată asupra acestui subiect. „Călătorii au fost un ele-
ment esențial în acest proces de reorientare: călătorii secolului al XVIII-lea din Europa de
Vest în Europa de Est. Țările Europei de Est erau relativ puțin cunoscute în secolul al XVIII-
lea, reprezentând încă o destinație atât de puțin obișnuită, încât fiecare călător ducea cu sine o
hartă mentală vagă care, pe drum, urma să fie adnotată, înfrumusețată, îmbunătățită sau re-
împăturită după bunul plac. Operațiile principale ale acestei cartografieri mentale erau asoci-
ația și comparația: asociațiile făcute între țările Europei de Est, combinate intelectual într-un
întreg coerent și comparațiile cu țările Europei de Vest, care stabileau diferențele de dezvolta-
re dintre cele două zone”11.
În fapt, călătorii vestici își proiectau propria alteritate asupra acestui spațiu „barbar”, în
interiorul căruia își puteau exhiba poftele, frustrările sau roadele fanteziei pure. Fără să realize-
ze, acești cultivați iluminiști ridicau o barieră mentală între două spații de civilizație, diferite,
dar nu ireductibile, ale cărei umbre s-au potențat în perioada regimurilor comuniste sub forma
„cortinei de fier” și care mai circulă inclusiv în zilele noastre. Lucrurile nu au stat altfel nici în
proximitatea spațiului nostru, în ceea ce îi privește pe români și maghiari aflați într-o perpetuă
contradicție, cu fundal istoric bine determinat. Ori, și în acest caz, dincolo de adversitatea ime-
diată, palpabilă dintre cele două grupuri etnice din Transilvania și care putea avea un substrat
concret, adâncirea prăpastiei se realizează prin operații mentale întreprinse de protagoniștii
dramei respective. În acest mod, românii le vor apărea maghiarilor din planul unei imagini cel
puțin distorsionate, schimonosită de resentimente și falsificată de o teamă irațională 12. De ace-
ea, chiar propria imagine a românilor transilvăneni va oscila între admirație, valorificarea ei și
auto - învinuire.
Evident, multe dintre abordările amintite pot fi ușor parate, ironizate sau cel puțin corec-
tate din anumite puncte de vedere. În fond, cei care subliniau inferioritatea alterității nu prove-
neau din paradisuri terestre, ci din state aflate mai sus pe treptele dezvoltării politice și cultura-
le. Însă acest fapt le conferea iluștrilor europeni siguranța de sine, bazată pe conștientizarea
acută a unei nete superiorități din punct de vedere politic, economic, cultural sau mental. Aces-
te diferențe sunt certe. Ori, în aceste condiții, ce puteau invoca românii în sprijinul tezei națio-
nale? Natural, arsenalul ideologic compus din redescoperirea sau, mai exact spus, redimensio-
narea istoriei. Școala Ardeleană, generația de pașoptiști intelectuali, majoritatea educați în
spațiul occidental, au conceput un alibi mental pe care să se așeze construcția națională. Româ-
nii erau condamnați să devină o națiune puternică prin trecutul său glorios, ca urmași ai aprigi-
10
Lucian Boia, Istorie şi mit în conştiinţa românească, ediţia a III-a, EH, Bucureşti, 2011, p. 251.
11
Larry Wolff, Inventarea Europei de Est. Harta civilizaţiei în epoca luminilor, traducere din limba engleză de
Bianca Rizzoli, EH, Bucureşti, 2000, p. 21 şi urm.
12
Asupra acestui subiect vezi pe larg Melinda Mitu, Sorin Mitu, Ungurii despre români. Naşterea unei imagini et-
nice, Edit. Polirom, Iaşi, 2014.
lor daci și măreților romani sau ca pavăză a creștinismului medieval, opus tăvălugului islamist.
De aici, însă, apărea o nouă dilemă: cum era posibil ca un asemenea popor să se afle într-o
stare de subdezvoltare cronică în raport cu orice standard al epocii? Răspunsul nu trebuia căutat
prea departe, întrucât era la îndemână: forțele exterioare spațiului carpato – danubiano - pontic
au frânat progresul și civilizația acestuia din diverse motive, teză recurentă și atemporală în
mentalul românesc. Naționalismul românesc a fost, inclusiv din această cauză, unul de sorginte
viscerală și irațională, transpus într-o defensivă continuă în fața a tot ceea ce era de origine
neromânească pură, cu atât mai mult față de evrei. Antisemitismul universal s-a mulat perfect
pe utilajul imagologic și mental românesc.
Această realitate, evident schematizată, poate fi una dintre explicațiile pentru care foarte
multe personalități din spațiul românesc, fie din zona politicului, fie din cea culturală, au per-
ceput „problema evreiască” la dimensiuni apocaliptice, în sensul degenerării rasei românești
din punct de vedere etnic sau al subdezvoltării sale din punct de vedere economic. Într-o scri-
soare din 1912, spre finele epocii moderne, adresată lui Vladimir Korolenko, Constantin Do-
brogeanu - Gherea nota că „întreaga intelectualitate românească (cu excepția lui P. Carp,
președintele guvernului actual, a răposatului Caragiale și încă a doi - trei oameni mai puțin
mari), toţi au predispoziții antisemite și sunt saturați de spirit antisemit” 13.
Iar la finalul epocii interbelice, în 1938, Barbu Theodorescu realiza pentru revista Vre-
mea un bilanț la fel de nefast: „Antisemitismul român are o vechime de o sută de ani. A lupta
în contra evreului înseamnă că te afli pe linia cea dreaptă a dezvoltării normale a poporului
român. Antisemitismul a încălzit sufletul elitei intelectuale românești. Antisemitismul este cea
mai vitală problemă a propășirii românești. (...) Am spus că nu există român de seamă, cărtu-
rar creator în cultura românească care să nu fi activat și să nu fi simțit necesitatea luptei în
contra evreului. Cel mai de seamă poet al nostru este Eminescu. În el se întrupează cugetarea
cea mai înaltă, poetul cel mai fin ideologul politic de elită, gazetarul desăvârșit. Și Eminescu a
fost antisemit. Înaintea sa a trăit Alecsandri, poetul cu forma cea mai perfectă (sic!), era tot
antisemit. Cultura românească, deși a dat o pătură mare de avocați, totuși nu a creat juriști de
seamă. Avem unul singur, Simion Bărnuțiu. La baza concepției sale juridice aflăm antisemi-
tismul. În domeniul economic strălucește un singur doctrinar (...) Ion Ghica. Teoria lui are la
temelie antisemitismul. În filosofie am avut mai mulți profesori străluciți, dar filosof cu adevă-
rat este numai Vasile Conta. Cugetarea sa se împletește cu antisemitismul. Istoria a fost dome-
niul cel mai bogat în figuri celebre. N. Iorga, ca istoric și naționalist, a fost antisemit. A înlătu-
ra din concepția sa antisemitismul este egal cu distrugerea întregii sale științei politice. Cel
mai mare pictor român a fost Grigorescu. Oare cine a pus pe pânză mai bine decât el figura
jidovului? Iar cărturarul cu cele mai mari orizonturi, creator în atâtea domenii, autorul unui
nesfârșit număr de lucrări, filosof, istoric, filolog, om politic, gazetar și mai presus de toate un
mare român, a fost B. Hașdeu. Marele enciclopedist nu vedea înălțarea neamului decât purifi-
cându-l de elementul evreiesc. (...) Se poate spune oare că figurile cărturarilor de mai sus sunt
entități neglijabile și că antisemitismul lor nu a existat? (...) Este un capitol al naționalismului
și s-a implantat adânc în sufletul tuturor doctrinarilor români” 14. Am preferat redarea acestui
citat in extenso pentru că el rezumă exact teza noastră. Despre aceasta va fi vorba în continuare.
„Problema evreiască” s-a pus cu acuitate începând cu a doua jumătate a secolului al
XIX-lea. Până atunci, generația pașoptistă păruse animată de idealuri precum egalitatea și tole-
ranța la adresa minorităților etnice sau religioase. Astfel, chiar dacă în Petițiunea-Proclamație
nu era evidențiată în nici un fel condiția evreilor, în programul revoluționarilor moldoveni
redactat de Mihail Kogălniceanu la Cernăuți, Dorinţele partidei naționale în Moldova, august
1848, la articolul 27 se prevedea: „Emancipația graduală a israeliților moldoveni. Marele
13
Constantin Dobrogeanu - Gherea, Opere complete, vol. VIII, EP, Bucureşti, 1983, p. 279.
14
Barbu Theodorescu, „Dogmatica antisemitismului român”, în Vremea, nr. 566, 4 decembrie 1938, apud Leon
Volovici, Ideologia naţionalistă şi problema evreiască. Eseu despre formele antisemitismului intelectual în România
anilor '30, EH, Bucureşti, 1995, pp. 194 – 195.
număr de israeliți străini veniți în Moldova, ignoranța adâncă în care această stare se află,
cere ca guvernul să se ocupe neadormit cu această chestie importantă pentru țară: trebuie ca
prin măsuri umane și progresive să se opereze cât mai în grabă fuzia israeliților și prefacerea
lo într-o stare de cetățeni folositori ai statului” 15. De asemenea, în cadrul Proclamației de la
Islaz, documentul programatic al Revoluției din Țara Românească se statua, la articolul 21:
„Emancipația israeliților și drepturi politice pentru orice compatrioți de altă credință”16.
În pofida acestui fapt, mulți dintre pașoptiști vor reveni asupra acestei chestiuni, uneori
schimbându-și radical punctele de vedere, în timp ce promisiunile de îmbunătățire a soartei
evreilor au fost, treptat, uitate. „După numai două decenii, scrie Leon Volovici, chiar unii
dintre liderii revoluției de la 1848 vor fi printre cei mai vehemenți adversari ai acordării de
drepturi evreilor (Heliade-Rădulescu, Ion Ghica, Simion Bărnuțiu, Vasile Alecsandri). <<Spi-
ritul vremii>> se schimbase, foștii luptători pentru eliberarea popoarelor se aflau în funcții
importante, convingerile din tinerețe s-au acomodat realităților și presiunii grupurilor domi-
nante. Naționalism însemna acum lupta pentru suveranitate națională, crearea unui stat unitar
românesc. Idealul național a devenit politică națională și apărarea intereselor naționale, în
conflict cu alte țări sau cu diferitele minorități”17.
În schimb, Alexandru Ioan Cuza, în calitate de prim domnitor al Principatelor Unite, a
dovedit o atitudine binevoitoare față situația evreilor, ținând cont și de recomandările internați-
onale care se făcuseră în acest sens. De pildă, Franța insistase pentru inserarea în cadrul Con-
venției de la 1858, ce urma să joace rolul de act constituțional, al unui articol care să confere
egalitate deplină pentru toți locuitorii statului român: „O administrație întemeiată pe principiul
egalității, în așa fel încât moldovenii și muntenii să fie toți egali în fața legii, în fața impozite-
lor, deopotrivă, atât într-un principat cât și în celălalt, fără deosebire de origine și de reli-
gie”18. Opoziția a venit, firesc, din partea Rusiei, care practica un antisemitism violent, astfel
încât textul final al Convenției a prevăzut la articolul 46 doar că „Moldovenii și muntenii vor fi
egali în fața legii, în fața impozitelor și admiși deopotrivă în funcțiuni publice, atât într-un
principat cât și în celălalt... Moldovenii și muntenii, de oricare rit creștin, se vor bucura, de
asemenea, de drepturi politice. Aceste drepturi vor putea fi extinse și asupra altor culte prin
dispoziții legislative”19.
Cu alte cuvinte, posibilitatea emancipării evreilor devenea, teoretic, posibilă, dar institu-
ționalizarea sa va fi mai degrabă un proiect utopic. Oricum, Codul civil promulgat de Cuza, în
1865, calchiat pe cel francez, napoleonean prevedea în cadrul articolului 8 că „Orice individ
născut și crescut în România până la majorat și care nu s-a bucurat niciodată de vreo protec-
ție străină va putea solicita calitatea de român în decursul unui an de la majoratul său”, în
timp ce articolul 9 statua că „Aceia (dintre români) care nu sunt de cult creștin nu pot obține
calitatea și drepturile de cetățean decât în condițiile prescrise de articolul 16 al acestui cod”,
care suna astfel: „Străinul care va dori să se naturalizeze în România va trebui să ceară natu-
ralizarea printr-o jalbă adresată Prințului. Atunci când străinul, după o asemenea cerere, va fi
locuit în țară timp de zece ani ... adunarea legislativă, la inițiativă Prințului, a Consiliului de
Stat stabilit, va putea să îi acorde decretul de naturalizare, ce va fi sancționat și promulgat de
către Prinț”20. Așadar, un proces extrem de laborios care, în condițiile abdicării lui Cuza, a
devenit literă moartă. După 1866 situația evreilor se va înrăutăți progresiv.
În acel an, 1866, românii au transpus în practică ideea aducerii pe tronul Principatelor
15
1848 la români. O istorie în date şi mărturii, de Cornelia Bodea, vol. I, EŞE, Bucureşti, 1982, p. 657.
16
Ibidem, p. 538.
17
Leon Volovici, Ideologia naţionalistă şi problema evreiască..., p. 25.
18
Acte şi documente relative la istoria renaşterii României, publicate de Ghenadie Petrescu, Dimitrie A. Sturdza şi
Dimitrie C. Sturdza, 1900-1909, vol. VII, p. 275.
19
Vezi în acest sens Carol Iancu, Emanciparea evreilor din România (1913-1919). De la inegalitatea civică la
drepturile de minoritate. Originalitatea unei lupte începând cu războaiele balcanice şi până la Conferinţa de Pace de
la Paris, traducere de Ţicu Goldstein, Edit. Hasefer, Bucureşti, 1998, p. 23 şi urm.
20
Unite a unui prinț străin dintr-o familie domnitoare europeană, idee care circula în epocă de
mult, în persoana lui Carol I de Hohenzollern - Sigmaringen, care, în timpul lungii sale domnii,
s-a dovedit a fi un element pozitiv în procesul de modernizare a României. În ceea ce privește
„problema evreiască”, deși nu se poate afirma că domnitorul Carol I a fost un antisemit fer-
vent, este clar că acesta a aprobat tacit politica de marginalizare a evreilor practicată de majori-
tatea copleșitoare a clasei politice românești. De altfel, la unul din primele sale contacte cu
evreii moldoveni, impresia a fot una mai degrabă nefastă: „Apoi, plecarea mai departe la Foc-
șani. Aici, primise flori, arcuri de triumf și discursuri; participă și evreii cu obiceiurile lor
ciudate. Acești neplăcuți conlocuitori ai Moldovei se înfățișează aici întâia oară prințului și el
începe a înțelege cum a putut ajunge atât de puternică antipatia locuitorilor țării împotriva
acestui neam străin”21. Aceste impresii denotă o altă realitate crudă, anume faptul că nu doar
oamenii politici sau intelectualii promovau antisemitismul, fenomenul fiind larg răspândit în
structura societății românești, mai ales în Moldova, acolo unde evreii aveau o prezență mai
activă. Acest fapt este întărit de Carol I care, în același an, avea să noteze: „Pe lângă pacostea
din acest an a recoltei proaste, moldovenii însă mai au una constantă în satele lor: evreul.
Numai el e cârciumar și băcan; îmbie pe țărani să-i bea rachiul falsificat și e totdeauna gata
să dea avansuri, ca să prindă cu totul în mâinile sale pe datornici” 22.
Pe baza acestor premise, nu apare surprinzător faptul că prima Constituție românească,
concepută și intrată în vigoare în 1866, nu rezolva deloc situația evreilor din țară. Situația a fost
agravată și de faptul că evreii, în demersurile lor de a obține drepturi politice și civile, au cerut
sprijinul Alianței Israelite Universale23, a cărei intervenție va fi resimțită de clasa politică ro-
mânească drept o ingerință externă de neacceptat24. În pofida faptului că proiectul guvernamen-
tal al Constituției prevedea emanciparea treptată a evreilor, această prevedere va fi eliminată în
urma unor furtunoase dispute parlamentare, precum și a presiunii opiniei publice. Rezultatul a
fost elaborarea articolului 7 din Constituție, care prevedea că „Însușirea de român se dobân-
dește, se conservă și se pierde potrivit regulilor statornicite prin legile civile. Numai străinii de
rituri creștine pot dobândi împământenirea”, la care se adaugă articolul 10, ce stabilea că „Nu
există în stat nici o deosebire de clasă. Toți românii sunt egali înaintea legii și datori a contri-
bui fără deosebire la dările și sarcinile publice. Ei singuri sunt admisibili în funcțiunile publi-
ce, civile și militare”25. În acest fel, actul fundamental al României, perceput de mulți istorici
drept un document profund liberal și modern, bara în mod definitiv accesul spre egalitatea în
drepturi a unui grup minoritar, pe baza apartenenței sale religioase. Așa cum observa Carol
Iancu, „noul regim Hohenzollern deschide o eră de discriminări legale pentru o comunitate de
165.000 de persoane, asigurând rolul economic de middle - classes, meșteșugari și comerci-
anți în majoritate. Începând din 1866 și până la Războiul de Independență, din 1877, viața
țării a fost permanent agitată printr-o politică de persecuții metodice din partea autorităților,
sub forma legilor și circularelor restrictive, ca și printr-o serie întreagă de tulburări antievre-
iești, ca rezultat al acestor măsuri”26.
Într-adevăr, această stare de lucruri a fost resimțită în mod dureros de către evreii ro-
21
Memoriile Regelui Carol I al României de un martor ocular, vol. I, Edit. Scripta, Bucureşti, 1992, p. 100.
22
Memoriile Regelui Carol I de un martor ocular, vol. I, Edit. Machiavelli, Bucureşti, 1994, pp. 100 - 101.
23
Asupra acestui organism s-au îndreptat, de-a lungul timpului, atacuri dintre cele mai violente, din diverse zone.
De pildă, în 1870, de la tribuna Parlamentului, deputatul I.C. Codrescu critica Alianţa, reprezentanta unui grup care, nu
numai că nu trebuia asimilat, ci chiar eliminat într-o formă sau alta: „Acest termen de român - israelit este o insultă
aruncată asupra naţiunii noastre ... Orice ar fi, jidovul tot jidov române ... trebuie oare să ne resemnăm a vedea etern
în mijlocul nostru o asemenea populaţie duşmană, care voieşte a paraliza necontenit aspiraţiile noastre naţionale?
Domnilor, înmulţirea acestui element a fost în toate timpurile atât de periculoasă pentru toate ţările, încât fiecare
popor nu a ezitat de a lua măsurile cele mai energice, şi adesea şi cele mai crude, spre a scăpa de el”, v. I.C. Codres-
cu, Cotropirea jidovească în România, Noua Typographia a Laboratorulilor Români, Bucureşti, 1870.
24
Sorin Liviu Damian, Carol I al României, 1866-1881, Edit. Paideia, Bucureşti, 2000, p. 172.
25
Monitorul. Jurnalul oficial al României, nr. 142 din 1/13 iulie 1866, apud Alex Mihai Stoenescu, Armata, ma-
reşalul şi evreii, ediţia a II-a, Edit. Rao, Bucureşti, 2010, p. 52.
26
Carol Iancu, Emanciparea evreilor din România..., p. 25.
mâni, ale căror speranțe au fost spulberate și transformate într-o imensă dezamăgire: „De cînd
Constituanta din 1866 a trezit „galbena frică” de Evrei, aceștia au fost încetul cu încetul dez-
moșteniți de toate drepturile dobândite, goniți din sate, adică din cea mai mare parte a țării,
țărcuiți în oboarele orașelor, alungați din școli, îngrădiți în toate ramurile de muncă, dați
pradă hulei, și coborâți la starea de vagabonzi, așa încât ei, pe lângă acele Mii de dureri și
suferinţi firești / Ce-s moștenirea cărnii, mai suferă urgia meșteșugită a legei. Dar dacă veți
căuta în acest morman de legi cuvântul de evreu, nu îl veți găsi! Veți da numai de cuvântul
strein. În limba legiuitorului Român, strein înseamnă Evreu! Fariseism fără pereche în lu-
me...Totuși, ca și mine la 1866, toată populația băștinașe evreească pune încă stăruitor între-
barea tulburătoare: ce au a face legile împotriva streinilor cu Evreii-Români?”27.
Sfârșitul Războiului de Independență al României, din 1877-1878, în fapt un nou episod
al vechii „chestiuni orientale”, a produs reactivarea problemei evreiești, de această dată feno-
menul căpătând dimensiuni internaționale. În cadrul Congresului de Pace de la Berlin (1 iunie -
1 iulie 1878), prezidat de cancelarul german Otto von Bismarck, Independența României urma
să fie recunoscută de marile puteri sub rezerva îndeplinirii a două condiții: acceptarea schimbu-
lui teritorial impus de Rusia (trei județe din sudul Basarabiei contra Dobrogei luată de la oto-
mani) și rezolvarea într-o manieră satisfăcătoare a situației evreilor români. Prin intermediul
Alianţei Israelite Universale, care prestase un puternic lobby, dar și la presiunea franceză și
germană, diplomații europeni au hotărât inserarea în textul tratatului a unui articol care să re-
glementeze în sens favorabil condiția evreilor din România 28.
Este vorba de articolul 44, care prevedea că „În România, deosebirea credințelor religi-
oase și a confesiunilor nu va putea fi opusă nimănui ca un motiv de excludere sau de incapaci-
tate în ceea ce privește bucurarea de drepturi civile și politice, admiterea în sarcini publice,
funcțiuni și onoruri sau exercitarea diferitelor profesiuni și industrii în orice localitate ar fi.
Libertatea și practica exterioară a oricărui alt cult vor fi asigurate tuturor supușilor pămân-
teni ai statului român, precum și străinilor și nu va pune nici un fel de piedică atât organizației
ierarhice a diferitelor comunități religioase, cât și raporturilor acesteia cu capii lor spirituali.
Naționalii tuturor Puterilor, comercianții sau alții, vor fi tratați în România fără deosebire de
religie, pe piciorul unei desăvârșite egalități” 29. În sfârșit, se părea că evreii vor avea un viitor
mai bun în patria lor adoptivă, chiar dacă acest fapt era impus din afara României de marile
puteri europene. Lucrurile, însă, nu aveau să fie atât de simple.
Atât pentru rege, cât și pentru clasa politică românească în ansamblu (cu excepţii puține,
așa cum au fost Petre P. Carp și Titu Maiorescu, care pledau pentru o soluție amiabilă), textul
tratatului a produs nemulțumiri dintre cele mai vizibile, fie în chestiunea schimbului teritorial
amintit (schimb care, în decursul timpului, s-a dovedit pozitiv), fie în reglementarea situației
evreilor români. Aceasta cu atât mai mult cu cât, în fruntea guvernului român se afla fruntașul
liberal Ion C. Brătianu, un antisemit învederat de foarte mult timp. De pildă, în contextul elabo-
rării Constituției din 1866, Brătianu, din calitatea de ministru de Finanțe al guvernului, spunea
în cadrul unei sesiuni parlamentare că „noi am declarat că guvernul nu înțelege să dea țara
evreilor, nici să le dea drepturi care ating, care vatămă oricât de puțin, interesele României”,
pentru ca ulterior să adauge că problema evreiască este „pur și simplu aceea a marelui lor
număr, care amenință, după cum spune toată lumea, naționalitatea noastră... Numai măsuri
administrative puternice ne pot scăpa de această pacoste și îi pot împiedica pe proletarii stră-
ini să ne invadeze țara”30.
De altfel, ca ministru de Interne, în 1867, Brătianu va impune o serie de asemenea mă-
suri administrative, menite să restrângă cât mai mult drepturile evreilor, atâtea cât acestea erau.
27
Dr. Adolf Stern, Din viaţa unui Evreu-Român, Tip. Progresul, Bucureşti, 1915, p. 61.
28
Ioan Scurtu, Istoria românilor în timpul celor patru regi. Carol I, EE, Bucureşti, 2010, p. 118.
29
Documente privind istoria României. Războiul de Independenţă, EA, Bucureşti, 1995, pp. 382 - 384.
30
MOf, 19 şi 20 iunie 1866, apud Comisia Internaţională pentru studierea Holocaustului în România, Raport final,
Edit. Polirom Iaşi, 2005, pp. 23 - 24.
Este limpede că, în aceste condiții, presiunile internaționale care se făceau asupra României
pentru încetarea excluderii evreilor de la viața civilă și politică a țării, nu au făcut decât să
potențeze tonul omului de stat liberal. Astfel în 1868, Brătianu declara că „Evreii, chiar pentru
delicte, sunt mai puțin urmăriți decât alții. Nu pentru că evreii au mai multă moralitate decât
creștinii, cel puțin în cazuri de fraude, dar pentru că oricând pui mâna pe un evreu, țipă toți
israeliții, nu numai din Țara Românească, dar și din străinătate...Dacă pui mâna pe un israe-
lit, prins în delict, vine un Consul și zice este supusul meu. Apoi o fi, ori n-o fi supus străin,
vine totdeauna un Consul, care zice că este”31. În 1880, printr-o frază teribilă, Brătianu sinteti-
za întreaga sa atitudine față de evrei. Astfel, aceștia „au ca scop nu mai puțin decât să distrugă
existența noastră națională”32.
Prevederile Tratatului de la Berlin presupuneau revizuirea Constituției României, astfel
încât aceasta să fie pusă în acord cu noua stare de lucruri, cel puțin în ceea ce privea minorita-
tea evreiască. În pofida revoltei și dezamăgirii pe care le reflectau societatea românească, în
genere, era necesar ca, cel puțin din punct de vedere formal, respectiv legal, statul român să
întreprindă demersurile necesare modificării constituționale amintite. Guvernul a optat pentru
soluția naturalizării individuale, ceea ce presupunea, din nou, un traiect destul de dificil pentru
un evreu care urmărea să dobândească cetățenia română. Articolul 7 al Constituției a fost modi-
ficat și adoptat în 1879, astfel încât noua formă prevedea că: „Deosebirea de credință religioa-
să și de confesiune nu vor constitui în România un obstacol în dobândirea de drepturi civile și
politice sau în exercitarea lor”, dar naturalizarea nu putea fi acordată decât după o perioadă de
zece ani, timp în care persoana respectivă urma să demonstreze că prestează activități prin care
este util României și doar printr-o lege pentru fiecare în parte33.
Evident, această formulă a nemulțumit cancelariile europene, cu excepția Italiei, dar ne-
utralizarea Germaniei prin rezolvarea „afacerii Strousberg” (consorțiu condus de un evreu),
statul român răscumpărând în întregime acțiunile căilor ferate la un preț uriaș, a determinat
Anglia și Franța, împreună cu Germania, să recunoască deplin Independența României în 1880,
chiar dacă unele rezerve persistau în raport cu poziția statului român față de o soluționare favo-
rabilă si grabnică a problemei evreiești 34. Într-adevăr, cu excepția evreilor care au participat la
Războiul de Independență și care au fost naturalizați în bloc, soarta celorlalți în ceea ce privește
dobândirea cetățeniei române nu s-a modificat semnificativ, dovadă fiind numărul ridicol de
naturalizări acordate până în 1914, de ordinul sutelor. Va trebui să așteptăm finalul Primului
Război Mondial pentru ca, cel puțin din punct de vedere juridic, condiția evreilor să se norma-
lizeze. Dar, imediat după acest moment, se va deschide o altă perioadă profund negativă pentru
evrei, în cadrul căreia antisemitismul românesc a atins paroxismul, dovedind o extraordinară
vitalitate și putere de regenerare.
Politica oficială, statală de îngrădire continuă a drepturilor comunităților evreiești, a
străinilor, în general, a fost dublată, în plan ideatic, de o puternică ofensivă culturală în care s-
au implicat marile spirite ale epocii antebelice, fie ei poeţi, ziariști, oameni de știință sau în
dubla lor ipostază, culturală și politică întrucât mulți dintre ei, sub imperativul vremurilor, au
făcut pasul spre activismul politic sau diplomație. „Înainte de Primul Război Mondial, notează
Armin Heinen, a existat fără îndoială o bogată literatură antisemită, dar și o literatură îndrep-
tată împotriva altor minorităţi. În subtextul acestei literaturi se afla experienţa că, în compa-
31
Discursul parlamentar din 30 aprilie 1868 în Din scrierile şi cuvântările lui Ion C. Brătianu, vol. I, Carol Göbl,
Bucureşti, 1903, pp. 445 – 446.
32
MOf, 4 ianuarie 1870, apud Comisia Internaţională pentru studierea Holocaustului în România, Raport..., p. 24.
33
Carol Iancu, Emanciparea evreilor din România..., pp. 32 – 33.
34
Astfel, în nota comună din 8/20 februarie 1880, prin care Germania, Anglia şi Franţa recunoşteau Independenţa
României, se preciza că „... Guvernul (Imperial al M.S. britanice, al Republicii Franceze) nu ar putea să considere ca
răspunzând pe de-a întregul vederilor care au călăuzit puterile semnatare ale Tratatului de la Berlin, dispoziţiile
constituţionale care i-au fost făcute cunoscute şi, în particular, acelea din care rezultă pentru persoanele de rit ne-
creştin, domiciliate în România, neaparţinând de altfel nici unei naţionalităţi străine, necesitatea de a se supune
formalităţilor unei naturalizări individuale”, în ibidem, pp. 35 - 36.
raţie cu minorităţile naţionale, românii sunt dezavantajaţi, că naţiunea, economia și cultura se

descompun. Se cereau de aceea măsuri legale, care să le asigure românilor şanse egale. Re-
zervele se îndreptau împotriva tuturor străinilor, împotriva evreilor, nemţilor sau ungurilor;
ele au fost afirmate încă de Simion Bărnuţiu. Dar acestea s-au transformat în antisemitism
abia atunci când evreilor li s-a atribuit vina de a fi avut prin comportamentul lor economic și
religia lor o influenţă extrem de negativă asupra românilor”35.
Istoricii români, din nefericire, în majoritate, au avut un soi de timiditate intelectuală în
reliefarea acestor atitudini, altfel perfect vizibile și detectabile. Chiar și atunci când aceștia
invocă avatarurile naționalismului românesc, atitudinea față de personaje intrate în conștiința
românească drept „mituri naționale” este ambivalentă. De pildă, Lucian Butaru, care, altfel, a
scris o excelentă lucrare asupra rasismului românesc, nuanţează atitudinea poetului național,
Mihai Eminescu, legată de antisemitismul său: „Antisemitismul lui Eminescu poate fi o chesti-
une greu de abordat, deoarece este ambivalent. Aproape pentru fiecare afirmație violent anti-
semită dintr-un articol se poate găsi în alt articol, uneori chiar în același, o altă afirmație mai
puțin violentă care să o nuanţeze sau, uneori, chiar să o contrazică. Iar Eminescu este foarte
consecvent în inconsecvența sa. Astfel, dat fiind materialul analizabil complex lăsat de Emi-
nescu, imaginea xenofobului nepereche este adeseori portretul pe care istoricul alege să i-l
facă; iar în diverse portrete se poate citi mai degrabă raportarea istoricului la miturile națio-
nale decât raportarea lui Eminescu la „chestiunea evreiască”36.
Într-adevăr, istoricii au această capacitate, anume de a prezenta orice realitate doresc ei,
cu atât mai mult istoricii români. Probabil că dacă, de pildă, regimul comunist ar fi dorit, aceș-
tia ar fi găsit resursele să îl prezinte inclusiv pe Hitler drept un filosemit convins, prins în cap-
cana timpului pe care îl trăia. Cu toate acestea, în cazul lui Eminescu, nedorind să pronunțăm o
sentință fără recurs, evidența ar trebui să se impună oricărui cercetător onest fără greutăți: cel
puțin din scrierile pe care poetul le-a lăsat nu se poate desprinde decât concluzia că acesta era
xenofob și antisemit. Această afirmație este întărită de criticul literar Nicolae Manolescu, care
afirmă: „Nu încape îndoială că Eminescu a fost naționalist, xenofob, cu pulsiuni rasiste și
antisemite tot mai vii spre sfârșitul vieții, un conservator radical, ca Burke, dacă putem spune
aşa, filosof evoluționist al istoriei, adept al dezvoltării firești a statului natural și adversar al
celui contractual al lui Rousseau, un ideolog care detesta individualismul liberal și socotea
nefast pentru sănătatea nației rolul economic și politic al păturii superpuse (pătură, în realita-
te, formată nu numai din alogeni și care era cea dintâi clasă de mijloc din istoria noastră)” 37.
Orice atitudine de acest tip a unor intelectuali poate fi înțeleasă în măsura în care istori-
cul înțelege epoca asupra căreia se apleacă și a criteriilor după care aceasta funcționează sau, la
limită, chiar scuzată, dar asta nu poate însemna că ea nu a existat. În fond, intelectualii nu sunt
decât oameni38, supuși inerentelor vulnerabilități pe care această condiție le comportă, chiar
dacă „mitologia națională” de sorginte comunistă nu a permis în România obiectivarea în
scrierea istoriei, ceea ce face și mai greu procesul de deconstrucție a unor mituri profund anco-
rate în mentalul românesc39. În mod cert, nimeni nu poate nega genialitatea operei poetice
35
Armin Heinen, Legiunea Arhanghelului Mihail. Mişcare socială şi organizaţie politică. O contribuţie la problema
fascismului internaţional, ediţia a II-a, traducere din germană de Cornelia şi Delia Eşianu, EH, Bucureşti, 2006, p. 67.
36
Lucian T. Butaru, Rasism românesc. Componenta rasială a discursului antisemit din România până la Al Doi-
lea Război Mondial, Edit. Fundaţiei pentru Studii Europene, Cluj-Napoca, 2010, pp. 69 - 70.
37
Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române, Edit. Paralela 45, Bucureşti, 2008, pp. 406 - 407.
38
În acest sens se poate consulta lucrarea lui Paul Johnson, Intelectualii, ediţia a II-a, traducere din limba engleză
de Luana Stoica, EH, Bucureşti, 2002, unde autorul creionează unor personalităţi, precum Rousseau, Marx sau Tolstoi,
nişte portrete mai lumeşti, dincolo de valoroasele lor opere.
39
În legătură cu mitul eminescian, Nicolae Manolescu notează că „Dacă nu avem încă, de la G. Călinescu încoa-
ce, un examen critic al operei lui Eminescu, avem acum cel puţin o istorie a mitului eminescian, solid pusă în pagină
de Ioana Bot (Eminescu, poet naţional român, 2001). Dincolo de datele stricte, două sunt momentele principale ale
impunerii mitului: definiţia dată lui Eminescu de către N. Iorga, în 1929, „expresie integrală a sufletului românesc”,
şi aceea din 1975, datorată lui C. Noica, „omul deplin al culturii româneşti”. Ambele au la bază concepţia unui
Eminescu paradigmatic şi anistoric, neschimbător şi pururi exemplar pentru toată suflarea românească”. De aseme-
eminesciene, rămasă, încă, fără egal în literatura română. De altfel, subiectul care ne interesea-
ză nu este detectabil în poeziile lui Mihai Eminescu, cu excepțiile de rigoare. Una dintre aces-
tea este personificată de poezia Doina, ale cărei versuri denotă ura față de elementul neromâ-
nesc, în genere: „De la Nistru pân' la Tisa / Tot românul plânsu-mi-s'a / Că nu mai poate stră-
bate / De-atâta străinătate”, urmate de acete „teribile cuvinte”40, așa cum le numea Lucian
Boia: „Cine-a îndrăgit străinii / Mânca-i-ar inima câinii / Mânca-i-ar casa pustia / Şi neamul
nemernicia”. Profesorul clujean Ioan Aurel Pop, care a scris o carte de răspuns la cea amintită
deja, a lui Lucia Boia, refuză să identifice în această creație eminesciană ecoul unei intoleranțe
etnice, avansând ipoteze care apară naționalismul fierbinte (dar există și alt fel de naționalism?)
al lui Eminescu, care identifica în străini pe inamicii românilor, ce le răpiseră teritorii, de parcă
cei doi termeni ar fi antagonici41. Nu e cazul, așa cum crede Ion Aurel Pop, de a vedea în lirica
eminesciană, prin generalizare, ura perpetuă a unui întreg popor împotriva străinilor, ci doar de
a puncta o stare de spirit resimțită, din diverse motive, de un veritabil geniu al epocii sale.
În schimb, publicistica lui Mihai Eminescu ne dezvăluie antisemitismul său, ideea apo-
calipsei etnice la care este supus poporul român de către seminția iudaică, concomitent inferi-
oară și primejdioasă. În Curierul de Iaşi, din 1876, poetul scria că „Drepturile d-nealor [evrei-
lor] civile și publice nu însemnează decât dreptul de a exploata poporul nostru în bună voie.
Pleacă 99 de procente în America, să-și câștige acolo prin muncă productivă pâinea de toate
zilele și atunci cu cei ce vor rămânea ne vom împăca ușor, dar pân-atunci să mai fie încă șapte
alianțe, ca cea universală care să conspire cu uşile închise în contra nației românești, noi vom
ști să le arătăm totdeauna lungul nasului, căci nici nu spăriem nici de înjurăturile presei jido-
vești nici de declamațiile oratorilor idealiști, pe câtă vreme e vorba de existența noastră. Dacă
voiesc să ne cucerească, n-au decât să o facă...fățiș, ca toate națiile, cu arma-n mână. Dar cu
tertipuri și apucături nu merge deocamdată. În numărul în care sunt la noi, evreii rămân stră-
ini de rit necreştin, ce nu se pot nici contopi cu poporul nostru, nici pot pretinde mai mult
decât de a fi suferiți și ne pare că n-au nici o cauză de a se plânge de toleranța noastră”42. Se
regăsesc în aceste rânduri teme recurente din mentalul românesc, precum complexul de cetate
asediată, caracterul obligatoriu, conspirativ al acțiunilor evreiești, dar și accentul ferm pus pe
religia necreștină a acestora (ciudată delimitare, în general, religia iudaică stând, de altfel, la
baza creștinismului). Soluția propusă de Eminescu, mai departe, este încă una blândă în compa-
rație cu cele ce vor urma, ale sale sau ale altora, emigrarea: „Dacă gustul li-e numaidecât
după drepturi egale, conform „contractului social”, iată Austria-i aproape, apoi Germania,
Anglia, Franța, Italia, cine-i oprește de a merge cu drumul de fier, unde le vine la îndemână,
ca să se bucure de toate drepturile posibile?”43.
În fapt, Eminescu interpreta „problema evreiască”, ca și alți gânditori ai timpului, mâ-
nat de un fervent naționalism, admirator al gloriei trecute a înaintașilor, în special a dacilor, și
apreciind că structura poporului român se sprijină pe clasa țărănească. Ori tocmai această clasă
era în pericol de a fi pauperizată și pervertită de prezența evreilor, în multiplele lor calități,
arendași, cârciumari, proprietari etc., ceea ce părea, cel puțin la prima vedere, inacceptabil 44.
nea, observă criticul literar, „Nu e de mirare, în aceste condiţii, că zecile de mii de pagini consacrate lui Eminescu în
secolul XX ţin rareori de critica propriu-zisă şi mai mult de exegeza savantă, de erudiţie sau de comparatism. Reeva-
luarea poeziei, a prozei ori a gazetăriei n-a mai fost simţită ca imperios necesară”, v. Nicolae Manolescu, Istoria
critică a literaturii..., pp. 377, 378.
40
Lucian Boia, Istorie şi mit în conştiinţa..., p. 252.
41
Explicaţia se găseşte la Ion Aurel Pop, Istoria, adevărul şi miturile. Note de lectură, EE, Bucureşti, 2002, pp.
185 - 187.
42
Mihai Eminescu, Scrieri politice, 1870 - 1878, ediţie îngrijită de Anca Sârbulescu, Edit. Ileana, f.a, pp. 112 - 113.
43
Ibidem, p. 113.
44
„Comerţ şi capital în mâinile lor, proprietatea funciară urbană, în cea mai mare parte în mâinile lor, arenzile
de moşii în Moldova idem, pe sub mână tot debitul tutunului şi a băuturilor spirtoase, negoţ de import şi export, c-un
cuvânt toate arterele vieţii economice care se bazează pe speculă. În ce constă greaua opresiune de care se plâng? Şi
dacă se plâng, de ce n-aleg alte terenuri decât în România, alte ţări unde sunt egali în toate cu cetăţenii statului? De
ce nu Austria, Franţa, Germania? De ce? Pentru că la noi nu există persecuţie, iar drepturile câte nu le au, nici nu le
Din această perspectivă, Eminescu nota că „E cumplită starea de lucruri în Moldova, atât de
rea încât culorile cele mai negre nu sunt în stare să redea întunericul tabloului economic pe
care-l prezintă jumătatea cea mai generoasă a României. În Țara Românească roșii [liberalii]
sunt străini deznaționalizați, deci de bine de rău această jumătate a țării, chiar votând sub
influențele unui guvern roșu susținut de străini, totuși află, de nu o reprezentațiune adevărată,
dar un surogat de reprezentațiune, răzătura de coaje de stejar în loc de făină. În Moldova,
care are un caracter național mult mai puțin asimilant și mai rezistent decât partea de dincoa-
ce de Milcov, populația e lăsată la discreția unei administrațiuni fără nume, care e în buzuna-
rele jidanilor, asemenea Ministerului de Război. Această jumătate a țării se zbate sub egemo-
nia uliței Bucureștilor aliată cu jidanii, prezentând ultimele convulsiuni ale unui corp care
moare. Puținele corpuri de selfgovernment care a putut a se alege în mod liber strigă prin cifre
și din gură că starea lucrurilor e nesuferită”45. Teribil tablou apocaliptic, în care se împletesc
interesele unei administrații românești, liberale, așadar corupte cu cele ale comunității evreiești,
în mod necesar, malefice.
De altfel, Eminescu, care conducea oficiosul Partidului Conservator, Timpul, uzita de
acest mijloc de presă, dar nu numai, pentru a lovi în guvernările liberale dintre 1876-1888,
lansându-se, deseori, în acuzații în care alătura incompetența și corupția acestora cu interesele
nelegitime ale străinilor exploatatori, ceea ce nu era, în esență, real, întrucât liberalii s-au dove-
dit a fi la fel de antisemiți ca și conservatorii sau chiar mult peste aceștia. În 1879, Eminescu
scria că „Am dovedit adeseori că liberalismul extrem al legilor noastre au prefăcut pământul
României în mlaștină de scurgere pentru toate elementele de prisos de prin prejur și că libera-
lii au fost aceia care au creat chestiunea izraelită, întâi voind să le dea drepturi la toți en mas-
se, apoi pentru că, spre a nu-și pierde popularitatea, au introdus, cu duplicitatea ce-i caracte-
rizează, prohibițiunea absolută a articolului 7”46. Asta când liberalii însăși nu erau considerați
de-a dreptul neromâni, reprezentând fie „un parvenit grec ca d. C.A. Rosetti”, fie un „parvenit
bulgar ca d. I.C. Brătianu”47, ceea ce ne aduce aminte de celebrele versuri ale Scrisorii a III-a,
„bulgăroi cu ceafa groasă, grecotei cu nas subţire”, atitudine care denotă că la Eminescu
elementele negative, așa cum le percepea el, era necesar să poarte eticheta de „străin” sufletu-
lui românesc, peren și nealterat, depozitar al înțelepciunii simple, de sorginte rurală.
Este motivul pentru care evreii intră în opoziție cu acest fapt: „Ce sunt acești oameni? Ță-
rani? Nu sunt. Proprietari, nu, învățați, nici cât negrul sub unghie, fabricanți numai de palavre,
meseriași nu, breaslă cinstită nu. Ce sunt oare? Uzurpatori, demagogi, capete deșarte, leneși
care trăiesc din sudoarea poporului, fără a compensa prin nimic, ciocoi breazi și fudului, mult
mai înfumurați decât coborâtori din neamurile cele mai vechi ale țării”48. De altfel, tema clasei
evreiești ca una parazitară revine frecvent în publicistica eminesciană, în cadrul căreia poetul
zugrăvește tablouri ce anticipează pe acelea de mult mai târziu, în privința rromilor: „Evreul
proletar, neavând absolut nimic, nici capital în bani, nici meşteşug sigur, se însoară, cu toate
acestea, foarte de timpuriu, face mulţime de copii; trăieşte cu ei într-o mare mizerie, adesea câte
două - trei familii într-o odăiţă și astfel în aceste furnicare omeneşti se cresc apoi generaţii de
hiene ale societății, copii reduţi şi închirciţi în privinţa fizică și intelectuală, în care se dezvoltă
un singur instinct, acela al speculării muncii altuia, al exploatării altuia”49.
Admirator fervent, așa cum subliniam, al istoriei românilor, Eminescu nu putea să nu
lege pericolul evreiesc de trecutul idealizat al locuitorilor acest spațiu, care au rezistat intempe-
riilor epocilor doar pentru a-şi vedea însușite roadele acesteia de un grup hrăpăreț și insensibil,
asta atunci când evreii nu sunt ocupați să distrugă alte națiuni: „O seminție care câștigă toate
merită”, v. Mihai Eminescu, Opere, vol. IX, ediţie critică de Perpessicius, EARSR, Bucureşti, 1980, p. 303.
45
Mihai Eminescu, Opere politice, vol. III, Edit. Timpul, Iaşi, 1999, p. 407.
46
Ibidem, p. 408.
47
Mihai Eminescu, Chestiunea evreiască, Edit. Vestala, Bucureşti, 1998, p. 210.
48
Mihai Eminescu, Opere..., p. 282.
49
Ibidem, p. 301.
drepturile fără sacrificii și muncă e cea evreiască. La orice popor drepturile publice și private
au fost rezultatul unei munci seculare și a unor sacrificii însemnate. (...) Ce servicii au adus
omenirii îndărătnicul și egoistul neam evreiesc? Ocupându-se pretutindenea numai cu trafica-
rea muncii străine, alegându-și de patrie numai țările acelea unde prin deosebite împrejurări
s-a încuibat corupție, ei urmează în emigrația lor pe pământ tocmai calea opusă omenirii
întregi. Căci neamurile reîntineresc dinspre răsărit la apus. Evreii merg dinspre apus la răsă-
rit. Pe când țările romanice reînvigoresc prin migrarea popoarelor germane ce curseră din
răsărit, Germania însăși ajunge la mărirea de azi prin energia unei rase slave germanizate,
America înflorește prin colonii europene care toate urmează marea cale a soarelui, evreul
trece din Germania în Polonia, din Polonia în Rusia, din Austria în România și Turcia, fiind
pretutindenea semnul sigur, simptomul unei boli sociale, a unei crize în viața poporului, care,
ca la Polonia, se sfârșește câteodată cu moartea naționalității. (...) Prin ce muncă sau sacrifi-
cii și-au câștigat dreptul de a aspira la egalitate cu cetățenii statului român? Ei au luptat cu
turcii, tătarii, polonii și ungurii? Lor le-au pus turcii, când au înfrânt tratatele vechi, capul în
poale? Prin munca lor s-a ridicat vaza acestei țări, s-au dezgropat din învăluirile trecutului
această limbă? Prin unul din ei și-au câștigat neamul românesc un loc la soare? De când
rachiul este un element de civilizație?”50.
Evident, Tratatul de la Berlin a trezit o vie nemulţumire lui Eminescu, sub dublul său
imperativ, pe de o parte amestecul marilor puteri în reglementările interne ale României, iar, pe
de altă parte, îngrijorarea resimțită la adresa faptului că evreii ar putea dobândi egalitatea în
drepturi: „suprimarea art. 7 ne e impusă de străini și, deși cuvintele practice, considerațiuni de
atârnarea noastră internațională ne-au făcut din capul locului să enunțăm că trebuie a ne
supune stipulațiunilor Tratatului de la Berlin - și aceasta cât se poate de repede - pe de altă
parte faptul că acea suprimare era comandată de străini, era un amestec direct în afacerile
interioare ale statului nostru, un amestec care până acum nu și-l permisese nici turcii măcar,
acest fapt ne oprea de-a sprijini acea modificare a Constituției, chiar bună și echitabilă să fi
fost. A o combate nu ne permiteam, pentru că am fi turnat undelemn în foc și am fi prefăcut un
rău mare în unul și mai mare. Țara mai este ocupată de oștire străină și o seamă de puteri, ale
căror interese nu sunt armoniabile cu existența statului român, sperau a avea în chestiunea
evreilor un mâner cu care să se poată mișca în direcția ce le convine”51.
De altfel, poetul a urmărit cu atenție întregul proces legislativ de schimbare a incrimina-
tului articol, lucru reflectat într-o multitudine de articole pe această temă, al căror ton dominant
este unul de furie și dezamăgire: „ (...) aici unde oameni ca aceștia [liberali], fără pic de pa-
triotism, radicali cosmopoliți, stăteau ieri la învoială cu Warszawsky ca să-i vânză sufletele
din opt ținuturi, stau azi la învoială cu Alianța izraelită ca să-i vânză țara toată și să desființe-
ze printr-un trafic mârșav o nație și un stat pe care zeci de popoare barbare nu le-au putut
desființa, aici nici un cuvânt nu e destul de aspru, nici o lovitură destul de tare, încât, am mai
spus-o încă o dată, rolul scriitorului ar trebui să-nceteze și să-nceapă rolul călăului (...) Aces-
te majorități vor fi în curând la un loc ca să se-nțeleagă cu ce preț se poate vinde țara aceasta,
pe cât aur jidovesc trebuie vândut sângele eroilor căzuți înaintea Plevnei și Vidinului, pentru
ca istoria să scrie că în suta a nouăsprezecea, sub guvernul d-lor Rosetti – Brătianu - War-
szawski, regimentele munților și șesurilor României s-au luptat cu frigul, foamea și glonții ca
să treacă țara lor din stăpânirea nominală a vitejilor osmani sub stăpânirea reală și ucigașă a
idrei jidovești”52. Scrisul incisiv eminescian la adresa problemei evreiești poate fi apreciat ca
forță stilistică sau sensibilitate poetică, dar nu poate modifica concluzia pe care am enunțat-o
mai sus, anume că sentimentele de xenofobie și antisemitism ale poetului național Mihai Emi-
nescu sunt realități palpabile sau, mai mult chiar de atât, sunt evidențe. Iar evidențele, se știe,
sunt axiomatice.
50
Mihai Eminescu, Opere politice..., pp. 292, 293.
51
Ibidem, p. 297.
52
Ibidem, pp. 310 – 311.
În poezia Epigonii, Eminescu creiona portretele a doi mari exponenți culturali ai epocii
moderne, Ion Heliade-Rădulescu, căruia îi dedică o strofă și Vasile Alecsandri, „rege al poezi-
ei”, căruia îi este alocat cel mai generos spațiu, nu mai puțin de trei strofe. Statura lor intelec-
tuală, din nou, nu poate fi pusă sub semnul întrebării, dar ceea ce ne interesează pe noi este
faptul că ambii au avut în comun cu Eminescu același antisemitism nedomolit, exprimat în
diverse forme. Heliade-Rădulescu, unul dintre liderii Revoluției de la 1848 din Țara Româ-
nească53, pe care Constantin Schifirneț îl numea „un agent de civilizare modernă, care a luptat
pentru emanciparea poporului său și, în același timp, a aspirat și la realizarea omului evan-
ghelic, a republicii biblice”54, în pofida faptului că a avut câteva intervenții contra exagerărilor
puse pe seama comunității evreiești55, precum infanticidul, nu era mai puțin violent, în genere,
la adresa evreilor: „(...) Nu vedeți dumneavoastră că târtanii [evreii] 56, scria cărturarul ro-
mân, din Englitera și Franța nu cer drepturi de cetățeni în România, ci privilegii, supremația;
vor fonda o aristocrație a banilor, a vițelului de aur? Cer aceea ce noi nu putem da până la
ultimul român. Cred oare târtanii din Englitera și Franța, credeți oare și dumneavoastră cu
dânșii, că românii se vor uita cu sânge rece la a se stabili între dânșii cea mai sordidă și im-
nudă, cea mai bădărană dintre aristocrații, dominația de marțafoi, de jidani, de rusiani ai lui
Mamona? Pe ce cuvânt însă, și pe ce drept se va stabili o asemenea abominabilă dominație
înaintea atriului, înaintea porților secolului douăzeci, unde umanitatea întreagă, afară de fii
pieririi, se va prezenta ca o mireasă înaintea divinului mire? Vin târtanii din Englitera și
Franța cu dreptul omului bazat pe egalitate să pretindă numai ei privilegii și supremație? Și
fiindcă nu pot invoca dreptul acesta, cutează, după cum le-a pleznit în cap paradoxul de „ro-
mân de rit israelit”, să-și împingă cutezanța și mai jidănească de a ne amenința cu numele
suveranilor Europei! (...) Cu ce oare ne vor cuceri jidanii? Cu cantitatea, cu numărul, cu for-
ța?”57. Se regăsește în aceste rânduri aceeași obsesie maladivă a evreilor acaparatori, în legătu-
ră cu țările străine, totul guvernat de un delir mistic ce lasă mai puțin să se întrevadă un spirit
creștin.
Vasile Alecsandri, probabil cel mai influent scriitor al timpului său, este, în viziunea lui
Leon Volovici, totodată, principalul responsabil pentru „apariția în literatura română a stereo-
tipului literar al „evreului polonez” (Ostjude). Înfățișarea lui (cu perciuni și caftan, vorbind
un jargon stâlcit), asociată cu trăsăturile „tipice” (înșelător, fără scrupule, avid de câștig,
cămătar, exploatator și „otrăvitor” al țăranului) va deveni, într-o lungă serie literară și pro-
pagandistică, imaginea prototip a evreului”58. În domeniul cultural, Alecsandri, autor al unor
piese de teatru de mare succes, chiar odată cu trecerea timpului, a creat și una, Lipitorile satu-
lui, al cărei titlu sugestiv făcea trimitere la evreii din Moldova, unde se desfășoară acțiunea
piesei și care va fi invocată de intelectualii din epocă. De pildă, Mihail Kogălniceanu, încer-
când să își fortifice poziția de respingere a emancipării evreilor, declara: „Domnilor, pentru ca
să cunoașteți pe evreii din Moldova nu aveți decât să vă duceți la teatru să vedeți piesa Lipito-
rile satelor și să credeți că nu este o ficțiune acea piesă, este adevărul cel mai real”59.
Pe plan politic, rămâne celebru discursul pe care Vasile Alecsandri l-a ținut în fața Se-
natului, la 10 octombrie 1879, cu ocazia discuţiilor pe tema revizuirii articolului 7 din Constitu-
53
Conservator ca formaţie ideologică, acesta nu era de acord cu radicalismul multora din reprezentanţii generaţiei
paşoptiste, motiv pentru care, de pildă, Camil Petrescu îi face un portret deloc măgulitor în romanul Un om între
oameni, care descrie evenimentele anului 1848 din Muntenia.
54
Constantin Schifirneţ, Formele fără fond, un brand românesc, Comunicare.ro, Bucureşti, 2007, p. 29.
55
Asupra acestui subiect vezi Andrei Oişteanu, Imaginea evreului în cultura română. Studiu de imagologie în con-
text est - central european, EH, Bucureşti, 2001, pp. 373 – 376.
56
În legătură cu acest termen, v. Nicolae Iorga, „Istoria evreilor în Ţerile noastre”, extras din AARMSI, s. II, T.
XXXVI, 1913, Bucureşti, pp. 23 şi urm.
57
Ion Heliade - Rădulescu, Echilibrul între antiteze sau Spiritul şi materia, Bucureşti, Publicat de la 1859 până la
1869, pp. 380 - 382.
58
59
„Şedinţa din 5 martie 1864”, în Cestiunea israelită înaintea Adunării Generale a României, Bucureşti, 1879, p. 18.
ția României60, discurs care poate fi considerat, din anumite puncte de vedere, o sinteză a con-
cepției poetului român asupra „problemei evreieşti”. Bineînțeles, cuvântarea conținea apelul la
trecut, grija pentru prezent și frica pentru viitor, îmbinate cu o puternică doză de patetism, dar
și de fraze bine mânuite spre a produce efectul dorit: „Astăzi România se prezintă nouă cu
istoria sa în mână pentru ca noi să înscriem în paginile sale umilirea și pierderea neamului
nostru sau demnitatea și salvarea lui. (...) În prezența acestei situații, fără seamăn în analele
istorice ale lumii, trebuie să ştim a ne ridica cu inima și cu cugetul la înălțimea datoriei noas-
tre, fără patimi, fără violențe, dar cu spiritul liniștit, cu patriotism luminat şi cu nobilul curaj
ce se cere de la oameni chemați a decide soarta țării lor. (...) Ce este această nouă cumpănă?
Ce este această nouă năvălire? Cine sunt năvălitorii, de unde vin, ce vreau? Și cine este noul
Moise, care-i conduce la noul pământ al făgăduinței, așezat de astă dată pe malurile Dună-
rii?”. Deși poetul le concede evreilor faptul de a poseda însușiri alese, acestea sunt puse doar
în slujba pervertirii caracterelor și acaparării de ținuturi, mai ales că pământul românesc se
transformă într-un paradis terestru. „Ce sunt năvălitorii? Sunt un popor activ, inteligent, neo-
bosit întru îndeplinirea misiunii sale; sunt adepții celui mai orb fanatism religios; cei mai
exclusiviști din toți locuitorii pământului, cei mai neasimilabili cu celelalte popoare ale lumii.
(...) Ce vor ei de la noi? Să devie proprietari ai pământului acestui popor, iar din vechii stă-
pâni ai ţării să facă niște iloţi, precum sunt astăzi țăranii din Galiția și din o parte a Bucovi-
nei. Țara e frumoasă, îmbelșugată; ea are orașe mari, drumuri de fier, instituții dezvoltate și
un popor cam neprevăzător, ca toate popoarele de viță latină. (...) Ce este mai ușor, decât să
substitui locuitorii acestei țări și de a face din țara întreagă o proprietate israelită?” 61.
Să nu fi știut Alecsandri că România, deși înscrisă pe orbita modernizării, era deficitară
la fiecare capitol, că numărul de kilometri de cale ferată era mai mult decât insuficient, că țăra-
nii erau împinși spre sărăcie cronică, boli și alcoolism de sistemul social românesc, sistem în
care un număr infim de proprietari dețineau majoritatea pământului arabil? Nimic nu contează
atunci când evreii sunt aproape și sunt activi în revendicarea drepturilor legitime. „Dacă acesta
este planul năvălitorilor de astăzi, precum totul ne induce a o crede, el probează încă o dată
spiritul întreprinzător al neamului israelit și departe de a merita un blam, el e de natură a-i
atrage lauda și admirarea oamenilor practici. Blamul s-ar cuveni nouă, românilor, dacă prin
nepăsarea noastră sau prin aplicarea unor fatale și absurde teorii umanitare, am da înșine o
mână de ajutor la realizarea acestui plan. Blamul ar cădea pe capul nostru, dacă înșelați de
aceleași teorii, înțelese pe dos, sau dominați de o spaimă imaginară sub influența unor ame-
nințări imaginare, am uita că patria românească este un depozit sacru încredințat nouă de
părinții noştri, pentru ca să-l transmitem întreg și nepătat copiilor noştri” 62. Concluzia venea
firesc: „A respinge încetăţenirea evreilor înseamnă a refuza sinuciderea neamului nostru” 63.
Cel mai important filosof român din secolul al XIX-lea, Vasile Conta, a fost, în același
timp, „adevăratul întemeiator al antisemitismului doctrinar românesc” 64, întrucât așeza la
temelia pericolului evreiesc nu motivațiile economice sau sociale, ci însăși principiul național,
teama de degenerarea a rasei românești prin amestecul cu evreii: „[Evreii] au chiar o patrie.
Este adevărat că nu o patrie reală, ci o patrie imaginară, Palestina: însă o patrie, pentru care
au atât iubire, atâta patriotism, încât nu le mai rămâne iubire și patriotism pentru o altă pa-
trie. Am zis Palestina, să nu credeți că această Palestina e numaidecât aceea din Asia; după
credința lor, Palestina este țara aceea unde Mesia, care are să vie, va stabili o împărăție jido-
vească. Această Palestină, împărăție jidovească, va putea fi stabilită și la noi [în România]”65.
60
Vasile Alecsandri, Discurs ţinut în Şedinţa Senatului la 10 oct. 1879, cu ocasiunea revisuirei art. 7 al Consti-
tuţiunei, Edit. Socec, Bucureşti, 1879.
61
Ibidem.
62
Ibidem.
63
Ibidem.
64
65
Vasile Conta, Opere complete, Bucureşti, 1914, apud Andrei Oişteanu, Imaginea evreului în cultura..., p. 285.
Într-un discurs ținut în Camera Deputaților, în 1879, Conta, după ce, de asemenea, părea a
prețui spiritul organizatoric evreiesc, lansa un teribil avertisment: „Jidanii constituiesc o națiu-
ne distinctă de toate celelalte națiuni. Mai mult decât atâta: putem zice că jidanii sunt națiunea
cea mai bine constituită și cea mai distinctă, din toate națiunile cari sunt pe lume”, în schimb
scopul final al evreilor este să „robească toate celelalte popoare poporului jidovesc”, fapt
dovedit de aceea că „pretutindenea pe unde au trecut au ruinat, au corupt și au ajuns chiar
până a nimici poporul în mijlocul cărora au trăit”, astfel încât „noi dacă nu vom lupta în con-
tra elementului jidovesc, vom pieri ca națiune”66, avertisment care amintea de cel al lui Vasile
Alecsandri.
Aproape nimeni în epocă nu s-a sustras datoriei de a proteja poporul român de „primej-
dia” elementului evreiesc. O contagiune mentală s-a extins firesc, în condițiile în care antise-
mitismul era puternic atât în Europa Occidentală, unde studiau majoritatea intelectualilor
noștri, cât și în proximitatea spațiului românesc, în Rusia, unde condiția evreilor era una foarte
gravă, incluzând deseori exterminarea fizică. În pofida solidității intelectuale de care dispu-
neau, gânditorii sau politicienii români au preferat calea mai simplă a mimetismului. În loc a se
căuta cauzele profunde, de structură ale înapoierii României, s-a preferat scoaterea în evidență
a evreilor, meniți, a câta oară, în istorie, să joace rolul „țapului ispășitor”. Pe cale de consecin-
ță, indiferent de domeniul din care apăreau, scrierile antisemite au devenit predominante. Pen-
tru Constantin Negruzzi „jidanul e din fire speculant”67, în timp ce Bogdan Petriceicu Hașdeu
atrăgea atenția că „Talmudul prevede pentru jidani două căi de purtare în privința noastră:
dacă sunteți mai puternici decât creștinii, exterminați-i, dacă sunteți mai slabi decât creștinii,
linguşiţi-i (...). Însă un om mai slab ca mine, pentru ca să poată ajunge odată a fi mai tare
decât mine, trebuie mai întâi să treacă prin o treaptă de mijloc, în care să fie egal cu mine.
Acum înțelegeți oare ce va să zică a acorda jidanilor drepturile aşa numite politice?” 68.
Costache Negri se plângea că „Jidovimea, adică 1/7 parte din poporațiunea noastră to-
tală, este cea mai tristă lepră cu care ne-au osândit slăbiciunea, neprevederea și venalitatea
noastră”69, iar istoricul ieșean A.D. Xenopol identifica pericolul la adresa economiei românești
pe care evreii îl induc: „Dacă un român s-ar hotărî să deschidă o prăvălie, nici un jidan nu-i
va trece pragul, fiind ocolit de o clientelă numeroasă, în timp ce românii nu se opresc deloc de
la cumpăra de la jidani. Se înţelege dar că fără cartelarea preţurilor, rezistenţa negustorului şi
meseriaşului român poate fi înfrântă. Niciodată un jidan nu va primi în întreprinderea sa un
român, dacă acesta din urmă ar putea să înveţe de la el câte ceva; căci românii nu sunt primiţi
în casele jidoveşti decât ca slugi sau hamali. Acest sistem de exclusivism persistă cu toată
puterea. Nu se află, în nenumăratele ateliere sau prăvălii ale jidanilor care au înţesat Moldova
de la un capăt la altul, nici un singur creştin sau român ca ucenic, lucrător, contra-maistru,
contabil, casier, vânzător. Jidanii practică deci faţă de români exclusivismul economic cel mai
riguros şi nu pot renunţa la e,l căci este prescris în însăşi religia lor”70.
Unul dintre cei mai virulenți antisemiți a fost valorosul scriitor Ioan Slavici, ale cărui
idei par să prefațeze lucrarea Mein Kampf, Slavici devenind astfel, din punctul de vedere al
gândurilor scrise, un Hitler avant la lettre. În 1908, acesta scria, referindu-se la evrei, că „E
firească ura pe care au stârnit-o în inimile acestora, și această ură ușor ajunge să se reverse
asupra tuturor celor ce au bogății moștenite ori agonisite și poate să ducă în cele din urmă la
o groaznică vărsare de sânge”71. A cui vărsare de sânge? Răspunsul l-a dat același Slavici, cu
trei decenii în urmă, în 1878, când scria următoarele: „nu poate să intre în capul unui român
66
Apud Leon Volovici, op. cit., pp. 34 - 35.
67
Andrei Oişteanu, op. cit., p. 133.
68
B.P. Haşdeu, „Talmudul ca profesiune de credinţă a poporului israelit”, în AIR, nr. 34, Bucureşti, pp. 30-31.
69
Costache Negri, Versuri, proză şi scrisori, Edit. Minerva, Bucureşti, 1909, p. 116.
70
A.D. Xenopol, „La renaissance latine”, în La question israelite en Roumanie, Paris, 1902, p. 17.
71
Ioan Slavici, „Semitismul” (IV), în Tribuna, vol. XII (1908), nr. 133, apud Comisia Internaţională pentru studie-
rea Holocaustului în România, Raport..., p. 26.
gândirea de a vedea ovrei în administrația comunală și judițiană, în jurisdicțiune și armată, nu

gândirea ca românii să aibă profesori, deputați, miniștri, ba chiar boieri ovrei. Ei nu știu pen-
tru ce: simt însă că toate aceste sunt lucruri care, la urma urmelor, nu se pot face (...). Nu ne-
ar rămâne deci decât ca, la un semn dat, să închidem granițele și să îi tăiem și să îi aruncăm
în Dunăre până la cel din urmă om, încât să nu mai rămâie nici sămânță de dânșii. Aceasta e
singura soluțiune, ce după mintea sănătoasă îi poate rămâne unui popor trainic în niște îm-
pregiurări ca cele de astăzi”72.
Doctorul Constantin I. Istrati, reputat medic și chimist, academician și chiar președinte al
Academiei Române între 1913 – 1916, a întreprins un amplu studiu în lumea satelor, identificând
factorii subdezvoltării lor, precum emigrarea, alcoolismul, alimentația sau igiena precară. Printre
aceștia, Istrati atrage atenția asupra pericolului degenerării rasei, prin infiltrarea tot mai incisivă a
elementului alogen, în special cele evreiesc, care, ferit de relele ce se abat asupra majorității po-
pulației, se vor înmulți periculos de mult: „Să luăm chiar acum esemplu, scrie acesta. Sunt
600.000 ovrei în țară, ei bine câți din aceștia au fost în campanie, câți au murit, și câți mai ales
au fost la intendență, unde chiar când soldații noștri mureau pe câmpul de luptă, ei speculau
asupra hranei lor și se înavuțeau. Acesta o fac ei și în Austria. Așa le e rasa. Eată sacrificiile ce
ei fac pentru patria lor, eată de ce ei se înmulțesc și noi...scădem! (...) Ei sunt parasitul ce se
dezvoltă în corpul nostru, nu pentru a muri o-dată cu noi, cum se întâmplă în natură, ci pentru a
se înălța în urmă independenți, liberi și prosperi pe cadavrul nostru”73.
Antisemitismul românesc în perioada interbelică
Apropierea istoricului de perioada interbelică din istoria românilor trebuie realizată cu

prudență și fără prejudecăți, întrucât această epocă a rămas, deseori, înrădăcinată în mentalul
colectiv drept un far călăuzitor dintre paranteze, fiind idealizată și chiar fetișizată, inclusiv de
unii istorici74. De pildă, Sorin Alexandrescu mărturisea: „Crescut în cultul democrației interbe-
lice, am învăţat abia mult mai târziu să o cunosc, şi dacă părinţii mei o admirau ca pe o feci-
oară neprihănită (subl. BC), eu o admir cu mânie, ca pe o femeie frumoasă şi necredincioasă,
pe care deşi nu mai pot s-o iubesc, nu pot nici s-o uit, pentru că, de fapt, încă îi aparţin”75.
Explicația poate rezida în faptul că perioada interbelică a fost urmată de catastrofa celui de-al
Doilea Război Mondial, precum și de lunga noapte comunistă, cu tot ceea ce incumbă aceasta.
De altfel, încă de la Hesiod încoace, care scria în secolul al VIII-lea î.Hr., tentația umană a fost
de a privi cu nostalgie spre trecut, în condițiile în care, întotdeauna, prezentul se înfățișa în
culori sumbre. În fapt, deși este neîndoielnic un progres, chiar accelerat, pe alocuri, al societății
românești, în genere, existent în perioada interbelică, această secvență temporală nu dă prea
multe motive de idealizare, atunci când analiza este sobră și obiectivă76.
72
Ioan Slavici, „Soll” şi „Haben”. Cestiunea ovreilor din România, Bucureşti, 1878, pp. 70 - 73.
73
Dr. C.I. Istrati, O pagină din istoria contimpurană a României din punctul de vedere medical, economic şi
naţional, Typographia Alesandru A. Grecescu, Bucureşti, 1880, pp. 445 – 446.
74
Aşa cum scrie Bogdan Murgescu, deşi „în unele societăţi, inclusiv în România, există încă tendinţe de a o privi
ca o „epocă de aur”, perioada interbelică este judecată extrem de sever de istorici”. De unii dintre aceştia, am adăuga
noi. Astfel, Eric Hobsbawm scrie că, în perioada interbelică, „o criză economică mondială de o profunzime fără
precedent a îngenuncheat până şi economiile celor mai puternice ţări capitaliste, părând să fie reversul instaurării
unei singure economii mondiale, care reprezentase o cucerire atât de remarcabilă a capitalismului liberal al secolului
al XIX-lea. Chiar şi Statele Unite, care fuseseră scutite de revoluţii şi războaie, s-au aflat la un pas de prăbuşire. În
timp ce economia mergea împleticindu-se, instituţiile liberale au dispărut practic între 1917 şi 1942 din aproape
întreaga lume, exceptând o fâşie din Europa, America de Nord şi Australia, pe măsură ce fascismul şi mişcările auto-
ritare satelite ale acestuia câştigau teren”, în timp ce Angus Maddison afirma că „Aceasta a fost o eră profund tulbu-
rată de război, depresiune şi politici de a-şi ruina vecinii. A fost o epocă deprimantă, al cărei potenţial de creştere a
fost subminat de o serie de dezastre”, vezi Bogdan Murgescu, România şi Europa. Acumularea decalajelor economice
(1500-2010), EPol, Iaşi, 2010, p. 205.
75
Sorin Alexandrescu, Paradoxul român, Edit. Univers, Bucureşti, 1998, p. 9.
76
Aşa cum observa şi Lucian Boia, „Regimul comunist a făcut ca, prin contrast, România interbelică să pară mai
democratică decât a fost în realitate. Fireşte, democraţia de atunci arăta cu totul convenabil faţă de ce a oferit apoi
Votul universal a fost legiferat, iar Constituția din 1923 era un document, din punct de
vedere formal, înaintea epocii sale, dar democrația politică rămânea o ficțiune, în condițiile în
care, în continuare guvernele care organizau alegerile le câștigau net prin corupție, intimidare
și mijloace mai puțin legale. În plus, în perioada interbelică se cristalizează mișcările de extre-
mă stânga, prin Partidul Comunist din România, și dreapta, prin intermediul Mișcării Legiona-
re. Din punct de vedere economic, mecanismul României Mari a funcționat gripat, fapt la care
s-a adăugat amploarea severei crize economice care a transformat întreaga lume, astfel că Ro-
mânia a sfârșit într-un eșec economic, în pofida unor aspecte pozitive, precum creșterea ponde-
rii industriei în economie. Din punct de vedere social, în ciuda importantei reforme agrare
înfăptuită după Primul Război Mondial, sărăcia și înapoierea culturală a continuat să domine
segmente importante ale societății, precum țărănimea. Pe de altă parte, pe plan cultural a exis-
tat, cel puțin în prima decadă a perioadei interbelice, o efervescență fără precedent 77, care a dat
o serie de scriitori, filosofi sau jurnaliști importanți, dar, așa cum vom vedea, mare parte din ei
s-au raliat ideologiilor de sorginte extremistă, practicând un antisemitism făţiș. În februarie
1938, printr-o lovitură de stat, regele Carol al II-lea a dat lovitura fatală democrației interbelice
românești, aflată, oricum, într-o stare de descompunere avansată.
România a avut, la finele Primului Război Mondial, o șansă istorică extraordinară, unică
chiar, anume de a alipi teritoriile românește aflate în proximitatea Vechiului Regat. Spunem
șansă întrucât, din punct de vedere militar, armata română nu s-a ridicat la cerințele timpului,
suferind grave înfrângeri care au dus la ocuparea Capitalei, în 1916. În pofida rezistenței din
vara anului următor, nu e sigur că frontul ar fi rezistat, dar defecțiunea rusă a rezolvat această
dilemă, netezind drumul spre un tratat de pace semnat cu Puterile Centrale, total defavorabil
României. Evreii au avut o prezență activă în cadrul războiului purtat de România, atât pe front
cât și în spatele acestuia, așa cum au făcut-o și în cadrul Războiului de Independență sau în
cadrul celui de-al Doilea Război Balcanic. Astfel, în Curierul Israelit, din 23 septembrie 1916,
Uniunea Evreilor Pământeni, organismul politic al evreilor români, lansa un apel la solidaritate,
care și-a găsit rapid ecou: „Știm că sunteți gata să sacrificați totul pentru binele Patriei și cu
fiecare din voi, personal sau prin instituțiunile voastre, veți depune toate sforțările pentru a
contribui la realizarea victoriei care, fiind a țării, va fi și a tuturor fiilor ei, deci și a noastră.
Ca și în 1877 și în 1913, evreii pământeni, ținând întâi seama de nevoile superioare ale Patri-
ei, care cer, în interesul unirii sufletelor, uitarea tuturor nemulțumirilor și renunțarea, pe tot
timpul războiului, la orice acțiune de revendicare politică particulară, vor pune și de data
aceasta toată energia lor de gândire și muncă, cum și toată puterea lor de jertfă în folosul
țării, pentru atingerea cât mai repede a singurei ținte pe care trebuie s-o avem azi și care este:
izbânda”78.
Într-adevăr, nota de îngrijorare pe care o degajă comunicatul Uniunii Evreilor Pămân-
teni era îndreptățită. În fond, evreilor li se cerea sacrificiul suprem pentru o patrie care îi mar-
ginaliza constant și nu le recunoștea dreptul la o existență firească. În pofida faptului că evreii
era îndreptățiți să exprime aceste dubii, nu au făcut-o. Dimpotrivă, mulți dintre aceștia s-au
făcut remarcați pe câmpul de luptă ca soldați, aviatori sau medici militari, dovadă stând decora-
țiile primite din partea statului român, ca recunoaștere a efortului combatant. De asemenea, în
spatele frontului, civilii evrei s-au remarcat prin contribuții bănești la subscripțiile deschise sau
comunismul. Explicabilă în consecinţă tendinţa de după 1989 de raportare le vechiul model democratic românesc,
sensibil idealizat. În fapt, e greu de caracterizat România dintre cele două războaie ca fiind democratică sau nedemo-
cratică. Era o îmbinare de democraţie şi autoritarism (...). Democraţia socială era şi mai puţin avansată ca demo-
craţia politică. Pe scurt, drumul era încă lung pentru ca democraţia românească să semene ceva mai bine cu o demo-
craţie autentică”, v. Lucian Boia, Capcanele istoriei. Elita intelectuală românească între 1930 şi 1950, EH, Bucureşti,
2011, pp. 48,49.
77
Foarte utilă în acest sens rămâne lucrarea lui Zigu Ornea, Tradiţionalism şi modernitate în deceniul al treilea,
Edit.Eminescu, Bucureşti, 1980.
78
Evreii din România în Războiul de Reîntregire a Ţării, 1916-1919, volum alcătuit de Dumitru Hâncu, Edit. Ha-
sefer, Bucureşti, 1996, p. 29.
prin înființarea de spitale și cantine. Această atitudine a evreilor, printre altele, l-a determinat
pe Regele Ferdinand I să declare ziarului The Morning Post, pe 17 noiembrie 1917: „Am ajuns
la convingerea și sunt mulțumit să constat că nu m-am înșelat, că toți locuitorii de pe pământul
românesc, fără deosebire de rasă și origine, sunt animați de aceleași sentimente de fraternita-
te”, în timp ce Mihail Sadoveanu aprecia că „Despre atitudinea evreilor - români în diferite
momente istorice ale României, nu pot să spun decât că toți și-au făcut datoria”79.
Realitatea arăta însă diferit pentru evreii din România în timpul Primului Război Mon-
dial, atunci când antisemitismul s-a manifestat dual, atât pe front, la adresa combatanților, cât și
în spatele acestuia, la adresa populației civile. Legislația românească le interzicea evreilor
voluntariatul sau le bara accesul către funcții, precum cele de medici militari și grefieri la in-
stanțele judiciare militare; de asemenea, evreii erau excluși de la înaintările în grad, fiindu-le
imposibil să ajungă ofițeri în cadrul armatei române. În acest sens, Marele Stat Major al arma-
tei stipula, încă din 1913, că „Șefii de companii trebuie să se informeze atent asupra sentimen-
telor tuturor acelora dintre oamenii lor care nu sunt de origine română și în special ale evrei-
lor. Ar fi de dorit ca, conform unui ordin primit mai demult, să nu alegeți gradați printre aceș-
tia (evrei). (...) Dacă credeți că trebuie avansați în grad oameni care nu ar fi de origine româ-
nă - dar în nici un caz evrei - sau să-i numiți într-o funcție oarecare, să redactați în acest scop
un raport special, motivat și confidențial”80. Mai mult, cinismul la adresa evreilor a luat forme
dintre cele mai aberante în timpul conflictului. De pildă, unități alcătuite exclusiv din evrei erau
trimise constant în prima linie, ceea ce le reducea semnificativ șansele de supraviețuire, așa
cum prevedea un ordin din 1918, semnat de Generalul Prezan: „Toți ostașii de origine străină
(evrei) vor fi grupați în unități separate. Regimentele vor alcătui cu aceiași ostași plutoane și
companii potrivit numărului lor”81.
Evreii din cadrul armatei române au fost constant tracasați, hărțuiți, excluși de la activi-
tățile cotidiene, banale precum luatul mesei la popotă și, în plus, asupra lor, plana mereu suspi-
ciunea de trădare în favoarea inamicului. „Păziți-vă de camarazii evrei, căci ei sunt inamicii
voștri, declara un sublocotenent Avrămescu. Ei sunt cumpărați de nemți, care le dau bani pen-
tru a-i corupe pe soldații români, făcându-i să dezerteze în Ungaria”82. Aceeași atitudine se
simte și în spatele scrierilor lui I.G. Duca, referitoare la perioada posterioară ocupării Bucureș-
tiului de către trupele germane: „Populația românească era speriată, îndurerată și demnă.
Politicienii germanofili nu mai aveau o atitudine scandaloasă, se prosternau în fața inamicu-
lui, se întreceau să îl slujească, să îi dea dovezi de devotament și admirație. Insultau pe Rege,
pe Regină, ce să mai vorbesc de guvern, pe aceștia cădeau nu numai injuriile, dar și blesteme-
le lor. Mai mult, spre rușinea neamului, își denunțau compatrioții vindictei inamicului. În acest
rol de denunțători s-au ilustrat din nenorocire și mulţi evrei. Ştiind mai toți să vorbească limba
germană, au devenit din prima zi auxiliari indispensabili ai armatelor de ocupație. Desigur că
mulți dintre ei s-au dovedit în îndeplinirea nenumăratelor misiuni, ce le erau astfel încredința-
te de comandura inamică, cinstiți și omenoși. Mulți, adesea prea mulți, s-au arătat însă ne-
demni și răzbunători, contribuind astfel să provoace în rândurile populației rămase în teritori-
ul ocupat o recrudescență de anti-semitism care ne-a creat în epoca de după război serioase și
foarte plicticoase dificultăți interne și mai ales internaționale” 83.
Situația nu s-a prezentat mai favorabil nici în cazul evreilor rămași în spatele frontului.
După 1916, autoritățile au pus la cale un veritabil program de teroare ce viza comunitățile
evreiești. Pretextând situația de război și nevoia de securitate publică, acestea au trecut imediat
la valuri de arestări masive în rândul evreilor români, de multe ori pe baza unor acuzații rizibi-
le, precum „germanofilia”, precum și fără a se respecta procedurile judiciare în vigoare. De
79
Ibidem, pp. 23, 25.
80
Apud Carol Iancu, Emanciparea evreilor din România..., p. 123.
81
Ibidem, p. 129.
82
Ibidem.
83
I.G. Duca, Amintiri politice, vol. II, Munchen, 1981, p. 14.
asemenea, multe familii evreiești au fost deportate din locurile de baștină și strămutate sau
întemnițate în lagăre de internare84, din nou fără a prezenta nici cea mai mică atitudine ostilă.
Evreii care au rămas pe locurile lor au fost supuși unei permanente presiuni psihice și unei
constante hărțuieli din partea oficialilor statului român și nu numai. De altfel, momente grave
precum războaiele, revoluțiile sau catastrofele, în general, permit dezlănțuirea unor asemenea
atitudini bestiale față de comunitățile de tipul celor evreiești, iar românii nu au făcut excepție
de la această regulă. Bilanțul este unul terifiant. „Între 11.000 și 12.000 de evrei au fost ares-
tați în întreaga Moldovă, scrie Carol Iancu, iar dintre aceștia, 9.000 în cursul lunii ianuarie
1917, în județele Iași, Botoșani, Dorohoi, Bacău și Fălticeni. Majoritatea a fost eliberată după
un timp, dar pe perioada detenției ei au fost bătuți, maltratați și prădați. Au fost comise excese
nenumărate: era suficient un simplu denunț, uneori venit de la un cercetaș de 10 -12 ani, pen-
tru ca un evreu acuzat de a fi vorbit în idiş să fie arestat, bicuit şi adesea tradus în faţa Curţii
Marţiale pentru spionaj sau trădare de țară. Ziarele evreieşti citează cazuri în care cercetaşii
se dedau jefuirii unor case evreieşti, ajutaţi de această redutabilă armă a intimidării: acuzația
de a fi vorbit în idiș, lansată împotriva acelora care ar fi avut intenția de a protesta contra
deposedării de bunuri”85.
Constituirea României Mari a schimbat radical condiția statală și etnică a românilor. În
pofida sentimentului de triumf, punctat de metafore înălțătoare privitoare la reunirea tuturor
fraților sub aripa maternă, decelabile lesne în epocă, este un fapt că autoritățile centrale româ-
nești nu au înțeles niciodată cu adevărat complexitatea noii situații și au acționat în consecință.
Imperativul imediat a fost unificarea etnică, lingvistică și religioasă, fără a ține cont de diferen-
țele majore care se reliefau în cadrul granițelor României. Poate o soluție mai elegantă și suplă
ar fi fost o formulă de descentralizare spre federalizare, prin care importantelor comunități
etnice existente să li se aplice principiul autoguvernării, dar guvernele de la București nici nu
puteau să înceapă să își imagineze un astfel de proces. Naționalismul a pus accentul pe stat și
teritoriu în detrimentul cetățenilor.
Astfel, așa cum arată Irina Livezeanu, „Radicalii din noua generație și predecesorii lor
mai moderați, mai conservatori, împărtășeau și ideea utilizării statului în beneficiul națiunii
române, nu în beneficiul unei societăți de cetățeni egali, precum și țelul de a crea o elită etnic
românească suficient de numeroasă pentru a administra statul extins și suficient de pură pen-
tru a o face în chip românesc”86. Această formulă hibridă avea puține șanse de reușită, în con-
dițiile în care realitatea arăta altfel decât ar fi vrut-o mulți. Astfel, la recensământul organizat în
anul 1930, repartiția etnică indica o proporție a populației românești de 71,9%, a ungurilor de
7,9%, a germanilor de 4,1%, în timp ce evreii reprezentau 4% din totalul populației, adică în
jur de 700.000 de oameni87. În total, 28% din populația României Mari era reprezentată de
minorități, iar această situație dificilă și, în același timp, delicată, va genera o serie de probleme
pe care autoritățile timpului respectiv nu le-au tratat cu atenția cuvenită.
Încă de la negocierile pentru încheierea tratatelor de pace, după sfârșitul Primului Răz-
boi Mondial, oficialii români au dezvoltat o reticență accentuată față de tot ce putea să însemne
emanciparea minorităților naționale și, în special, a evreilor. Primul - ministru român, Ionel
I.C. Brătianu, s-a dovedit mereu a avea dimensiunea națională a ilustrului său înaintaș, amintit
mai sus, mai ales în ceea ce privește sentimentele antisemite, în măsura în care aceste concepte
84
În majoritatea cazurilor, evreilor nu li se permitea să îşi aducă nici unul dintre efectele personale. Într-o scrisoare
publicată de ziarul Adevărul, un evreu român povestea: „Unul dintre noi, care a încercat să aducă o saltea pentru
soţia sa bolnavă, a fost lovit până la sânge de sublocotenentul Panaitescu. Faptele sunt atât de îngrozitoare, încât
suntem incapabili să reproducem detaliile”, ibidem, p. 109. Mai trist este faptul că mulţi dintre evreii supuşi unui
asemenea tratament aveau rude trimise pe front.
85
Ibidem, p. 110.
86
Irina Livezeanu, Cultură şi naţionalism în România Mare, 1918 - 1930, traducere din engleză de Vlad Russo,
EH, Bucureşti, 1998, p. 355.
87
„Recensământul general al populaţiei din 29 decembrie 1930”, în Carol Iancu, Evreii din România. De la
emancipare la marginalizare, 1919 - 1938, Edit. Hasefer, Bucureşti, 2000, p. 29.
se confundau conform unei viziuni mai largi, proprii epocii analizate. De altfel, politica de
marginalizare a comunităților evreiești, care, așa cum am văzut, a luat proporții în timpul con-
flictului mondial, a fost realizată inclusiv sub conducerea guvernamentală exercitată de Ionel
Brătianu. Fiind un diplomat abil, acesta a încercat în permanență să păstreze balansul între
pretențiile Occidentului și realitatea românească.
De pildă, în 1909, atunci când acorda un interviu ziarului Neue Freie Press, liberalul
român declara senin, în legătură cu „problema evreiască”: „Chestia nu este pentru noi nici
problemă de rasă, nici problemă religioasă. Este o problemă pur economică, care a luat o
formă neplăcută de câte ori au venit ani răi (...). Cu desvoltarea agriculturii și cu desvoltarea
industriei petrolului, pe de o parte, și cu creșterea bunei stări a țărănimii pe de altă parte,
chestia evreiască va pierde încetul cu încetul din caracterul său de până acum. Este chiar în
interesul Evreilor din România, ca această chestiune să-şi păstreze caracterul ei pur intern”88.
Acest tip de declarații, făcute de la adăpostul liniştii aparente, nu vor concorda cu cele făcute
atunci când presiunile internaționale obligau statul român la o atitudine conciliantă față de unii
dintre cetățeni săi. În 1919, deja într-o atmosferă încordată cauzată de atitudinea Românei în
război89, delegația română condusă de prim - ministrul Brătianu a mizat pe recunoașterea de
jure a României Mari sau, cu alte cuvinte, recunoașterea actelor de unire a Basarabiei, Bucovi-
nei și Transilvaniei cu România, ceea ce ar fi plasat statul român într-una din cele mai avanta-
joase poziții rezultate din războiul mondial. Fără a intra în culisele discuțiilor purtate în capitala
Franței, trebuie să menționăm atitudinea delegației românești față de problema minorităților
naționale, ceea ce acoperea și spectrul „problemei evreieşti”.
Opoziția lui Brătianu față de prevederile care urmau să fie inserate în tratatele de pace
venea, în special, din îngrijorarea acestuia că economia României urma să fie plasată sub con-
trolul finanțelor anglo - saxone de origine evreiască. În plus, Brătianu a încercat să prezinte
mereu atitudinea marilor puteri drept o ingerință externă de neacceptat, ceea ce aduce aminte
de episoadele consumate în urma Războiului de Independență a României. „Dacă prin drepturi
ale minorităţilor, avea să declare Brătianu, înţelegeţi ca noi, prin legile noastre, nu numai să
tolerăm, dar să încurajăm și să îndrumăm viaţa separată a cetățenilor statului nostru, închişi
în celule izolate și chiar ostile unele altora, pe toate tărâmurile: cultural, economic şi politic,
dacă credeţi că aceasta poate să fie, în concepția noastră, care suntem sinceri devotaţi statului
să nu aşteptaţi aceasta de la noi”90. Din țară, atitudinea lui Brătianu era sprijinită inclusiv de
cercurile conservatoare, oficiosul acestora inserând articole în care se puteau citi considerații
impregnante de un ton apocaliptic: „Dacă Aliații ar persista în clauzele minorităților și a tran-
zitului, în cazul că ar fi acceptate, efectul ar fi că România nu ar mai putea fi guvernată paș-
nic. Un adevărat război civil ar începe de a doua zi între majoritate și minoritățile naționale,
susținute de șovinismul național de ambele părți, iar toate umilințele și suferințele reale sau
exagerate, care ar rezulta din aceste tulburări, ar fi exploatate în detrimentul relațiilor noastre
cu Aliaţii. (...) Aliații trebuie să înțeleagă acest lucru, iar dacă ei persistă în eroare, România
are datoria să reziste la această eroare fatală”91.
În plus, Brătianu i-a amenințat pe liderii statelor învingătoare cu ruperea convorbirilor și
demisia sa, ca o ultimă soluție de a învinge inflexiunea acestora. Iritarea delegaților români
venea și din statutul rezervat României, acela de „țară cu interese limitate”, nefiind luată în
seamă la discuțiile pe marginea Tratatului de Pace care urma să fie semnat cu Germania. Reac-
88
Ion I.C. Brătianu, Discursuri, vol. III, p. 158, apud Ion Novăcescu, Ion I.C. Brătianu şi opţiunea occidentală a
României (schiţă la o biografie politică), Edit. Mesagerul, Cluj - Napoca, 1996, p. 76.
89
Astfel, „Delegaţia română condusă de Ion I.C. Brătianu, preşedintele Consiliului de Miniştri, a fost primită ne-
favorabil la Paris, unde a trebuit să suporte nedreptăţi şi jigniri. Pe drept cuvânt, aprecia un contemporan, Conferinţa
a fost un adevărat „calvar al păcii”. României i se aducea acuzaţia că a semnat o pace cu Puterile Centrale şi, drept
consecinţă, nu avea drept la toate revendicările formulate în preajma deschiderii Conferinţei”, vezi Ioan Scurt (co-
ord.), Istoria românilor, vol. VIII, România întregită (1918-1940), EE, Bucureşti, 2003, p. 7.
90
Ion I.C. Brătianu, Cuvintele unui mare român, Craiova, f. a., pp. 97 – 98.
91
Steagul, 13 august 1919, în Carol Iancu, Emanciparea evreilor din România..., pp. 337 – 338.
ția lui Clemenceau, care îl caracterizase pe liberalul român, drept un om care „balansează spre
cele patru puncte cardinale, regretând că nu are decât patru” 92, legat de chestiunea evreiască
a fost aceea că „Adevărul e că românii vor să-i lase pe evrei în situația în care i-au menținut
până în prezent. Știm noi cum s-au sustras de la toate angajamentele lor precedente”93. Aluzia
la neîndeplinirea clauzelor Tratatului de la Berlin era mai mult decât evidentă.
Într-un final, în toamna anului 1919, Brătianu a înaintat demisia propriului cabinet rege-
lui Ferdinand, refuzând cu obstinație, prin acest gest, să își atașeze semnătura unor tratate atât
de exagerate în raport cu drepturile minorităților naționale. Următorul guvern, prezidat de ge-
neralul Arthur Vătoianu a continuat să aplice aceeași politică a respingerii clauzelor respective.
De-abia din noiembrie 1919, noul prim - ministru Alexandru Vaida - Voievod a fost dispus,
aparent, să accepte clauza minorităților, dar a insistat pentru noi negocieri și pentru nuanțarea
acesteia. Astfel, conform instrucțiunilor primite de la București, generalul Coandă a semnat,
într-un final, la 10 decembrie 1919, atât tratatul cu Austria cât și pe cel al minorităților. Primele
două articole ale ultimului tratat amintit prevedeau următoarele obligații pentru statul român:
„Art. 1 – România se obligă ca stipulațiunile cuprinse în articolele 2 - 8 din prezentul capitol
să fie recunoscute ca legi fundamentale, ca nici o lege, nici un regulament, nici un act oficial
să nu se afle în contrazicere sau în opoziție cu aceste stipulațiuni și ca nici o lege, nici un re-
gulament sau acțiune oficială să nu treacă înaintea lor, să nu aibă precădere față de ele; Art. 2
– Guvernul român se angajează a da tuturor locuitorilor săi întreagă și deplină protecție pen-
tru viața și libertatea lor, fără deosebire de naştere, de naționalitate, de limbă, de rasă sau de
religie. Toţi locuitorii României vor avea dreptul la liberul exercițiu, atât public cât și privat al
oricărei confesiuni, religii sau credințe, atât timp cât între exercițiul acestora și ordinea publi-
că şi bunele moravuri nu va exista incompatibilitate”94. În plus, statul român recunoștea ca
cetățeni pe oricine domiciliat în țară la momentul semnării tratatului, în timp ce naționalitatea
română se dobândea prin simplul act al nașterii pe teritoriul României. În ceea ce îi privea în
mod special pe evrei, articolul 7 prevedea că „România se obligă a recunoaște ca supuși ro-
mâni, cu deplin drept şi fără nici o formalitate, pe evreii locuind în toate teritoriile României şi
care nu se pot prevala de vreo altă naţionalitate de naştere” 95.
Odată cu oficializarea juridică a emancipării evreilor români, o serie de oameni politici
s-au grăbit să se solidarizeze cu acest principiu, parte dintre aceștia, dezicându-se, în fapt, de
atitudinile lor trecute. Astfel, în decembrie 1919, Alexandru Vaida-Voievod aprecia drept pozi-
tiv tratatul semnat, aruncând, din nou, doar în sfera economică, cauza antisemitismului româ-
nesc: „Dacă în trecut relațiile dintre evrei și populația românească nu au fost pe deplin satis-
făcătoare, cauza nu era defel intoleranța religioasă, ci motivele de ordin economic care au
dispărut în prezent, ca urmare a realizării reformei agrare și a sufragiului universal, care au
emancipat clasa țărănească. Populația evreiască este legată de acum înainte prin drepturi și
interese egale și identice cu țara. Populația românească are datoria să-i accepte cu încredere
în sânul ei pe evrei, care încetează de a mai fi străini, tot așa cum datoria evreilor este de a se
apropia cu aceeași încredere de populația românească pentru a contribui de comun acord, la
dezvoltarea țării pe calea progresului și civilizației”. Tot pe aceeași linie se situa și Nicolae
Iorga, care declara că „Dorim aplicarea sinceră a tuturor obligațiilor luate sub presiunea
străinătății și chiar mai mult”, în timp ce Alexandru Marghiloman, care conducea Partidul
Conservator Progresist, era de părere că „Partidul nostru nu s-a arătat niciodată ostil evrei-
lor”. I.G. Duca susținea: „Chestiunea evreiască fiind rezolvată legal, este în interesul țării ca
ea să fie soluționată și din punct de vedere moral. Prin urmare, tot ceea ce ar putea să contri-
buie la o apropiere între noi și elementul evreiesc trebuie să fie încurajat. Să uităm trecutul și
unii și alții. Să închidem o dată pentru totdeauna dosarele vechilor procese, pentru a nu ne
92
Sterie Diamandi, Galeria oamenilor politici, Edit. Gesa, Bucureşti, 1991, p. 32.
93
Apud Carol Iancu, Emanciparea evreilor din România..., p. 322.
94
Ibidem, p. 345.
95
Ibidem, p. 346.
mai gândi decât la viitoarea noastră coexistență, care trebuie să fie în mod necesar armonioa-
să și fraternă”96, fiind urmat în acest demers de mulți alți politicieni importanți ai timpului.
Ceea ce nu păreau a realiza aceștia este că soluția a venit doar în urma unei catastrofe de
proporții, așa cum a fost Primul Război Mondial și numai la presiunea internațională, clasa
politică românească fiind incapabilă, timp de mai multe decenii, să găsească un răspuns adec-
vat „problemei evreiești”. Cert este că principiile emancipării au fost inserate în actele legisla-
tive ale epocii, nu fără tensiuni și dezbateri și confirmate deplin de actul suprem, Constituția
din 1923, care, prin articolul 133, ratifica decretele - lege anterioare cu privirea la naturalizarea
evreilor și condițiile dobândirii cetățeniei române. În schimb, Legea Mârzescu asupra dobândi-
rii și pierderii naționalității române, emisă în 1924, avea să genereze o nouă serie de dificultăți
pentru comunitățile evreiești din România. Într-adevăr, între statul român și evrei părea a se
duce o luptă inegală, ce inducea ultimilor sentimentul că întotdeauna se mai poate pierde ceva.
În perioada interbelică, într-o Europă alienată, în care mulți identificau „declinul Occi-
dentului” prezis de O. Spengler și, cu deosebire, într-o Românie, împlinită teritorial dar sfâșia-
tă de propriile limite și contradicții, antisemitismul, fie de sine stătător, fie ca parte integrantă
într-un curent mai larg, „naționalist”, va cunoaște o recrudescență extraordinară, implicând,
din nou, mari nume românești, fie din zona oficială, politică, fie din mediile culturale și univer-
sitare. În fapt, în România, nici măcar nu au existat minime condiții pentru nașterea unor atitu-
dini favorabile evreilor, așa cum, just, observă Lucian Nastasă: „Totodată, trebuie să remar-
căm cât se poate de categoric faptul că în România nu s-a găsit nici o voce cât de cât influentă,
mai cu autoritate morală și intelectuală care să se opună în mod vehement antisemitismului.
Au existat, ce-i drept, atitudini răzlețe, temporare, efemere, dar destul de palide, parcă cu
jumătate de gură. Cu alte cuvinte, România nu a produs și, poate, din păcate, nu va produce
niciodată un Emile Zola, cu al său celebru text J'acusse din 13 ianuarie 1898, care i-a adus
autorului o condamnare și retragerea Legiunii de Onoare, dar care a declanșat în schimb un
amplu fenomen de reconsiderare a antisemitismului în societatea franceză” 97.
Unul dintre cei mai consecvenți antisemiți români din această perioadă a fost profesorul
universitar ieșean A.C. Cuza, a cărei longevitate i-a permis să desfășoare un amplu sistem ideolo-
gic canalizat împotriva evreilor, atât în mediul politic cât și pe plan cultural, sistem care, însă, nu
era nici original, nici „științific”, așa cum a încercat să se pretindă. (I. Ludo aprecia antisemitis-
mului profesorului ieșean drept o „obsesie maniacală”). A.C. Cuza nu a avut nici carisma lui
Nae Ionescu, nici inteligența lui Nicolae Iorga, cu care a împărtășit, cel puțin pentru o vreme,
valori comune, ci a fost mai degrabă o figură mediocră în peisajul interbelic; lucrările sale din
sfera economiei politice au fost vehement atacate pe temeiul acuzației de plagiat. Este drept, pe
de altă parte, că a fost implicat în apariția mai multor mișcări politice cu tentă naționalistă și anti-
semită. Astfel, în în 1895, alături de Nicolae Iorga, a făcut parte din fondatorii unei Alliance Anti-
semitique Universelle,98 care a avut o existență efemeră, pentru ca tot alături de Nicolae Iorga, în
1910, să pună bazele Partidului Naționalist - Democratic. Mai târziu, A.C. Cuza a înființat Garda
Conștiinței Naționale și, mai ales, Liga Apărării Național Creștine, în 1923, organizație care l-a
inspirat pe Corneliu Zelea Codreanu, dar care va fuziona cu formațiunea politică condusă de
Octavian Goga, în 1935, rezultând Partidul Național Creștin. Totodată, A.C. Cuza este cel care a
introdus în publicistica sa semnul svasticii, devenit faimos după preluarea sa de către naziști.
Încă din 1901, A.C. Cuza era îngrijorat de prezența numeroasă a elementului străin în
România, ceea ce ducea la degenerarea românilor și, în final, la dispariția lor: „România pare
că a ajuns canalul de scurgere, Cloaca maxima a tuturor necurăţeniilor etnice, iar românul
nu mai e în stare să se hrănească cu munca lui cinstită în țară la dânsul și piere” 99. Este ob-
96
Citatele, apărute în presa timpului, sunt preluate din Carol Iancu, Evreii din România. De la emancipare..., pp. 81-82.
97
Lucian Nastasă, Studiu introductiv, în Antisemitismul universitar în România (1919-1939). Mărturii documenta-
re, Edit. Institutului pentru Studierea Problemelor Minorităţilor Naţionale, Kriterion, Cluj - Napoca, 2011, p. 26.
98
Armin Heinen, Legiunea Arhanghelului Mihail..., p. 84.
99
A.C. Cuza, Obiectul economiei politice şi însemnătatea ei. Lecţiune de deschidere a cursului de economie poli-
servabilă în aceste rânduri acea apropiere de concepția eminesciană, pe care mulți istorici au
detectat-o în gândirea lui A.C. Cuza, de pildă versurile din Scrisoarea a III-a, în care Eminescu
scria: „Tot ce-n țările vecine e smintit și stârpitură / Tot ce-i însemnat cu pata putrejunii de
natură / Tot ce e perfid și lacom, tot Fanarul, toți iloții / Toți se scurseră aicea și formează
patrioții”100. Aproape un deceniu mai târziu, A.C. Cuza arăta explicit legătura între existența
unei mișcări naționale de anvergură și „problema evreiască”, în care era identificată însăși
rațiunea existenței sale: „Naționaliștii afirmă hotărât: problema jidovească nu-i o „chestie de
relativitate”, ci un pericol naţional, absolut. El nu se poate înlătura decât prin o activitate
energică, pe toate terenurile, a întregului popor românesc, pe care trebuie să-l deșteptăm,
învederându-i primejdia cotropirii jidoveşti. Pentru aceasta, e nevoie de o mişcare naţionalis-
tă întinsă, care n-are a se teme de pretinsele „idei moderne” şi trebuie să le respingă cu hotă-
râre, dacă e ca ele să însemneze cucerirea noastră de către Jidani. În tot casul, noi avem dreptul
şi datoria de a discuta, cât de larg, cu toată limpezimea, oricând și oriunde, „pericolul jidovesc”,
de care suntem amenințați, fără a ne preocupa de ce va zice „Europa” și fără a ne speria de
gogoriţa „acțiunii politice din afară”, cu care caută să ne adoarmă politicianii jidoviţi”101.
Ideologia cuzistă comportă toate semnele extremismului larg răspândit în epocă: dispre-
țul față de democrație, admirația pentru oamenii de mână forte gen Mussolini, dar, mai ales,
exacerbarea sentimentelor naționale. Cum totul pornea de la această premisă, integritatea și
prezervarea națiunii, evreul, la fel ca în cazul ideologiei naziste, de pildă, devenea agentul
corupător al purității rasiale și, în genere, cel diferit, religios sau economic, care refuză cu ob-
stinație să se supună asimilării de către populațiile în sânul cărora trăiește. În acest înțeles rasi-
al, A.C. Cuza avea să scrie că „Rase pure, la animale, nu există, precum nici la oameni, în
acest înțeles, naţii pure. Sunt numai rase primare, aproape specii, precum este rasa albă,
galbenă, neagră și Rase secundare, arii, semiții, mongolii a căror origină nu o cunoaștem”102.
Ori evreul, din acest punct de vedere, era doar un venetic: „Străin ca rasă, adică fiind înzestrat
cu anumite însușiri fizice și morale și astfel zidit încât el nu se asimilează cu nici un popor,
jidanii tind să ne înlocuiască în țările române. Aici dar nu mai este vorba de o invazie trecă-
toare, ci de o adevărată cucerire, de o luptă pe viață și pe moarte între două neamuri deosebi-
te, dintre cari unul, evreul, nimicește pe celălalt, pe român”103. Mai mult, neglijând pleiada de
străluciți gânditori pe care evreii i-au dat omenirii, A.C. Cuza pretindea că aceștia „au avut
talente, niciodată genii” și, în consecință nu au produs o operă valoroasă și durabilă. Soluția nu
putea veni decât prin eliminarea evreilor din sferele vieții politice, economice și sociale.
Astfel, A.C. Cuza apela la ajutorul științei pentru a invoca această necesitate: „Știința
antisemitismului are ca obiect judaismul ca problemă socială, fiind astfel în mod necesar,
sinteza tuturor științelor care pot contribui la soluția ei”. Prin excursul științific care urma,
profesorul ieșean nu putea ajunge decât la o singură încheiere: „Eliminarea jidanilor din mijlo-
cul celorlalte popoare, punând capăt existenţei lor nefireşti, parazitare, datorită unei concepţii
anacronice, contrară civilizaţiei şi liniștii tuturor naţiilor şi pe care ele nu o mai pot tolera”104.
Caracterul religios iudaic, unic și original, nu putea scăpa fulgerelor cuziste, care își exprima
disprețul față de acesta: „Urmaşii nu au înțeles că cuvântul lui Isus este adevărat nu numai în
spiritul lui, dar și în litera lui, când a zis că Jidanii sunt de la părintele lor diavolul: ucigătorul
de oameni și tatăl minciunei”105. Din această cauză „Noi nu vom putea scăpa de jidani, câtă
tică de la Facultatea de Drept din Iaşi, 12 februarie 1901, Tipografia Naţională, Iaşi, 1901, p. 42.
100
Mihai Eminescu, Poezii, vol. I, Edit. Erc Press, Bucureşti, 2009, p. 140.
101
Nicolae Iorga, Problema evreiască la Cameră. O interpelare cu o introducere de A.C. Cuza şi note despre ve-
chimea Evreilor în Ţară, Tipografia Neamul Românesc, Vălenii de Munte, 1910, p. 5.
102
A.C. Cuza, Naţionalitatea în artă, Bucureşti, 1915, p. 182.
103
A.C. Cuza, Meseriaşul român, Bucureşti, 1893, p. VI, apud Leon Volovici, Ideologia naţionalistă şi problema
evreiască..., p. 44.
104
A.C. Cuza, „Ştiinţa antisemitismului”, în Apărarea Naţională, nr. 6, 15 noiembrie 1922.
105
A.C. Cuza, Introducere, în Ion Sava, Pericolul satanei (în tablouri), cu o prefaţă de A.C. Cuza, Tipografia Car-
tea Medicală, Bucureşti, 1924, p. 6.
vreme cartea jidănească a Vechiului Testament - cu „poporul ales” în jurul căruia se învârte
istoria lumei - va continua să fie amestecată cu Noul Testament: falsificând învățătura lui Isus,
care este, cum am zis altă dată, „antisemitism superior”” 106.
Este motivul pentru care A.C. Cuza a sprijinit cu vigoare principiul numerus clausus în
universitățile și școlile românești, amenințate de tăvălugul evreiesc, principiu susținut, de altfel,
de numeroși intelectuali din epocă. De pildă, geograful Simion Mehedinți, într-un studiu dedi-
cat acestei problematici, o fundamenta pe baza înmulțirii numărului evreilor: „Întinderea ele-
mentului evreiesc în România se înfățișa înainte de război astfel: punctele negre se îndesiau cu
cât înaintai pe hartă din Oltenia spre granița Bucovinei; de când s-au adăugat regatului și
celelalte țări românești, harta s-a întunecat și mai tare: Chișinău, Cernăuți, Sătmar, Oradea
Mare, Arad, Timișoara (...) stau ca niște mari punte negre la periferie, iar dacă privești târgu-
rile Basarabiei, Bucovinei și Maramureșului, își dai seama că fluxul populației evreiești se
întinde mereu și spre sate”107. Ori, pericolul evreiesc, sumbru descris, la propriu, punea în
pericol emanciparea unei elite românești, ca și a unei clase de mijloc proprii: „Ne trebuie nu-
merus clausus în toate instituțiile de cultură pentru a păstra regatului caracterul său româ-
nesc și a-i îndruma destinele potrivit cu idealul nostru etnic. Nădejdea cea mare e deci în spo-
rul populației românești și al culturii sătenilor” 108. În avangarda luptei pentru purificarea me-
diului cultural, respectiv școlar românesc, se va afla formațiunea politică condusă de A.C.
Cuza, LANC, cel puțin până la dezvoltarea mișcării legionare. Pe de altă parte, nu este clar cum
își închipuia elita intelectuală românească că eliminarea evreilor ar rezolva dificultățile structu-
rale ale statului român. Cel mai bine a descris acest fapt un scriitor evreu de valoare, Felix
Aderca, ale cărui rânduri amintesc de celebrul rechizitoriu făcut de Bastiat la adresa statului, ca
entitate abstractă.
Astfel, scrie Aderca, „Îți propun o crimă: să umblăm într-o noapte, noi și amicii noștri
din țară și să otrăvim toate fântânile și brutăriile de la care se alimentează evreii. În trei ore
vom sărbători „eliberarea” României! Și pe urmă?... Se vor ridica prețurile grânelor pe piața
mondială, din pricina cărora plugurile neamului românesc ară ca-n cenuşă de atâţi amar de
ani, iar sângele acestui popor, în marea lui majoritate se anemiază și piere?...Va scădea cifra
înfiorătoare a mortalității copiilor din România, birul acesta infernal pe care îl plătim, mai
cumplit decât al oricărui alt popor de pe suprafața pământului?...Vom putea da lucrătorului și
meseriașului de la orașe pâinea pe care nu și-o mai poate agonisi de mult? ... Se vor pomeni
copiii români, care cresc în tuberculoză ca-n mediul lor natural și se duc la școală desculți în
zăpezile de sticlă pisată, cu încălțămintea la care n-au curajul să viseze nici în nopțile miracu-
loase ale lui Moș Crăciun? ... Vom putea oferi școlilor românești acei o sută de mii de învăță-
tori, iar învățătorilor salariul care să le îngăduie cumpărarea unei cărți? ... Își vor putea pava
orașele capitale de județ străzile principale pe care intră încă, în drum spre abatoare, cirezile
de vite? Își vor putea clădi muzeele şi bibliotecile populare? ... Ne vom putea îmbrăca oare
cum se cuvine soldaţii care fac încă exerciţii, uneori, în obiele și vom putea oferi de-a doua zi
ofițerilor soldele necesare culturii, siguranței, demnității lor? ... Se va schimba față de Româ-
nia atitudinea de pândă a Ungariei, Bulgariei, Germaniei?”109. Într-adevăr, pare cel puțin
ciudat că niște minți realmente luminate în diverse domenii ale gândirii umane nu puteau să
înțeleagă acest adevăr, poate trist, dar cu atât mai necesar de conștientizat.
Unul dintre tovarășii de drum ai lui A.C. Cuza, evident, din punct de vedere ideologic,
dar și politic, a fost omul de știință român, medicul și fiziologul Nicolae Paulescu, căruia i se
atribuie descoperirea insulinei, deși acest fapt nu este afirmat în cercurile științifice occidentale,
în majoritatea lor. În ideile lui Paulescu, la adresa evreilor se pot discerne germenii, cel puțin,
106
A.C. Cuza, Eroarea teologiei şi adevărul bisericii. „Secta d-lui A.C. Cuza”, Tipografia Cooperativă Trecerea
Munţilor Carpaţi, Iaşi, 1928, p. 20.
107
Simion Mehedinţi, „Numerus clausus pentru România”, în CL, nr. 55, februarie 1923, p. 199.
108
Ibidem, p. 20
109
Marcel Aderca, F. Aderca şi problema evreiască, Edit. Hasefer, Bucureşti, 1999, pp. 66 - 67.
unei obsesii maladive populate de un imaginar bântuit de fantasme în care evreul era răul su-
prem. Dată fiind formația sa, Paulescu nu putea înțelege decât în termenii proprii acest pericol,
evreii fiind când ploșnițe, când păduchi, care trebuie exterminați. Astfel, scrie Paulescu, în
1925, în ziarul Apărarea Națională : „Scopul nostru este isgonirea Jidanilor. Deparazitarea
nu s-ar putea face pe spinarea vecinilor, care fiind și ei până peste cap de păduchi, ar refuza
morțiș să mai primească și pe ai noștri. Ar trebui deci ca toate țările infectate de jidani să
stabilească de comun acord o cloacă (în Palestina, în Africa sau în America) unde să-și poată
fiecare arunca lăturile”, pentru ca altădată să noteze: „Dar o chestiune radicală se pune pen-
tru noi, românii: Ce trebuie să facem cu acești oaspeți nepoftiți care, hodoronc-tronc, s-au
instalat în țară, sau mai bine-zis cu acești paraziți rău - făcători cari sunt, în același timp, şi
hoţi şi asasini? Putem oare să-i exterminăm, cum bunăoară se ucid ploșnițele? Aceasta ar fi
mijlocul cel mai simplu și cel mai comod de a ne scăpa repede de ei, mijloc care ar fi chiar
licit, dacă am urma legile Talmudului”110. De altfel, în această lucrare, Paulescu realizează un
veritabil delir transpus în ura contra evreilor, a religiei iudaice, a puterii lor economice, care
vor face ca România să devină Palestina sau a practicii infanticidului, bineînțeles, inexistent în
realitate. Tot ca deformație profesională, Paulescu aduce în discuție pericolul amestecului sexual
între evrei și români: „Și când cugeți că sunt cu sutele și cu miile sărmanele fecioare române,
murdărite de jidani, și că ele nu îndrăznesc să denunțe pe acești monștri, din cauza rușinii care a
pângărit pentru totdeauna sufletul lor dezonorat. Nenorocitele Margarite, violate de Fauști
tăiați împrejur și respingători, ceea ce le așteaptă este mai întâi moașa jidoafcă care le mântu-
ie prin avortare și care în același timp le suflă și ultima para, pe urmă Curtea cu jurați și în
sfârșit ocna umedă, dacă prin sinucidere n-au pus un termen suferințelor lor de martire” 111.
Această temă, subsumată imperativului principial deja descris, avea să fie reluată, tot în
Apărarea Națională, în 1925, când Paulescu scria că „România Mare e ca un fruct splendid de
o frumusețe uimitoare. Dar ea poartă în sânul ei un parazit de curând pripăşit care-i suge
toată vlaga. Acest vierme neadormit e Jidanul, care îi otrăveşte fii în cârciumi nenumărate,
care îi răpeşte fecioarele și le face să devină sterpe, care prin tot felul de speculaţii fură pâi-
nea de la gura bieţilor Români și care, în sfârşit, prin Francmasonerie, prin Socialism, prin
Bolşevism, încearcă să aducă pe aceşti jefuiţi în starea urgisită de robi ai lui Iuda”. Nicolae
Paulescu a murit în 1931, ratând șansa de a-și vedea multe dintre idei transpuse în practică de
regimul nazist și pe care le-ar fi aprobat, suntem siguri, fără nici o urmă de îndoială.
Tot în perioada interbelică s-a afirmat Nichifor Crainic, intelectual de dreapta, creator al
curentului „gândirist” în cultura română, dar și teolog, vocație care, ca și în cazul altora, nu
cadra cu atitudinile de intoleranță dusă la extrem față de anumite grupuri etnice sau religioase,
așa cum erau evreii din România. Influențat de Paulescu, pe care îl caracteriza drept „cel mai
complect și mai normativ dintre doctrinarii eminenți ai naționalismului nostru”, Crainic atră-
gea, de asemenea, atenția asupra amenințării de natură iudaică: „Perspectiva iudaismului în
țara noastră e desrădăcinarea neamului nostru din patria lui. Sub raportul acesta, e necesară
o distincțiune limpede între minoritarii creștini și între Evrei. În corpul nostru etnic, minorita-
rii sunt insule localizate, uneori cu tendințe centrifugale, dar cu foarte reduse tendințe de ex-
pansiune lăuntrică. Evreii însă reprezintă forța de infiltrație generală și un asalt multiplu la
îngenuncherea noastră”112.
În peisajul cultural românesc, Nicolae Iorga, considerat drept cel mai mare istoric ro-
mân, ocupă un loc aparte, fapt confirmat de zecile de mii de pagini care i-au fost dedicate și
110
N.C. Paulescu, Fiziologia filozofică. Talmudul, Cahalul, Franc-Masoneria, Bucureşti, 1913, p. 55.
111
Ibidem, p. 121. Asta atunci când evreii nu deveneau de-a dreptul uneltele diavolului: „Există însă o altă cate-
gorie de oameni (alţii decât rătăciţii), peste carii Diavolul are o putere nelimitată. Aceştia sunt degeneraţii. Degene-
raţii sunt incapabili să priceapă „cuvintele lui Dumnezeu”, şi, prin urmare, viţiile lor sunt incurabile. (...) În această
stare de spirit se află Jidanii, cari sunt toţi degeneraţi”, vezi N.C. Paulescu, Degenerarea rasei jidăneşti (I), Tipogra-
fia Bucovina, Bucureşti, 1928, p. 10.
112
Nichifor Crainic, Ortodoxie şi etnocraţie, Edit. Cugetarea, Bucureşti, 1936, pp. 183 - 184.
care cad de acord că savantul român a fost un geniu desăvârșit, un patriot fervent și un gânditor
unic în structura sa perenă și imuabilă. Dincolo de această receptare, exaltată ca mai întotdeau-
na în scrierile românești, Iorga apare drept un personaj controversat al epocii, implicat în poli-
tică, sprijinitor al dictaturii regale, dar și un naționalist care - se putea altfel? - respingea influ-
ențele sau elementele străine pe temeiul pericolului pe care acestea îl reprezintă și prin tentativa
lor de a atenta la puritatea neamului românesc. Antisemitismul nu putea fi decât parte compo-
nentă a acestui sistem ideologic, deși e drept că, după Primul Război Mondial, Iorga a avut
abilitatea de a observa noile realități moderându-și atitudinile antisemite, fără ca acestea să
dispară vreodată113. De aceea am preferat analizarea lui Iorga în această secțiune, deși ideile
sale, la care ne vom referi aparțin perioadei antebelice. Așa cum am mai arătat, Iorga s-a re-
marcat în perioada respectivă drept un foarte activ agent al societății românești prin înființarea
de formațiuni politice sau periodice culturale, în care erau abordate inclusiv problemele care ne
interesează.
Evident, pentru Iorga, acordarea de drepturi civile și politice evreilor ar fi echivalat cu
deznaționalizarea statului român: „Punctul de vedere al Guvernului este neted. Statul român a
fost interpelat la 1878 în chestia evreiască și a fost interpelat nu numai de Evreii din România,
dar, grație minunatei legături dintre Evreii de pretutindenea, de Jidovimea întreagă, cu privire
la chestia evreiască. Şi Statul nostru a răspuns prin modificarea articolului 7, îngăduind îm-
pământenirea individuală, prin Cameră și Senat. Mai departe decât atât nu putea să meargă.
Statul acesta este un Stat național și un Stat național nu se poate transforma de hatârul nimă-
nui într-un Stat cu caracter nenațional”114. Era de neconceput, așadar, alterarea spiritului ro-
mânesc, pe care istoricul, cu talentul său literar deosebit, știa foarte bine să îl pună în lumină:
„Dacă ar voi un Evreu să cugete bine și ar cugeta în afară de prejudecățile sale naționale, nu
ar putea să dea decât un asemenea răspuns: Statul acesta a fost întemeiat de Români; Statul
acesta s-a sprijinit pe vitejia și munca românească; Statul acesta s-a întărit prin cultura româ-
nească; Statul acesta a fost stăpânit de spiritul românesc; prin urmare el nu poate să trăiască
decât cu acest caracter. Dacă, din nenorocire, mulțămită păcatelor noastre, am ajunge să
schimbăm caracterul României, acordând măcar în parte ceia ce ni cer acei domni, atunci
România nu ar mai fi România. Misiunea ei întreagă ar dispărea, chemarea ei pentru viitor nu
ar mai putea să se menţie; România, care este un centru pentru viaţa românească de pretutin-
deni, ar înceta fără îndoială să mai fie acest centru” 115.
Pe de altă, parte Iorga exprima și așa-zise puncte de vedere pragmatice atunci când, de
pildă, realiza apologia invadării evreiești în compartimentele vieții sociale din România punând
în pericol edificarea acestuia: „[Evreii] ... lucrează ca să aibă pentru ei, ca nație năvălitoare,
cât mai mult. Până și în profesiunile libere, până și în învățământ, în știință, în literatură, ca
avocați, ca medici, ca arhitecți, ca profesori, tot mai mulți, cu filologii, cu filozofii, cu ziariștii,
cu poeții, cu criticile lor, ei ne dau pur și simplu afară din țara noastră ... [Ei] ne sugrumă
bisericile, ne înlocuiesc prăvăliile, ne ocupă locurile și, ce e mai pierzător, ne falsifică sufle-
tul, ne degradează moralitatea prin opiul ziaristic și literar cu care ne incită ... În loc să favo-
rizeze o decongestionare, prin care emigrații cuminte organizate ar reduce proporția la orașe,
la ceea ce se poate admite în orice mediu național, ei țin sub steagul înaintării de fiecare clipă;
orice forță le aparține și, ca să se ascundă înaintarea, recurg la schimbările de nume în viață,
la pseudonimele în literatură ... Noi să ne organizăm pentru războiul conștiinței și al muncii.
Să ne strângem împreună unde mai suntem. Și să pornim la recâștigarea prin truda de fiecare
zi și prin perfecta bună înțelegere, prin ruperea de raporturi cu aceia care vreau să ne înlocu-
113
Astfel, se arată şi în Raportul final al Comisiei pentru Studierea Holocaustului în România: „Trebuie recunos-
cut că până şi Nicolae Iorga, care ajunsese la maturitate în această perioadă, a fost antisemit, în ciuda geniului său şi
a admirabilelor sale realizări în domeniul academic şi în alte domenii”, v. Comisia Internaţională pentru studierea
Holocaustului în România, Raport..., p. 27.
114
Nicolae Iorga, Problema evreiască la Cameră. O interpelare cu o introducere..., p. 14.
115
Ibidem.
iască și să ne recucerim cele ce le-am pierdut. Ei între ei, pentru ei, cum au vrut. Noi între
noi, aşa să vrem”116.
Iată teribila vină pe care o comportau evreii, aceea de a încerca realizarea și ascensiunea
profesională, bazându-se, de altfel, pe o înzestrare genetică excepțională, dar care nu putea
rezulta decât într-o linie de demarcație ferm trasată de istoricul român între conaționalii săi și
evrei. Toleranță, asimilare, schimburi culturale, sunt concepte care nu făceau parte din vocabu-
larul vremii și proferate în spațiul intelectual dominant în epoca respectivă. Ori Iorga, în calita-
tea asumată de „patriarh” al culturii românești nu putea decât să resimtă primul tragismul
„chestiunii evreieşti”, oricât de lipsită de substanță ar fi fost aceasta în realitate. „În acest
cadru, scrie Leon Volovici, orice discurs antisemit (al său sau al invitaților săi, printre ei, A.C.
Cuza) capătă gravitatea unui înalt comandament național. Prin asocierea programului de
promovare a valorilor spirituale românești cu combaterea „primejdiei evreiești”, Iorga a dat
mișcărilor antisemite un nimb de misiune patriotică și o sporită legitimitate” 117. De altfel,
Iorga, ca și Eminescu sau A.C. Cuza, vor fi copios citiți și însușiți de legionari. Mai târziu,
despărțirea lui Iorga de antisemitism, cel puțin în mod formal, va duce la o răcire accentuată a
relațiilor între acesta și legiune, iar încarcerarea și executarea lui Corneliu Zelea Codreanu,
oricum inevitabilă, s-a produs în urma unui banal incident între acesta și Iorga. Legionarii, însă,
vor face din savantul român una din primele ţinte pentru răzbunarea morții Căpitanului lor și,
în consecință, Nicolae Iorga va fi asasinat de o echipă a morții formată din legionari în toamna
anului 1940, într-un moment oricum dificil pentru însăși existența statului român.
Mișcarea legionară, nume generic prin care înțelegem formațiunea ca atare, indiferent
de numele pe care le-a purtat de-a lungul timpului (Legiunea Arhanghelului Mihail, Garda de
Fier, Totul pentru Țară) este, ca atâtea altele, o problemă controversată în istoriografia româ-
nească, găsindu-și încă atât admiratori dedicați cât și detractori neîmpăcați. Cert este că, în
mediul european, dar și românesc, al perioadei interbelice, pe care am încercat să îl schițăm și
mai sus, apariția unor formațiuni de extremă nu ar trebui să stârnească mirarea nimănui 118. La
stânga, comuniștii nu au reușit să se impună deloc, fiind un partid marginal, neromânesc ca
esență și principii susținute și care era asimilat, pe bună dreptate, mișcării bolșevice, care reuși-
se să preia putea în Rusia anului 1917.
În schimb, Legiunea a reușit să absoarbă o bună parte din energiile românești și să le
canalizeze într-o direcție națională impregnată de misticism. De altfel, religiozitatea legionari-
lor le conferă acestora un cert element de originalitate în raport cu mișcările similare europene
sau românești. Comunismul, fascismul sau nazismul au fost sisteme ideologice nereligioase, ba
chiar, într-o bună măsură, anticlericale, ceea ce Corneliu Zelea Codreanu, liderul necontestat al
extremei dreptei românești, nu putea să facă. Gândirea lui Codreanu purta atât pecetea naționa-
lismului fervent cât și a venerării religiei ortodoxe, fără de care existența poporului român nu
putea fi concepută. Pornită din mediile studențești, sprijinindu-se pe ideologia naționalistă și
tradiția antisemită din rândul intelectualității românești, dar beneficiind și de contextul în care a
activat, Mișcarea Legionară a reușit, în 1937, să devină, pe baza votului popular, a treia forma-
țiune politică din România, ceea ce l-a determinat pe regele Carol al II-lea, care, de altfel, și-a
dorit să o conducă, să o decimeze, mai ales prin asasinarea liderului său. Guvernarea legionară
ulterioară a demonstrat însă limitele mișcării și incapacitatea structurală a acestora de a realiza
orice altceva care nu se baza pe ură oarbă și intoleranță fanatică. Pierduți în iureșul celui de-al
Doilea Război Mondial și apoi prinși în menghina comunistă, legionarii vor părăsi scena istori-
ei, e drept, într-o manieră mai discretă față de impetuozitatea cu care și-au făcut apariția în
cadrul ei.
116
Nicolae Iorga, Iudaica, Bucureşti, 1937, apud Comisia Internaţională pentru studierea Holocaustului în Româ-
nia, Raport..., p. 28.
117
118
Vezi o bună descriere a sociologiei mişcării legionare la Eugen Weber, Dreapta românească, Ediţia a II-a, tra-
ducere, studiu introductiv şi note de Achim Mihu, Edit. Dacia, Cluj - Napoca, 1999, passim.
Se poate aprecia, pe bună dreptate, că în centrul ideologiei legionare se află ura dusă la
extrem față de elementul străin, neromânesc, așadar față de evrei, care, după cum am văzut,
trezeau cele mai mari temeri. Francisco Veiga scria că „Aprecierea este valabilă și pentru
antisemitismul obsesiv care de multe ori a fost considerat o caracteristică esențială a acestei
Mișcări, în special de către nucleul de specialiști evrei. De la început a existat o ură exacerba-
tă față de evrei, care a fost manifestată pe larg în toate scrierile doctrinare ale liderilor legio-
nari - şi, în special, în cele ale lui Moţa și Codreanu - ca şi în presa Legiunii”119, dar Veiga
vede în antisemitismul legionar descifrarea problemelor grave cu care se confrunta societatea
românească. Ori, așa cum am subliniat, pe lângă faptul că ura de rasă comportă, în mod obliga-
toriu, un grad mare de irațional, echivalarea prezenței evreiești cu tarele societale nu rezistă la
un examen obiectiv. De altfel, Codreanu își punea această problemă, atunci când examina
efectele Legii Mârzescu, a cauzalității românești, fără a renunța însă la antisemitismul violent,
atunci când scria: „Cea dintâi problemă care ni se punea era aceasta: cine trebuie să răspun-
dă mai întâi? Cine sunt mai vinovați pentru starea de nenorocire în care se zbate țara: românii
sau jidanii? Am căzut unanim de acord că cei dintâi și mai mari vinovați sunt românii ticăloși,
care pentru arginții iudei și-au trădat neamul. Jidanii ne sunt dușmani și în această calitate ne
urăsc, ne otrăvesc, ne extermină. Conducătorii români care se așează pe aceeași linie cu ei
sunt mai mult decât dușmani: sunt trădători. Pedeapsa cea dintâi și cea mai cruntă se cuvine
în primul rând trădătorului și în al doilea rând dușmanului”120.
Tot în această lucrare, devenită un document sacrosanct printre legionari, Codreanu identi-
fica cele „trei idealuri de viaţă” ale poporului român, ce vor deveni esența programului legionar,
deși Codreanu pretindea că țara are nevoie de oameni și nu de programe: „1) Unirea tuturor
Românilor; 2) Ridicarea țărănimii prin împroprietărire și drepturi politice; 3) Rezolvarea pro-
blemei jidăneşti”121. (Interesant este faptul că aceste ținte erau cristalizate în lumina lecturilor
naționaliste aparținând lui Nicolae Iorga și A.C. Cuza). Problema evreiască consta în aceea că,
din nou, evreul era întruchiparea tuturor relelor care grevau asupra societăților umane, agent
financiar corupător, comunist, mai ales după Revoluția din Rusia (ori, legionarii urau comunismul
aproape la fel de mult ca pe evrei), arendaș ucigător, dar mai ales provocator al degenerării rasei
românești: „Cel mai mare rău pe care ni l-au făcut jidanii şi politicianismul, cea mai mare pri-
mejdie naţională la care ne-au expus aceştia, nu stă nici în acapararea bogăţiilor solului şi sub-
solului românesc, nici chiar în tragica desfiinţare a clasei de mijloc româneşti, nici în numărul
mare al lor în şcoli, profesiuni libere etc., şi nici chiar în influenţa pe care o exercită asupra vieţii
noastre politice, deşi fiecare în parte sunt primejdii de moarte pentru neam. Cea mai mare pri-
mejdie naţională stă în aceea de a ne fi deformat, de a fi ne desfigurat structura noastră rasială
daco - romană, dând naştere acestui tip de om, creând această căzătură, această stârpitură mo-
rală: politicianul care nu mai are nimic cu nobleţea rasei noastre; care ne dezonorează și ne
omoară. Dacă acest tip de om va continua să mai conducă această țară, neamul românesc va
închide ochii pentru totdeauna și România se va prăbuşi, cu toate strălucitele programe cu care
„şmecheria” degeneratului va şti să ungă ochii mulțimilor nenorocite. Dintre toate relele pe care
ni le-a adus invazia jidănească, acesta este cel mai îngrozitor!”122.
Dar ce însemna concret rezolvarea „problemei jidăneşti”? În primul rând crearea unui
om nou, evident legionar, un veritabil erou cu aură mistică, mânat de naționalism și religiozita-
te,care să impună o nouă concepție de organizare precum și o nouă atitudine: „Este pentru
prima dată în istoria noastră și de aceea ne simțim dezarmați și cădem învinși, când Românii
se întâlnesc cu un neam, care nu-i atacă cu sabia, ci cu armele proprii rasei iudaice, cu care
izbesc și paralizează mai întâi instinctul moral al neamurilor, împrăștiind în mod sistematic
119
Francisco Veiga, Istoria Gărzii de Fier, 1919 - 1941. Mistica ultranaţionalismului, traducere de Marian Ştefă-
nescu, EH, Bucureşti, 1993, pp. 315 – 316.
120
Corneliu Zelea Codreanu, Pentru legionari, vol. I, Edit. Totul Pentru Ţară, Sibiu, 1936, p. 94.
121
Ibidem, p. 5.
122
Ibidem, p. 176.
toate bolile morale și distrugând astfel orice posibilitate de reacțiune. De aceea piatra unghiu-
lară de la care pornește Legiunea este omul; nu programul politic. Reforma omului, nu refor-
ma programelor politice. „Legiunea Arhanghelului Mihail” va fi, prin urmare, mai mult o
școală și o oaste decât un partid politic. Poporul român, în aceste zile ale lui, nu are nevoie de
un mare om politic, așa cum greșit se crede, ci de un mare educator și conducător, care să
biruiască puterile răului și să zdrobească tagma celor răi. Pentru aceasta însă, el va trebui să
biruiască mai întâi răul din el și din ai lui. (...) Acest erou ieșit din școala legionară va ști să
facă și programe, va ști să rezolve și problema jidănească, va ști să dea și o bună organizare
statului, va ști să convingă și pe ceilalți Români; iar dacă nu, va ști să învingă, căci pentru
aceasta este erou. Acest erou, acest legionar al vitejiei, al muncii, al dreptății; cu puterile lui
Dumnezeu, înfipte în suflet, va duce neamul nostru pe căile măririi lui”123. Nu este exclus ca în
acest virtuos Codreanu să se identifice pe el însuși, mai ales în contextul în care șeful Legiunii,
într-adevăr un om carismatic, a cunoscut în rândul legionarilor, dar nu numai, o venerație dem-
nă de orice sfânt din panteonul ortodox124.
În 1933, Codreanu întărea această viziune cu privire la soluționarea „problemei evreiești”:
„Mă întrebaţi dacă în România Legionară problema evreiască va fi rezolvată și cum va putea fi
ea rezolvată? De rezolvat trebuie rezolvată. În primul rând, pentru că există, în al doilea rând,
pentru că alţii n-o rezolvă, și în al treilea rând pentru că nu se mai poate aştepta fără consecinţe
nefaste pentru viitorul neamului (...). Soluţionarea problemei evreieşti în România, și la fel în
omenire, este însă simplă, posibilă, dar nu uşoară. Cere rezistenţă perfectă la intimidare, la
corupţie şi la intrigă şi de aceea prima ei etapă este Revoluţia Morală, din care să iasă omul nou
şi românul de mâine. Evreii există, progresează şi domină mulţumită ignoranţei istorice şi stării
de corupţie din naţiunile autohtone în care se infiltrează şi al căror pământ îl ocupă. Evreii nu
vor progresa, nu vor domina și nu vor mai exista ca duşman intern la pândă, atunci când naţiuni-
le autohtone vor fi înarmate cu informaţie istorică, îşi vor dezvolta conştiinţa naţională, îşi vor
educa caractere cetăţeneşti şi vor refuza corupţia o dată cu intimidarea”125.
Într-adevăr, scrierile lui Codreanu, ale apropiaților săi, ale presei legionare abundă în
limbaj antisemit, deseori frizând violența și amenințarea. Exemple ca cele indicate pot fi date
cu miile, dar ideea rămâne aceeași: naționalitatea română nu poate exista și nu se poate îm-
plini decât în absența evreilor. Se poate afirma că mișcarea legionară a reprezentat corolarul
antisemitismului românesc schițat mai sus, mai ales că legionarii au fost, pentru scurt timp, e
drept, în poziția de a legifera și a transpune în practică multe dintre măsurile preconizate pentru
rezolvarea „problemei evreiești”. Interesant este că, dincolo de oamenii simpli, de țărani, legi-
onarismul a strâns sub ideologia sa foarte mulți intelectuali, oameni din clasa de mijloc și, dat
fiind caracterul mistic al mișcării, o seamă de preoți. De altfel, Biserica Ortodoxă Română nu
s-a sfiit, în numeroase rânduri, să afișeze atitudini antisemite. Chiar patriarhul României din
perioada interbelică, devenit prim - ministru după instaurarea dictaturii regale, Miron Cristea
profera idei în stil pur legionar, în ceea ce îi privește pe evrei: „Îți vine să plângi de milă bietu-
lui popor român, căruia evreul îi stoarce și măduva din oase. A nu reacționa împotriva evrei-
lor înseamnă a ne duce de vii la pieire. ... A ne apăra este o datorie națională și patriotică, iar
nu „antisemitism”. ... Unde e scris că numai Dv. evreii aveți privilegiul de-a trăi pe spinarea
altor popoare și pe spinarea noastră, a Românilor, ca niște paraziți? (...) Aveți organizații
puternice, ... aveți destule calități și posibilități ca să vă căutați și găsiți și câștigați undeva un
loc, un pământ, o țară, o patrie încă nelocuită de alții. ... Trăiți, ajutați-vă, apărați-vă și ex-
ploatați-vă unii pe alții; dar nu pe noi și pe alte popoare, cărora cu rafinăriile etnice și talmu-
dice le duceți și acaparați tot belșugul”126.
123
Ibidem, pp. 176 - 177.
124
Vezi în acest sens lucrarea Corneliu Zelea Codreanu şi epoca sa, Crestomaţie de Gabriel Stănescu, Edit. Crite-
rion Publishing, 2001, passim.
125
Învierea, nr. 1, ianuarie-martie 1933.
126
Curentul, nr. 3.430, 19 august 1937, apud Leon Volovici, op. cit., p. 75.
Cazul cel mai interesant este cel al unor intelectuali români celebri, veritabili directori
de conștiință ai generației lor, care și-au pus condeiul la dispoziție nu numai pentru a indica
mișcarea legionară drept soluția pentru regenerarea României, ci și pentru a prelungi sistemul
ideologic antisemit, care guverna mentalul colectiv al epocii. Cauzele sunt, desigur, complexe
și nu e cazul să le disecăm în profunzimea lor. Să fie ciudatul sentiment de înstrăinare specific
timpului, să fie perpetua subdezvoltare românească, corupția politică, insecuritatea externă,
fascinația stranie pentru carisma unor lideri morali? E posibil să fie toate acestea sau altele, cert
este că rezultatul a fost cel pe care îl cunoaștem. De asemenea, interesant este că mai toți inte-
lectualii despre care vrem să vorbim s-au intersectat, în diverse moduri, cu Nae Ionescu, unul
dintre cele mai cunoscute personaje interbelice, dotat cu inteligență și carisme irezistibile căru-
ia mulți nu i s-au putut sustrage, chiar și atunci când respectivii erau evrei, așa cum a fost cazul
lui Mihail Sebastian. Nae Ionescu era filosof, asistent universitar dar și un activ jurnalist, apro-
piat al regelui Carol al II-lea, de care s-a despărțit ulterior, pe măsură ce se apropia de mișcarea
legionară, al cărei ideolog a fost, deși, formal, nu era înscris în această formațiune politică. De
altfel, aflat în închisoare din cauza înclinațiilor sale legionare, Nae Ionescu avea să afirme legat
de misiunea legionară: „Caracteristica timpului nostru: Ne ocupăm cu lupta dintre noi şi alţi
oameni, nu cu lupta dintre poruncile Sfântului Duh și poftele firii noastre pământeşti. Ne preo-
cupăm şi ne plac victoriile asupra oamenilor, nu victoriile împotriva Diavolului şi păcatului.
Toţi oamenii mari ai lumii de ieri și de azi: Napoleon, Mussolini, Hitler etc. sunt preocupaţi
mai mult de aceste biruinţe. Mişcarea Legionară face excepţie, ocupându-se, dar insuficient, şi
de biruinţa creştină în om, în vederea mântuirii lui. Insuficient! Răspunderea unui conducător
este foarte mare. El nu trebuie să delecteze ochii armatelor sale cu biruinţe pământeşti, nepre-
gătindu-le în acelaşi timp pentru lupta decisivă, din care sufletul fiecăruia se poate încununa
cu biruinţa veşniciei sau înfrângerea veşnică”127.
În ceea ce privește antisemitismul din scrierile filosofului Nae Ionescu, se poate detecta
aceeași obsesie maladivă care a însuflețit generația modernă și interbelică, același patos vindi-
cativ și același dispreț suveran pentru iudaism, în genere, chiar dacă aparent fundamentat pe
argumente logice sau metafizice. Un episod remarcabil l-a constituit scrierea de către Nae
Ionescu a prefeței romanului De două mii de ani, conceput de către scriitorul evreu Mihail
Sebastian, care îi promisese mentorului său, pentru care Sebastian păstra o nedefinită admira-
ție, deși aceștia erau despărțiți de două lumi128, misiunea de a scrie în introducerea romanului.
Chiar dacă între timp Nae Ionescu își întărise constant atitudinea antisemită, Sebastian nu a
vrut să renunțe la promisiune, astfel că Nae Ionescu a putut să expună în cadrul acestei prefețe
o viziune sintetică a antisemitismului său129, ceea ce a produs numeroase controverse în epocă.
Încercând să desluşească cauza suferințelor evreiești de-a lungul timpului, Ionescu face o lungă
expunere, subliniind caracterul ireconciliabil dintre evrei și celelalte popoare: „De aici începe
dificultatea majoră. Evreii trăiesc în mijlocul acestei lumi, creștine. După care lege? După
legea creștină? După obiceiurile create de legea creștină? După indicațiile climatului creștin?
Dacă da, atunci evreii au renunțat la legea lor, au trădat legământul lor cu Dumnezeu, au
încetat a mai fi poporul ales. Mai mult, au încetat a mai fi evrei. Nimic din toate acestea nu s-a
întâmplat însă. Evreii continuă să fie evrei. Ce înseamnă aceasta? Că în mijlocul unor popoa-
re creștine, ei își fac așezările lor lăuntrice și își duc viața după o lege a lor, alta decât cea
creștină, potrivnică celei creștine, operă a unui impostor. Concluzia? Urmând legea lor, evreii
trebuie să saboteze așezările și valorile creștine”. Iar dezlegarea problemei, Nae Ionescu o
ascunde sub un argument hegelian, prin intermediul unor fraze devenite faimoase în timp:
„Iuda suferă. De ce? Pentru că Iuda trăieşte în mijlocul unor popoare pe care nu poate să nu
le duşmănească, chiar dacă ar voi altfel; pentru că din momentul în care a refuzat să recu-
127
Nae Ionescu, Fenomenul legionar, Edit. Antet XX Press, Bucureşti, 1993, p. 59.
128
Asupra acestei relaţii, v. interesanta lucrare: Marta Petreu, Diavolul şi ucenicul său. Nae Ionescu - Mihail Se-
bastian, Edit. Polirom, Iaşi, 2010.
129
Mihail Sebastian, De două mii de ani, EH, Bucureşti, 2006.
noască pe Hristos – Mesia, ancorându-se pe mai departe – pe drept sau pe nedrept – în calitatea
lui de popor ales, el e dator faţă de sine însuşi să-şi împlinească funcţia care îi revine, aceea
de dizolvant al valorilor creştine. Iuda suferă pentru că a născut pe Hristos, L-a văzut și nu a
crezut. Şi asta încă nu ar fi fost prea grav. Dar au crezut alţii, noi. Iuda suferă pentru că e Iuda”.
Într-adevăr, iată expusă profesiunea de credință a tuturor antisemiților din România și
de aiurea, dincolo de orice sistem de gândire, de orice ideologie sau de orice argument savant.
Iudaism, rasă, cămătărie, toate sunt subsumate acestei sentințe, unice în felul său și pe măsură
de tulburătoare: „Iuda suferă pentru că e Iuda”, așadar evreul nu poate avea și nu poate aspira
spre o altă condiție decât cea a veșnicului suferind, mereu sub vremuri, nu dintr-un impuls
bazat pe rațiune și simțire, ci pentru că așa trebuie, pentru că așa este necesar, pentru că la asta
se rezumă esența condiției umane. „Iuda suferă pentru că e Iuda”, chiar dacă, într-un moment
de rătăcirea existențială, ar fi acceptat taina creștină întrupată în Hristos, chiar dacă s-ar fi tran-
sformat radical în formă, întrucât substanța lor lăuntrică nu permite această schimbare, acest
salt de conștiință superior și ar fi suferit o eternă reîntoarcere la valorile lor primare incompati-
bile cu mersul istoriei. „Iuda suferă pentru că e Iuda”, ce poate fi mai clar, mai simplu și mai
pătrunzător? În final, adresându-se lui Sebastian, Nae Ionescu se adresează arhetipului evreiesc,
atât prin distanțare cât și prin compasiune, dar nu una umană, ci mai degrabă instinctuală și laten-
tă: „Iosef Hechter [numele real al lui Mihail Sebastian], tu eşti bolnav. Eşti substanţialmente
bolnav, pentru că nu poţi decât să suferi şi pentru că suferinţa ta e înfundată. Toată lumea
suferă, Iosif Hechter. Suferim şi noi, creştinii. Dar pentru noi există o ieşire, pentru că noi ne
putem mântui. Ştiu, tu nădăjduieşti; nădăjduieşti că va veni odată cel aşteptat, Mesia, pe cal
alb, şi atunci vei stăpâni pământul. Nădăjduieşti, Iosef Hechter. E singurul lucru ce-ți mai
rămâne. Eu însă nu pot face nimic pentru tine. Eu ştiu că Mesia acela nu va veni. Mesia a
venit, Iosef Hechter, și tu nu L-ai cunoscut. Atâta ți se cerea în schimbul tuturor bunătăților pe
care Dumnezeu le-a avut pentru tine: să veghezi. Iar tu nu ai vegheat. Sau nu ai văzut pentru că
orgoliul ți-a pus solzi pe ochi. Iosef Hechter, tu nu simți că te cuprinde frigul și întunericul?”.
Cazul lui Mihail Sebastian este unul aparte în peisajul interbelic, dar el reflectă, într-o
bună măsură condiția evreului intelectual și alunecarea sa spre înstrăinare și excludere de o
societate bolnavă în fibra ei. Șansa a făcut ca însemnările pe care Sebastian le-a conceput sub
forma unui jurnal să fie recuperate și publicate după căderea regimului comunist 130 și care a
cunoscut o receptare extrem de intensă. Lectura acestuia este foarte instructivă pentru înțelege-
rea climatului antisemit, privit din perspectiva unui om a cărei singură vină era identitatea
evreiască. Deși istoricului i se cere obiectivitate și luciditate, nimeni nu poate rămâne insensibil
la drama evreului român din perioada interbelică. Poate cel mai bine a exprimat aceasta Vasile
Popovici, care notează: „Omul care l-a scris [Jurnalul] te absoarbe în drama sa, destinul său
devine al tău: ești, alături de acest om, evreul prins în mașinăria gigantică a statului român
ultranaționalist. Deși român, sau poate tocmai de aceea, îți descoperi alături de Sebastian,
rădăcinile fricii dezumanizate, umilința nimicitoare, oboseala de a lupta, dezgustul pentru
inconsecvența prietenilor și solidaritatea cu victima absolută”131. Într-adevăr, ce altceva era
evreul român decât victima absolută? Jurnalul lui Sebastian reflectă „rinocizarea” societății,
după termenul lui Eugen Ionescu, maladia intelectualității românești manifestă prin antisemi-
tism în cazul unor personaje precum Nae Ionescu, Eliade, Cioran sau Noica și a multor altora.
De pildă, iată episodul care îl are în prim - plan pe Camil Petrescu, descris de Sebastian, a cărui
concluzie face de prisos orice comentariu: „În continuare mi-a spus: - Dragă, evreii provoacă.
Au o atitudine echivocă. Se amestecă în lucruri care nu-i privesc. Sunt prea naționaliști. – Ar
trebui să te decizi, Camil. Sunt naționaliști sau sunt comuniști? – Ei, știi că-mi placi? Suntem
între noi, dragă, și mă mir că mai pui astfel de întrebări. Comunismul ce altceva este decât
imperialismul evreilor?”. Spune asta Camil Petrescu.
130
Mihail Sebastian, Jurnal, 1935-1944, text îngrijit de Gabriela Omăt, EH, Bucureşti, 1996.
131
Vasile Popovici, „Evreitatea mea”, în Sebastian sub vremi. Singurătatea şi vulnerabilitatea martorului, Edit.
Universal Dalsi, Bucureşti, p. 73.
Camil Petrescu este una dintre cele mai frumoase inteligențe din România. Camil Pe-
trescu este una dintre cele mai delicate sensibilități din România. Cum ar putea România să
trăiască vreodată o revoluție? 132. De asemenea, interesante sunt notațiile intelectualului evreu
despre Mircea Eliade: „Lungă discuție politică cu Mircea, la el acasă. Imposibil de rezumat. A
fost liric, nebulos, plin de exclamații, interjecții, apostrofe. ... Din toate astea nu aleg decât
declarația lui - în sfârșit leală, că iubește Garda, speră în ea și așteaptă victoria ei. Ioan Vodă
cel Cumplit, Mihai Viteazu, Ștefan cel Mare, Bălcescu, Eminescu, Hajdeu - cu toții au fost la
timpul lor gardiști. Mircea îi cita de-a valma. (...) În ceea ce-l privește pe Gogu Rădulescu (...)
foarte bine i s-a făcut. Așa li se cuvine trădătorilor. El, Mircea Eliade, nu s-ar fi mulțumit
numai cu atâta, ci i-ar fi scos și ochii. Toți cei care nu sunt gardiști, toți cei care fac altă poli-
tică decât cea gardistă sunt trădători de neam și merită aceeași soartă. S-ar putea să recitesc
cândva aceste rânduri și să nu-mi vină a crede că ele rezumă [cuvintele lui Mircea]. De aceea
e bine să spun încă o dată că n-am făcut decât să redau întocmai vorbele lui. Asta, ca nu cum-
va să le uit. Și poate că într-o zi lucrurile vor fi destul de liniștite pentru ca să-i pot ceti aceas-
tă pagină lui Mircea și să-l văd roșind de rușine”133. Destinul s-a împotrivit acestui curs, Se-
bastian murind la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial.
Într-adevăr, Mircea Eliade s-a aflat, în perioada interbelică în rândul intelectualilor de
dreapta, cu pulsiuni rasiale și antisemite bine conturate, chiar dacă, atunci când și-a rememorat
biografia, marele istoric al religiilor a preferat să omită aceste episoade 134. De asemenea, disci-
pol al lui Nae Ionescu, Eliade punea accentul pe primatul spiritual al națiunii române, detestând
lupta politică a intelectualilor 135. Ori mișcarea legionară reprezenta acea întrupare spirituală
menită a îndrepta România pe direcția corectă: „nici una din revoluțiile care s-au făcut, scria
Eliade, nu s-au desfășurat atât de total sub semnul spiritualului ca cea a tineretului românesc.
(...) Dacă ea va izbuti până la capăt, dacă va cuprinde, adică, întreaga comunitate româneas-
că, va fi cea mai mare revoluție a veacului”136. De aceea nu surprinde o aprobare tacită a na-
zismului, mai ales în legătură cu „problema evreiască”, așa cum o face Eliade, în 1935: „Hi-
tler are astăzi puterea deplină; ar fi putut incendia sinagogile și ar fi putut masacra pe Evrei.
N-a făcut nici una, nici alta. Din prudență, din slăbiciune, din spirit de toleranță? Hitler n-a
prea dovedit asemenea virtuți creștine. Dacă n-a incendiat și n-a masacrat, asta a făcut-o pur
și simplu pentru că n-a încurajat histeria luciferică, n-a provocat fiara umană prin execuții
preliminare. S-a mulțumit cu lagărele de concentrare; mai puțin grav, în orice caz, decât re-
volverul descărcat în ceafă sau spânzurătoarea. Asasinate a cunoscut și hitlerismul. Dar în-
drăznește cineva să menționeze asasinatele lui Hitler alături de acel milion și jumătate din
Rusia bolșevică?”137, la fel cum, în alte scrieri, a încercat să minimalizeze antisemitismul lui
Eminescu sau Hașdeu.
Tema destinului spiritual al legiunii, contrapus celui evreiesc, va fi reluată de Eliade
într-un celebru articol, De ce cred în biruinţa Mişcării legionare, în cadrul căruia preciza:
„Cred în destinul neamului românesc, de aceea cred în biruința Mișcării Legionare. Un neam
care a dovedit uriașe puteri de creație, în toate nivelurile realității, nu poate naufragia la peri-
feria istoriei, într-o democrație balcanizată și într-o catastrofă civilă. Puține neamuri europe-
ne au fost înzestrate de Dumnezeu cu atâtea virtuți ca neamul românesc. Unitatea lingvistică
este aproape un miracol (limba română este singura limbă romană fără dialecte). Românii au
fost cei mai buni creatori de State din Sud-Estul Europei. Puterea de creație spirituală a nea-
mului nostru stă mărturie în folclor, în arta populară, în sensibilitatea religioasă. Un neam
132
Mihail Sebastian, Jurnal..., p. 68.
133
Ibidem, p. 115.
134
În acest sens, vezi Mircea Eliade, Memorii, 1907 - 1960, ediţie revăzută de Mircea Handoca, EH, Bucureşti, 2004.
135
Mihaela Gligor, „Alunecarea politică a lui Mircea Eliade. Câteva consideraţii pe marginea articolelor „legio-
nare”,” în Transilvania, nr. 7, 2007, p. 49.
136
Mircea Eliade, „O revoluţie creştină”, în Buna Vestire, an I, nr. 100, 27 iunie 1937, p. 3.
137
Idem, „Meditaţie asupra arderii catedralelor”, în Vremea, an X, nr. 474, 7 februarie, 1937.
hărăzit cu atâtea virtuți, biologice, civile, spirituale, poate el pieri fără să-și fi împlinit marea
sa misiune istorică? Poate neamul românesc să-și sfârșească viața în cea mai tristă descom-
punere pe care ar cunoaște-o istoria, supărat de mizerie și sifilis, cotropit de evrei și sfârtecat
de streini, demoralizat, trădat, vândut pentru câteva sute de milioane de lei?” 138. Exaltarea
creștea pe măsura înaintării în scriere, astfel că Eliade își depune adeziunea sufletească necon-
diționată în slujba Legiunii: „De aceea, în timp ce toate revoluțiile contemporane sunt politice,
revoluția legionară este spirituală și creștină. În timp ce toate revoluțiile contemporane au ca
scop cucerirea puterii de către o clasă socială sau de către un om, revoluția legionară are
drept țintă supremă mântuirea neamului, împăcarea neamului românesc cu Dumnezeu, cum a
spus Căpitanul”139.
Emil Cioran, strălucit filosof, a fost chiar mai radical în tinerețe, acuzând mai întâi inca-
pacitatea românilor de a se trezi dintr-o lungă perioadă de sterilitate și de a arde etapele, spre o
reînviere de care era convins și Eliade. De altfel, în anumite puncte, Cioran ar dori pentru ro-
mâni vitalitatea extraordinară a evreilor, deși lipsiți de spirit organizatoric: „Dacă evreii au
supraviețuit popoarelor din Antichitate și vor supraviețui, desigur, și celor moderne, faptul se
datorește mai puțin mesianismului, cât incapacității lor de realizare politică. Nefiind legați de
spațiu și neformând un stat, ei sunt un popor extraordinar, dar nu o națiune. Se vorbește tot-
deauna de un popor evreu; niciodată de o națiune evreiască. Însăși ideea de rasă iudaică are
în sine mai mult elemente spirituale decât politice”140. Dar, cu toate acestea, „Evreii s-au opus
la noi împotriva oricărei încercări de consolidare națională și politică. Aici trebuie căutată
sursa antisemitismului militant, dar nu a antisemitismului sentimental. Ei au criticat totdeauna
România, dar au considerat orice tentativă de consolidare în afară de o democrație convena-
bilă ca reacțiune, barbarie etc. În realitate n-a existat presă mai reacționară decât cea iudai-
că, pentru care paradisul l-a oferit totdeauna atmosfera pestilențială a democrației românești,
ce e drept admirabilă în intenții, dar mizerabilă în realizări. Eu critic în special evreimea de
după război. Nu s-a opus ea oricărei încercări de reînnoire a României? Din niște tâmpiți și
niște degenerați, cari au reușit să compromită o democrație ea însăși viciată, evreii au făcut
un instrument de dominare, ofensând iremediabil o țară întreagă. Noi românii nu ne putem
salva decât prin altă formă politică. Evreii s-au opus cu toate mijloacele de care dispune im-
perialismul lor subteran, cinismul și experiența lor seculară. Trebuie să ne intre tuturora în
cap o dată și pentru totdeauna: evreii n-au nici un interes să trăiască într-o Românie consoli-
dată și conștientă”141.
De aceea, scrie Leon Volovici, „nimeni până la Cioran nu a formulat cu atâta pregnan-
ță și plasticitate aforistică toate poncifele despre iudaism și calitățile demonice ale evreului de
pretutindeni, expuse ca adevăruri axiomatice și dezvoltate cu o pasiune născută”142. În același
timp, un alt important filosof român, Constantin Noica, își cristaliza opțiunile legionare, în
special după executarea lui Corneliu Zelea Codreanu când, prin scrierile sale se dedică total
cauzei143. Evreii nu puteau sta în calea izbânzii legionare iar, dacă o vor face, vor deveni victi-
me colaterale: „Iar dacă regretăm ceva pentru prietenii noștri evrei, nu e atât faptul că vor
avea de suferit de la mișcarea legionară. Cine e lovit pe nedrept (și despre ei știm bine că vor
138
Idem, „De ce cred în biruinţa Mişcării Legionare”, în Buna Vestire, an I, nr. 244, 17 decembrie 1937; atitudi-
nea xenofobă va fi confirmată şi într-o altă scriere, unde Eliade loveşte în toate minorităţile prezente pe teritoriul
României: „Cred că suntem singura ţară din lume care respectă tratatele minorităţilor, încurajând orice cucerire de a
lor, promovându-le cultura şi ajutându-i să-şi creeze un stat în stat. Şi asta, nu numai din bunătate sau prostie. Ci pur
şi simplu pentru că pătura conducătoare nu mai ştie ce înseamnă stat, nu mai vede”, în Mircea Eliade, „Piloţii orbi”,
în Vremea, nr. 505, 19 septembrie, p. 3, în Textele legionare şi despre românism, Edit. Dacia, Cluj - Napoca, 2001, p. 56.
139
Ibidem.
140
Emil Cioran, Schimbarea la faţă a României, EH, Bucureşti, 1990, p. 85.
141
Ibidem, pp. 132 – 133.
142
143
Vezi pe larg asupra acestui subiect Sorin Lavric, Noica şi Mişcarea Legionară, EH, Bucureşti, 2008, în special
capitolul 5, Tribulaşiile .
fi loviți pe nedrept) e mai puțin chinuit, spunea un filosof, decât cel care lovește. Dar regretăm
că le este interzis să vadă și să înțeleagă tot ce e bun, tot ce e purtător de adevăr în legiona-
rism. Regretăm suferința lor de a nu participa la nimic, nici măcar cu o nădejde, nici măcar cu
o iluzie, la ziua românească de mâine”144. Cu aceștia se încheie un ciclu ideatic unitar, rămas
neschimbat în formele sale esențiale, în ceea ce privește concepțiile antisemite: Așa cum scrie
Ana - Maria Bărbulescu: „Între „lipitoarea” lui Alecsandri, evreul exclusiv consumator al lui
Eminescu și parazitul lui Iorga sau Crainic, nu există practic nici un fel de diferență, la fel
cum evreul conspirator al lui Eminescu este același cu evreul conspirator imaginat de V. Con-
ta sau Nichifor Crainic și foarte apropiat de evreul lui Cioran, care în dorința de dominare
utilizează imperialismul, cinismul și experiența sa seculară”145.
Înainte de izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, evreimea românească a mai
primit o lovitură dură prin instalarea guvernului Goga, după alegerile din decembrie 1937, care
nu au adus majoritate partidului guvernamental. Octavian Goga, un faimos poet și publicist
ardelean, a fost, în același timp, unul dintre cei mai fervenți antisemiți din perioada interbelică,
iar cabinetul său a adoptat, în consecință un veritabil program îndreptat împotriva evreilor.
Astfel, presa evreiască a fost sever epurată, ziariștilor evrei li s-a ridicat permisul de liberă
circulație, evreii urmau a fi destituiți din funcțiile administrației publice sau din conducerile
locale și, mai mult, un decret-lege din ianuarie 1938 punea problema revizuirii cetățeniei ro-
mâne pentru evrei146. Deși guvernul a pretextat luarea acestor măsuri pentru domolirea Mișcării
Legionare, antisemitismul oamenilor politici ai vremii nu putea fi mascat decât cu multă greutate.
Această atmosferă, din ce în ce mai dezolantă, consonând cu inevitabilitatea celui de-al
Doilea Război Mondial, a fost bine surprinsă de un document al vremii, în care se putea citi:
„Patruzeci de ani după Congresul de la Berlin, israeliții români continuă să fie tratați ca stră-
ini fără ca să slăbească în vreun fel persecuțiile legale sau de alt gen de care sufereau. (...)
Ascensiunea regimului național-socialist în Germania a fost urmată de o recrudescență a
antisemitismului român. (...) În sfârșit, profunzimea răului este atestată de atitudinea unor
personalități influente ca dl. Iorga și patriarhul României. Fostul Președinte de Consiliu și
prieten al Franței, dl. Iorga, redevenit antisemit, laudă spiritul Germaniei lui Hitler. Miron
Cristea, patriarhul României, membru al Consiliului de Regență, înaintea suirii pe tron a Re-
gelui Carol, nu ezită, într-un interviu răsunător, să-i acuze pe evrei de toate relele de care
suferă România și să preconizeze expulzarea lor. El incriminează și ideile franceze în care ar
fi fost educați oamenii politici români. A atribui tendințelor care se manifestă astfel un carac-
ter superficial și banal cum fac uneori conducătorii români, înseamnă a disimula pericolele
situației: a pretinde însă că ele au un caracter irezistibil ar fi să cauți scuze pentru inacțiune”147.
După lectura Jurnalului lui Mihail Sebastian, George Pruteanu își punea o întrebare pe
care trebuie să o adresăm și noi: în aceste condiții mai rămăsese cineva lucid? Da, doar că
numărul lor era mai mic și aceștia erau mai puțin vocali. Despre ceilalți a fost vorba în rânduri-
le de mai sus.
Keywords: Jew, anti-Semitism, nationalism, imaginary, intellectual.
144
Constantin Noica, „Între parazitul din afară şi parazitul dinăuntru”, în Vremea, nr. 523, 30 ianuarie 1938.
145
Ana-Maria Bărbulescu, „Antisemitism în România interbelică. În căutarea unui român imaginar”, în vol. Noi
perspective în istoriografia evreilor din România, ediţie îngrijită de Liviu Rotman (coord.), Camelia Crăciun, Ana-
Gabriela Vasiliu, Edit. Hasefer, Bucureşti, 2010, pp. 227 - 228.
146
Carol Iancu, Evreii din România. De la emancipare..., pp. 256 - 258 şi urm.
147
Notă privind situaţia evreilor din România, transmisă de conducătorii A.I.U. lui Yvond Delbos, ministrul Afa-
cerilor Externe franceze, 14 octombrie 1937, în Carol Iancu (ed.), Lupta internaţională pentru emanciparea evreilor
din România. Documente şi mărturii, vol. II, 1919 - 1939, Editura Hasefer, Bucureşti, 2004, pp. 204 - 206.
"JUDAS" IN TIME. A CONTRIBUTION

TO THE HISTORY OF ROMANIAN ANTI-SEMITISM
(Summary)
Jews are, in many respects, an unique nation in human history. Founders of monothe-
ism, of a remarkable tenacity in antiquity, they offered episodes of extraordinary vitality and
strength such as the flee from Egypt or the resistence under the Roman Empire, revealing a
strength of character that will govern their whole destiny. One not so fortunate as Jews had to
dissipate among other peoples, thereby subjected through this, to religious, political or econo-
mic offences, which will have a lasting impact on Hebrew communities. Modernity and the
contemporary era have not smoothed these asperities, but instead have worsened to the point of
the "final solution" envisioned by the Nazis, which targeted the extermination of Jews, tacitly
endorsed by many states or other renowned thinkers within them.
Unfortunately, Romanian space was not circumvented by Semitic outbursts that have
constituted a genuine ideological system. Along with the period of crystallization of a national
state (in the second half of the nineteenth century), which allowed the emergence of a "natio-
nal" imaginary, necessarily accompanied by xenophobia and anti-Semitism, feelings at the
Hebrew communities in Romania, relatively important at the time, reached an unprecedented
callousness. Anti-Semitism has become state policy, confirmed by important documents such
as the Constitution of 1866 or the position of major Romanian politicians. In addition, either
for reasons of defense of nationality, or economic or social reasons, the great cultural minds of
the era, such as Eminescu, Alecsandri, Conta, Xenopol uttered in their writings and speeches, a
manifestly anti-Semitic overtone, some of them, such as Slavici even urging to genocide.
The Interwar era, although seemed to resolve, in legal terms at least, the status of Ro-
manian Hebrews, opened a new period of their persecution, both at state level as well as the
level of ideas. Extremist political groups such as the Iron Guard Movement equally emphasized
patriotism and anti-Semitism, advocating the expulsion or forced removal of Jews from positi-
ons they occupy in society. Paroxysm will be reached during the Goga government, which
initiated an anti-Semitic legislation, supported, again, by great intellectuals, like Eliade, Cioran
or Camil Petrescu, but also by spiritual leaders, such as the patriarch Miron Cristea. World War
II was to confirm this unfortunate trend.
Alexei ŞEVCIUC
DEZVOLTAREA ETNO-DEMOGRAFICĂ A SUDULUI BASARABIEI

ÎN PERIOADA INTERBELICĂ
Basarabia de Sud este partea istorică a Basarabiei care ocupă teritoriul dintre Nistru şi
Dunăre, este o regiune unică din multe puncte de vedere. În primul rând, ea se diferenţiază prin
multietnicitatea populaţiei băştinaşe. Pe acest teritoriu, în decursul a mai mulţi ani au locuit şi
continuă să locuiască umăr la umăr ucraineni şi ruşi, bulgari şi germani, găgăuzi şi moldoveni.
Istoria Basarabiei, din cauza poziţionării sale geografice, este de asemenea unică. Numai pe
parcursul primei jumătăți a secolului al XX-lea, Basarabia de Sud s-a aflat în componenţa Im-
periului Rus, Republicii Democratice Moldoveneşti, Regatului României, Uniunii Sovietice.
Intrarea Basarabiei de Sud în componenţa României s-a realizat oficial la 27 martie 1918,
când Parlamentul naţional regional, Sfatul Ţării, a luat decizia de a uni Basarabia cu România1.
Unirea politică a Basarabiei cu România din 27 martie 1918 a fost urmată de un şir de
reforme în sfera socială, economică, politică, culturală, etc., menite să desăvârşească procesul
de reintegrare a societăţii româneşti din cadrul României Mari. Una dintre măsurile importante
a constituit-o unificarea legislativă, care avea drept scop crearea unui sistem juridic adecvat
noilor condiţii de dezvoltare a Basarabiei în cadrul statului român. Procesul de unificare a de-
curs treptat, timp de zece ani şi cu multe dificultăţi, admiţându-se în această perioadă funcţio-
narea paralelă a unor legi vechi şi a celor noi, adoptate de administraţia românească.
Alături de reforma legislativă, se impunea reorganizarea teritorial-administrativă a Româ-
niei, deoarece provinciile Basarabia, Bucovina şi Transilvania, care s-au unit cu România în
1918, au fost guvernate timp îndelungat în mod diferit. Deci, era necesară introducerea aceloraşi
unităţi teritoriale, instituţii, norme şi principii administrative în toate teritoriile româneşti. Prima
reorganizare administrativă în Basarabia de după Unire a avut loc la 29 aprilie 1918, când a fost
adoptată legea cu privire la administrarea Basarabiei. În consecinţă, s-a creat un regim de condu-
cere administrativă comun pentru România şi Basarabia, a fost înfiinţat un nou judeţ, Cahul.
Pentru realizarea reformelor propuse, era însă necesară efectuarea unor statistici în noile
provincii ale României Mari. Însă, după încheierea Primului Război Mondial s-au ivit proble-
me practic insurmontabile în determinarea numărului, chiar şi aproximativ, al populaţiei unor
oraşe din Basarabia. Aceste probleme în Basarabia de Sud erau în majoritatea cazurilor conse-
cinţa componenţei etno-demografice a teritoriului. Spre exemplu, structura etnică a populaţiei
rurale din Basarabia de Sud în anul 1918 era următoarea:
Structura etnică a populaţiei rurale din Basarabia de Sud în anul 19182

Numărul satelor în care majoritatea o constituiau:
moldoveni
ucrainene)
sate mixte
ucraineni
germanii
găgăuzii
(moldo-
bulgarii
românii
velico-
ţiganii
evreii
Judeţe Total sate

ruşii
Cetatea Albă 187 23 52 31 - 8 - 43 20 5

Ismail 200 97 25 40 - 9 8 - 12 9
Tighina 165 74 26 26 - 4 14 - 10 11
Total 552 194 103 97 - 21 22 43 42 25
1
Caietul Ştiinţific. Sesiunea de comunicări ştiinţifice 27-28 octombrie 2006, Institutul de Ştiinţe Administrative din
Republica Moldova. Anul I, nr. 1, 2006, Chişinău, 2007 pp. 30-38.
2
Nicolae Enciu, Tradiţionalism şi modernitate în Basarabia anilor 1918-1940, Vol I. Populaţia Basarabiei
interbelice. Aspecte demografice, tabel 59, Ed. Lexon-Prim Chişinău, 2013, p.203.
Alexei ȘEVCIUC, Dezvoltarea etno-demografică a Sudului Basarabiei în perioada interbelică 161
Aşadar, din totalul de 552 de sate în cele 3 judeţe sudice, 194 erau populate de moldo-
veni, 103 de ucraineni, 97 de sate mixte moldo-ucrainene, 43 de ţigani, 42 de bulgari, 25 de
găgăuzi, 22 de germani şi 21 de ruşi. Prin urmare, Sudul Basarabiei era populat de rând cu
români, într-o proporţie aproape egală, cu ruteni, bulgari, germani, ruşi etc.
Luând în considerare toată această statistică, una din preocupările de bază ale liderilor
politici ai României de după 1918 a fost statornicirea unor relaţii întemeiate pe încredere reci-
procă şi bună înţelegere între majoritatea românească şi diversele minorităţi naţionale, lingvis-
tice şi religioase care conveţuiau acum în cadrul noului stat naţional unitar 3.
Minorităţile etnice din Basarabia interbelică s-au bucurat, aşadar, fără nici o discrimina-
re, de toate libertăţile democratice proclamate în Constituţia României, cum ar fi: dreptul la
vot, la învăţământul în limba maternă, au beneficiat în egală măsură de rezultatele reformelor
democratice din România, în special de reforma agrară din 1918-19244. Au fost împroprietăriţi
toţi cetăţenii care au solicitat pământ, fără deosebire de apartenenţa lor etnică sau confesională.
Perioada interbelică s-a remarcat mai ales prin faptul că toate etniile conlocuitoare au obţinut
un acces egal la valorile culturii şi civilizaţiei româneşti. Tuturor minorităţilor naţionale li s-a
asigurat posibilitatea legală de a-şi dezvolta limba şi cultura proprie, de a uza într-o largă măsu-
ră de drepturile limbii lor, drepturi determinate prin legi fundamentale, elaborate de corpurile
legiuitoare ale României.
Populaţia după limba maternă, anul 19305

Judeţul Judeţul Judeţul
Limba maternă Judeţul Cahul Total
Cetatea Albă Ismail Tighina
Română 100.777 62.039 68.469 162.739 394.024
Ungară 6 107 123 57 293
Germană 8.630 55.607 943 10.463 75.643
Rusă 16.120 64.617 75.303 47.189 203.229
Ruteană-
480 67.590 9.571 9.202 86.843
ucraineană
Sârbă, croată
6 28 27 29 90
slovenă
Bulgară 28.175 70.891 46.467 18.503 164.036
Cehă, slovacă 227 11 7 15 260
Poloneză 30 92 90 265 477
Idiş 4.334 11.051 5.832 16.633 37.850
Greacă 274 79 312 47 712
Albaneză - - 1.737 2 1.739
Armenă 10 130 26 15 181
Turcă, tătară 36.683 7.899 16.107 40.500 101.189
Ţigănească 805 641 222 748 2.416
Alte limbi 5 283 25 24 337
Nedeclarate 131 111 248 161 651
196.693 341.176 225.509 306.592 1.069.970
Dacă în anii anteriori Primului Război Mondial atât populaţia majoritară a Basarabiei,
cât şi diferitele grupuri etnice minoritare au fost private de posibilitatea instruirii în limba ma-
ternă, deja în 1921 minoritatea rusă dispunea de 89 de şcoli în care instruirea se efectua în
3
Arhivele Naţionale, Bucureşti, Fond Dr. Sabin Manuilă, X/98/1933-1937, f. 2.
4
Бессарабский вопрос // БСЭ. 1-е изд. Т. VI. М., 1927 г. pp. 26—38.
5
Anuarul statistic al României, 1937-1938, Bucureşti, Imprimeria Naţională, 1939, pp. 66-67.
limba rusă, cea ucraineană de 212 şcoli, minoritatea evreiască de 45 de şcoli, polonezii 4 şcoli,
germanii de 50 de şcoli, bulgarii de 65 de şcoli cu predare în limba bulgară etc 6.
Deşi în privinţa modernizării învăţământului au fost adoptate mai multe decizii, elabora-
te legi etc., un rol extrem de important în această privinţă l-a jucat decretul regal din 14 au-
gust 1918 privind înfiinţarea unor gimnazii pentru ucraineni, evrei, ruşi, bulgari, germani şi
alte minorităţi din Basarabia, conţinând totodată principiile esenţiale după care era organizat
întregul sistem al învăţământului în perioada interbelică, şi anume: a) fiecare naţionalitate locu-
itoare în Basarabia avea dreptul de a-şi instrui copiii în limba naţională, programa studiului
limbii naţionale fiind înlocuită de o comisie şcolară a naţionalităţii respective, în conformitate
cu principiile hotărâte de directorat şi de ministerul instrucţiunii publice; b) părinţii erau liberi
în alegerea şcolii pentru copiii lor; c) în fiecare şcoală, învăţământul consta din trei părţi: 1.
partea fundamentală, conţinând obiectele la limba română, istoria românilor, geografia Româ-
niei, - toate predate în limba română după programe de stat; 2. obiectele cerute de tipul şcolii şi
3. limba naţionalităţilor respective 7.
Avându-se în vedere lipsa acută de personal didactic în primii ani postbelici, la 12 sep-
tembrie 1918 a fost adoptat decretul-lege cu privire la organizarea şcolilor medii şi a şcolilor
normale (pedagogice) din Basarabia. Una dintre primele şcoli normale (pedagogice) a fost
înfiinţată la Cetatea Albă8. Împreună cu şcolile pedagogice au fost deschise în fiecare regiune
şcoli practice agricole şi de meserii.
În primăvara anului 1920 a fost efectuat un recensământ al principalelor produse agrico-
le disponibile, inclusiv al producătorilor şi depozitarilor de materii agricole pe judeţe, conform
naţionalităţii şi stării civile a acestora, oferind o imagine de ansamblu a structurii socio-
profesionale a populaţiei Basarabiei de sud în primii ani postbelici 9.
Totalul agricultorilor, negustorilor şi industriaşilor depozitari de cereale în Basarabia, con-

form datelor recensământului agricol din primăvara anului 192010
Totalul negustorilor, depozitari
Totalul industriaşilor depozi-

Totalul agricultorilor depozi-
Totalul pământului cultivat
Starea civilă Nr. sufletelor

tari de cereale, etc.
tari de cereale, etc.

de cereale, etc.
(ha)
Judeţe
Necăsătoriţi
Căsătoriţi
Masculin
Femenin
Total
Cahul 125.872 19.933 54 16 19.082 918 49.260 47.616 96.876

Cetatea Albă 334.269 46.863 248 217 43.437 2.855 119.687 121.940 241.627
Ismail 246.099 23.641 168 6 22.322 1.295 62.062 62.499 124.561
Tighina 197.873 36.496 648 157 35.074 2.227 89.456 89.966 179.422
Total 904.113 126.933 1.118 396 119.915 7.295 320.465 322.021 642.486
6
Nicolae Enciu, op.cit., pp. 200-213.
7
P. Antohi, M. Ispir, Un sat în Bugeac, Craiova, 1932.
8
Nicolae Enciu, op. cit., p.136.
9
10
Ibidem.
Judeţe Naţionalitatea producătorilor sau a celorlalţi depozitari de materii prime

Moldoveni Ruşi Evrei Bulgari Greci Alte naţionalităţi
Agricultori
Agricultori
Agricultori
Agricultori
Agricultori
Agricultori
Industriaşi
Industriaşi
Industriaşi
Industriaşi
Industriaşi
Industriaşi
Negustori
Negustori
Negustori
Negustori
Negustori
Negustori
Cahul 14.832 21 17 1.497 157 5 26 65 5 1.582 22 13 59 - - 1.569 13 4
Cetatea
11.710 9 161 13.795 17 6 77 154 2 12.009 31 4 1 14 - 8.403 4 44
Albă
Ismail 7.480 26 8 8.074 330 9 22 106 5 5.549 26 4 25 6 1 2.031 107 1
Tighina 21.764 12 35 4.621 8 14 59 630 92 3.155 18 25 9 5 2 6.821 5 26
Total 55.786 68 221 27.987 512 34 184 955 104 22.295 97 46 94 25 3 18.824 129 75
În perioada interbelică, în Basarabia a activat un Comitet de Statistică al Basarabiei, di-

rectorul căruia în anii 1920 era Eugeniu N. Giurgea. Statisticienii basarabeni au contribuit la
reuşita unuia dintre cele mai ample recensăminte generale din Europa. Astfel a fost elaborat
unele statistici care au stat la baza întocmirii Dicţionarului statistic al Basarabiei editat în
1923, conform căruia situaţia în oraşele din judeţele din Basarabia de Sud este următoarea11:
Situaţia în oraşele şi satele din judeţele Basarabiei de Sud, 1923

Locuitori stabili,
Nr. Clădiri Populaţie
Oraşe Menage estimare pentru anul 1923
crt. flotantă
Locuite Nelocuite Bărbaţi Femei Total
1 Bolgrad 4000 - 3600 8.840 9.160 18.000 5.760
2 Cahul 2000 - 2400 5.760 6.240 12.000 2.400
3 Cetatea Albă 1.965 - 9.870 16.400 17.500 33.900 14.500
4 Chilia Nouă 3.500 - 3.714 6.413 6.531 12.944 3.469
5 Ismail 2.847 - 7.400 15.400 21.600 37.000 14.800
6 Leova 1.073 30 1.073 1.371 2.051 3.422 856
7 Reni 1.500 20 2.508 6.089 6.777 12.866 3.860
8 Tighina 1.972 - 7.080 17.600 17.800 35.400 13.800
9 Vâlcov 1.109 - 1.109 2.845 3.321 6.166 5.000
Total 19.966 50 38.754 80.718 90.980 171.698 64.445
Iar în comunele rurale din Basarabia de Sud situaţia se prezenta astfel:
Locuitori stabili, estimare pentru anul

Nr. Clădiri
Judeţe Menage 1923
crt.
Locuite Nelocuite Bărbaţi Femei Total
1 Cahul 29.814 116 30.829 65.264 66.580 131.844
2 Cetatea Albă 57.247 673 79.921 167.743 173.163 340.906
3 Ismail 27.421 254 31.480 70.797 71.095 141.892
4 Tighina 55.809 794 58.807 138.182 141.196 279.378
Total 170.291 1837 201.037 441.986 452.034 894.020
11
Dicţionarul statistic al Basarabiei: Întocmit pe baza recensămîntului din anul 1902, corectat prin datele actua-
le, statistice ale primăriilor şi prin tabelele birourilor de populaţie centralizate în 1922/1923. Ediţie oficială, Tipogra-
fia societăţii anonime “Glasul ţării”, Bucureşti, 1923, pp. 120-168, pp.168-231, pp.366-407, pp.568-635.
Efectuând analiza tabelelor statistice de mai sus, putem constata că în anul 1923 în Ba-
sarabia de Sud existau 1.065.718 persoane de ambele sexe, dintre care 171.698 în mediu urban
şi 894.020 în mediu rural, raportul fiind de 16,11% la 83,89%.
O primă numărare a populaţiei României Mari a avut loc în aprilie 1927, prin interme-
diul organelor Ministerului de Interne şi intrată în istoria statisticii româneşti drept recensă-
mânt averescan12. Însă rezultatele acestui recensământ, deopotrivă cu modul în care fusese
conceput şi realizat, au stârnit critici atât de vehemente, încât materialele lui au rămas neprelu-
crate şi nepublicate. Este suficient de remarcat că în chestionarul din 1927 a fost inclusă rubrica
privind originea etnică a locuitorilor, creându-se o serie de confuzii notorii şi demonstrând
astfel eroarea concepţiei averescane în această chestiune.
În privinţa Basarabiei de Sud, rezultatele nepublicate ale recensământului au provocat
aceleaşi decepţii, constatându-se o populaţie totală de numai 952.653 locuitori şi o majoritate
românească de 343.436 locuitori sau 36,05% din totalul populaţiei în regiunea de Sud13.
Populaţia Basarabiei după origine etnică, 1927
Alte naţionalităţi
Ruteni-ucraineni
Români/ moldo-
Sârbi (Iugosl.)
Maghiari
Germani
Bulgari
Evrei
Turci
Total
Nr.
Ruşi
veni
Judeţe
crt.
1 Cahul 70.513 7 6.043 4.220 3 10.853 1.997 41.139 29.934 1.563 166.272
Cetatea
2 59.378 116 52.548 11.830 57 76.649 43.655 52.503 2.808 6.913 306.457
Albă
3 Ismail 71.046 128 959 6.648 55 54.455 22.386 39.374 1.358 22.302 218.711
4 Tighina 142.499 99 7.314 17.334 145 33.942 14.793 20.043 22.572 2.472 261.213
Total 343.436 350 66.864 40.032 260 175.899 82.831 153.059 56.672 33.250 952.653
% 36,05 0,04 7,02 4,20 0,03 18,46 8,69 16,07 5,95 3,49 100
Conform rezultatelor aceluiaşi recensământ, populaţia de origine etnică românească ar fi

constituit 42,41% din totalul populaţiei în judeţul Cahul, 19,38% în judeţul Cetatea Albă, 32,48%
în judeţul Ismail, 54,55% în judeţul Tighina14. Aceeaşi situaţie este pe întreg teritoriul Basarabiei
astfel încât, conform aprecierii prof. Ion Nistor, „în nici un judeţ (...), nici un grup minoritar nu
reprezintă majoritatea absolută a populaţiunii judeţene, iar acolo unde toate grupurile minorita-
re laolaltă formează majoritatea populaţiei judeţului, nici una din ele nu poate pretinde să i se
recunoască drepturi ca limba sa să devină limbă oficială pentru toate serviciile judeţului”.
În continuare, prin Protocolul de la Geneva din 1929, precum şi prin hotărârile Conferinţei
de la Haga din 1928, ambele ratificate de Guvernul României, s-a făcut un început de standardi-
zare, acceptându-se termenul decenial, în fiecare an ce se termină cu zero pentru efectuarea re-
censămintelor (1930,1940,1950 etc.). S-a luat în considerare şi rezoluţiile Institutului de Statisti-
că, care recomanda tuturor statelor executarea recensămintelor generale în jurul anului 1930.
În consecinţă, la finalul unor ample activităţi pregătitoare, primul recensământ general
al populaţiei s-a desfăşurat la 29 decembrie 1930, având meritul de a fi pus pentru prima oară
în practică principiul statisticii etnice în România şi apreciat, ca „prima numărătoare generală
a neamului românesc, de la zămislirea lui până astăzi”15.
12
Ioan-Aurel Pop, Ion Bulei, Anatol Petrencu, Ion Varta, 200 ani din istoria românilor dintre Prut şi Nistru, 1812-
2012, Chişinău, Edit. Litera, 2012, p.127
13
Nicolae Enciu, ,,Recensământul populaţiei României din 29 decembrie 1930” în Destin românesc, nr 3/4, 2004,
pp. 98-115.
14
Ibidem.
15
Idem, Tradiţionalism şi modernitate în Basarabia…,pp. 215-216.
Astfel, conform datelor acestuia, Basarabia de Sud fiind administrativ împărţită în 4 judeţe:
Cahul, Ismail, Cetatea Albă, Tighina, avea o suprafaţă totală de 22.622 km2 şi 1.069.970 locuitori.
Suprafaţa administrativ-teritorială a Basarabiei de Sud şi populaţia, 29.12.193016
statornică)
(populaţie
Reşedinţe
teritorială
Suprafaţa
Locuitori
Comune
ulterior
Judeţul
urbane
(km2)
Plase
Plase
Nr.
crt.
Cahul 4.482 196.693 Cahul 1. CahulCantemir 1.

1. Cantemir
2. LeovaIoan Voevod 2. Ioan Voevod
2.
Ştefan cel Mare 3. Ştefan cel Mare
3.
1.
Traian 4. Traian
4.
5.
Mihai Viteazul 5. Mihai Viteazul
6. Albata
Cetatea 7.595 341.176 Cetatea 1. Cetatea Albă 1. Cazaci 1. Cazaci
Albă Albă 2. Tuzla 2. Tarutino 2. Tarutino
3. Taşlâc 3. Limani
4. Tatar-Bunar 4. Arciz
2.
5. Tuzla 5. Sărata
6. Volintiri 6. Tuzla
7. Volintiri
8. Ivăneştii Noi
Ismail 4.212 225.509 Ismail 1. Ismail 1. Bolgrad 1. Bolgrad
2. Bolgrad 2. Chilia Nouă 2. Chilia Nouă
3. 3. Chilia Nouă 3. Fântâna Zâne- 3. Fântâna Zâne-
4. Reni lor lor
5. Vâlcov 4. Reni 4. Reni
Tighina 6.333 306.592 Tighina 1. Tighina 1. Bulboaca 1. Bulboaca
2. Comrat 2. Căuşeni 2. Căuşeni
4.
3. Ceadâr-Lunga 3. Ceadâr-Lunga
4. Cimişlia 4. Cimişlia
Total 22.622 1.069.970
În fine, către recensământul general al populaţiei din 29 decembrie 1930, numărul cen-
trelor urbane din Basarabia de Sud a ajuns la 11, inclusiv un municipiu – Cetatea Albă şi 10
oraşe, prezentând următoarea situaţie:
Situaţia în centrele urbane din Basarabia de Sud în perioada interbelică, 193017
Nr. Gospodării Total Întreprinderi

Comuna urbană Clădiri
d/o (menaje) locuitori comerciale şi industriale
1 Bolgrad 2.591 3.376 14.280 602
2 Cahul 1.838 2.272 11.370 103
3 Cetatea Albă (municipiu) 5.430 7.309 34.485 1.074
4 Chilia Nouă 3.950 3.950 17.245 370
5 Comrat - - 12.331 -
6 Ismail 4.902 4.973 24.998 528
16
Anuarul statistic al României 1930, Bucureşti, Imprimeria Naţională, 1932, pp.100-467
17
Indicatorul statistic al satelor şi unităţilor administrative din România, Bucureşti, 1932, pp. XIV-XXVI.
7 Leova 1.203 1.475 6.539 281

8 Reni 2.051 2.659 11.923 371
9 Tighina - - 31.384 -
10 Tuzla 659 630 3.146 58
11 Vâlcov 1.492 1.613 7.414 124
Total 24.116 29.870 175.115 3.511
Acceptând în general teza potrivit căreia viaţa economică a oricărei ţări este dirijată de
centrele urbane şi de populaţia acestora, la fel de evident este şi faptul că o proporţie mare a popu-
laţiei rurale este de natură să asigure şi un potenţial biologic pe măsură. Conform datelor aceluiaşi
recensământ, populaţia rurală din sudul Basarabiei era de 894.855 persoane de ambele sexe, locu-
ind în 593 de sate, având un total de 183.991 de gospodării (menaje), 173.196 de clădiri şi 7.963
de întreprinderi comerciale şi industriale. Diversitatea condiţiilor economice, geografice şi de altă
natură în care locuia populaţia rurală a Basarabiei interbelice au determinat existenţa în acea
perioadă a patru tipuri distincte de aşezări rurale: aşezări situate în regiuni forestiere, sate de câm-
pie, sate din regiunea stepei Bugeacului şi sate din Valea Nistrului.
Situaţia în satele din Basarabia de Sud în perioada interbelică, 1930

Întreprinderi
Nr. Nr. Nr. Clădiri Gospodării Total locui-
Judeţul comerciale şi
d/o plăşilor satelor (menaje) tori
industriale
1 Cahul 4(6) 190 34.312 36.292 178.784 1.152
Cetatea Albă
2 6(8) 189 58.339 63.376 303.545 3.623
(municipiu)
3 Ismail 4 70 28.466 31.416 149.649 961
4 Tighina 4 144 52.079 52.907 262.877 2.227
Total 18(22) 593 173.196 183.991 894.855 7.963
Din acest punct de vedere, Basarabia de Sud în perioada interbelică părea să fie dez-
avantajată de proporţia cea mai redusă a populaţiei urbane - 16,37% (din numărul total al popu-
laţiei din Basarabia de Sud), respectiv, de ponderea cea mai ridicată a populaţiei rurale 83,63%.
Densitatea generală a populaţiei pe judeţele din Basarabia de Sud evoluase în felul următor:
Populaţia Basarabiei şi densitatea pe judeţe conform recensământului din 1930 18

Nr.
Judeţe Rec. 29.XII.1930 Locuitori pe km2
crt.
1 Cahul 196.693 44
2 Cetatea Albă 341.176 45
3 Ismail 225.509 54
4 Tighina 306.592 48
Total 1.069.970 47
Astfel putem menţiona că teritoriul Basarabiei de Sud era suficient de populat la acea perioadă.
După cum spunea statisticianul şi demograful P. Dedulescu, „când populaţia e puţin densă, atunci şi
căile de comunicaţie sunt rare, astfel că ideile noi, pe care se bazează progresul, chiar dacă ar pă-
trunde în vreun colţ oarecare al ţării, se răspândesc cu foarte mare greutate. Şi viceversa, când popu-
laţia e densă, când viaţa e o continuă mişcare, atunci şi comunicaţia este mai uşoară, astfel că ideile,
18
Nicolae Enciu, op.cit., tabel.59, p.167.
19
care aduc progresul, civilizaţia, se răspândesc cu mai multă uşurinţă în masa populaţiei” .
La recensământul din 29 decembrie 1930 s-a pus pentru prima oară în practică principi-
ul statisticii etnice în România. Conform datelor acestui recensământ, populaţia Basarabiei era
structurată pe neamuri (echivalentul naţionalităţii), limba maternă şi religii.
Aspectul etnic al populaţiei Basarabiei de Sud prezenta următoarea situaţie: din numărul
total 1.069.970 de locuitori, 37,32% - români, 17,35% – ruşi, 15,21% – bulgari, 9,17 %– găgă-
uzi, 8,45% – ucraineni, 7,08% – germani, 3,64% – evrei, 0,45% – ţigani, 0,17% – albanezi,
0,13% – greci, 0,1% – poloni, 0,05% – armeni, 0,04% – turci, 0,03% – unguri, 0,03% – cehi şi
slovaci, 0,02% – sârbi, croaţi şi sloveni, alte etnii constituiau 0,69% şi nedeclaraţi – 0,07%.
Aspectul etnic al populaţiei Basarabiei de Sud în 193020

Judeţul Judeţul Judeţul
Nr. Judeţul Cetatea
Etnie Cahul Ismail Tighina Total %
crt. Albă (locuitori)
(locuitori) (locuitori) (locuitori)
1. Români 100.714 62.949 72.020 163.673 399.356 37,32%
2. Unguri 21 114 121 72 328 0,03%
3. Germani 8.644 55.598 983 10.524 75.749 7,08%
4. Ruşi 14.740 58.922 66.987 44.989 185.638 17,35%
Ruteni
5. 619 70.095 10.655 9.047 90.416 8,45%
(ucraineni)
Sârbi, croaţi,
6. 9 41 65 64 179 0,02%
sloveni
7. Bulgari 28.565 71.227 43.375 19.599 162.766 15,21%
8. Cehi, slovaci 247 42 38 24 351 0,03%
9. Poloni 100 252 270 483 1.105 0,1%
10. Evrei 4.434 11.390 6.306 16.845 38.975 3,64%
11. Greci 503 190 601 96 1.390 0,13%
12. Albanezi - 2 1.776 2 1.780 0,17%
13. Armeni 36 407 73 58 574 0,05%
14. Turci 37 7 387 7 438 0,04%
15. Găgăuzi 35.299 7.876 15.591 39.345 98.111 9,17%
16. Ţigani 1.466 1.603 460 1.286 4.815 0,45%
17. Alte neamuri 1.146 339 5.472 320 7.277 0,69%
18. Nedeclaraţi 113 122 329 158 722 0,07%
Total 196.693 341.176 225.509 306.592 1.069.970 100%
Până la 1930, pentru stabilirea numărului şi a structurii etnice a populaţiei s-a făcut apel
la datele parţiale, la anchete speciale, la aprecieri directe ori indirecte şi la datele din recensă-
mântul populaţiei efectuat în 1927 prin organele Ministerului de Interne, comparativ cu anul
1897 cifrele diferă total21, astfel că nimeni nu putea afirma cu certitudine care este numărul
total sau structura etnică şi confesională a României întregite. Sub aspectul cunoaşterii stării
demografice la finele primei conflagraţii, Basarabia se afla printre noile provincii în condiţiile
cele mai dezavantajoase, aici dominând un adevărat „haos al documentelor statistice”. „Ceea
ce este foarte greu pentru Basarabia, - menţiona E. N. Giurgea, directorul statisticii din Basa-
rabia, - este că nu avem nici un recensământ al populaţiei, care să ne determine exact numărul
locuitorilor care se găsesc în această provincie”. În lipsa unor statistici sigure, cercetătorii din
19
Ibidem.
20
Anuarul statistic al României, 1937-1938, Imprimeria Naţională, Bucureşti 1939, pp.60-61.
21
Население Бессарабии/ этнографический состав и численности (S 10/ Верстной этнографической картой)
Петроград, 1923, pp. 18-38
această perioadă au recurs, în mod firesc, la estimări proprii, provocând o enormă diversitate de
opinii, atât asupra numărului populaţiei Basarabiei, cât şi a structurii sale etnice 22.
În mod paradoxal, dacă pe plan extern recensământul din 1930 s-a bucurat de aprecieri,
în interiorul României opiniile au variat de la elogieri până la contestarea rezultatelor recensă-
mintului. În plus, pe lângă eforturile oficialităţilor şi ale întregii comunităţi româneşti de inte-
grare a minorităţilor etnice în cadrul statului român, s-au putut constata şi o seamă de momente
tensionate, datorate atât unor factori de natură internă cât şi, mai ales, ingerinţelor constante şi
agresive ale Kominternului prin intermediul Partidului Comunist din România. Politica promo-
vată de acest partid, conform căreia statul român ar fi un stat „imperialist”, creat pe baza „ocupă-
rii unor teritorii străine” şi promovând „o politică colonială de jaf şi asuprire”, au avut un
anumit ecou în rândul unor minorităţi menţinute, astfel, într-o stare de agitaţie constantă23.
În timpul revoluţiei bolșevice, conducerea sovietică a încercat să întoarcă teritoriile
pierdute şi chiar a semnat un tratat cu România, în conformitate cu care armatele române ur-
mau să părăsească Basarabia de Sud. Însă, avansarea armatei austro-germane a adus la retrage-
rea trupelor bolşevice şi acordul a fost ignorat din partea României. Conflictul însă nu a luat
sfârşit şi „problema basarabeană” a fost fără rost încercată să fie rezolvată la conferinţele
postbelice (inclusiv, la conferinţa de la Viena din anul 1924). Uniunea Sovietică nu a acceptat
drept legală prezenţa Basarabiei de Sud în componenţa României. Pe hărţile sovietice, Basara-
bia era semnată drept „teritoriu ocupat de către România boierească”. Ţările europene, la
rândul lor, au susţinut România. Explicaţia constă probabil în încercarea Europei de a rezista
Uniunii Sovietice şi de a crea un „cordon sanitar” în jurul ei.
Răscoala de la Tatarbunar a început la 16 septembrie 1924 fiind condusă de A. Kliuşni-
kov. Ucraineni, moldoveni, ruşi, găgăuzi au luptat fără efect cu armatele române şi în final au
fost înfrânţi. Speranţele cu privire la ajutorul Uniunii Sovietice nu s-au adeverit24. După înfrân-
gerea răscoalei la Chişinău, a fost iniţiat un proces împotriva participanţilor. Uniunea Sovietică
a încercat să folosească acest proces pentru a atrage atenţia opiniei publice mondiale asupra
„problemei basarabene”. În apărarea participanţilor au pledat Theodor Dreiser, Bernard Shaw,
Albert Einstein, Romain Rolland şi alte personalităţi cu renume. Drept rezultat, autorităţile
române au fost nevoite să stopeze „procesul celor 500”. Dar 85 dintre participanţii la răscoala
de la Tatarbunar totuşi au fost judecaţi şi au primit pedepse cu închisoarea. Uniunea Sovietică a
încercat să recupereze Basarabia prin toate căile, atât diplomatice (Conferinţa de la Viena din
28 martie-2 aprilie 1924 privind unirea Basarabiei cu România, care a eşuat fiindcă delegaţia
sovietică a refuzat recunoaşterea unirii Basarabiei cu România şi integritatea teritorială) cât şi
subversive (răscoala de la Tatarbunar din 13-18 septembrie 1924). După evenimentele de la
Tatarbunar, Gheorghe Tătărescu, subsecretar de stat în Ministerul de Interne (ulterior prim-
ministru), dar şi ministrul Inculeţ au mulţumit în Parlament coloniştilor germani din Basarabia
– fiind aplaudaţi furtunos de deputaţi –, pentru comportamentul lor loial faţă de guvernul ro-
mân. Inculeţ s-a adresat germanilor din Basarabia în limba germană: el declara că la acel mo-
ment, la Ministerul Instrucţiunii Publice se purtau discuţii privind noi dispoziţii legislative
pentru şcoli şi că germanii puteau să-şi păstreze în continuare şcolile lor cu predare în limba
maternă. De asemenea şi Tătărescu s-a exprimat în germană: era dorinţa guvernului ca germa-
nii să-şi păstreze „în România Mare, care nu este doar mare, ci şi dreaptă şi tolerantă”, „obi-
ceiurile lor moştenite, limba şi credinţa lor”: „Ne dorim ca ei să-şi păstreze şcolile, în care să
le fie luminat spiritul, să fie întăriţi sufleteşte, ca să-şi păstreze pământurile şi bunurile moşte-
nite”, precum şi să se bucure de „progres şi prosperare în toate domeniile activităţii lor” 25.
În acest scop, dar şi pentru a uniformiza învăţământul românesc în Basarabia, au fost
adoptate legile cu privire la învăţământul primar, particular şi secundar din anul 1924, 1925 şi
22
Nicolae Enciu, op.cit., p. 147.
23
24
D. Gusti, 60 sate româneşti, vol. II, Bucureşti, 1941, pp. 139–143
25
Deutsche Zeitung Bessarabiens, nr. 74, 1934, p. 1.
1928. Legea învăţământului primar stipula că, în localităţile cu populaţie neromânească, Minis-
terul Instrucţiunii va crea şcoli primare cu predare în limba minorităţii existente, iar şcolile
primare particulare existente vor fi proporţional finanţate. Măsuri corespunzătoare erau prevă-
zute şi în cazul pregătirii profesorilor pentru aceste şcoli. Lucrurile s-au derulat însă tocmai
invers în cazul unor şcoli pentru minorităţile rusă şi evreiască, care au fost închise. Legea din
1925 viza în principal şcolile minorităţilor. Prin această lege, minorităţile naţionale îşi puteau
constitui şcoli proprii, cu aprobarea Ministrului Instrucţiunii 26.
Rezultatele acţiunii în domeniul culturalizării populaţiei şi-au găsit expresia mai ales în
creşterea numărului ştiutorilor de carte. Recensământul general a populaţiei României din
29.12.1930 a înregistrat următoarea proporţie a ştiutorilor de carte în judeţele Basarabiei de Sud:
Distribuţia ştiutorilor de carte pe judeţele din Basarabia de Sud

conform recensământului din 193027
Ştiutori de carte la recensământul din 1930
Nr. crt. Judeţe
Total Masculin Feminin
1 Cahul 34,10 47,1 21,2
2 Cetatea Albă 55,30 67,5 43,3
3 Ismail 46,20 61,5 30,8
4 Tighina 36,50 50,3 23,0
Total 43,02 56,6 29,6
Aceasta este o distribuţie procentuală a ştiutorilor de carte pe judeţe, conform rezultatelor re-
censămintelor din 1930 şi ale recensămintelor anterioare. Ca rezultat, la recensământul din 1930
ştiutorii de carte în judeţul Ismail consituiau 46,2% din totalul populaţiei judeţului, în judeţul Ceta-
tea Albă – 55,3%, iar în plasa Tarutino a aceluiaşi judeţ, ştiutorii de carte constituiau circa 80%. În
acelaşi timp, în judeţul Cahul proporţia ştiutorilor de carte o constituiau 34,1% iar în judeţul Tighina
– de 36,5%, media pe întreg teritoriul Basarabiei de Sud fiind de 43,02%. În general, acest recensă-
mânt a constatat proporţii considerabile de neştiutori de carte, în ambele medii de locuire, atât urban
cât şi rural. Dar analfabetismul evident era în scădere. O dovadă în plus a răspândirii progresive a
ştiinţei de carte şi a faptului că populaţia Basarabiei interbelice „avea nevoie de carte şi căuta car-
te” o constituie creşterea numărului bibliotecarilor în acea perioadă, a numărului volumelor din
sălile publice de lectură, a numărului cititorilor, precum şi a cheltuielilor anuale pentru întreţinerea
bibliotecarilor de stat, fapt ilustrat de datele următoarelor două tabele pe anii 1922-1924:
Situaţia bibliotecilor române şi minoritare din Basarabia pe anii 1922-192428

Categorii de biblioteci
Române Germane Evreieşti Ruseşti Altele
Judeţele
1922
1923
1924
1922
1923
1924
1922
1923
1924
1922
1923
1924
1922
1923
1924
Cahul 2 2 2 - - - 2 2 2 1 1 1 - - -
Cetatea
3 4 7 5 6 6 3 3 3 3 3 3 - - -
Albă
Ismail 8 13 17 - - - 3 3 3 3 2 2 - - -
Tighina 9 16 16 - - - 5 5 5 2 2 2 - - -
Total 22 35 42 5 6 6 13 13 13 9 8 8 - - -
26
M. Bruhis, Rusia, România şi Basarabia, Basarabia, 1991, nr. 5 p. 443.
27
Nicolae Enciu, op.cit., tabel.59, p.318.
28
Ibidem, p.321.
Situaţia bibliotecilor şi sălilor publice de lectură din Basarabia în anii 1923-1924

Biblioteci de stat
Totalul Totalul Veniturile anuale
Judeţele Numărul Cheltuielile anuale
volumelor cititorului (lei)
1923 1924 1923 1924 1923 1924 1923 1924 1923 1924
Cahul 1 1 65 65 - - - - - -
Cetatea
2 3 12.620 14.061 444 662 18.750 37.477 89.770 111.850
Albă
Ismail 9 14 2.554 3.292 303 709 - - 15.000 15.000
Tighina 5 5 1.484 1.484 170 190 - - 400 400
Total 17 23 16.723 18.902 917 1.561 18.750 37.477 105.170 127.250
Biblioteci particulare
Totalul Totalul Veniturile anuale
Judeţele Numărul Cheltuielile anuale
volumelor cititorului (lei)
1923 1924 1923 1924 1923 1924 1923 1924 1923 1924
Cahul 1 1 910 934 60 70 6.000 6.000 600 600
Cetatea
11 11 24.507 24.630 1.492 2.142 36.676 47.575 35.916 47.843
Albă
Ismail 6 6 8.890 8.870 799 909 78.135 78.135 93.135 93.135
Tighina 6 6 2.180 2.230 240 360 6.000 1.500 5.300 5.400
Total 24 24 36.487 36.664 2.591 3.481 126.811 133.210 134.951 146.978
Concomitent cu sporirea numărului ştiutorilor de carte, un rol tot mai important în viaţa
cotidiană a românilor, inclusiv a celor din Basarabia interbelică, au început să-l joace presa şi
radioul, respectiv cititul ziarelor şi ascultarea radioului ca noi elemente ale modernităţii. Con-
form unor date parţiale, anii 1917-1927 în Basarabia apăruseră 58 de gazete, dintre care 24 româneşti
şi 34 ruseşti: dintre cele româneşti, 10 erau cotidiene, iar dintre cele ruseşti – 32 de ziare.
În opinia lui Pan Halippa, publicaţiile şi scrisul românesc s-ar fi aflat „într-o primejdie
continuă”: „Publicaţiile româneşti n-au aici viaţă de durată. În timp ce publicaţiunile ruseşti îşi
serbează cu pompă deceniile împlinite, ale noastre trăiesc un an-doi şi dispar din cauza lipsei de
atenţie şi sprijin din partea celor ce-şi zic slujitori ai culturii româneşti. Şi nu trebuie să ne as-
cundem această ruşine. Ea este dovada nevredniciilor noastre pentru care putem fi pedepsiţi într-
o zi cu vârf şi îndesat”. La un congres special din toamna anului 1932 s-au invocat exemple para-
doxale, constând în faptul că sub regimul ţarist existau în Chişinău 2 ziare ruseşti şi 2 ziare româ-
neşti, în timp ce sub regimul românesc, la Chişinău existau 7 ziare ruseşti şi nici unul românesc 29.
Printre cele mai cunoscute reviste care s-au editat în Basarabia şi erau larg răspândite în regiunea
de Sud erau: revistele: „Buletinul agricol”, „Prietenul apicultorului”, „Viaţa Basarabiei”,
„Viaţă şi economie”. Aceste reviste erau publicate atât în limba română cât şi în rusă. Pentru
ruteni-ucraineni se tipărea revista literar-artistică «Золотой петушок». De asemenea, se edita şi
reviste exclusiv în limba română: „Furnica”, revistă cooperativ-comercială, „Luminătorul”,
revista Bisericii din Basarabia, precum şi reviste de cultură din judeţele regiunii de Sud a Basara-
biei cum ar fi: „Luminiţă în colţ de ţară”, revistă a societăţii culturale „Bogdan Petriceicu
Haşdeu”, de lângă Liceul de băieţi „Marele Voevod Mihail”, din Cetatea Albă, „Zorile”, revistă
lunară a Societăţii de lectură „Ion Heliade Rădulescu” de pe lângă Liceul „Ştefan cel Mare” din
Tighina etc. Pe lângă reviste, în Basarabia de Sud se editau şi buletine lunare ca: „Buletinul Epis-
copiei Cetăţii Albe-Ismail”, „Buletinul oficial al Camerei de Comerţ şi Industrie Cetatea-Albă”.
29
Lidia Prisac, ,,Învăţământul minorităţilor naţionale prin prisma comunităţii armene (de la Basarabia ţaristă la
Basarabia românească)”, în ,,Ţara Bârsei”, Braşov, serie nouă, nr. 12, 2013, pp. 435-444.
La fel ca pe teritoriul României, libertatea presei în Basarabia interbelică era, în principiu, respec-
tată, existând şi anumite prevederi specifice. Astfel, erau oprite comunicările cu privire la ştiri
despre armată în legătură cu siguranţa apărării, precum şi articole îndreptate contra Coroanei,
contra formei de guvernământ şi contra statelor aliate. Chiar dacă în data de 10 aprilie 1920,
guvernul României a decis ridicarea cenzurii în Basarabia, aceasta a continuat să funcţioneze,
practic, pe toată durata perioadei interbelice30.
Presa basarabeană a constituit o parte componentă a culturii naţionale româneşti de
atunci. Pentru prima dată în istoria sa, Basarabia a obţinut dreptul să editeze, fără îngrădiri,
reviste, ziare, literatură în limba populaţiei româneşti, menţinându-se totodată anumite condiţii
favorabile pentru editarea ziarelor şi în limbile naţionalităţilor conlocuitoare. Datele statistice
arată că în perioada 1917-1930 în Basarabia au apărut 12 cotidiene şi 9 săptămânale de limbă
română şi 36 de cotidiene şi 4 săptămânale de limbă rusă. Printre aceste ziare erau: ,,Cuvînt
Moldovenesc” (directori şi redactori fiind N. Alexandri, P. Halippa), ,,Sfatul Ţării” (I. Costin,
N. Alexandri), ,,Soldatul Moldovan” (Gh. Tudor), „Ardealul” (O. Ghibu), „România nouă”
(O. Ghibu), „Basarabia” (N. Sipson), „Cuvântul” (I. Costin), „Cuvântul nostru” (N. Ale-
xandri), „Dreptatea” (D. Ciugureanu, N. Maxim, С Nae, M. Fudulu, I. Inculeţ, Gh. Dimitriu),
„Steaua”(V. Brăiescu), „Cuvântul Săteanului” (D. Bogos), „Glasul Basarabiei” (N. Bivol),
„Viitorul Nostru” (V. Barcă, Gh. Dimitriu, С. Mâţu), „Cuvântul Basarabiei” (D. Bogos, Gh. Nego-
escu, С Mâţu), „Gazeta Basarabiei” (I. Pelivan, C. Mâţu), „Noutatea” (N. Teişanu) şi altele31.
Ziarele româneşti şi ruseşti din Basarabia apăreau nesistematic. De fapt, mai multă presă
se făcea în limba rusă. Ziarele ruseşti exercitau o influenţă considerabilă asupra populaţiei Basa-
rabiei. Acest fapt a fost subliniat şi de mulţi ziarişti străini. Astfel, sosind în Chişinău în 1929, un
grup de jurnaliştii străini a constatat că au avut impresia că s-au aflat "într-un oraş din Rusia"32.
Printre cele 36 cotidiene şi săptămânale de limbă rusă, care se editau in anii 1917-1930 şi care
aveau o influenţă mai mare, erau: ,,Bessarabia” (I. Cecan), „Bessarabskaia jizni” (I.Volkomici,
B. Lempert), „Svobodnaia Bessarabia” (VI. Cristi, Al. Şmidt, A. Grekulov, B. Faerson), „Bessa-
rabia” (Gh.Pântea), „Slovo” (I. Costin), „Naşe slovo” (I. Costin, V. Cijevschi), „Prizîv” (N.
Cocea), „Bessarabskaia pocita” (I. Cojocaru), „Kişinevskie novosti” (I. Pelivan, S. Teodorescu),
„Novoe slovo” (S. Puterman), „Golos naroda” (Vlad. Ciorescu) şi altele. Mai târziu au fost luate
unele măsuri pentru intensificarea editării ziarelor de limbă română în Basarabia de către basara-
benii care cunoşteau mai bine situaţia politică, economică, culturală din ţinut, aveau posibilitate
să influenţeze viaţa socială, economică, politică. S-au făcut eforturi în acest sens din partea gu-
vernului României, după criza economică. Astfel, din 1932 se editau revistele ,,Viaţa Basarabiei”
(Pan Halippa, N. Costenco), „Basarabia economică”, ,,Şcoala noastră”, „Viaţa şi economia”,
„Pagini basarabene” (1936), „Cuget Moldovenesc” (1932-1940), „Familia noastră” (1935-
1938), „Poetul” (1937-1938) şi altele. Presa basarabeană a oglindit cele mai importante eveni-
mente din perioada interbelică, a exprimat cele mai diverse opinii, poziţii politice cu privire la
viaţa economică, socială, culturală, politică, revoluţionară din provincie33.
Pentru presa basarabeană scriau ziarişti bine pregătiţi, talentaţi. Printre aceştia se numă-
rau Constantin Stere, Vasile Harea, Nicolae Costenco, Pan Halippa, Alexandru Robot, Jacob
Slavov, Ioan Sulacov, Sergiu V. Cujbă, Sergiu Matei Nica, Vasile Guţcan, Vladimir Cavarnali,
I. Costin, I. Cojocaru, S. Puterman, I. Pelivan, S. Teodorescu, Vlad Ciorescu şi mulţi alţii.
E caracteristic faptul că pentru prima dată în istoria acestui ţinut au apărut reviste speci-
ale pentru învăţători, studenţi şi elevi. Pentru regiunea de Sud a Basarabiei menţionăm:
,,Năzuinţa” (Cahul), „Izvor de viaţă” (Tighina) şi multe altele. Toate aceste reviste şi ziare
reflectau viaţa culturală din licee, şcoli, din unele oraşe şi sate ale Basarabiei, activitatea peda-
30
Nicolae Enciu, op.cit., pp.317-328.
31
Anton Moraru, Istoria românilor. Basarabia şi Transnistria (1812-1993), Chişinău, Edit. Universul, 1995 p. 240.
32
C. Mâţu, O necesitate desconsiderată: presa românească în Basarabia, Chişinău, 1930, p. 4.
33
Zamfir C. Arbure, Basarabia în secolul XIX, Bucureşti, 1898, p. 520.
gogică a profesorilor, problemele vieţii intelectualităţii basarabene 34.

Un loc deosebit în presa basarabeană a revenit revistei ,,Moldova Nouă” (1935-1941),
editată sub conducerea lui Nichita P. Smochină, refugiat din Transnistria. Această revistă a
oglindit problemele grele ale vieţii transnistrenilor, politica bolşevică promovată în R.A.S.S.
Moldovenească, a publicat documente cu privire la situaţia românilor de peste Nistru, a reflec-
tat lupta de eliberare naţională în aceste raioane, a propagat folclorul moldovenilor din Est, a
făcut numeroase referiri la viaţa românilor din satele dintre Nistru şi Bug, a afirmat misiunea
românismului la porţile asiatice ale Europei. La această revistă au colaborat mulţi savanţi ro-
mâni, inclusiv Vasile Netea, T. Vlădică, I. Simionescu, Aurel Sava, I. Dumitraşcu, Constantin
Puşcaşu, Pan Halippa, D. Strungaru, N. Macovei, V. Popovici, Onisifor Ghibu, Vlad Cazacliu,
Constantin Holban, E. Diaconescu, Petru Bănescu şi alţii. Revista a contribuit la propagarea
istoriei românilor din Transnistria, strecurând o rază de lumină în sufletul populaţiei româneşti
din acest teritoriu, a redat în mod obiectiv adevărul istoric, a susţinut dreptul juridic, politic al
moldovenilor, care de milenii erau vieţuiau în zona dintre Nistru şi Bug 35.
Chiar de la început, revista ,,Moldova Nouă” a oglindit nu numai greutăţile de ordin
material, dar a şi luptat contra forţelor care, sub pretextul evitării unor conflicte diplomatice, au
stânjenit apariţia neîntreruptă a revistei. Documentele arată că presa de limbă rusă
(,,Bessarabskoe slovo”, „Golos Bessarabii”, „Bessarabskaia pocită”, „Bessarabskii krai” şi
altele) era editată de reprezentanţii proimperiali ai populaţiei de limbă rusă, care aveau în Basa-
rabia o puternică bază economică. Aceste ziare reflectau viaţa politică, economică şi culturală a
ţinutului din punctul de vedere al editorilor lor. Nu a existat vreo problemă de ordin social,
economic, politic care nu ar fi fost tratată în felul său de presa rusă din Basarabia. La 19 iulie
1919, ziarul ,,Bessarabskii krai” scria, fiind mai loială, despre succesele dezvoltării agriculturii
în judeţele Ismail şi Akkerman, încuraja exportul de cereale din aceste judeţe, rolul relaţiilor
comerciale cu ţările occidentale. Unele ziare revoluţionare, cum erau „Vperiod” (1922), „Ra-
boce-crestianskaia pravda” (1928-1929), „Vperiod” (1931), „Alarma”, „Vperiod” (1934), „Lu-
mina nouă”, “Gândul nostru”, “Viaţa nouă”, „Revoliuţionnoe krestianstvo” şi altele, erau edita-
te de organizaţiile democratice, dar se aflau sub controlul comuniştilor din Basarabia. Aceste
ziare oglindeau problemele mişcării muncitoreşti şi ţărăneşti, viaţa economică, politică, cultu-
rală, activitatea blocului muncitoresc-ţărănesc, mişcarea grevistă, criticau partidele politice 36.
În perioada 1918-1940 în Basarabia apăreau şi ziare comuniste ilegale: „Krasnoe Znamea”,
„Proletarskaia pravda”, „Molodoi bolişevic”, „Krasnîi iug” (Ismail), „Raboce-krestianskaia pravda”
(Akkerman), „Naş puti” (Tighina), „Serp i molot” (Chilia), „Graiul satului” (Cahul) şi altele. Aceste
ziare aveau o activitate subversivă, propagau ideile comuniste, luptau pentru răsturnarea guvenului
legitim al României, pledau pentru răpirea Basarabiei şi anexarea ei la URSS. Majoritatea ziarelor
ilegale erau finanţate de serviciile de spionaj sovietice. Deseori ele se editau în Ucraina, apoi erau
transportate clandestin peste Nistru. În Basarabia se aduceau ziare şi reviste editate în România: „Uni-
versul”, „Adevărul”, „Dimineaţa”, „Curentul”, „Ordinea” şi altele. Liberalii aveau organele lor de
presă precum ziarul „Viitorul”, revista „Democraţia” iar naţional-ţărăniştii au fondat în 1927 ziarul
„Dreptatea” şi editau ziarul ,,Ţara noastră”. Ziarele „Porunca vremii”, „Cuvântul” reflectau interese-
le legionarilor. ,,Universul”, „Adevărul”, „Dimineaţa”, „Ordinea”, „Lupta”, „Curentul”, „Timpul”
şi altele erau influenţate de cercurile guvernante ale statului român, promovau politica statului, apărau
interesele României pe arena internaţională, susţineau lupta statului românesc pentru consolidarea
independenţei lui, propagau politica economică, socială şi culturală a României. Ziarele acestea au
contribuit esenţial la promovarea în rândurile basarabenilor a politicii statului, facilitând integrarea
economică, socială, politică şi culturală a Basarabiei în societatea românească.
Unele ziare şi reviste (,,Dezrobirea”, „Înainte”, „Viaţa muncitoare”, „Socialismul”,
„Apărătorul proletar”, „Tânărul muncitor”, „Buletinul Comitetului de acţiune împotriva războ-
34
Constantin Aldea, O istorie zbuciumată. Basarabia până în anul 1920, Bucureşti, 1993, p. 42.
35
P. Antohi, M. Ispir, Un sat în Bugeac, Craiova, 1932, pp.70-72.
36
Anton Moraru, op.cit., p. 274.
iului”, „Buletinul mişcării antifasciste”, „Cuvântul nou”, ,,Alte zări”, ,,Echipa”, „Nu” şi altele)
se aflau sub controlul partidelor şi mişcărilor de stânga, inclusiv al comuniştilor. De asemenea,
aceste mijloace de informaţie se bucurau de popularitate doar în mediul unor pături sociale aparte
ale populaţiei Basarabiei. Ziarul ,,Socialismul” editat de comuniştii români, promova ideologia
marxist-leninistă în rândurile muncitorilor, incita la lupta de clasă, chema proletariatul român să-i
susţină pe muncitorii ruşi din Basarabia, promova politica colonială a U.R.S.S. Concomitent,
ziarul ,,Viaţa Muncitoare” oglindea larg mişcarea sindicală din Basarabia, grevele muncitoreşti,
formele şi metodele de luptă ale muncitorilor, starea lor materială, organizarea politică, lupta
economică şi conţinutul ei. De fapt, ziarul „Viaţa Muncitoare” era subvenţionat de păturile mun-
citoreşti din Basarabia dar, posibil, şi din surse provenite din URSS. În anii 1933-1937, o serie de
ziare democratice, antifasciste care se editau şi în România, precum: „Blocul” (Bucureşti), „Omul
liber” (Piteşti), ,,Manifest” (Iaşi), „Înainte” (Bacău), „Vremuri noi” (Braşov), „Făclia” (Galaţi),
„Păreri” (Bârlad) şi altele, se difuzau şi în Basarabia37. Relatând ştiri şi analize despre situaţia
economică, politică, socială din provinciile respective, ele susţineau lupta antifascistă a maselor
muncitoreşti, mişcarea grevistă, luptau pentru democraţie, echitate şi progres social.
Ar fi greşit însă să afirmăm că presa basarabeană nu avea probleme. Cele mai stringente
probleme erau finanţarea ziarelor şi atitudinea partidelor politice faţă de presa basarabeană.
Criza economică din anii 1929-1933 a lovit crunt în editorii de ziare. Din cele 12 cotidiene
naţionale, n-a supravieţuit nici unul, iar din cele 36 cotidiene ruseşti au supravieţuit numai cinci.
Această stare a lucrurilor era determinată de consecinţele grave ale crizei economice, de starea
generală foarte grea a populaţiei şi a economiei. Între anii 1918-1940 majoritatea publicaţiilor
basarabene era legată de năzuinţele şi aspiraţiile poporului, de anumite cercuri politice autoh-
tone sau venite din alte părţi, în special din Est. Cu ajutorul cuvântului tipărit, datorită publică-
rii unor scrisori, corespondenţe, articole, eseuri semnate de oamenii de cultură, de personalităţi
ale vieţii ştiinţifice şi politice, în cele mai largi cercuri de cititori au pătruns ideile vieţii naţio-
nale, democratice şi progresiste, au fost formulate pledoarii pentru atingerea idealurilor nobile
ale românismului, au fost cultivate setea de libertate, de pace, dragostea pentru vatra străbună.
Nici un ziar sau revistă naţională nu pleda pentru a se menţine populaţia în obscurantismul şi
mizeria existenţei de atunci. Mai mult, a crescut responsabilitatea ziariştilor basarabeni pentru
evoluţia normală a vieţii societăţii din Basarabia. Ei au luptat pentru apărarea integrităţii statu-
lui român, au orientat masele în făgaşul constituirii unui mod de viaţă civilizat şi democratic38.
Cea de-a doua inovaţie în domeniul mass-media, radioul, a devenit realitate la 1 noiem-
brie 1928, când a intrat în funcţiune postul naţional de radio, cu emisiuni zilnice. De la punerea
în funcţiune a postului Radio-Chişinău şi până la finele perioadei interbelice, numărul abo-
naţilor la radio în judeţele din Basarabia de Sud a sporit, fapt ilustrat în următorul tabel:
Numărul abonaţilor la radio în anii 1927-193839

Judeţe 1927 1937 1938
Abonaţi la Abonaţi la Abonaţi la
Nr.abonaţi Nr.abonaţi Nr.abonaţi
1000 loc. 1000 loc. 1000 loc.
Cahul 229 1,1 426 1,9 678 3,0
Cetatea Albă 639 1,7 1.153 3,1 1.915 5,1
Ismail 486 2,0 817 3,3 1.290 5,2
Tighina 437 1,3 787 2,3 1.288 3,8
Aşadar, nu a fost încălcat dreptul populaţiei româneşti sau minoritare la învăţătură şi
limba maternă. În acelaşi timp a fost rezolvată şi situaţia de drept a diferitelor confesiuni religi-
oase. În Basarabia de sud convieţuia o populaţie cu diferite confesiuni religioase:
37
C. Mâţu, op.cit., pp. 241-246.
38
O. Ghibu, Cum s-a făcut unirea Basarabiei, Sibiu. 1925, p. 30.
39
Nicolae Enciu, op. cit., p. 328.
Populaţia în judeţele din Basarabia de Sud în 1930, după religie40

Judeţul Judeţul Judeţul Judeţul
Religia Total
Cahul Cetatea Albă Ismail Tighina
Ortodoxă 181.135 269.688 198.209 274.180 923.212
Greco-catolică 1 15 47 49 112
Romano-catolică 166 2.865 576 1.754 5.361
Reformată, calvină - 466 30 28 524
Evanghelică, luterană 8.530 52.484 658 9.199 70.871
Unitariană - 1 - 3 4
Armeno-gregoriană 15 408 33 39 495
Armeno-catolică - 1 2 2 5
Lipoveană 950 167 17.055 2.432 20.604
Adventistă 90 175 41 94 400
Baptiste 1.230 2.970 1.718 1.341 7.259
Mozaică 4.444 11.400 6.433 16.954 39.231
Mahomedană 4 7 22 7 40
Alte religii şi secte 101 219 394 354 1.068
Fără religie,
- 241 121 16 378
liber cugetători
Nedeclarată 27 69 170 140 406
Total 196.693 341.176 225.509 306.592 1.069.970
Libertatea credinţei religioase a devenit principiul fundamental al României interbelice.

Pentru asigurarea drepturilor şi obligaţiilor reciproce dintre numeroasele confesiuni şi stat, a
fost acordat fiecărei confesiuni dreptul de a-şi organiza viaţa internă în mod autonom, în cadrul
statului român. De aceea, în primii ani posbelici şi anume în 1924, numărul bisericilor eparhia-
le din Basarabia de sud era următorul 41:
Numărul bisericilor parohiale din Basarabia de Sud în anul 192442

Numărul bisericilor parohiale
Numărul
Eparhia în comunele în comunele totalul bisericilor
episcopiilor
urbane rurale parohiale
Eparhia Cetatea Albă-Ismail 1 51 207 258
Din componenţa guvernului României făceau parte, ca miniştri de stat, cei mai cunoscuţi
oameni politici din Basarabia: Ion Pelivan, Vlad Cristi, Pan Halippa, D. Bogos, Gh. Pântea, An-
ton Crihan, Ion Buzdugan, Cr. Cazacliu, Ion Inculeţ, Sergiu Niţă şi alţii. Între 1928-1930, Pan
Halippa a deţinut posturile de ministru al Lucrărilor Publice, ministru de stat pentru Basarabia.
Datorită muncii depuse de Iuliu Maniu, Pan Halippa şi alţii, numai între anii 1928-1930 au fost
construite şapte poduri peste Prut, dintre care unul în oraşul Reni din sudul Basarabiei43.
În 22 ani, în România au fost înfăptuite cîteva reforme administrative (29 aprilie 1918,
24 iunie 1925, 3 august 1929, 27 martie 1936, 1938), care erau valabile şi pentru Basarabia.
Mai ales, se schimba componenţa reprezentanţilor guvernului român în Basarabia şi structura
administrativă. Reprezentanţii puterii centrale se numeau delegat al guvernului în Basarabia,
comisar suprem, guvernator al Basarabiei, rezident regal în Basarabia.
40
Anuarul statistic al României, 1937-1938, pp. 72-73.
41
Enciu Nicoale, op.cit., p.328.
42
Ibidem.
43
Strădanii şi spre mai bine, Chişinău, 1931, pp. 10-22, 30.
Odată cu unirea Basarabiei cu România, în ţinut a fost introdus dreptul electoral demo-
cratic. Sistemul electoral prevedea reprezentarea Basarabiei, ca şi a altor regiuni ale României,
în Adunarea Constituantă a ţării prin cei mai buni şi mai devotaţi membri ai societăţii. Alegeri-
le din 1918 s-au înfăptuit în conformitate cu legea electorală din 1917, care stabilise votul
universal, egal, direct, obligatoriu, cu scrutin de listă şi în baza reprezentării proporţionale a
minorităţilor naţionale. Se alegea un deputat de la 30 mii de locuitori şi un senator de la 70 mii
de locuitori44. Constituţia adoptată în 1923 oferea basarabenilor dreptul la vot universal, egal,
direct, obligatoriu şi secret. Reprezentanţii minorităţilor naţionale se bucurau de aceleaşi drep-
turi electorale. După conţinut, această lege electorală avea un caracter democratic, corespundea
cerinţelor dreptului internaţional. Astfel, votul universal a înlăturat restricţiile legate de avere,
ereditare, capacităţi. Acest drept la vot îl aveau numai cetăţenii romani în vîrstă de 21 de ani şi
care posedau capacităţi mintale funcţionale. Condamnaţii, străinii şi cei care nu recunoşteau
legile constituţionale erau lipsiţi de dreptul la vot.
Legea electorală din 1938, adoptată conform Constituţiei lui Carol al II-lea, a suspendat
votul universal, ceea ce a condus la constrângerea democraţiei electorale în Basarabia şi în alte
regiuni ale României. Fiecare candidat pentru alegerile de deputaţi putea fi ales de cetăţenii
români care aveau vîrsta de 30 de ani împliniţi şi munceau în agricultură, industrie, comerţ,
practicau manufacturile, munca intelectuală, aveau cetăţenia română şi domiciliu în România.
Votul nu mai era universal.
Populaţia Basarabiei a participat activ la toate scrutinele parlamentare care au avut loc în-
tre anii 1918 şi 1940. Pentru prima dată în istoria Basarabiei alegeri senatoriale au avut loc la 7 şi
8 noiembrie 1919, apoi alegeri de deputaţi - la 25-27 mai 1920, iar la 30-31 mai 1920 - din nou
alegeri în Senat. Masele populare au participat activ la alegerile desfăşurate în mod democratic.
Candidau, de obicei, oameni înstăriţi, care îşi puteau permite să finanţeze campania electorală45.
La alegerile parlamentare participau reprezentanţii tuturor naţionalităţilor conlocuitoare.
De exemplu, în timpul alegerilor parlamentare din 28 mai 1926 au fost aleşi, din regiunea de
Sud a Basarabiei, din partea judeţului Cetatea Albă - N. Sergiu, С. Asvandorov, P. Nicolescu,
D. Nasse, S. I. Gutuie, I. Comănescu, С Stere; din partea judeţului Ismail - В. Catargiu, Popa-
loan, V. Zaporojenco; din partea judeţului Tighina - D. Popciu, V. Chioraşcu, I. M. Leon, N.
Stoianoglu, V. Madjearu şi alţii. Aceste exemple demonstrează că în Parlamentul României au
fost reprezentate toate naţionalităţile conlocuitoare. Parlamentul era organul legislativ al statu-
lui ales în mod democratic, cu participarea largă a maselor, a forţelor politice din toată ţara. Se
cerea respectată doar o singură condiţie: toate persoanele, grupările politice să lupte pentru
unitatea statului român. De ce? Pentru că mai existau forţe politice care luptau pentru destră-
marea teritorială a României, pentru dezlipirea Basarabiei de la România. La Cahul, Akker-
man, Ismail organizaţiile profasciste au făcut mitinguri, excursii, adunări ale membrilor săi,
însoţite de marşuri cu făclii pentru a influenţa psihologia populaţiei. La aceste mitinguri, adu-
nări, se propagau idei religioase dar şi cultul forţei, al disciplinei de fier şi, totodată, rasismul,
ura faţă de naţionalităţile conlocuitoare, faţă de organizaţiile democratice. Esenţa de bază a
fascismului din România avea drept suport anticomunismul, ura faţă de imperiul sovietic, fapt
ce a provocat o reacţie inversă a politicii promovate de Uniunea Sovietică şi agentura ei în
România. Organizaţiile profasciste erau înarmate, militarizate, ordinul comandanţilor nu se
discuta. Membrii lor purtau uniformă specială cu emblemă fascistă de culoare albastră pe fun-
dal galben, cămăşi de culoare verde. Când participau la anumite acţiuni politice, legionarii erau
plătiţi din anumite fonduri. Numai în februarie 1933, pentru participarea la stoparea grevei
muncitoreşti, Garda de Fier a primit 70 mil. lei. Garda de Fier a organizat multe pogromuri
evreieşti în Basarabia, acte teroriste contra organizaţiilor muncitoreşti, oamenilor politici,
mişcărilor democratice. Legionarii îi compătimeau sincer pe ţăranii săraci basarabeni, încercînd
44
Ioan Scurtu, Dumitru Almaş, Armand Goşu, Ion Pavelescu, Gheorghe I. Ioniţă, Ion Şişcanu, Nicolae Enciu,
Gheorghe E. Cojocaru, Istoria Basarabiei. De la începuturi până în 1998, Bucureşti, Edit. Semne, 1998. pp. 98-202.
45
„Viaţa Basarabiei”, Asociaţia culturală „Cuvânt Moldovenesc”, anul II, Nr. 3, martie 1933, p. 156
să obţină susţinerea lor, au organizat în Basarabia mai multe marşuri de muncă, au participat la
edificarea unei biserici. Toate aceste acţiuni de muncă au fost inspectate de generalul Cantacu-
zino, care venise în Basarabia cu această misiune. În realitate, legionarii visau la acapararea
puterii de stat, la stabilirea dictaturii fasciste, distrugerea democraţiei, stabilirea dominaţiei unei
singure grupări social-politice, legate cu Germania fascistă.
O anumită activitate au desfăşurat în sudul Basarabiei naţional-socialiştii germani. După
1933, emisarii fascişti deseori veneau in Basarabia, răspândeau literatură, ziare şi alte materiale
profasciste. În sudul Basarabiei trăiau aproape 100 mii de germani, ceea ce constutia o bază
socială solidă pentru implantarea ideologiei fasciste.
Lupta politică era deosebit de acută. Existenţa mai multor partide, organizaţii politice a
influenţat puternic viaţa politică din Basarabia, a condus la aprofundarea crizei economice, la
schimbări dese de guvern. Între 1918-1940, în România s-au perindat 34 guverne, ceea ce nu
oferea posibilitatea soluţionării celor mai stringente probleme de ordin economic, cultural,
militar. Şi totuşi, cu toate greutăţile din acea perioadă de criză, partidele politice din Basarabia
contribuiau în cel mai serios mod la construirea în România a societăţii cu adevărat democrati-
ce. Dar aceste eforturi se ciocneau de bariere serioase politice nu numai de orientare de dreap-
ta, ci şi de stânga, cum erau, de exemplu, cele comuniste, aparţinând Cominternului.
Organizaţia comunistă din Basarabia a fost creată de reprezentanţii Partidului Comunist
(bolşevic) din Rusia. O parte din comuniştii basarabeni au rămas în Basarabia, după 1918, ca
agenţi ai PC(b) din Rusia. Majoritatea membrilor lui erau nemoldoveni. Dacă între 1919-1929
în această organizaţie predominau membrii de naţionalitate rusă ulterior, către 1940, 90% din
membrii de partid o alcătuiau reprezentanţii populaţiei evreieşti care, fiind finanţaţi de PC (b)
din Rusia, promovau o linie politică antiromânească 46.
Între anii 1918-1940, viaţa politică din Basarabia n-a fost deloc simplă, uniformă. Acest
ţinut a trecut prin mari încercări, crize politice şi sociale, a cunoscut profunde transformări,
mişcări de protest. Reintegrarea populaţiei basarabene în spaţiul neamului românesc nu a fost o
etapă deloc simplă. S-au ciocnit două mentalităţi: una nouă, comunistă, distrugătoare de valori
seculare şi alta autohtonă, strămoşească, ambele excluzîndu-se reciproc. Prima mentalitate miza
pe acţiuni subversive, cea de-a doua tindea să normalizeze viaţa populaţiei. Eforturile statului
pentru normalitate mai aveau de depăşit încă o barieră - unii militari şi persoane din administraţia
română comiteau abuzuri de putere, fapt ce s-a răsfrânt negativ asupra populaţiei simple47.
Întreaga istorie a Basarabiei între anii 1918-1940 este plină de fapte care confirmă că
iniţiatorii şi inspiratorii luptei împotriva autorităţilor române, pentru ieşirea Basarabiei din
componenţa României erau, în principal, fie cei originari din mediul jumătăţii nemoldoveneşti
a populaţiei, fie oameni pregătiţi special şi strecuraţi din Rusia în Basarabia” 48.
Mişcarea subversivă din Basarabia avea o bază creată din timp de Rusia ţaristă - co-
loniştii ruşi, ucraineni, găgăuzi, bulgari, evrei, elementele rusificate din rîndurile moldovenilor,
forţele ce s-au opus unirii Basarabiei cu România şi care încercau să lupte contra puterii de stat
româneşti. În iulie 1918 a fost trimis din Moscova la Tighina, A. Zalkind, pentru a organiza
munca subversivă, acesta devenind mai apoi secretar al comitetului de partid tighinean. De
activitatea de propagandă comunistă în Basarabia se ocupau I. F. Smimov, S. I. Sokolovskaya,
I. E. Limenco, E. I. Temiş, V. I. Rainov, M. Ia. Poleanski, N. Kostoveţkaia, A. I. Stroev şi alţii.
Ei au organizat grupe clandestine şi organizaţii ilegale comuniste şi în judeţele din regiunea de
sud a provinciei, la Akkerman, Tighina, Bolgrad, Ismail, Reni şi în alte localităţi unde era con-
centrată populaţie rusă, evreiască. Colectau informaţii despre activitatea armatei române, jan-
darmeriei, poliţiei, despre dispoziţiile populaţiei, puneau la cale provocări politice, greve, adu-
nări ilegale, aduceau armament pentru a organiza acte teroriste, plănuiau răscoale ale populaţiei
contra administraţiei româneşti.
46
C. Mâţu, op.cit., pp. 241-246.
47
Anton Moraru, op.cit., p. 274.
48
Bruhis M., Rusia, România şi Basarabia, Basarabia, 1991, nr. 5 p. 107.
Una dintre forţele principale, folosite de URSS în lupta subversivă din Basarabia în
1918-1940, a fost serviciul de spionaj sovietic. La 3 februarie 1923 a fost descoperită, în oraşul
Cetatea Albă, o organizaţie a sistemului de spionaj militar sovietic (12 ruşi), ce colecta infor-
maţii cu caracter militar (dislocarea unităţilor militare, cantitatea şi calitatea armamentului). La
28 aprilie 1923, în comuna Troiţa, judeţul Tighina, a fost descoperită o organizaţie teroristă ce
avea misiunea să dinamiteze căile ferate şi care avea material explozibil, grenade, armament.
Au fost arestaţi 7 ruşi. În satul Cubei, judeţul Cahul, în acelaşi an, au fost arestaţi 26 ruşi şi
evrei dotaţi cu armament, muniţii, literatură comunistă, instrucţiuni teroriste ticluite la Odessa,
materiale incendiare şi altele. În următorul an, 1924, au fost descoperită două organizaţii de
spionaj militar şi terorist la Puhăceni (Tighina, 3 ruşi) şi Cetatea Albă (8 ruşi şi 3 evrei) şi altele.
Cea mai importantă acţiune contra Basarabiei a fost intervenţia armată de la Tatarbunar,
unde a devenit definitiv evidentă politica colonială sovietică promovată faţă de Basarabia.
Organele de spionaj sovietice, organizaţiile ilegale de partid din Basarabia au folosit populaţia
nevinovată în interesele expansioniste ale URSS. Chiar după înăbuşirea atentatului politic de la
Tatarbunar, U.R.S.S. a continuat să trimită agenţi în Basarabia. Terorismul, atentatele politice,
asasinatele erau îndreptate contra poliţiei, jandarmeriei, lucrătorilor de la C.F.R., primarilor,
populaţiei civile, pichetelor de grăniceri, santinelelor, forţelor armate.
În anii ce au urmat după Marea Unire din 1918, România a depus eforturi considerabile
pentru redresarea vieţii economice din Basarabia, pentru refacerea ei internă, integrarea eco-
nomică a acestui ţinut în statul român. Totodată, se cereau depăşite pierderile materiale şi uma-
ne, marile distrugeri şi dezorganizarea întregului aparat de producţie şi circulaţie a mărfurilor,
acoperite enormele pierderi cauzate de primul război mondial. Inflaţia şi cheltuielile majore
cauzate de Primul Război Mondial au cauzat creşterea sărăciei, ruinarea a zeci şi sute de mii de
gospodării, întreprinderi industriale, ateliere meşteşugăreşti, a altor unităţi economice 49.
Cu toate acestea, pe parcursul perioadei interbelice, provincia Basarabia a sporit avuţia
naţională a României, aducându-şi propria zestre la patrimoniul naţional: cu terenuri arabile,
viticole şi pomicole. În Basarabia au fost expropriate 1,8 milioane ha şi au fost împroprietărite
310.583 familii, lotul mediu fiind de 3,5 ha. Au primit pământ atât româniI, cât şi 94.480 fami-
lii de ţărani aparţinând minorităţilor naţionale: ruşi, ucraineni, bulgari, germani, găgăuzi etc.
Reforma agrară a avut un caracter social, iar situaţia ţărănimii care a primit pământ s-a amelio-
rat, dar din punctul de vedere al producţiei agricole rezultatele au fost mai curând negative. O
analiză obiectivă, pe bază de documente, arată o cu totul altă realitate: după Unirea cu Româ-
nia, la 27 martie 1918, Basarabia s-a integrat în statul român, a cunoscut o dezvoltare pe multi-
ple planuri, iar populaţia din acest teritoriu a beneficiat de aceleaşi drepturi şi a avut de făcut
faţă aceloraşi obligaţii cu locuitorii din Vechiul Regat, ca şi de pe întreg cuprinsul ţării. În
ansamblul ei, perioada interbelică reprezintă o pagină pozitivă în istoria Basarabiei.
Keywords: Ethnic minorities; Southern Bessarabia; the interwar period; Native popu-
lation; Greater Romania.
ETHNO-DEMOGRAPHIC DEVELOPMENT
OF SOUTHERN BESSARABIA IN INTERWAR PERIOD
(Summary)
South is the historic Bessarabia occupying the territory between the Dniester and Danu-
be, is a region unique in many senses of the word. First, it differentiates the multi-ethnicity of
the local population. In this area, over several years have lived and continue to live side by side
49
Anton Moraru, op.cit., pp. 198-204.
Ukrainians and Russians, Bulgarians and Germans, Gagauz and Moldovan. History Bessarabia
due to its geographical positioning is also unique. Only during the first half of the twentieth
century, southern Bessarabia was in the composition of the Russian Empire, Moldavian Demo-
cratic Republic, Kingdom of Romania, the Soviet Union.
Finding Southern Bessarabia was part of Romania officially reinforced the March 27,
1918, the Country's regional Parliament National decided to unite Bessarabia with Romania.
Political union of 27 March 1918 of Bessarabia with Romania was followed by a series of
reforms in the social, economic, political, cultural, etc., designed to complete the process of
reintegration of Romanian Society of the Greater Romania. One of the important measures was
the legislative unification was intended to create a legal system the new conditions of deve-
lopment of Bessarabia to the Romanian State. Unification process went slowly for ten years
and many difficulties, this time admitting parallel operation of old and new laws adopted by the
Romanian government.
Along with legislative reform is required administrative-territorial reorganization of
Romania, as the provinces of Bessarabia, Bukovina and Transylvania, who were united with
Romania in 1918 were long governed differently. So it was necessary to introduce the same
branches, institutions, rules and administrative principles in all Romanian territories. The first
administrative reorganization in Bessarabia after the Union took place on April 29, 1918, when
the Law on Administration of Bessarabia. Accordingly, management has created a system of
common administrative Romania and Bessarabia, was established a new county, Cahul.
For the proposed reforms, however, was necessary to make some statistics on new pro-
vinces of Greater Romania. Therefore Bessarabia with the end of World War have created
problems practically insurmountable number of determining, even approximately, the popula-
tion of some cities. These problems were the most southern Bessarabia due to ethno-
demographic components of the territory.
Dan PRODAN, Personalitatea României Mari în tratatele de pace din 1919-1923 179
Dan PRODAN
PERSONALITATEA ROMÂNIEI MARI ÎN

TRATATELE DE PACE DIN 1919 – 1923
Cuvinte-cheie: Primul Război Mondial; România Mare; tratat de pace; identitate; per-
sonalitate; Buftea - Bucureşti; Compiègne (Franţa); Germania; Versailles; Austria; Saint -
Germain - en - Laye; Bulgaria; Neuilly - sur - Seine; Ungaria; Trianon; Imperiul Otoman;
Sèvres; Paris; Basarabia; Turcia; Lausanne; 1919 - 1923.
România Mare s-a născut dureros, în martie - decembrie 1918, în condiţii interne şi ex-
terne deosebit de grele, analizate şi prezentate deja1, iar certificatul său „european” de naştere a
fost întocmit şi scris în tratatele de pace încheiate la sfârşitul Primului Război Mondial (de la
izbucnirea căruia s-au împlinit deja 100 de ani2), în perioada iunie 1919 - iulie 19233. Prin
urmare, o trecere sumară în revistă a acestora, în perspectiva viitoare a unei analize detaliate, se
impune cu necesitate, în condiţiile în care, lună de lună, periodice de istorie, media TV şi Radio
şi-au propus să prezinte punctual evenimentele complexe, militare, politice, naţionale, econo-
mice, sociale, cultural - ideologice etc., interne şi externe, continentale şi mondiale, ale Marelui
Război cu extensii planetare. Aşteptăm cu interes vădit, explicabil, reunirea acestor contribuţii
istoriografice în volume tematice, care să lămurească, în perspectiva unui secol de la teribilele
evenimente, DE CE? a izbucnit şi s-a desfăşurat, timp de 4 ani şi 4 luni, Primul Război Mondi-
al? De asemenea, este o necesitate stringentă imprimarea producţiilor tematice TV pe DVD -
uri, pentru a împlini cu imagine şi sunet „textul” produselor istoriografice.
După Pacea de la Buftea - Bucureşti (24 aprilie / 7 mai 1918) cu Puterile Centrale4, pe
care tratat de pace, cu un gest de supremă demnitate şi mândrie naţională, regele Ferdinand I
cel Loial / Întregitorul a refuzat să-l semneze, devenind caduc de jure şi neaplicabil, armata
română remobilizată a reintrat în Primul Război Mondial la 28 octombrie / 10 noiembrie 1918,
armistiţiul de la Compiègne (Franţa) - 29 octombrie / 11 noiembrie 1918 găsind România
beligerantă în Tabăra Antantei5. Această poziţionare firească, inspirată a României, a permis
acesteia să participe ca membru al taberei învingătorilor la Conferinţa de pace din Franţa
(Paris şi oraşele sale satelite, ianuarie 1919 - august 1920). Astfel, s-au încheiat tratate de pace
ale aliaţilor antantişti învingători cu statele perdante: cu Germania la Versailles, la 28 iunie
1919 (la exact 5 ani de la atentatul de la Sarajevo, scânteia declanşării primei conflagraţii mon-
1
Din imensa bibliografie a problemei amintesc doar Ioan Agrigoroaiei, “Marea Unire (din 1918)”, în Academia
Română, Istoria Românilor, vol. VII, tom II, De la Independenţă la Marea Unire (1878 - 1918), coordonator Acad.
Gheorghe Platon, EE, Bucureşti, 2003, pp. 463 - 549 (cu bibliografia respectivă); Istoria României în date, coordonare
Dinu C. Giurescu, ediţia a II-a revăzută şi adăugită, EE, Bucureşti, 2007, pp. 341 - 354 (autori: Gheorghe Rădulescu,
Alexandru Stănciulescu).
2
Mircea N. Popa, Primul Război Mondial, 1914 - 1918, EŞE, Bucureşti, 1979, 557 p.; Anastasie Iordache, “Ro-
mânia în anii Primului Război Mondial”, în Academia Română, Istoria Românilor, vol. VII, tom II, De la Indepen-
denţă la Marea Unire (1878 - 1918), coordinator Acad. Gheorghe Platon, EE, Bucureşti, 2003, pp. 395 - 461 (cu
bibliografia respectivă); revista Historia, anul XIV, nr. 149 / iunie 2014; nr. 150 / iulie 2014; nr. 151 / august 2014; nr.
152 / septembrie 2014; nr. 153 / octombrie 2014; nr. 154 / noiembrie 2014, şi următoarele, Bucureşti, cu articole
tematice specifice lunii respective din Primul Război Mondial; Istoria României în date, coordonare Dinu C. Giurescu,
ediţia a II-a revăzută şi adăugită, EE, Bucureţti, 2007, pp. 325 - 354 (autori: Gheorghe Rădulescu, Alexandru Stănciu-
lescu).
3
Constantin Botoran, Valeriu Florin Dobrinescu, “Confirmarea internatională a actelor de Unire din 1918”, în
Academia Română, Istoria Românilor, vol. VIII, România Întregită (1918 - 1940), coordinator prof. univ. d-r Ioan
Scurtu, secretar: d-r Petre Otu, EE, Bucureşti, 2003, pp. 3 - 29 (cu bibliografia respectivă); Istoria României în date,
coordonare Dinu C. Giurescu, ediţia a II-a revăzută şi adăugită, EE, Bucureţti, 2007, pp. 355 - 381 (autori: Gheorghe
Rădulescu, Alexandru Stănciulescu).
4
Anastasie Iordache, op. cit., loc. cit., pp. 449 - 451; Istoria României în date, pp. 345 - 347.
5
Anastasie Iordache, op. cit., loc. cit., pp. 452 - 453; Istoria României în date, pp. 350 - 351.
diale); cu Austria la Saint - Germain - en - Laye, la 10 septembrie 1919; cu Bulgaria la Ne-

uilly - sur - Seine, la 27 noiembrie 1919; cu Ungaria la Trianon, la 4 iunie 1920; cu Imperiul
Otoman la Sèvres, la 10 august 1920. Ulterior, s-a încheiat cu Turcia kemalistă tratatul de
pace de la Lausanne (Elveţia), la 24 iulie 1923. La acestea se adaugă Tratatul de la Paris, refe-
ritor la Basarabia (28 octombrie 1920). Toate aceste tratate de pace includeau articole cu pre-
vederi foarte importante referitoare la România Mare, la recunoaşterea acesteia pe plan mondi-
al şi la statutul acesteia la nivel european.
Astfel, în Tratatul de pace cu Germania de la Versailles, noua Republică de la Weimar:
s-a angajat „să respecte ca permanentă şi inalienabilă” independenţa faţă de Rusia a Basara-
biei şi unirea acesteia cu România (art. 116, 117); să restituie României, „fără întârziere, (...)
toate obiectele, valorile sau documentele” acaparate de autorităţile germane în timpul ocupaţiei
teritoriilor româneşti (octombrie 1916 - noiembrie 1918) - (art. 223), contravaloarea acestora
fiind stabilită de către Comisiunea reparaţiunilor (art. 233); Germania a recunoscut caducitatea
Tratatului de pace de la Bucureşti şi se obligă „să transfere (...) României (...) orice instrumen-
te monetare, numerar, valori şi instrumente negociabile sau orice produse ce a primit în virtu-
tea sus-ziselor tratate” (art. 259, alin. 6; 292), printre care şi Cablul Constanţa - Constantino-
pol / Istanbul (Anexa nr. VIII); Puterile învingătoare şi România reţin şi lichidează, în interesul
lor, bunurile, drepturile şi interesele aparţinând cetăţenilor şi societăţilor germane de pe terito-
riul lor (art. 297 b); Germania post-belică a recunoscut valoarea juridică a tratatelor de pace din
Franţa şi graniţele României Mari, configurate în decembrie 1918 - 1919 (art. 434). În confor-
mitate cu acest tratat (art. 233), România a obţinut, prin Acordul de la Spa - Belgia (16 iulie
1920), un jignitor procent de doar 1 % (1, 32 miliarde mărci-aur) din cuantumul reparaţiilor de
război obligate să fie plătite de Germania şi 10, 55% (1, 266 miliarde mărci-aur) din cele impu-
se Ungariei, Austriei şi Bulgariei („reparaţiile orientale”). Deoarece suma oferită astfel Ro-
mâniei (2, 586 miliarde mărci-aur) nu acoperea decât aprox. 10 % din pagubele materiale reale
suferite de România în 1916 - 1918, guvernul român nu a semnat Acordul de la Spa - Belgia,
solicitând cu fermitate noi tratative şi, evident, augmentarea sumelor datorate ţării noastre ca
„reparaţii de război”6.
Prin Tratatul de pace de la Saint - Germain - en - Laye, Austria s-a angajat să renunţe,
în favoarea României, la toate drepturile sale asupra Bucovinei (art. 59); România a consimţit
să recunoască şi să respecte drepturile şi cetăţenia românească a minorităţilor etnice şi religioa-
se din Bucovina (art. 60; 70); cetăţenii foşti austrieci din Bucovina vor opta, în interval de un
an de zile, pentru cetăţenia şi ţara de domiciliu pe care le doresc, cu păstrarea averii mobile şi
imobile (art. 78); Austria a recunoscut oficial graniţele României Mari (art. 89); de asemenea,
Austria a renunţat, în favoarea României, asupra drepturilor, titlurilor şi intereselor sale în
Bucovina; valoarea despăgubirilor de război ale Austriei către România va fi fixată de Comisi-
unea reparaţiunilor (art. 179)7.
Tratatul de pace cu Bulgaria de la Neuilly - sur - Seine a inclus următoarele prevederi în
relaţiile cu România: graniţa româno - bulgară a fost fixată pe Dunărea inferioară şi pe vechea
linie de frontieră de la 1 august 1914, urmare a aplicării Tratatului de pace de la Bucureşti (28
iulie / 10 august 1913), conform căruia Cadrilaterul (Sudul Dobrogei) a intrat în componenţa
României - (art. 27); Bulgaria a recunoscut graniţele României Mari, reconfigurate în decem-
brie 1918 - 1919 (art. 59); Bulgaria s-a obligat să plătească României o cotă - parte din despă-
gubirea generală de război de 2.250.000.000 de franci - aur, datorată Antantei, procent stabilit
de Comisiunea reparaţiunilor (art. 121)8.
6
MOf, nr. 7 / 9 aprilie 1920, C. Botoran, V. Fl. Dobrinescu, op. cit., loc. cit., pp. 9 - 10; Istoria României în date,
pp. 358; 364; Istoria României între anii 1918 - 1944. Culegere de documente, coordinator: Ioan Scurtu, EDP, Bucu-
reşti, 1982, pp. 31 - 32.
7
MOf, nr. 140 / 26 septembrie 1920; C. Botoran, V. Fl. Dobrinescu, op. cit., loc. cit., pp. 11 - 13; Istoria României
în date, pp. 359; Istoria României între anii 1918 - 1944. Culegere de documente, pp. 33 - 34.
8
Dan PRODAN, Personalitatea României Mari în tratatele de pace din 1919-1923 181
Ungaria a recunoscut, prin Tratatul de pace de la Trianon, graniţa româno - ungară pe

linia Szeged - Borş - Carei (art. 27) şi apartenenţa Transilvaniei, Maramureşului, Crişanei,
Banatului la România, cu toate drepturile, titlurile şi valorile ungare din amintitele provincii
istorice (art. 45); România s-a angajat să respecte drepturile şi interesele minoritarilor unguri
din teritoriile enumerate anterior (art. 47); Ungaria a recunoscut graniţele României Mari, exis-
tente în decembrie 1918 - 1919 (art. 73)9.
Problema Basarabiei în relaţiile româno - sovietice bolşevice a fost rezolvată, pe plan
internaţional, prin Tratatul de la Paris, la 28 octombrie 1920, în lipsa unui tratat de pace între
Rusia comunistă şi Antanta învingătoare în Primul Război Mondial. Astfel, prin tratatul semnat
în capitala de pe Sena între Anglia, Franţa, Italia şi Japonia, pe de o parte, şi România, pe de
altă parte, cele patru puteri semnatare au recunoscut „suveranitatea României asupra teritoriu-
lui Basarabiei, cuprins între frontiera actuală a României, Marea Neagră, cursul Nistrului de
la gura sa până la punctul unde este tăiat de vechiul hotar dintre Bucovina şi Basarabia, şi
acest vechi hotar” (art. 1); o comisie tripartită va trasa „pe teren noua linie de fruntarie a Ro-
mâniei” (art. 2); România s-a obligat să respecte şi să aplice prevederile Tratatului minori-
tăţilor de la Paris, de la 9 decembrie 191910, şi în Basarabia: „a asigura locuitorilor, fără deo-
sebire de rasă, de limbă sau de religiune, aceleaşi garanţii de libertate şi de dreptate ca şi
celorlalţi locuitori din ţinuturile ce fac parte din regatul României” (art. 3); puterile euro -
asiatice semnatare vor invita guvernul Rusiei, recunoscut de ele, să adere la acest tratat, „fiind
bine stabilit că fruntariile definite de acest Tratat, precum şi suveranitatea României asupra
teritoriilor pe care le cuprinde, nu vor putea fi puse în discuţiune” (art. 9)11. Acest tratat a fost
ratificat de parlamentele României (la 19 mai 1922), Marii Britanii (la 19 mai 1922), Franţei
(la 11 mai 1924), Italiei (la 7 martie 1927). Japonia a amânat sine die ratificarea tratatului, în
perspectiva normalizării relaţiilor diplomatice cu Rusia Sovietică, în anii 1924 - 1928. Rusia
Sovietică a contestat vehement Tratatul de la Paris şi nu l-a recunoscut niciodată 12.
Tratatul de pace cu Imperiul Otoman, la Sèvres, semnat la 10 august 1920, nu a fost
aplicat efectiv, datorită începerii războiului greco - turc. Războiul din Anatolia, câştigat de
turci, s-a încheiat cu tratatul de pace de la Lausanne (Elveţia), semnat la 24 iulie 1923. Turcia
kemalistă a recunoscut valoarea juridică internaţională a tratatelor de pace şi a convenţiilor
adiţionale acestora, semnate la Paris şi în oraşele vecine, a acceptat frontierele fostelor puteri
perdante în Primul Război Mondial, recunoscându - le ca state europene (art. 25). De aseme-
nea, a recunoscut graniţele României Mari, inclusiv apartenenţa insulei dunărene Ada-Kaleh la
teritoriul românesc, stabilite prin tratatele de pace amintite anterior (art. 26). O anexă a tratatu-
lui, cu titlul: Convenţia internaţională privitoare la regimul Strâmtorilor Bosfor şi Dardanele,
stabilea: demilitarizarea acestora; libertatea de navigaţie a vaselor comerciale şi de militare ale
tuturor statelor (inclusiv România!), în timp de pace şi de război13.
Tratatele de pace de Paris - oraşele satelite, la care trebuie adăugat şi cel de la Lau-
sanne (Elveţia), prin articolele referitoare la România, au recunoscut actele oficiale interne de
la Chişinău (27 / 9 aprilie martie 1918), Cernăuţi (15 / 28 noiembrie 1918), Alba Iulia (18 no-
iembrie / 1 decembrie 1918), Bucureşti (decembrie 1918), unirea provinciilor Basarabia, Buco-
vina, Transilvania, Maramureş, Crişana, Banat cu Regatul şi formarea României Mari. Diplo-
maţia românească a utilizat cu măiestrie şi cu îndrăzneală principiile autodeterminării naţiona-
le, unităţii naţionale şi interesului naţional pentru a obţine recunoaşterea internaţională a Marii
în date, pp. 359; Istoria României între anii 1918 - 1944. Culegere de documente, p. 34.
9
în date, pp. 363 - 364; Istoria României între anii 1918 - 1944. Culegere de documente, pp. 34 - 36.
10
C. Botoran, V. Fl. Dobrinescu, op. cit., loc. cit., pp. 13 - 14; Istoria României în date, pp. 360 - 361.
11
MOf, nr. 100 / 8 august 1922; C. Botoran, V. Fl. Dobrinescu, op. cit., loc. cit., pp. 26 - 29; Istoria României în
date, p. 365; Istoria României între anii 1918 - 1944. Culegere de documente, pp. 36 - 37.
12
C. Botoran, V. Fl. Dobrinescu, op. cit., loc. cit., p. 29;
13
MOf, nr. 189 / 31 august 1924; C. Botoran, V. Fl. Dobrinescu, op. cit., loc. cit., pp. 29 - 30; Istoria României în
date, p. 379.
Uniri (martie - decembrie 1918) şi a corolarului ei statal, România Mare. O Realpolitik româ-
nească, promovată la acelaşi nivel cu cel al marilor puteri mondiale, în primii ani interbelici în
care se puneau bazele complexe, dar şi contradictorii ale Europei / Lumii contemporane 14.
Keywords: World War I; Great Romania; treaty of peace; identity; personality; Buftea
- Bucharest - Romania; Compiègne (France); Germany; Versailles; Austria; Saint - Germain -
en - Laye; Bulgaria; Neuilly - sur - Seine; Hungary; Trianon; Ottoman Empire; Sèvres; Paris;
Bassarabia; Turkey; Lausanne; 1919 - 1923.
THE PERSONALITY OF GREAT ROMANIA IN THE

TREATIES OF PEACE FROM 1919 – 1923
(Summary)
After the World War I, at the Conference of Peace from Paris, the romanian diplomacy
strongly has promoted her political and national interests (1919 - 1923). So, Germany (on the
Treaty of Versailles, June 28, 1919), Austria (on the Treaty of Saint - Germain - en - Laye,
September 10, 1919), Bulgaria (on the Treaty of Neuilly - sur - Seine, November 27, 1919),
Hungary (on the Treaty of Trianon, June 4, 1920), Ottoman Empire (on the Treaty of Sèvres,
August 10, 1920), Great Britain - France - Italy - Japan (on the Treaty of Paris, October 28,
1920), Turkey (on the Treaty of Lausanne, July 24 1923), have recognized the Great Roma-
nia, her new fronteers, her new place, role and personality in the Europe.
14
Vezi şi Dan Prodan, “Identitatea României Mari în Tratatele de pace din 1919 - 1923”, în revista Vatra Noastră
Românească, anul XV, serie nouă, nr. 16 (37) / octombrie - decembrie 2014, Botoşani.
Marian HARIUC, Spațiul istoriografiei românești și ambivalența discursului ideologic 183
Marian HARIUC
SPAŢIUL ISTORIOGRAFIEI ROMÂNEŞTI ŞI AMBIVALENŢA

DISCURSULUI IDEOLOGIC.
CAZUL ISTORICULUI ANDREI OŢETEA (1956-1965)
Introducere
Deschiderea treptată spre Occident a regimului comunist din România „democrat-
populară”, după dispariţia lui Stalin, a presupus un pas relevant în traiectoria relaţiei dintre
mediul intelectual şi ideologia marxist-leninistă promovată de către liderii politici români.
Activitatea istoriografică a reprezentat unul dintre exemplele relevante în care discursul vădit
antioccidental a cunoscut o atenuare. Acceptarea interpretărilor eronate, evocate în trecutul
aceluiaşi regim, a demonstrat admiterea existenţei unui discurs marxist cultivat în statele capi-
taliste. Oportunitatea oferită istoricilor de a vizita ţările occidentale – de regulă, pe calea ameli-
orării relaţiilor academice – a devenit, în scurt timp, una dintre priorităţile profesionale.
Reperele stabilite pe parcursul analizei ne-au determinat să ne focalizăm atenţia asupra
poziţionării discursului de tip marxist – unul mai degrabă superficial în preocupările ştiinţifice
ale istoricilor – precum şi în ceea ce priveşte raţiunile care au stat la baza revendicării unui
discurs al identităţii naţionale. Astfel, studiul noastră se rezumă la surprinderea câtorva aspecte
din spaţiul istoriografiei care marchează procesul respectiv, însă considerăm că ar fi binevenită
o analiză aprofundată asupra dimensiunii îmbinării dintre marxism-leninism şi identitate naţio-
nală la nivelul discursului comunist din finalul anilor ‘50 şi îndeosebi pe parcursul celui de-al
şaptelea deceniu.
Demersul se orientează într-o primă fază asupra reflectării peisajului de ansamblu din
spaţiul intelectual-academic în care se produce „dezgheţul” relaţiei dintre liderii politici ai
Partidului Muncitoresc Român şi spaţiul intelectual românesc. De asemenea, analiza noastră
presupune o abordare critică a particularităţilor instituţionale din mediul academic, factor care
a prevalat asupra lipsei unei strategii clare de reevaluare a raporturilor de putere simbolică din
acest spaţiu. În intenţia de a ne apropia într-o manieră cât mai clară de obiectivele fundamenta-
le pe care studiul de faţă le trasează, interesul nostru se concentrează pe creionarea câtorva
coordonate generale specifice mediului istoriografic din anii apogeului stalinist, sub forma unor
premise ce au influenţat traiectoria acestui domeniu în anii relaxării ideologice din interiorul
regimului comunist. Următoarea problemă abordată priveşte dificultatea revenirii la discursul
naţional în istoriografie, produsă pe fondul „conservării” nuanţelor ideologice de către condu-
cerea politică, ceea ce a rezultat mai degrabă un amestec complicat al discursului oficial. Toto-
dată, una dintre mizele fundamentale pe care ni le-am propus urmăreşte analiza în contextul
orientării spre spaţiul academic occidental şi mai ales acceptarea legitimităţii unui discurs mar-
xist în Apus. Un discurs care în etapa destinderii, spre deosebire de anii stalinismului, suscită
interesul de a oferi o reacţie ştiinţifică profesionistă. Ultima parte a studiului îl vizează pe isto-
ricul Andrei Oţetea, personaj cu rezonanţă atât în mediul intelectual românesc al destinderii
comuniste, cât mai ales în tentativele de trecere a istoriografiei româneşti de la stadiul stalinist,
la un discurs istoric cât mai apropiat de linia profesionalismului şi totodată, delimitat de direc-
tivele politice ale timpului.
Mediul intelectual românesc şi înţelesul de relâche ideologic.
Complexitatea impusă de analiza spaţiului social în România comunistă implică o ten-

dinţă de fragmentare a acestuia. În funcţie de particularităţile ce constau în reflectarea raportu-
rilor sociale sau în conţinutul spaţiilor din domenii diverse, se formează bariere mentale şi
delimitări în practicile sociale. Astfel, plecând de la perspectiva sociologică de influenţă mar-
xistă, putem decupa spaţii parţiale în interiorul celui social 1. Prin trasarea coordonatelor iniţia-
le, propunem ca prin analiza noastră contribuim la legitimarea unui spaţiu al istoricilor, carac-
terizat printr-o dublă dimensiune: una simbolică, în care se plasează circulaţia ideilor şi a vizi-
unilor emise de către agenţii intelectuali şi una vizibilă, prin modul de acţiune într-un cadru
instituţional, dependente de conjuncturile politice şi interesele profesionale. Totodată, putem
admite că spaţiul instituţional academic a implicat, la fel ca în întregul spaţiu social al comu-
nismului, o multitudine de puncte de conflicte specifice sau generatoare de instabilitate ce ar fi
putut modifica raportul de forţe. Logica schimbării determinată de contextul creat de putere nu
presupune implementarea unui nou mod de control asupra aparatului de stat sau distrugerea
instituţiilor. Desprinderea de o politică represivă – cea stalinistă – cu misiunea de a fonda o
societate dictată după legi noi, cu ajutorul resurselor moştenite de la vechile structuri, a contri-
buit la stabilirea unor noi raporturilor dintre putere şi cunoaştere. Pe această bază, reconfigura-
rea instituţională şi proiectele unui nou curs bazat pe un discurs autonom, sau naţional, repre-
zintă consecinţa implicaţiilor puterii-cunoaştere2.
Relaţia liderului comunist Gheorghe Gheorghiu-Dej cu mediul intelectual în primii ani
ai destinderii a avut ca fundament efortul autorităţilor politice de a reconstrui un nou spaţiu în
care elitele intelectuale să se poată adapta schimbărilor, proces similar cu cel declanşat în 1948.
De această dată, era urmărită desatelizarea, şi nu adoptarea vădită a unui discurs de respingere
a stalinismului3. Acelaşi interval de timp explică transformările instituţionale din mediul inte-
lectual mai degrabă prin înlocuirea actorilor sociali care au deţinut un rol mai mult sau mai
puţin vizibil în funcţiile structurilor respective. Prin relaxare ideologică poate fi explicată,
totodată, şi coexistenţa în cadrul aceluiaşi sistem a unei categorii de istorici care şi-au creat ca
prioritate profesională activitatea ştiinţifică, şi a unei alteia aservită propagandei regimului
comunist.
Tragediile celui de-al Doilea Război Mondial au alimentat procesul de deteriorare socia-
lă şi fizică pentru aproape întreaga categorie a elitelor locale.
Metamorfozarea structurilor şi a procedurilor a creat contextul unor dereglări produse şi
la nivelul compoziţiei sociale. Originea „sănătoasă” a familiei a putut reprezenta garanţia înca-
drării în sistem, ceea ce a condus la apariţia strategiilor individuale de ascensiune socială, as-
pect valabil şi în cazul românesc, unde comunismul a contribuit decisiv la transformarea fizio-
nomiei elitelor româneşti4. Întrucât primii ani ai regimului comunist au fost caracterizaţi de
implementarea unei politici culturale dictată de modelul sovietic şi concentrată pe reprimarea
valorilor ce intrau în contradicţii cu noile viziuni, Partidul-Conducător s-a văzut în faţa situaţiei
de a-şi crea o elită intelectuală proprie care să întrunească trăsăturile corespunzătoare noilor
cerinţe instituţionale, economice şi politice. Însă acest proces nu a putut fi gândit fără a lua în
considerare adaptarea unor practici de includere a valorilor care s-au aliniat la noile condiţii,
deşi viziunea intelectuală nu le recomanda. În acest peisaj, acuzaţiile frecvente la adresa istori-
cilor în vârstă, ce vizau mimarea adeziunii la marxism, acuzaţii lansate de regulă de către isto-
rici-marionetă ai regimului, precum Petre Constantinescu-Iaşi, devin o constantă a anilor 1950.
Pentru organele conducătoare, construirea unei noi elite istoriografice, pe măsura schimbului
de generaţii, a constituit unul dintre obiectivele de bază, situaţie care transforma în dese rânduri
şedinţele organizate în această direcţie într-un adevărat val de somaţii ale căror ţintă o constitu-
iau agenţii intelectuali cu experienţă ai sectorului respectiv5.
1
Henri Lefebvre, La production de l’espace, 4ᵉ édition, Anthropos, Paris, 2000, pp. 108-109.
2
Michel Foucault, A supraveghea şi a pedepsi: naşterea închisorii, traducere din limba franceză de Bogdan Ghiu,
ediţia a II-a, Piteşti, Edit. Paralela 45, 2005, p. 34 (Surveiller et punir. Naissance de la prison, Gallimard, 1975).
3
Andi Mihalache, Istorie şi practici discursive în România „democrat-populară”, Bucureşti, Edit. Albatros, 2003,
p. 132.
4
Nicolas Bauchet, François Bocholier, Maîtres et serviteurs: esquisse d’une histoire des élites centre-européenes
au XXᵉ siècle, în Nicolas Bauchet, François Bocholier (coord.), Le communisme et les élites en Europe Centrale, Paris,
Presse Universitaire de France, 2006, pp. 30-39.
5
Andi Mihalache, Putere, ideologie, epistemă: rescrierea trecutului şi reeducarea istoricilor în anii „democraţiei
Semnele vizibile ale dezgheţului produs între lumea intelectuală şi partidul conducător
erau detaliate de către Mihail Ralea, unul dintre cei mai fidele personaje ale regimului, deşi
opţiunile sale politice din perioada interbelică nu-i garantau acest privilegiu. Într-un raport
referitor la comportamentul intelectualilor faţă de regim şi problemele producţiei culturale,
sociologul universitar lansa critici acerbe la adresa fazei 1948-1953, una care a determinat o
conjunctură dificilă pentru elaborarea unor lucrări „cu spirit materialist” şi a impus respectarea
cu stricteţe a unei serii de şabloane ideologice. Această situaţie a generat în primul rând un
sentiment de frică printre intelectuali întrucât toată învăţătura marxist-leninistă a dobândit un
stil ce o apropia de „exegeza biblică, medievală”. În aceste condiţii, se poate presupune că
excesele produse prin fixare unor norme înguste de creaţie a contribuit la eşecul construirii unei
noi elite culturale obediente şi inclusiv izolarea numelor exponenţiale provenite din vechiul
regim şi care s-a integrat în sistemul creat odată cu instituţionalizarea comunismului 6.
Intelectualii din sfera umanistă au fost marginalizaţi în primii ani ai conducerii staliniste
chiar prin atitudinea liderului Ana Pauker, fiind consideraţi periculoşi pentru consolidarea
regimului prin viziunile acestora, construite şi orientate spre Occident 7. Dependenţa politică de
deciziile luate la Moscova, ce afecta totodată şi spaţiul cultural, a explicat incapacitatea regi-
mului politic din România „democrat-populară” în gestionarea moştenirii staliniste, ceea ce a
reorientat traiectoria comuniştilor în relaţia cu intelectualii. Primele acuzaţii au fost îndreptate
spre vârfurile stalinismului cultural în România, mai precis Leonte Răutu şi Mihail Roller, apoi
primele semne ale relaxării ideologice s-au făcut vizibile începând cu 1955 când revin în peisa-
jul cultural o serie de personalităţi formate în regimurile anterioare şi care trecuseră prin închi-
sorile comuniste sau fuseseră marginalizate în câmpul profesional 8. Totodată, existenţa în acest
cadru a personajului Mihail Roller9, care uneori părea că se confundă cu imaginea protagonis-
tului reprimării spaţiului cultural românesc tradiţional, a necesitat o anume atenuare a expli-
caţiilor. În realitate, rolul de emiţător al direcţiilor şi limitelor ideologiei revenea Partidului, în
timp ce istoricul stalinist nu a îndeplinit decât un rol de executant10.
Începând cu anii 1956-1957 cadrele universitare şi cercetătorii ştiinţifici ai Academiei
RPR au cunoscut o nouă manieră de interacţiune cu principiile marxist-leniniste prin interme-
diul organizării cercurilor de studii. Astfel că în interiorul institutelor de cercetare ale Acade-
miei RPR din Bucureşti au fost organizate 22 de cercuri ideologice la care erau înscrişi peste
500 de cercetători11. Sesiunea închinată problemelor de valorificare a moştenirii culturale a
trecutului urma să fie organizată sub forma unei şedinţe de lucru a secţiei de ştiinţe sociale.
Urmau să fie implicaţi academicienii şi specialiştii cei mai de seamă în aceste probleme (Iorgu
Iordan, Andrei Oţetea, Constantin Daicoviciu, Tudor Vianu, Al. Rosetti, Emil Petrovici, Mihail
Ralea, Perspessicius, Emil Condurachi), pentru a-şi clarifica poziţiile, iar responsabili urmau să
fie Iorgu Iordan şi Vasile Malinschi 12. Acest gen de dezbateri nu a lipsit nici în anii anteriori,
însă atunci se practica strategia „intervenţiilor controlate” la secţia de Ştiinţă şi Cultură a CC al
PMR în care unii participanţi fără recomandare intelectuală luau cuvântul doar în intenţia de a
populare”, în Ovidiu Pecican (coord.), România comunistă: istorie şi istoriografie. Analize istorice, Cluj-Napoca, Edit.
Limes, 2012, p. 96.
6
ANIC, fond CC al PCR, secţia Propagandă şi Agitaţie, dos. 141/1955, f. 1-5.
7
Mioara Anton, „Progresişti” versus „reacţionari”. Subordonarea intelectualilor. 1944-1955, în Dan Cătănuş,
Intelectualii în arhivele comunismului, Bucureşti, Edit. Nemira, 2006, pp. 32-33.
8
Ibidem, pp. 36-37.
9
Mihail Roller a deţinut funcţia de adjunct al lui Leonte Răutu la secţia de Agitaţie şi Propagandă, pe cea de şef al
Catedrei de Istoria Românilor la Academia Militară şi membru în Prezidiul Academiei RPR între anii 1948-1955. În
etapa declinului său s-a aflat la conducerea Institutului de Istorie a Partidului de pe lângă C.C. al P.M.R. (1955-1958).
Vezi Stan Stoica, Istoriografia românească între imperativele ideologice şi rigorile profesionale: 1953-1965, Bucu-
reşti, Edit. Meronia, 2012, p. 241.
10
Andi Mihalache, Putere ideologie..., p. 107.
11
ANIC, fond CC al PCR, secția Propagandă și Agitație, dos. 3/1958, ff. 122-123.
12
Ibidem, f. 144.
impune a anumită viziune13.

Pe fondul reorientării raporturilor politice cu autorităţile sovietice începute în 1958, de-
clanşarea atacurilor dictate din vârful Partidului asupra spaţiului intelectual a vizat în primul
rând Academia RPR, fiind instituţia principală care grupa vârfurile intelectuale româneşti.
Responsabilitatea pentru ineficienţa relaţiei dintre conducerea politică şi crema intelectualităţii
a fost explicată într-o manieră rigidă prin lipsa colaborării la nivel instituţional, iar vina aparţi-
nea ambelor câmpuri. Pe de o parte, Comitetul de Stat al Planificării s-a făcut culpabil că nu a
„antrenat” forul ştiinţific în elaborarea planurilor tehnico-ştiinţifice din planurile de stat, în
timp ce Academia s-a dovedit a fi lipsită de iniţiativă în relaţia cu organele de stat. Vina pentru
promovarea unui „centralism excesiv” i-a revenit în mare măsură preşedintelui Traian Săvules-
cu, acesta primind acuzaţii precum: respingerea propunerilor la nivel organizatoric, atitudinea
refractară faţă de colaborarea cu alte instituţii ale statului şi cea mai gravă chestiune, concentra-
rea puterii de decizie în propriile mâini. Pe acest fond a venit propunerea de înfiinţare pe lângă
Consiliul de Miniştri al RPR a unui „Consiliu pentru îndrumarea şi coordonarea cercetărilor
ştiinţifice din RPR” menit să intensifice supravegherea activităţilor desfăşurate în cadrul insti-
tutelor academice14.
Structurile superioare ale partidului au ajuns la concluzia că reorganizarea Academiei
presupunea numirea unei noi conduceri formată din membri cu valoare ştiinţifică certă, încă
activi şi necesari în proiectele conducerii din domeniul culturii sau cel al cercetării ştiinţifice.
Prin promovarea unor noi academicieni, regimul făcea o serie de concesii care în anii stalinis-
mului nu puteau fi imaginate, întrucât acele personalităţi reprezentau construcţia intelectuală a
vechilor regimuri15. Totodată era necesară atragerea în partid a numelor cu rezonanţă, precum
şi a tinerilor intelectuali care s-au remarcat prin lucrări de valoare publicate în ultimii ani. As-
tfel că eliberarea lui Traian Săvulescu din funcţia de preşedinte al Academiei a însemnat aduce-
rea lui Athanase Joja în fruntea instituţiei, acesta lăsând, la rândul său, alte funcţii înalte, pre-
cum cea de vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri sau cea de ministru al Învăţământului şi
Culturii. În acelaşi timp, intelectuali recunoscuţi îşi consolidau funcţiile, cele mai cunoscute
cazuri fiind cele ale filologului Iorgu Iordan (vicepreşedinte) şi ale lui Ştefan Milcu. În urma
realegerii prezidiului, singurul istoric prezent în această structură era Constantin Daicoviciu 16.
Încă din 1955, Traian Săvulescu îşi exprimase nemulţumirea în faţa liderul Gheorghe Gheor-
ghiu-Dej în legătură cu inexistenţa unui colectiv de încredere care să-l susţină la conducerea
Academiei. Mai mult decât atât, preşedintele Academiei ridica problema numărului ridicat de
deplasări ale academicienilor de prestigiu în afara graniţelor, pe fondul dezvoltării relaţiilor cu
alte ţări, în timp ce în urma alegerilor, în instituţie au intrat „oameni care nu pot pronunţa cu-
vintele de socialism, marxism-leninism, materialism dialectic, ştiinţa sovietică 17. Plecarea ve-
chiului prieten al regimului din fruntea forului academic a fost suplinită pentru o perioadă de
timp de către reputatul filolog Iorgu Iordan18.
Gheorghiu-Dej a insistat ca viitorul conducător al Academiei care să menţină o atmosfe-
ră „de lucru” în instituţie, o persoană care să se delimiteze de atitudinile „meschine” specifice
unor intelectuali şi care totodată să ghideze instituţia după „concepţia nouă despre lume şi
viaţă”. Nu era uitate nici problemele ce au existat în trecut la acest nivel, fiind remarcat cazul
lui Mihail Roller, care prin comportamentul său intenţiona permanent să personifice imaginea
Partidului: „A identifica cu Partidul pe un om care nu ştie să se comporte cum trebuie este cea
mai mare greşeală”. Liderul comunist dorea tot mai insistent ca cel mai înalt for academic să
13
Idem, dosar 9/1958, f. 77.
14
Idem, dos. 12/1959, ff. 160-163.
15
Stan Stoica, op. cit., p. 55.
16
ANIC, fond CC al PCR, secţia Cancelarie, dos. 39/1959, f. 19-23.
17
ANIC, fond CC al PCR, secţia Propagandă şi Agitaţie, dos. 132/1955, ff. 19-23.
18
Pavel Ţugui, Istoria şi limba română în vremea lui Gheorghiu-Dej: memoriile unui fost şef de Secţie a CC al
PMR, Bucureşti, Edit. Ion Cristoiu, 1999, p. 156.
19
urmeze modelul de organizare al Partidului . Autoritatea Partidului în decizia de a instala un
intelectual provenit din sfera ştiinţelor naturii precum Athanase Joja, la conducerea tinerei
instituţii academice, a fost susţinută cu tărie şi de către vocile principale ale grupului de
umanişti reprezentat de Iorgu Iordan şi Mihai Ralea. Primul dintre aceştia şi-a exprimat poziţia
ca preşedintele să provină din domeniul ştiinţelor naturii, întrucât cea mai mare parte a mem-
brilor aparţinea celor 6 secţii: „Ştiinţele umaniste sunt reprezentate şi ele în vreo 2 secţii, care
au mai multe subsecţii, însă şi ca număr şi ca importanţă, repet, din punct de vedere al econo-
miei naţionale, nu se poate compara cu ştiinţele naturii” 20.
Începând cu prima jumătate a anilor 1960, facilităţile deschiderii politice faţă de mediile
occidentale au creat consecinţe inevitabile în mediul academic. Astfel, călătoriile în scop şti-
inţific au devenit tot mai numeroase, precum şi posibilitatea accesului la o literatură de specia-
litate, dezvoltarea relaţiilor dintre instituţiile locale şi cele străine, în timp ce îmbunătăţirea
situaţiei materiale a elitelor a creat o atmosferă mai relaxată în relaţia cu autorităţile conducă-
toare21. În ceea ce priveşte studiul în străinătate, istorici de prestigiu cu voce grea în Partid,
precum Constantin Daicoviciu, preşedinte al Secţiei de Ştiinţe Istorice 22, puneau accentul pe
avantajele deschiderii faţă de Occident, dar indirect sublinia şi calitatea sistemului educaţional
promovat în regimurile anterioare comunismului: „Înainte de a merge în străinătate, tinerii să
meargă la noi. Eu cred că pentru specializare adevărată tineretul are nevoie de această speciali-
zare în ţară, dar este absolut necesar ca pentru o perioadă, o lună sau un an, să meargă şi în
străinătate. Dv. care sunteţi aici bătrâni, noi toţi am fost în străinătate şi să ştiţi că nu acolo ne-
am format, de format ne-au format profesorii noştri acasă, totuşi contactul cu străinătatea, stu-
diile lor ne-au lărgit orizontul şi cu ocazia aceasta am învăţat şi limbi străine”. Se observa însă
în discursul istoricului Daicoviciu o schimbare vizibilă atunci când se face referire la raportarea
categoriei intelectualilor la adresa regimului: „Omul de ştiinţă este o personalitate, cu metodele
lui de a lucra, cu felul lui de a se comporta”23.
Resorturi ale detaşării de viziunea stalinistă în istoriografie.

Consideraţii generale
Noile rigori ştiinţifice transmise prin directivele politice începând cu instituţionalizarea

regimului comunist în România au indicat misiunea clară de a urma modelul sovietic de inter-
pretare a trecutului în cele mai mici detalii, ceea ce făcea extrem de dificil procesul de coagula-
re unui discurs istoric marxist bazat de argumente ştiinţifice. Traiectoria vieţii academice a fost
trasată de noua putere încă din 1948, iar primele schimbări vizau înlocuirea cercetătorilor ve-
chiului regim cu intelectuali devotaţi în totalitate Partidului-unic. Fără îndoială, a fost nevoie
de o serie de transformări profunde şi la nivelul structurilor instituţionale, în urma cărora vechi-
le institute şi reviste de specialitate au fost desfiinţate sau reorganizate într-o variantă centrali-
zată. Nume noi îşi făceau apariţia în peisajul academic. Poate cel mai important dintre toţi a
fost Mihail Roller – promotor al stalinizării spaţiului intelectual românesc. Până în momentul
dispariţiei lui Stalin, principalul instrument al puterii din acest mediu a reuşit să implementeze
o serie de practici dure prin care urmărea crearea unui monopol al puterii de decizie, în paralel
cu anihilarea oricăror tendinţe de opoziţie venite din rândul intelectualilor ce îşi păstraseră un
statut profesional respectabil după transformările declanşate de către forţele comuniste dirijate
atent de autoritatea sovietică.
19
ANIC, fond CC al PCR, secţia Cancelarie, dos. 45/1959, f. 12.
20
Ibidem, f. 9.
21
Dan Cătănuş, Regimul comunist din România şi problema intelectualităţii (1956-1966), în idem, Intelectualii în
arhivele comunismului, Bucureşti, Edit. Nemira, 2006, p. 73.
22
Sesiunea Generală a Academiei RPR (22 ianuarie-24 ianuarie 1964), în SRdI, anul XVII, 1964, nr. 1, pp. 379-
380.
23
Stenograma întâlnirii conducătorilor de partid şi de stat cu oamenii de ştiinţă din 7 mai 1964, ANIC, fond CC
al PCR, secţia Propagandă şi Agitaţie, dos. 172/1965, ff. 16-17.
Transformările produse au întemeiat o regândire a mijloacelor de rezistenţă prin raportarea

tot mai frecventă la alternativele discursului dominant. Intensitatea pătrunderii noilor direcţii
ideologice în spaţiul istoriografiei româneşti nu a însemnat totodată şi construirea unor practici
discursive nedefinite prin termeni adversativi, precum marxism şi antimarxism, adevăr sau min-
ciună, ci mai degrabă a fost urmărită o aşa-numită distanţă limitată faţă de sistemul de interpreta-
re propus de materialismul istoric. Astfel, au luat contur o serie de adevăruri şi contra-adevăruri
dependente de contextul epocii şi de pregnanţa înţelegerii trecutului într-o anumită manieră24. În
consecinţă, lipsa unor mentori care să poată trasa caracteristicile unui discurs istoric ideal pentru
ingerinţele ideologice a determinat ca istoriografia românească să nu atingă acea cale dreaptă,
proces similar şi în celelalte domenii destinate producţiei culturale. Tendinţa a fost mai degrabă
cea de acceptare a influenţei dogmelor de care istoricul trebuia să ţină cont25.
Plecând de la modelul periodizării istoriografiei sovietice, istoricul Florin Constantiniu
delimitează trei mari etape prin care scrisul istoric românesc a trecut după cel de-al Doilea
Război Mondial. O primă etapă se rezumă la anii 1944-1947, dominaţi de influenţa celor două
periodice apărute în anii interbelici – „Revista istorică” şi „Revista istorică română” – alături
de care îşi facea simţită prezenţa viziunea de sorginte marxistă. Cea de-a doua etapă coincide
cu dominaţia exercitată de „Şcoala” lui Roller ce viza promovarea ideilor staliniste, concomi-
tent cu anihilarea oricărei viziuni specifice identităţii naţionale româneşti. În fine, cea de-a treia
etapă este delimitată de anul dispariţiei liderului sovietic şi prăbuşirea regimului comunist din
1989 care, la rândul ei, cunoaşte mai multe subetape. Intervalul 1953-1956 reprezintă momen-
tul dezgheţului, anii 1956-1958 semnează revenirea dogmatismului stalinist, pe fondul incerti-
tudinii noului curs dictat de raportul secret al liderului sovietic Nikita Hruşciov, pentru ca în-
cepând cu 1959 istoriografia românească să se orienteze spre discursul modelat de un comu-
nism naţional26. Ultima dintre etape coincide în linii majore, aşadar, cu demersul de faţă, la
care putem adăuga relevanţa deţinută de ideea de distorsiune, mistificare şi ulterior liberalizare
istoriografică prin reluarea raporturilor cu Occidentul 27.
Noul curs pe care l-au cunoscut istoricii în primii ani după instituţionalizarea comunis-
mului în România a coincis în numeroase privinţe cu procesul cunoscut în anii '20 din Uniunea
Sovietică. Pe fondul transformărilor instituţionale şi al restrângerii ariei ştiinţifice, raporturile
specialiştilor cu noul regim au creat oscilaţii evidente dominate de apropierea discursului ofici-
al sau marginalizarea în spaţiul intelectual, însă într-o manieră diferită faţă de cazul sovietic,
unde rolul violenţei s-a dovedit a fi unul pregnant28. Având o construcţie intelectuală în regi-
murilor anterioare din România, istoricul Andrei Oţetea demonstra într-o manieră elocventă
evoluţia relaţiei dintre istorici şi regimul comunist, una ce a debutat printr-o perioadă de „dezo-
rientare pentru unii”.
Intervalul ce a coincis cu eforturile comuniste de a prelua întreaga putere în stat a con-
tribuit esenţial la înţelegerea unui nou „sens al vremii”. Noul peisaj al mediului intelectual s-a
dovedit a fi cât se poate de sugestiv în privinţa repoziţionării istoricului în societate 29. Determi-
nată de împrejurări, breasla istoricilor a învăţat să „ţină pasul cu Partidul” încă din primii ani ai
comunismului, dar în aceeaşi măsură a învăţat că discursul istoric trebuia apropriat ingerinţelor
ideologice şi mai ales conjuncturilor politice.
Manifestările destinderii ideologice nu au încadrat totodată şi dezvoltarea unei atitudini
proocidentale vizibile. Istoria Apusului a beneficiat însă de o ambivalenţă a discursului, con-
cepţiile occidentale şi-au făcut simţită prezenţa în revistele ideologice, dar însoţite de interpre-
24
Andi Mihalache, Putere, ideologie..., p. 137.
25
Ibidem, p. 111.
26
Florin Constantiniu, De la Răutu şi Roller la Muşat şi Ardeleanu, Bucureşti, EE, 2007, p. 227.
27
Al. Zub, Orizont închis: Istoriografia română sub dictatură, Iaşi, Institutul European, 2000, p. 171.
28
Andi Mihalache, Istorie şi practici discursive..., pp. 25-27.
29
A. Oţetea, Dezvoltarea ştiinţei istorice româneşti după 23 august 1944, în SRdI, anul XII, nr. 4, 1959, pp. 35-47.
30
tările marxiste ale istoricilor autohtoni . Relaxarea ideologică nu poate fi pusă doar pe seama
voinţei reformatoare a câtorva nuclee de intelectuali est-europeni. Discursul politic de „la
vârf”, precum cel al lui Nikita Hruşciov, a pus accentul pe reabilitarea social-democraţiei, în
timp ce rigorile ideologice au suferit modificări la nivel interpretativ, ceea ce influenţa viziunea
asupra trecutului. Preluarea puterii nu implica şi conceptul de revoluţie, în timp ce marxismul
occidental îşi câştiga legitimitatea31. Astfel că, în revistele teoretice ale Partidului începeau să
fie publicate materiale referitoare la stadiul marxismului occidental şi poziţiile intelectualilor
faţă de ideologie. Într-un studiu semnat de Roger Garaudy32, preluat de către publicaţia „Lupta
de clasă” din revista ideologică a Partidului Comunist Francez, „Cahiers du communisme”,
erau prezente nume de intelectuali care adoptaseră o poziţie critică faţă de marxism, precum
Raymond Aron, cu lucrarea Opiul intelectualilor (L'Opium des intellectuels) apărută în 195533
sau Maurice Merleau-Ponty, iniţiator al curentului supranumit noua stângă. Deşi, în linii gene-
rale, viziunea transmisă de către aceştia prin lucrările realizate avea ca obiectiv chemarea inte-
lectualilor la lupta împotriva ideilor marxiste, prin promovarea unor astfel de materiale în
„Lupta de clasă” – principala revistă de ideologie a regimului – se manifestau tendinţele de
includere a acestei categorii în structurile Partidului conducător, după un interval de timp în
care stalinismul dogmatic a reprezentat mai degrabă un factor de respingere a specialiştilor.
Modelul comunismului francez, prin vocea principală a acestuia, Maurice Thorez, era oferit în
politica partidului faţă de intelectuali: „Marxismul a pătruns în facultăţi. Numeroşi profesori
eminenţi i s-au alăturat, în ciuda conformismului universităţii oficiale. Savanţii, artiştii cei mai
cunoscuţi aderă la comunism. Oamenii muncii au primit cu bucurie pe aceşti oameni de gândi-
re pentru care contactul direct cu poporul Franţei a însemnat o adevărată redeşteptare spirituală
şi morală”34. Totuşi, referinţele la legitimitatea unei gândiri marxiste în mediul intelectual oc-
cidental şi reacţiile spaţiului respectiv la intenţiile Kremlinului de a developa abuzurile stalinis-
te şi de a combate ideologia marxism-leninismului au rămas subiecte aproape necunoscute în
rândul elitelor intelectuale româneşti, în ciuda tuturor semnalelor relaxării ce şi-au găsit un
înţeles în cele mai multe ramuri. Astfel, începând cu prima jumătate a anilor 1960, raportarea
intelectualilor la cultura Vestului depăşea stadiul discursiv iniţiat odată cu decizia desprinderii de
imperativele stalinismului, imagine surprinsă şi de Czesław Miłosz: „dacă cineva acuză cultura
occidentală într-un mod rece şi cumpătat, înseamnă că în realitate este ataşat faţă de ea” 35.
Institutele de istorie înfiinţate după reformele anului 1948 au creat un nou ritm în evo-
luţia internă a acestora, ceea ce a produs, în mod inevitabil, premisele unor priorităţi în scrierea
istorică. Un exemplu în acest caz l-a putut reprezenta Institutul de Istorie din Cluj, mediu isto-
riografic strâns legat de personalitatea cunoscutului istoric Constantin Daicoviciu36. Prezenţa sa
în proximitatea discursului puterii şi prestigiul ştiinţific l-au recomandat ca principal actor prin
intermediul funcţiei de director al Institutului. Din această poziţie, istoricul a direcţionat activi-
tatea institutului îndeosebi pe istoria veche, ceea ce a atras atenţia conducerii Academiei înce-
pând cu 1953, pentru motivul ignorării istorie moderne şi contemporane. În lanţul de imputări
30
Andi Mihalache, Istorie şi practici discursive..., p. 142.
31
Ibidem, p. 303.
32
Începând cu anul 1960, Garaudy urma să ajungă la conducerea Centrului de Studii şi de Cercetări Marxiste din
Franţa şi să devină un reper intelectual comunist. Vezi Stéphane Courtois (coord.), Dicţionarul comunismului, traduce-
re de Mihai Ungureanu, Aliza Ardeleanu, Gabriela Ciubuc, Iaşi, Editura Polirom, 2008, p. 189, (Dictionnaire du
communisme, Larousse, 2007).
33
Daniel Bell, La fin de l’idéologie, Presses Universitaires de France, Paris, 1997, pp. 362-364. (The end of ideo-
logy, Afterword, Harvard University Press, 1988).
34
Roger Garaudy, Lupta ideologică în rândurile intelectualilor, în „Lupta de clasă”, seria V, anul XXXV, nr. 9,
septembrie 1955, pp. 41-54.
35
Czesław Miłosz, Gândirea captivă, traducere din polonă de Constantin Geambaşu, Bucureşti, EH, 2008, p. 75.
36
Constantin Daicoviciu a deţinut funcţia de rector al Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj între anii 1957-1968. Ca
istoric, a condus Institutul de Istorie al Academiei, filiala Cluj-Napoca, în intervalul 1949-1973 şi Muzeul de Istorie a
Transilvaniei în perioada 1945-1973. A fost primit ca membru corespondent al Academiei RPR în mai 1948 şi titular
în 1955, în urma modificărilor produse în interiorul forului academic. Vezi Stan Stoica, op.cit., p. 233.
intrau şi vocile responsabile ale Filialei Academiei RPR din Cluj, în frunte cu academicianul
Emil Petrovici37.
După o etapă în care istoriografia a fost orientată spre o singură direcţie „călăuzită” de
modelul sovietic, istoricilor li se construia un nou cadru de acţiune. Se dorea restabilirea unei
relaţii cu puterea, promotorii vechilor concepţii se aflau în plin declin, iar spaţiul academic
occidental revenea, treptat, în rolul său tradiţional de model intelectual, chiar dacă acesta se
limita la un nivel generic. Noua ipostază politică oferită de condamnarea oficială a cultului de
tip stalinist în cadrul celui de-al XX-lea Congres al PCUS (februarie 1956) şi evenimentele
revoluţionare din Ungaria au demonstrat faptul că în România lui Gheorghiu-Dej exista o mi-
nimă tendinţă de abordare a discursului naţional, însă mutarea implica totodată conservarea re-
laţiilor de putere şi noi paradigme de raportare la trecut. În schimb, nu a existat o strategie insti-
tuţională care să ofere mijloacele debarasării de influenţele stalinismului în spaţiul intelectual.
Rolul istoricilor în revenirea discursului naţional
Anii revenirii parţiale a discursului naţional suscită un interes deosebit în analiza domi-
naţiei exercitate de ideologia oficială asupra ştiinţei istorice, precum şi funcţionarea ideologică
sub forma unei subcategorii a cunoaşterii, însă fără a se identifica cu aceasta. Miza constă în
maniera de localizare a ştiinţei în interiorul cunoaşterii, sistematizările şi modificările produse
în măsura în care aceasta se regăseşte şi se desfăşoară în interiorul unui câmp de practici dis-
cursive. Plecând de la această premisă, chestiunea fundamentală pe care ideologia o pune în
relaţia cu domeniul ştiinţific al istoriei face obiectul existenţei celei din urmă ca practică dis-
cursivă şi capacitatea de integrare într-un sistem de aplicare38. Aici adăugăm totodată şi per-
spectiva evocată de Jean-François Revel, prin intermediul căreia susţine că funcţia ideologiilor
cu consonanţă ştiinţifică – în acest caz ne referim la marxism-leninism – nu urmăreşte subor-
donarea ideologiei în raport cu ştiinţa, ci procesul este unul mai degrabă invers, şi anume de-
semnarea ştiinţei în slujba ideologiei39.
Eforturile de despărţire a regimului comunist de spiritul dogmatic implantat în intervalul
stalinizării României s-au produs cu o dificultate mai ridicată, semnele schimbării fiind dificil
de reperat după moartea lui Stalin. Discursul puterii s-a dovedit a fi unul moderat în care spiri-
tul liberal trebuia lămurit fără a apela la mijloacele şi atitudinile condamnabile la adresa vechii
orientări, prin raportarea la dimensiunile actului de la Moscova prin care trecutul stalinist era
supus unei critici acerbe. Reticenţa exprimată de liderii români cu privire la noile decizii luate
la Moscova a demonstrat teama permanentă a acestora faţă de o posibilă revenire la contextul
care le-a permis ascensiunea şi inclusiv educaţia după normele staliniste 40. Strategia abordată
de conducerea politică românească reprezintă un efect al temerilor existente faţă de noul curs
pe care l-ar fi putut cunoaşte Moscova, precum şi relaţia tensionată, ceea ce a condus la un
proces de destalinizare controlat atent, în aşa măsură încât schimbarea să nu poată fi percepută
ca o ruptură totală faţă de viziunea anterioară. Aşadar, nu putem vorbi de schimbări radicale în
sfera intelectuală, ci dimpotrivă, primele măsuri recuperare a unor personalităţi au fost proiectate
într-o linişte ce demonstra lipsa atitudinilor critice ce s-ar fi putut coagula printre intelectuali41.
Spaţiul istoriografic a îmbrăţişat primele semne ale revenirii discursului naţional încă
din 1955, moment în care Academia RPR „se deschide” pentru o serie de nume consacrate de
37
Despre activitatea Institutului de Istorie din Cluj, în „Studii. Revistă de istorie şi filosofie ”, anul VI, aprilie-
iunie 1953, pp. 37-38.
38
Michel Foucault, Arheologia cunoaşterii, traducere de Bogdan Ghiu, Bucureşti, Edit. Rao, 2006, p. 226
(L’archéologie du savoir, Éditions Gallimard, 1966).
39
Jean-François Revel, Cunoaşterea inutilă, traducere de Dan C. Mihăilescu, Bucureşti, EH, 1992, p. 172 (La
connaissance inutile, Éditions Grasset&Fasquelle, 1990).
40
Dan Cătănuş, Regimul comunist din România şi problema intelectualităţii..., pp. 45-46.
41
Ibidem, p. 56.
istorici precum Andrei Oţetea, Constantin Daicoviciu, Emil Condurachi sau David Prodan 42,
mutare ce avea obiectivul clar de a contracara monopolul deţinut de grupul diletanţilor fără
realizări ştiinţifice coordonat de Mihail Roller43. Pe fondul campaniilor iniţiate în istoriografia
stalinistă, cunoscuseră o ascensiune profesională istorici de valoare precum Daicoviciu sau
Condurachi, ulterior nume care adoptă o poziţie ostilă faţă de politica represivă dusă de istori-
cul construit la Moscova. Mai mult, trebuie avută în vedere şi perspectiva conform căreia decă-
derea lui Roller a fost pregătită şi de revenirea în peisajul istoriografic a unor nume de istorici
cunoscuţi care petrecuseră câţiva ani în închisorile comuniste, precum Constantin C. Giurescu,
Victor Papacostea, Ion Nistor sau Ştefan Meteş44.
Prin reorientarea regimului comunist din România spre o direcţie dominată de discursul
naţional, Katherine Verdery explică promovarea intensă a identităţii româneşti în instituţiile
culturale ce au funcţionat până în momentul preluării întregii puteri de către comunişti. Profun-
zimea unui astfel de discurs, acumulată îndeosebi în anii anteriori celui de-al doilea război
mondial, a contribuit la alimentarea interesului elitelor comuniste de a coopta factorul naţional
în construcţia ideologică a căilor spre socialism. Un asemenea discurs a creat o serie de reper-
cusiuni pe termen lung ce s-au manifestat prin marginalizarea discursului de esenţă marxistă pe
care se baza conducerea de partid45. Procesul de rescriere a istoriei naţionale s-a realizat prin
racordarea la noile cerinţe politice, diferenţa dintre mit şi realitate s-a dovedit aproape inexis-
tentă, în timp ce numitorul continuităţii, naţionalismul, devenea o soluţie comunistă, însă având
un mixtură diferită de cel anterior războiului. Din această perspectivă, susţinem teză lui Step-
hen Fischer-Galaţi, conform căreia naţionalismul burghez nu poate fi considerat decât în linii
generale un precursor al naţionalismului comunist46.
Pe măsura diversificării animozităţilor româno-sovietice, spaţiul istoriografiei primeşte
noua misiune de legitimare în faţa propriului popor, de cultivare a conştiinţei naţionale 47. Deşi
în a doua jumătate a deceniului al şaselea conştiinţa naţională ocupa un loc încă modest în
discursul istoricilor, iar folosirea sa ca o armă împotriva Moscovei reprezinta o strategie puţin
probabilă, au existat momente frecvente în care tezele staliniste au fost puse pe un plan secun-
dar. În ciuda faptului că aceşti ani şi îndeosebi o mare parte din următorul deceniu au fost des-
crişi sub semnul unei relative liberalizări a regimului comunist construit în primii ani după un
model stalinist, istoricii din România „democrat-populară” s-au confruntat în continuare cu
rigorile ideologice controlate de o generaţie de activişti de partid mult mai bine pregătită pentru
a supraveghea eventuale abateri de la noul curs asumat de liderii politici. Acest context a gene-
rat modificări profunde în procesul istoriografic, în care intrau maniera de interpretare a trecu-
tului, principalele orientări bibliografice sau metodologia cercetării istorice. Fără îndoială că
atenţia autorităţilor în vederea menţinerii unui nivel ştiinţific notabil a permis afirmarea profe-
sională a unor istorici profesionişti precum Constantin Daicoviciu, Andrei Oţetea sau Emil
42
După venirea comuniştilor la putere, David Prodan s-a remarcat din funcţia de şef de lucrări la Institutul de Isto-
rie al Academiei RPR, filiala Cluj-Napoca în intervalul 1948-1972. Iniţial, a fost primit în Academie ca membru
corespondent în 1948 şi a fost făcut titular în 1955. Graţie cercetărilor realizate în problema iobagilor şi a mişcărilor de
emancipare socială şi naţională a românilor din Transilvania, Prodan a fost desemnat membru al Comitetului de Coor-
donare al Tratatului de Istoria României (1960-1964), iar contribuţia sa de bază a constat în elaborarea capitolelor
dedicate istoriei Transilvaniei din cel de-al III-lea volum.
43
44
Ştefan Bosomitu, Mihai Burcea, Mihail Roller (1908-1958). O scurtă biografie, în Identitate, social şi cotidian
în România comunistă, AIICCRI, Edit. Polirom, 2012, p. 55.
45
Katherine Verdery, Compromis şi rezistenţă: cultura română sub Ceauşescu, traducere de Mona Antohi şi Sorin
Antohi, Bucureşti, EH, 1994, p. 77 (National Ideology under Socialism. Identity and Cultural Politics in Ceauşescu’s
Romania, University of California Press, 1991).
46
Stephen Fischer-Galaţi, Europa de Est şi Războiul Rece: percepţii şi perspective, traducere de Luiza Pârvu, Dan
Popescu şi Florin Tecuceanu, Iaşi, Institutul European, 1996, pp. 31-32.
47
Ion Zainea, Istoricii şi cenzura comunistă (1966-1977), în Cosmin Budeancă, Florin Olteanu (coord.), Destine
individuale şi colective în comunism: simpozion internaţional: Sâmbăta de Sus, 22-25 iulie 2010, Iaşi, Edit. Polirom,
2013, p. 307.
Petrovici, pe fondul pregătirii intelectuale a acestora încă din anii interbelici. Spre deosebire de
prima parte a anilor 1950, trecutul politic al acestora, ce se regăsea în extrema dreaptă româ-
nească sau în „partidele istorice”, a fost trecut cu vederea în momentul numirii în funcţii de
conducere ale instituţiilor universitare sau de cercetare ştiinţifică. Mai mult, aceşti intelectuali
amintiţi au ajuns chiar să reprezinte vârfurile istoriografice însărcinate să elaboreze primul mare
proiect ştiinţific în această direcţie, şi anume Tratatul de Istoria României. De numele unor isto-
rici precum Andrei Oţetea, Ştefan Pascu sau chiar Constantin C. Giurescu sunt legate apariţiile
unor lucrări menite să pună în valoare atât conducerea politică, dar să reprezinte în acelaşi timp
şi contribuţii esenţiale pe plan ştiinţific. Acest aspect trebuie interpretat în numele diferenţei
existente între rolul intelectualului şi a celui care îndeplinea o misiune în propaganda ideologică48.
Hotărârile luate în cadrul Congresului din 1955, prin care spaţiul istoriografic a primit
misiunea de a iniţia un proiect de amploare ştiinţifică precum Tratatul de Istoria României, au
prefigurat într-o oarecare măsură ascensiunea vechilor istorici sau a celor recunoscuţi în medii-
le academice din alte ţări. Noile direcţii spre valorificarea moştenirii istorice a poporului ro-
mân, relevarea lipsei de experienţă sau diletantismul ce a caracterizat activitatea istoriografică
din primii ani ai regimului comunist au constituit particularităţile noului discurs. În mare măsu-
ră, autoritatea politică a mizat pe rolul asumat de noii protagonişti ai spaţiului istoriografiei
româneşti49.
Promovarea istoricilor profesionişti a implicat treptat şi readucerea tradiţiei istoriografi-
ce româneşti în dezbaterea academică. În lipsa imperativelor staliniste şi cu un marxism-
leninism fără greutate în demonstraţia ştiinţifică, istoricii s-au orientat spre moştenirea lăsată de
numele mari ale istoriografiei româneşti, trecute în umbră după 1948: A.D. Xenopol, Nicolae
Iorga sau Dimitrie Onciul. Revenirea la însemnătatea imaginii marelui istoric Nicolae Iorga era
explicată ca un argument al rupturii de viziunea stalinistă impregnată în istoriografia româ-
nească în prima jumătate a anilor 1950. Aceasta s-a manifestat prin evidenţierea moştenirii
intelectuale lăsate de marele cărturar prin existenţa institutului, fiind urmată în timp şi de rele-
varea influenţei în cultura românească timp de câteva decenii, până la moartea tragică din
1940. Cu toate acestea, reabilitarea istoricului propusă pentru prima dată de Mihail Ralea în
raportul despre starea mediului intelectual din 1955 a presupus o serie de riscuri la nivel aca-
demic, întrucât spre deosebire de ceilalţi mari istorici intraţi într-un proces similar, Iorga se
remarcase intens în spaţiul politic interbelic.
În aceeaşi măsură, susţinem versiunea istoricului Alexandru Zub, potrivit căreia discur-
sul a fost serios afectat în timpul regimului comunist, pe fondul misiunii de a legitima o serie
de aspecte ale trecutului. În ciuda presiunilor exercitate de autorităţi, istoricul profesionist a
demonstrat o atitudine de respect asupra ocupaţiilor sale ştiinţifice, lucru care a oferit o pro-
ducţie istoriografică notabilă50. Poate cea mai dificilă probă a fost cea din timpul represiunii
intelectuale declanşate de putere în anii 1958-1960, când activitatea istoricului trebuia să re-
flecte profesionalism şi în acelaşi timp să evite direcţii interpretative exterioare marxism-
leninismului51.
Campania de epurare intelectuală declanşată la comanda liderului Gheorghiu-Dej înce-
pând cu anul 1958, ce a primit denumirea de a doua glaciaţiune, a fost provocată de atitudinea
de nemulţumire manifestată de autoritatea politică faţă de pregătirea marxistă insuficientă a
istoricilor promovaţi după cel de-al doilea Congres al Partidului de la finele anului 1955. To-
tuşi, noul curs dominat de cultivarea unei viziuni naţionale a cunoscut o relativă întârziere, însă
nu i-a fost influenţată traiectoria52. În realitate, limbajul marxist-leninist dictat de sovietici în
48
Ibidem, p. 319.
49
Din viaţa Institutului de Istorie al Academiei RPR din Bucureşti, în SRdI, anul IX, nr. 5, 1956, pp. 131-133.
50
Al. Zub, op. cit., p. 169.
51
Andi Mihalache, Ideologie şi politică în istoriografia română (1948-1965), în AIIAXI, tom XXXVI, 1999, Iaşi,
Edit. Academiei Române, 2000, p. 52.
52
Idem, Istorie şi practici discursive..., p. 182.
anii stalinizării nu definea un limbaj natural pentru intelectualitatea românească, una care avea
prea puţine afinităţi cu ideologia oficială. În schimb, relaxarea de la mijlocul anilor 1950 le-a
oferit un cadru prielnic punerii în valoare a limbajului identităţii naţionale, unul cu tradiţie în
gândirea intelectuală românească53.
Apropierea centenarului unirii de la 1859 aducea în prim-planul discuţiilor rolul pe care
l-au deţinut domnitorul Alexandru Ioan Cuza sau Mihail Kogălniceanu în politica Principate-
lor: „Sunt unii istorici care afirmă că rolul acestora a fost minimalizat în scrierile de până acum
şi datoria noastră patriotică este să revedem întreaga activitate a acestor două personalităţi
pentru a li se da aprecierea cea justă, cu atât mai mult cu cât suntem informaţi că în străinătate
se duce o campanie împotriva lui Kogălniceanu şi Cuza” 54. O altă serie de evenimente care
necesitau o nouă interpretare istorică a fost legată de revoluţia din 1848 din Transilvania, pre-
cum şi readucerea în discursul naţional a personalităţii lui Avram Iancu. După o vreme în care
acest tip de discurs a fost subordonat permanent imperativelor ideologice, istorici care făceau
pasul spre înlăturarea influenţei istoriografice de la Moscova, odată cu liderii comunişti români,
au ajuns la concluzia că „istoricii sovietici ne rezolvă problemele noastre”55. În acest context,
istoricii deveneau protagoniştii procesului de reorientare discursivă menit să susţină semnifi-
caţia „unităţii naţionale” sau a „statului-naţiune” ca rezultat al unor evoluţii îndelungate 56.
Preocuparea istoricilor români asupra evenimentelor majore care au contribuit la reali-
zarea statului român modern au devenit prioritare în preajma aniversării centenarului Unirii
Principatelor române de la 1859. În acest sens, în centrele universitare din Iaşi şi Cluj au avut
loc numeroase manifestări din care nu au putut lipsi specialiştii în reconstituirea trecutului.
Institutul de Istorie al Academiei RPR a mobilizat istorici din Bucureşti şi Iaşi care au cercetat
arhivele, în scopul valorificării documentelor relevante ce urmau să fie editate în mai multe
volume. Viziunea asupra evenimentului a fost revizuită în comparaţie cu discursul istoricilor
din anii anteriori. Astfel că, de la implicarea marilor puteri din epocă în treburile politice inter-
ne ale celor două principate, se ajungea la utilizarea „misiunii maselor populare” în dubla ale-
gere a domnitorului Alexandru Ioan Cuza. De asemenea, nu a fost ignorată atitudinea burghe-
ziei româneşti faţă de unire, precum şi tendinţele manifestate şi „poziţia reacţionară pe care au
avut-o liberalii în frunte cu Brătienii, ce s-au opus reformei agrare şi au făcut tranzacţii odioase
pe spinarea ţării cu capitaliştii francezi” 57.
Numele mari ale Academiei RPR au primit sarcina de a marca relevanţa istorică a actu-
lui de la 24 ianuarie 1859. Andrei Oţetea, Iorgu Iordan sau Vasile Malinschi au trasat prin
discurs reperele istorice ce defineau împrumutul unui limbaj de esenţă naţională pe care liderii
comunişti şi-l revendicau. Spaţiul academic a devenit un loc de întâlnire al intelectualilor cu
liderii politici. Primii primeau „acordul” de a revitaliza un discurs naţional abandonat odată cu
primii ani postbelici. În cealaltă tabără, miza fundamentală era de a legitima regimul comunist
în trecutul naţional, evitând totodată definirea sa ca „implant” politic şi minimalizând rolul
autorităţii sovietice58. Implicarea Partidului şi totodată a statului în marcarea evenimentului
Unirii a urmărit legitimitatea politică a prezentului în trecutul poporului. Prin discursul unor
lideri politici precum Chivu Stoica, Partidul şi clasa muncitoare primeau rolul de „motor” al
progresului şi al raţionalităţii istorice59. Replica academică pentru a demonstra însemnătatea
actului de la 1859 i-a revenit reputatului istoric Andrei Oţetea, una menită să întărească traiec-
toria trasată de conducerea politică şi să-i confere ştiinţificitate prin relevanţa determinismului
economic şi social60 Aşadar, s-a produs un melanj discursiv ce îşi propunea să creeze un liant
53
Katherine Verdery, op. cit, p. 103.
54
ANIC, fond CC al PCR, secţia Propagandă şi Agitaţie, dos. 13/1958, f. 17.
55
Ibidem.
56
A. Oţetea, Însemnătatea istorică a Unirii, în SRdI, anul XII, nr. 1, 1959, pp. 21-23.
57
ANIC, fond CC al PCR, secţia Propagandă şi Agitaţie, dos. 12/1959, f. 46.
58
59
Florin Müller, Politică şi istoriografie în România: 1948-1964, Cluj-Napoca, ENN, 2003, p. 254.
60
Ibidem, p. 255.
ideologic între preceptele marxist-leniniste şi identitatea naţională. Noile poziţii angrenau „ro-
lul maselor populare” în realizarea Unirii, redimensionarea ideologică fiind descrisă în termeni
moderaţi de Mihail Ralea: „de la conştiinţa naţională de tip burghez s-a trecut azi la patriotis-
mul socialist şi internaţionalismul proletar care îmbină într-o formă nouă, superioară, interesele
individuale cu cele sociale într-un nou umanism pentru o nouă umanitate” 61. În esenţa sa, pro-
cesul a însemnat o simplificare sau o răstălmăcire a principiilor fundamentale marxiste şi
naţionaliste, în scopul punerii în acord cu peisajul politic al vremii 62.
Elaborarea Tratatului de Istoria României a produs un spaţiu mult mai larg al dezbateri-
lor asupra trecutului naţional. Reperele evenimenţiale ale secolului al XIX beneficiau de un
interes deosebit, culminate cu episoadele revoluţionare consumate în anul 1848. Lupta împotri-
va feudalismului a fost plasată printre cauzele fundamentale care au determinat accelerarea
procesului de dezvoltare al culturii şi identităţii naţionale şi a unităţii poporului român 63. Dez-
baterile pe tematica Tratatului de Istoria României au asigurat un cadru prielnic în scopul re-
construirii discursului de orientare naţională. Argumentele aduse făceau trimitere însă şi la
perioada anterioară constituirii Statului-naţiune, ceea ce a condus la susţinerea unei concepţii
istoriografice dominante conform căreia influenţele străine nu au deţinut un rol definitoriu în
dezvoltarea spaţiului cultural românesc. Evoluţia s-a produs în funcţie de necesităţile interne al
acestui spaţiu, iar influenţele au contat în măsura impusă de acestea. Relevanţa poziţiilor istori-
cilor intră în contrast cu delimitarea rolului deţinut de limba slavă în spaţiul românesc şi limite-
le influenţelor exercitate prin predominanţa ca limbă oficial a statului şi a bisericii 64.
Schimbarea discursului istoric cu privire la Unirea din 1859 nu a putut face abstracţie de
atmosfera politică a prezentului. Cu acest prilej, era necesară revenirea la atitudinile pe care
Rusia ţaristă, asociată cu conducerea lui Hruşciov, şi Franţa lui Napoleon al III-lea – simbol al
prezenţei capitalismului occidental – le-au deţinut în raport cu mişcarea de unificare. Astfel
Partidul remarca intervenţiile deosebite pe care le-au avut intelectuali precum Andrei Oţetea,
alături de Nichita Adăniloaie, Georgescu-Buzău, Valerian Popovici, Ştefan Pascu, Mihail Ra-
lea sau Vasile Malinschi în acest context. Însă au fost oferite şi exemplele negative. În interva-
lul de pregătire a materialelor dedicate Unirii din 1859, istorici precum Vasile Maciu 65 şi Dan
Berindei au fost acuzaţi că, pe fondul „influenţei istoriografiei burgheze”, au susţinut teza con-
form căreia întreaga burghezie şi moşierime şi-ar fi manifestat sprijinul pentru unire, în timp ce
liderul liberal Ion C. Brătianu nu a susţinut reforma agrară „din motive tactice”, ci s-a manifes-
tat ca o „personalitate progresistă” 66. Îndeosebi pe parcursul celui de-al şaptelea deceniu, insti-
tuţia cenzurii s-a confruntat cu poziţii ale istoricilor în care burghezia a primit un rol funda-
mental de forţă politică ce şi-a creat ca obiectiv conservarea intereselor naţionale, ceea ce i-a
oferit un rol de seamă în evenimentele majore de pe parcursul formării statului român modern.
Multe studii şi lucrări nu au primit acceptul publicării 67.
Declaraţia adoptată în urma plenarei CC al PMR din aprilie 1964 a fost urmată de con-
61
I. Apostol, Sesiunea festivă a Academiei RPR, în SRdI, anul XII, nr. 1, 1959, pp. 305-308.
62
Stephen Fischer-Galaţi, op. cit., p. 63.
63
Cultura Ţărilor Române în perioada destrămării feudalismului şi a formării relaţiilor capitaliste, în SRdI, anul
XIV, nr. 4, 1961, pp. 1029-1032.
64
Dezbateri asupra problemelor culturii medievale din Ţările Române, în SRdI, anul XII, nr. 6, 1959, pp. 133-136.
65
Vasile Maciu s-a remarcat, iniţial, ca unul dintre principalii colaboratori ai lui Mihail Roller în elaborarea manu-
alului de Istoria RPR, cunoscând astfel ascensiunea în învăţământul universitar şi în cercetarea istorică. A ocupat
funcţia de şef al secţiei de istorie modernă a Institutului de Istorie din Bucureşti (1949-1953) şi a ajuns profesor univer-
sitar abia în 1963 la Facultatea de Istorie din Bucureşti, an în care este ales şi ca membru corespondent al Academiei
RPR. Ca istoric modernist, a avut o contribuţie semnificativă în elaborarea celui de-al IV-lea capitol al Tratatului de
Istoria României, în cadrul căruia s-a ocupat de evenimentele de referinţă în construcţia statului român modern, înce-
pând cu momentul revoluţionar de la 1848. Din această calitate, Maciu a reprezentat una dintre vocile prezente în
dezbaterea privind periodizarea istoriei românilor, inclusiv în cazul participării României la Primul Război Mondial. V.
66
ANIC, fond CC al PCR, secţia Propagandă şi Agitaţie, dosar 12/1959, f. 47.
67
Ion Zainea, Istoriografia română şi cenzura comunistă (1966-1977), Oradea, EUO, 2010, p. 108.
vocarea vârfurilor intelectuale în vederea exprimării poziţiilor faţă de atitudinea critică la adre-
sa sovieticilor. Dintre propunerile cu oamenii de ştiinţă, artă şi cultură nu putea lipsi istoricii de
prim-plan ai epocii: Vasile Maciu, membru corespondent şi secretar al Academiei RPR şi An-
drei Oţetea, academician şi director al Institutului de Istorie al Academiei. Cel din urmă se pare
că nu a participat la adunarea din 8 mai 1864, absenţa sa fiind motivată de activităţile ştiinţifice
pe care le desfăşura. Cel mai probabil, tindem să susţinem că istoricul sibian pregătea ultimele
faze ale editării manuscriselor lui Marx. În schimb, soţia sa, Georgeta Oţetea, a fost prezentă ca
reprezentant al Institutului de Istorie a Artei 68.
Întâlnirea conducerii de partid cu intelectualii a avut un scop clar. Elitele culturale şi
specialiştii din cercetarea ştiinţifică trebuiau să ia la cunoştinţă de decizia politică asumată de
liderii comunişti români, una care trebuia să se manifeste prin materializarea obiectivelor stabi-
lite în aceste domenii, printre care şi istoriografia69. Poziţia Partidului faţă de conflictul sino-
sovietic şi ulterior declaraţia din aprilie 1964 au contribuit la schimbarea atitudinii intelectuali-
lor. Aceştia au aprobat deciziile conducătorilor, adoptând poziţii ostile faţă de intenţiile Mos-
covei de a-şi consolida autoritatea asupra statelor cu „democraţie populară”. Procesul a fost
perceput ca un adevărat pericol ce viza nu numai sfera economicului, ci era orientat şi spre
supunerea instituţiilor interne prin crearea unor organisme comune. Drumul independent pe
care Partidul intenţiona să şi-l croiască era receptat cu entuziasm de către intelectualitate, sub
forma unei liberalizări de viziune70.
Transformările aduse de atitudinile politice ale liderilor comunişti din România faţă de
autoritatea sovietică, concretizate prin elaborarea Declaraţiei din aprilie 1964, au fost urmate
de schimbarea configuraţiei din vârful Partidului Muncitoresc Român, odată cu dispariţia lui
Gheorghiu-Dej. La câteva luni după preluarea puterii, Nicolae Ceauşescu îşi manifesta intere-
sul faţă de consolidarea unei relaţii clare cu spaţiul intelectual, fapt pentru care a organizat o
serie de întruniri cu cei mai prestigioşi oameni de ştiinţă ai ţării. Aflat în plin proces de libera-
lizare, regimul comunist din România nu putea admite totodată manifestarea unor tendinţe de
autonomie a elitelor intelectuale, ceea ce ar fi putut ameninţa adaptarea discursului ideologic la
conjunctura politică a epocii71.
Organizarea şedinţei din 7 mai 1965 nu a exclus vocile de moment ale istoriografiei ro-
mâneşti: Constantin Daicoviciu şi Andrei Oţetea. După ce în cea de-a doua jumătate a anilor
1950 a jucat rolul principal în înlăturarea grupului stalinist din istoriografie, Oţetea, din poziţia
de director al Institutului de Istorie al Academiei RPR – învestit în funcţie încă din 1956 – s-a
remarcat atât din punct de vedere ştiinţific, cât şi ca susţinător al noilor direcţii politice. La
aproape zece ani de la organizarea Congresului al II-lea al PMR, Oţetea ţinea să sublinieze
prioritatea acordată elaborării Tratatului de către specialiştii în istorie, ceea ce a făcut ca preo-
cupările legate de istoria universală să treacă pe un plan secundar.
Totodată, era subliniat avantajul uriaş oferit de deplasarea cercetătorilor la Arhivele din
Occident, prin intermediul cărora s-au creat condiţiile de acces la o bibliografie mult mai boga-
tă. Deschiderea spre capitalism a însoţit astfel discursul de orientare naţională: „Este nevoie de
prezenţa noastră peste hotare pentru a ne apăra drepturile şi prestigiul ţării noastre şi pentru a fi
la curent cu ceea ce se pregăteşte în străinătate în legătură cu problemele noastre” 72.
Proiectele istoriografice ale regimului comunist din perioada asumării noului curs au
produs o apropiere ce a creat consecinţele în ambele spaţii. Pe de o parte, liderii politici şi-au
manifestat dorinţa ca principiile ideologiei oficiale şi Partidul să-şi legitimeze un sens în trecu-
68
ANIC, fond CC al PCR, secţia Propagandă şi Agitaţie, dos. 31/1964, ff. 2-20.
69
Stenograma întâlnirii cu oamenii de ştiinţă – Despre declaraţia adoptată la Plenara lărgită a CC al PMR din
15-22 aprilie 1964, Ibidem, f. 61.
70
Idem, dos. 31/1964, ff. 169-170.
71
PCR şi intelectualii în primii ani ai regimului Ceauşescu (1965-1972), ediţie de documente elaborată de Alina
Pavelescu, Laura Dumitru, Bucureşti, ANR, 2007, IV.
72
Stenograma întâlnirii noii conduceri de partid şi de stat cu oamenii de ştiinţă (7 mai 1965), ANIC, fond CC al
PCR, secţia Cancelarie, dosar 63/1965, ff. 23-27.
tul românilor. În schimb, istoricii promovaţi de către regim începând cu a doua jumătate a
anilor 1950 au încercat în numeroase situaţii să grăbească procesul de revenire a discursului
naţional, în paralel cu abordarea unui limbaj marxist-leninist superficial. Realizarea unui pro-
iect de amploare ştiinţifică precum Tratatul de Istoria României a creat de la sine condiţiile
apariţiei numeroaselor contribuţii istoriografice ale perioadei, însă poate aspectul cel mai
esenţial rămâne interesul regimului pentru interpretarea trecutului, ceea ce va prevala în instau-
rarea naţional-comunismului.
Contribuţiile istoricului Andrei Oţetea

în tendinţele istoriografice româneşti din anii destinderii comuniste
În analiza spaţiului istoriografiei şi a actorilor care s-au remarcat, ne plasăm în favoarea

viziunii conform căreia cunoaşterea ştiinţifică rămâne inseparabilă de oamenii care o trăiesc şi
de istoria lor73. Conştiinţa personajului istoric este în mod definitiv fixată în conduita sa şi în
operele sale, însă în analiza sa finală, istoricul profesionist urmăreşte o abordare ştiinţifică
menită mai degrabă să depăşească personajul şi să-şi construiască argumentele prin raportarea
la peisajul epocii74. Principalele repere asupra cărora ne-am îndreptat atenţia presupun mai întâi
cunoaşterea argumentelor pe care autoritatea politică – prin vocea Partidului-unic – le-a utilizat
în scopul înlăturării intelectualilor care au servit ca instrumente ale regimului în racordarea
istoriografiei la rigorile impuse de modelul sovietic.
Istoricul Andrei Oţetea a păstrat o distanţă considerabilă faţă de viaţa politică interbelică
probabil şi din cauza prezenţei covârşitoare a marelui istoric Nicolae Iorga şi odată cu acesta, a
discipolilor săi care s-au remarcat prin existenţa unui discurs critic la adresa viziunii politice a
promotorului ideilor semănătoriste, într-un mediu politic încărcat de responsabilităţile lăsate de
Marele Război. Istoricii la care ne referim, fie au luat calea dizidenţelor politice, fie şi-au găsit
discursul politic în proximitatea camarilei regale, fie au profitat de ascensiunea extremei drepte
pentru a împrumuta din discursul naţionalist ale epocii 75. Deşi nu face obiectul demersului de
faţă, lipsa istoricului născut în Sibiel din peisajul politic interbelic românesc, argument care ulterior,
într-o altă epocă, i-a creat numeroase avantaje în ascensiunea profesională, ar putea fi explicată
de incompatibilităţile existente la nivel intelectual şi provocările venite dinspre acest mediu.
Intervalul de timp ce a marcat apogeul măsurilor de preluare integrală a modelului sovi-
etic, proces ce s-a desfăşurat concomitent cu anihilarea valorilor româneşti şi a personalităţilor
de prim rang din spaţiul intelectual, l-au găsit pe istoricul Andrei Oţetea în tabăra universitari-
lor cu experienţă, însă cu „păcatul” de a avea o construcţie intelectuală specifică Vechiului
Regim. Discursul unor istorici precum Andrei Oţetea sau Vasile Maciu a fost plasat în catego-
ria interpretărilor burgheze în anii stalinismului dogmatic. Interesul puterii de a păstra a perma-
nentă raportare la un set de idei legitimante creau din discursurile ocolitoare o formă de inter-
pretare „obiectivistă a istoriei”. „Puritatea ideologiei” şi „justa orientare a muncii ştiinţifice” nu
lipseau din discursul conducerii cu privire la scrisul istoric 76.
Ca responsabil al colectivului de Istorie modernă, istoricul a primit acuzaţii de conduce-
re „formală” sau de refuz al promovării ideologice şi profesionale a tinerilor 77. Oţetea şi Maciu
erau numele des invocate din spaţiul istoriografiei epocii moderne către care dezbaterile istori-
cilor se îndreptau. Deficienţele existente la nivelul gestionării responsabilităţilor funcţiei de
conducere sau promovarea unor viziuni contradictorii versiunilor ideologiei oficiale au servit
73
Raymond Aron, Introduction à la philosophie de l’histoire: essais sur le limites de l’objectivité historique, Paris,
Edition Gallimard, 1986, p. 14.
74
Ibidem, pp. 96-97.
75
Mihai Chioveanu, Istoricii şi politica în România interbelică, în AIIAXI, vol. XXXIX-XL, 2002-2003, Iaşi, Edit.
Academiei Române, 2003, pp. 595-613.
76
Consfătuirea istoricilor din R.P.R. (16-17 ianuarie 1953), în „Studii. Revista de Istorie şi Filozofie”, anul 6, I,
ianuarie-martie 1953, p. 24.
77
Ibidem, p. 51.
ca instrumente de bază în caracterizarea comportamentului istoricilor care au mizat pe supra-

vieţuirea intelectuală aproape de limitele acceptate de regim 78.
Spre deosebire de alţi istorici, menţinerea sa într-o poziţie recunoscută s-a datorat într-o
măsură considerabilă preocupărilor sale ştiinţifice, chiar dacă ele au fost reduse ca dimensiune,
legate de concepţia materialistă asupra istoriei. Din perspectiva istoricului modernist ieşean
Leonid Boicu, cel mai probabil că raţionalismul şcolii franceze pe care Oţetea a frecventat-o l-a
îndemnat să se apropie de materialism, viziune intelectuală care desena un peisaj mai elocvent
al evoluţiei societăţii şi o serie de trăsături caracteristice foarte apropiate gustului „ardeleanului
dârz şi încăpăţânat”, puţin înclinat spre speculaţii abstracte 79.
Dimensiunea marxistă în istoriografia românească interbelică a inclus puţini reprezen-
tanţi în rândul istoricilor, ceea ce sugera clar slăbiciunile pe care le-a deţinut această viziune ca
reper teoretic. Totuşi, preocupările intelectuale pentru analiza fenomenelor economice şi socia-
le din trecut s-au legat de numele unor specialişti de valoare, inclusiv din istoriografie, mediu
în care materialismul istoric a mizat pe progrese economice ale României dintre cele două
războaie mondiale80.
Încercările reduse de a realiza o analiză din unghiul marxismului s-au rezumat la con-
strucţii de interpretare a istoriei naţionale şi universale 81. În studiul său despre Concepţia mate-
rialistă a istoriei ca metodă de cercetare şi de expunere, Andrei Oţetea sublinia încă din debut
că „toţi istoricii culeg, aleg şi grupează fapte, dar alegerea şi gruparea înseşi se fac după criterii
determinate de nevoile practice şi ştiinţifice ale epocii şi societăţii în care trăieşte autorul” 82. În
continuare, erau atinse aspecte legate de racordarea statului-naţiune şi a culturii naţionale la o
tendinţă universală ca unică formă de desăvârşire. Oţetea nu se plasa, însă, în acord cu poziţia
promotorilor istoriei pozitiviste, considerând că viaţa popoarelor se dezvoltă din nevoi interne
şi după legi proprii, nu sub incidenţa influenţelor externe, care sunt superficiale sau aparente83.
Oţetea atrăgea atenţia că prin concepţia ştiinţifică de esenţă marxistă s-a putut realiza un
proces de extindere a cunoaşterii asupra vieţii şi a istoriei care nu mai putea fi ignorat nici de
către cei care au contestat ascensiunea acestei viziuni. Principalele elemente de noutate au
privit reinterpretarea evoluţiei şi misiunii instituţiilor, a statului şi mai ales căutarea unor expli-
caţii pentru evenimentele politice care să depăşească imaginea de suprafaţă şi să se axeze asu-
pra naturii raporturilor de producţie 84. Din această perspectivă, demersul istoricului se dove-
deşte mai degrabă un exerciţiu cu pretenţie de teoretizare 85. Andrei Oţetea şi-a prezentat studi-
ul în 1938 la Bucureşti, în cadrul Institutului de Istorie N. Iorga, în faţă unui public format din
profesori şi cercetători, fiind publicat apoi în revista „Însemnări ieşene” (1938) 86. După venirea
comuniştilor la putere, cercetările sale anterioare despre metoda marxistă de interpretare a
istoriei au căpătat un rol mult mai însemnat decât lucrările sale fundamentale87.
Ascensiunea ca membru titular al Academiei RPR (1955) şi în scurt timp la conducerea
Institutului de Istorie din Bucureşti a oferit cadrul ştiinţific prielnic pentru a reveni la vechea
problemă referitoare la interpretarea mişcării din 1821 condusă de Tudor Vladimirescu. Atât
rolul decizional cât mai ales desfăşurarea unei activităţi de cercetare în arhivele străine au con-
tribuit la revenirea unei poziţii istoriografice faţă de care istoricii stalinişti s-au arătat reticenţi,
şi anume legământul dintre Tudor Vladimirescu şi Eteria în urma căruia liderul muntean ar fi
78
Ibidem, p. 67.
79
Leonid Boicu, Andrei Oţetea – cu un ochi redeschis înspre Iaşi, în RI, tom V, nr. 7-8, iulie-august 1994, p. 690.
80
Pompiliu Teodor (editor), Din gândirea materialist-istorică românească (1921-1944), Bucureşti, EŞ, 1972, pp. 4-45.
81
Florin Müller, op. cit., pp. 50-51.
82
A. Oţetea, Concepţia materialistă a istoriei ca metodă de cercetare şi de expunere, IAGBI, 1938, p. 3.
83
Ibidem, pp. 6-7.
84
Ibidem, p. 14.
85
Florin Müller, op. cit., p. 56.
86
A. Oţetea, V. Netea, O sută de ani de predare a istoriei universale la Universitatea din Bucureşti (1864-1964),
în AUŞSIB, anul XIII, 1964, p. 35.
87
Apostol Stan, Istorie şi politică în România comunistă, Bucureşti, Edit. Curtea Veche, 2010, p. 98.
devenit o parte din planul grupării greceşti 88. Reluarea dezbaterii asupra dimensiunilor răscoa-
lei din spaţiul istoricilor se producea într-un alt context. De această dată, Andrei Oţetea nu mai
este exponentul istoriografiei de sorginte burgheză, aşa cum era acuzat în debutul anilor 1950.
Deşi contribuţia rusească în eforturile de „eliberare naţională” a popoarelor din zona balcanică
era pusă într-o lumină pozitivă, faptul că Oţetea se raporta la contribuţiile ştiinţifice ale unor
istorici precum Constantin C. Giurescu însemna în mod automat expunerea în faţa slujitorilor
servili ai cultului stalinist89.
În urma adunării generale a Academiei RPR din iulie 1955 au fost desemnaţi 104 noi
membri (onorifici, titulari şi corespondenţi), numărul crescând astfel de la 44 în 1948, la 194 de
membri. În cazul secţiei de istorie a Academiei, au intrat 4 membri titulari şi un membru cores-
pondent, ajungându-se astfel la 1 membru onorific, 7 membri titulari şi 2 membri corespon-
denţi90. Astfel că, în urma acestor schimbări, Emil Condurachi, Constantin Daicoviciu, Andrei
Oţetea şi David Prodan deveneau membri titulari, iar Ion Nestor şi Virgil Vătăşianu 91 membri
corespondenţi92. Ritualul primirii ca membru titular a inclus, de asemenea, propunerile celor
mai avizaţi istorici ai regimului. În acest cadru, Petre Constantinescu-Iaşi i-a propus pe Con-
stantin Daicoviciu, Emil Condurachi ca titulari, iar Victor Cheresteşiu membru corespondent,
în timp ce Mihail Roller l-a preferat pe David Prodan93. Titlul de academician acordat lui An-
drei Oţetea a fost încărcat de o mare autoritate. Nu atât una ştiinţifică, pe care acesta o deţinea,
cât mai ales politică. Promovarea sa în noul val de intrări în Academie a fost percepută de
colegii de generaţie, dar şi de cei mai tineri, ca o condiţie ca el să devină un om de încredere
pentru vârful Partidului, mai precis un intelectual care să răspundă prompt la directivele politi-
ce privitorare la nivel istoriografic94.
Autoritatea intelectuală exercitată de istoricul Oţetea începând cu a doua jumătate a ce-
lui de-al şaselea deceniu s-a remarcat, de altfel, şi în alte sensuri decât cel de principal acuzator
al grupului rollerist. Mai precis, acesta şi-a manifestat intenţiile de a argumenta pe baze ştiinţi-
fice existenţa unei „a doua iobăgii”, pornind de la concluziile lăsate de Fr. Engels în Războiul
ţărănesc german şi încercând să identifice noua teză pe baza evoluţiei relaţiilor sociale şi eco-
nomice din Ţara Românească şi Moldova după reformele de eliberare a şerbilor iniţiate de
Constantin Mavrocordat (Ţara Românească-1746 şi Moldova-1749). Primul studiu a fost pu-
blicat în 1955. Interesul manifestat pentru această problematică a condus la decizia istoricului
de a crea în 1957 un sector în cadrul Institutului intitulat Destrămarea feudalismului, condus de
Vasile Mihordea şi din care mai făceau parte Şerban Papacostea, Sergiu Columbeanu, Ioana
Constantinescu, Ilie Corfus, Theodora Rădulescu şi Florin Constantiniu. Principalul obiectiv
stabilit a fost elaborarea unei colecţii de documente care tratau relaţiile agrare în ţările române
în intervalul de timp ce marca trecerea de la feudalism la capitalism. Interesul lui Oţetea pen-
tru problema celei de-a doua iobăgii şi rezultatele explorării arhivelor pentru elucidarea ei era
atât de mare, încât membrii sectorului au fost, în primul an de activitate, chemaţi să prezinte
săptămânal sau bilunar rezultatele cercetărilor întreprinse 95.
Pe fondul apariţiei studiului realizat de cunoscutul istoric sovietic S.D. Skazkin, Pro-
blemele fundamentale ale aşa-zisei „a doua iobăgii” în Europa centrală şi răsăriteană”, Oţe-
tea a organizat o dezbatere în cadrul Institutului pe această problemă, în scopul de a identifica
argumente pro şi contra acestei teorii96. Totodată, erau contrazise teze ce îi aparţineau lui P.P.
88
Andrei Oţetea, Legământul lui Tudor Vladimirescu faţă de Eterie, în SRdI, anul IX, nr. 2-3, 1956, pp. 127-133.
89
Florin Müller, op. cit., pp. 229-231.
90
ANIC, fond C.C. al P.C.R., secţia Propagandă şi Agitaţie, dos. 59/1955, ff. 145, 150.
91
Ioan Opriş, Istoricii şi Securitatea, vol. I, Bucureşti, EE, 2004, p. 27.
92
Florin Constantiniu, De la Răutu şi Roller..., p. 112.
93
Florin Müller, op. cit, p. 148.
94
Apostol Stan, op. cit, p. 97.
95
Florin Constantiniu, Andrei Oţetea şi a doua iobăgie: o dezbatere inutilă?, în RI, tom V, nr. 7-8, iulie-august
1994, Bucureşti, Edit. Academiei Române, p. 682.
96
Ibidem, p. 683.
Panaitescu, prin care plasa începutul celei de-a doua iobăgii odată cu actul lui Mihai Viteazul
de legare a ţăranilor de glie. Marea exploatare agricolă bazată pe clacă şi, a doua iobăgie erau
în Ţările române, ca în toate ţările din centrul şi răsăritul Europei, calea de pătrundere a capita-
lismului în agricultură97.
Această perspectivă a fost susţinută printr-o comunicare în cadrul congresului inter-
naţional de istorie de la Roma din 1955, sub titlul Le seconde asservissement des paysans ro-
mains (1746-1821), ulterior optând pentru plasarea problematicii în epoca regulamentară. Noua
preocupare ştiinţifică a lui Oţetea s-a alăturat celorlalte probleme. În special după intrarea sa în
Academia RPR, istoricul s-a orientat spre cercetarea documentelor de arhivă maghiare de la
Budapesta şi Debreţin cu privire la răscoala lui Tudor Vladimirescu, devenind în acelaşi timp
un adevărat reper în analiza tendinţelor istoriografiei româneşti medievale sau a relaţiilor co-
merciale din zona sud-est europeană. Astfel, la începutul celui de-al şaptelea deceniu, tezele
sale despre „a doua iobăgie”, relaţiile agrare din Ţara Românească din timpul Regulamentului
Organic sau rolul Eteriei în mişcarea din 1821 au fost susţinute în marile centre academice
occidentale98. Teza lui Andrei Oţetea a declanşat o vie controversă, vederile sale fiind atacate
deopotrivă în esenţa lor cât şi în aspecte particulare. Principalele obiecţii au vizat suprafaţa
redusă a rezervei cerealiere pe moşiile din Ţara Românească, convertirea clăcii în bani şi pon-
derea superioară a cantităţilor de cereale provenite din dijme, în raport cu cele recoltate pe
rezerva seniorială99. David Prodan, unul dintre istoricii cunoscuţi ai epocii, preocupaţi de intro-
ducerea unei viziuni materialiste asupra trecutului, recunoştea ascensiunea lui Oţetea, dar în
acelaşi timp îi contrazicea teza: „avea o excelentă pregătire şi orientare în istoria universală,
problematica ţărănimii române i-a venit însă pe urmă, după ce posibilităţile cultivării ştiinţifice
a istoriei universale aproape s-au închis. La discuţiile în jurul Tratatului, la o şedinţă, ridicân-
du-se problema în contradictoriu, cum eu prezidam, a trebuit să spun un cuvânt. N-am spus
mare lucru, am zis doar: fiindcă aplicarea termenului e discutabilă încă, eu la Transilvania, de
care răspund, nici nu-l aplic, n-ar fi mai bine să renunţăm la termen, lăsând expunerea aşa cum
e, fără introducerea lui, mai ales că nici la Transilvania nu apare”. Reacţiile nu au întârziat să
apară: „Oţetea mi-a luat capitolele din urmă scrise pentru Tratat, a luat şi pe băieţii săi, Şerban
Papacostea şi Florin Constantiniu, i-a dus la Căciulaţi şi acolo mi le-au «stilizat» aproape să nu
le mai recunosc”100. În contextul Declaraţiei din aprilie (1964) – manifestare publică a dis-
tanţării de Moscova a regimului comunist din România – discuţia despre a doua iobăgie a cu-
noscut un „reflux”, fiind considerată de sorginte sovietică 101.
Cu toate că teza emisă de Oţetea a suscitat o amplă dezbatere în anii anteriori, respinge-
rea sa a însemnat automat şi dispariţia din proiectul celui de-al treilea volum al Tratatului.
Existenţa unei „a doua iobăgii” a fost criticată intens de istorici dogmatici precum Vasile Ma-
ciu, G. Georgescu-Buzău sau V. Liveanu, dar şi de specialişti ca David Prodan102, mulţi dintre
istorici considerând teza drept o denaturare a scrierilor lui Engels103. Istoricul şi teza sa nu au
avut parte de aprecieri ştiinţifice nici în manifestările ştiinţifice de pe plan extern. Unul dintre
momente de referinţă a fost Congresul de la Stockholm din august 1960, acolo unde singurele
comunicări ce au fost respinse în urma propunerilor făcute de reprezentanţii români erau: cea
realizată de către Petre Constantinescu-Iaşi despre Atitudinea socialiştilor faţă de primul război
mondial şi cea a lui Andrei Oţetea despre A doua iobăgie în Ţara Românească şi Moldova104.
97
Discuţia publică cu privire la „iobăgia a doua” în ţările din centrul şi răsăritul Europei” şi „iobăgia a doua în
Moldova şi Ţara Românească”, în SRdI, anul XIV, 1961, nr. 3, p. 729.
98
A. Oţetea, V. Netea, O sută de ani de predare a istoriei..., p. 37.
99
Andrei Oţetea: scrieri istorice alese, ediţie îngrijită de Florin Constantiniu şi Şerban Papacostea, Cluj-Napoca,
Edit. Dacia, 1980, p. 18.
100
David Prodan, Memorii, București, EE, 1993, p. 154.
101
Florin Constantiniu, Andrei Oţetea..., p. 686.
102
Discuţia publică cu privire la „iobăgia a doua” ..., p. 729.
103
Andi Mihalache, Ideologie şi politică.., p. 57.
104
Stan Stoica, op. cit, p. 153.
Referitor la lucrarea Tudor Vladimirescu şi revoluţia din 1821, istoricul american Keith
Hitchins afirmă că „Oţetea a reuşit să reliefeze toate faţetele personalităţii complexe a lui Vla-
dimirescu, lăsându-l să se autodefinească el însuşi, prin felul său de a reacţiona la ritmul alert
de desfăşurare a evenimentelor în scurta perioadă când s-a aflat în centrul acţiunii” 105. De refa-
cerea primei ediţii consacrate lui Tudor Vladimirescu se leagă şi numele istoricului sas Adolf
Armbruster, student, doctorand al istoricului sibian 106 şi unul dintre cei mai apropiaţi de acesta,
care a avut ocazia de a petrece cu el momente semnificative care, de altfel, îl caracterizau foar-
te bine pe Oţetea: „rostul mărturisit al mentorului în opţiunea aceasta a fost dorinţa sa ca aceas-
tă a doua ediţie să se bucure de exactitatea, consecvenţa, rigoarea şi metoda ştiinţifică, chipuri-
le proprii mie, însuşiri pe care trebuia să le aplice noului text”107. Într-o notă privitoare la ediţia
din 1970 a lucrării Tudor Vladimirescu, cenzura remarca faptul că istoricul şi-a creat o libertate
mult mai mare în interpretarea subiectului, fiind oferite reacţii la adresa istoricilor care i-au
contestat poziţia ştiinţifică asupra mişcării din 1821. Mai mult, se amintea că „autorul stăruia
însă prea insistent asupra unor defecte şi trăsături negative de caracter, sau formula unele carac-
teristici ce umbreau personalitatea acestuia de profund patriot şi fruntaş al luptei de eliberare”108.
Dacă numeroasele controverse declanşate pe problema legitimităţii ştiinţifice a celei de-
a doua iobăgii au cunoscut un regres considerabil pe măsura procesului de elaborare a Tratatu-
lui, cealaltă preocupare de interes a istoricului sibian – mişcarea lui Tudor Vladimirescu – a
devenit un subiect de mare însemnătate din trecutul românilor, ceea ce a atras şi conducerea
politică. În contextul dezbaterilor din programul Tratatului, conflictul dintre Andrei Oţetea şi
istoricul rollerist Solomon Ştirbu asupra caracterului mişcării a fost urmat de noi interpretări ce
indicau clar interesul puterii de a-şi identifica originile în momentul 1821. Astfel că răscoala
lui Tudor Vladimirescu a fost tratată nu doar ca mişcare a ţăranilor, ci a beneficiat de o impli-
care a burgheziei-democratice, iar pe această cale a căpătat o nouă dimensiune definită de ca-
racterul naţional109.
Un domeniu ce cunoaşte o ascensiune clară începând cu primii ani ai celui de-al şapte-
lea deceniu a fost cinematografia românească. Producţia filmului Tudor (1962) mărturiseşte
ambivalenţa discursului oficial care s-a deschis la alte valori şi idei decât cele ale comunismu-
lui, cum erau simbolurile naţionale şi afirmarea identităţii româneşti. Consultantul istoric al
filmului a fost Andrei Oţetea, la acel moment fiind recunoscut ca o personalitate importantă în
mediul universitar şi academic românesc. În momentul realizării filmului, el era, în mod incon-
testabil, cel mai mare specialist în această problemă. Cooptarea sa în funcţia de consilier de-
monstra dorinţa realizatorilor de a respecta detaliile istorice şi o viziune cât se poate de apropi-
ată de cea ştiinţifică. Deşi în multe situaţii au fost redate scene care nu erau explicate de surse
istorice, Oţetea nu a intervenit în scopul restrângerii libertăţilor pe care scenaristul Mihnea
Gheorghiu şi le-a permis pentru a descrie într-o manieră cât mai veridică personajul Tudor
Vladimirescu110.
Partea cea mai controversată a scenariului a reprezentat-o însă scena în care Tudor mer-
ge la Viena în timpul Congresului din 1814-1815. Intenţiile lui Mihnea Gheorghiu erau acelea
de a-l aduce pe eroul român în proximitatea marilor decizii şi a personalităţilor cu autoritate ale
epocii. Andrei Oţetea a dezaprobat această scenă, considerând că este dificil de a o accepta
chiar şi ca un simplu spectator. Preocuparea istoricului s-a îndreptat în continuare spre relaţia
liderului din 1821 cu mişcarea greacă Eteria, cunoscut fiind faptul că cercetările sale mai vechi
doreau să demonstreze că răscoala din Ţara Românească a făcut parte din strategia politică
105
Keith Hitchins, Andrei Oţetea, în RI, tom V, nr. 7-8, iulie-august 1994, Bucureşti, Edit. Academiei Române, p. 672.
106
Apostol Stan, op. cit, p. 125.
107
Adolf Armbruster, Andrei Oţetea – însemnări de jurnal, în RI, tom V, nr. 7-8, iulie-august 1994, Bucureşti,
Edit. Academiei Române, p. 674.
108
Ion Zainea, Cenzura istoriei, istoria cenzurată: documente (1966-1972), EUO, 2006, p. 183.
109
Răscoala condusă de Tudor Vladimirescu, în SRdI, anul XIII, nr. 5, 1960, pp. 191-198.
110
Aurelia Vasile, Le cinéma roumain dans la période communiste. Représentations de l’histoire nationale,
Bucureşti, Editura Universităţii din Bucureşti, 2011, pp. 299-300.
eteristă. De altfel, această versiune a fost chiar propusă pe platoul de filmare, însă intervenţiile
sale nu au fost luate în considerare111.
Concluzii
Despărţirea de rigorile staliniste nu a beneficiat efectiv de o pregătire concomitentă a in-

stituţiilor intelectuale, astfel că deciziile luate în spaţiul academic au reprezentat expresia impe-
rativelor politice, în timp ce declinul principalilor exponenţi ai viziunii staliniste a fost suplinit
de noile ingerinţe care vizau aceeaşi ortodoxie ideologică. Constrângerile exercitate de către
Partidul-Stat s-au impus într-un ritm accelerat în câmpul intelectual şi au ameninţat profund un
anumit tip de producţie şi de activitate intelectuală şi un anumit tip de intelectuali. În contextul
relaxării ideologice, au fost create, fie şi pentru perioade mai reduse de timp, spaţii mult mai
largi în mediul intelectual – în acest caz, al istoricilor – fapt ce a permis intensificarea interesu-
lui pentru profesionalism, precum şi relaţii de apropiere între convingerile personale şi discur-
sul ştiinţific.
Noua politică de regândire a relaţiei conducerii de partid cu mediul intelectual, demarată
pe fondul deciziilor Congresului al II-lea al PMR, a implicat o serie de responsabilităţi specifi-
ce ambelor spaţii. Destinderea relaţiei Partid-intelectuali a presupus într-o oarecare măsură
negocierea sau schimbul, în limitele unor „reguli ale jocului”, prin acestea fiind înţeles noul
curs al ideologiei. Raportul a depins într-o măsură considerabilă de caracteristicile conjuncturi-
lor în care s-a desfăşurat acest proces şi care a influenţat îndeosebi dinamica şi stabilitatea
acestuia112. În acest caz, un aspect de reţinut rezidă în adaptabilitatea sau gradul de autonomie
de care istoricii au dispus în raport cu regimul. Importanţa acestei flexibilităţi reprezintă un
indiciu relevant al centralismului, mai mult sau mai puţin excesiv într-un sistem dat, în raport
cu câmpul strategic al membrilor. Cu toate că şi în acest caz centralismul a funcţionat, iar isto-
ricii au fost dependenţi de deciziile autorităţilor politice, manifestarea unui anumit grad de
autonomie începând cu mijlocul anilor 1950 contrazice subordonarea totală a istoriografiei şi
sugerează apariţia unor culoare ce puteau genera autoritatea113. Prin acest argument se poate
explica libertatea de care au beneficiat istoricii cu prestigiu promovaţi de regim în funcţii de
conducere academică, însă autonomia creată nu a presupus totodată şi însuşirea necondiţionată
a unui limbaj marxist-leninist.
Destinderea ideologică s-a produs în paralel cu restabilirea raporturilor existente între
conducerea politică şi spaţiul intelectual. Consecinţele s-au manifestat în diferite forme. S-a
putut constata dificultatea despărţirii de retorica stalinistă, cadrul instituţional academic nu a
demonstrat deschiderea spre schimbare la nivelul structurilor, ci dimpotrivă, a preferat perpetu-
area subordonării totale faţă de stat, practică implementată încă din 1948. Discursul critic poate
fi identificat cu mare dificultate, lipsa strategiilor de refacere a vechilor legături externe de pe
plan ştiinţific se observă pe măsura stabilirii relative a unui contact cu mediile academice din
occident, în timp ce revenirea la discursul identităţii naţionale pare să provoace un melanj ideo-
logic ca reacţie la tendinţele de contestare a influenţei sovietice.
În mod cert, existenţa unor nume de prestigiu în proximitatea puterii, chiar şi după re-
presiunea antiintelectuală din primii ani ai celui de-al şaselea deceniu, a servit ca premisă a
conflictului din spaţiul intelectual. Prea puţini dintre aceştia şi-au însuşit o metodă marxistă
care să rezoneze cu ingerinţele ideologice, fapt ce a atras aversiunea celor delegaţi de Partid
pentru a conduce activitatea ştiinţifică din instituţiile academice pe căi dictate de interesul
puterii. Preocupările ştiinţifice ale istoricului Andrei Oţetea în istoriografie au avut o contri-
buţie semnificativă în menţinerea legitimităţii sale intelectuale. Întrucât e prematur să susţinem
111
Ibidem, p. 301.
112
Erhard Friedberg, Le pouvoir et la règle: dynamiques de l’action organisée, Édition du Seuil, Paris, 1993, p. 132.
113
Ibidem, p. 271.
că scrierile sale au deţinut rolul fundamental în propulsarea sa ca intelectual cu autoritate, ne

rezumăm la perspectiva conform căreia istoricul şi-a manifestat, îndeosebi după venirea
comuniştilor la putere, un interes ştiinţific pentru aspecte din trecutul românilor care interacţio-
nau cu nuanţele ideologice impuse de conducerea politică.
Keywords: Historiographical projects, Andrei Oţetea, Stalinism, speech of power.
ROMANIAN HISTORIOGRAPHY SPACE

AND AMBIVALENCE OF IDEOLOGICAL DISCOURSE.
CASE OF THE HISTORIAN ANDREI OŢETEA (1956-1965)
(Abstract)
Separation of the communist regime from the dogmatic spirit that was implemented du-
ring the Romanian Stalinization occurred with a higher difficulty, the signs of changing being
difficult to be detected after Stalin's death. The speech of power has proved to be moderate,
one where the liberal spirit should have been explained without resorting to means and despi-
cable attitudes to the old guidelines, by correlating to the absolute meaning of the Moscow
document in which the Stalinist past was subjected to harsh criticism. Romanian leaders ex-
pressed reluctance regarding the new decisions taken at Moscow, so therefore they displayed
their constant fear of a possible return to the context that enabled their ascension and also edu-
cation after Stalinist standards.
Historiographical projects of the communist regime from the period of „new course”
have produced an approach that developed consequences in both sides. On one hand, the politi-
cal leaders have expressed their wish that the principles of the official ideology and the Party to
legitimate a position in the Romanian history. Instead of that, historians promoted by the regi-
me starting with the second half of the 1950s have tried in many occasions to speed up the
national's speech recovery process, while approaching a superficial Marxist-Leninist language.
The development of a major scientific project similar to The Treaty of Romanian History crea-
ted by itself the emerge of numerous historiographical contributions of the period, but probably
the most essential aspect remains the importance of the interest shown to the regime for the
interpretation of the past, which will prevail in the instauration of national-communism.
The status of Andrei Oţetea during the peak years of Stalinism represents a notable ar-
gument which helps to explain his rise within the academic structures since 1955. Simultaneo-
usly, the moment is also relevant in his historiographical concerns which keeps him in the
attention leading authorities and rulers of the ideology. Being one of the few specialists who
came near - truth to be told, sporadically - by the materialist conception of history, Andrei
Oţetea became, especially after the marginalization of historians which were part of the Rol-
ler’s faction, one of the intellectual landmarks within historical materialism.
Andrei-Liviu PRODAN, Evoluția mijloacelor și tehnicilor de promovare a turismului pe WEB 203
Andrei-Liviu PRODAN
EVOLUŢIA MIJLOACELOR ŞI TEHNICILOR

DE PROMOVARE A TURISMULUI PE WEB
Cuvinte-cheie : evoluţie; mijloace; tehnici; promovare; turism; WEB; potenţial turis-
tic; chestionar de promovare.
1. Definiţii. În sens restrâns, turismul este definit ca fiind activitatea cu caracter recrea-
tiv, regenerativ sau sportiv, caracterizată prin parcurgerea unor distanţe, mai mici sau mai mari,
pe jos au cu diverse mijloace de transport (bicicletă, motocicletă, autoturism, autocar, tren,
avion, balon, vapor), pentru vizitarea unor localităţi, regiuni, ţări, continente, obiective geolo-
gice, turistice, istorice, naturale etc. Din acest punct de vedere este numit şi turism itinerant. În
sens larg, turismul este definit ca fiind deplasarea în afara localităţii de domiciliu, în timpul
liber (concedii, vacanţe, weekend-uri, sărbători etc.), în scop recreativ, de odihnă, regenerativ,
cognitiv, sportiv. În această categorie includem: turismul staţionar (de sejur), cu cazare pe
toată durata deplasării într-o singură localitate şi într-o singură unitate hotelieră; turismul bal-
near, cu utilizarea de către persoanele suferinde a facilităţilor medicale oferite de băile de nă-
mol, apele naturale carbo-gazoase, băile termale, aerosolii, aerul salinelor etc.; turismul mona-
hal, cu vizitarea şi utilizarea facilităţilor de cazare ale unor obiective turistice monahale (bise-
rici, mănăstiri, chilii, morminte, cimitire etc.). În ultimile decenii s-au mai dezvoltat: turismul
de croazieră (în special în America centrală insulară); turismul cultural (vizitarea muzeelor,
monumentelor arhitectonice, siturilor arheologice etc.); turismul rural / agro-turism (cu activi-
tăţi, cazare şi masă în gospodării ţărăneşti); turismul de aventură (cu trasee montane dificile, cu
canotaj pe râuri învolburate de munte); ecoturism ; speoturism. Din punct de vedere economic,
turismul este o ramură economică care asigură toate activităţile nevoilor de consum, servicii,
odihnă, recreiere ale turiştilor 1.
Potenţialul turistic al unui obiectiv turistic (monument istoric, geografic, geologic, clă-
dire, stradă, cartier, localitate, zonă, curs de apă, deltă, forme de relief etc.) este identificat,
exploatat şi promovat, prin diferite forme şi mijloace, într-o societate bazată pe cererea turistu-
lui- oferta turistică, de către operatorii de turism. Turismul organizat, instituţionalizat, a apărut
la sfârşitul secolului XIX, cu o dezvoltare ascendentă în deceniile ulterioare, vizitându-se mo-
numente istorice, obiective geografice - geologice, zone litorale, localităţi istorice etc., promo-
varea turistică relizându-se prin diverse forme şi mijloace2.
World Wide Web (abreviat: WWW, W3 sau Web) este sistemul de documente hypertext
interconectate între ele prin hyperlinkuri, serviciul principal de schimb de informaţii prin in-
termediul Internetului. Web-ul oferă utilizatorilor acces la un număr uriaş de documente conec-
tate unul la celălalt prin intermediul hypertextului sau al hyperlinkurilor.
Un document hypertext cu textul corespondent şi cu hyperlinkuri este scris în HTML şi
îi este atribuită o adresă on-line sau URL. Web operează în interiorul structurii de bază client –
server din cadrul Internetului. Fişierele HTML individuale cu adrese electronice unice sunt
denumite pagini Web, iar o colecţie de pagini Web şi de fişiere asociate (fişiere grafice, pro-
grame cu text scris, alte resurse informaţionale), care împart un set de adrese similare, este
denumită Website. Pagina principală sau introductivă a unui Website este denumită pagina
home a site-ului respectiv.
1
Dicţionar Enciclopedic, vol. VII, T – Z, EE, Bucureşti, 2009, p. 223 ; Neacşu Nicolae dr., Glăvan Vasile dr., Ba-
ron Petre dr., Neacşu Monica drd., Geografia şi economia turismului, Editura Prouniversitaria, Bucureşti, 2011, 617 p.;
Gheorghilaş Aurel, Geografia turismului. Metode de analiză în turism, Editura Universitară, Bucureşti, 2008, 280 p.
2
Neacşu Nicolae dr., Glăvan Vasile dr., Baron Petre dr., Neacşu Monica drd., Geografia şi economia turismului,
Editura Prouniversitaria, Bucureşti, 2011, 617 p. ; Gheorghilaş Aurel, Geografia turismului. Metode de analiză în
turism, Editura Universitară, Bucureşti, 2008, 280 p.
Utilizatorii pot accesa orice pagină dorită de pe Web servere prin tastarea adresei potri-
vite, pot căuta pagini specifice unui subiect anume prin folosirea unui motor de căutare (Web
browser) sau pot să caute repede printre paginile existente prin accesarea hyperlinkurilor în-
corporate în acestea. Deşi a fost introdus în 1991 pe scară mondială, Web s-a răspândit cu ade-
vărat după introducerea Mozaicului, un motor de căutare (browser) cu interfaţă grafică, în
1993. Ulterior, motoarele de căutare produse de Netscape (Netscape Navigator, în 1994) şi
Microsoft (Internet Explorer, în 1995) au devenit predominante, utile, rapide. Mai trebuie
precizat un aspect «tehnic»: siglele WWW şi Internet nu sunt sinonime! WWW este o aplicaţie
(sistemul de documente hypertext – hyperlinkuri, serviciul principal de schimb de informaţii)
care « aleargă », rulează pe Internet (sistem global de reţele de computere, calculatoare, inter-
conectate între ele)3.
2. Mijloace tipărite de promovare a turismului. Cronologic apărute şi utilizate, aceste
forme de informare a potenţialilor turişti şi de promovare a turismului sunt:
2.1. mijloacele tipărite : ziare, reviste, periodice cu tematică generală, care includ şi in-
formaţii, reclame şi oferte turistice.
Tipăriturile amintite pot fi considerate primele suporturi de hârtie care transmit cititori-
lor informaţii şi consiliere turistică, încă din a II-a jumătate a secolului al XIX-lea. Concor-
danţa dintre oportunităţile turistice şi dorinţele membrilor clasei sociale bogate de a se odihni
activ a generat necesitatea unui canal de comunicare între cele două părţi: cererile turiştilor
mediu şi foarte bogaţi – serviciile turistice ale obiectivelor şi operatorilor turistici. Proprietarii
de hoteluri şi de obiective turistice au înţeles foarte clar că informaţiile, reclamele şi ofertele
turistice difuzate cu ziarele, revistele, periodicele cu largă distribuire atrag clienţii, consolidea-
ză afacerile şi sporesc câştigurile din turism.
Fig. 1 – Poster turistic cu destinaţiile anului 2013, în National Geographic,

Traveler, vol. 16, Primavara 2013
3
Dicţionar Enciclopedic, vol. VII, T- Z, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2009, pp. 480 – 481; Enciclopedia Uni-
versală Britannica, vol. 16, Umanism – Zydeco, Editura Litera, Bucureşti, 2010, pp. 285 – 286; Dragoş Mangiuc,
Proiectarea şi realizarea aplicaţiilor WEB, Editura InfoMega, Bucureşti, 2011, 135 p.
Fig. 2 – Promovare destinaţie turistică: Varşovia, Polonia,

în cotidianul Monitorul de Botoşani, din 22 iunie 2013.
Fig. 3 – Reclame turistice din broşura publicitară TUI Travel Center, Eurolines, România,
anexă la National Geographic Traveler, vol. 16, martie-septembrie 2013
2.2. mijloacele tipărite : ziare, reviste, periodice, pliante, postere, materiale etc. cu te-
matică specifică, turistică.
După câteva decenii, la începutul secolului XX, dezvoltarea turismului, creşterile cifre-
lor de afaceri, pretenţiile tot mai ridicate ale turiştilor, introducerea în circuitul turistic a noi şi
noi obiective turistice au determinat apariţia şi expansiunea unor mijloace specifice de promo-
vare turistică: ziare, reviste, periodice, pliante, postere, materiale etc. cu tematică majoritar sau
integral turistică. Au apărut astfel publicaţii tipărite ale marilor hoteluri, lanţuri de hoteluri,
zonelor turistice, agenţiilor turistice naţionale sau internaţionale, serviciilor turistice de stat (din
ţări cu mare potenţial turistic, valorificat masiv). Aceste publicaţii tipărite erau vândute / cum-
părate la liber / prin abonament / prin sistemul promoţional, pentru a informa, a atrage, a coin-
teresa turiştii. Totul pentru o finalitate financiară turistică clară : extinderea afacerilor turistice,
sporirea încasărilor din turism, pe baza satisfacerii cererilor turiştilor.
Fig. 4 – Postere-hărţi turistice pentru Europa 2010-2012
Fig. 5 – Poster-hartă turistică a zonei Crişana-Banat
2.3. mijloacele tipărite : lucrări generale / specifice de prezentare a unui obiectiv major
cu potenţial turistic.
Au fost elaborate ghiduri turistice generale ale unor mari obiective turistice, lucrări tipări-
te care oferă informaţii specifice despre hoteluri (adresă, structură hotelieră, categorii de camere
cu preţurile aferente, servicii hoteliere, rezervări, oferte etc.), obiectivul turistic în sine (locaţie
geografică, istoric, simbolistică, oportunităţi etc.). Aceste lucrări de prezentare pot fi cumpărate
de la librării, chioşcuri de ziare şi publicaţii, punctele de informare din incintele obiectivelor
turistice şi a hotelurilor, operatori şi agenţii turistice etc.; studiile de caz ale acestei lucrări sunt
oraşele: Istanbul; Sighişoara; Praga. Pentru fiecare dintre ele, după 1920, au fost întocmite,
tipărite şi difuzate ghiduri turistice cu evidente elemente de promovare a turismului local.
Ghidul turistic tipărit, despre un anumit oraş, are

în general un cuprins, o structură internă comună:
- introducere;
- istoricul oraşului;
- monumente şi obiective istorico-arheologice;
- muzee;
- hoteluri, moteluri, restaurante, cafenele, bănci,
spitale etc.;
- trasee turistice;
- adrese, telefoane, căsuţe poştale, rute, facilităţi
de deplasare;
- hărţi istorice, geografice, turistice; grafice; fo-
tografii, reproduceri;
- oferte, promoţii, facilităţi în sezon / extra-
sezon;
- concluzii.
Fig. 6 – Ghid turistic: Crişana-Banat,
APTR, Bucureşti, 2012
Astfel, în ordine cronologică, dar şi a importanţei
istorice, în frunte se plasează oraşul Istanbul. Ghidul
turistic : Constantinople. Ghide touristique, par Ernest
Mamboury4, unul din cele mai vechi şi mai bine realizate
ghiduri turistice pe plan mondial, are o structură internă
modernă, flexibilă : Notă introductivă (în care editorii şi
autorul precizează foarte clar scopul unui ghid turistic:
acesta este «firul Arianei» care permite vizitatorului să
se orienteze el însuşi pentru a vedea tot ce doreşte şi ce
nu doreşte !), Partea I: Aspecte generale geografice,
istorice, artistice, etnice. Sfaturi practice; Partea a II-a :
Itinerarii pentru vizitarea metodică a Istanbulului. Puncte
de reper ; Partea a III-a : Index ilustrat al monumentelor
şi siturilor arheologice. Apendice : diverse lămuriri isto-
rice ; Partea a IV-a : Adrese utile ; instituţii recomandate
turiştilor : publicaţii orientale ; ambasade ; agenţii şi rute
aeriene ; Băi ; Bănci ; Vapoare ; Căi ferate ; Cimitire ;
Fig. 7 – Istanbul, ghid turistic, 1995 Cinema ; Cluburi ; Căi de navigaţie ; Consulate ; Temple
4
Constantinople. Ghide touristique, par Ernest Mamboury, avec 300 illustrations, vues panoramiques, cartes etc.,
Constantinople, 1925, 565 p.
şi Biserici ; Spitale şi clinici medicale ; Hoteluri ; Ziare şi reviste ; Legaţii diplomatice ; Libră-
rii ; Fotografi ; Poştă şi telegraf ; Restaurante ; Teatre ; Tramvaie ; Tunele şi Pasaje ; Partea a
V-a : Index general : analitic, ilustraţii, bibliografie ). Adică tot ce trebuie unui turist îndrăzneţ
şi curios să viziteze cu finalităţile auto-propuse oraşul Constantinopol / Istanbul. Această struc-
tură a fost ulterior utilizată şi pentru întocmirea altor ghiduri turistice.
Peste şapte decenii, un alt ghid turistic al Istanbulului, realizat de Uğur Ayyıldız 5, păs-
trează structura anterior amintită, actualizată şi completată cu numeroase fotografii, oferind
turiştilor individuali şi în grupuri posibilitatea de a se informa rapid despre oraş şi de a-l vizita
fără ghid, conform planurilor proprii.
Sighişoara a fost prezentată vizitatorilor în diverse ghiduri turistice, cel mai recent fiind
Sighişoara. Ghid turistic6, în care sunt incluse adrese de hoteluri, cafenele, terase, centre de
informare turistică, alte locuri de agreement.
Fig. 8 – Sighişoara, ghid turistic, Bucureşti, 2008 Fig. 9 – Sighişoara, ghid turistic
Praga a fost prezentată în aceeaşi manieră7: acribia şi de-

taliile autorilor mergând până la consemnarea orarului săptămâ-
nal şi zilnic de vizitare a unor muzee, adresele hotelurilor, terase-
lor şi cafenelelor, cu orarul lor de funcţionare, traseele liniilor de
metrou, autobuz, tramvai, trolebuz, cu orarul lor de funcţionare,
cu Informaţii utile despre: condiţii de călătorie, transport, ora
oficială, moneda, case de schimb valutar, telecomunicaţii, tele-
foane de urgenţă, centre de informare turistică, ambasade şi
consulate, site-uri utile, vocabular minimal de conversaţie.
2.4. mijloacele tipărite : descrieri de călătorie, jurnale,

memorii, hărţi turistice etc. cu prezentări ale unor obiective
cu potenţial turistic8.
În secolul al XIX-lea şi în prima jumătate a celui ur-
mător, diferite persoane, de la simpli aventurieri până la
Fig. 10 – Praga, ghid turistic ofiţeri superiori, diplomaţi şi miniştri, au călătorit în diverse
5
Uğur Ayyıldız, Istanbul, Editura Net Turistik Yayınlar AŞ, 1995, 117 p.
6
Sighişoara. Ghid turistic, text de Mariana Pascaru, fotografii de Florin Andreescu, Editura Ad Libri, Bucureşti,
2006, cu ediţii ulterioare; Gheorghe Baltag, Sighişoara, Schässgurg, Segesvár, Editura Nereamia Napocae, Cluj-
Napoca, 2004; Emil Giurgiu, Sighişoara, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1982.
7
Praga, text de Mariana Pascaru, fotografii de Florin Andreescu, Editura Ad Libri, Bucureşti, 2012, 160 p.
8
Stavrositu Stere, Ospitalitatea în turismul românesc. Secolele XIX - XX - XXI, Constanţa, 2010, 495 p.
zone ale Globului cu potenţial turistic evident, lăsând posterităţii jurnale, memorii, însemnări
de călătorie cu descrieri ale unor obiective turistice seculare (castelele feudale franceze, engle-
ze, spaniole, cetăţi medievale româneşti, bisericile ortodoxe bucovinene) sau milenare (pirami-
dele şi sfinxul de la Gizeh, pe Nil ; Marele zid chinezesc, templele indiene etc.).
2.5. mijloacele tipărite : ghiduri turistice profesionale de prezentare a unui obiectiv /

unor obiective cu potenţial turistic.
În paralel cu ghidurile de prezentare generală a unui obiectiv turistic major, au apărut şi
lucrările de prezentare ale unor construcţii turistice punctuale, importante pe plan zonal, naţio-
nal, continental; exemplele sunt numeroase: Ayasofya Camiyi sau Süleymaniye Camiyi din
Istanbul; Turnul cu Ceas sau Casa cu cerb din Sighişoara; Castelul din Praga (Prazsky hrad
sau Hradčany) sau Podul Carol peste Vâltava9.
2.6. mijloacele tipărite : în-

scrisuri (cărţi poştale, timbre poşta-
le, afişe, panouri, placarde, indica-
toare etc.) specifice de prezentare a
unui obiectiv cu potenţial turistic.
Aceste materiale reprezintă
forma rapidă de promovare a unui
obiectiv turistic (informaţii geografi-
ce, istorice, arhitectonice, culturale
etc.), cu difuzare locală, în perime-
trul respectivului obiectiv turistic;
respectivele materiale pot fi relativ
uşor actualizate şi difuzate în zonă,
facil accesibile turiştilor care vizitea-
ză amintitul obiectiv turistic.
3. Mijloace audio, TV, WEB
de promovare a turismului
3.1. mijloacele audio: emisi-
uni generale informative, cu infor-
maţii tangenţiale, sporadice, despre
obiective cu potenţial turistic. Înce-
pând cu 1920 - 1930, apariţia comu-
nicării şi a transmiterii informaţiilor
prin unde hertziene, a transformării
aparatelor de radio în obiecte comu-
ne vieţii cotidiene urbane şi rurale,
au oferit o nouă oportunitate pentru Fig. 11 – Revistă cu tematică turistică National Geographic Traveler,
agenţii de turism, instituţii sau per- vol. 16, Primăvara 2013, Bucureşti
soane particulare. Astfel, au fost
realizate primele emisiuni radio despre turism, obiective turistice, potenţial turistic, oferte turistice.
3.2. mijloacele audio: emisiuni specifice, cu tematică turistică, cu informaţii directe

despre obiective cu potenţial turistic. Începând cu anii 1930, în grilele de emisiuni ale posturi-
lor de radio naţionale şi, în cazuri specifice, regionale, au fost introduse emisiuni cu tematică
turistică, care prezentau şi promovau obiectivele, oportunităţile şi ofertele turistice din ţara /
zona respectivă, atât din mândrie naţională / regională, cât şi din interes financiar turistic.
9
A se vedea ghidurile turistice de la notele 5 – 8.
3.3. mijloacele TV: apariţia şi răspândirea TV au oferit noi oportunităţi pentru promo-
varea turismului. Astfel, începând cu anii 1950, în grilele de emisiuni ale posturilor TV naţio-
nale şi, în cazuri specifice, regionale, au fost introduse emisiuni generale informative, cu in-
formaţii tangenţiale, sporadice, despre obiective cu potenţial turistic din zona / ţara respectivă,
uneori de pe diferite continente.
3.4. mijloacele TV: dezvoltarea reţelei regionale, naţionale, internaţionale TV, pe de o

parte, promovarea agresivă a turismului, pe de altă parte, au generat în grilele de emisiuni ale
posturilor TV, începând cu anii 1960, emisiuni specifice, cu tematică turistică, cu informaţii
directe despre obiective cu potenţial turistic zonal, naţional, continental.
3.5. mijloacele audio-video: ca un corolar al dezvoltării reţelelor Radio şi TV la nivel

zonal, naţional, continental, au fost realizate şi difuzate, cu caracter şi finalităţi de promovare
turistică, casete, CD, DVD, cu prezentări specifice, directe despre obiective cu potenţial turistic,
procurabile relativ uşor şi difuzabile cu aparatura specifică din familia fiecărui potenţial turist.
3.6. mijloace de comunicare în masă «clasice», specifice perioadei 1850 - 2000: tele-
graf, scrisori, telefon cu fir, telefon celular, cu ajutorul cărora s-au transmis materiale de pre-
zentare şi de promovare ale unor obiective cu potenţial turistic.
3.7. mijloace de comunicare în masă «contemporane», din ultimul sfert de secol: Web,
prin intermediul Internetului, informează şi oferă materiale de prezentare şi de promovare ale
unor obiective cu potenţial turistic.
Pe de altă parte, prezentarea şi promovarea unor obiective cu potenţial turistic se poate
realiza direct, la locul obiectivului turistic, sau indirect, «de la distanţă», prin diverse metode şi
mijloace, amintite în schema anterior prezentată.
4. Un posibil Chestionar tematic: promovarea turismului

În perioada februarie - mai 2013, în colaborare cu angajaţii Agenţiei de Turism XYZ
din Iaşi, am aplicat un chestionar cu întrebări specifice turiştilor care au colaborat cu respecti-
va agenţie, persoane din Municipiul şi Judeţul Iaşi, sau rezidenţi în oraşul universitar.
Chestionarul a inclus următoarele întrebări, cu variante de răspuns:
1. Agreeaţi colaborarea cu o agenţie de turism pentru cunoaşterea oportunităţilor

şi ofertelor turistice ale unor operatori în turism, pentru achiziţionarea pachetului / pa-
chetelor turistice, pentru rezervări etc. ?
- da ;
- nu ;
- uneori ;
- ………
2. Cu ce frecvenţă desfăşuraţi activităţi turistice organizate, cu ieşire din jud. Iaşi

şi cu durata peste 48 de ore ?
- lunar ;
- trimestrial ;
- semestrial ;
- anual ;
- la doi ani ;
- la mai mult de doi ani ;
- ………………………
3. De unde obţineţi informaţii despre oportunutăţi şi oferte turistice ?

- de la agenţi şi agenţii turistice ;
- de la colegi, prieteni, cunoştinţe etc. ;
- din pliante, afişe, ghiduri turistice ;
- din mass-media tipărită, cu caracter general şi / sau specific ;
- din mass-media audio - TV: reclame turistice, emisiuni turistice;
- de pe Internet, de pe site-urile specifice;
- …………………………………………….
4. În ce ordine preferaţi să vă informaţi despre oportunutăţi şi oferte turistice ?

Enumeraţi în ordinea specifică profilului dv. turistic sursele de la Întrebarea nr. 3, even-
tual adăugând şi alte surse.
- ………………………………………………
- ………………………………………………
- ………………………………………………
- ………………………………………………
- ………………………………………………
5. Transmiteţi şi prietenilor dv. cu predispoziţii turistice, noutăţile - informaţiile

turistice, pentru sezonul respectiv, pe care le deţineţi ?
- da ;
- nu ;
- doar dacă sunt întrebat;
- ………………………….
6. Ce sumă alocaţi pentru activităţi turistice într-un an ?

-între 1.000 – 3.000 lei ;
-între 3.000 – 6.000 lei ;
-între 6.000 – 10.000 lei ;
-peste 10.000 lei ;
-………………………..
7. Care sunt preferinţele dv. turistice interne şi / sau externe ? Vă rugăm, enume-
raţi-le în ordinea stabilită de dv.
-……………………….
-……………………….
-……………………….
-……………………….
-……………………….
8. Care mijloace - metode de promovare a turismului intern - extern vă conving să

alegeţi o ofertă turistică?
-…………………………
-…………………………
-…………………………
-…………………………
-…………………………
Chestionarul a fost aplicat la 120 de persoane, cu vârsta între 19 - 66 de ani, care au co-
laborat cu Agenţia de Turism XYZ din Iaşi, în perioada menţionată. Toate persoanele chestio-
nate au completat, într-un fel sau altul, integral chestionarele. Angajaţii Agenţiei de Turism nu
au influenţat răspunsurile, au oferit doar consiliere tehnică pentru completarea chestionarelor.

Repartizarea pe categorii de vârstă a repondenţilor este următoarea:
- între 19 - 30 de ani: 34 %;
- între 31 - 40 de ani: 30 %
- între 41 - 50 de ani: 20 %
- între 51 - 60 de ani: 11 %
- peste 61 de ani: 5 %;
Răspunsurile la întrebări, grupate tematic şi procentual, au fost următoarele:

- la întrebarea nr. 1: - da ; 86 % ;
- nu ; ---
- uneori ; 14 % ;
- ……… ---
- la întrebarea nr. 2: - lunar ; 7 % ;

- trimestrial ; 9 % ;
- semestrial ; 11 % ;
- anual ; 58 % ;
- la doi ani ; 8 % ;
- la mai mult de doi ani ; 7 % ;
- ………………………
- la întrebarea nr. 3:
- pentru categoria de vârstă: 19 - 30 ani, 31 - 40 ani: 64%, în această ordine :

- pentru categoria de vârstă: 41 - 50 ani, 51 - 60 ani, peste 61 ani: 36%, în această ordine :
- de pe Internet, de pe site-urile specifice; de la agenţi şi agenţii turistice ;
- pentru categoria de vârstă : 19 - 30 ani, 31 - 40 ani, 41 – 50, cea mai importantă: 84%,
în această ordine :

- la întrebarea nr. 5: - da ; 62 % ;
- nu ; 26 % ;
- doar dacă sunt întrebat; 12 % ;
- ………………………….
- la întrebarea nr. 6: - între 1.000 – 3.000 lei ; 30 % ;

- între 3.000 – 6.000 lei ; 52 % ;
- între 6.000 – 10.000 lei ; 12 % ;
- peste 10.000 lei ; 6%;
- …………………………
- la întrebarea nr. 7: - 1. preferinţe interne; 2. preferinţe externe;

- 1. preferinţe externe; 2. preferinţe interne;
- doar preferinţe interne;
- doar preferinţe externe;
- fără preferinţe planificate; doar oferte de moment;
website-uri atractive, convingătoare, inteligente ale operatorilor interni şi externi
de turism;
website-uri atractive, convingătoare, inteligente ale obiectivelor turistice interne
şi externe;
oferte turistice rezonabile, atractive, cu servicii turistice decente;
emisiuni radio - TV naţionale şi continentale de prezentare a ofertelor turistice;
ghiduri şi pliante turistice de prezentare a obiectivelor turistice naţionale şi con-
tinentale ;
reclame expresive la obiective / oferte turistice, transmise la Radio / TV.
Interpretarea răspunsurilor la chestionar permite formularea următoarelor concluzii,

cu o marjă redusă de relativitate :
- toţi repondenţii se informează anticipat referitor la obiective / oferte turistice, indife-

rent dacă au mai fost în vacanţă / concediu sau nu, la respectiva locaţie de agrement ;
- toţi repondenţii au utilizat cel puţin două surse de informare despre obiective / oferte
turistice, în funcţie de vârstă, profilul turistic, dotarea cu aparatură informaţională,
sumele alocate concediului / vacanţei, starea de sănătate etc. ;
- toţi colaboratorii Agenţiei de Turism XYZ din Iaşi au recunoscut, direct sau indirect,
că o bună promovare turistică captează atenţia / interesul turiştilor, pasul următor fiind
cumpărarea ofertelor turistice;
- 64 % dintre repondenţi, categoria de vârstă 19 - 40 ani, pentru a se informa, au acce-
sat întâi site-uri turistice generale şi personalizate, potenţiale locuri de petrecere a
concediului / vacanţei;
- 36 % dintre repondenţi, categoria de vârstă 41 - 63 ani, pentru a se informa, au acce-
sat concomitent informaţiile oferite de site-uri turistice generale - personalizate şi de
agenţii de turism;
- 84 % dintre repondenţi, categoria de vârstă 19 - 50 ani, preferă să se informeze cu
prioritate de pe Internet, de pe site-urile specifice, pentru planurile lor de concediu /
vacanţă;
- promovarea obiectivelor / ofertelor / potenţialului turistice pe Website-uri rămâne
opţiunea majoră pentru ofertanţii turistici în relaţiile lor profesionale - de afaceri («ce-
rere – ofertă ») cu potenţialii turişti.
*
La sfârşitul acestei sumare prezentări a evoluţiei mijloacelor şi tehnicilor de promovare
a turismului pe WEB, concluzionez că:
- promovarea turismului într-o zonă / ţară / continent este o necesitate profesională –

financiară pentru operatorii de turism (particulari sau de stat) şi o oportunitate de-
zirabilă pentru vizitatori / turişti, în această conjunctură întânlindu-se oferta «pro-
ducătorului de servicii turistice» cu cererea «consumatorului de servicii turistice»;
- turismul, dual definit de pe poziţia operatorului turistic - vizitatorului / turistului, a
evoluat în ultimile două secole de la vizite de recreere / revigorare în locuri pito-
reşti, încărcate cu o simbolistică istorică, geografică, culturală, religioasă, sportivă,
la o industrie mondială, cu o suprastructură uriaşă, cu o cifră a turiştilor şi de afa-
ceri de ordinul miliardelor de unităţi umane şi monetare;
- mijloacele şi tehnicile de promovare a turismului au evoluat considerabil în ultimi-
le două secole, de la simplu la complex, de la mijloacele tipărite: pliante, ziare,
ghiduri, hărţi turistice la mijloacele informatizate: WEB;
- de-a lungul ultimilor două secole au coexistat şi s-au completat reciproc, infor-
maţional, profesional, promoţional, tehnicile şi mijloacele „clasice” cu cele „con-
temporane”;
- la începutul secolului XXI, potenţialul turist consumă mai puţine ore şi zile fizice
la operatori şi agenţii de turism şi tot mai mult timp în faţa calculatorului sau a lap-
top-ului, pentru a căuta, a analiza, a decide, a comanda un serviciu de turism în zo-
nă / ţară / străinătate;
- concurenţa acerbă, brutală uneori, din turism, între operatorii de servicii turistice,
poate fi folosită în avantajul turistului, dacă acesta este inteligent, experimentat,
rapid, maleabil, negociind şi acceptând oferte, confort şi costuri turistice dezirabile;
- operatorii turistici înţeleg că trebuie să planifice, să deruleze şi să finalizeze o
promovare profesională a turismului, din care amatorismul, improvizaţia, înşelă-
ciunea, dorinţa de câştig mare în scurt timp etc. trebuiesc rapid şi definitiv eliminate.
Keywords: evolution; means; technics; promotion; tourism / travel; WEB; travel po-
tentialities; promotion questionary.
THE EVOLUTION OF MEANS AND TECHNICS

OF TOURISM PROMOTION ON WEB
(Summary)
The author has analyzed and has presented the evolution of means and technics of tou-
rism promotion on web, in the last decades. He has also studied the travel potentialities in three
cities: Prague, Istanbul, Bucharest. A promotion questionary has been elaborated and applied in
a case study: the City of Iaşi. The conclusions are: tourism promotion is a professional - finan-
ciar necessity ; the tourism strongly evolved in last two centuries, from recreation visit to a
international industry; the evolution of means and technics of tourism promotion also has di-
versified in last two centuries; at the beginnings of the XXI-st century, tourist uses laptop and
Web for searching the tourism opportunities; the tourist can use the competition between tou-
rism operators for itself interests; tourism operators must promote the travel potentialities and
opportunities with professionism and intelligence.
SECŢIUNEA a IV-a
UN SECOL DE LA DECLANŞAREA PRIMULUI
RĂZBOI MONDIAL (1914 – 2014) ŞI ROMÂNIA
216 AMS, XIII, 2014, SECȚIUNEA a IV-a: UN SECOL DE LA DECLANȘAREA PRIMULUI RĂZBOI
Gheorghe I. FLORESCU
INTRAREA ROMÂNIEI ÎN PRIMUL RĂZBOI MONDIAL

ŞI THE NEW YORK TIMES
Cuvinte-cheie: intrare; 1916; România; Primul Război Mondial; Antanta; Ziarul The
New York Times; ecou în presa nord - americană.
Înainte de a-i fi definit sensul exact, sintagma "război mondial" ne poartă cu gândul că-
tre o dramă imensă, care nu va putea fi explicată ca fiindu-ne "necesară", vreodată. Cu toate
acestea - sau poate tocmai de aceea -, în istoria universală, războaiele s-au metamorfozat, trep-
tat, în evenimente consuetudinare ale devenirii lumii moderne, indiferent când au avut ele loc şi
cum au fost numite, în epocă. Treptat, ele au ajuns a circumscrie înaintarea de ansamblu a
societăţii umane, însuşindu-şi accepţiunea de moment ce marchează sfârşitul unei epoci şi
începutul alteia, cu speranţa că o nouă dramă nu va mai fi, poate, posibilă. Războiul şi-a do-
bândit accepţiunea de prescripţie enunţiativă, aşa cum este considerat, uneori, azi, pe o anumită
treaptă a evoluţiei generale a societăţii umane. Totuşi, ne înfiorează, încă, chiar şi simpla pro-
nunţare a cuvântului "război", pentru ca în clipa următoare să-l acceptăm ca şi cum înaintarea
umanităţii ar fi jalonată, numaidecât şi întotdeauna, de un asemenea "eveniment".
Înaintarea firească a lumii a fost marcată de numeroase războaie, ale căror dimensiuni şi
semnificaţii au depins de treapta pe care se afla societatea umană într-un anumit moment. Cu
toate întrebările rămase încă fără un răspuns unanim, îngăduit ca acceptabil, s-a convenit că
războiul declanşat în vara anului 1914 a fost un incident de dimensiuni globale, fără a se avea
în vedere că graniţele lumii cunoscute au evoluat, înainte de toate, odată cu descoperirea ei
permanentă. Universalitatea umanităţii a devenit o realitate unanim acceptată în mod treptat şi
de aceea referirile care au în vedere această stare de fapt au suportat consecinţele unei inerente
limitări temporale. Evoluţia de ansamblu a societăţii umane s-a confruntat, neîndoielnic, cu
drame asemănătoare, până într-un punct, ca dimensiuni şi consecinţe, cu evenimentul acceptat
azi a fi fost Primul Război Mondial.
"Mondialitatea" războiului din 1914-1918 a ajuns a fi considerată o particularitate sui-
generis, întrucât lumea a devenit "adevărată şi întreagă" treptat, proces care continuă încă şi
va continua mereu. Nici azi, universalitatea unui eveniment istoric, acceptat ca fenomen global,
nu poate pretinde a include în aria cuprinderii sale întregul glob pământesc şi toţi locuitorii săi,
dintr-un moment anume. Dar, pentru a înţelege semnificaţia cât mai exactă a ceea ce s-a întâm-
plat cu lumea în experienţa tristă a anilor 1914-1918, evenimentul acela a fost considerată a fi
un "război mondial", judecat astfel din perspectiva opticii acelei vremi. Lumea, adică o noţiune
care nu a avut de la început accepţiunea de azi, a cunoscut în decursul secolelor diverse con-
fruntări militare, considerate a fi, în virtutea mentalităţii vremii, războaie generale, judecate la
o scară proprie comunităţii umane a unui anumit timp.
Noţiunea de "război mondial", care nu presupune, numaidecât şi întotdeauna, o confla-
graţie care incumbă întreaga lume a unui moment istoric, a apărut pe o anumită treaptă a evo-
luţiei societăţii umane, fără a se accepta, încă, drept indiscutabilă, data avansării acestei formu-
lări. O asemenea accepţiune nu trebuie privită ca fiind o preţiozitate artificială, întrucât este
foarte important să ştim când a început umanitatea a-şi dori sau a se înfiora la gândul că, într-o
zi, lumea se va confrunta cu un conflict armat de proporţii universale. Aşa cum era de aşteptat,
în mentalitatea unui timp anume a început a se singulariza gândul că omenirea era pândită de
pericolul unui cataclism general, ale cărui urmări nu puteau fi decât dezastruoase. Acceptând o
asemenea perspectivă sumbră, societatea umană s-a împărţit, treptat, aşa cum era firesc, în
două mari fracţiuni, individualizându-i pe cei care acceptau sau chiar doreau războiul şi pe cei
care îl respingeau. Fără a stărui asupra acestei stări de fapt, trebuie că recunoaştem că ea nu a
fost o invenţie de moment sau una aleatorie, atât timp cât omenirea s-a confruntat deja cu două
Gheorghe I. FLORESCU, Intrarea României în Primul Război Mondial și The New York Times 217
războaie mondiale, fără a se ajunge la excluderea, pentru totdeauna, a unui pericol incompara-
bil, care continuă a ne ameninţa şi azi.
Treptat, titulatura de "război mondial" a ajuns a fi preluată ca o prescripţie consuetudi-
nară, fără a se preciza numaidecât când şi în ce context s-a recurs la ea. Se acceptă, în general,
că enunţul "World War I" s-a impus la începutul secolului XX, cu câţiva ani înainte de de-
clanşarea războiului din 1914-1918, ca o traducere literală a vocabulei germane "Weltkrieg"1.
Dar, aceasta nu este singura accepţiune a enunţului "război mondial". Cu timpul, "First World
War" sau "World War One" au devenit "Great War" şi "European War", formule utilizate
îndeosebi de istoriografia americană, preluate, treptat, dar fără explicaţiile necesare, uneori, şi
de specialiştii europeni şi nu numai de ei.
Evenimentele din anii 1914-1918 au impus o redefinire a conflictelor armate intrate în
istorie ca războaie, întrucât aria lor de desfăşurare a avut în vedere continente, nu numai ţări.
Dincolo de toate, însă, trebuie evidenţiat faptul că "the First World War", aşa cum este numit
în mod obişnuit evenimentul din anii 1914-1918, a fost unul global, din punctul de vedere al
scopului său final2. Războiul a fost declanşat, nu întâmplător, în 1914, chiar dacă data de înce-
put nu a fost fixată în mod intenţionat şi cu exactitate. O particularitate a evenimentelor milita-
re din anii 1914-1918 a fost aceea că în confruntarea avută în vedere au intrat, treptat, şi ţări
care nu şi-au dorit, numaidecât şi imediat, un război. România a fost una dintre aceste ţări. A
rămas neutră atât timp cât s-a putut, dar a renunţat la o asemenea atitudine atunci când neutrali-
tatea nu a mai fost posibilă fără a atrage după sine consecinţe care puneau sub semnul întrebării
realizarea idealurilor naţionale 3.
O caracteristică a antractului în care a avut loc Primul Război Mondial, care poate sur-
prinde azi pe cei care nu cunosc complexitatea problematică a vremii, a fost aceea, recunoscută
în prezent ca o realitate, că "oamenii din 1914-1918 au consimţit la război"4. Ei au acceptat,
aşadar, necunoscutul şi sacrificiul suprem cu speranţa că lumea va deveni altfel, adică mai bună
şi mai frumoasă. Este greu de acceptat, azi, fără rezerve, o asemenea atitudine, dar nu trebuie
uitat faptul că în acei ani starea de spirit a românilor era una specială, în acord cu speranţele
oferite de perspectiva unor vremuri noi. Nici "dimensiunile lumii", într-o accepţiune globali-
zantă, nu au fost întotdeauna aceleaşi, ele depinzând de speranţele şi înfăptuirile fiecărei epoci.
Chiar şi definiţia războiului s-a modificat după 19185. "Experienţa" Primului Război Mondial,
ajuns a fi numit azi prin patru cifre, "14-18", a indus, pentru moment, dar nu ca pe o convicţiu-
ne unanimă, totuşi, sentimentul că "explozia" suportată atunci de umanitate a reaşezat lumea în
aşa fel încât evoluţia ei să evite pericolul repetării unei drame de dimensiuni greu imaginabile
în vremuri normale. Odată cu trecerea anilor şi cu fireasca îndepărtare de "realităţile" unei
experienţe care a fost recunoscută ca un fapt repetabil, deci oricând posibil după un anumit
timp, s-a ajuns ca războiul să fie acceptat, concedându-se că "toţi beligeranţii au o parte de
responsabilitate în conflictul declanşat în vara anului 1914. Neîndoielnic, unii mai mult decât
alţii. Dar aceste responsabilităţi, consecinţele unui ghem de rivalităţi naţionale, sunt profund
întreţesute"6. O asemenea acceptare, ce seamănă cu o "recunoaştere" sau chiar cu o "re-
nunţare", pare a fi fost o decizie înţeleaptă, chiar dacă, după un timp, s-ar putea ca viitorii
cercetători să readucă în discuţie un "diferend" peste care nu se poate trece uşor şi pentru tot-
deauna. Cu atât mai mult cu cât, oricând, o revenire asupra "cazului" pare a fi posibilă şi chiar
justificată. Este greu ca un compromis, care nu a fost totuşi unul de moment, să fie acceptat ca
1
Cf. Webster's Ninth New Collegiate Dictionary, Merriam-Webster Inc., Publishers, Springfield, Massachusetts,
U. S. A., 1983, p. 1360
2
Cf. The Wordsworth Dictionary of Phrase & Fable, London, Wordsworth Editions Ltd., 1993, p. 1166.
3
Keith Hitchins, Rumania. 1866-1947, Oxford, Clarendon Press, 1994, pp. 262, 283.
4
Jean Sévillia, Incorectitudinea istorică, Traducere din franceză de Ileana Catuniari, Bucureşti, EH, 2012, p. 136.
5
Cf. The Fontana Dictionary of Modern Thought, Edited by Alan Bullock and Oliver Stallybrass, Glasgow, Willi-
am Collins Sons & Co. Ltd, 1986, p. 669. V. şi Alistair Buchan, War in Modern Society. Introduction, London, Harper
& Row, 1968; Roger Scruton, A Dictionary of Political Thought, London, Pan Books Ltd, 1983, pp. 489-490.
6
Jean Sévillia, op. cit., p. 119.
"regulă", dar, întotdeauna, înţelepciunea este singura care poate sugera sau impune, chiar,
adevărul. Confruntat cu această dilemă, nu doar aparentă, Jean Sévilla observa că "în fiecare an
sunt publicate aproximativ 70 de titluri despre războiul din 1914-1918", întrebându-se, întru
totul justificat, deci firesc: "aceste cărţi traduc oare o viziune exactă asupra conflictului? Re-
flectă ele atmosfera şi ideile epocii, sau proiectează cumva nişte preocupări de astăzi?" 7. Di-
lema aceasta va continua a fi, fără îndoială, şi mâine, la fel de actuală, iar acceptarea ei ca o
permanenţă infailibilă nu va exclude pericolul unei drame care pare sau tinde chiar a deveni o
regulă.
Războiul din anii 1914-1918 a fost unul care a marcat, totuşi, un început, nu numaidecât
printr-un program special, ci mai ales prin înţelepciunea de a fi oferit răspunsul aşteptat de o
societate chemată să pună în practică principiile unui timp nou. Deşi pregătirea psihologică a
românilor pentru un război care se anunţa a fi altfel decât cele de până atunci diferea de aceea a
altor ţări europene, România nu se putea izola de un flux imanent unei vremi înnoitoare. Neu-
tralitatea ei de început nu s-a voit a fi un refuz faţă de încercările Antantei de atragere a Bucu-
reştilor în sfera ei de influenţă, ci o formă de manifestare a grijii pentru apărarea intereselor
naţionale. Confruntate cu o asemenea stare de fapt, Franţa şi Rusia au încercat să-l determine
pe Ion I.C. Brătianu să renunţe la o aşteptare ale cărei consecinţe erau sesizabile, aducând în
discuţie chestiunile teritoriale care interesau România 8.
Declanşarea Marelui Război, formulă care a înlocuit primordialitatea unui moment unic
cu ipostaza care avea în vedere, înainte de toate, dimensiunile şi consecinţele evenimentului, a
schimbat mentalitatea unei epoci, determinându-i pe cei care supravieţuiseră unor drame de
neimaginat înainte de 1914 să-şi gândească viitorul în virtutea speranţelor proprii unei noi
psihologii. Conflagraţia care va intra în istoria lumii ca Primul Război Mondial a determinat
societatea vremii să-şi regândească prezentul şi viitorul post-1918 în virtutea unei vremi care
încerca să răspundă unor aşteptări incomparabile.
În istoria lumii, "războiul", în sensul modern al acestei vocabule devenită stranie după
1914, a dobândit în timp un sens care induce o stare de nesfârşită teamă, în general, dar şi una
de revanşă, de speranţă în dobândirea unei victorii aşteptate demult şi de mulţi, ca pe un drept
sau ca pe o compensaţie pentru multe sacrificii şi aşteptări. Izbucnirea Războiului din anii
1914-1918, aşteptată de cea mai mare parte a Europei - şi nu numai -, ca o revanşă care nu
venea în întâmpinarea aceloraşi speranţe ale fiecărei naţiuni, a interesat în mod deosebit Româ-
nia. Totuşi, această ţară nu s-a aflat printre cele angajate în conflict chiar din primele momente,
nefiind o putere militară afirmată ca eventual factor de decizie. Se ştie azi că în cazul Primului
Război Mondial a funcţionat, încă de la început şi în exclusivitate chiar, prioritatea politicii
marilor puteri ale timpului. România nu s-a numărat printre ele, dar a fost una dintre partici-
pante, între anii 1916-1918, după o perioadă de neutralitate 9. Cu toate că sacrificiile României
au fost impresionante, iar aportul ei la victoria Aliaţilor nu poate fi pus sub semnul întrebării,
Martin Gilbert, autorul unei lucrări intitulate The First World War. A complete History, a decis
ca numele acestei ţări să nu fie măcar menţionat printre cele care au participat la evenimentul
avut de el în vedere, gest care l-a surprins pe Sherman David Spector, un specialist în problema
participării României la Primul Război Mondial 10. Încercând a-şi justifica atitudinea reprehen-
sibilă faţă de sacrificiile unei ţări europene, Martin Gilbert a apelat la o motivaţie factică, pre-
tinzând că pe el l-au interesat numai ţările din vestul european. Trecând cu înţelegere peste o
"explicaţie" numaidecât reprobabilă, se cuvine să apelăm la consideraţiile lui Glenn E. Torrey,
7
Ibidem.
8
Cf. Keith Hitchins, op. cit., pp. 260-261.
9
Cf. Henrz L. Roberts, Political Problems of An Agrarian State, Archon Books, 1969, p. 23 şi urm. Paul E. Mi-
chelson, Romania, în Encyclopedia of Eastern Europe. From the Congress of Vienna to the Fall of Communism,
Edited by Richard Frucht, New York & London, Garland Publishing, Inc., 2000, pp. 679-680; Glenn E. Torrey, The
Romanian Battlefront in World War I, Lawrence, Kansas, Unuversity Press of Kansas, 2011, p. 45 şi urm.
10
Cf. Sherman David Spector, Romania at the Paris Peace Conference: A Study of the Diplomacy of Ioan I. C.
Brătianu, Iaşi, The Center for Romanian Studies, 1995, p. 7.
un cunoscător profund al subiectului, care, scriind despre România şi Primul Război Mondial, a
ajuns la concluzia că "participarea României la Primul Război Mondial a avut un impact plin
de consecinţe asupra tuturor beligeranţilor"11. Totuşi, rolul şi locul României în ansamblul
marilor evenimente din anii 1914-1918 nu au ajuns a fi nici azi cunoscute, în totalitate şi cu
adevărat, şi apreciate de specialiştii străini într-o măsură justificată întru totul. Probabil că nici
nu se va ajunge, vreodată, la o asemenea reparaţie morală, târzie dar întru totul justificată.
Naţiunile mari sau importante şi-au stabilit demult priorităţile şi ierarhiile, astfel încât, o readu-
cere în actualitate a unei asemenea chestiuni nu mai pare a interesa, azi, într-o măsură care să
impună o reparaţie morală favorabilă României.
Acceptând a trece repede peste întrebările rămase încă fără un răspuns întotdeauna plau-
zibil, în acest "caz", se cuvine să reamintim totuşi că intrarea României în Primul Război Mon-
dial a fost considerată, la data punerii ei în practică, un eveniment notabil, cu atât mai mult cu
cât sfârşitul confruntărilor începute în urmă cu doi ani nu devenise încă un subiect de actualita-
te. La 27 iulie 1916, când balanţa victoriei continua să oscileze, încă, alăturarea României de
ţările din sfera Antantei a reprezentat un eveniment tratat cu sentimente dătătoare de speranţe
întru totul justificate12. "Declaraţia de război a României, aşa cum indică relatările lui Hin-
denburg, a aruncat temporar Puterile Centrale într-o vale a disperării", observa Glenn E.
Torrey. Contele Ottokar Czernin, ministrul habsburgilor la Bucureşti, a prezis, "cu certitudine
matematică, aşa cum remarca acelaşi cercetător, înfrângerea completă a Puterilor Centrale şi a
aliaţilor lor", în cazul în care războiul ar continua. Acelaşi autor considera că "Beligeranţa
României a făcut ca autorităţile politice din Viena să regrete mai mult decât altădată implica-
rea lor în război şi i-a făcut mai mult decât doritori de a iniţia mişcări pentru pace" 13. În plus,
observa acelaşi autor, "Declaraţia de război a României nu a sporit numai problemele interne
ale Monarhiei Dualiste, ci a exacerbat şi tensiunile de lungă durată din interiorul alianţei
habsburgo-germane. Vulnerabilitatea militară în faţa atacului român a forţat încă o dată Vie-
na să se intoarcă spre Berlin, pentru ajutor"14. Dar, "pentru Germania, declaraţia de război a
fost, observa tot Glenn E. Torrey, poate chiar mai importantă", determinându-l pe Kaizer să-şi
piardă pentru moment încrederea în victoria germană 15. Convingerea sa, afirmată după cerce-
tări ample şi de durată, este aceea că "participarea României la Primul Război Mondial a avut
un impact răsunător asupra tuturor beligeranţilor"16. De-a lungul anilor, dincolo de Ocean au
apărut multe lucrări dedicate acestui subiect, al cărui ecou nu va înceta niciodată, dacă îl rapor-
tăm la sfera consecinţelor care continuă a se repercuta, încă, asupra memoriei actuale.
Întoarcerea la un eveniment care a avut loc în urmă cu un secol este o obligaţie şi, deo-
potrivă, un privilegiu, justificate nu doar de considerente emoţionale, ci şi - sau în primul rând -
de raţiuni ştiinţifice şi morale. Războiul din anii 1914-1918 a marcat începutul unui stadiu
distinct, dar în primul rând superior, al evoluţiei umanităţii. La 14 / 27 august 1916, România
s-a implicat în desfăşurarea acelui eveniment, însuşindu-şi consecinţele dramatice ale unei
confruntări militare ce urma a reorienta evoluţia de ansamblu a lumii. Din nefericire, se mai
publică şi azi, încă, studii sau chiar lucrări monografice în care România nu este măcar citată.
Parcă efortul şi suferinţele unei naţii nu ar conta, iar sacrificiile ei umane nu ar merita nici să
fie menţionate.
A scrie, azi, despre intrarea României în Marele Război continuă a rămâne o obligaţie
ştiinţifică, dar şi una morală, bineînţeles. Iar introducerea în circuitul ştiinţific a unei mărturii
care a avut în vedere acel moment, rămâne, neîndoielnic, o exigenţă ştiinţifică evidentă şi o
îndatorire morală a prezentului.
11
Glen E. Torrey, The Romanian Battlefront in World War I, Lawrence, Kansas, Universitz Press Kansas, 2011, p. XI.
12
Ibidem, p. 1; Keith Hitchins, op. cit., p. 283.
13
Glenn E. Torrey, op. cit., p. 174.
14
Ibidem, p. 176.
15
Ibidem, p. 177.
16
Idem, The Romanian Battlefront in World War I, p. XI.
America a intrat în Primul Război Mondial la 6 aprilie 1917, dar The New York Times a
comentat evenimentele care au avut loc în intervalul neutralităţii ei, acordând o atenţie deosebi-
tă derulării evenimentelor acelui timp. Cu toate că relaţiile Lumii Noi cu România nu erau cele
fireşti, privite dintr-o perspectivă temporală, presa americană urmărea cu atenţie atitudinea
acestei ţări faţă de evoluţia războiului şi a relaţiilor internaţionale.
La începutul anului 1916, an în care România va decide a se alătura Antantei, The New
York Times constata că "poporul român nu vrea război"17. Nu mult timp după aceea, discutând
despre intrarea acestei ţări în conflictul armat aflat în curs de desfăşurare şi despre tabăra căreia
i se va alătura, acelaşi ziar remarca atitudinea ameninţătoare afişată de Puterile Centrale la
adresa Bucureştilor18. Câteva zile mai târziu, cititorii erau informaţi că "România pare a fi, cu
certitudine, pe punctul de a intra în război de partea Aliaţilor", pentru ca la sfârşitul lunii fe-
bruarie 1916 să se presupună că ea "va rămâne neutră"19. La începutul lunii martie 1916, se
revenea asupra aceluiaşi subiect, remarcându-se atitudinea "mai favorabilă Aliaţilor", afişată
de Bucureşti20. În ultima decadă a aceleiaşi luni, apoi, tonul informaţiilor care aveau în vedere
intenţiile României faţă de intrarea ei în război părea a fi tot mai favorabil Aliaţilor21. În sfârşit,
la 13 iunie 1916, The New York Times considera intervenţia acestei ţări ca fiind "inevitabilă",
atât timp cât ofensiva Antantei, recunoştea ea, "ne relevă momentul când ne vom putea realiza
idealurile noastre naţionale"22. La 6 iulie 1916, era reluat acelaşi mesaj, precizându-se că for-
maţiunile politice conduse de Take Ionescu şi de Nicolae Filipescu "sunt cu sinceritate în fa-
voarea intervenţiei în război a României de partea Aliaţilor Antantei" 23. Apoi, la 22 august
1916, se revenea încă o dată cu precizarea că "situaţia României ocupă din nou cel dintâi loc în
informaţiile despre război", lăsându-se a se înţelege că această ţară se va alătura Antantei 24.
Şapte zile mai târziu, The New York Times îşi informa cititorii că România a intrat în război
alături de ţările antantiste25.
*
* *
Războiul din anii 1914-1918 continuă a fi considerat şi azi evenimentul cheie al secolu-
lui XX. Probabil că la fel va fi judecat şi în viitor, pentru că orice alt fapt, aparent analog, nu va
putea fi judecat fără a fi raportat la schimbările cu care s-a confruntat umanitatea între 28 iulie
1914 şi 11 noiembrie 1918. Doar un diluviu care să pună sub semnul întrebării umanitatea - în
întregul ei - ar fi comparabil, până într-un punct, cu drama cu care s-a confruntat lumea între al
paisprezecelea şi al optsprezecelea an al secolului cuprins între 1901 şi 2000.
Momentul intrării României în Războiul din anii 1914-1918 este unul foarte important,
pentru Europa şi restul lumii, indiferent din ce perspectivă îl vom judeca.
Am evitat, uneori, în mod deliberat, fără a transforma o asemenea intenţie intr-o regulă
sine qua non, utilizarea unei formule devenită demult o uzanţă - Primul Război Mondial -, cu
intenţia de a evita o posibilă incertitudine sau chiar o inexactitate. În noiembrie 1918, în mo-
mentul încheierii războiului început în urmă cu patru ani şi patru luni, nimeni nu ar fi afirmat,
probabil, cu certitudine, că repetarea unei experienţe asemănătoare nu va mai fi posibilă, întru-
17
The New York Times, 9 ianuarie 1916, p. 11.
18
See in Rumania New Storm Center, în Idem, 31 ianuarie 1916, p. 1.
19
Rumania Drifting to War Beside Allies, în The New York Times, 12 februarie 1916, p. 1; Rumania Still Dodging
War Issue, în Idem, 28 februarie 1916, p. 1.
20
Rumania Eager to Fight Hungarians, în Idem, 5 martie 1916, I, p. 3.
21
Rumania and the War, în Idem, 21 martie 1916, p. 10.
22
Call On Rumania to Fight, în Idem, 13 iunie 1916, p. 6.
23
Rumanian Parties Unite for Entente, în Idem, 6 iulie 1916, p. 3.
24
Hear Rumania Is with Entente, în Idem, 22 august 1916, p. 3.
25
Rumania In War, Attacks Austria; Germany Declares War in Answer; Europe Expects Greece to Fight, în Idem,
29 august 1916, pp. 1-2.
cât problemele care au determinat-o nu au fost eradicate, atunci, în întregime şi nici pentru
totdeauna. Până la izbucnirea unui alt război, la 1 septembrie 1939, cel început în iulie 1914 nu
putea fi considerat, cu îndreptăţire, a fi fost Primul Război Mondial, întrucât un asemenea gând
era eludat, îndeobşte, fără a se accepta, totuşi, că un război este o experienţă irepetabilă. Abia
după mai mult de două decenii, s-a recurs la o enumerare a unor evenimente care pot fi consi-
derate - sau par numai - a fi de sine stătătoare, când, de fapt, Războiul din 1914-1918 a fost
reluat în 1939. Viitorul va decide, neîndoielnic, o soluţionare convenabilă şi adevărată, a unei
"dispute" care pare simplă, dar nu este aşa.
Am evitat uneori cele două titulaturi utilizate de-a lungul anilor - Primul Război Mondi-
al şi Marele Război -, fără a renunţa însă la ele, pentru a nu lăsa a se crede că am convenit
asupra unui pretins verdict situaţional, ce nu reprezintă, de fapt, decât o formă de amânare a
acelei accepţiuni care să reziste timpului şi să răspundă, întru totul şi pentru totdeauna, tuturor
întrebărilor posibile, reclamate de abordarea evenimentelor anilor 1914-1916, fundamentale
pentru evoluţia ulterioară a Europei şi a lumii.
1.
CALL ON RUMANIA TO FIGHT

_____________
Pro-Ally Papers Say It Is Time To Enter The War.
Special Cable to The New York Times.

PETROGRAD, June 12. (Dispatch to The London Daily Chronicle.) - Rumanian papers
show an excited interest in Russian progress. Pro-Ally papers profess to consider Rumanian
intervention in the war as inevitable. The Rumanie says:
"It is obvious from the nature of the Russian offensive that the Quadruple Entente re-
veals to us the moment when we can realize our national ideals."
The New York Times, June 13, 1916, p. 6.
2.
RUMANIA'S GOLDEN NEUTRALITY
Each time there is a change in possesion of Czernowitz, capital of the Austrian province
of Bukowina, the question is anxiously raised: What of Rumania? The Russians first took
Czernowitz in the Autumn of 1914. The world expected then that Rumania would declare ad-
hesion to the Allies. It seemed the most natural thing for her to do, whether you considered it
politically or morally, and so much did the Allies wish her to go with them that Russia would
have been willing, not doubt, to give her all of the conquered Province of Bukowina. But Ru-
manians knew their own interests. They remained neutral, and it was well they did, for the
Austrians recovered Bukowina from the Russians, and the political odds in that part of Europe
were suddenly, though not permanently, altered. Then, during the Germans'Balkan campaign,
which engulfed the neutrality of Bulgaria, Rumania a second time was in a position to make a
very handsome bargain. The Allies would have promised anything in reason for her accession
to their cause, as a counterweight to Bulgaria, which had gone the other way, but, again, Ru-
manians knew best what their own interests were. They kept tight hold of their neutrality, and
went on trading with all belligerents, especially the Germans.They allowed German and En-
glish buyers to bid against each other for Rumanian wheat up to preposterous prices, merely to
corner the supply. They charged what the traffic would bear on a very large trade with Germa-
ny in animal and vegetable foodstuffs.
Rumania has grown rich, in fact, while at the same time her relative strength has been
steadily rising. She has the largest and most efficient army on the whole Balkan peninsula. She
could put in the field more troops than Bulgaria and Greece combined. She holds the balance
of power in this theatre of war, and with the man-power of the great belligerents diminishing
the actual importance of the Rumanian Army increases. It could doubtless now determine the
fate of the Balkan peninsula. It could either itself or in cooperation with Russia shut the Ger-
mans' corridor through Serbia and Bulgaria to Turkey, and that would close the iron ring aro-
und the Central Powers again and cast Turkey out of the world, all by one stroke. And still she
waits.
Waiting has been golden and the game so far has gone all her way, not altogether beca-
use of her shrewdness but because also she has been favored by every chance of events. She
might trust her star too far. Neutrality is a dazzling kind of merchandise for a maize and pig
and oil producing people to traffic in. It is something you can sell and still have. People will
pay you just to keep it. They will pay you even more to part with it. Its greatest value is in one
psychological moment. After that it may slump suddenly in value and become utterly worthless
in a night, very unlike a cow, which will be a cow still after the Germans have ceased to pay
absurd prices for food.
Rumania, with all her luck, is in a very awkward dilemma. She must come into the war
some time or lose the position and influence on the Balkan peninsula to which she is entitled.
To take part with the Allies, however, is to stop the stream of German gold at once, whereas, of
course, to go the other way is to commit Bulgaria's blunder. Bulgaria parted with her neutrality
prematurely. She made the wrong guess. Rumania has hers yet to make.
3.
RUMANIA MASSING HER 4TH ARMY CORPS

_____________
Berlin Watching Volhynia Battle - Hint That Hindenburg Is Preparing a Great Blow
_____________
From a Staff Correspondent.

BERLIN, June 25. - The Russian front continues to be the center of military interest,
largely owing to the possible political effect on Rumania, whence the mobilization of the Fo-
urth Rumanian Army Corps, ostensibly against the Russian border, is reported.
The Russians are successfully maintaining their great numerical superiority by continu-
ously throwing fresh formations into the main vortex of the battle in Volhynia, and against the
pivotal point in the centre of the long battle line where General Bothmer, "the Bavarian lion,
continues to beat back all Russian mass attacks.
German "measures" to dam the Russian flood are said to be developing according the
nature, extent, or possible consequences of these measures is (sic!) prohibited. It is believed,
however, that Hindenberg (sic!) has come out of his hibernation in the north and is taking more
than a platonic interest in the proceedings south of the Pripet swamps.
The counteroffensive of General Linsingen's armies from the west and southwest to-
ward Lutsk continues to gain ground slowly despite the desperate resistance of the Russians, to
whose reserves there is apparently no limit in sight as yet. To get relief from Linsingen's con-
centric pressure the Russians, who have an uncanny faculty for sensing Austrian troops among
the Germans, have extended their mass attacks to the extreme tip of the north wing and are
hammering away at the Austrians northwest of Czartorysk, but without success.
The Russians, who are still vainly trying to break the center, continue storming against
the line Tarnopol-Radziviloff, the ferocity of the fighting reaching a new high record northwest
of Tarnopol, where no quarter to speak of appears to be given, as the Russians here, who are
said to have attacked with hand grenades, were cut down to a man.
The Russian south wing, after traversing most of Bukowina, has at last caught up with
the Austrian Army under General Pflanzer-Baltin, who is now in the foothills of the Carpathi-
ans and is expected to make a stand there. Military critics are not blind to the possibility that
Pflanzer bz a counteroffensive stroke may throw back the Russians' southern army on the Ru-
manian border, which might have the efect of making Rumania show her colors.
Bucharest reports indicate that the Rumanian war party is working at high pressure to
force the Bratiano Cabinet into war. Take Jonescu (sic!) is said to have caused a report to be
spread throughout Rumania that within a month he would compel the Government to depart
from its watchful neutrality policy. Rumania, however, does not seem to worry the Germans,
who are pinning their faith to Linsingen in Volhynia (...).
4.
RUMANIAN WAR MOVE AT CABINET MEETING?

____________
Special Cable toThe New York Times.

ATHENS, June 28, (Dispatch to The London Daily News.) - The Bucharest Cabinet has
taken very serious decisions, provoked by Bulgarian closing of the frontier and continual con-
centration of troops on the Rumanian confines. The military chiefs participated in the Cabinet's
deliberations.
The New York Times, June 29, p. 1.
5.
RUMANIA SEIZES TRAINS BELONGING TO AUSTRIA

_____________
LONDON, July 4. - The Rumanian Government seized 250 cars and six locomotives
belonging to Austro-Hungarian railways which were sent into Rumania while the Russians
were advancing in Bukowina, says a Reuter dispatch from Bucharest.
All exportation to Bulgaria has been suspended.
The New York Times, July 5, 1916, p. 1.
6.
RUMANIAN PARTIES UNITE FOR ENTENTE

_____________
Bulgaria Intering Subjects of Hostile Powers and Sequestrating Their Property

_____________
LONDON, July 5. - Military activities are being revived in the Balkans and the suc-
cesses of the Entente Allies are reported to have caused a renewal of the propaganda of pro-
Entente politicians in both Greece and Romania.
Bucharest dispatches to Amsterdam, as forwarded by the Central News, state that the
parties of Take Jonescu, former Minister of the Interior, and M. Filipesco, former Minister of
War and leader of the Conservatives, have joined forces, and in future will act together. Both
parties are frankly in favor of intervention in the war by Rumania on the side of the Entente
Allies.
According to private information received in Bucharest, says Reuter's correspondent
there, the Bulgarian Government has issued a decree ordering the internment of all subjects in
Bulgaria of hostile powers and the sequestration of the property of commercial houses and
industrial and other companies of hostile nationalities.
7.
RETREAT INTO RUMANIA

_____________
Austrians Say Pflanzer's Army Is Reduced to a Few Regiments.

ROME, July 7, (Dispatch to The London Daily Telegraph.) - A message from Bucharest
states that many groups of Austrian soldiers with arms and equipment continue to arrive in
Rumania, where they are interned in a camp at Dobrudja.
These fugitives state that the armies of General Pflanzer-Baltin are reduced to a few re-
giments without artillery.
The inhabitants of Transylvania refuse to furnish food to the troops and are leaving the wo-
unded to die. The authorities are impotent in face of the anarchy to which the country is a prey.
8.
PRO-ALLY RUMANIANS CALL COUNTRY TO WAR

_____________
Speakers Accuse Premier of Deceiving Both Sides - Demonstation Stopped by Police

_____________

LONDON, Thursday, July 20. - The Daily Telegraph prints the following dispatch from
Bucharest under Monday's date:
"This morning there was a great public gathering under the auspices of Unionist Federa-
tion. Filipesco and Take Jonesco both spoke. The former declared the victory of the Allies was
sure, and that Rumania would enter into the war. He went on to accuse Premier Bratiano of
having faced both ways, and said he had deceived even Germany into believing that Rumania
would march with the Central Powers. In the presence of him (Filipesco) and Jonesco, Bratiano
had promised to enter the war with Italy. He had made the situation difficult even with the
King by the promises he gave to the Central Powers.
"Jonesco declared every soldier given to the Allies would be as a stone built up of a
greater Rumania - the tree of the royal dynasty could not flourish in a little Rumania; it must
strike its roots deep and wide if the future occupants of the throne were to be safeguarded. Let
the King take the lead in a sacred national union and by his valor finally unite the throne and
the country. In a little Rumania there was room neither for the King nor for the people.
"The speeches were wildy applauded, and in the afternoon there was an enthusiastic
demonstration in the streets, the people crying, 'we want war.' Several posters calling for mobi-
lization were fixed on the walls of the royal palace. The demonstrators dispersed on the arrival
of the police and military."
9.
RUMANIA DECIDES TO STAY NEUTRAL

_____________
Change of Attitude Ascribed to Impending Teuton Developments on Eastern Front

_____________
Hindenburg Also A Factor

_____________
Appointment Had Effect in Bucharest as Well as Heightening German Confidence

_____________

BERLIN, Aug<ust> 4.-The Rumanian crisis is over, in the opinion of Balkan specialists
here whose judgment has been vindicated in the past. Rumania, they say, is safe for the present
and will continue watchfully neutral, pending developments in the southeastern theatre of war,
which, it is thought here, should be of a character not to tempt the Rumanian Government to
abandon its safe neutrality.
The political tension in Bucharest which reached almost the breaking point on Saturday
relaxed when it was learned that Mackensen had resumed his activity and that Hindenburg
would henceforth be in supreme command of the whole east front.
Hindenburg's appointment, which has been formally made public, had been common
talk for the last few days, and the old magic of his name has produced immediate results not
only in Bucharest, but in Austria and Germany. Only one in close touch with the pulse of the
public can realize how quickly the hopes of the whole empire have risen and how immeasura-
bly the nation's confidence has been strengthened by his new appointment.
While the German people had newer lost confidence that Brusiloff's offensive would
collapse before the Teuton reinforced wall in the East, the prestige of Hindenburg, who of all
the Teuton generals, still makes the most powerful appeal to the popular imagination, has tur-
ned confidence in the army's ability to hold on into an optimistic belief in fresh offensive victo-
ries.
That the Rumanian danger has been safely passed is further indicated by the return of
the Imperial Chancellor from Great Headquarters, where he had been in conference for a week
with the Kaiser. Falkenhayn, and Hindenburg. It is no coincidence that simultaneously Ruma-
nia's Hohenzollern King Ferdinand left Bucharest and returned to his Summer palace at Sinaia,
and that a great exodus of Rumanian politicians, including Premier Bratiano, for the country,
has reduced Bucharest to its normal midsummer quiet. The diplomats of the Central Powers are
also summering at Sinaia.
The agitation of the Russophile elements, which had reached an unprecedented pitch of
violence, is now practically closed, and even Entente partisans no longer regard the critical
14th of August as the red-letter day on which Rumania will enter the war. Take M. Jonescu's
alleged remark after an audience with the King that "the Germans have once more won the
upper hand," to which the wildest currency is being given.
Significance for the future is attached also to the role which Rumania's Hohenzollern
King played during the crisis in which he displayed a firmness of will comparable to that of
King Constantine of Greece and the power to have his way.
It is thought of further significance in diplomatic circles here that, despite the disqueting
events of last week in Rumania, there was not only no stoppage in the commerce between
Rumania and the Central Powers, but that a remarkable increase in the commercial traffic both
ways has set in the week marking the arrival in Bucharest of the first German fast freight, the
so-called "Mercury" train, in addition to the regular "Carmen" freight trains, of which fifty-two
have already reached Rumania since the new commercial convention went into force. They
carried machinery, coal, glassware, chemicals and dyestuffs, clothing, electrical goods, and
other goods badly needed by Rumania, which in return is sending the Central Powers in-
creasing quantities of meat and grain.
The New York Times, August 5, 1916, p. 1.
10.
RUMANIA WARNS BULGARIA

_____________
Says Frontier Incidents Are Too Frequent and Show Unfriendliness
AMSTERDAM, Aug<ust> 5. - On drawing the attention of the Bulgarian Government

to recent incidents on the Bulgarian-Rumanian frontier, such as the recent attempt of Bulgarian
soldiers to seize a Rumanian island in the Danube, the Rumanian Foreign Minister, according
to a semi-official telegram received here today from Bucharest, said the incidents were "too
frequent and not in accordance with the good relations between the two countries."
The New York Times, August 6, 1916, I, p. 4.
11.
SAYS BULGARIA MAY QUIT TEUTONS
Special to The New York Times.

PROVIDENCE, R, I, Aug<ust> 7. - The Providence Journal will print a cablegram from
its London correspondent tomorrow morning from which the following is an extract.
" The following statement is the essential part of a declaration made to me yesterday by
an official of the British War Office:
" ' There is now collected in and about the District of Saloniki a splendidly equipped
army of 680,000 British, French, and Serbian troops. Fully 80 per cent of these troops are sea-
soned veterans. There have been many alleged explanations of the reason why this large and
powerful fighting force has not taken part in the combined drive that has been in progress along
the various fronts continuously for the past month. The reason is that Great Britain and France
want to make no move that will bring them into a clash with Bulgarian troops at this time. It is
very probable, indeed, that within the next few weeks Bulgaria will again shift her allegiance
and declare her affiliation with Russia or withdraw from the Teutonic alliance.
" ' This vitally important fact, coupled with the exact knowledge now held by the British
Government that Rumania is heart and soul with the Allies and will come in at the moment
when they give the word, are the two outstanding developments of today which are causing
more concern to all the fighting powers than the present military moves.
" ' The elimination of Sazanoff from the Russian Ministry has taken away the last barri-
er to Rumania's decision to join the Allies. It is understood on authority which I am not able to
quote, but which is indisputable, that, the entire territory of Bessarabia from Leova, at the Ru-
manian border, east of the mouth of the Dniester, on the Black Sea, and along fifty miles of the
Black Sea coast line, back to the mouth of the Danube, on the Rumanian border, is to be ceded
by Russia to Rumania, and that Rumania will at once place 450,000 troops fully equipped at
the service of the Allies for operations either against Bulgaria or in conjunction with Bulgaria
if the latter comes in.' "
12.
SALONIKI FRONT SITUATION

____________
Expect Rumania's Intervention
There are those students of Balkan affairs who believe that Rumania will not let Brusi-
loff's successful campaign and the advance of the Allies from Saloniki pass without intervening
on the side of the Allies. A year ago she would have been paid for such intervention, it is belie-
ved, by Bukowina and Transylvania, which have large Rumanian population. Now the lure
might be the same, but naturally the first move of her army would be against Bulgaria in order
to weaken the obstruction to the Allies advancing up the Vardar and Struma.
Rumania could put in the field 900,000 men, consisting of the standing army of 200,
000, the first line reserves of 150,000, and all other reserves amounting to 550,000. Bulgaria is
said to have 300,000 men in Macedonia and 100,000 guarding the approaches from Rumania,
besides the balance of a maximum total of 720,000, or 320,000, who could be called at a mo-
ment's notice to either front.
There remains to be considered the Italian army of 260,000 or 300,000 men at Avlona,
who like their Franco-British allies at Saloniki have for months been building roads and empla-
cements for heavy artillery. This army has been mobilized under the command of General
Placentini, one of the ablest Italian military chiefs, but on July 10 it was unofficially announced
in Rome that the projected field operations would be under General Armeglio, who had been
recalled from Tripoli for that purpose.
As a common War Board since the Paris conference has conducted the fortunes of the
Allies in the field, it is not thought possible that an advance would be made by the Franco-
British-Serb force at Saloniki without a coordinated movement being made by the Italian tro-
ops at Avlona.
13.
HEAR RUMANIA IS WITH ENTENTE
AMSTERDAM, Aug<ust> 22. (via London.) - The Rumanian situation is again taking
the leading place in the war news. Dispatches from Berlin and from Bucharest, via Berlin,
describe the relations between Rumania and the Germanic allies as extremely serious. Wolff
Bureau dispatches hint that an Austro-German ultimatum is in preparation.
The Kreuz--Zeitung states that the negotiations which took place at Bucharest at the
week end between the Russian Military Attaché and the Rumanian Secretary of War mast be
considered as proof that Rumania has joined the Entente. "It is supposed," says this newspaper,
"that plans for a Russian march through Rumanian territory were discussed. Of course, Germa-
ny would regard any such arrangement as a casus belli."
Major Moraht says in the Tageblatt:
"German and Austrian Ministers at Bucharest have pointed out the consequence to Ru-
mania of granting permission to the Russians to march through Rumanian territory. Toward us
Rumania must not play her sphinx tricks so far that one day with shrugging shoulders she will
place before us un fait accompli for which we have not been able to take proper countermeasures".
14.
RUMANIAN ARMY MOBILIZED FOR WAR AS FIVE ALLIES STRIKE

IN BALKANS RUSSIANS IN FORCE JOIN THE SERBIANS
Bucharest Drops Gayety in Shadow of War; German Observer Says Nation Is Preparing
_____________
LONDON, Wednesday, Aug<ust> 23. - The King of Rumania received the German and
Austrian Ministers to Bucharest in private audience on Monday, according to a Cologne dis-
patch to the Exchange Telegraph Company, by way of Amsterdam. The Ministers were recei-
ved first separately and afterward jointly. It was the longest audience ever granted by the Ru-
manian King to the Teutonic representatives.
_____________
AMSTERDAM, Aug<ust> 23, (via London.) - Rumania is preparing for war, according
to Dr. Lederer, Bucharest correspondent of the Berliner Tageblatt. A telegraphic dispatch from
Dr. Lederer dated Sunday says:
"There is ground for some uneasiness as to the attitude of Rumania. The outward life of the
city is greatly changed. Gay Bucharest has become a grave city, and all like signs in public life
indicate that everybody is preparing for eventualities and that the country is getting ready for war.
"I still believe that Bratiano is playing a game with Russia. In political negotiations at
Bucharest von Hindenburg is now playing the foremost role."
_____________
PARIS, Aug<ust> 22. - All the morning newspapers comment at length on the possibili-
ty of Rumania joining in the war. The meetings that are in progress in Bucharest are taken to
mean that all the various developments in the situation are being seriously considered. The
statement is made on good authority(?) that the number of Rumanian troops that can be mobili-
zed exceeds 800,000.
_____________
BERLIN, Monday, Aug<ust> 21, (via London, Aug<st> 22.) - The Budapest Az Est,
which is usually well informed on the Rumanian situation, today prints a dispatch from its
Bucharest correspondent saying that the agitation for war, which in the last few days has been
at fever heat, has suddenly cooled down. It is stated that possibly the end of the mobilization is
responsible for the change, if not the serious words uttered in the Hungarian Parliament.
[This is the first hint of a Rumanian mobilization that has been permitted to pass the al-
lied censorship. Almost nothing on the Rumanian military situation from the Entente viewpoint
has come through since the Balkan situation in its present phase reached a critical stage.]
The Bucharest dispatch adds that there is no doubt that Premier Bratiano has reached an
understanding with the Entente, so that further negotiations are unnecessary now for actual
participation in the war. Meanwhile the semi-official Rumanian press is savagely attacking the
Conservative organs which undertook to discuss mobilization and related measures.
More ammunition from France and Russia is asserted to be arriving.
The New York Times, Aug<ust> 23, 1916, p. 1.
15.
REINACH FORECASTS GREAT STROKE BY THE ALLIES ON VARDAR RIVER

_____________
Rumania is the Crux of the Great Situation, Says French Publicist - He Believes She Will
Join the Conflict and Help to Crush Bulgaria
_____________
Special Cable to The New York Times
Position of the Allies

"Having analyzed the Bulgarian action I will now discuss the position of the Allies. Sar-
rail had a choice of three chief lines of attack-along the valleys of the Cerna on the left, the
Vardar in the centre, and the Struma on the right. I am divulging no military secret in admitting
that the forces at his disposal are probably insufficient for a general assault along all three. At
first sight the Struma might seem preferable for the reasons I have given, but the former Greek
positions defending it are very strong and communications along the Vardar will undoubtedly
be easier for the Allies along the direct railroad to their base.
"Secondly, one must not forget that his task is to liberate Serbia, as well as punish Bulga-
ria, and finally it is a military axiom that an army beaten in its centre must withdraw its wings, so
that the choice of the middle route seems the most logical and the best. There he can exercise a
strong general pressure until the time when circumstances permit of a real attack en masse.
"Here I come to the crux of the whole Balkan situation, namely, Rumania. If Rumania
intervenes, or even allows the Russians to traverse her territory, the Bulgars will be between
hammer and anvil and cannot escape their well-merited punishment. It is my opinion that Ru-
mania will join the Entente Allies.
"The example of Greece has not been lost on Rumanian statesmen, who are among the
shrewdest in Europe. Russian success and the allied offensive in France have shown the falsity
of German boasts, and they judge events at their true value. I am not acquainted with Premier
Bratiano personally, but have studied him carefully and know it is his ambition to restore to the
mother country the four million of Rumanians under the Austrian yoke. The recent Austrian
defeats and the wastage of the German effectives have removed the fatal risks which threatened
Rumania before. Now she has little to fear and everything to gain.
"King Ferdinand is a Hohenzollern by race, but neither German nor Germanophile in
heart. He is as good a Rumanian as the late Danish King George was a good Greek, and he will
never stand in the way of Rumania's aspirations, now about to be realized."
16.
HUNGARY ALARMED OVER RUMANIA
The Hungarian newspapers are being flooded with the most pessimistic information concer-
ning Rumania, and that country's possible action is absorbing the press and public, according to a
Budapest dispatch to The Morning Post. The Hungarian public believes, says the dispatch, that the
liberty they enjoy at the hands of the censor is designed to prepare the people for the worst.
The military expert of the Pesti-Naplo says: "The entry of Rumania into the war will not
at first affect the military situation in the Balkans for the Rumanians will have to adhere to the
united strategic plan of the Allies and will not be permitted to go straight for Transylvania.
Dobrudja and Bulgaria will be their immediate aim. Five hundred thousand or six hundred
thousand men of the Rumanian Army are not the chief factors for the consideration of the Cen-
tral Powers, but rather the problems presented by the new territory which the Russians will be
allowed to use freely in the invasion of Hungary."
Meanwhile the anxious hours of waiting are not being spent in idleness in Transylvania,
whence every able-bodied man suspected of Rumanian sympathies is being shifted to other
parts of the country. The Rumanian newspapers in Transylvania are under the strictest control,
and Rumanian priests and churches are under military supervision. All along the Rumanian
frontier the military forces have been reinforced, defenses strengthened, and every precaution
taken against Rumanian intervention.
According to unofficial dispatches, the Russians are pushing ahead with the greatest
energy in Bukowina close to the Rumanian frontier, and already have gained "a very brilliant
success. The Daily News in an editorial sums up the Balkan situation as follows:
"The imminent general offensive against Bulgaria is of great importance. One of the
first results of a successful offensive by General Sarrail would be a complete rupture of Ger-
many's communications with the East and the isolation and capitulation of Turkey. This is a
plain geographical fact.
"There are also other issues, upon which it is wiser to reflect than to enlarge. These af-
fect the fortunes of the two neutrals, Greece and Rumania, as well as the dozen belligerents.
"The situation in Greece where Greek troops already actually are engaged in hard
fighting with their traditional enemies, the Bulgars, is rich in possibilities. As to the intentions
of Rumania, we may be content to draw upon the German press which is authority for the sta-
tement that Rumania definitely has joined hands with the Entente and is preparing to give Rus-
sian troops passage through her territory. It is difficult to conceive what motive the Germans
could have for circulating such a statement other than the belief that it is true."
The New York Times, August 24, 1916, pp. 1-2.
17.
RUSSIAN ARMY ON RUMANIAN BORDER

_____________
Rumania Also Massing Troops on the Lower Danube and the Pruth
_____________
Bulgars Get Munitions

_____________
Austrians Rushing Shells to Allies - Serbs Retake Positions on Saloniki Line

_____________
Special Cable to the New York Times.

LONDON, Friday, Aug<ust> 25. - The Morning Post publishes the following from its
Budapest correspondent, who write under date of Aug<ust> 17:
"Az Est, the subsidized Government organ, telegraphs under yesterday's date that in Bu-
charest official circles a rumor is being circulated that the Russians have concentrated a great
number of troops on the Bessarabian-Rumanian frontier and on the banks of the Russian Danu-
be, evidently with the purpose of entering Bulgaria by way of Dobrudja and entering Hungary
by way of Serbia across the Moldava.
"In conjunction with this Russian preparation, it is said the Rumanians are also taking
steps in this direction, and certain preparations are going on, partly with the consent of the
Bratiano Government and partly, indeed, by their very orders.
"The war party since early in June seem to have become stronger, and they are doing
everything to seize power and prepare the way for the coming intervention. The Government
has made such conditions at the frontiers as to enable them to establish communication with
the Russians at a moment's notice, and they are also preparing a situation for the Russians
which would enable the Rumanians to enter the war with seemingly adequate justification.
All these preparations are serving the aim of the interventionists and putting the country
into a state of readiness for immediate action. This aim was served by increasing the number of
Rumanian troops on the lower Danube and on the Pruth, and the same purpose is actuating the
Russophile press in systematically preparing the public for the great event.
18.
READY FOR RUMANIA

_____________
Germany Would Try to Carry War On to Rumanian Soil

BERLIN, Aug<ust> 23 (via London, Aug<ust> 24.) - Government circles here, though
none too optimistic, view the Rumanian situation calmly, taking the attitude that it is Ruma-
nia's next move. The feeling is that the Central Powers have done everything possible to meet
Rumania's views, and that Rumania, in persisting in the course desired by the Entente and her
own expansionist party, will find the Central Powers ready, in which event it is to be expected
every effort will be made to insure that the new war theatre shall be on Rumanian soil.
Information from Vienna indicates that the Austro-Hungarian Government, bearing in
mind the results of the negotiations concerning Italy's claims before that nation entered the war,
has been at no time disposed to offer Rumania similar concessions for fear that this again
would be mistaken for a sign of weakness.
At this moment there is not discernible the slightest effort to persuade Rumania taking
any other course than one due of her own initiative. The latest dispatches from Bucharest indi-
cate a further cooling off of the war fever.
19.
TURNS THE KAISER DOWN

_____________
Rumanian King Said to Have Refused to Receive Special Envoy
PARIS, Aug<ust> 26.- According to information from diplomatic sources, says a wire-
less dispatch from Berne, Emperor William of Germany wrote to King Ferdinand of Rumania
that he intended to send Duke Albrecht of Mecklenburg on a special mission to him with re-
gard to the position of Rumania.
King Ferdinand replied that the mission would be inopportune because, as a constituti-
onal monarch, he would be obliged to refer the envoy to his ministers, and, in the circumstan-
ces, he preferred that any communication from the German Government should be received
through ordinary diplomatic channels.
_______
AMSTERDAM, Aug<ust> 26.- By decree of the Rumanian Council of Ministers, pu-
blished in the Monitor, the extraordinary credit for the army is increased by 200,000,000 francs
to 600,000,000 francs, according to a telegram from Bucharest today.
The Universul announces that General Paraskievesco (sic!) has been appointed Director
of Munitions, adds the dispatch, and that General Popovic (sic!), Inspector General of Cavalry,
has been appointed to command the First Army Corps in succession to General Averesco.
The New York Times, August 27, 1916, I, p. 3.
20.
BUCHAREST NEAR TO ACTION

_____________
Crown Council Today May Put Rumania On Side of the Allies

_____________
New Commander for Army

_____________
Gen<eral> Averescu, Who Favors Entente, Chosen - Bratiano Bent on Ending Neutrality
_____________
Outlook Worries Austria

_____________
Hungary's Plea for Coalition Cabinet Is Rejected and a Serious Political Crisis Impends
_____________

ROME, Aug<ust> 27.- Italy issued today a declaration of war on Germany. This move
caused general satisfaction here, as it at last put an end to an intolerable situation.
In political circles this formal action by Italy is declared to be in strict conjunction with
the entrance of Rumania into the war.
She promised to join the war over a year ago when Italy entered, but found it impossi-
ble, under the circumstances at that time.
Political leaders now confidently expect a declaration of war by the Bucharest Government.
It is felt here that Germany in the past has not been without pretext for breaking definitely
with Italy, as, for instance, when Italy signed the pact of London. It is believed that Germany's
patience with Italy was not only to protect her great interests in this country, but to deceive the
German people still further. Germany on her side has continually protested that she has never
done anything incompatible with her situation as an enemy of Italy, yet not declaring war on her.
Germany has denied that any of her soldiers were sent to fight Italy on her northern or
northeastern frontiers. Unofficial reports have told of the presence of German troops there, but
these reports have never been confirmed. It is said, however, that the Italian Government now
has possession of proof of these and other acts by the Germans, including the torpedoing of
Italian steamers on the high seas.
______
BERLIN, Aug<ust> 27. - The Rumanian Crown Council, which had been convened for
10 o'clock Monday morning, has been postponed until 5 o'clock in the afternoon, a Bucharest
dispatch received in Amsterdam says.
According to another Bucharest dispatch, the King of Rumania has convened a confe-
rence of representatives of all the political parties, former Premiers, former Presidents of the
Legislative Chambers, Ministers, and Government representatives, with the idea of ascertai-
ning the views of all sections of public opinion on the present situation.
LONDON, Monday, Aug<ust> 28. - The Bucharest correspondent of The London Ti-
mes sends the following, dated Aug<ust> 21:
"General Averescu (former Minister of War and in the councils of the Headquarters
Staff one of the chief advocates of intervention) is stated in military circles to have been selec-
ted for chief command of the army.
"The German Minister, who on Wednesday had another audience of the King, is re-
ported to have delivered to his Majesty an autograph letter from the Kaiser."
A Budapest dispatch to The Morning Post, dated Aug<ust> 20, quotes the Bucharest
correspondent of Népzava as saying, under date of the Previous day:
"The general opinion expressed by the Bucharest press of all political shades is that a
decision of the Cabinet is at hand. The Bina, a pro-German organ, says that, in spite of the fact
that nothing of the nature expected by Premier Bratiano has happened on the European fronts
and that the Entente Powers have achieved no prominent successes, the Rumanian Premier
finds it fit and timely to abandon neutrality. Neither the Allies in the west nor Russia or Italy, it
goes on, can boast of any great measure of success, 'yet the Rumanian Cabinet is feverishly
preparing for war.
"According to another Rumanian paper, the Steagul, 'the Bratiano Government has de-
cided to enter the war on the side of the Entente, ' and it warns the Government not to sacrifice
the welfare of the country for reasons of sentiment.
"The Bucharest journal Dreptatea says that M. Filipesco declared to one of its represen-
tatives that Russian forces would proceed across the Polrudsha against Bulgaria within ten days
and that the consent of the Rumanian Government had already been secured to this move,
though the Government would enter a formal protest.
"The Austro-Hungarian Minister in Bucharest, who spent some weeks at Sinaia, has re-
turned to the Rumanian capital and has sent his family to Vienna.
"The Bucharest Politique reports that the Rumanian Government has taken over large
quantities of wheat for the army, bought by English agents here last year."
21.
RUMANIA IN WAR, ATTACKS AUSTRIA;

GERMANY DECLARES WAR IN ANSWER;
EUROPE EXPECTS GREECE TO FIGHT;
_____________
Allies See Victory Nearer

_____________
Entry of Rumania Into War Is Expected to Shorten Conflict

_____________
Her Diplomacy Praised

_____________
Her King, It Is Argued, Held the Country Neutral Until the Proper Time
_____________
Bulgaria Thought Doomed

_____________
London, Paris, and Petrograd Rejoice Loudly Over Coming of Another Ally
_____________

LONDON, Aug<ust> 28.- The entry of Rumania into the war following upon Italy's de-
claration of war against Germany is popularly regarded here as the clearest indication that the
fortunes of the Teutonic powers are ebbing.
The fullest confidence has been felt in well-informed quarters for some time past in the
imminence of the present developments, and the prediction has been frequently made of late
that once the harvest had been gathered Rumania would openly cast in her lot with the Entente
Powers. It is essential to point out that such views have never received any open official sanc-
tion, and even now official quarters here preserve the utmost reticence, even to the point of
declaring that no confirmation of today's reports have been received by the British Foreign
Office. The events, however, are completely borne out by the view held for some time past in
well-informed unofficial quarters, where the varying news as to Rumania's attitude issued from
Germany has been received with quiet unconcern.
A Rome dispatch today describes the dramatic scene when the King of Rumania recei-
ved the German Minister at Bucharest. The Minister, with tears in his eyes, implored the King to
continue to maintain neutrality, declaring a Hohenzollern should not make war on a Hohenzol-
lern. The King replied he was simply the King of Rumania and must follow the national will.
King Ferdinand's Diplomacy
Whether the incident in question is true or of the ben trovato variety, the view is put
forward that Ferdinand in policy is entirely and deliberately Rumanian. His diplomacy is des-
cribed as based upon that most skillful and astute of royal diplomats, the late King Carol, who
possessed as few men have done the whole art of balancing and using forces, one against the
other, which is the function of diplomacy. It has been said that the late King Carol had a steady
pro-German tendency, although in fact such a tendency would be very hard to trace. Of his
successor, at least, no such accusation can be made. King Ferdinand has aimed steadily at the
realization of Rumanian national hopes and the achievement of Rumanian national unity, but
his policy has been one of insurance and calculation. During the long and critical months since
his accession to the throne he had two main considerations before him: (1) the provision of his
army with heavy artillery equipment that modern war has proved necessary, and, (2) the
withholding of any decision until the most favorable moment had arrived. Both from military
and political points of view these two considerations have been necessarily interdependent.
Rumania was to enter the war, militarily equipped to take her due part and politically assured
of the fruits of victory. Both aims have now been achieved.
The Military Situation
In this connection it is worth recalling that often at the earlier stages it had been ad-
vanced that Rumania was not in a position to enter the war because of the inadequacy of milita-
ry supplies. Particularly, it was said, her heavy armament would not last out two weeks of
modern warfare. It will be interesting later to see how the deficiency has been met.
The effect of the Rumanian action on the whole Balkan situation can be gauged by the
coolness with which the allied command at Saloniki has taken the Bulgarian extension to
Kavala. Observers here regard the recent developments in that neighborhood as clear proof of
the superiority attained by the Allies in a political and military sense. The extension of the
Bulgarian front began when Berlin was assuring the world that Rumania was "safe." In order to
carry out the plan for the occupation of Greek territory east of the Saloniki line, Bulgaria is
understood to save drawn upon her troops along the Danube frontier, a proceeding which ob-
servers here suggest must have rejoiced the hearts of the Entente strategists who were aware of
the blow that Rumania had in contemplation.
As yet Rumania is not announced at war with Bulgaria, and if the latter's northern fron-
tier is weakened in its defenses, it is suggested there is even the possibility of a declaration of
war by Rumania upon Bulgaria becoming unnecessary to complete the latter's downfall. Recol-
lections of the part played by Rumania in the last Balkan war give some plausibility to this
theory, which takes into account the recent reports of the preparations of Czar Ferdinand of
Bulgaria to abdicate in favor of Prince Boris in the event that things do not go well with him.
London Expects Greece to Act
LONDON, Tuesday, Aug<ust> 29. - All the London morning papers devote the major
part of their editorial space to the discussion of Rumania's entry into the war, emphasizing the
economic, political and moral, as well as the military effects of this intervention.
With reference to the military significance of Rumania's action, the papers all assert that
the entry of Rumania alters the whole balance of man power in the struggle in the eastern and
southeastern theatres, brings Bulgaria between the upper and nether millstones and offers Rus-
sia a route to the heart of the enemy's country, a route, the defense of which involves a large
extension of the Teuton line and an enormous increase in the enemy's responsibilities. The
Daily News says:
"It is the development of the Central Powers which Rumanian success would complete.
That is the capital fact of the situation. Economically the importance of Rumania's step is the
loss to the Central Powers of the supplies they have been drawing from the big Balkan State."
The Daily Express says:
"Germany has been receiving cattle, wheat and petroleum from Rumania in great quan-
tities. This supply is more urgent than ever".
Politically the London papers believe that Rumania's entry is likely to have its most
immediate effect in Greece, strengthening the hands of Venizelos and the pro-entente party.
The Morning Post says:
"For her indecision and weakness Greece is now suffering heavily, but there are signs
that under the teaching of bitter experience the Greek people are coming to their senses. They
will be wise to look to it that their repentance does not come too late."
The editorials speculate considerably on the moral effect on the German people of Ru-
mania's action. The Daily Chronicle asks:
"Can the masses in the enemy countries continue to believe the legend of victory when
they see this verdict passed by neutral statesmanship?"
The Daly Telegraph says!
"Germany awakes after an orgy of hysterical delight over the safe return of a submarine
from America to hear that the strongest armed European neutral is ranged against her, ready for
instant war at the point of greatest peril to her defensive scheme."
22.
KAISER EXPECTED RUMANIA'S BLOW

_____________
But Germany Will Fight with Confidence in Victory, One Berlin Papers Says
_____________
Italy's Move Unexpected

_____________
London Hears Developments Startled People - Jagow Assailed for Diplomatic Defeat
_____________
BERLIN, Aug<ust> 28, (via London.) - German Government circles have expected so-
me action on the part of Rumania for nearly two weeks. No illusions were indulged in, but it
was thought the Rumanian Government might reconsider the matter and possibly shrink from
the step taken yesterday.
It was known here that the Entente Allies purposed using Rumanian territory for a Rus-
sian advance against Austria-Hungary in Bulgaria. Rumania, it was argued here, would in that
event, considering the Russian antipathy toward Austria-Hungary, join the forces fighting aga-
inst the Central Powers.
Little is known here of the intentions of the Central Powers against Rumania, but it is
felt that Rumania cannot avoid war with all the nations of the Central Powers should Russian
troops advance through her territory.
The news of the Rumanian declaration of war against Austria-Hungary was received
calmly, although it followed close on Italy's declaration of war against Germany. Owing to the
lateness of the hour at which the new reached here, there is little newspaper comment on the
latest turn in events.
The Lokal Anzeiger says:
"We must expect that Rumania's entry into the war will also influence the decisions of
the Greek Government. The Greek Army was demobilized according to the wishes of the en-
tente. Foreign troops are now standing on Greek soil. It is not easy to recall to the colors under
threatening guns an army just sent home.
"No matter how many more new enemies Germany and her allies will continue to fight
with confidence until final victory is theirs."
Italy's declaration of war was absolutely unheralded and came as a surprise. The anno-
uncement was made public yesterday afternoon in the customary extra editions of the Sunday
newspapers which give the official war reports. Idle crowds read the declaration undemonstra-
tively and then continued their usual Sunday strolls.
The official Norddeutsche Allgemeine Zeitung sounds the keynote of press comment,
taking the position that Italy's formal declaration of war will have little effect, in view of exis-
ting conditions.
Comment on Italy's Move
All the editorials necessarily were written prior to the receipt of information regarding
Rumania's declaration of war on Austria-Hungary, and almost without exception the newspa-
pers expressed the hope that Italy's action would not force Rumania into the conflict. The Ta-
geblatt said:
"We have waited for this declaration of war without impatience or unrest, with the same
apathy with which one await a thunderstorm that is already visible in the sky. Our umbrella has
long been raised. In Italy the declaration may be regard as a great deed, and may be accompa-
nied with the usual demonstration. In Germany it leaves the public ice-cold.
"This, the twenty-seventh declaration on war, was plainly to be expected, when the pre-
sent cabinet of Premier Boselli was formed and Walter Runciman, President of the British
Board of Trade, visited Italy, for then one knew with certainty that Italy was irretrievably de-
pendent on her allies and could no longer act except as they ordered. The only surprising thing
about the declaration is Italy's unblushing assurance in selecting as a cause of war Germany's
support of her allies."
The Lokalanzeiger, under the heading, "A Delayed Formality," said the declaration was
not a voluntary act, but a sign to the world that Italy stood no longer as an independent power,
but rather as a vassal of her stronger allies. The Italian Foreign Minister, Baron Sonnino, has
now been compelled to suppress his conscience, said the Lokalanzeiger, which continued:
"One thing is certain. Italy's declaration of war on Germany is a matter of indifference
from a political or a military standpoint. It has importance chiefly for Italy, and the long delay
proves that importance to be evil."
The view that Italy's action was not entirely voluntary was expressed by the Vossiche
Zeitung, which characterizes Italy as a tool of the Entente Powers. This newspaper believed
Italy's act was intended primarily to exert pressure on Rumania, but in common with other
newspapers expressed the hope that Rumania would regard Italy as a horrible example, not to
be followed.
_______
London Hears Germans Are Deeply Impressed
LONDON, Aug<ust> 28 - Italy's declaration of war against Germany and the declarati-
on of war by Rumania against Austria-Hungary have created a most profound impression in the
German capital, says a dispatch from Berlin by way of The Hague to the Exchange Telegraph
Company.
The Berlin newspapers, the dispatch adds, express themselves bitterly against Gottlieb
von Jagow, the German Foreign Minister, and Dr. Alfred Zimmermann, the Under Secretary
for Foreign Affairs, those statesmen being considered by the journals to be partially responsible
for what is declared to be Germany's diplomatic defeat.
A telegram received by the Exchange Telegraph Company today from he Austrian capi-
tal by way of The Hague says that the newspapers of Vienna appear with large blank spaces
showing that all articles dealing with Rumania have been censored.
Rumania's action was without marked effect on the Bourse today. Some "war babies,"
like the stocks of arms and ammunition concerns, reacted rather sharply, but the quotations of
most stocks changed little.
Semi-official statements today expressed the belief that the influence of Rumania's entry
into the war on Germany's food problem would not be considerable. The grain contracts for the
1915 crop have been largely filled, it is said, and the loss on imports of the 1916 crop will not
be severely felt, in view of Germany's excellent home crop. Imports of Rumanian grain or all
kinds had been placed at 1,400,000 tons, whereas the German crops are now estimated to be
above those of 1915, excluding the occupied territories.
Say Rumania's Grain Isn't Needed
Owing to the doubtful attitude of the Rumanian Government, the authorities in charge
of Germany's food supplies completed some time ago their plans for feeding the population for
the next twelve months without the assistance of Rumania. It is even announced that the bread
ration will soon be increased. The authorities are planning an economic policy by which a
goodly surplus will be saved from the 1916 crops for a possible shortage in the 1917 crop.
Among other things it has been decided to use no grain in the making of brandy, and the grain
consumption of breweries has been reduced to below half the normal.
Notwithstanding the growing indications of Rumania's warlike plans, Germany and
Austria had been making contracts for further imports and exports. Only three weeks ago Ru-
mania sold to the Central Powers 2,000 carloads of peas and 6,000 carloads of brewers' barley.
On the other hand, the German Steel Trust had contracted to supply Rumania with 25,000 tons
of steel rails. It is probable, however, that no shipments of those rails have yet been made.
For some time it has been remarked that Rumania was trying to delay the conclusion of
further grain contracts.
23.
RUMANIAN ENTER PASSES

_____________
Army Begins the Invasion of Transylvania in Two Directions

_____________
Hopes to Shorten War

_____________
Also to Realize National Ideal, Vienna Is Told in Declaration of Hostilities

_____________
Two Cities Are Menaced

_____________
Hermannstadt and Kronstadt the Immediate Objectives of King Ferdinand's Forces

_____________
LONDON, Tuesday, Aug<ust> 29, - Rumania has declared war against Austria-
Hungary, Germany has retaliated by declaring war against Rumania, and fighting has already
begun on the frontier of Transylvania.
The note declaring that Rumania, from 9 o'clock Sunday evening, considered herself in a
state of war with Austria-Hungary was presented to the Austro-Hungarian Foreign Minister last
night by the Rumanian Minister at Vienna, who personally visited the Ministry of Foreign Affairs.
The note was a lengthy document, in which Rumania set forth her grievances. The Paris
newspaper La Liberté has received a summary as telegraphed from Geneva. According to this,
the persecution of Rumanians by Austro-Hungarian officials is alleged, and it is charged that
agreements which existed between Rumania and the former members of the Triple Alliance
have been broken in letter and spirit from the time Germany and Austria entered the war, Italy,
the declaration says, was obliged to detach herself from Austria and Germany.
Motives for Declaring War
In conclusion, the communication sets forth as follows the motives in compelling Ru-
mania to enter the war:
First - The Rumanian population in Austrian territories is exposed to the hazards of war
and of invasion.
Second - Rumania believes that by intervening she can shorten the world war.
Third - The Rumanian places herself on the side of those Powers which she believes can
assist her most efficaciously in realizing her national ideal.
An official statement issued in Berlin and forwarded by Reuter's correspondent at Am-
sterdam says:
After Rumania, as already reported, disgracefully broke treaties concluded with Austria-
Hungary and Germany she declared war yesterday against our ally.
The imperial German Minister to Rumania has received instructions to request his
passports and to declare to the Rumanian Government that Germany now likewise considers
herself at war with Rumania.
Rumania's decision to enter the war was reached at a meeting of the Crown Council
held Sunday morning at the Cotroceni Palace, Bucharest. King Ferdinand presided, and the
session was prolonged over a period of several hours. The Council consists of nineteen mem-
bers, of which number it is believed that four to six opposed intervention.
Besides conferring with the council, with whom the final decision rested, King Ferdi-
nand had conferences with the leaders of all Rumanian political parties, including those favo-
rable to intervention in the great war and those who had been the strongest supporters of Ru-
mania continuing her neutrality.
The Rumanian military officials had discussed for some days what probably would be the
first step taken when war was declared and had dismissed all alien employes many of whom were
Germans. An especially large number of Germans were employed in the technical services.
General Averescu, former Minister of War, will have, it is said, chief command of the
Rumanian Army.
The Bucharest newspaper, Adeverul (sic!), commenting on the council meeting, said:
"At last the decisive hour has struck. Events have dictated to the Government intervention
and the realization of Rumanian's national claims. The King, in view of the recent events, like the
late King Carlos, convoked the Crown Council. The politicians when they leave it will have to
bow to its decision. The union of all parties must be effected before the greatness of the cause."
_______
Fighting Starts in Passes
VIENNA, Aug<ust> 28, (via London) - The first clashes between troops of Rumania
and the Central Powers occurred last night in southeastern and eastern frontier mountain passes
of Hungary, says an official statement given out here today. The attacks by the Rumanians are
described in the statement as "treacherous." Rumanians prisoners were taken.
Advance guards of the two forces came into contact at Rothenthurm Pass, fifteen miles
south of Hermannstadt, Transylvania, and in the passes south of Kronstadt the statement adds.
BERLIN, Aug<ust> 28, (via London) - Fightin has begun between Rumania and Teutonic
troops. This is indicated in a terse official announcement by the General Staff today, which says:
On the frontier of Transylvania Rumanian prisoners were taken.
_______
Kronstadt and Hermannstadt, toward which the Austrian official communications indi-
cates the Rumanians are making their first effort at an advance, are two of the most important
cities in Transylvania. They are near the southern border of Hungary, the former about six
miles from the Rumanian frontier and the latter about fifteen miles from the frontier. Kronstadt
is seventy miles east-southeast of Hermannstadt.
The City of Kronstadt is the most important commercial and manufacturing centre of
Transylvania. It has a population of approximately 41,000. Hermanstadt is a former capital of
Transylvania and lies near the River Zibin (sic!). It has a population of 83, 000. Rumanians
make up a large part of the population of both cities.
24.
TWO TYPES OF RUMANIANS

_______
Miss Smith Explains the Points of Difference Between Them
Miss Lovina Steward Smith, an American woman, who has written of Hungary and who
lived many years in Budapest before her return to this country last month, said yesterday that the
Rumanians living in Transylvania were for the most part shepherd or mine workers, and took
little interest in the question whether they were under the rule of Austria-Hungary or of Rumania.
"They are quite well satisfied with their condition, as a rule, and have little fault to find
with the way they are governed," she said. "They are better off economically than the Rumani-
as of Rumania, and they appreciate this. They are not subject to the oppression of the wealthier
classes, as are the bulk of the Rumanian population in Rumania. On the other hand, the Ruma-
nians in Transylvania are densely ignorant and indifferent. There is no Pan-Rumanian feeling
at all, and their loyalty to the Austro-Hungarian Government is hardly developed at all. For the
most part they probably hope to see Rumania defeated, but care little one way or the other.
"The Rumanian population is just about half the total population of Transylvania, and the
poorer and more ignorant half. Of the other half, 50 per cent. are Magyars and the other 50 per
cent. are descendents of the Saxons who were drawn from Germany in the twelfth century as a
frontier guard against the Turks. Magyar is almost exclusively the language of the literate classes.
"A large part of the Rumanian population in Transylvania has drifted there within the last
200 years. They are employed in the iron mines in southern Transylvania and in the salt mines in
northern Transylvania, some of which extend underground across the Rumanian border.
"While the mountain ranges between Rumania and the Hungarian plain stand in row after
row, they are intersected by valleys and by numerous rivers, so that it is less of a military problem
to effect a passage through them than it has been for the Russians to cross the Carpathians.
"The plan of defense against Rumania for the present war was mapped out by General
von Mackensen after the invasion of Serbia, and the passes at the Rumanian border are well
fortified. But the armies which Austria-Hungary will be able to put into the field here will be of
poorer caliber than those which have faced Russia and Italy so far in the war. The Hungarians,
who are the best soldiers in Austria-Hungary, have suffered more heavily during the war than
the soldiers of any nation except Serbia. In addition to the large proportion killed and wounded
in battle, thousands were frozen in the Carpathian campaigns.
"All over Hungary you see men on crutches, both their feet having been lost. The new
troops who will fight against Rumania will have to be largely the recruits from Bosnia, Herze-
govina, and from other elements of the Slav population, which were not thoroughly sifted for
recruits earlier in the war because they were not the highest type of fighting men.
"Shortly before I left Budapest there was a great agitation in the newspapers against the
sale of Transylvania estates. Rumanian speculators were active in buying tracts of land, and
these transactions convinced the public in Hungary more than anything else did, that Rumania
would eventually more than the threat of intervention by Italy was, but Transylvania is one of
the best provinces of Hungary, and Hungary would probably have sought to secede if any ef-
fort had been made to induce her to give it up to keep Rumania out of the conflict."
25.
FIFTEEN NATIONS ARE NOW AT WAR

_____________
Twenty-Six Declarations of War Made Since the European Conflict Began

_____________
The simultaneous declaration of war by Italy against Germany and Rumania against
Austria-Hungary makes the twenty-sixth of such declaration since July 28, 1914, and brings
the total number of belligerents up to fifteen-Germany. Austria-Hungary, Turkey, and Bulgaria
facing Belgium, France, Great Britain, Russia, Italy, Rumania, Japan, Serbia, Montenegro,
Portugal, and San Marino. The dates of war declarations or the announcements of a state of war
runs as follows:
1914.
July 28-Austria declares war on Serbia.
Aug<ust> 1-Germany declares war on Russia.
Aug<ust> 2-Germany at war with Belgium.
Aug<ust> 3-France announces a state of war with Germany.
Aug<ust> 4-Great Britain declares war on Germany, and the latter declares war on
Belgium and France.
Aug<ust> 6-Austria declares war on Russia.
Aug<ust> 8-Montenegro declares war on Austria.
Aug<ust> 10-France announces a state of war with Austria.
Aug<ust> 12-Great Britain announces a state of war with Austria. Montenegro decla-
res war on Germany.
Aug<ust> 23-Japan declares war on Germany.
Aug<ust> 25-Austria declares war on Japan.
Aug<ust> 28-Austria declares war on Belgium.
Nov<ember> 5-Great Britain declares war on Turkey.
1915.
May 23-Italy declares war on Austria.
June 3-San Marino declares war on Austria.
Aug<ust> 20-Italy declares war on Turkey.
Oct<ober> 7-Announcement of a state of war between Russia and the Bulgarian Go-
vernment.
Oct<ober> 14-Bulgaria declares war on Serbia.
Oct<ober> 15-Great Britain declares war on Bulgaria.
Oct<ober> 16-Bulgaria announces a state of war with Rusia.
Oct<ober> 19-Italy declares war on Bulgaria.
1916.
March 9-Germany declares war on Portugal.
Aug<ust> 27-Italy declares war on Germany, and Rumania on Austria.
26.
RUMANIA QUEEN A FACTOR

_____________
British Officer Says She Is Enthusiastic for the Allies
An officer of the Medical Corps of the British Army, who has been in Russia and Ru-
mania as a member of the British Red Cross Commission in those countries, and who left Ru-
mania only a few weeks ago, told last night of the part that the Rumanian Queen has played in
swinging her country in line as an ally of the Entente Powers. Owing to his official position,
this officer asked that his name be not used.
"If a woman," he said, "has had a powerful influence with respect to the position of
Greece in the war, it may also be said that a woman has exercised not a little influence as re-
gards the Rumanian position. The Queen of Rumania is enthusiastically pro-Ally in her sym-
pathies, which she has been at no pains to conceal, for she is of a very outspoken disposition.
While her husband is a Hohenzollern Prince, he is far from sharing the strongly militaristic
tendencies of the head of his family, and the Queen is the daughter of an English Prince by a
Russian Princess. Her father was the late Duke of Edinburgh, brother of King Edward and
uncle of the present King George, and her mother was the daughter of the Czar Nicholas I.
"The Queen of Rumania is a beautiful and brilliant woman, to whom her husband, him-
self a man of marked ability, is devotedly attached. She is somewhat impulsive and unconven-
tional, and is greatly beloved by the people, interesting herself in a number of philanthropic
movements. Since the outbreak of the war she has kept herself in touch with her English and
Russian relations, and has been able to enlighten her husband with respect to certain facts
which might not possibly have been otherwise duly impressed upon him."
27.
CAN RAISE 900,000 MEN

_____________
Upwards of 600,000 Already Mobilized in Rumania
The mobilization of Rumania brought over 600,000 men under arms; this force can be
raised to a total of 900,000 with all reserves summoned to the colors. Rumania's strength may
be summed up as follows:
Army
Military service compulsory and universal from the age of 19 to 41, capable of produ-
cing an army of over 600,000 men.
First Line.-Five army corps and two cavalry division, 220,000 men.
Artillery.-Twenty regiments of field artillery, each of six batteries of four guns each, fo-
ur horse batteries, and nineteen fortress companies.
Seven engineer battalions and a railway battalion.
Second line.-Thirty-six battalions and nine batteries equaling 30,000 men in time of
peace, or 380,000 men in time of war.
Equipment
Infantry.-Mannlicher magazine rifle.

Cavalry.-Mannlicher carbine. Field artillery.-450 rapid-fire Krupp, 75 milimeter guns,
150 field guns belonging to the reserve, and an unknown number of heavy guns.
Forts
At Galatz, (junction of Danube and Sereth.) three lines; at Nernolassa (sic!), (Sereth)
two lines; at Focasant (sic!), three lines, and around Bucharest, eighteen forts, all armed with
Krupp and Gruson guns.
Navy
Elisabeth, protected cruiser, 1,320 tons, 4.6-inch and eight machine guns.
Miella, training ship, 350 tons.
Seven gunboats, six customs boats, eight torpedo boats, and four river monitors.
28.
PARIS LAUDS BRIAND FOR RUMANIAN MOVE

_____________
France Sees Doom of Central Powers in New Member of Entente - Bourse Excited
_____________

PARIS, Aug<ust> 28. - France feels today that Maximilian Harden was right when he
said nearly two years ago that Rumania would enter the war on the side of the victors. All the
Paris papers apply Harden's statement and other German assertions of similar nature to today's
big news. In all circles there is a feeling of tremendous optimism, not experienced since the
beginning of the war. I took lunch today with a high Government official. He said:
"This is a great day for the Allies. Rumania's entry on the same day that two other members
of the Triple Alliance, Italy and Germany, dissolved partnership, is most significant. It will certainly
have, in fact, already has, a great effect on European neutral opinion. Greece is watching the situati-
on most intelligently, and Bulgaria, by this time, undoubtedly wishes she had never been born to
digest her vile mess of Prussian pottage, especially as the pottage bids fair to choke her."
According to this authority, "there may be no more Bulgaria" when the war is over.
All French informed opinion gives great credit for the Rumanian move to Premier Briand,
Frence's "big stick," and now an acknowledged leader in Entente diplomacy. One official said to me:
"I have seen him every day throughout the negotiations on the subject of Rumania. I have
seen the tide rise and fall and rise again but he has not rested a single hour until he was certain."
The Bourse was feverishly excited by the Rumanian news. Dollars and sterling exchan-
ge promptly weakened on the idea that Russia will now bay and sell with Rumania, instead
(sic!) of Frence and England. Rouble exchange rose from 186 to195. In fact it was the best and
most active day on the Stock Exchange since the French mobilization. All stocks were strong,
especially Russians. The general feeling expressed everywhere was that the war has been shor-
tened at least six months. On the Bourse the Banque privée de Petrograde stock went up twenty
francs, the Banque Azoff went down forty francs. French war stocks participated in the general
effervescence. Gains were recorded of thirty to fifty francs.
29.
WASHINGTON NOT SURPRISED

_____________
Expected Rumania's Entry into War and Predicts Bulgarian Attack
Special to The New York Times.

WASHINGTON, Aug<ust> 28.-Rumania's entry into the war on the side of the Entente Allies
developed keen and widespread interest throughout official and diplomatic circles in Washington.
The fact that Rumania entered the war on the side of the Entente Allies is not any great
surprise to diplomatic circles here. There has been a growing conviction among the diplomats
of Entente Powers here that the declaration of war by Italy on Austria-Hungary on May 23,
1915, would be followed ultimately and at the proper moment by the alignment of Rumania on
the side of the Entente Powers. It is now expected that the paricipation of Greece in the war on
the side of the Entente Powers is only a matter of weeks, and that the situation on the eastern,
Russian, and Balkan fronts will soon be such, coupled with the Bulgarian attacks on Greek
territory, to force the hand of the Greek Government.
American military officers are forbidden to comment on the military aspects of the
changed status of the war for publication. Nevertheless they are alive to the possibilities of
important developments and the army War College is preparing to plot every disclosed move-
ment in the Balkan and Carpathian campaigns as influenced or altered by the Rumanian move.
Military experts here declare that the Central powers have already determined whether
they will meet the Rumanian move with a defensive or an offensive campaign in the beginning,
but this decision is not known here. If the decision of the Central Powers is in favor of an offensi-
ve campaign a drive is expected to be made toward Bucharest, the Rumanian capital, from the
south within the next week. If no such drive is undertaken it will be assumed that the Central
Powers, for reasons of their own, will settle down in the beginning to a defensive campaign aga-
inst the new alignment. Many General Staff officers believe Bulgaria will be called upon to bear
the brunt of the attack of Rumania upon Austria-Hungary. According to War Department infor-
mation Rumania has war supplies to last four months. The entire equipment of the Rumanian
army, unless changed recently, is of German manufacture, which may make the supply problem
difficult for the Allies. The only known route for furnishing munitions is by way of Russia.
30.
RUSSIA SEES BIG BENEFITS

_____________
Rumanian Army's Aid Will Facilitate Attack of Austria
PETROGRAD, Aug<ust> 28, (via London.) - Rumania's declaration of war against

Austria is regarded in Russian official circles as an event of far reaching significance. The
Foreign Office points out three striking benefits which will accrue to Russia as a consequence:
The aid of the substantial Rumanian Army, which, pitted against Austria, will lessen
Russia's task and will afford greater freedom of action on the left wing on the western front.
The tightening of the ring around the Central Empires and the opening of a new line of attack.
The cutting off of grain supplies to the Austro-Germans, upon which the latter are beli-
eved to have placed great reliance.
Recent dispatches from Bucharest indicated that the sale of the entire Rumanian crop
had virtually been arranged for and that shipping of the grain had already begun.
31.
BIG DROP IN WHEAT ON RUMANIAN NEWS

_____________
Prices Fall 11 1/8 Cents in Chicago on Word That European War Zone Is Widened
_____________
See War's End Hastened

_____________
Traders Discuss the Prospects of Italy and Rumania

Making New Move to Open Dardanelles
_____________
CHICAGO, Aug<ust> 28. - Abrupt widening of the European war zone today sent wheat
values tumbling almost as if the market had no bottom. The extreme fall in prices was 11 1/8c, an
amount virtually parallel to the extraordinary rise witnessed two years ago on the day that hostili-
ties began. Transactions today, as then, were on a large scale, measured in millions of bushels.
It was the view that the end of the war had perhaps been greatly hastened, which in the
main brought about today's big drop in quotations. Even the most conservative traders serious-
ly discussed the chance that, at least by a speedy opening of the Dardanelles, vast stores of
Russian grain soon would reach western Europe as a result of Rumania having at last joined
fortunes with the Anglo-French Allies. Contrary assertions that the immediate consequence of
extension of military operations would mean increased ruin of food supplies, failed to result in
more than partial recoveries in quotations.
Rumania's declaration of war was generally coupled with the prospect that Italy was
about to participate actively with the new recruit in a fresh effort to force the Dardanelles.
Word late in the session that actual fighting had begun on the Rumanian frontier set the wheat
pit here nearly frantic and was followed by a wild close at the lowest prices of the day, $1,40½
to $1,40¾ for September and $1,43¾ to $1,44¾ for December as against Saturday's finish of,
respectively, $1,51¾ and $1,43¾ to $1,54.
Throughout the day and especially during the late dealings the increased cnances (sic!)
of a general railway strike in the United States added to the excitement of wheat traders and
formed a perceptible factor in bringing about the collapse of the market.
32.
RUSSIAN EXCHANGE RISES

_____________
Price of Ruble Up to 32 on Expectation of Release of Wheat Deluge
Entrance of Rumania into the war was reflected yesterday by a wide break in wheat, the
New York price dropping 8 cents a bushel, in sympathy with the smash at the primary market in
Chicago, and by a sudden strengthening in Russian rubles. Both movements reflected the belief that
Russia will soon be able, with the help of Rumania, to release a vast quantity of stored-up wheat.
It is understood that Russia has a surplus of between 400,000,000 and 500,000,000 bus-
hels of wheat. If Rumania is able to take Sofia and crush Bulgaria, the way will be opened for
the movement of this wheat by a roundabout course through Nish and Uskob to the port of
Saloniki. For two years the crops raised in the Black Sea district have been locked in.
Rubles, which last week sold at 30.82 cents each, yesterday advanced to 82 cents. Their
normal price is 51.45 cents, but exchange has been moving against Russia since the beginning
of war. Rumania's decision also served to stimulate speculation in rubles through the purchase
by American investors of Russian internal bonds. These can be bought by the purchase of ru-
bles in this market at the depreciated price, the holder receiving, besides his interest, the ad-
vantage which will come if exchange on Russia continues to rise.
33.
900 MILES ADDED TO TEUTON FRONT

_____________
Line Which the Central Powers Must Defend in Europe Now Stretches 1,750 Miles
_____________
Have 10,600,000 Men Now

_____________
Entente Armies Aggregate 24,000,000 - Strategy Likely to be Followed by Rumania.

By a stroke of the pen King Ferdinand of Rumania has added nearly 900 miles to the
fronts in Europe now defended by the Central Empires - 500 in the west, 785 in the east, 315
facing the Italians, and 160 miles at Saloniki - making 1,750 miles. The 895 miles the King has
added consist of the 520 miles of the Transylvania Alps, the 75 miles bordering on Serbia, and
800 miles on Bulgaria. Available for these fronts in trained men the Central Empires have
10,600,000, and the Allies 23,300,000. To the latter the King of Rumania has just added
650,000, capable of being raised to 900,00.
This is the first general strategic importance of Rumania's co-operation. The second is
local. According to the most recent advices from Bucharest, censored and uncensored, a Russi-
an army of 80,00 men has been concentrated at the Danube for months near Galatz and near the
Yassy-Ungheni Railway in Bessarabia waiting for King Ferdinand's declaration in order to
ascend the river and descend the railway into Bulgaria via Giurgevo and Turnu-Magurele.
It has also been disclosed that the great Hungarian concentration camp at Hermannstadt,
just over the Alps on the River Alvta (sic!), has prepared for the eventuality of Rumania's ad-
vent. Besides, the first conflicts between the troops of Rumania and those of the Central Empi-
re have taken place on the Transilvania border.
However, the expansion into large military movements of such initial signs and action
would be contrary to the real strategic position of Rumania, as well as the natural disposition of
the troops, both Rumanian and Russian. Since Rumania invaded Bulgaria and ended the second
Balkan war in July, 1913, she has been preparing for another emergency of the same (…) while
political exigencies would be apt to draw the Russians to attack Transylvania through the pas-
ses in the Alps, these passes, meanwhile, being held by Rumanian "troupes de converture."
Transylvania Now Vulnerable
Indeed, a Rumanian officer in discussing the problem a year ago, said that the Rumani-
an strategy would be similar to that of the Italian, which had neutralized the Trentino and at-
tacked on the Isonzo. In the same way Rumania would neutralize the Transylvanian Alpine
front and attack along the Danube. The year, however, has made the former vulnerable; it has
also placed a Russian army in a position to take advantage of that vulnerability. Meanwhile,
any attempt of the Teutons to enter Rumania from Hermannstadt and across the Rothenthwim
pass troops.
Aside from the Transylvanian Alps, the frontiers of Rumania lie on the Pruth in the nor-
theast and on the Danube in the south and west. Across the Pruth is Russian Bessarabia, from
which, of course, Rumania has nothing to fear; but across the Danube are Teutonized Serbia
and Bulgaria. Just below Rushchuk on the Danube the Bulgar-Rumanian frontier makes an
abrupt departure southwest to the Black Sea. Parallel to it runs the Varna-Rushchuk Railway.
The Russians for month have been covering Varna by their warships. Varna is the sea terminal
of the northern railroad to Sofia; Burgas, the sea terminal of the southern. The nature of the
land, low and marshy, does not permit an invasion of Rumania via the Varna-Rushchuk line.
Still the banks of the Danube, low on the left and steep on the right, rather favor Bulga-
ria. But there are compensations in the shape of the lateral swamps and islands. The islands
along the Rumanian bank are often very considerable in length and thickly covered, and although
commanded from the right, or Bulgarian side, are also laved by the swifter current on that side.
There is still another advantage to Rumania in the fact that there are very few places whe-
re the Loess terrace-the edge of which is marked approximately by the route of the railway--of
the interior infringes on the north bank of the river so as to afford a natural site for a bridge or
other means of crossing, and wherever there is soil ground for such a purpose it is already occu-
pied by a town. Thus where the Botsani (sic!) - Bucharest railway crosses there is Giurgevo sic!)
on the Rumanian side and Rushchuk on the Bulgarian; Turnu-Magurels (sic!) opposite Nicopoli,
on Pitesci (sic!)-Rasil de Vide (sic!) line, and Kalafat vis à vis to Vidin on Pitesci-Platra (sic!)-
Craiova line, which, running southwest, cuts the railway from Hermannstadt about midway,
while (?) the latter proceeds on to Corabia on the Danube, where there is no crossing.
Where Russians May Strike
In his book on the Balkans, written just before the first Balkan war for the military
school at Sandhurst, Colonel A. F. Mackler-Ferryman declares that the Trans-Transylvanian
passes are so numerous and so easy that "it is doubtful whether the Rumanian Army unaided
could defend them."
Obviously that is where the Russian Army, now believed to be in transit in Rumania,
comes in, especially as beyond the Alps lies the unprotected Austrian right wing.
Mackler-Ferryman continues:
"There are at least ten passes by which good roads cross the mountains; and of these four
diverge from the Hungarian town of Kronstadt-the Torsburg, southwestward to Campulung; the
Törnös, southward to Predeal; the Buzeu (sic!), southwestward to Berzeu (sic!), and the Oitos
(sic!), northeastward to Ocna. Similary to the south, three converge on Craiova - the Verciorova,
(the Iron Gates), the Vulkan, and the Roteturm (like the Törnös) carrying also railways."
The Verciorova, between Temesoar (sic!) and Craiova; the Roteturm, between Herman-
nstadt and Rimnicu Valcii, and Bucharest.
According to the same authority, the passes north of Oitez (sic!) are not very important,
although the Gyimes (sic!) Pass carries a railway, (which comes up from the Kronstadt side
and proceeds across, dividing the Transylvanian Alps from the Carpathians,) to Ocna, and the
Tolgyes, or Prisacani, and the Bekhas (sic!) converge on Piatra.
The distribution of the military forces of Rumania is in four districts, each with due
consideration to the work to be done and the facility with which mobilization can be carried
out. The Dobruja plateau being Rumanian, there are two facing Bulgaria east and West, and
two facing Russia north and south. The latter now have no concern; they are Yassy and Galatz.
The former are at Bucharest and Craiova.
The Drabuja (sic!) itself is garrisoned by an independent division, with headquarters at
Kustenji (sic!), and there is an outpost at Tulcea. According to Mockler-Ferryman, the most
important place in the bridge-head of Cernavoda, at the end of Trajan's Wall, behind the great
road-junction of Mejidia (sic!), itself a station on the Kustenji-Cernavoda Railway. This
however, since the Bucharest treaty of Aug<ust> 10 1913, is far within Rumanian territory.
34.
TEUTONS LOSE OIL SUPPLY

_____________
Had Been Drawing Heavily from Rumania, American from There Says
"Rumania is ready and she is backed by a two years accumulation of ammunition and other
supplies," said L. R McCollum of the Lucey Manufacturing Corporations, one of the largest oil land
owning companies in Rumania, who was in this city yesterday. Mr. McCollum was in Rumania
during the first eighteen months of the present war and is shortly to return to that country.
"I was in Rumania when the present European war broke out," he continued, "and I know
that at that time Rumania would not have lasted much more than four weeks had she gone into
the conflict. She was short of equipment, and also of ammunition and the Central Powers would
have made quick work of any resistance she might have put up. But today it is all different. For
more than a year and a half every factory, every mill, every plant that could be used in the turning
out of munitions has been working day and night, and the result is that Rumania is ready.
"All of these plants and factories were commandeered by the Government, and the one
object in view has been to create a reserve of supplies that would stand any test to which Ru-
mania might be put. In addition, Rumania has also been getting large consignments of supplies
from England, France, the United States, and other countries, most of it via the trans-Siberian
route. Before Bulgaria declared war on Serbia the Rumanians were able to lay in other large
stores via the Saloniki route.
"The Rumanian Army is one of the best officered armies in the world. I soy this without
qualification. As regards the soldier I know of none, except perhaps those of Japan, who are so
hardy and healthy. In the oil fields we employ thousands of these big peasant, and it is a com-
mon thing for a workman to walk twelve miles through the snow to his work, work eleven
hours, and then walk back home at night. The principal food of the Rumanian Army is a dish
they call 'marmeliga,' (sic!) which is nothing but boiled corn meal. With this they have dried
meats, cascaral (sic!), which is cheese made from goat's milk, and dried fish, with a little tea or
coffee on the side. These things are plentiful in Rumania, and the 'menu' is itself the best proof of
the simple problem that confronts Rumania when it comes to the subsistence of her fighting men.
"The equipment of the army is up to date in every particular. They received just before the
war broke out 350,000 modern German rifles, and to show how tricky the Germans are when it
comes to arming the other fellow, I need only mention that the extractor used to withdraw the
shells were missing in every gun. But the Rumanians got busy and months ago had remedied the
deficiency. I might mention that without the extracting mechanism the rifles were entirely use-
less. The artillery equipment is good, and the Rumanians have some fine field pieces of the larger
calibres. Their mountain artillery is particularly efficient and well equipped.
"I am not a soldier, but I have an idea that Rumania ill make her principal attack on
Hungary through the pass in the Carpathians near the little city of Sinya, (sic!) a beautiful re-
sort where the King has his Summer place. It is in the Prohova (sic!) Valley, perhaps the ri-
chest region in all Rumania, and in which are the famous Rumanian oil fields. Up to the pre-
sent time the Central Powers have depended mainly on these fields for their supply of gasoline
and lubricating oils. Now that they are closed to them they will have to depend on the Galician
fields, which are producing a minimum of oil awing to the fact that the wells and well
equipment have been more or less destroyed as a result of the heavy fighting that has occurred
and is still going on in that part of the eastern war zone.
"Rumania was also one of the countries upon which the Central Powers depended for
their grain supply. Last Spring the Rumanian government contracted to deliver 250,000 car-
loads of grain to those Powers, but it is certain that only a part of the contract has been filled."
Mr. McCullum was asked what in his opinion would be the result of Rumania's entrance
into the war so far as Bulgaria was concerned.
"Speaking as a plain, ordinary civilian observer, who has spent much time in Rumania
and in Bulgaria," he replied "I should say it means Bulgaria's finish."
35.
RUMANIA'S ACTION VASTLY IMPORTANT

_____________
Fortunes of Entente in the Balkans Completely Transformed Since the War Started
_____________
Agreement Among the States Which Italy Arranged

and Bulgaria Rejected for Teuton Cause
_____________
Rumania's entrance into the war on the side of the Entente at this time both politically
and strategically, both locally in the Balkans and on the fate of the war in general, is infinitely
more important than the direct military contribution she makes to the allied armies-650,000
trained men capable of being raised to 900,000.

She appears upon the scene at a time when the Central Empires had come to depend
upon her for wheat, oil, and copper; when they could not spare a single man from the eastern,
western, or Italian front to oppose her offensive, whether that offensive were directed against
Hungary or against Bulgaria; when the people of Bulgaria and Turkey have suffered the extre-
mes of endurance of a war which has brought nothing to one and has deprived the other of the
necessaries of life; and, finally, when the people of Greece, with the allied armies and the revi-
ved Serbian Army in full view at Saloniki, are beginning to realize that Venizelos was right
and King Constantine was wrong.
Politically she has bided her time just as Italy did in her negotiations with Austria-
Hungary and later with Germany. Both diplomatically and from the point of view of military
exigency Rumania's participation waited upon Italo-German relations. The reasons are these:
When Bulgaria and Turkey signed their treaty on July 22, 1915, by which the latter gave
the former the Dodeagatch Railway territory between Mustafa Pasha and Mandra, it was reali-
zed that the plans England, France, and Russia had made to form a new Balkan League had
failed. It then became inevitable that Bulgaria would join the Central Empires, and that Serbia
and Montenegro would again be invaded, that communication would be opened between the
empires and Turkey, and that the expedition at Gallipoli against Constantinople would have to
be abandoned.
Italy's Balkan Agreement
Almost at the eleventh hour Italy had joined the Entente in their negotiations at Sofia,
Nish, Athens, and Bucharest, and had succeeded in getting the consent of the Balkan States to
the following agreement:
Bulgaria was to remain benevolently neutral to the Entente and receive 10,000 square
miles of Macedonia territory from Serbia and 5,000 square miles from Greece.
Serbia Was to have 3,000 square miles of Albania, with a coast line on the Adriatic.
Greece was to have 5,000 square miles of Southern Albania, with a coast line of sixty
miles on the Adriatic, thus leaving Italy's pied-à-terre at Avlona in the same relation to Greece
that British Gibraltar bears to Spain.
Rumania also bound herself by treaty to Italy to follow the latter's initiative in dealing
with Germany, and Italy undertook to use her good offices with Russia and the Entente-for
Italy had not yet signed the "no separate peace" agreement with the Entente-to secure for Ru-
mania a political lien on Bukowina, Southern Transylvania, the district of Marmoros-Sziget,
(west of Bukowina;) the district of Krischana, and Banat of Temesvar West of Transylvania).
Berlin heard of this arrangement from Sofia and acted at once. German diplomats there
caused Bulgaria to demand the whole of Macedonia, and, at Constantinople, forced Turkey to
cede the Dodeagatch railway land to Bulgaria there and then.
All that remained of Entente diplomacy in the Balkans, therefore, was the Italo-
Rumanian treaty and the vain hope that the Serb-Grecian treaty of August, 1913, would be-
come operative in case Serbia were again invaded. With the fall of Venizelos and his Go-
vernment on Oct<ober> 5 that hope vanished. The Franco-British force of 83,000 men landed
at Saloniki was too small to aid the Serbians against attacks from the Teutons and Bulgars.
They could only hold fast to Saloniki, augment their forces there, and patiently wait until
events on other fronts should relieve the pressure on this.
By December the terrain of Galipoli was evacuated and the Teutons had occupied Ser-
bia and Montenegro, and, via Bulgaria, had opened communications between Berlin, Vienna,
and Constantinople by the Danube and the Orient Express. Even the Suez Canal would again
been placed in jeopardy had it not been for the Grand Duke Nicholas's drive into Armenia,
which diverted the preparing Turko-German army.
All That Was Left to Entente Allies
So at the beginning of the year the only assets that remained to the Entente in the Bal-
kans were the pied-à-terre at Saloniki, the good will of the majority of the Greeks and Rumani-
ans, and the Italo-Rumanian treaty which the Chancelleries of Berlin and Vienna were doing
their utmost to render a "scrap of paper."
Italy had declared war on Turkey on Aug<ust> 20, still hoping to aid the Franco-British
force at Gallipoli;on Bulgaria, Oct<ober> 19, still hoping to aid the Allies at Saloniki, if the
Serb-Grecian treaty should become operative. She had landed between 260,000 men at Avlona,
on the Adriatic Sea, to act in conjunction with an advance into the Balkans and, on
Nov<ember> 30, she had signed the "no separate peace" compact at London.
The time had not yet arrived, however, to make active the potentialities of the Italo-
Rumanian treaty. Austria was in force on the Rumanian frontier; so was Bulgaria; the allied
force at Saloniki was insufficient for the operations that would be required of it; but more than
all, Germany, on provocation, could turn hundreds of thousands of men into the Trentino-
Italy's vital part - and into the Balkans.
The great offensive of the Russians on the eastern front and the French and British on
the western front entirely changed the situation. Germany had no longer troops to spare in
either the Trentino or the Balkans; Russia had driven the Austrians away from the Rumanian
frontier; the Allies had a formidable army at Saloniki, and Italy was prepared to court a state of
war with Germany, which would automatically, according to the Italo-Rumanian Treaty, bring
Rumania into the war at the propitious moment.
36.
THE WAR SITUATION

By the military expert of the New York Times
_____________
After two years of one of the most strenuous diplomatic battles that have ever been
waged, the representatives of the Allied Powers have finally found what may move the key to
the riddle of the Balkans-Rumania.
All this time rumors have been rife as to the Rumanian attitude. Her commercial treaties
with Germany and Austria have served only to increase the mysterious atmosphere with which
her attitude was surrounded. At the same time, it seemed impossible that she could either rema-
in out of the war indefinitely, or on entering it could side with the Teutons.
Rumania's entrance at this time was for her and the Allies the most propitious event
both for herself and for the Allies that has happened since the battle of the Marne. At no other
time could the same degree of service be rendered. At no other time was Rumania in a position
to demand a price such as she can demand now if the fortunes of war rest with the Allies. A
glance at the map will show why this is so. On her extreme northern border, the Russians have
practically eliminated Austria, the Bukowina is almost entirely cleared. From this border the
Rumanian frontier curves eastward and south to Kronstadt, when it turns west, embracing the
wealthy province of Transylvania in Austria. Except for a short stretch of a comparatively few
miles, the remainder of her border is along the frontier of Bulgaria.
In view of this, consider the military situation. Due to the almost incessant pounding
which she has been receiving at the hands of both Russia and Italy since the first days of last
June, Austria is practically in the last ditch. Her reserves of men are almost if not quite used up,
internal dissension over her failures is gnawing at her vitals. No matter how desperate her cau-
se may be, Austria cannot summon to the colors new men in sufficient numbers to make any
material difference in her military status. Russia has beaten her badly. Italy has also, since the
offensive in the Trentino was stopped, accomplished more than during any twelve months
since the war started.
Germany has no more men than she needs for the defense of the front she is at present
holding. All along this front, in France, in Russia, before Saloniki she is under terrific pressure
from the allied armies.
Bulgaria is holding both wings of the army of defense at Saloniki, and is carrying on an
offensive campaign against Greece for the possession of the port of Kavala and the immediate
territory. For this Bulgaria has about 400,000 men. In addition, however, Bulgaria must defend
her own borders. Otherwise there is nothing to prevent the Rumanians from marching direct to
Sofia.
The entrance of Rumania adds to the allied armies roughly a half million men. At the
same time it adds to the Teutons about 850 miles of new battle line which they must defend or
suffer disaster.
The strategic position of Rumania is ideal. She has nothing to fear for her Bukowina
frontier since, as has been said, Russia has cleared it of all opposition. Her Transylvanian fron-
tier is walled about and buttressed by the Transylvania Alps, which are broken only in widely
separated points by passes through which a hostile army could operate. In fact, only three ra-
ilroad lines are shown to cross this wall from the Bukowina to the Serbian frontier. Her sout-
hern border, the Danube River, is open country. There are no natural defenses other than the
river to hold her in check. Behind her is Russia and the millions of men that Russia has not yet
touched.
Near Galatz the Russians are said to have a large force, held in readiness to co-operate
the minute Rumania said the word. And from Galatz runs one of the main railroads of the co-
untry through Ploesci (sic!) to Kronstadt, the main Austrian base in the Transylvanian country.
But even if Russia has not this army at Galatz, the Black Sea is also open to her. Russia con-
trols the Black Sea absolutely. Either by rail or water, Russia can pour troops into Rumania
indefinitely without interference. From Constanza on the Black Sea a good railroad runs to
Bucharest, crosses the Danube at Rustchuk, and connects up with the main railroad system of
Bulgaria. Russia therefore has every facility for continuous communication with her new ally.
As for Rumania's plan of campaign, the field is so large, there are so many avenues of
advance, all of which, if successful, would be most disastrous to the Teuton cause, that it would
be impossible to make an intelligent forecast as to which one Rumania will select. It will be
sufficient to mention the advantages and difficulties of each, so that when Rumania shows her
hand and commits herself to one or the other, it may first be appreciated what she has to enco-
unter, and secondly what her objective is.
As has been said, the western boundary of Rumania is the Transylvanian Alps, beyond
which lie the fertile plains of Hungary. It is from these plains that most of the Teuton supply of
grain comes. An operation against this part of the Austrian defense would, if successful, take
full in the flank the Austrian right wing which is resisting the Russians, enable the Rumanians
to link up with the Russian left which is fighting south of Kimpolung (sic!), and sweep beyond
the mountains, biting deep into the Hungarian plain. The object such a move would be to pa-
ralyze the Teuton food supply, to increase the discontent of the Hungarian element, and to
eliminate Austria from the war by forcing her to a separate peace.
The difficulty here, however, is great. The mountains from a very powerful defensive
barrier which Austria can hold with comparatively few men. The passes are not numerous,
their defense simple. Moreover, were Rumania committed to a campaign against Hungary she
could wove with only a comparatively small proportion of her forces while the major portion
was defending her southern border, which is wide open except for the Danube.
On the other hand, this very fact would be of tremendous advantage to Rumania were
she to attempt to drive southward towards Sofia. The Bulgarian capital is only 100 miles from
the Rumanian border town of Carabia (sic!), with a good railroad line between. The Bulgarian
defense, if it comprised the entire Bulgarian Army, would be difficult. If, however, as is the
case, the greater part of Bulgaria's forces is on another front, the opposition to the Rumanian
advances would in all probability be a serious matter.
Once in Sofia, a march to Nish in Serbia, would cut the life line of the entire Teuton
force in front of Saloniki. Rumanian success here would threaten the very existence of the
Teutonic force in Greece and Macedonia. Its retirement would be an absolute necessity, its
capture or destruction not an impossibility.
These are a few of the aspects of the Rumanian intervention. Rumania's next move will
be watched with an interest not accorded any other move since the earliest days of the war.
37.
RUMANIA GIVES THE SIGNAL
There has been no "Allied drive" in the Balkans. What there has been is a great game of
diplomacy, not yet ended, the inside of which is not yet revealed. The fighting has been almost
entirely that of a Bulgarian attack on Greece, hardly opposed at all except by Greeks, coinci-
dent with a readjustment of Anglo-French positions which have moved them to the northward;
and this also has met with little real opposition. At the proper moment, when the diplomatic
game has reached that point, Italy declares war on Germany, Rumania issues her declaration,
and the Russian line confronting Bukowina (sic!) is suddenly lengthened by hundreds of miles
without a battle. At the moment when the air is full of rumors that Bulgaria is being invited to
detach herself from her German alliance, Bulgaria finds herself between two fires. "The nip-
pers are gripping" Bulgaria, and the northern nipper is Rumania and the southern nipper is the
Saloniki Army, now composed of the forces of England, France, Russia, Italy, and Serbia. An
Associated Press dispatch from Washington says:
The entry of Rumania was hailed with expressions of satisfaction at the Allied Embassi-
es, where officials made predictions of important developments in the Balkans within the next
six weeks, affecting Bulgaria's continuance with the Teutonic Allies.
Let us take a glance backward to see how these things relate themselves to what has be-
en going on since the failure of Germany's last effort, the attack on Verdun. The task the Allies
then set themselves, as any one can see how, was the hammering of Austria into the condition
in which she now lies. This was preliminary to the great events which began on Sunday. The
design was to get Austria into that state described by pugilists as "groggy." The Russians made
no real attempt to invade Austria, only to bang and hammer her into weakness. BRUSILOFF
would strike first at one point and then at another where he seemed, to those who were expec-
ting a great and final drive, to have opened a good lead, be would unaccountably drop it and
strike somewhere else. His blows were those of a boxer, first here, then there, until his oppo-
nent was exhausted, blind, and reeling.
Meanwhile Germany must be prevented from giving any help to her ally, so the great at-
tack on the line of the Somme began in the west. All along there have come intimations from
the western front that even this gigantic battle was not the real western drive, that was to come
later. We can see why, now, the great western advance is to come after the destruction of Aus-
tria; the aim of the present one is to hold Germany's hands while Austria is beaten down.
The capture of Gorizia by the Italians was the first sign of the change in the campaign;
Austria had been hammered to the required extent, had become groggy, and now the real mo-
vement to crush her was about to begin. Rumania's entry into the war was prepared long before
it was formally announced. Now that she has made it, the line confronting the Austrians in
Bukowina is lengthened, without a battle, the whole distance of Rumania's border, and it now
extends around Transylvania. The Saloniki Army, increased now by the addition of soldiers
from five nations instead of three, could join forces with it and extend BRUSILOFF's line to
the sea if Bulgaria did not lie in the way. How long will Bulgaria lie in the way?
This is not Bulgaria's war, anyway, the Allies have whispered to her, and her own pe-
ople, historically, pro-Russian, are not unlikely to say the same thing. What they have been
saying to her while she watched Rumania making her arrangements to enter the war we can
only guess; all we know is that while Rumania was making those arrangements, while that
impressive array of Russians and Italians was coming in to join the many flags at Saloniki,
Bulgaria began an advance on Greece, began marching toward the very territory she had al-
ways coveted. That advance has met with no such opposition as the great army at Saloniki
should be expected to offer. Who is the camp of the allies cares what becomes of Greece? She
has played fast and loose with them, is even potential enemy. The only way Bulgaria can now
get anything out of this war, which never was her war, is to get it at the expense of Greece. The
Allies have made little pretense of resisting her in this; what resistance will she make when
they move forward into Serbia? What has been going on at Sofia?
The six weeks of which the diplomats in Washington speak may prove to be the great
weeks of the war, the decisive weeks, whether Bulgaria's "continue with the Teutonic Allies" is
broken or not. The campaigns, east and west, have been preparatory to these weeks, have been
leading up to them, clearing the way for them. Austria is groggy, and the movement to finish
her is about to begin. If Bulgaria makes it easy for the Allies to re-enter Serbia, the actual inva-
sion of Austria can begin at any time; if she does not, it cannot be long delayed. The day when
Rumania entered the war was one of the great days of history.
38.
KAISER DISMISSES FALKENHAYN, MAKES HINDENBURG WAR CHIEF;

RUMANIAS DRIVING AUSTRIANS
_____________
Push Into Transylvania
Are Also Fighting Side by Side With Russians in Carpathians

_____________
Danube Cities Shelled

_____________
Austrians Monitors Attack Three Rumanian Strongholds Along the River

_____________
Ferdinand Heads His Army

_____________
Vienna, It Is Said, Will Make No Official Reply to Bucharest Declaration of War

_____________
LONDON, Wednesday, Aug<ust> 30. - While the Rumanians are fighting hard to force
the passes into Transylvania, where Vienna admits the Austrians are falling back, and where at
a point west of Piatra they have linked up with the Russian Carpathian line, King Ferdinand's
troops have also joined the Czar's army in Bukowina, which is being heavily reinforced from
Russia as well, and the combined forces have already begun operations against the Teutons, as
is indicated by the following bulletin issued yesterday by the Berlin War Office:
In the Carpathians there was fighting with Russo-Rumanian vanguards.
Austrian monitors and batteries have bombarded the Rumanian town of Verciorova
(sic!) at the Iron Gates, Turnu Severin, a little lower down the Danube, and also Giurgevo
(sic!), where the ferryboat crosses from Rustchuk on the principal route from Sofia to Bucha-
rest, according to a Bucharest dispatch to The Times. These towns all possess artillery defen-
ses. Elaborate precautions have been taken at Bucharest against serial attacks.
According to a Bucharest dispatch to the Petit Parisien of Paris by way of Rome convo-
ys of Rumanian troops have been operating for several days on the railway running from
Lipkany (sic!), on the Russo-Rumanian border, along the northern bank of the River Pruth to
Mamalyga, Novoseliza, and Czernowitz, the capital of Bukowina, military trains leaving for
the conquered crown land every twenty minutes.
Contact Across the Danube
Preparations, the dispatch adds, also are being made for establishing contact between
Russian and Rumanian forces across the Danube, the Russians in southern Dessarabia (sic!)
having brought up pontoons to construct four bridges across the river to Tuloea (sic!), a Ruma-
nian town near the river's mouth.
King Ferdinand of Rumania left Bucharest yesterday for the front to take command of
the army after issuing a decree for full mobilization, which is being effected by General Iliesco
with the aid of General Cottesio (sic!), the Director of the State Railways. One of the acts im-
mediately preceding the outbreak of hostilities was the blessing at Bucharest of aeroplanes of
the Russian army in the presence of enormous crowds. The Archimandrite in sacerdotcal ves-
tments blessed the machines and their pilots.
The Bucharest correspondent of The Times says that Vintila Bratiano has been appoin-
ted Minister of War in the place of his brother, J. J. C. Bratiano, who retains the Premiership.
Reports are current regarding the proposed formation of a coalition Ministry.
A dispatch received in Amsterdam yesterday from Vienna said the Freie Presse had an-
nounced that Austria-Hungary did not intend to make an official reply to the Rumanian decla-
ration of war.
A Hague dispatch in announcing the departure from Berlin yesterday of the Rumanian
Minister says that the latter requested a special interview with the Imperial Chancellor, but that
Dr. von Bethmann-Hollweg refused to see him.
______
Austrians Falling Back
VIENNA, Aug<ust> 29. (via London.) - The official statement from General Headquar-
ters today concerning the operations on the Rumanian front, says:
At all the passes of the 600 kilometer Rumanian Mountain frontier our frontier guards
engaged the enemy successfully. Only a far-reaching encircling movement of strong Rumanian
forces obliged our advanced detachments to withdraw, according to plan, to a position prepared
in the rear.
All Romanian citizens in Vienna were called upon by the authorities yesterday to report
within forty-eight hours at the police headquarters in their precincts and to furnish documents
establishing their identity.
______
BERLIN, Aug<ust> 29, (via London.) - The following details of the first field action
between the Rumanian and Austro-Hungarian forces are available here:
On Sunday a Rumanian force estimated at one to two battalions had managed before the
declaration of war to reach the Rothenthurm Pass, through wich runs the railroad to Herman-
nstadt. The Rumanians attempted to break through the boundary works, and were prevented
from doing so by the Austro-Hungarian border guard in a short rife action.
The Rumanians also attacked the Austro-Hungarian force at Toerzburger Pass and met
with the same fate. A third body of Rumanians advanced on Toemoes Pass, near Predeal, with
no better result.
The military commander in the region of the Danube has just published a decree accor-
ding to which all property of the Rumanian Government in this district is sequestered. The
order also prohibits payments to Rumanian banks and firms generally.
The New York Times, August 30, pp. 1, 3.
39.
EXTENDED WAR FRONT IMPRESSED BERLIN

_____________
Major Moraht Dwells on Rumania's Efficient Network of Strategic Railroads

_____________

BERLIN, Aug<ust> 29. - In German military circles the most important new factor re-
sulting from Rumania's entry into the war is not the participation of half a million fresh troops,
but the great and sudden extension of the world war front. Major Morath in Tageblatt writes:
"Our front now is lengthened approximately 800 miles, from Bukowina to the Rumani-
an border north of Varna. In view of Rumania's peculiar geographical conformation it will have
to attach importance to its fortresses in case of an attack proceeding from Hungary. The Sereth
line against Russia is now of no direct importance, but it is no out of question that this line, too,
may play a role against an Austro-Hungarian attack coming form the west, provided the per-
manent fortifications have been supplemented by adequate field fortification. Except for the
Sereth line Rumania has no other fortress aside from Bucharest, a permanent Brialmont for-
tress, forty-six miles in circumference.
"Rumania's mobilization is of very limited interest to us, since, like Italy's mobilization,
it was practically concluded before the declaration of war. We may therefore assume that little
time will elapse before the first clashes take place on the Hungarian border.
"Rumania's network of strategic railway's may be characterized as efficient. Rumania
can, from her central position, shift her army in all directions if she wants to attack in the regi-
on of Bukowina or Siebenbuergen or the Danube. For the Russian march through Rumania the
railway line Kischinew-Galatz is available. From here the Russian army, whose goal is Bulga-
ria, would probably have to march afoot through Dobrudja.
"The Hungarian border is rough, mountainous country, with heights of over 7,500 feet
in the western part".
_______
Talk of Carrying War Into Rumania
BERLIN, Aug<ust> 29, (via London.) - Military writers, in reviewing the situation
created by Rumania's entry into the war, generally agree that the new combatant will be able to
throw 400,000 effectives into the field. They estimate she has ammunition sufficient for not
more than four or five weeks, except for arrangements which may have been made for bringing
in large additional amounts through Russia. Rumania herself does not possess large arsenals or
industrial plants suited for the purpose.
Nothing is known publicly, of course, in regard to the disposition of the troops of the
central group beyond the fact that for several months large bodies of these soldiers have been
tied up along the Rumanian border awaiting developments. These troops are now released for
action.
Military commentators agree as to the absolute necessity of carrying the war into the
country of Germany's new enemy by means of swift movements against the Rumanian flanks.
There is no disposition to underrate the Rumanian Army, but the belief is expressed that while
the Rumanian troops are fresh they lack much of the experience and especially psychic stability
and fortitud necessary to meet successfully all the terrors of modern warfare. In course of time
this experience may be acquired, some of the writers point out, but they say that before this
point has been reached Rumania may have shared the fate of Serbia.
The economic advantages which could be gained by overrunning Rumania rapidly are
not overlooked. In the event of swift and successful invasion Rumania's vast stores of grain and
rich oil wells would be accessible to the Central Powers, which would be most welcome.
The indications are that the difficult nature of the ground along the banks of the Danube
and on the Hungarian mountain border will localize the first clashes. The general strategic
situation make it possible for the troops of the Central Powers to assume the defensive with
thin lines, leaving larger masses free to attempt invasion at the selected points.
Bulgaria undoubtedly will follow the lead of Germany in declaring war on Rumania, in
the opinion of Count Ernst von Reventlow, the naval expert of the Tages-Zeitung.
______
Italy Expected Rumania's Aid

ROME, Aug<ust> 29. - It is believed here that the King of Rumania, notwithstanding
his nationality, has understood the true interests of the country of which he is the King, and
having put himself on the side of the Allies, that action should endear him forever to the Ru-
manians. Rumania's participation was confidently expected in Italy although just when she
would choose to enter the war was unknown. Her intervention, it is expected, will shorten the
war considerably.
40.
RUMANIA'S DECISION CHEERED IN PETROGRAD

_____________
Press and Officials See an Omen of Final Victory in Her Entrance Into the War
_____________
PETROGRAD, Aug<ust> 29. - Rumania's entrance into the war is generally interpreted
as an omen of final victory for the Allies by Russian official circles and the press, which em-
phasizes its political and strategic significance. The fact that Rumania entered the war at so late
a date and only after careful and mature calculation, in which sentiment played no part, accor-
ding to the Petrograd newspapers, is "a satisfactory indication of the growing belief among
neutral nations that German is a beaten nation, and more particularly that Germany's influence
in the Balkans is waning."
The two most immediate effects of Rumania's action, it is felt here, will be a union of
the Western Russian and Macedonian fronts, and a pronounced improvement in General Sarra-
il's position, due to the Bulgarian necessity of transferring a large number of troops from the
Saloniki theatre to meet an attack on the northern boundary.
Among the more indirect results, according to press opinion, will be its effect on Gree-
ce, where, it is thought, the atmosphere of doubt and vacillation will be cleared by Rumania's
decision.
The Retch says that the most significant point of Rumania's espousal of the Allies' cause
is that it was not Filipesco or Jonescu that brought Rumania into the camp of the Allies, but
Premier Bratiano, who had heretofore persistently refused to be swayed by the inducements of
either the Allies or their enemies.
"In other words," continued the Retch, "Rumania cannot be said - as the enemy will un-
doubtedly maintain - to have been dazzled by fantastic promises of allied diplomacy into em-
barking on the adventure. Rumania's union with the Allies is an act of real policy dictated by
sound reasoning.
"The decision of Rumania to realize her national ideals by siding with the Entente is a
well considered vote for allied victory. The charm of German power has fled and she can find
no further allies. Perhaps the action of Rumania will return to Greece part of its self-possession
and common sense."
The Novoe Vremya says:
"The decision is the more important because we have not to do with the passing mood
of a people, but with the studied calculations of politicians. It is the best evidence that the
enemy has lost her strength."
According to Colonel Shunsky (?), the military critic of the Bourse Gazette, a great al-
lied stroke from the north along the Danube will force Bulgaria to abandon her plan of passive-
ly defending this front and conducting the principal operations against the French and British in
Mecedonia.
"Bulgaria," says Colonel Shumsky (?), "will be compelled to abandon active operations
in Macedonia and will have to face the serious danger of an allied advance into her territory
from the north. Rumania, on the other hand, will have only one important front to defend, since
her strong natural boundary prevents serious danger from the side of Austria."
41.
FRANCE FELICITATES RUMANIA AND ITALY

_____________
Rumania Also Welcomed Into the Ranks of the Entente by King George
_____________
PARIS, Aug<ust> 29. - President Poincaré has sent congratulatory telegrams to the
Kings of Rumania and Italy upon the recent declarations of war issued by those two countries.
Premier Briand sent similar telegrams to Premier Bratiano of Rumania, Premier Boselli and
Foreign Minister Sonnino of Italy. President Poincaré's telegram to King Ferdinand reads as
follows:
At the time when the Rumanian people are answering the appeal of their oppressed
brothers and entering resolutely upon a glorious war in which they find assurance of realizing
their national aspirations, I beg your Majesty to accept for himself and for his noble country,
France's most cordial wishes.
Premier Briand's message to Premier Bratiano reads:
The entire French nation applauds the decision by which Rumania courageously takes
its place among the defenders of the cause of right and of civilization. I am happy to send you,
in the name of the nation and of the government of the republic, my heartless congratulations.
At the time when your noble country accomplishes his great act of liberation, I do not
doubt that our mutual efforts for the triumph of right and of civilization will assure the Allies
the victory which will permit Rumania to realize its national aspirations.
In his telegram to the King of Italy President Poincaré said:
The proclamation of war will make more close the alliance of the two countries, and
more intimate the fraternity of their armies. It will show clearly to the world that, having the
same enemies, the allied peoples have the same purpose-the reparation of right and the liberati-
on of Europe.
_______
George's Message to Ferdinand
LONDON, Aug<ust> 29. - King George has sent the following congratulatory message
to King Ferdinand of Rumania.
I desire to express to your Majesty the great satisfaction with which the news of the en-
try of Rumania into the war has been received by myself and my Government and the whole
British nation. I rejoice that the valiant Rumanian Army will now fight side by side with the
armies of the Allies, bringing still nearer the approaching triumph of our great cause and haste-
ning thereby the fulfillment of Rumanian national aspirations.
42.
RUMANIA WELL PREPARED

_______
Has Money from England, Guns from France, and Transport from Russia
Special Cable to The New York Times

LONDON, Aug<ust> 29. - A high authority on Rumanian affairs who spent much time
in that country and in this since the outbreak of the war with Germany and who seems in close
touch with Rumania's developments during the whole period of the war made the following
statement to a representative of the Morning Post yesterday:
"Rumania is prepared for war. She has an army of 800,000 men trained and equipped
and ready to go into the field today. Behind these we man reserves numbering 300,000. It is a
great army and it may surprise many people as I notice there is a general impression that half a
million men would represent the maximum strength of the forces Rumania could put into the
field. But it should be remembered the country has been more or less prepared for war since
1913 and that for quite a long time past there has been a steady course of preparation going on
for exactly this eventuality. Incidentally, I may mention these numbers are not even new for in
February or March last it was semi-officially announced from Bucharest that the new classes of
1917-18 would place 1,000,000 newly equipped soldiers at the disposal of the Minister of War
in April. With a lapse of four months, the position is even better than that forecast might have
led one to expect.
"The army will be under the command of the King himself, but he will have the support
of a body of officers who will bring to their task exceptional qualifications, acquired under
exceptional circumstances due to an unusually long period of careful preparation. There is
General Iliesco, who formerly was Secretary to the War Office, and General Averesco, who
has always been strongly pro-Entente. He was formerly military attaché to the Rumanian Mi-
nistry in Berlin, speaks Russian perfectly, and is a man not only of international but political
experience, for he was Minister of War, he was Chief of Staff in the Balkan war of 1913, and
he is altogether a man in whom the army has great confidence.
"I have said that this army is well found and thoroughly equipped and I mean what I
say. This army is not hurriedly mobilized. Months ago, indeed, as far back as early Spring it
was practically decided Rumania should prepare for this event and the preparation took such a
form that they should have left on doubt in the minds of those who watched the operations that
Rumania would be ready to go into the war on the side of the Entente in the early Autumn.
With that purpose in view the work of mobilization and equipment has been going steadily
forward. We had money from England, guns from France, and transport from Russia, where we
had agents employed months ago buying horses and war material.
"There is no ground for any misgivings as to the whole-heartedness with which the
King is going into the war. Long ago he told his ministers that although he was a Hohenzollern
by blood and family ties he was first and last a Rumanian and his whole future was bound up
with that of his people.
43.
INDIGNANT AT RUMANIA
_____________
Germans Regret Great Supplies of Munitions Sent to That Country
COPENHAGEN, Aug<ust> 29, (via London.) - The Berlin correspondent of the Poli-
tiken sends the following:
"In contrast with the calm with which Italy's declaration of war against Germany was
received, Rumania's declaration came as a thunderbolt; for even though Berlin long had rec-
koned with the possibility of Rumania's intervention, the effect of the large black type on the
handbills stating that disheartening everywhere. On the streets, in the tramcars, and on the
buses the news produced consternation.
"On all sides were heard expressions of deepest indignation at Rumania, as the com-
mercial agreements recently concluded gave rise to the belief that the storm had blow over. The
people were particularly furious because great quantities of ammunition which the Germans
delivered to Rumania in exchange for grain would now literally be hurled back at their own
heads.
"In leading political circles no attempt is made to conceal the extreme gravity of the si-
tuation, especially as Greece also is now expected to come in. The recent change in the com-
mand of the Greek army is considered very ominous."
_______
BERLIN, Aug<ust> 29. - The Rumanian Consulate and Legation have been besieged by
Rumanian residents of Berlin, to whom the declaration of war came like a bomb out of blue
sky, no warning of any sort having reached them. Rumanians crowding the Legation spoke
bitterly of their government for thus leaving them in the dark, but intentions of the Rumanian
Government.
Some of them said they were certain unusual pressure was brought to bear upon King
Ferdinand at the meeting of the Rumanian Crown Council, which decided upon a declaration
of war, and they were sure that otherwise he would not have attached his signature to the ne-
cessary documents.
The German press generally seems to share in this belief, for so far no ill word is pu-
blished concerning that monarch, to whom some of the newspapers refer in pitying terms. The
Berlin public finds the new phase of the war intensely interesting, forgetting for a while the
bothersome details of their daily life, such as bread-cards and meal-tickets. The old fervor
which prevailed when the war was young seems to be returning to those grown callous or fata-
listic with the war's heavy toll and tribulations.
Dispatches from Vienna indicate that Rumania's war declaration caused no particular
excitement, but resulted almost everywhere in a sigh of relief that the worst now was known.
44.
RUMANIA' S REASONS FOR ENTERING WAR

_____________
Alliance with the Central Powers Ceased When Italy Withdrew, Vienna Is Told
_____________
Says Austria Broke Faith

_____________
Declares She Is Menaced by Teuton Spirit of Conquest

and Rumanians In Dual Monarchy Oppressed
_____________
BUCHAREST, Aug<ust> 28, (via Petrograd and London, Aug<ust> 29.) - The follo-
wing is the text of the note handed to Count Czernin, the Austro-Hungarian Minister of Ruma-
nia, at the conclusion of the meeting of the Rumanian Crown Council which preceded the Ru-
manian declaration of war:
"The alliance concluded between Germany, Austria-Hungary and Italy, according to the
statement of those Governments, had only a conservative and defensive character. Its principal
object was to guarantee the allied countries against attack from the outside and to consolidate
the state of affairs created by previous treaties. It was in accordance with these pacific tenden-
cies that Rumania joined this alliance.
"Devoted to the development of her internal affairs and faithful to her resolution to re-
main as an element of order and equilibrium on the lower Danube, Rumania never has ceased
in her devotion to the maintenance of peace in the Balkans. The last Balkan wars, by des-
troying the status quo, imposed upon her a new line of conduct, but her intervention gave peace
and re-established the equilibrium.
"For herself she was satisfied with the rectification of her borders which gave her the
greatest security against aggression and repaired certain injustices of the Congress of Berlin,
but in pursuit of this aim, Rumania was disappointed by the failure of the Vienna Cabinet to
take the attitude. Rumania was entitled to expect.
"When the present war broke out Rumania, like Italy, declined to associate herself with
the declaration of war by Austria-Hungary, of which she had not been notified by the Vienna
Cabinet.
"In the Spring of 1915 Italy declared war against Austria-Hungary. The Triple Alliance
no longer existed and the reasons which determined Rumania's adherence to this political sys-
tem disappeared.
"Rumania remained in the peace group of States, seeking to work in agreement in order
to assure peace and to conserve the situation de facto and de jure created by treaties. Rumania
then found herself in the presence of powers making war for the sole purpose of transforming
from top to bottom the old arrangements which had served as a basis for their treaty of alliance.
These changes were for Rumania proof that the object she pursued in joining the Triple Alli-
ance no longer could be attained and that she must direct her efforts in new paths, especially as
the work undertaken by Austria-Hungary threatened the interests of Rumania and her national
aspirations. Consequently Rumania resumed her liberty of action.
"The neutrality which Rumania imposed upon herself in consequence of a declaration of
war made independently of her will, and contrary to her interests, had been adopted as the
results of the assurances that Austria-Hungary, in declaring war against Serbia, was not inspi-
red by a spirit of conquest or of territorial gains. These assurances have not been realized.
"Today we are confronted by a situation de facto threatening great territorial transfor-
mations and political changes of a nature constituting a grave menace to the future of Rumania.
The work of peace which Rumania attempted to accomplish, in a spirit of faithfulness to the
Triple Alliance, thus was rendered barren by the very powers called upon to defend it.
"In adhering in 1883 to the group of Central Powers, Rumania was far from forgetting
the bonds of blood constituting between them a pledge for her domestic tranquillity, as well as
for the improvement of the lot of the Rumanians of Austria-Hungary. In fact, Germany and
Italy, who reconstituted their States on the basic principle of nationality, could not but recogni-
ze the legitimacy of the foundation upon which their own existence reposed.
"As for Austria-Hungary, she found in the friendly relations established between her
and Rumania assurances of tranquillity both in her interior and on our common frontiers, for
she was bound to know to what extent the discontent of her Rumanian population found echo
among us, threatening our good relations.
"For a period of thirty years the Rumanians of Austria-Hungary not only never saw a re-
form introduced, but, instead, were treated as an inferior race and condemned to suffer the
oppression of a foreign element which constitutes only a minority amid the diverse nationaliti-
es constituting the Austro-Hungarian States.
"All the injustices our brothers thus were made to suffer maintained between our coun-
try and the monarchy a continual state of animosity. At the outbreak of the war Austria-
Hungary made no effort to ameliorate these conditions. After two years of the war Austria-
Hungary showed herself as prompt to sacrifice her peoples as powerless to defend them. The
war in which almost the whole of Europe is partaking raises the gravest problems affecting the
national development and very existence of the States.
"Rumania, from a desire to hasten the end of the conflict and to safeguard her racial in-
terests, sees herself forced to enter into line by the side of those who are able to assure her
realization of her national unity. For these reasons Rumania considers herself, from this mo-
ment, in a state of war with Austria-Hungary."
45.
THE WAR SITUATION

_____________
By The Military Expert of The New York Times
Rumania's movements are being watched with an interest far surpassing those of any of
the other belligerents. This is natural for two reasons. In the first place, she is a newcomer in
the ranks of the warring elements; and in the second, the Rumanian situation is such that there
are greater potentialities in Rumanian success than in that of any of the others. Moreover, there
is a much greater prospect of quick results.
It is to be noted in connection with the present status of things that Rumania has not yet
declared war on Bulgaria, but that only Austria and Germany are affected. This, however,
means but little. The situation is entirely different from that which existed between Germany
and Italy. These two nations were separated by many miles of Austrian territory. Italy had no
objective, particularly of her own, that would necessarily bring her into direct conflict with
Germany. Hence the failure of either party to declare war was an embarrassment to neither.
With Rumania the situation is entirely different. One of her objectives will undoubtedly
be rendering assistance to the Allies on the Saloniki front, as Rumania's geographical position
gives her unique facilities for this accomplishment. To do this it will be necessary to cross
Bulgarian soil and to wage war directly on the Bulgarians, who constitute the greater part of
the Saloniki army of defense. Therefore, when the time is ripe for Rumania to make this move
a declaration of war will follow as a matter of course.
As I have said, there is every reason to watch with the greatest interest the first move of
Rumania's, which will give a fair indication of the location of her major movement. In the early
stages of such a campaign, where the whole thing is on such an enormous scale, no conclusions
can be drawn from the first steps as to what the real campaign is to be. The initial step may be
in one direction, the great blow that is to follow delivered in another. At this time more than at
any other, it is best to make haste slowly. Rumania's first blow, for example has been delivered
against the passes of the Transylvanian Alps, presumably with the idea of flanking the Austrian
Army and cooperating with Russia. Such a move may or may not have anything to do with the
major operations of the Rumanian Army.
The difficulties which confront Rumania on this front, I pointed out in a general way
yesterday. The principal of these is the fact that, while the mountains are crossed by numerous
passes, for military purposes these are by reason of lack of good highways and railroads limited
to three. This makes the Austrian problem a simple one. If, therefore, it were the Rumanian
intention to place her major stroke on this front, her problem would be extremely difficult and
would take a long time for working out.
It has been the policy of the various nations, however, at least at the outset of their par-
ticipation, to go first for the territory which they hope to get as a result of their entrance into the
war. This may be dictating the policy of Rumania. At the same time, it must be realized that no
nation is going to get anything more than it no possess until the war is over and there are defi-
nite spoils to be divided. Therefore, the best policy that can be pursued is to place themselves
entirely under the allied General Staff which has for its function first and last to win the war.
After it is won will be time enough to discuss what this or that power shall receive. It may be
assumed, therefore, with small probability of error that this will be Rumania's attitude.
The most vulnerable section before the Rumanian Army is unquestionably the Bulga-
rian frontier. But if the maximum result are to be obtained through an attack on this front, the
moves must be made quickly. The attack here will be directed against the Teutonic army on the
Saloniki front. This army depends for its supplies almost entirely on the railroad down the
Vardar Valley and the branch of the road which runs from Uskub to Kraljevo, in Serbia. These
are the only two railroads which run directly to the Saloniki front. If these are cut, or, indeed, if
only one of them is cut by the taking of Nish, the Teutons in the south are in a very serious
predicament. In order, however, to achieve the maximum result from a success against this
line, it is necessary to move quickly and without warning.
Before going any deeper into the Rumanian campaign and its possibilities, it may be
well to see what spring of men are tapped as a result of the Allies diplomatic victory. Rumania
has a population of about 8,000,000. Of this population a very small proportion, so small inde-
ed as to be entirely negligible, are Turks who inhabited the territory which Rumania acquired
through the treaty of Bucharest, and who are exempt from military service. Rumania can then
put into the field a minimum of 800,000 men, and a probable maximum of at least a million.
This force, however, is not all that the Teuton allies will have to reckon with. As poin-
ted out yesterday, Russia is on the north in the Bukowina, on the east in Bessarabia and the
Black Sea. The wells of Russian men have not been touched even with Russia's enormous
losses. These men will be available in great number to assist in any direction the Allied general
Staff may dictate. The railroad communications from the various Russian fronts into Rumania
are exceptionally good. From the Bukowina is the main railroad from Czernowitz with its
branches. This road passes through the heart of Rumania into Bucharest and can feed men into
any section of any front Rumania may select as the section of her main operation. From Bessa-
rabia comes the railroad through Kischinew to Reni and Galatz and Bucharest. From the Black
Sea comes the Danube and the railroad to Constanza and Bucharest. From Bucharest of course
roads radiate throughout the entire State.
It may well be that Rumania, whose problem in its most general form is not dissimilar
to that which faced Italy when she declared war against Austria, may adopt the Italian plan of
campaign, which consisted first in neutralizing a hostile province whose frontier could be
easily defend, and then striking her offensive blow against another line far removed. The simi-
larity is at once in evidence if we regard Transylvania as corresponding with the Trentino, and
the Bulgarian frontier with its Danube, as Istria and the Isonzo. This would explain why the
Rumanian effort is at present being expended on the western frontier.
The only definite point at which conflict has occurred is at Tomos Pass, through which
a railroad from Bucharest runs to Kronstadt, the main railroad center of Southern Transylvania.
Nothing has been reported as having happened there beyond the fact that the Rumanians and
the Austrians have been in contact at that point. A junction of small Rumanian advanced parti-
es has been effected with the Russians in Southern Bukowina, but this is entirely without signi-
ficance.
46.
THE WAR OF THE FOURTEEN NATIONS
If one wishes to be technical, fifteen nations have entered the war; but the declaration of
war by the infinitesimal Republic of San Marino can hardly be considered without making the
computation ridiculous. There are really fourteen belligerents to be counted since the war be-
gan. Japan's active participation in the fighting has been limited to one short and small campa-
ign, which had, however, important result, for it eliminated Germany from Eastern Asia. Por-
tugal, for some reason, has been treated lightly in such enumerations, because she has had no
soldiers on the battle line in Europe; but Portugal is playing a part in the war, and a part not
unimportant.
Men's eyes are fixed on the immense drama in Europe, and do not see a struggle that
may bulk nearly as large in the history that is to be written centuries hence. It is the struggle for
a continent. In the eighteenth century their eyes were fixed on the battlefields of the Seven
Years' War, and they thought little of the simultaneous struggle for the possession of North
America; it was to them simply a small fight on the sidelines. Yet that struggle determined the
destiny of this continent, and the United States of America was its result. Africa, a neglected
continent for centuries, was opened only about forty years ago, and we have not yet become
accustomed to the thought of the great nations that are to arise there as surely as at least one
has arisen on this Western Continent. It was not from a sentimental reason that Portugal ente-
red the war, but to protect her African territories; and as the ally of England, France, and Bel-
gium, she is playing her part in wiping out the German claim to any part of Africa.
Rumania's entrance makes it the War of the Fourteen Nations, if belligerents only are
considered. There really are fifteen nations at war, however, for Persia, which has not declared
war and against which no war has been declared, has been actively engaged almost from the
first. Nominally not a belligerent, Persia has done more fighting than Japan. So, if those who
would like the record to be as impressive and as bad as possible feel regret that San Marino
cannot be counted, they can take comfort by counting Persia.
47.
WAR-MAKERS, NOT PEACE-MAKERS
Now that Rumania has gone to war and the Bulgarians are invading Greece, the whole
Balkan Peninsula is filled with fire and blood, and the great work of the Congress of Berlin is
complete. The ingenious gentleman who framed that treaty in 1878 and forced in down Rus-
sia's throat went home smug and complacent, fancying that they had built a peace. What they
built was hatred, dissension, jealousy, suspicion, a long succession of little wars, and at last the
great disaster of civilization, the war of 1914. This war is their legacy. And this is no topic of
mere historical interest, for it has a lesson that shrieks to be heard when the time comes to
make peace again. If that lesson has not been learned there will be no peace of long duration.
Russia went to war with Turkey in 1877 to enforce her policy of making separate natio-
nalities in the Balkans, and so solving the Eastern question. The terms she imposed on Turkey
after the victory guaranteed the independence of Montenegro, Serbia, and Rumania, enlarged
the first two to what she considered their proper boundaries, and created a greater Bulgaria. But
thereupon the other Powers stepped in and forced Russia to abandon these terms. The Berlin
geniuses rearranged the map with no consideration for the races and nations contained in the
countries they cut and sawed and scissored into the shapes they desired. They arbitrarily crea-
ted new countries, cut down old ones, handed over this country to Austria and that one to Tur-
key, forced unrelated races together here and cut homogeneous races asunder there.
It was said that the Congress had erected in the Balkans an "impregnable bar" to Rus-
sia's progress. In all its calculations it never considered the racial and national aspirations of the
countries it was cutting to pieces as a thing that could possibly interfere with the future of the
creation. The first thing that happened was that the thing cut out of Bulgaria and entitled "Eas-
tern Roumelia" annexed itself to Bulgaria without asking anybody's leave and defied the Po-
wers to prevent it; and from that time to this the monstrosities created in the Balkans have been
tugging at their bonds, striving to assume their natural shapes, while the Powers have played
one against the other. The Balkans became a powder magazine, in which Austria lit a match in
1908 and another in 1914, and the second match blew up the magazine.
The authors of that false adjustment never knew that thirty-eight years later a world
plunged in unbelievable disasters would know it for the work of blunderers, audaciously med-
dling with forces of which they had no conception. When the peace terms come to be drawn,
will that blunder, such a favorite blunder among Europe's statesmen, be repeated? The pea-
cemakers may, if they choose, disregard again the natural boundaries of nations and the natural
ties of races, and cut and scissor the map into curious shapes to fit this or that political hobby.
If they do, then as surely as the Berlin Congress gingerbread edifice has crumbled they will
leave the same legacy it did - a future of strife culminating in a world war - and demonstrate
again the truth of Garfield's saying, "Unsettled question have no pity for the repose of nations."
48.
THE WAR SITUATION

_____________
By the military expert of The New York Times
The news of yesterday from the new Rumanian front gives what may prove the key at
least to the preliminary intentions of the Allied Staff with respect to the part which Rumania is
to play in the war.
All of the fighting which has yet been done has been about the passes leading from Ru-
mania into Hungary across the Transylvanian Alps. The greater part of it has been localized
between a point west of the Rothenthurm Pass leading to Hermannstadt and the northwestern
point of Rumania, which juts out into Austria near the boundary between Transylvania and
Bukowina. It is near this latter point that the Rumanians and the Russians have first formed a
junction.The probabilities are, however, that this junction was effected with but a comparative-
ly small advanced body of Rumanians, as there are no passes in this section which offer the
necessary facilities for the passage of any large body of troops with their impedimenta.
Further south, however, the Rumanians have taken things into their own hands and are
apparently well on their way toward causing the Austrians south of the Carpathians considera-
ble trouble. Operating from Piatra as a base, the Rumanians yesterday struck a blow at Bekas
Pass, forced their way through, and have, it seems, reached the valley of the Maros (sic!) River,
through which runs a railroad parallel to and about thirty miles on an average from the Ruma-
nian border. A small town on this road has been occupied.
In this connection the stratigic railroads in this section are well worthy of a little study.
In the first place, the entire Transylvania border of Rumania is paralleled on the Hungarian side
by a railroad. Both from Hungary and from Rumania this main line is tapped in numerous
places by subsidiary lines which branch out, connecting with the main railroad systems of the
two countries. From the Rumanian side, begining at the north, the first one crosses the mounta-
ins through Gyimes (sic!) Pass, leaving the main road from Czernowitz to Bucharest at a point
north of Fossani (sic!) for this purpose. The next crosses at the Tomos (sic!) Pass, which is the
entrance to the defense of Kronstadt. The third goes through the pass at Rothenthurm, and
leads to Hermannstadt.
This railroad, paralleling as it does the Austrian front, furnishes with its subsidiary
branches to the west, an ideal supply line for the Austrian forces. It is a ready and rapid method
of distributing supplies over the front and is connected with the principal Austrian bases in this
region. It is equally important to the Rumanians if their immediate purpose is an invasion of
Hungary through Transylvania. They are some distance from their nearest line of this kind - the
Czernowitz-Bucharest line - and draw still further away from it as they advance. Once in pos-
session of the Austrian road, however, particularly of that section which runs along the north
and south Rumanian border, and they are in a very fair position to move forward with almost
absolute security. Their right flank in such a case would be linked up with the Russians in
southern Bukowina and their left would rest on their own frontier, so that both would be im-
mune from attack.
Austria has reported that, due to an encircling movement, her forces have retired to pre-
viously prepared positions. What these positions are or where they are situated, or just what the
encircling movement is, has not been disclosed. The indications are that it is the Austrian inten-
tion to abandon at least a goodly part of Transylvania to the Rumanians instead of fighting to
defend it. In a way this seems entirely logical. The eastern border of Transylvania is very irre-
gular, and, due to the maner in which it projects deep into Rumania, is very long. Austria is
known to be short of men, so that it is to her advantage to shorten as far as possible the line
which she is called upon to defend. This line would be almost cut in half were Austria to retire
well to the west of the border and draw her line as a chord across Transylvania, straightening it
out and eliminating the great bond incident to the peculiar shape of the Rumanian frontier.
Unfortunately for Austria, this plan is also well suited to her enemies, and especially so
if their real offensive is to be made against Bulgaria, as it will enable Rumania to neutralize
Transylvania with the minimum number of men while carrying the war well into Austrian
territory, and to turn her main force south to take up the task of invading Bulgaria and cutting a
way across northeastern Serbia to the Belgrade-Saloniki railroad.
As I stated yesterday, however, too much cannot be taken for granted as a result of Ru-
mania's initial moves. Her complete plan of campaign will not be unfolded until her mobiliza-
tion has been perfected and until her full force is in the field. She is partly mobilized now. Her
field army consists of about 225,000 men, and these have been brought up to the frontier, in
fact, as far as we know, have been on the frontier for some time. Anticipating her move also,
Rumania has undoubtedly perfected plans for the complete mobilization of all her available
forces, and waited only until the word had gone forward to put these plans into effect.
But the actual work of mobilization itself, no matter how carefully the thing may have
been worked out on paper, takes time and the full force of Rumania's action cannot make itself
felt until a sufficient period has elapsed to enable her to put her plans into execution. In the
meantime certain steps had to be taken to prevent the war being carried into Rumania solely as
a means of self-defense, and it is these steps that we are now witnessing in Rumania's offensive
against the Transilvanian passes.
Russia's real object in her strenuous Bokowina campaign is now becoming apparent. It
is doubtful that with this province still under Austrian domination. Rumania could have been
induced to declare on the side of the Allies. The risk would have been too great. She would
have been surrouded on three sides, the main stem of the railroad which practically divided
Rumania in two would have been in Austrian hands.
Once Russia had taken Bukovina, however, the entire situation was cleared. She had, in
the first place, convinced Rumania that she had not been eliminated by the disasters of 1915,
but was really stronger than ever. In the next she afforded Rumania an opportunity of linking
up her forces with those of Russia, of securing beyond the possibility of attack her right flank,
and thereby carrying the war direct to Austria rather than of permitting the reverse.
Coincident with the Rumanian attack comes a revival of Russian activity agains the
Carpathian section of Galicia. As far as the result of this action is concerned it is entirely unim-
portant in itself, and resulted only in driving another small section of the Austrian Army back
to the wall of the mountains. It is merely the renewal of fighting in a section which has for
some time been relatively quiet.
Keywords: entrance; 1916; Romania; World War I, Entente; Newspaper The New
York Times; echo in USA’ press.
THE ENTRANCE OF ROMANIA IN WORLD WAR I

AND NEWSPAPER THE NEW YORK TIMES
(Summary)
In August 15 / 28, 1916, Romania has entranced in World War I, in Entente Camp. The
author has analyzed and has presented the echos in USA’ press, in Newspaper The New York
Times particularly (48 articles), of this fundamental romanian political and military event (June -
August 1916).
Cătălin LUCA, Neutralitatea României în comentariile și discursurile lui Nicolae Iorga 267
Cătălin LUCA
NEUTRALITATEA ROMÂNIEI
ÎN COMENTARIILE ŞI DISCURSURILE LUI NICOLAE IORGA
Cuvinte-cheie: Nicolae Iorga; 1914 - 1916; Primul Război Mondial; neutralitate; opi-
nie publică; ideal national; opoziţie; curent politic.
A. Poziţia lui Nicolae Iorga privind Consiliul de Coroană

din 21 iulie / 3 august 1914
Referitor la poziţia pe care o adoptă mare istoric Nicolae Iorga cu privire la evenimente-
le petrecute la Consiluiul de Coroană de la Sinaia din 21 iulie / 3 august 1914, este important să
se stăruie.
Încă de la începutul declanşări Primului Război Mondial, Nicolae Iorga adoptă o poziţie
tranşantă cu privire la intrarea României în război alături de puterile aflate în conflict. Din
primul moment, Nicolae Iorga a declarat că nu trebuie mers “Nici într-un caz cu Aus-
tria” 1, atitudine pe care şi-o va menţine în toată perioada neutralităţii (1914-1916), şi o
va exprima deseori în articole, discursuri parlamentare, corespondenţă . Demascând de la
început scopurile pe care le nutreau marile puteri angajate în luptă şi făcându-se exponentul opi-
niei publice româneşti, care se împotrivea războiului, Nicolae Iorga avea să-şi spună răspicat cuvân-
tul împotriva participării României la acest masacru,opinând că: „Orice conştiinţă va răspunde
hotărât din toate puterile sufletului: Nu” 2.
Nicolae Iorga trăia cu intensitate ideea naţională, credea în unitatea politică a poporului
român. Această idee i s-a cristalizat, tot mai mult, în condiţiile războiului, el prevăzând înfrân-
gerea Puterilor Centrale şi posibilitatea desprinderii, de sub monarhia austro - ungară, a teritori-
ilor locuite de români, fapt pentru care a şi legat înfăptuirea unităţii poporului român de înfrân-
gerea în război a Germaniei şi mai ales a monarhiei habsburgico - ungare. Nicolae Iorga consi-
dera că România nu-şi putea realiza altfel ţelul naţional propus.
De altfel, Nicolae Iorga menţionează: „că regele nu va merge la război cu Centralii,
având la Sud ameninţarea Bulgariei, care nu încheiase nimic definitiv cu Austro-Ungaria, şi, de
altfel, el nu ar fi avut cu ce să mobilizeze armata bulgară doritoare de revanşă, şi la acest mo-
tiv, care sigur ar fi fost hotărâtor, se adaugă o stare de spirit populară contrară Centralilor” 3.
Aşadar regele vroia să se îndreptăţească faţă de propria sa conştiinţă, chinuită de atâtea amintiri,
ca şi faţă de aceşti aliaţi, „dintre care numai germanii îl interesau, ci toate vechile legături de
intimitate ce avea cu Francis - Iosif”, şi de aceea el cheamă instanţa neconstituţională a Consili-
ului de Coroană.
Interesant de menţionat sunt şi evenimentele desfăşurate cu puţine zile înainte de luarea
hotărârii, când Nicolae Iorga este chemat telegrafic, de la Vălenii de Munte, de Ion I.C. Brătia-
nu, cu care era încă în bune legături. Printr-o lungă expunere, pe alocuri nervoasă, supărat chiar,
“parcă ar fi voit să fie auzit şi de cine se găseşte ori s-ar fi putut găsi în odăile vecine”, Ion I.C.
Brătianu, “care se chema că-mi cerea părerea, a înlăturat şi ideea că ar avea o înţelegere cu
Ruşii, pe care aceştia au voit să o acrditeze. Apoi a vorbit ca unul care e decis să meargă îm-
preună cu Centralii, ceea ce a adus vehemenţa protestare a mea”4.
După cum bine se ştie, poziţia privind intrarea României în război va fi decisă de un
Consiliu de Coroană ţinut la Sinaia, la 21 iulie / 3 august 1914, la “ora 5 după prânz”, la care
1
Nicolae Iorga, în Neamul Românesc, anul al IX-lea , nr. 28, Bucureşti, 20 iulie 1914.
2
Ibidem, nr. 29, Bucureşti, 27 iulie 1914.
3
Idem, Istoria României, vol. X, Întregitorii, cap. IV, Războiul voinţii naţionale, EE , Bucuresti, 1939, p. 344.
4
Idem, Supt Trei Regi (Istorie a unei lupte pentru un ideal moral şi naţional), Edit. Pro, Bucureşti, 1999, pp. 160 - 161.
regele Carol I a invitat toţi factorii de decizie politică importanţi, de la aceea vreme, precum şi
pe fruntaşii partidelor de opoziţie: preşedinţii Corpurilor legiuitoare, membrii guvernului,
Titu Maiorescu, Take Ionescu, liderul Partidului Conservator Democrat, P.P. Carp, Alexandru
Marghiloman, precum şi Theodor Rosetti. Consiliul de Coroană s-a ţinut la Castelul Peleş, la el
fiind invitat, de asemenea, şi moştenitorul tronului, prinţul Ferdinand.
Prin însemnările lui Alexandru Marghiloman, ca şi prin notele luate în Consiliu chiar de
I.G. Duca, putem ştii ce s-a petrecut în acest Sfat.
În deschiderea dezbaterilor, suveranul, cu exemplarele tratatului de alianţă încheiat cu Pu-
terile Centrale pe masă, a făcut apel la adeziunea participanţilor pentru mobilizare generală şi
intrarea în război. Convins de dreptatea cauzei promovată de Germania, cea mai puternică
maşină de război din acel timp, considerată ca virtual învingătoare, regele Carol I a pledat
îndelung şi patetic în spiritul acestei convingeri. Astfel, a apelat la sentimentul patriotic şi la
discreţia oamenilor politici participanţi, deoarece, aprecia el, în acel moment se decidea
viitorul României. Referindu-se la intensificarea curentului de opinie publică care contrave-
nea convingerilor sale, suveranul afirma: „O politică de sentiment îmi pare inadmisibilă
într-un moment în care soarta întregii Europe este în joc, a Europei în care România a
devenit, datorita înţelepciunii sale politice, un factor important. Prudenţa este o mare virtu-
te, dar ea nu trebuie împinsă prea departe, în orele de suprem pericol curajul şi hotărârea
primează înainte de toate” 5.
Regele Carol I a susţinut temeiurile legitime ale alianţei cu Puterile Centrale, o
schimbare a orientării fiind în contradicţie cu toate credinţele şi cu întregul trecut. El consi-
dera respectarea iscăliturii pe tratat şi răspunsul pozitiv la apelurile repetate ale celor doi împă-
raţi drept o datorie, menită să dea expresie încrederii manifestate în loialitatea şi în a ngaja-
mentele României.
Fireşte, cu această manieră de a privi lucrurile, suveranul României, părtinind Puterile
Centrale, nu admitea alternativa neutralităţii: „Neutralitatea este o soluţie rea, observa el,
care va face ca România să piardă înalta situaţie pe care a câştigat-o”. Regele a respins cate-
goric alianţa cu Antanta, considerând-o profund dăunătoare, contrară „sentimentelor unanime
ale ţării”. Potrivit concepţiilor expuse, unica soluţie demnă şi viabilă, conformă cu interesele
statului român, nu putea fi decât alăturarea la Tripla Alianţă care, prin formidabila putere
militară, va ieşi victorioasă din război. Opinia publică, declara suveranul în încheiere, trebuie si
aprecieze situaţia delicată în care se afla România, care era obligată să-şi respecte iscălitura
pusă pe tratat, văzută drept singura alternativă.
După cuvântul regelui, liniştea va fi întreruptă de Theodor Rosetti care, ca cel mai bătrân
membru al adunării, se pronunţă pentru neutralitate, afirmând că “România nu poate “joca
roluri” nepotrivite cu puterile ei”6. Îi urmează P.P. Carp, care invită Consiliul la intrarea imedi-
ată în război, alături de Germania şi Austria: „Război imediat, trebuie ajutat germanismul să
zdrobească slavinismul. Românii din Transilvania ne îngrijorează puţin: au manifestat ei oare
dorinţa de a fi încorporaţi? Cei dintâi care vor trage asupra noastră, dacă urmărim această
politică, vor fi regimentele române. Regele a vorbit limbajul onoarei şi datoriei. Să-l ascul-
tăm. Avem un tratat. România trebuie să-şi ţină angajamentele”7. După P.P. Carp îi urmează
Alexandru Marghiloman, care recomandă neutralitatea armată, căci, zicea el, „intrarea noastră
în război alături de Austro-Ungaria ar echivala cu o vinovată abandonare a românilor de
peste hotare din Ungaria, Austria şi Macedonia. Dar nici o colaborare cu ruşii nu este reco-
mandabilă, din pricina Basarabiei, în împrejurările acestea singura soluţie ce se impune
fiind neutralitatea” 8.
5
Academia Română, Istoria Românilor, vol. VII, tomul II, capitolul “De la independenţă la Marea Unire” (1878-
1918), coordonator: Gheorghe Platon, EE, Bucureşti, 2003, p. 403.
6
Nicolae Iorga, op. cit., p. 345.
7
I. G. Duca, Amintiri politice, vol. I, Munchen, 1981, colecţia “ Memorii şi mărturii”, Ion Dumitru - Verlag, p. 53.
8
Ibidem, p. 54.
De acord cu Alexandru Marghiloman va fi Take Ionescu, care va sublinia absenţa

consultării României de către Puterile Centrale, precum şi inexistenţa unui motiv de război.
Ion Lahovary, lider conservator proantantist, întăreşte spusele celor de dinaintea sa, observând
şi aceea că se cere regelui participarea la o acţiune cu privire la care nu fusese întrebat de la
început, cu tot respectul ce se cuvine vârstei şi importanţei sale, cu o declaraţie hotărâtă: „Nu
omor români pentru ca Austria să facă o Bulgarie tare în paguba unei Serbii mici” 9. Minis-
trul liberal Emil Costinescu, al doilea din colaboratorii în vârstă ai primului ministru, îl com-
pletează, afirmând că a merge cu Austria ar putea să provoace „război civil”10. În final, cu ex-
cepţia lui P.P. Carp, toţi membrii Consiliului de Coroană de la Sinaia, din august 1914, s-au
pronunţat în favoarea neutralităţii României.
Ultimul a vorbit şeful guvernului, Ion I.C. Brătianu, al cărui punct de vedere 1-a şi ex-
primat: „Noi cerem ca România să rămână neutră. Tratatul, precum s-a arătat, nu ne obligă,
dar chiar dacă ne-ar obliga, România nu poate admite ca aliaţii ei să dispună de soarta
ei fără ca măcar să-şi dea oboseala de a o vesti. Austria şi Germania au pregătit războiul
şi l-au declarat. Nu ne-au făcut cinstea să ne comunice măcar intenţiile lor. După ce războiul
a fost împlinit, ne-au cerut să luăm armele alături de ele. Un stat ca al nostru, care în alianţă a
intrat ca stat suveran şi pe picior de egalitate, nu poate fi tratat în aşa chip”; apoi Brătianu
continuă: „România nu ar putea admite să ia armele într-un război a cărui cauză este tocmai
nimicirea unei naţiuni mici”11. Poziţia lui Ion I.C. Brătianu era marcată profund de grija faţă
de soarta românilor din Austro-Ungaria, a căror situaţie o cunoştea foarte bine. Spre tristeţea
regelui Carol I., Brătianu îşi argumenta poziţia fără grabă, dar ferm: „Soarta românilor de
peste munţi, idealul naţional al românismului sunt chestiuni pe care nici un guvern român nu
le poate nesocoti. Dacă în lucrurile mici se poate trece peste sentimentul public, în ceasurile
mari ale vieţii naţionale, oamenii de stat trebuie să ţină seama de voinţa poporului. Nu se poate
face un război în vremurile de azi când acest război nu este aprobat de conştiinţa naţională.
Să rămânem deci neutri. E probabil că şi Italia va avea aceeaşi atitudine. Să aşteptăm des-
făşurarea evenimentelor. Războiul va fi probabil lung şi vom mai avea probabil prilejul
să ne mai spunem cuvântul”12.
După ce Brătianu a încheiat, P.P. Carp revine, acuzându-l pe acesta de laşitate: „As-
ta este teamă, nu aveţi curajul să luaţi răspunderile ceasului de azi, găsiţi mai comod să vă
puneţi la adăpostul opiniei publice”. În timpul Consiliului de Coroană, aşa după cum regizase
Ion I.C. Brătianu, a fost adusă nota Italiei, prin care aceasta anunţa guvernul român că optase
pentru neutralitate. Evident, vestea că Italia s-a proclamat neutră a grăbit încheierea lucrărilor
Consiliului, nu înaintea unui alt schimb de replici dure între P.P. Carp şi Ion I.C. Brătianu. P. P.
Carp: „Sire, ţin atunci să constat că în ceasul cel mai grav pentru ţară, Majestatea Voastră
este părăsită de toate partidele şi de toţi sfetnicii săi, la sfârşitul unei lungi domnii închinate
propăşirii naţionale”; Ion I.C. Brătianu: „O hotărâre izvorâtă din credinţa adâncă că intere-
sele cele mai sacre ale ţării ne-o dictează, nu poate fi interpretată ca un act de lipsă de
loialitate faţă de suveran” 13.
Este momentul de a sublinia că, dincolo de unele accente retorice, poziţia lui P.P.
Carp nu poate cu nici un chip fi asimilată aceleia a unui bărbat politic dezinteresat sau ostil
eliberării românilor de peste Carpaţi. P.P. Carp cunoştea mai bine ca oricine Rusia, îi ştia po-
tenţialul său expansionist, cunoştea adevăratele intenţii ale Petersburgului, privind Româ-
nia. El înţelegea că soarta României va fi pecetluită cu o Rusie învingătoare. Din acest motiv
se arătase el aşa de înverşunat la Consiliul de Coroană, căci neutralitatea României sporea
şansele de victorie ale Rusiei. P.P. Carp (şi nu era singurul) ar fi dorit mai degrabă ca România
9
Ion I. Nistor, Istoria Românilor, vol. II, Edit. Biblioteca Bucureştilor, Bucureşti, 2003, p. 259.
10
Ibidem
11
I.G. Duca, op. cit., p. 57.
12
Anastasie Iordache, Ion I. C. Brătianu, Edit. Albatros, Bucureşti, 1994, p. 219.
13
I.G. Duca, op. cit., pp. 57- 58.
să piardă printr-o alianţă cu Germania, decât să fie învingătoare alături de Rusia. O Rusie
biruitoare ar fi anexat strâmtorile (Bosfor şi Dardanele), şi-ar fi instalat dominaţia asupra sud-
estului european, iar soarta României ar fi cunoscut accente dramatice. Apoi, P.P. Carp era
profund convins că forţa Germaniei (pe care el o cunoştea bine!) va fi suficientă pentru a
îngenunchea Rusia, şi atunci o Românie aliată cu Germania dezrobea Basarabia, care suporta
de peste un secol un proces de deznaţionalizare accentuat.
După Consiliul de Coroană din 21 iulie / 3 august 1914, în ciuda stăruinţelor regelui Carol
I şi ale lui P.P. Carp, de a se intra imediat în război, de partea Puterilor Centrale, Nicolae Iorga
preconizează ideea neutralităţii. În articolul intitulat „O declaraţie”, el scria, în ziarul său: „Ne-
am învoit asupra neutralităţii fiindcă nu se putea, fiindcă era o imposibilitate morală să mergem
cu Austro-Ungaria”14. Nicolae Iorga îşi avea bine precizat punctul de vedere, în problema unităţii
statale, pe care-l privea drept o continuare a cugetării politice româneşti bimilenare.
Activitatea militantă, neobosită, desfăşurată de Nicolae Iorga, prin intermediul articolelor,
publicaţiilor, conferinţelor sale, nu era inutilă, ea dobândea ecou în rândurile celor mai diferite
nivele ale societăţii româneşti. O primă victorie a sa poate fi considerată aceea din cadrul Consili-
ului de Coroană din august 1914, când regele Carol I fusese silit să accepte neutralitatea. În arti-
colul „Guvern şi opinie publică”, Nicolae Iorga va reliefa ideea suveranităţii poporului, care este
menit să hotărască singur politica ţării15. Ceea ce aprecia pozitiv Nicolae Iorga, la guvernul Brăti-
anu, era faptul că acesta nu se aventura să împingă ţara în război, atâta timp cât nu se întrevedeau
unele perspective şi aştepta un moment favorabil, ceea ce corespundea întru totul vederilor lui.
Manifestând acel simţ politic plin de înţelepciune, oamenii politici participanţi la Consi-
liul de Coroană de la Sinaia, în acord cu dorinţele opiniei publice, s-au opus soluţiei propusă de
rege şi susţinută de P.P. Carp, de intrare a României în război, alături de Puterile Centrale.
B. Atitudini pro şi contra Antantei / Puterilor Centrale
În timp ce guvernul prezidat de Ion I. C. Brătianu era angrenat în complicatul joc po-
litic, fără să-şi precizeze public opţiunile, pregătea, în secret, participarea României la răz-
boi, forţele politice, opinia publică, personalităţi ale vieţii publice îşi exprimau deschis poziţia
faţă de evenimentele în curs de desfăşurare. Deşi exista o unanimitate de vederi cu privire la
împlinirea dezideratelor naţionale, căile de realizare erau apreciate diferit de personalităţi
politice sau curente politice. În ceea ce priveşte problema neutralităţii, oamenii politici, conser-
vatorii inclusiv, deşi în accepţiuni deosebite, s-au declarat de acord. În timp, însă, ce unii (con-
servatorii) îi acordau un sens definitiv (ceea ce ar fi fost în avantajul Puterilor Centrale), alţii,
cei mai mulţi, vedeau în ea doar o stare de tranziţie spre îndeplinirea unităţii naţionale.
Cu toate eforturile guvernului de a menţine manifestările în limite rezonabile, cu stare
de neutralitate a ţării, presiuniile opoziţiei împotriva politicii oficiale pentru alăturarea deschisă
la Antantă, au devenit tot mai puternice. În acest scop s-a intensificat activitatea desfăşurată de
“Liga pentru Unitate culturală a Românilor”, în rândul careia se aflau cunoscute personalităţi
politice şi culturale. La 14 / 27 decembrie 1914, Congresul extraordinar al “Ligii” a ales în
comitet pe V. Lucaciu (preşedinte), Barbu Ştefănescu -Delavrancea (vicepreşedinte), Nicolae
Iorga (secretar), S. Mândrescu, T. Ionescu, N. Filipescu, O. Goga. Misiunea lui Iorga era difici-
lă, dar şi măreaţă. Cădea în sarcina sa pregătirea opiniei publice, s-o călească şi s-o stăpâneas-
că, dar să şi lupte cu partidele politice şi camarila lor: “luptasem atâţia ani contra unei clase
politice de uzurpaţie, împărţită de formă în partide prin care se putea primbla în voie orice
ambiţie şi orice interes. Ascultasem de la tribuna Parlamentului aproape un deceniu fraza
răsunătoare şi goală. Îmi putusem da seamă că deseori cel mai focus orator e cel mai puţin
gata să facă pentru ţară şi pentru nemul său cel mai simplu scrificiu” 16.
14
Nicolae Iorga, “Neamul Românesc”, anul al IX lea, nr. 35, Bucureşti, din 7 septembrie 1914.
15
Ibidem, nr. 36, Bucureşti, din 14 septembrie 1914.
16
Idem, O viaţă de om aşa cum a fost, vol. II, Edit. N. Stroilă, Bucureşti, 1934, pp. 217-218.
“Universul” şi „Neamul Românesc” descriau Congresul din 14 decembrie 1914 astfel:

primul a vorbit Virgil Arion, preşedintele Ligii, urmat de Gh. Bogdan - Duică, adeseori între-
rupţi de mulţimea „care cerea să vorbească Iorga; acesta îndemna asistenţa să asculte în
linişte”, se produce demisia vechiului Comitet şi V. Arion îl roagă pe Nicolae Iorga să prezide-
ze Congresul, rugăminte întărită cu aplauze frenetice ale celor prezenţi. La propunerea istori-
cului, a fost ales ca preşedinte al Ligii Vasile Lucaciu, pentru că simboliza însăşi lupta
pentru Unire. Deşi era doar secretar general, în practică, întreaga activitate a Ligii va fi condusă
de Nicolae Iorga, însuşi Programul fiind scris de el:
„1. Congresul însărcinează noul Comitet Central să dezvolte cea mai puternică activitate
pentru popularizarea singurei politici externe pe care o poate îmbrăţişa şi servi cu devotament
neamul românesc; aceea care tinde la grăbirea ceasului de liberare a românilor siliţi astăzi de a-
şi da viaţa în marginile monarhiei austro-ungare, care n-a găsit niciodată dreptate pentru dânşii.
2. În vederea acestui scop, să întemeieze de la 1 ianuarie foaia Unitatea Naţională.
3. În vederea aceluiaşi scop, să creeze prin subscripţii anume un fond special pentru zi-
ar şi opera de popularizare.
4. Totodată, el e sigur că persoanele de mare autoritate şi popularitate care s-au ales
vor avea o singură conştiinţă: a unui interes naţional, superior şi unic, care înlătură orice
interes de partid sau.de persoană”17.
După cum consemnează Vasile Netea şi C.Gh. Marinescu într-o monografie a „Li-
gii Culturale”, acum organizaţia şi-a luat un nou nume: „Liga pentru Unitatea Politică a Tutu-
ror Românilor”. (Însă, în documentele ulterioare ale organizaţiei, această nouă titulatură se
pare ca fusese doar o propunere.) În cadrul Ligii Culturale, Nicolae Iorga nu înceta să militeze
pentru afirmarea necesităţii înfăptuirii dezideratului unităţii statale. El este nevoit să lupte, în
această privinţă, din greu, cu diferiţi reprezentanţi ai partidelor politice, ale căror soluţii, în
politica externă, lipsite de un ţel bine definit şi de o justă orientare, nu aveau nimic în comun cu
frământările naţiunii române. Lupta pe care începe să o desfăşoare N. Iorga, prin articole, pu-
blicaţii, coferinţe, o socoate “un act de dreptate socială”, şi ea va fi realizată prin solidaritate,
“solidaritate romanească”, întemeiată pe ţăranimea stăpână “pe pământul muncii şi vitejiei
lor, vor fi stăpâni părinţilor şi moşilor lor îndreptăţiţi” 18.
Pronunţându-se, astfel, pentru neutralitate, până când ceasul desfăşurării evenimen-
telor va permite să se întrevadă posibilitatea reală a împlinirii idealului secular al dezrobi-
rii şi unirii tuturor românilor, Iorga dezvăluie în faţa contemporanilor şi a posterităţii cu
îndrăzneala şi elocvenţa unui magistral judecător în faţa tribunalului suprem, care e istoria,
„această conştiinţă în veşnic mers a lumii”, drama poporului român, din clipa dezlănţuirii
războiului, dramă generată de târârea în luptă, sub steag străin şi pentru ţeluri străine lor, a
românilor aflaţi sub dominaţia celor două imperii vecine, habsburgo - ungar şi ţarist: „gân-
dul nostru, scria Iorga, se duce mai ales, către acei bieţi săteni români, din văile Ardealu-
lui, de pe câmpiile mănoase ale Banatului şi Ungariei, din munţii Maramureşului, care, ca ai
lor şi ai noştri, de acelaşi sânge, din preajma mănăstirilor Bucovinei, s-au dus să-şi verse
sângele pentru steagul care este al unuia şi al altuia, dar al naţiei româneşti nu e” 19.
Să reţinem că acest avertisment pe care istoria avea să-l confirme, Iorga îl făcea la 31 au-
gust 1914, atunci când trupele atât de eterogene sub raport etnic, ale imperiului bicefal, intrau
victorioase pe teritoriile sârbeşti, în sudul Dunării. Drama poporului român din anii neutralităţii
izvora din această „contenită şi zădarnică pierdere de sânge, din această risipă a vieţii în robie,
iremediabilă şi deplorabilă”20, precum şi din permanenta ameninţare din sud a ţării, prin intrarea
în război a Bulgariei şi Turciei, care doreau să modifice frontierele din zonă. Exista, aşadar, „o
17
Vasile Netea, C. Gh. Marinescu, Liga culturală şi Unirea Transilvaniei cu România, Edit. Junimea, Iaşi, 1978,
pp. 252-253.
18
Barbu Theodorescu, Nicolae Iorga, Edit. Tineretului, Bucureşti, 1970, p. 238.
19
Nicolae Iorga, în Neamul Românesc, anul al IX-lea, nr. 28, Bucureşti, 20 iulie 1914, p. 1.
20
Idem, Războiul nostru în note zilnice, vol. II, Editura Ramuri, Craiova, 1921, p. 6.
stare de spirit populară, hotărât contra Centralilor”21, pentru felul cum erau trataţi românii din
Transilvania, Banat şi Bucovina, iar pentru simplul fapt ca regele era un Hohenzollern nu putea
înclina balanţa în direcţia intrării României în război, alături de Austro-Ungaria.
În anii neutralităţii, când trimişii Bulgariei fac planuri la Berlin asupra modului cum
trebuie împărţită zona Balcanică, iar un ministru sârb declară la Petersburg că „în viitor
Bulgaria nu va mai fiinţa, după trădarea ei”, adică după alăturarea de partea Puterilor
Centrale, Iorga respinge categoric orice ofertă care se face României şi care vizează terito-
rii nelocuite de români, în majoritate: „orice român, care trăieşte pe lumea aceasta şi nu-
şi închipuie că un stat e lagărul de unde se poate porni la jaf în toate direcţiile (...), va
răspunde acestei oferte de cine ştie ce nou „cadrilater”, cum am răspuns toţi la oferta
vieneză, de a ni se da, de la sârbi, valea Timocului. Pirateria politică se face, de secole,
în jurul nostru, ea s-a făcut şi în dauna noastră, de jur împrejur, dar noi n-o facem, nu e
genul nostru, nu este chemarea noastră, nu e obiceiul nostru” 22, scrie N. Iorga, cu un în-
dreptăţit temei, având martor de necontestat întreaga noastră istorie milenară. Dar, în pofida
numeroaselor planuri care se fac pentru împărţirea şi reîmpărţirea lumii, în ciuda jertfei nedrep-
te şi inutile pe către o dau pentru o cauză străină lor românii din teritoriile imperiilor habsburgo
- ungar şi ţarist, istoricul rămâne o conştiinţă vie, care imbărbătează, care întrevede lumina
viitorului, lumina pe care o arată cu dărnicie semenilor săi, pentru a nu-şi pierde nici o clipă
încrederea în idealul care trebuie să fie realizat: „Este o dreptate pe lume. Desigur că este. Şi
această dreptate face ca ori ce silinţă, ori ce jertfă a unui individ, ca şi a unui popor, oriunde
şi oricum s-ar face, să se reverse peste oricâtă vreme şi împotriva oricărei piedici, asupra lui”.
Şi adresându-se direct fraţilor din Banat, din Transilvania ori din Bucovina, Iorga scrie: „Să
fiţi, deci, voioşi, acei cari, în strigăte de comandă străină, sub steag străin, muriţi! Undeva un
alt steag se ridică, în măsura în care voi vă cheltuiţi vitejia, vă daţi sângele tânăr, fără să-1
vedeţi. El se ridică, tot mai înalt, tot mai larg, săltat în suiş şi răsfirat de fiecare silinţă deznă-
dăjduită a puterii voastre, care se stânge. Şi să ştiţi că urmaşii voştri, în ciuda tuturor puterilor
lumii, sub acest steag pe care în neştiinţă, în durere şi în întuneric voi l-aţi înălţat, desfăşurat
şi sfinţit, vor fi toţi împreună”23.
Încrederea nestrămutată în izbânda luptei pentru dreptate naţională, în credinţa implaca-
bilă că fiecare popor are dreptul la o viaţă liberă, independentă şi suverană reprezintă un ele-
ment statornic în ideile, concepţiile şi convingerile propagate de Iorga în rândul opiniei publi-
ce: „Nici un stat nu poate pieri, fiindcă nimeni nu-1 poate distruge prin fulgerul unei biruinţe
complete şi definitive”24. Pentru Iorga, sensul major al vieţii este conferit omului de gradul în
care s-a angajat permanent şi plenar în lupta necontenită pentru triumful dreptăţii. De aceea,
privind drama Europei şi mai cu seamă tragedia românilor, obligaţi să lupte sub steag străin şi
mai ales pentru ţeluri străine, fie în cadrul trupelor habsburgo - ungare, fie a celor ţariste, Iorga
îşi afirmă răspicat şi limpede crezul său de neclintit: „Cred în dreptate! Cred că fără dreptate,
viaţa n-are nici o valoare, şi singurul lucru care-i conferă vieţii o valoare este dreptatea, pe
care o reprezintă, pe care o apără cineva şi în biruinţa căreia crede” 25. Însufleţit de această
convingere, Iorga nu se sfieşte să avertizeze Germania pentru cruzimile şi fărădelegile pe care
le comite în război, în numele pretinsei sale superiorităţi şi a unei „îndreptăţiri” spre dominaţie
universală: „cu cât va fi mai aspru, mai nedrept cuceritorul, cu cât va arata mai multă neome-
nie, va manifesta mai mult dispreţ pentru tot ce e mai sfânt unui popor, cu atât pregăteşte pen-
tru propriile sale cheltuieli de puteri, loviturile pe oare le va primi în ziua următoare”, prefi-
gurând astfel, încă de la 1 mai 1916, înfrângerea Germaniei şi a Puterilor Centrale 26.
21
Ibidem.
22
23
Ibidem, vol. I, p. 13.
24
Ibidem, vol. II, p. 47.
25
Ibidem, p. 51.
26
Ibidem, p. 53.
Anul 1915 a fost unul de aşteptare înfrigurată a intrării în război şi un an de puternice

confruntări politice. Manifestările opoziţiei au dat ţării o stare de agitaţie improprie marilor
hotărâri, nici un răspuns liberal nu a fost cel adecvat. De aceea, Nicolae Iorga va publica mai
multe articole de critică la adresa tuturor partidelor politice, cel mai aspru purtând titlul: “Stă-
pâniţi-vă!”. În acest articol, vinovate de această situaţie erau considerate toate partidele politi-
ce: „Nu i-aţi putut da pământ ţăranului, nu i-aţi putut da şcoală poporului, nu i-aţi putut da
administraţiei interesul public, nu i-aţi putut da politica naţională a Statului, nu i-aţi putut da
armatei idealul. V-aţi mâncat între voi ca nişte câini, ca nişte fiare, pentru glorie, pentru
câştig, pentru ambiţii de leneşi şi capricii de femei […] Şi azi, vă sfâşiaţi din nou, la ceas ca
acesta. […] Aveţi o datorie, sunteţi obligaţi la o explicaţie pentru tot ce aţi făcut şi mai ales
pentru ce n-aţi făcut. O condamnare vă apasă; aceea de a vă uni pentru ca într-o supremă
sforţare să daţi ţării măcar cât se poate din idealul primejduit prin fapta voastră” 27.
Articolul trezeşte o serie de explicaţii: era Iorga în măsură să dea indicaţii partidelor po-
litice, avea autoritatea morală şi susţinerea populară pentru care ar fi trebuit ascultat? Răspun-
sul îl găsim în corespondenţa primită în acea perioadă. Iată ce-i scriau mai mulţi refugiaţi tran-
silvăneni: „În acest an, toţi suntem cu privirile aţintite la d-voasiră [...] ca fiind cel mai che-
mat în această privinţă. Toţi ne întrebam: Ce face Iorga?”. Un alt transilvănean, C Bucşan,
scrie şi el: “Fiecare intelectual sau ţăran mai luminat, care a rămas acolo [în Transilvania] se
întreabă: Ce face Iorga?”. Istoricul ajunsese în situaţia unică de a fi temut, pentru capacitatea
sa de a atrage populaţia într-o direcţie sau în alta, atât de cei aflaţi la putere, cât şi de cei aflaţi
în opoziţie, încercările de atragere ale acestora din urmă alternând cu încercări de discreditare,
punând sub semnul îndoielii poziţia sa proantantistă 28.
La sfârşitul anului 1915, Iorga va răspunde, la tribuna Parlamentului, tuturor celor care
încercaseră să sădească îndoială asupra poziţiei sale, când va fi publicat, discursului i se va da
titlul “Despre hotărârea ce o va lua România în marele război”: ca şi altă dată, chema la înce-
tarea luptelor dintre partidele politice, pentru a face posibilă înfăptuirea solidarităţii naţionale şi
îşi afirma încrederea că dreptatea va învinge. Cu setea de dreptate vom izbândi. “[...] Vom face
un stat naţional şi popular cuprinzând aceleaşi drepturi pentru românii din toate clasele şi pe
românii din toate ţările”. Acelaşi ton optimist şi mobilizator va răzbate şi din ultimul său dis-
curs parlamentar din perioada neutralităţii, din 26 martie 1916, încheiat cu un îndemn: “Să
facem din opera generaţiei noastre, prin focul şi sângele care ne aşteaptă mâine, opera cea
mai mare care va aşeza România în rândul satatelor care se razimă solid pe prosperitatea, pe
buna înţelegere şi curajul de luptă al tuturora”29. Alături de acţiunile Ligii, care dominau şi
orientau opinia întregii ţări, s-au situat cele ale Acţiunii Naţionale, asociaţie alcătuită sub con-
ducerea lui N. Filipescu, la 28 octombrie / 10 noiembrie 1914, şi care cuprindea pe acei mem-
brii ai Partidului Conservator care se pronunţau în favoarea participării României la război
alături de Antantă (B. Ştefănescu -Delavrancea, I. Gădişteanu, A. D. Xenopol, dr. C. I. Istrati).
La 17 / 30 septembrie 1915 a fost constituiă “Federaţia Unionistă”, în cuprinsul căreia erau
grupate Partidul Conservator, care se detaşase de cel a lui Al. Marghiloman şi avea drept şef pe
I. Lahovary, N. Filipescu fiind preşedintele Clubului Conservator, apoi Partidului Conservator-
Democrat condus de Take Ionescu. Extrem de sugestivă, în acest sens, mi se pare cuvântarea
lui Nicolae Filipescu, ţinută la întrunirea “Ligii Culturale a Tuturor Românilor” din 15 martie
1915, la Iaşi. Redăm, aici, un fragment semnificativ: „Ce este regatul român fără Ardeal? O
absurditate geografică, o fâşie de pământ întortocheată şi frântă în semicerc. Arătaţi această
figură schiloadă unui copil de şapte ani şi întrebaţi-l: ce lipseşte României? El, cu mâna lui
agiamie, va trage linia ce împlineşte cercul. (...) La graniţele actuale, suntem o ţară fără viitor.
Spre a ne împlini aici rolul european, ne trebuie bastionul ce domină aceasă poziţiune. De
aceea, aţintim către cetatea naturală a Ardealului către acropola românismului. Aici e centrul.
27
Idem , în Neamul Românesc, anul al IX-lea , Bucureşti, din 25 octombrie 1915.
28
Petre Ţurlea, Nicolae Iorga. O viaţă pentru Neamul Românesc, Edit. Pro Historia, Bucureşti, 2001, pp. 70 - 71.
29
Ibidem.
Aici e inima românismului”30.

După cum se observă, curentul în favoarea Antantei era dominant. În contextul acestor
frământări, evenimente nu au lipsit, însă nici atitudinile în favoarea Puterilor Centrale. Oamenii
politici care se pronunţau în acest semns, în marea lor majoritate, exagerau pericolul ce-l repre-
zenta pentru existenţa României tendinţele expansioniste ale Rusiei. Acest curent, însă, nu avea
suport colectiv, sprijin de masă, întrunea adeziuni izolate, fiind lipsit de influenţă şi sprijin
politic. În favoarea Puterilor Centrale, prin declaraţii publice sau prin presă, s-au manifes-
tat, în egală măsură, V. Arion, D. Neniţescu ş.a. În timp ce unii se pronunţau pentru intra-
rea în război (P.P. Carp, V. Arion şi liberalul C. Stere), alţii erau partizanii atitudinii de
neutralitate care, practic, nu putea să fie folositoare decât intereselor germane.
Socialiştii români care-şi afirmau în continuare credinţa că unitatea naţională putea fi
realizată nu prin război, ci prin socialism şi revoluţie s-au pronunţat în favoarea unei politici de
neutralitate sinceră şi definitivă. Înţelegeau însă că, sub presiunea celor două grupări, ţara nu-
şi va putea păstra poziţia decisă în Consiliul de Coroană. Opţiunile cu privire la adeziunea
politică a României se deosebeau: C. Dobrogeanu-Gherea, de pildă, dr. Leon Ghelerter şi alţii
considerau drept naţionalist curentul în favoarea Antantei. România, apreciau ei, trebuia să
menţină alianţa cu Puterile Centrale şi să ajungă la realizarea unei federaţii balcanice, alături de
Austria, Rusia fiind mai primejdioasă pentru idealul românesc.
Curentul în favoarea împlinirii dezideratelor naţionale prin participarea României
la război alături de Antantă a devenit precumpănitor încă de la sfârşitul anului 1914. Pu-
blicaţia „Giornale d'Italia” insera constatarea unui ziarist italian, în conformitate cu care
„marea majoritate din România cere intrarea în acţiune împotriva Austro - Ungariei pentru
mântuirea Transilvaniei şi a Bucovinei”. Unitatea românilor în manifestarea sentimentului
naţional era remarcată şi de ziaristul italian Arnoldo Cipolli, în paginile ziarului „Gazzeta
del Popolo". Manifestările naţionale, urmărite cu îngrijorare de reprezentanţii Puterilor
Centrale şi care creau cercurilor conducătoare dificultăţi reale, deoarece stânjeneau vizibil
acţiunile politice, nu lăsa nici un fel de îndoială cu privire la sentimentele opiniei publice. La
11 / 24 ianuarie 1915, la un banchet organizat în onoarea sa, istoricul şi publicistul englez R.W.
Seton - Watson declara: „astăzi ni se deschid două drumuri, dintre care unul duce la salva-
rea neamului românesc”. De asemenea, la 11 / 24 februarie 1915, populaţia Capitalei făcea
o entuziastă primire generalului francez Pau, veteran al războiului din 1870 31.
La 15 / 28 februarie 1915, în sala „Dacia” s-a desfăşurat o mare întrunire a „Ligii pentru
Unitatea Politică a Tuturor Românilor”, sub preşedinţia lui Vasile Lucaciu. Au luat cu-
vântul, pronunţându-se în favoarea eliberării românilor din Transilvania, Octavian Goga,
Nicolae Filipescu, Take Ionescu, Barbu Ştefănescu - Delavrancea, Nicolae Iorga. Cu aceas-
tă ocazie, Nicolae Filipescu a adresat Regelui un îndemn, devenit celebru prin încărcătura
simbolică: „Mărirea ce ţi-o urăm, Sire, este: să te încoronezi la Alba Iulia sau să mori pe
câmpia de la Turda!” 32. La aceasta, s-au adăugat manifestaţiile dirijate de „Acţiunea
Naţională”, precum şi adunări organizate de „Federaţia Unionistă”, în cursul lunii octombrie
1915, în numeroase oraşe ale ţării. Regele Ferdinand însuşi, sub influenţa şi a reginei Maria, a
manifestat o mai mare înţelegere faţă de această orientare 33. Practic, el nu s-a putut opune
acestui puternic curent de opinie. Nu a cedat insistenţelor depuse de reprezentanţii Puterilor
Centrale de a schimba guvernul şi, în cele din urmă, a consimţit intrarea României în război.
Dacă Consiliul de Coroană ţinut la Sinaia în ziua de 21 iulie / 3 august 1914, a hotărât, după
cum se ştie, adoptarea atitudinii de neutralitate, la Consiliul de Coroană de la Cotroceni din 14 / 27
30
Nicolae Iorga, Orizonturile mele. O viaţă de om aşa cum a fost, vol. III, Edit. Minerva, Bucureşti, 1981, p. 171.
31
V. Anastasiu, A. Iordache, M. Iosa, I. M. Opera, P. Oprescu, România în primul război mondial, Edit. Militară,
Bucureşti, 1979, pp. 86 - 88.
32
N. Filipescu, Pentru România Mare, Cuvântări din război. 1914 - 1916, Biblioteca “Epopeea Neamului”,
Bucureşti, 1925, p. 89.
33
V. Anastasiu, A. Iordache, M. Iosa, I. M. Opera, P. Oprescu, op. cit. , p. 89.
august 1916, aflat sub directa coordonarea a regelui Ferdinand, spre deosebire de cel anterior, nu s-a
luat nici o hotărâre, „fiindcă aceasta era deja luată”34, România semnase Tratatul de alianţă,cu
Antanta la 4 / 17 august 1916. Totuşi, Consiliul a fost convocat pentru a fi înştiinţaţi liderii politici
importanţi despre decizia luată, în sensul de a fi de acord cu ea şi de a li se solicita sprijinul.
Important este de menţionat atitudinea pe care o adoptă marele istoric Nicolae Iorga,
imediat după decizia luată de Consiliului de Coroană de la Cotroceni privind intratrea Români-
ei în război: „Astfel am ajuns, notează Nicolae Iorga în O viaţă de om aşa cum a fost, la aceea
neprevăzută dată din august 1916 când o telegramă a lui Ion I.C. Bratianu mă chema, în ter-
meni de o căldură frăţească, la Bucureşti”35. Armata română a trecut graniţa în Transilvania în
noaptea de 14 spre 15 august (27 spre 28) 1916, începând marea luptă ce o va duce la desă-
vârşirea statului naţional unitar român. Nicolae Iorga, unul care muncise din greu, cu fapta,
pentru idealul unităţii naţionale, scrie, atunci, articolul numit, atât de sugestiv, „Ceasul”: „A
sosit un ceas pe care-l aşteptam de peste două veacuri, pentru care am trăit întreaga noastră
viaţă naţională, pentru care am muncit şi am scris, am luptat şi am gândit. A sosit ceasul în
care cerem şi noi lumii, cinstit, cu arma în mână, cu jertfa a tot ce avem, ceea ce alte nea-
muri, mai fericite, au de atâta vreme, unele fără să fi vărsat o picătură de sânge pentru aceas-
ta: dreptul de a trăi pentru noi, dreptul de a nu da nimănui ca robi rodul ostenelilor noas-
tre. În miez de noapte au sunat iarăşi clopotele, sântele clopote care simt toate durerile şi
bucuriile noastre şi care acum s-au înfiorat de cea mai mare speranţă pe care am avut-o şi la
care, cu orice preţ, ţinem. Şi sute de mii de oameni s-au trezit fără samă şi fără zburdăciunie,
liniştit şi sigur, şi în inimile lor a fost un singur răspuns: ştim!”36.
Keywords: Nicolae Iorga; 1914 - 1916; the First World War, neutrality; public opini-
on; national aspirations; opposition; political current.
THE NEUTRALITY OF ROMANIA

IN NICOLAE IORGA’S COMMENTARIES AND SPEECHES
(Summary)
Our article aims to present, in an original manner, the events and the demarches which
the historian and the politician Nicolae Iorga made, in his political and cultural fight, after the
outburst of the First World War. Active participant in the Parliament, Nicolae Iorga analyzed
the war from all its perspectives. Also, through a thorough and restless publishing activity,
through articles and speeches held in the Parliament, he brought light on the period of the neu-
trality of Romania.
Out study also reveals the historical significance of the Crown Council from Sinaia
from 21st July / 4th August 1914 and the solidarity of the Romanian politicians of that time
although there were numerous contradictions regarding issues concerning the future of Roma-
nia. Thinking that a radical repositioning of the Romanian Foreign Policy was not possible, the
politicians adopted an attitude of „benevolent neutrality”, which was according to the wish
of the majority. Of course, we cannot neglect the importance of Nicolae Iorga’s position
on that decision or his determination and implication which he had shown in the ruling
circles, through articles, conferences, correspondence, decisively influencing the public
opinion.
34
Ion I. Nistor, op. cit., p.277.
35
Petre Ţurlea, Scrisorii către Nicolae Iorga, vol. IV, 1915 - 1916. Documente literare, Edit. Minerva, Bucureşti,
1993, p. 252.
36
Nicolae Iorga, în Neamul Românesc, anul al IX- lea, nr. 34, Bucureşti din 21 august 1916.
Dan PRODAN
O ISTORIE MILITARĂ ROMÂNEASCĂ DIN 1930

A PRIMULUI RĂZBOI MONDIAL
Cuvinte-cheie: Wladimir (Vladimir) Chirovici; carte - curs; Primul Război Mondial;
1914 - 1918; România; 1916 - 1918; tabere în luptă; fronturi de luptă; planuri de campanie;
Tabăra Puterilor Centrale; Tabăra Puterilor Antantei; tratate de pace; 1919 - 1920.
Bibliografia istorică a Primei conflagraţii mondiale este bogată, existând cel puţin câte o
contribuţie istoriografică (semnalare, recenzie, articol, studiu, album, culegere de documente,
monografie etc.) pentru fiecare zi de război, astfel peste 1.600 de titluri, de la crochiul de 1- 2
pagini la monografia de 700 pagini. Istoriografia românească a Primului Război Mondial
(1914-1918) s-a centrat pe participarea României la conflagraţia europeană / mondială, în vari-
anta Războiului pentru Întregire Naţională şi apărarea României Mari (1916 - 1919, în fapt un
război naţional în cadrul unui cataclism militar mondial), adunând câteva sute de contribuţii,
inegale calitativ şi cantitativ. Diverse contribuţii, cu orizonturi spaţio - temporale mai vaste,
analizează războiul românesc în conflagraţia europeană (mondială), subliniind cauzalităţi şi
interdependenţe reciproce.
Primul Război Mondial a fost abordat din mai multe puncte de vedere: politic, militar,
economic, national, social, ideologic, cultural, religios etc., neexistând o introspecţie unilatera-
lă, unisectorială, ci una plurivalentă, cu accentuarea uneia sau alteia dintre formele de manifes-
tare. Evident, componentele politică, militară, economică, naţională au prevalat. O astfel de
contribuţie istoriografică militaro - politică este şi lucrarea Maiorului Wladimir (sau Vladimir)
Chirovici (Profesor de Istorie Militară la Şcoala Specială a Infanteriei 1), Războiul Mondial.
Studiu rezumativ al operaţiunilor petrecute pe toate fronturile. Curs predat la Şcoala Specială a
Infanteriei, Tipografia Cavaleriei, Sibiu, 1930, 324 p. Cursul general a fost completat cu anexa
cartografico - istorică a aceluiaşi autor, Atlas pentru lucrarea Războiul Mondial, Tipografia
Cavaleriei, Sibiu, 1930, cu 43 de crochiuri - hărţi tematice (28 p.). Din punct de vedere biblio-
grafic, lucrarea din 1930, studiu şi anexă, este catalogată ca ediţia I. V. Chirovici a publicat în
1935 ediţia a II-a, în două volume, revăzută şi completată cu un nou capitol, Anul 1919. Cam-
pania din Ardeal şi Ungaria (pp. 348 - 373), cu încă 4 anexe documentare (pp. 374 - 379), cu
încă 5 autori români şi europeni cu lucrările lor, apărute între 1930 - 1935, la Bibliografie2.
Informaţiile (analize, concluzii, crochiuri, hărţi etc.) referitoare la Primul Război Mondial ofe-
rite de autor în cele două ediţii ale cursului său trebuie completate cu reflecţiile din alt curs al
său predat la Sibiu, tipărit în 19323.
* * *
Înainte de a analiza cartea autorului, Războiul Mondial. Studiu rezumativ al operaţiuni-

lor petrecute pe toate fronturile, ediţia I, 1930, este necesar să conturez un sumar medalion al
vieţii şi activităţii profesionale ale lui Wladimir (sau Vladimir) Chirovici. El s-a născut la 14
noiembrie (altă sursă: 1 decembrie) 1892, în satul Stolnici (Stulnici), com. Stolnici, jud. Argeş,
pe valea râului Cotmeana, la Sud de Piteşti. A urmat (1912 - 1914) şi a absolvit (1 iulie 1914)
Şcoala Militară de Ofiţeri de Infanterie, ulterior Şcoala Superioară de Război (1924 - 1926),
promoţia a XXXII-a (1926). A avansat în cariera militară, obţinând succesiv următoarele grade
1
Despre Şcoala Specială a Infanteriei din Sibiu, v. General - locotenent dr. Marin Dragu, General - maior (r) Mir-
cea Dimitriu, coordonatori, Istoria Infanteriei Române, vol. II, EŞE, Bucureşti, 1985, pp. 182 - 201, passim.
2
Lt. - colonel Vladimir Chirovici, Războiul Mondial, 1914 - 1918, vol. I (384 p.) - vol. II (26 planşe), Tipografia
Şcolii de Aplicaţie a Cavaleriei, Sibiu, 1935.
3
Maior Vladimir Chirovici, Reflexiuni asupra războiului. Principii generale de conducere. Cursul “Cunoştinţe
generale asupra războiului”, Tipografia Cavaleriei, Sibiu, 1932, 164 p.
Dan PRODAN, O istorie militară românească din 1930 a Primului Război Mondial 277
militare: sublocotenent: 1 iulie 1914; locotenent: 1 noiembrie 1916; căpitan : 1 septembrie

1917; maior: 15 februarie 1925; locotenent - colonel: 10 mai 1934; colonel: 17 februarie 1939.
În perioada iulie 1914 - august 1940 a îndeplinit diverse funcţii militare: comandant de pluton
în Regimentul 34 Infanterie, cu garnizoana la Constanţa (unitate înfiinţată în 1901, din Brigada
17 Infanterie, condus de colonelul Constantin Râşcanu), de la 1 iulie 1914 - 1919, cu care re-
giment a participat la Războiul de Reîntregire a României (1916 - 1919); comandant al Batali-
onului 2 din Reg. 34 Inf. Constanţa (1921 - 1924); absolvent al Ş.S.R. (1926), a efectuat stagiul
de comandă la Reg. 11 Obuziere şi în diverse secţii ale M.St.M. (1926 - 1928); cu brevet de
ofiţer M.St.M. (31 octombrie 1928), a fost numit şef birou adjutantură la Corpul 7 Armată de la
Sibiu (1 noiembrie 1928 - 30 aprilie 1929); şef al Biroului 2 Informaţii al Corpului 7 Armată (1
mai 1929 - 31 octombrie 1930); şef birou instrucţie al Corpului 7 Armată (1 noiembrie 1930 -
31 octombrie 1933); şef birou instrucţie al Reg. 90 Infanterie (1 noiembrie 1933 - 31 martie
1935); subşef de stat - major al Corpului 7 Armată (1 aprilie 1935 - 26 februarie 1939); com-
mandant - colonel al Reg. 24 Inf. “Tecuci” (27 februarie 1939 - 1 august 1940); la 1 august
1940 a fost trecut din oficiu în rezervă, fiind pensionat. Nu se cunoaşte anul decesului. Se pre-
supune că a murit după terminarea celui de-al Doilea Război Mondial4.
Maiorul / locotenent - colonelul / colonelul Vl. Chirovici a predat cursul de “Cunoştinţe
generale asupra războiului şi istoria militară” (1929 - 1939) la Şcolile de Aplicaţie ale Infan-
teriei / Cavaleriei de la Sibiu, unde avea garnizoana Corpul 7 Armată, dovedindu-se a fi un
profesor dotat şi valoros, un înzestrat şi fin pedagog militar la disciplinele: Principiile generale
ale războiului şi Istorie militară (antică, medieval, modernă). La contribuţiile ştiinţifico - di-
dactice cu tematică militară ale lui Vl. Chirovici, amintite anterior, adaug şi: Războiul pentru
cucerirea Ardealului (octombrie - noiembrie 1599), Sibiu, 1932, 39 p., elaborată şi ca urmare a
aproprierii câmpului de luptă de la Şelimbăr de Garnizoana Sibiu, unde autorul a activat şi a
predat peste 10 ani. Colonelul Vl. Chirovici este considerat a fi un important profesor, teoreti-
cian şi gânditor militar român din perioada interbelică, formator a peste zece promoţii de tineri
ofiţeri români, prin Şcolile Speciale de Aplicaţie ale Infanteriei / Cavaleriei de la Sibiu 5.
* * *
Caracterul şi finalităţile cursului au determinat organizarea specifică a informaţiilor

transmise ofiţerilor: pe ani calendaristici, pe fronturi de luptă, pe tabere militare, pe campanii
militare. Scurgerea doar a unui deceniu de la sfârşitul Primului Război Mondial şi a încheierii
tratatelor de pace (1919 - 1920), lipsa accesului la documentele de arhivă definitorii pentru
problematica conflagraţiei mondiale, bibliografia modestă a Primului Război Mondial, de fac-
tură cronologică - factologică - evenimenţială, existenţa încă a generaţiei de război şi a mesaju-
lui militar - politic - naţional pe care îl transmitea la sfârşitul anilor ’20 ai secolului trecut, răni
încă deschise ale trecutului belic european / mondial, izbucnirea crizei economice mondiale şi
augmentarea reacţiilor revanşarde şi revizioniste ale învinşilor în Primul Război Mondial au
făcut ca anumite adevăruri despre război să nu poată fi înţelese şi spuse, iar altele să fie parţial
influenţate de poziţia autorului de ofiţer al unei armate membre a fostei Tabere a Puterilor
Antantei, învingătoare în prima conflagraţie mondială.
Astfel, Wl. Chirovici nu a putut să identifice şi să definească “o cauză precisă” a războ-
iului, enumerând “ca unică şi preponderentă cauză, expansiunea germană politică şi economi-
că”, la care s-au adăugat: adversitatea Franţei, Angliei, Rusiei; formarea taberelor politico -
4
Col. Dr. Petre Otu (coordonator), col. Dr. Teofil Oroian, col. Dr. Ion Emil, Personalităţi ale gândirii militare
româneşti, vol. II, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, Bucureşti, 2001, pp. 33 - 38; Anuarul Armatei Române
pe anul 1916 (cuprinzând mutaţiile ofiţerilor până la 1 iulie 1916 inclusiv), Bucureşti, Atelierele Grafice “Universala
I. Ionescu”, 1916, nr. crt. ofiţer: 133, p. 544.
5
Ibidem. Mulţumesc d-lui dr. Sergiu Balanovici, muzeograf - şef de secţie la Muzeul Judeţean Botoşani, pentru
indicarea şi facilitarea consultării celor două surse istoriografice citate supra, la nota nr. 4.
militare antagonice: Tripla Alianţă şi Antanta; antagonismul în creştere între ele. “În concluzie,
a precizat autorul, cauzele războiului se pot rezuma: dorinţa de expansiune a Germaniei, ca
motiv real, şi asasinarea Arhiducelui Franz Ferdinand, ca motiv de suprafaţă” (pp. 3 - 5).
Referitor la pregătirea Primului Război Mondial (politică, militară, economică, ideological
etc.), autorul s-a focalizat pe Franţa şi Germania, cele două state reprezentative ale celor două
tabere politico - militare, vecine şi cu un report de ostilitate şi duşmănie impresionant. Astfel,
Franţa a fost artizana Antantei, a câştigat simpatia şi interesul altor state europene nehotărâte
sau neutre (Italia şi România). “Deşi războiul nu era dorit, totuşi poporul francez era animat
de ideia revanşei şi redobândirei teritoriilor pierdute în 1870 (Alsacia şi Lorena)” - (p. 5). Pe
de altă parte, “Germania, prin politica sa de dominaţiune, şi-a atras antipatia tuturor statelor
şi s-a pus în postura de a apărea ca provocatoare a războiului. (…) Războiul nu era popular,
din cauză că poporul nu era convins de necesitatea lui. În Germania războiul a fost impus.
Spiritul de disciplină însă a dominat convingerile” (p. 5).
În completarea cauzelor, maiorul Wl. Chirovici a detaliat pregătirea militară a comba-
tanţilor pentru război (pp. 6 - 10) şi a enumerat Teatrele de operaţiuni (fronturile de luptă) - (p.
10). În următoarele 7 capitole, autorul a analizat şi a prezentat desfăşurarea Primului Război
Mondial pe teatrele de operaţiuni, în Anul 1914: frontul de Vest (pp. 10 - 40), de Est (pp. 41 -
59), austro - sârb (pp. 60 - 67), alte fronturi (pp. 67 - 71). Situaţia generală la sfârşitul anului
1914 a fost următoarea: “Evenimentele petrecute în cursul anului 1914 au demonstrat cu pri-
sosinţă că pregătirea militară nu-i suficientă pentru a duce la bun sfârşit operaţiunile, dacă nu
se respectă ad-litteram principiile mari ale războiului. (…) Puterile Centrale trebuiau să
adopte manevra pe linii interioare, iar nu să întreprindă trei ofensive în trei direcţiuni diver-
gente. (…) Dealtfel, germanii au apreciat just că ofensiva trebuia luată mai întâi contra
Franţei. (…) Evenimentele petrecute au dat Aliaţilor mari speranţe pentru viitor. Moralul lor
este neştirbit. Nu se poate afirma acelaş lucru despre Puterile Centrale. Operaţiunile acestora
nu s-au desfăşurat conform prevederilor. Moralul armatei austro-ungare este mult zdruncinat
iar naţiunile componente încep să dorească emanciparea politică” (pp. 72; 75).
În partea a II-a a cărţii, Anul 1915, Wl. Chirovici a utilizat aceeaşi matrice de expunere
din partea I, Anul 1914. Anul 1915 a fost diferit de cel precedent. “Anul 1915 nu mai oferă
Puterilor Centrale avantajele pe cari iniţial le-au avut în 1914. Pe deoparte, superioritatea
cantitativă a forţelor a trecut în cumpăna Antantei, iar pe de altă parte, iniţiativa operaţiuni-
lor, manifestată cu ascendant de nediscutat la începutul anului 1914, a suferit lovituri foarte
grave, insuflând Comandamentului german mai multă prevedere în executarea diferitelor
operaţiuni ulterioare. Avantajul iniţial al forţelor, obţinut de astădată de Puterile Antantei, se
va îmbunătăţi treptat, câmpul de exploatare fiind foarte vast. Nu acelaş avantaj se prevede
pentru Centrali, cari sunt nevoiţi să recurgă la artificii pentru crearea de noui unităţi,
micşorând numărul regimentelor de infanterie din fiecare divizie. (…) Faţă de cele relatate,
apreciem că pentru Puterile Centrale ofensiva se impunea pentru motivul că în viitor proble-
mul pentru ele va deveni greu şi complex. Factorul timp va fi cel mai mare duşman. Teatrul de
războiu german, cu fiecare zi ce trece, va fi secătuit de energii. Germania şi Austro-Ungaria se
prezintă ca o mare cetate învestită (încercuită, asediată - compl. DP), care va trebui să capitu-
leze complect epuizată, dacă enorma massă de oameni nu va căuta o ieşire din cetate pentru a
rupe cercul de învestire” (pp. 76; 78).
Caracterizarea generală anterior prezentată s-a regăsit în evoluţia evenimentelor militare
pe frontal de Vest (pp. 79 - 87), de Est (pp. 87 - 104), italo - austriac (pp. 104 - 108), austro -
sârb (pp. 108 - 113), de la Dardanele (pp. 113 - 114), de pe celelalte teatre de operaţiuni mili-
tare (pp. 114 - 115). Situaţia militaro - politică de la sfârşitul anului 1915 era complicată:
“Operaţiunile din cursul acestui an, a precizat autorul, nu au adus nici unuia din beligeranţi
deciziunea (iniţiativa strategică - tactică – compl. DP) atât de mult căutată. Din punct de ve-
dere militar, Puterile Centrale au purtat succese demne de remarcat, cari dacă nu au putut
conduce la deciziune, a reconfortat spiritele cari manifestau vădite înclinări pacifiste. Ca re-
zultat al operaţiunilor executate, Puterile Centrale deţin întinse teritorii inamice. Menţinute şi
în 1916, (teritoriile inamice ocupate - compl. DP) vor contribui la ameliorarea situaţiei inter-
ne, resimţită puternic din cauza «blocussului Antantei». Dacă la Antantă nu putem remarca
succese de natura celor înregistrate (de Puterile Centrale - compl. DP), putem însă sconta
pentru viitor (în 1916 - compl. DP) o situaţie mai bună. (…) Un singur avantaj au Puterile
Centrale. Constituiesc încă un bloc compact cu suficiente posibilităţi de a manevra pe linii
interioare. Pentru utilizarea acestui avantaj trebuia creiat un Comandament Unic. Nu s-a
putut ajunge la aceasta şi situaţia favorabilă în spaţiu nu va putea fi exploatată în folosul ope-
raţiunilor ulterioare. Tendinţele Aliaţilor sunt divergente” (pp. 115 - 117).
Anul 1916 a fost anul de mijloc, anul liniei de simetrie temporală a Primului Război
Mondial, în care statele aliate ale celor două tabere combatante au încercat să aplice planurile
de luptă nematerializate din diferite motive în 1914 - 1915, să rezolve problemele restante din
prima etapă a războiului sau să atragă noi ţări în luptă, pentru a înclina balanţa victoriei în
favoarea lor. Ca urmare, pe fronturile de Vest (pp. 118 - 140), de Est (pp. 140 - 155), austro -
italian (pp. 155 - 161), de la Salonic (pp. 161 - 165), pe alte teatre de operaţiuni (pp. 196 -
199) s-au desfăşurat lupte intense, sângeroase, de durată (de ex. la Verdun, în NE Franţei), cu
un puternic impact, multisectorial, asupra beligeranţilor şi a populaţiei civile. Intrarea Româ-
niei în Primul Război Mondial a generat noi speranţe, planuri de operaţii, lupte, tragedii,
pierderi teritoriale, victime, deziluzii etc. “Două au fost motivele, a precizat Wl. Chirovici, cari
au condus la hotărârea României de a intra în război alături de Antantă: 1. Desrobirea Ardea-
lului, a cărui populaţiune românească suferea sub o dominaţiune nedreaptă; 2. Paralizarea
acţiunei austro - ungare de a asigura hegemonia în Balcani Bulgariei, care la rându-i ridicase
pretenţiuni asupra Dobrogei, afirmând sus şi tare că frontiera naturală dintre România şi
Bulgaria nu poate fi alta decât Dunărea” (p. 165). Tratatul secret de alianţă politico - militară
între România - Antanta a fost semnat la 4 / 17 august 1916, ţara noastră intrând efectiv în
război la 15 / 28 august 1916.
Autorul a sintetizat astfel „Planul de campanie român: – Ofensivă imediată, cu majori-
tatea forţelor, contra Austro - Ungariei, în scopul de a pune stănire dintr-un prim salt pe toate
trecătorile munţilor; apoi înaintare concentrică pivotând pe Orşova, pentru a se ajunge cu
grosul forţelor pe linia Mureşului mijlociu, unde se prevedea prima mare bătălie. După aceia,
continuarea operaţiunilor pentru atingerea liniei: Debreţin - Bichis Ciaba - Arad - Timişoara.
Obiectiv final: Budapesta. – Defensivă pe Dunăre şi în Dobrogea, până la sosirea ajutorului
rusesc, după care se va trece la ofensivă pentru ocuparea liniei: Rusciuk - Şumla - Varna” (pp.
168 - 169). După ce a prezentat acţiunile militare de acoperire a graniţelor / frontierelor belige-
ranţilor şi dizlocarea forţelor armate ale acestora, Wl. Chirovici a formulat câteva Observaţiuni
referitoare la intrarea României în Primul Război Mondial: războiul ofensiv era singura opţiune
a ţării noastre în Campania anului 1916, pentru a-şi atinge idealul politico - militaro - naţional
şi pentru a se integra organic în planul general de război european al Antantei în vara anului
1916; obiectivul militar principal a fost ofensiva în Ardeal pentru eliberarea sa de sub ocupaţia
milenară ungară; repartizarea forţelor şi resurselor militare a fost realistă, conform planurilor
de campanie pentru anul 1916. Campania armatei române din 1916 a fost prezentată sintetic de
autor, care a formulat judicioase şi realiste Observaţiuni (pp. 174 - 195).
Cauzele înfângerii armatei române în campania din 1916, cu toate consecinţele negati-
ve, în viziunea lui Wl. Chirovici, au fost: atacul din spate germano - bulgar în Dobrogea şi
oprirea ofensivei româneşti în Transilvania; insuficienţa forţelor româneşti angrenate în ofensi-
va din Ardeal; insuficienta dotare a armatei române cu material modern de război (armament,
muniţie etc.); slaba colaborare cu armata rusă (pp. 194 - 195). Sfârşitul anului 1916 a fost în-
grijorător pentru Tabăra Puterilor Centrale, înconjurată de armatele Antantei. Eşecul de la
Verdun a fost parţial compensat de înfrângerea temporară a României şi de ocuparea Olteniei,
Munteniei, Dobrogei. Germania, care sprijinea militaro-politic Austro-Ungaria, a adoptat o
poziţie de apărare şi de conservare a forţelor armate, a armamentului, a muniţiilor. În decem-
brie 1916, cancelarul german a citit în Reichstag o declaraţie prin care propunea Puterilor An-
tantei încheierea păcii pe principiul status quo ante, ofertă respinsă însă de Franţa - Anglia -
Rusia (pp. 200 - 202).
Anul 1917 a fost cel al iniţiativelor şi ofensivelor Antantei împotriva armatelor Puterilor
Centrale. În defensivă şi în retragere pe frontal de Vest (pp. 203 - 222), în ofensivă pe frontal
de Est (pp. 222 - 250), în defensivă, ulterior în puternică ofensivă în octombrie - decembrie pe
frontul italo - austriac, armata germană şi-a concentrate eforturile în răsăritul Europei (pp. 250 -
254) şi în zona Alpilor italieni, încercând să obţină victorii decisive, cu ajutor austro - ungar,
împotriva Rusiei, României şi Italiei, înaintea intrării effective în luptă a armatei nord - ameri-
cane. Pe frontul românesc, armatele româno - ruse, după ofensiva şi victoria de la Mărăşti, au
oprit ofensiva germano - austriacă la Mărăşeşti şi Valea Oituzului (pp. 224 - 248). După lovitu-
ra de stat a comuniştilor bolşevici ruşi la Petrograd de la 25 octombrie / 7 noiembrie 1917 şi a
armistiţiului germano - rus de la 22 noiembrie / 5 decembrie 1917, România a fost forţată să
încheie, la rândul ei, armistiţiul cu Puterile Centrale la Focşani, la 26 noiembrie / 9 decembrie
1917, rămânând complet izolată în Estul Europei.
“Anul 1917, a concluzionat autorul, deşi nu a adus deciziunea niciunuia din beligeranţi,
este totuş bogat în evenimente. A început sub auspicii îmbucurătoare pentru Antantă şi se termi-
nă cu succese militare răsunătoare pentru Puterile Centrale. (…) În general, în cursul anului
1917, Germania a ştiut să uzeze foarte bine de forţele sale. (…) Bătăliile din 1917 au afirmat
încă o dată superioritatea ofensivei asupra defensivei” (pp. 259; 260). La începutul anului 1918,
“(…) Antanta nu putea să privească cu încredere în viitor. Prăbuşirea Rusiei constituia o pierde-
re ireparabilă; superioritatea numerică, care se menţinuse atât de bine timp de 3 ani, trecea de
astă dată de partea inamicului. (…) Germania va căuta să exploateze această situaţie favorabilă
prin întreprinderea unei ofensive în stil mare pe frontal occidental, mai înainte de a debarca în
Franţa efectivele americane. Este de întrevăzut că iniţiativa operaţiunilor va trece din nou de
partea Germaniei. Antanta va adopta defensiva până la câştigarea superiorităţii numerice sau
până la găsirea unei situaţii favorabile, pentru a trece din nou la atac” (p. 265).
După încheierea foarte avantajoasă pentru ea a tratatelor de pace cu Ucraina (februarie
1918), Rusia Sovietelor (martie 1918) şi România (martie / mai 1918), Germania a transferat
rapid majoritatea trupelor de pe frontul de Est / românesc pe frontul de Vest, pentru susţinerea
ofensivei finale împotriva armatelor Antantei. Dar ofensivele germane de primăvară (martie -
aprilie 1918) şi de vară (mai - iulie 1918) nu şi-au atins obiectivele stabilite initial, Germania
pierzând iniţiativa strategică şi tactică şi speranţa victoriei finale pe frontal de Vest şi în Primul
Război Mondial. Contra-ofensiva franceză (iulie - august 1918) a stabilizat frontul de Vest, iar
ofensiva antantistă, cu sprijin nord - american (august - noiembrie 1918), a obligat armata
germană obosită să se retragă succesiv către Rin. După capitularea austriecilor, turcilor şi bul-
garilor, germanii înşişi, cu armatele aliate la graniţa de Vest a Reich-ului, au capitulat la 11
noiembrie 1918 şi operaţiunile militare pe frontal de Vest au încetat, după 4 ani şi 4 luni de
crâncen război (Anul 1918, pp. 265 - 315).
Semnarea tratatelor de pace dintre învingători şi învinşi (1919 - 1920) a pus capăt pri-
mei conflagraţii mondiale, numită şi “marele război”. În Anexa nr. 1, Wl. Chirovici a publicat
Tabelul forţelor române mobilizate în Primul Război Mondial: 19.843 generali şi ofiţeri,
1.190.313 trupă (subofiţeri şi soldaţi), 281.210 “animale” (de luptă, de tracţiune etc.). În Anexa
nr. 2 a rezumat Telegrama din 2 iulie 1916 a generalului comandant “en chef” al armatei fran-
ceze, către Legaţia Franţei la Bucureşti, prin care expeditorul exprima clar şi hotărât esenţa
mesajului către conducerea ţării noastre: “(…) România va trebui să intervină «acum sau
niciodată»” în Primul Război Mondial (p. 319).
Autorul, combatant pe frontal românesc în Primul Război Mondial, a scris un curs de is-
torie militară a “marelui război”6, fără a prezenta Campania armatei române în Ungaria Sfatu-
6
O prezentare samara a cărţii vezi în: Col. Dr. Petre Otu (coordonator), col. Dr. Teofil Oroian, col. Dr. Ion Emil,
rilor din 1919, util şi interesant, atât pentru anul 1930, cât şi pentru 2015. Evident, motivaţiile
şi criteriile evaluărilor evenimentelor din perioada 1914 - 1920 sunt parţial diferite în 2015 faţă
de 1930. Astfel, dacă în 1930 cartea - curs a lui Wl. Chirovici era necesară şi utilă pentru for-
marea profesională - patriotică a unor noi serii de tineri ofiţeri ai armatei României Mari, în
2015 contribuţia prezentată în aceste rânduri este interesantă din punct de vedere ştiinţific,
istoriografic, al modului de percepere a Primului Război Mondial la un deceniu de la încheie-
rea sa, în cadrul corpului ofiţerimii române anterior combatante pe frontul românesc. Cartea
mai este interesantă şi sub aspectul bibliofilic. Analizele şi logica prezentării evenimentelor
politico - militare ale Primului Război Mondial sunt realiste, pertinente, concise, adresate prio-
ritar grupului - ţintă vizat, confirmate ulterior de cercetările de istorie militară despre confla-
graţia mondială.
Bibliografia tematică selectivă, minimală, cuprinde 8 titluri de autori români, francezi,
germani (p. 2). De ajuns, a considerat autorul, pentru documentarea unui manual de istorie
militară - politică a marelui război mondial, cu adresabilitate şi finalitate precise. Incomplet,
consider eu, pentru lărgirea orizontului informaţional al curioşilor şi cititorilor civili, deşi auto-
rul putea consulta şi alte referinţe bibliografice tematice apărute în România şi în străinătate
până în 19307. Cum am precizat deja, cursul de bază a fost completat cu 43 de crochiuri -
Personalităţi ale gândirii militare româneşti, vol. II, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, Bucureşti, 2001, pp. 34-37.
7
Antipa Gr., L’occupation ennemie de la Romanie et ses conséquences économiques et sociales, Paris, [1929];
Averescu Alexandru, general, Operaţiile de la Flămânda, Bucureşti, 1924; Bacalbaşa Constantin, Capitala sub ocu-
paţia duşmanului, 1916 - 1918, Brăila, [1921]; Bârzotescu Laurenţiu, colonel, Contribuţiuni la istoria războiului
nostru. Planul de operaţii al Puterilor Centrale contra României şi planul de operaţii roman din 1916, Bucureşti,
1923; Bârzotescu Laurenţiu, colonel, Contribuţiuni la istoria războiului nostru. Ofensiva germană - austriacă la nord
de Focşani, iulie - august 1917 (după lucrările şi documentele germane), [Bucureşti, 1921]; Bârzotescu Laurenţiu,
colonel, O amintire. Operaţiunile iniţiale din Dobrogea 1916, Bucureşti, 1925; Basilesco Nicolas, La Roumanie dans
la guerre et dans la paix, tome I - II, paris, 1919; Berthelot Henri, général, „Sur le front roumain en 1917 (I)”, în La
Revue de France, nr. 16 / 15 august 1927, Paris; Brătianu Vintilă I., Pacea de robire [Buftea - Bucureşti, 1918], Bucu-
reşti, 1919; Brusilov, A.A., Mémoires du Général Broussilov. Guerre 1914 - 1918. [Paris], 1929; ‫٭٭٭‬, Campania
română din 1916, traducere din limba engleză, Iaşi, 1918; Civrieux, comandant, Intervenţia României şi campania din
Muntenia [1916], Iaşi, 1918; Comnène N.P., Notes sur la guerre roumaine (1916 - 1917), Laussane, Paris, 1918;
Culcer I., general, Note şi cugetări asupra campaniei din 1916, în special asupra operaţiunilor Armatei I-a, Iaşi, 1918;
Czernin Ottokar, Im Weltkriege, Berlin - Wien, 1919; Dabija G.A., general, Armata română în războiul mondial (1916
- 1918), vol. I - II, Bucureşti, Bucureşti, [1928 - 1930]; Danilov Youri, La Russie dans la guerre mondiale (1914 -
1917), Paris, 1927; Decusară E.C., România sub ocupaţiunea duşmană, fasc. I, Organizarea şi activitatea poliţiei
militare, Bucureşti, 1920; Dénikine A.I., général, La décomposition de l’armée et du pouvoir [en Russie], février -
septembre 1917, Paris, 1922; Djuvara Mircea, La guerre roumaine 1916 - 1918, Nancy - Paris - Strasbourg, 1919;
Djuvara Mircea, Les sacrifices roumains, Paris, 1919; Drăghiceanu Virgiliu N., 707 zile subt cultura pumnului ger-
man, Bucureşti, 1920; Falkenhayn Erich von, général de l’infanterie, Le Commandement Suprême de l’Armée Alle-
mande 1914 - 1916 et ses décisions essentielles, Paris, 1920; Găvănescul C., general, Manolescu Ion, general, Războiul
cel mare 1914 - 1918, vol. I - III, Bucureşti, [1924]; Găvănescul C., general, Războiul nostru pentru întregirea neamu-
lui (august 1916 - aprilie 1918). Epopeea română, Iaşi, 1918; Georgian Ilie I., România sub ocupaţiunea duşmană,
fasc. II, Exploatarea economică a ţării, Bucureşti, 1920; Iliescu Dumitru, general, Documente privitoare la războiul
pentru întregirea României, Bucureşti, 1924; Ioaniţiu Alexandru, lt. - colonel, Războiul României (1916 - 1919), vol. I
- II, Bucureşti, [f.a.]; Ionesco Take, Souvenirs, Paris, 1919; Iorga Nicolae, Războiul nostru în note zilnice, 1914 - 1918,
vol. I - III, Craiova, [1921 - 1923]; Kiriţescu Constantin, Istoria Războiului pentru întregirea României, 1916 - 1919,
vol. I - III, Bucureşti, 1922; Larcher M., commandant, La Grande Guerre dans les Balkans. Directions de la guerre,
Paris, 1929; Ludendorff Erich, Souvenirs de guerre (1914 - 1918), t. I - II, Paris, 1920 - 1921; idem, Amintiri din
război, vol. I, Bucureşti, 1920; Ludendorff Erich, Conduite de la guerre et politique, Paris, 1922; Mărdărescu G.D.,
general, Campania pentru desrobirea Ardealului şi ocuparea Budapestei (1918 - 1920), Bucureşti, 1921; Marghiloman
Alexandru, Note politice, 1897 - 1924, vol. I - III, Bucureşti, 1927; Paléologue Maurice, La Russie des Tsars pendant
la Grande Guerre, vol. I - II, Paris, 1921; Popovici Ioan, general, Bătălia de la Sibiu 12 - 16 septembrie 1916, Roman,
1918; Radu Teodor, maior, „Vânătorii de munte”. 1916 - 1918. Înfiinţarea, pregătirea şi luptele lor, Târgovişte, 1920;
Sazonov S., Les Années fatales. Souvenirs (1910 - 1916), Paris, 1927; Socec Alexandru I.V., general, Episod din
bătălia de pe Argeş (Neajlov), Bucureşti, 1922; Ştefănescu - Serdaru Virgiliu, Lupta de la Mărăşeşti - Oituz, Bucureşti,
1919; Stere Constantin, Marele război şi politica României, Bucureşti, 1918; Stoenescu Al.I., general, În ploaia de
gloanţe. Note din carnetul de campanie (1916 - 1918), Bucureşti, 1919; Stoenescu Anibal, Din vremea ocupaţiei,
Bucureşti, 1927; Stoenescu Nic. Sc., lt. - colonel, Bătălia de la Mărăşti, Bucureşti, 1930; Tăutu Teodor, general, Din
războiul pentru întregirea neamului. Carnet de câmp cuprinzând aprecieri (...) asupra luptelor de la Cerna. 14 august
8
hărţi , lămuritoare, explicative, pentru instruirea şi formarea profesională a viitorilor ofiţeri de
trupă sau de Înalt Comandament / Mare Stat Major. Nu ştiu încă dacă contribuţia didacticistă a
maiorului Wl. Chirovici a fost de uz intern instituţional sau a fost vândută prin librării şi stan-
duri de carte. Autorul a fost ofiţer de carieră şi nu istoric de carieră!
O carte care astăzi se găseşte foarte greu la anticari şi rarissimă la marile biblioteci, cu
acoperire naţională, ale României, trecută la Index şi retrasă din depozitele de carte prin 1948 -
1950. Un ofiţer de carieră şi un profesor de istorie militară uitat astăzi. Din aceste motive, am
considerat necesar să prezint sumar o istorie militară a Primului Război Mondial, cu autor
român, la comemorarea centenarului izbucnirii marii conflagraţii mondiale.
Keywords: Wladimir Chirovici; text-book; World War I; 1914-1918; Romania; 1916-

1918; political-military battlecamps; battlefields; campaign military plans; Central Powers
Camp; Entente Powers Camp; peace treaties; 1919-1920.
A ROMANIAN MILITARY HISTORY FROM 1930

ABOUT WORLD WAR I
(Summary)
The Major Wladimir Chirovici, teacher of military history at Special Infantry School
from Sibiu (Romania), has elaborated and has published, in 1930, a text - book about The
World War. The succint study of military operations on battlefronts. Text - book teached at
Special Infantry School, Cavalry Printing House, Sibiu, 324 p., completed with Atlas for the
writing World War, Cavalry Printing House, 1930, with 43 sketches - maps (28 p.). The text -
book has been structured on: war years, 1914, 1915, 1916, 1917, 1918; political - military
battlecamps; battlefields; campaign military plans; important battles; peace treaties conclusi-
ons, 1919 - 1920. Wladimir Chirovici has insisted on Romania’s participation at World War I,
a romanian national war in WW I, named in inter - war period, The Great War or The World
War. Dan Prodan has intended to remember us about a romanian author and a romanian contri-
bution on WW I historiography, at 100th commemoration from the beginning of WW I.
- 23 noiembrie 1916, Ploieşti, 1925; Teodorescu Constantin, general, Turtucaia. Studiu tactic şi cauzele înfrângerei,
Braşov, 1922; Ursu J., Pourquoi la Roumanie a fait la guerre, Paris, 1918; Winogradsky, général, La guerre sur le
front. En Russie - En Roumanie, Paris, 1926; Zagoritz Constantin, lt. - colonel, Bătălia de la Turtucaia, Sibiu, 1921.
8
Maior Wladimir Chirovici, Atlas pentru lucrarea Războiul Mondial, Tipografia Cavaleriei, Sibiu, 1930, cu 43 de
crochiuri - hărţi tematice.
SECŢIUNEA a V-a
ZONA BOTOŞANI – FILE DE ISTORIE
ŞI ETNOGRAFIE
284 AMS, XIII, 2014, SECȚIUNEA a V-a: ZONA BOTOȘANI – FILE DE ISTORIE ȘI ETNOGRAFIE
Vasile ADĂSCĂLIȚEI
ŞCOALA DOROHOIANĂ
ÎN ULTIMUL DECENIU AL SECOLULUI AL XIX-LEA.
CADRUL LEGISLATIV
Cuvinte-cheie: şcoala dorohoiană; Primăria Dorohoi; cadru legislativ şcolar; 1864;
1893; 1896; 1900; Take Ionescu; Petru Poni; Spiru Haret; elevi români; elevi evrei; învăţă-
tori; profesori; şcoli; gimnazii; absolvenţi.
A doua jumătate a secolului al XIX-lea marchează un interes tot mai viu şi o preocupare
mereu constantă pentru problemele de învăţământ şi de educaţie. Societatea românească res-
ponsabilă era convinsă că îmbunătăţirile economice, politice şi culturale puteau fi mai lesne
dobândite printr-o instrucţie publică organizată, care să dea poporului încredere în energia şi
virtuţile lui şi să-şi pună în valoare, în condiţii favorabile, posibilităţile de dezvoltare.
Operei de organizare a şcolii româneşti, începută prin Legea din 1864, care fixase ca-
drul instituţional de dezvoltare a învăţământului primar secundar şi universitar, i se căutau noi
forme de manifestare. În 1893, prin votarea proiectului de lege propus de Take Ionescu, vechea
lege din 1864 este înlocuită cu una nouă, „Lege asupra învăţământului primar şi normal pri-
mar”. Conform noii legi, învăţământul primar s-a diversificat în şcoli de cătune, primare, infe-
rioare, primare superioare şi cursuri primare complementare şi de “repetire”. Obligativitatea
şcolară a fost mărită de la 7 - 8 ani la 12 - 14 ani, cu un regim de preferinţe pentru băieţi şi
„copiii de părinţi români” 1. Legea prevede obligaţii clare pentru primari, învăţători şi institu-
tori. Astfel, primarii aveau obligaţia recenzării, în vacanţa de Paşte, a tuturor copiilor de vârstă
şcolară, să anunţe în scris cu o lună înaintea deschiderii cursurilor, pe reprezentanţii legali ai
copiilor despre data începerii cursurilor, să încaseze prin perceptorii comunali amenzile date
părinţilor ce nu-şi trimit copiii la şcoală, iar când aceste amenzi nu puteau fi încasate, erau
transformate în zile de muncă la şosele.
Învăţătorii şi institutorii erau obligaţi să menţină la zi registrele de chemare, de prezenţă
a elevilor, să noteze absenţele şi să anunţe în scris despre acestea părinţii elevului pentru ca în
final, dacă părinţii nu motivau temeinic absenţele copiilor, să dea spre executare amenzile
dispuse de primar. Amenda era de 20 bani pentru un absent, care se punea elevului ce lipsea de
la şcoală o jumătate de zi, cursurile desfăşurându-se dimineaţa şi după-amiaza. De asemenea,
părinţii sau reprezentanţii legali care nu se prezentau la examenul anual erau amendaţi cu 5 lei,
amenzile fiind vărsate în Casa comunei şi folosite pentru a cumpăra cărţi copiilor săraci.
Durata studiilor în şcolile rurale inferioare era de 4 ani, cuprinzând cursul inferior şi
mediu şi în şcolile urbane, care puteau fi de băieţi, de fete sau mixte, durata studiilor fiind de 5
ani. Numărul elevilor pentru un post de învăţător era de 80, iar în situaţia când erau mai mulţi
copii, se aproba al doilea post, şcoala ridicându-se la gradul de şcoală primară superioară. În
şcolile urbane, durata studiilor era de 4 ani, anul şcolar începea de la 1 septembrie şi dura până
la 15 iunie, iar programa era cea existentă la şcolile primare superioare rurale. În clasa I şi a II-
a, durata cursurilor era de 3,5 ore iar la clasele a III-a şi a IV-a de 4,5 ore, promovarea făcându-
se în urma unui examen public anual2.
Legea prevedea, de asemenea, organizarea şcolilor normale de învăţători şi institutori, a
căror menire era de a forma corpul didactic al şcolilor primare rurale şi urbane. Durata studiilor
era de 5 ani, în anul V fiind introdusă practica pedagogică, în scopul asigurării unei temeinice
pregătiri a învăţătorilor şi institutorilor. În şcolile de institutori erau admiși numai absolvenţi a
trei clase de gimnaziu iar în cele de învăţători absolvenţi ai şcolilor primare superioare. Exa-
1
Istoria românilor, vol. VII, tom II, coord. Gh. Platon, EE, Bucureşti, 2003, p. 544.
2
Constantin Bilciurescu, Almanachul şcoalei pe anul 1895, Bucureşti, Tipografia C.C. Săvoiu, 1895, pp. 3 - 10.
Vasile ADĂSCĂLIȚEI, Școala dorohoiană în ultimul deceniu al secolului al XIX-lea 285
menul de absolvire a şcolii de institutori consta în probe scrise la română, matematică, desen, o
limbă străină şi un eseu - probă orală, o temă din programa şcolară şi o probă practică la clasă,
media minimă de promovare fiind 7,50. Examenul de absolvire putea fi susţinut numai de 3 ori,
iar după absolvire institutorii funcţionau 3 ani ca suplinitori, după care susţineau un examen de
titularizare, cu probe scrise şi practică pedagogică. Cu media minimă 7, după examenul anual
care se organiza numai la Bucureşti, institutorul definitiv devenea institutor titular.
Legea prevedea, de asemenea, drepturile şi îndatoririle învăţătorilor şi institutorilor,
sancţiunile aplicate dar şi formele de perfecţionare periodice, în şcolile normale şi prin confe-
rinţe anuale. Statul asigură plata institutorilor, iar comuna, localul de şcoală, locuinţa directoru-
lui, materialul didactic, mobilierul, întreţinerea şi încălzitul şcolii, cheltuieli de cancelarie şi
plata personalului de întreţinere. Legea intră în funcţiune la 1 septembrie 1893 şi cu mici modi-
ficări se aplică până în anul 1896.
Legea din 1896, datorată omului de ştiinţe Petru Poni, înlătură deosebirea dintre în-
văţământul primar rural şi cel urban, stabilind modalităţi noi în ceea ce priveşte numirea şi
transferarea personalului didactic3. În cursul primar superior se preda citirea, scrierea, limba
română, aritmetica practică şi noţiuni elementare de geometrie, noţiuni de istorie a ţării şi de
geografie, de ştiinţe naturale şi fizice, rugăciuni şi istoria sacră, desenul, muzica vocală, jocuri
gimnastice, exerciţii militare, lucrul manual şi gospodăria 4.
Sfârşitul secolului al XIX-lea, prin Legea pentru învăţământul primar şi normal primar,
cunoscută şi sub numele de „Legea lui Take Ionescu”, intrată în vigoare la 1 septembrie 1893,
prin Legea învăţământului primar şi normal primar din aprilie 1896, “Legea Poni”, prin Le-
gea învăţământului secundar şi superior din 23 martie 1898, elaborată de Spiru Haret şi C.
Dumitrescu-Iaşi prin care se instituie învăţământul secundar de 8 clase în două cicluri (inferior
şi superior), cu secţii „modernă, reală şi clasică”, prin Legea învăţământului profesional din
27 martie 1899, elaborată de Spiru Haret şi încheind în 1900 cu Legea asupra învăţământului
primar şi normal primar şi Legea pentru şcolile de copii mici5, aduce un cadru legislativ larg şi
sigur privind organizarea şi conducerea învăţământului pe cele trei trepte, primar, secundar şi
superior, numirea şi perfecţionarea corpului didactic, formele de retribuire şi premiere ale aces-
tuia, structura anului şcolar, organizarea sărbătorilor şcolare şi a vacanţelor.
Ministrul, asistat de Secretarul general, era şeful învăţământului, având ca sprijin două
corpuri consultative, Consiliul permanent - format din 3 profesori definitivi, numiţi prin decret
regal pe 3 ani şi Consiliul general cu trei secţii cu câte 20 reprezentanţi fiecare, chemate de
minister pentru a se pronunţa în privinţa conţinutului şi a modalităţilor practice de aplicare a
programelor. Învăţământul primar era coordonat de un inspector general, cu un salariu de 800
lei, 3 inspectori de circumscripţie (Bucureşti, Craiova şi Iaşi) plătiţi cu 500 lei / lună. Catedrele
libere se ocupau numai prin concurs organizat de Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice,
examenul cuprinzând probe scrise şi o probă orală6.
La numirea provizorie pe 3 ani, după care susţineau examenul de titularizare definitivă,
institutorii şi institutoarele primeau 299 lei/lună, profesorii de liceu şi gimnaziu 300 lei /lună,
iar profesorii universitari 500 lei/lună. Profesorii de limbi străine, religie, desen şi muzică erau
încadraţi cu 200 lei/lună iar maeştrii de gimnastică cu 100 lei. Suplinitorii erau retribuiţi cu
30% mai puţin decât titularii, iar cele 4 gradaţii se acordau după vechime: la 3 ani de la numi-
rea provizorie se acorda un spor de 15%, la 10 ani un spor de 30%, la 15 ani sporul era de 45%
iar peste 20 ani vechime sporul era de 60%. Pentru acordarea celei de-a patra gradaţii, învăţăto-
rii şi institutorii erau obligaţi să întocmească o lucrare ştiinţifică originală, iar profesorii cu
peste 25 ani vechime la catedră se puteau pensiona 7. Contribuţia tuturor pentru fondul de pensii
3
Istoria românilor, vol. VII, tom II, op. cit., p. 544.
4
C. Bilciurescu, op. cit., p. 11.
5
Mihai Bordeianu, Petru Vladcovschi, Învăţământu românesc în date, Iaşi, 1979, pp. 270, 276, 280, 284, 287.
6
7
Ibidem , p. 214.
era de 10% din salariul lunar.

Anul şcolar începea la 25 august şi se încheia la 25 iunie anul calendaristic următor, fi-
ind organizat în două semestre. Elevii şi corpul profesoral se bucurau de 20 sărbători religioase
şi trei vacanţe, vacanţa Naşterii Domnului - 24 decembrie - 7 ianuarie, vacanţa Învierii - 2
săptămâni, vacanţa de vară, după examenul anual, în lunile iulie-august8.
În 1891 funcţionau în oraşul Dorohoi 2 şcoli primare de băieţi având ca directori pe D.
Erbiceanu şi Gh. Şerban, institutor definitiv transferat de la Şcoala Mihăileni, 2 şcoli primare
de fete, director E. Theodoreanu şi Emilia Teodorescu şi un gimnaziu real, director G. Pascu 9.
În învăţământul primar nu se asigura principiul continuităţii pentru institutori, după cum rezultă
din adresa Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice din septembrie 1891, adresată primaru-
lui, în care se precizează că „D. Erbiceanu, institutorul clasei a II-a de la Şcoala primară nr. 1
de băieţi din Dorohoi, fiind avansat pe ziua de 1 septembrie a.c. ca institutor la clasa a IV-a de
la aceeaşi şcoală îşi păstrează direcţiunea şcolii ce a avut-o şi până acum”10.
În acelaşi an, prin Ordinul nr. 10.481 din 24 septembrie 1891, Şcoala primară de băieţi
nr. 2 va purta denumirea de Şcoala primară de băieţi “Michail Cogălniceanu”11. Controlul şi
îndrumarea învăţământului dorohoian este în sarcina revizorului şcolar I. Nicolescu-Radu12. În
1893, din 29 aprilie, expirând şi contractul primăriei cu dr. S. Chernbach, gimnaziul real se
mută prin ordinul ministrului Ministerului Instrucţiunii Publice în noul local propriu, lângă
bisericuţa de lemn sau Vârcolici, iar acelaşi minister renunţă şi la subvenţia anuală de 10.000
lei, plătită de comună pentru subvenţionarea gimnaziului.
Scutirea de subvenţie este o mană cerească pentru Consiliul comunal, care cumpără cu
5.500 lei de la Gh. Teodoru un teren pe strada Ştefan cel Mare, unde se vor construi, în regie
proprie, Şcoala primară de băieţi nr. 2 şi Şcoala primară de fete nr. 2, valoarea investită fiind de
70.000 lei, din care 35.000 lei fonduri proprii ale comunei, diferenţa provenind din împrumutul
de 150.000 lei aprobat comunei prin Decretul 679/ 1887 13. Din acelaşi împrumut, 62.500 lei au
fost alocaţi pentru construcţia palatului comunal şi 15.000 lei pentru terminarea bisericii
„Adormirea nouă”14. În ziua de 23 aprilie 1893, după o slujbă de sfinţire a locului şi în prezenţa
unei asistenţe numeroase, pe strada Ştefan cel Mare a fost pusă piatră de temelie la Şcolile nr. 2
de băieţi şi fete. Pentru zidirea şcolii începută în mai 1893 sunt angajaţi meşterii Anton şi Gus-
tav Roşca şi Ioan Surmei din Dorohoi15.
În august 1894, cele două localuri de şcoală, construite pe terenurile cumpărate de la I.
Teodoru şi I. Vasiliu din strada Ştefan cel Mare vor fi terminate şi la 1 septembrie 1894, după
sfinţire, vor fi date în folosinţă 16. Cele două localuri au fost construite din cărămidă şi acoperite
cu tablă neagră, folosindu-se după un deviz de lucrări din 24 februarie 1894, peste 30.000 că-
rămizi, 11.000 kg de var, 388 m3 de piatră brută, 736 sacale de apă, 230 m³ de lemn, 339 m3
nisip şi 84 marje de tablă neagră pentru învelitori 17. După dotările de mobilier solicitate de
directorii celor două şcoli, Gheorghe şi Elena Şerban şcolile sunt identice, fiecare având câte 4
săli de clasă şi o cancelarie. În fiecare clasă erau 25 de pupitre, fiecare pupitru cu 2 locuri, o
tablă, o catedră, un scaun şi un dulap pentru bibliotecă. Pe lângă temelii, se pun 40 m³ de
prundiş, iar în faţă, pentru împrejmuire se face un grilaj de fier. Pe laterale gardul e construit
din scânduri şi stâlpi de stejar 18.
8
Ibidem , p. 216.
9
ANBT, fond Primăria oraşului Dorohoi, dos. 1/1891, f. 31.
10
Ibidem, f. 177.
11
Ibidem, f. 216..
12
Ibidem, dos. 15/1892, f. 17.
13
Ibidem, dos. 35/1899, f. 6.
14
Ibidem.
15
Ibidem, f. 121.
16
Ibidem, dos. 5/1894, vol. II, ff. 622, 1026.
17
Ibidem, d. 41/1894, f. 611.
18
Ibidem, f. 301.
Sfinţirea din 31 august 1894 se realizează cu un fast deosebit, după consemnările unui
document din epocă: „La ora 8,00, elevii şi cadrele didactice ale şcolilor din oraş se adună în
curtea gimnaziului. De aici, în frunte cu directorul Gheorghe Pascu, elevii şi profesorii având
drapelul şcoalelor, cu muzică militară pleacă la biserica catedrală unde în prezenţa prefectului
judeţului, a autorităţilor civile şi militare s-a oficiat un Te Deum. Apoi toţi se deplasează la cele
două şcoli din strada Ştefan cel Mare, unde protoierul şi preoţii din oraş fac sfinţirea apei iar
primarul, revizorul şcolar şi directorul Gheorghe Şerban ţin discursuri. La ora 11,00 în sala
hotelului Zoller, se ţine masa festivă iar seara, la ora 19,00, muzica regimentului cântă la gră-
dina Primăriei, oraşul fiind poavazat şi luminat” 19.
Cărţile şcolare şi celelalte materiale necesare deschiderii sunt livrate de librăria evreului
I.L. Bercovici, iar rogojinile care acoperă podeaua de lut sunt cumpărate de primărie 20. În anul
şcolar 1893 - 1894, ca urmare a măsurilor coercitive impuse de Legea din 1893, creşte numărul
elevilor din toate şcolile primare21.
Tabelul nr. 1 - Situaţia învăţământului primar din Dorohoi în anul şcolar 1893 -1894
Şcoala primară de Şcoala primară de fete
Şcoala primară de Şcoala primară de fete nr. 2
băieţi nr. 1 nr. 2
fete nr. 1 „Vârcolici” „Regina Elisabeta”
„Gheorghe Asachi” “M. Cogălniceanu”
Clasa Nr. elevi Clasa Nr. elevi Clasa Nr. elevi Clasa Nr. elevi Total
I 57 I 74 I 55 I 78 264
II 47 II 37 II 24 II 18 126
III 44 III 27 III 34 III 23 128
IV 36 IV 30 IV 21 IV 12 99
4 184 4 168 4 134 4 131 617
La cele 4 şcoli primare sunt înscrişi 617 elevi, din care 264 în clasa I, 126 în clasa a II-a,
128 în clasa a III-a şi 99 în clasa a IV-a. Comparativ cu anul 1883, când la nivelul oraşului
Dorohoi erau înscrişi 249 elevi, în 10 ani numărul elevilor din învăţământul primar a crescut de
2, 5 ori, iar numărul şcolilor s-a dublat. În clasa I, numărul copiilor pe total oraş - 264 de elevi
este dublu comparativ cu cei înscrişi în clasele a II-a şi a III-a. Întrucât clasele I aveau un nu-
măr mare de copii (66 elevi/clasă), revizorul şcolar I. Niculescu-Radu solicită Primăriei Doro-
hoi înfiinţarea unei noi şcoli. Drept urmare, în şedinţa Consiliului comunal din 7 octombrie
1894 se propune „înfiinţarea unei divizionare clase I de ambele sexe, cu începere de la 1 no-
iembrie 1894”, propunere avizată favorabil de Ministerul Instrucţiunii Publice, „pentru o a
treia şcoală”22. Pentru noua şcoală care va deveni, pentru puţin timp (1894 -1897) Şcoala mix-
tă nr. 3 „I.C. Brătianu”, Gh. Cucu, un filantrop local, oferă casele din strada Trestienii, care au
servit şi ca local pentru gimnaziu23.
Încadrarea celor 6 unităţi şcolare de învăţământ primar şi secundar din oraşul Dorohoi,
în anul şcolar 1894 - 1895 a fost următoarea:
I. Şcoala primară de fete nr. 1 “Vârcolici”:
1. Cociuban Maria, clasa I, suplinitoare, 1893;

2. Stavra Paşcanu Ecaterina, clasa a II-a, provizorie, 1893;
19
Ibidem, f. 621.
20
Ibidem, ff. 126,118.
21
Ibidem, dos. 5/1894, vol. II, f. 89.
22
Ibidem, f. 111.
23
Ibidem, f. 110.
3. Pascu Cornelia, clasa a III-a, definitivă, 1880;

4. Teodoreanu Eufrosina, director, clasa a IV-a, definitivă, 188224.
I. Şcoala primară de fete nr. 2 “Regina Elisabeta“:
1. Serbinos Maria, clasa I, provizorie, 1982;

2. Feştilă Maria, clasa a II-a , suplinitoare, 1894;
3. Şerban Emilia, clasa a III-a, definitivă, 1883;
4. Teodorescu Emilia, director, clasa a IV-a, definitivă, 188925.
I. Şcoala primară de băieţi nr. 1 „Gh. Asachi”:
1. Dimitrie Erbiceanu, director, clasa I, definitiv, 1869;

2. Gheorghe Bogrea, clasa a II-a, provizoriu, 1895;
3. Alexandru Cuparenco, clasa a III-a, provizoriu, 1893;
4. Vasile Măzăreanu, clasa a IV-a, provizoriu, 189026.
I. Şcoala primară de băieţi nr. 2 „M. Cogălniceanu”:
1. Gheorghe Şerban, director, clasa I, definitiv, 1883;

2. Dimitrie Romanescu, clasa a II-a, provizoriu, 1895;
3. Alexandru Tenie, clasa a III-a, provizoriu, 1895;
4. Constantin Florea, clasa a IV-a, provizoriu, 189427.
II. Şcoala mixtă nr. 3 „I.C. Brătianu”:
1. C. Bogrea, urmat de P. Cernat (octombrie 1895), institutor, clasa I;

2. Marie Bellice, director, institutoare, clasa a II-a28.
În 1896, al doilea post de institutor la Şcoala nr. 3 mixtă “I.C. Brătianu”, ce funcţiona în
casele lui Anton Belici, închiriate cu 700 lei /an, e finanţat de minister 29. Conform legii din
1893, amendată în 1896, Şcolile mixte funcţionau numai cu 2 clase.
VI. Gimnaziul real “Grigore Ghica V.V.”:
1. Pascu G., director, matematică şi contabilitate, suplinitor, 1886;

2. Pargariu G., ştiinţe fizico-naturale, igiena, suplinitor;
3. Procapovici E., limba română, geografie, drept administrativ, suplinitor, 1892;
4. Olinescu T., limba germană, suplinitor, 1887;
5. Pr. Ciocoiu, religie, provizoriu, 1889;
6. Andrieşescu G., desen şi caligrafie, provizoriu, 1888;
7. Christache G., gimnastică, provizoriu, 1889;
8. Ionescu Ştefan, muzică, suplinitor, 1886;
9. Munteanu V., istorie-geografie, suplinitor;
10. Rizon H., limba franceză, suplinitor30.
În martie 1896 se înfiinţează „Casa şcoalelor”, printr-o lege specială - „Legea Casei
24
C. Bilciurescu, op. cit., pp. 585 - 586.
25
Ibidem.
26
Ibidem.
27
Anuarul Oficial al Învăţământului Primar şi Normal Primar, Bucureşti, 1897, p. 358.
28
ASBT, fond Primăria oraşului Dorohoi, dos. 2/1895, ff. 278, 292.
29
ASBT, dos. 4/1896, f. 6.
30
şcoalelor”. Noua instituţie avea sarcina de a construi localuri de şcoală, a dota şcolile cu mate-
rial didactic şi a înfiinţa biblioteci pe lângă şcolile urbane şi rurale 31. Fondurile noii instituţii
proveneau din contribuţii ale bugetului de stat, arenzi şi din amenzile aplicate pentru absenţele
copiilor, sume ce se varsă de primării în fondul „Casei şcoalelor”.
În anul şcolar 1895-1896, în cele trei plase ale judeţului Dorohoi, plasa Berhomete, cu
reşedinţa la Mihăileni, plasa Herţa cu reşedinţa la Herţa şi plasa Başeu cu reşedinţa la Săveni, au
funcţionat 62 de şcoli rurale, 9 şcoli primare urbane, un gimnaziu la Dorohoi şi un liceu la Pomârla.
Tabelul nr. 2 - Situaţia şcolară pe total judeţ la sfârşitul anului şcolar 1895 -1896
Inscrişi Promovati Absolvenţi

Specificaţie
Români Străini Total Români Străini Total % Români Străini Total
Școli rurale 3325 101 3426 1815 76 1891 55,19 234 11 245
Școli urbane 795 176 671 472 43 515 76,75 100 39 139
Gimnaziul
real 91 33 124 56 26 82 66,12 5 2 7
Dorohoi
Liceul clasic
80 - 80 26 - 26 32,5 2 - 2
Pomârla
Principala problemă care se ridică la nivelul judeţului e reprezentată de lipsa localurilor

de şcoală şi a personalului didactic, motiv pentru care, din 19.250 copii de vârstă şcolară recen-
zaţi la nivelul judeţului, doar 4.301 sunt cuprinşi într-o formă de învăţământ, reprezentând doar
22,34%. În mediul urban, din 1.114 copii recenzaţi, 795 copii reprezentând 71, 36 % sunt cu-
prinşi în sistemul de învăţământ32. Sistemul de învăţământ dorohoian, extrem de deficitar,
necorespunzător, nu poate asigura nici la peste 30 de ani de la Legea din 1864, obligativitatea
învăţământului primar, doar 22,34% dintre copiii din mediul rural şi 71,36 % din mediul urban
urmează o formă de învăţământ. După procentul de promovaţi, cuprinşi între 32,5% la Liceul
Pomârla şi 76,75 % la şcolile urbane primare, rezultă că şi calitatea actului de instrucţie şi
educaţie e necorespunzătoare, deficitară.
Şcolile confesionale şi private din Dorohoi la 1897
La Dorohoi, Epitropia comunităţii evreieşti a fost înfiinţată la 4 mai 1896, “pentru a

apăra interesele comunităţilor evreieşti din Dorohoi”, după cum reiese din procesul-verbal de
înfiinţare33. Epitropia dorohoiană cuprindea 21 de membri aleşi pe durata de 5 ani şi avea ca
model de organizare epitropia comunităţii evreieşti din Galaţi. Conform statutului de funcţiona-
re, scopul epitropiei era de a înfiinţa şcoli şi spitale, de a le întreţine, de a face acte de caritate,
de a angaja personalul necesar tăierii vitelor (hahami) în abatoarele evreieşti, de a alege capii
de hahami numiţi rabini şi alegerea Marelui rabin (Raavhagudal), care era şi predicator al co-
munităţii34. Resursele financiare ale epitropiei proveneau din taxa asupra tăierii vitelor, numită
gabela, taxa care fusese aprobată la 1800 de Constantin Alex. Ipsilanti, întărită de Alexandru
Constantin Moruzi la 1804, de Scarlat Alexandru Calimachi în 1815, de Ion Sandu Sturza la
1832, păstrată şi în Regulamentul Organic, dar şi din donaţii 35.
31
Mihai Bordeianu, Petru Vladcovsci, op. cit., pp. 275 - 276.
32
Expunerea situaţiei judeţului Dorohoi - octombrie 1896, Dorohoi, f.a., pp. 13 - 14.
33
ANRSBT, fond Primăria oraşului Dorohoi, dos. 55/1896, f. 6.
34
Ibidem, ff. 10, 11.
35
Ibidem, ff. 26 - 29.
Epitropia din Dorohoi începe să funcţioneze din iunie 1896, după cum rezultă din pro-
cesul - verbal de control făcut de primarul Dorohoiului, Gheorghe Burghelea în octombrie
1896, care, potrivit legii de organizare a comunelor urbane, avea dreptul şi datoria de a verifica
anual activitatea epitropiei, care îşi avea sediul în strada Jijiei 36. Primul preşedinte al epitropiei
a fost S. Davidovschi, ajutat de un vicepreşedinte şi un casier. În şase luni de funcţionare, epi-
tropia avea un capital de 10.318 lei şi 17 angajaţi, un rabin, Iosif Aron, un ajutor de rabin, 6
hahami cu ajutoarele lor. Epitropia angajase pentru cele două şcoli confesionale evreieşti 11
institutori, directorii lor fiind Mauriciu Seil şi David Critz 37.
Şcolile confesionale erau aprobate de prefect şi funcţionau după programa de la stat,
având ca obiecte de studiu limba română, aritmetica, caligrafia, cântul şi gramatica. În plus,
elevii de la cele două şcoli confesionale evreieşti studiau limba şi religia ebraică şi limba ger-
mană38. Vara cursurile se defăşurau de la 8,00 la 11,30 şi de la 14,00 - 16,30 iar iarna între
orele 9,00 -12,00 şi 13,30 -16,30 , elevii având zile libere sâmbăta şi miercurea după amiază,
de sărbătorile naţionale mozaice şi creştine.
Şcoala confesională nr. 1 de pe strada Jijia avea un director plătit cu 150 lei /lună, 5 in-
stitutori plătiţi cu 50 - 100 lei şi un servitor plătit cu 30 lei, iar în 1897 se va transforma în
Şcoala primară izraelito - română, când se măreşte şi retribuţia personalului angajat - director
David Critz, funcţionând cu 2 clase. Şcoala confesională nr. 2 de pe strada Al.I. Cuza se desfi-
inţează în 189739, înfiinţându-se Şcoala confesională de fete condusă de Sara Moscovici, cu 2
clase şi o programă asemănătoare cu cea a Şcolii confesionale nr. 1, având chiar şi o firmă de
identificare „Şcoala confesională de fete din oraşul Dorohoi”. Vacanţa mare era în perioada 1
iulie - 15 august40.
În afara celor două şcoli confesionale în oraş, mai funcţionau 4 şcoli confesionale neau-
torizate, Şcoala Mendareasca, în Piaţa Unirea, cu 50 - 60 cursanţi, după rapoartele Poliţiei,
Şcoala Croitorilor, Şcoala Fonea şi Şcoala Mare, frecventate de 250 cursanţi, după cum reiese
din rapoartele Poliţiei trimise către primarul oraşului Dorohoi 41. În afara celor 6 şcoli menţio-
nate, subcomisarul de poliţie Ioan Dohotariu, identifică încă 13 şcoli private care funcţionau în
casele de rugăciune ale evreilor, în spaţii necorespunzătoare, motiv pentru care medicul
oraşului Alexandru Bordieru propune închiderea unor şcoli pentru igienizare . Primăria emite
în acest sens pentru fiecare şcoală câte o ordonanţă, iar în 1898, comisarul de poliţie Gheorghie
N. Vasiliu dispune închiderea Şcolii Sadaguna din strada Al.I. Cuza, tensionând şi mai mult
relaţiile dintre autorităţi şi comunitatea evreiască locală 42.
Din 1897, la iniţiativa lui Spiru Haret, ministrul Instrucţiunii Publice şi Cultelor, deşi
independenţă României s-a proclamat la 9 mai 1877, s-a considerat necesar ca (Independenţa)
să fie celebrată la 10 mai, o dată cu înscăunarea domnitorului Carol I şi cu festivităţile închina-
te proclamării regatului 43. La 29 mai 1897, în “Monitorul oficial”, s-a publicat sub semnătura
lui Carol I legea care stabilea: “Ziua de 10 mai se instituia ca zi de sărbătoare şcolară pentru
toate şcolile din ţară”44.
În Dorohoi, la cele patru şcoli primare funcţionau 8 institutori şi 8 institutoare 45, după
cum urmează:
36
Ibidem, f. 37.
37
Ibidem, f. 38.
38
Ibidem, f. 38.
39
Ibidem, ff. 105, 130.
40
Ibidem, dos. 27/1897, ff. 1- 3.
41
Ibidem, ff. 1- 3.
42
Ibidem, dos. 57/1897, f. 28.
43
N. Adăniloaie, op. cit., p. 149.
44
Ioan Scurtu , op. cit., p. 132.
45
Anuarul Oficial al Învăţământului Primar şi Normal Primar , Bucureşti, 1897, pp. 358 - 359.
Tabelul nr. 3 - Încadrarea la Şcoala primară de băieţi nr. 1

„Gheorghe Asachi” – 1897
Nr. Anul Data obţinerii

Numele şi prenumele Studiile Gradul
crt. naşterii gradului
630. Dimitrie Erbiceanu 1840 Seminarul Definitiv 1869
631. Gheorghe Bogrea 1873 Liceul Provizoriu 1895
632. Alexandru Cuparencu 1865 Liceul Provizoriu 1893
633. Vasile Măzăreanu 1864 Liceul Provizoriu 1890
Tabelul nr. 4 - Încadrarea la Şcoala primară de băieţi nr. 2

„Mihail Cogălniceanu”

634. Gheorghe Şerban 1858 6 clase liceale Definitiv 1883
635. Dimitrie Romanescu 1868 Liceul Provizoriu 1895
636. Alexandru Tenie 1867 Bacalaureat Provizoriu 1895
Şcoala normală
637. Constantin Florea 1873 Provizoriu 1897
institutori
Tabelul nr. 5 - Încadrarea la Şcoala primară de fete nr. 1

„Vârgolici”

638. Eufrosina Teodoreanu 1859 Şcoala centrală Definitiv 1882
639. Aglaia Tomaziu 1860 Şcoala centrală Definitiv 1877
640. Cornelia Pascu 1859 Şcoala centrală Definitiv 1880
641. Maria Coroi 1873 Bacalaureat Provizoriu 1895
Tabelul nr. 6 - Încadrarea la Şcoala primară de fete nr. 2

„Regina Elisabeta”

crt. naşterii Gradului
642. Emilia Teodorescu 1857 Şcoala centrală Definitiv 1880
643. Emilia Şerban 1861 Şcoala centrală Definitiv 1882
644. Maria Munteanu 1869 Externat secundar Provizoriu 1893
645. Natalia Bogrea 1871 Bacalaureat Provizoriu 1895
Sursele oficiale menţionează la Dorohoi în 1897 doar 4 şcoli, întrucât începând cu 26 oc-
tombrie 1897 până la 23 aprilie 1898, Şcoala mixtă nr. 3 “I.C. Brătianu”, care funcţiona în casele
închiriate de comună de la Maria Belici, se desfiinţează, cu aprobarea Ministerului Cultelor şi
Instrucţiunii Publice, elevii fiind transferaţi la celelalte şcoli din oraş. Cauza este legată de lipsa
unui spaţiu corespunzător, şcoala funcţionând într-o sală de 20 m.p., lipsită de lumină, pereţii cu
igrasie, fiind frecventată de 25 de elevi din cei 96 înscrişi46. Examenele anuale se desfăşurau după
46
acelaşi program la toate şcolile primare din oraş. La gimnaziul real ,,Grigore Ghica V.V.”, exa-
menele durează două săptămâni, între 5-19 iunie47 şi se desfăşoară după următorul program:
Tabelul nr. 7 - Planificarea examenelor anuale la gimnaziul local:
Clasa Data Disciplina Clasa Data Disciplina

I 5 iunie Ştiinţe fizice-naturale a II-a 5 iunie Matematica
7 iunie Matematica 7 iunie Ştiinţe naturale
8 iunie Istoria 8 iunie Franceza
9 iunie Franceza 9 iunie Istoria
10 iunie Religia 10 iunie Româna
11 iunie Română 11 iunie Religia
12 iunie Germana 12 iunie Geografia
14 iunie Geografia 14 iunie Germana
a III-a 11 iunie Istoria a IV-a 11 iunie Istoria
12 iunie Româna 12 iunie Fizica şi igiena
14 iunie Matematica 14 iunie Matematica
15 iunie Ştiinte naturale 15 iunie Germana
16 iunie Franceza 16 iunie Franceza
17 iunie Germana 17 iunie Religia
18 iunie Geografia 18 iunie Geografia
19 iunie Religia 19 iunie
La sfârşitul veacului, în 1900, la Dorohoi funcţionează 2 şcoli primare de băieţi cu patru

clase fiecare, 2 şcoli primare de fete, un gimnaziu real cu 4 clase şi 2 şcoli profesionale cu
ateliere de croitorie şi ciubotărie48. Durata cursurilor este de 4 ani la şcolile primare şi gimna-
ziu. Anul şcolar începe la 25 august şi se încheie la 25 iunie anul calendaristic următor, iar
numărul elevilor dintr-o clasă, conform legilor în vigoare, nu poate fi mai mare de 20. Învăţă-
mântul primar este obligatoriu şi gratuit. Părinţii şi tutorii copiilor, cetăţeni români, au obligaţia
de a-şi trimite la şcoală copiii cu vârstă de 7-14 ani, fiind scutiţi de această obligaţie copiii ce
urmează învăţământul primar în familie sau în instituţii reglementate de stat. Străinii, în afara
celor stabiliţi în Dobrogea, erau obligaţi să plătească o taxă de 15 lei pe an. Obligativitatea nu
se aplică şi în cazul copiilor ce suferă de anumite boli.
Recenzarea copiilor de vârstă şcolară se face anual în vacanţa Paştelui, iar părinţilor li se co-
munică în scris, cel puţin cu o săptămână înainte, data reînceperii cursurilor şcolare, dar şi pedepsele
care se aplică în cazul netrimiterii copiilor la şcoală. Pentru a se uşura recensământul copiilor, oraşul a
fost împărţit în două circumscripţii şcolare. În 24 martie 1909 revizorul şcolar al judeţului Dorohoi, E.
Minescu, comunică primarului că pentru efectuarea recensământului în circumscripţia II, ce cuprindea
Şcoala nr. 2 de băieţi şi Şcoala nr. 2 de fete, a fost desemnat institutorul Gh. Şerban, iar în circum-
scripţia I, ce cuprindea Şcoala nr. 1 de băieţi şi Şcoala nr. 1 de fete, a fost desemnat institutorul Anton
47
Ibidem, dos. 120/1899, f. 120.
48
G.I. Lahovari, Marele dicţionar geografic al României, Bucureşti, 1900, p. 210.
49
Popescu, recensământul urmând a începe pe 25 aprilie, alături de delegaţii primăriei .
Institutorii înscriu în cataloage, zilnic, prezenţa elevilor la cursuri, iar părinţii trebuie să
motiveze absenţele copiilor, care sunt socotite ca jumătăţi de zile. Pentru fiecare absenţă, re-
prezentantul legal al copilului e amendat cu 10 bani, iar dacă absenţele se repetă, cuantumul
amenzilor poate creşte până la 50 bani pentru o absenţă. Amenda se încasează de perceptorul
comunal, în termen de 10 zile socotite de la data comunicării, iar sumele încasate se varsă în
contul „Casei şcoalelor”. Reprezentanţii legali ai copiilor care nu se prezintă la examenul
anual erau amendaţi cu doi lei, iar în cazul când elevii nu se prezintă la examenul de absolvire
al clasei a IV-a, reprezentanţii legali sunt amendaţi cu 5 lei50.
Tabelul nr. 8 - Situaţia la examenul anual la şcolile primare (1899-1900)
Nr. Români Străini (evrei)

Specificare Total
crt. Băieţi Fete Total Băieţi Fete Total
1. Elevi înscrişi 307 272 570 92 96 188 758
2. Au frecventat 273 232 505 75 80 155 660
3. Au promovat 266 223 489 73 80 153 642
Prezenţi
4. 142 140 282 37 64 101 383
la examen
5. Absolvenţi 46 41 87 13 14 27 114
6. % Absolvenţi 15% 15% 15,26% 14% 14,6% 14,3% 15%
Pe lângă aceste şcoli au funcţionat trei cantine şcolare, deservind 80 de elevi, o cantină pe
lângă Şcoala nr. 1 de băieţi, alta la Şcoala nr. 1 de fete şi a treia pe lângă Şcoala nr. 2 de băieţi şi
fete. În ianuarie - martie 1900 la Şcoala nr. 2 de băieţi şi Şcoala nr. 2 de fete au servit masa 58 - 60
elevi. Veniturile cantinelor proveneau din ofrande, făină, fasole, brânză, cartofi, lemne şi bani, iar pe
3 luni la cantina menţionată, din 656,50 lei venituri s-au cheltuit 443,89 lei, rest 212,61 bani51.
Din 1900, prin Hotărârea Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice, pentru pregătirea in-
stitutorilor şi învăţătorilor se înfiinţează 9 centre culturale, la Mitoc, Darabani, Hudeştii Mari, Să-
veni, Văculeşti, Pomârla, Mamorniţa, Tureatca, Zvorâştea, unde lunar se ţineau activităţi practice,
dezbateri, conduse de revizor sau institutor definitiv52. În ceea ce priveşte salarizarea, institutorii şi
institutoarele primeau un salariu de încadrare de 225 lei lunar, din care li se reţine 10% pentru fon-
dul de pensie. Din cinci în cinci ani, titularilor li se acordau gradaţii: după 5 ani, gradaţia era de 15%
din salariul de bază, după 10 ani era de 30% din salariul de bază, după 15 ani - 45% din salariul de
bază şi după 20 de ani - 60% din salariul de bază. La 1900 toate şcolile primare din Dorohoi şi gim-
naziul local funcţionează în localuri proprii corespunzătoare, întreţinute de stat, judeţ şi comună.
La gimnaziul „Grigore Ghica V.V.”, durata cursurilor era de patru ani, iar programa de
studii era identică cu a primelor clase liceale. Pregătirea şcolară pentru gimnaziu prevedea
următoarele obiecte de studiu în cei patru ani: religia, limba română, latina, franceza sau ger-
mana, istoria universală şi naţională, geografia universală şi naţională, matematica elementară
şi naţională cu aplicare la nivelare, drenaj şi irigaţii, noţiuni de contabilitate, elemente de fizică,
chimie, ştiinţe naturale şi cosmografie, noţiuni de igienă, de drept uzual şi instrucţia ce-
tăţenească, caligrafia, desenul, muzica vocală şi gimnastica.
Gimnaziul era condus de un director - George Pascu53, numit prin decret regal, iar fiecare
49
50
51
Ibidem , dos. 8/1900 , f. 112.
52
Ibidem, ff. 65 - 67.
53
Gh. Amarandei, Dorohoiul istoric şi cultural, Edit. Quadrat, Botoşani, 1999, p. 184.
clasă condusă de un diriginte, numit de minister la propunerea directorului. Dirigintele răspundea

de organizarea clasei şi disciplină şi împreună cu directorul gimnaziului alcătuiau consiliul şcolii,
care se pronunţa asupra tuturor problemelor ce priveau gimnaziul şi hotărau măsurile disciplinare
împotriva elevilor indisciplinaţi. Toţi profesorii gimnaziului, întruniţi sub preşedinţia directorului,
formau conferinţa şcolară, care delibera asupra problemelor instituţiei şi se ocupa cu alegerea
cărţilor ce vor fi întrebuinţate în gimnaziu54. Conferinţa şcolară a gimnaziului „Grigore Ghica
V.V.” în 1900 era formată din E. Procopovici, G. Ardeleanu, T. Olinescu, G. Pascu, G. Arămes-
cu, P. Munteanu, I. Manolescu, G. Andrieşescu, Ştefan Ionescu şi G. Cantabene55.
Pentru a fi admişi în gimnaziu, elevii trebuiau să aibă 4 clase primare şi vârsta de cel
puţin 11 ani, iar când numărul elevilor înscrişi era mai mare decât numărul de locuri, erau
admişi candidaţii cu media cea mai mare la română şi aritmetică, în clasa a IV-a primară. În
gimnaziu numărul elevilor în clasă nu putea să depăşească 50. Fiecare an se încheia cu un
examen din toate obiectele de studiu, iar promovarea se făcea ţinând cont de notele obţinute în
timpul anului, notele examenului, a purtării şi a frecvenţei. Gimnaziul real din Dorohoi a
funcţionat în anul şcolar 1899-1900 cu 4 clase, având 172 de elevi înscrişi, din care 150 ro-
mâni, 21 de evrei şi 1 german56. La sfârşitul aceluiaşi an şcolar, situaţia era următoarea:
Tabelul nr. 9 - Situaţia la învăţătură la gimnaziul local (1899-1900):
Români Evrei Germani Total

Specificare
Înscrişi Promovaţi Înscrişi Promovaţi Înscrişi Promovaţi Înscrişi Promovaţi
Clasa I 46 34 11 8 1 1 58 43
Clasa
40 25 3 3 - - 45 28
a II-a
Clasa
38 27 1 1 - - 39 28
a III-a
Clasa
26 21 6 5 - - 52 26
a IV-a
107 17 1 125
Total 150 21 1 172
(71,3%) (80,95%) (100%) (72,6%)
Din situaţia prezentată reiese că promovabilitatea în rândul elevilor români a fost

de 71, 3% , la elevii evrei a fost de 80, 95% şi 100% în cazul elevilor germani. Elevii repe-
tenţi la gimnaziu puteau repeta anul şcolar, dar nu mai mult de doi ani. La sfârşitul clasei
a IV-a de gimnaziu elevii susţineau examenul general de absolvire pentru a se constata
îndeosebi influenţa studiilor asupra dezvoltării intelectuale, iar cei reuşiţi primeau un
certificat de absolvire cu o menţiune specială a comisiei de examinare.
Corpul profesoral al gimnaziului era format din profesori şi maeştri. Profesorii predau
istoria, geografia, dreptul, matematica, limba română, latina, franceza, ştiinţele naturii, fizica-
naturale şi igiena, iar maeştrii predau caligrafia, desenul, muzica vocală şi gimnastica. Pentru a
fi numit profesor, candidaţii trebuiau să îndeplinească următoarele condiţii: să fie cetăţean
român, cu stagiul militar satisfăcut, să aibă certificat de studii liceale şi o diplomă de licenţiat
sau doctor în litere sau ştiinţe, să fi urmat cursuri de pedagogie la universitate, să fi participat la
conferinţele şi lucrările practice ale unui seminar pedagogic şi să fi trecut cu succes examenul
de capacitate, care avea drept scop să verifice nivelul de cunoştinţe şi aptitudinile pentru a
preda 2-3 specialităţi, dintre care una principală pentru care era necesară diploma de licenţiat
54
Dimitrie Ollănescu, Raport general asupra participării României la expoziţia universală de la Paris (1900),
Bucureşti, 1901,pp. 129 - 130.
55
Constantin Ciocoiu, Monografia Liceului, Dorohoi, 1909, p. 20.
56
Expunerea situaţiei judeţului Dorohoi pe 1900, Dorohoi, 1900, p. 13.
sau doctor, iar celelalte secundare. La examenul de capacitate (definitivat) nimeni nu se putea
prezenta mai mult de trei ori. După promovarea examenului de capacitate (definitivat), candi-
daţii, pe specialităţi, după medii erau numiţi provizoriu cu posibilitatea de a deveni definitivi în
2 ani de zile, în caz contrar fiind nevoiţi să susţină un nou examen pentru definitivare. La 1900,
nici un profesor de la gimnaziul dorohoian nu era numit definitiv.
Profesorii de religie erau preoţi licenţiaţi sau doctori în teologie şi erau încadraţi după
promovarea unui examen la religie şi română. La 1900 catedra de religie era deţinută de preotul
Constantin Ciocoiu, autorul primei monografii a gimnaziului „Grigore Ghica V.V.”, lucrare
apărută la Dorohoi în 1909. Maeştrii trebuiau să fie cetăţeni români cu stagiul militar satisfăcut,
studii pedagogice şi de specialitate, muzică, desen, gimnastică, numiţi tot de minister, după
examenul de capacitate (definitivat). Numirea e la început provizorie, iar la 3 ani cei care do-
vedeau seriozitate, bună pregătire, erau numiţi definitiv, prin decret lege 57. Profesorii şi
maeştrii numiţi definitiv erau inamovibili, ei neputând fi suspendaţi, excluşi sau transferaţi,
decât în urma analizei situaţiei lor de o comisie specială a ministerului de resort.
Leafa profesorilor de la gimnaziu era compusă dintr-o parte fixă, 120 franci pe lună
pentru profesori şi 70 franci pentru maeştri, pentru 4 ore săptămânal, dar ministerul putea im-
pune creşterea normei didactice până la 12 ore săptămânal în specialitatea lor. Profesorii puteau
cere până la maxim 24 ore suplinite pe săptămână, pentru care aveau dreptul să primească până
la 750 franci pe lună. Gradaţiile se acordau la 5 ani: I - 15%, II - 30%, III - 45%, IV - 60%, iar
pensia se calcula după media ultimilor 5 ani. Orice absenţă nemotivată atragea reţinerea din
salariu, reţinere care se vira în contul „Casei şcoalelor”. Profesorul care lipsea de la curs 30 de
zile fără a avea concediu sau un motiv bine întemeiat, se considera că a demisionat. În cazul în
care concediul pe motive bine întemeiate depăşea 2 luni, ministrul numea din oficiu un suplini-
tor retribuit cu 80% din leafa titularului, iar la concediul de boală - 60%. Membrii corpului
profesoral de la gimnaziul „Grigore Ghica V.V.” nu aveau dreptul să lucreze în învăţământul
privat şi le era interzis acordarea de lecţii particulare propriilor elevi.
Pe lângă aceste şcoli, în Dorohoi mai funcţionează 4 şcoli evreieşti confesionale de
băieţi şi fete şi o şcoală primară izraelito-română, după cum urmează:
Tabelul nr. 10: Şcolile evreieşti din Dorohoi 1900:
Anul
Nnr. Numele şi prenumele
Denumirea şcolii Adresa autorizării
crt. dirigintelui
de minister
Ştefan cel
1. Şcoala confesională de băieţi şi fete Sara Moscovici 15 nov. 1896
Mare, nr. 25;
Haim Ghidale Carmen Silva,
2. Şcoala confesională de băieţi şi fete neautorizată
Dascălu nr. 17;
Carmen Silva,
3. Şcoala confesională de băieţi şi fete Mehal Fendrih neautorizată
nr. 71;
4. Şcoala confesională de băieţi şi fete Moiş Iţic Dascălu Lazăr, nr. 11; neautorizată
Maurice Zail –
5. Şcoala primară izraelito-română Jijia, nr. 35; 6 oct. 1899
2 posturi
Din cele cinci şcoli, doar două, Şcoala confesională de băieţi şi fete condusă de Sara
Moscovici şi Şcoala primară izraelito-română a lui Maurice-Zail cu 2 posturi, sunt auto-
rizate în 1896 şi respectiv 189958. La cele două şcoli autorizate erau 7 institutori retribuiţi
de epitropie cu salarii între 40 - 150 lei pe lună59. Tot neautorizate funcţionau în spaţii
insalubre şi 14 belferii. În octombrie 1900, Sara Moscovici, solicită prefectului închiderea
57
D. Ollănescu, op.cit., p. 131.
58
ANRSBT, fond Prefectura Judeţului Dorohoi, dos. 8/1900, ff. 56 - 57.
59
Ibidem, dos. 3/1899, f. 39.
acestor şcoli, trimiţându-i acestuia şi o listă cu cele 14 belferii ilegale. Medicul oraşului, D.
Crivăţ, inspectând amintitele belferii, arată că acestea funcţionează în localuri total neigi-
enice, „în săli ce servesc în acelaşi timp ca odae de dormit, ca bucătărie şi ca şcoală”60.
Treptat, numărul acestor şcoli dar şi al populaţiei evreieşti din Dorohoi scade da-
torită emigrării masive a acestora către SUA. Primarul comunei Dorohoi, într-un raport
către Ministerul de Interne, în care sesizează emigraţia puternică, arată că pleacă îndeo-
sebi “evrei tineri, buni meseriaşi”, şi propune înfiinţarea în Dorohoi a unor şcoli de mese-
riaşi pentru a suplini lipsa evreilor plecaţi. Concret, solicită ca începând cu 1 septembrie
1900, Gimnaziul real “Grigore Ghica V.V.” să fie transformat în şcoală de comerţ şi me-
serii, acestea fiind în opinia primarului, „singurele arme cu care se va putea recuceri
poziţiile economice astăzi ocupate numai de străini”61.
La sfârșitul secolului al XIX-lea, cadrul legislativ al învățământului românesc se perfec-
ționează în raport cu noile condiții impuse de societatea românească aflată în plin proces de
modernizare, înnoire. Intervin schimbări importante în ceea ce privește conținutul învățământu-
lui, pregătirea și perfecționarea profesorilor, retribuirea acestora și asigurarea continuității lor
la catedră. Spiritul haretian, prin legătura învățării cu practica, marchează acest sfârșit de secol.
Școala românească începe să răspundă tot mai mult noilor comenzi sociale.
Keywords: schools from Dorohoi; Town-house of Dorohoi; laws about schools; 1864;
1893; 1896; 1900; Take Ionescu; Petru Poni; Spiru Haret; romanian scholars; jewisch
scholars; schoolmasters; teachers; elementary schools; secondaly schools; graduates.
THE SCHOOLS FROM DOROHOI

IN THE LAST DECADE OF XIXTH CENTURY.
LAWS ABOUT SCHOOLS
(Summary)
At the end of the 19th century, the legislative frame of the Romanian teaching system
improves itself relating it to the new conditions imposed by the Romanian society found in the
process of modernization, innovation. There are important changes concerning the content of
teaching system, the teachers’ education and training, the way of being remunerated, their
assurance of continuity. The spirit of Spiru Haret, through the connection of teaching with
practice, designates this end of century. The Romanian school begins to respond more and
more to the new social orders.
Figura nr. 1
Clădirea în care a funcţionat Şcoala publică de băieţi nr. 2 din Dorohoi
60
Ibidem, f. 296.
61
ANRSBT, fond Prefectura Judeţului Dorohoi, dos. 8/1900, ff. 128 - 129.
Iulian-Cătălin NECHIFOR, Începuturile învățământului comercial și economic la Botoșani 297
Iulian - Cătălin NECHIFOR
ÎNCEPUTURILE ÎNVĂŢĂMÂNTULUI
COMERCIAL ŞI ECONOMIC LA BOTOŞANI
Cuvinte-cheie: Botoşani; sfârşitul secolului XIX; Theodor Boyan; Nicolae Răutu; V.D.
Vasiliu; Camera de Comerţ şi Industrie - Botoşani; Şcoala de Arte şi Meserii pentru băieţi -
Botoşani; Şcoala de Comerţ - Botoşani.
Necesitatea funcţionării unui învăţământ profesional şi comercial în nordul Moldovei a

fost evidentă în condiţiile modernizării statului român din a doua jumătate a secolului al XIX-
lea. În dorinţa de a edifica o societate modernă, cât mai apropiată de Europa şi valorile sale
educaţionale, au fost întreprinse la nivel naţional şi local eforturi în această direcţie. Desigur,
nici elitele Botoşanilor nu au făcut rabat de la noile direcţii de dezvoltare, necesare prosperării
oraşului. Însă impulsul pentru o asemenea evoluţie a venit de la nivel central. Botoşaniul repre-
zenta în anul 1859 al treilea oraş ca mărime al Principatelor Unite. Statistica populaţiei arăta
cel mai dezvoltat oraş al ţării era capitala sa - Bucureşti cu 127.734 locuitori, urmat de Iaşi cu
65.745 locuitori şi Botoşani cu 27.174 locuitori1. Prin urmare, dezvoltarea demografică a urbei
din nordul Moldovei presupunea şi o dezvoltare economică, susţinută în mod deosebit de ele-
mentul evreiesc situat aici încă din a doua parte a secolului al XVIII-lea.
Impulsul dezvoltării comerciale a oraşelor României a venit de la centru, în timpul guver-
nării primului domnitor al Principatelor Unite, Alexandru I. Cuza. În anul 1864 era trimisă în
teritoriu o adresă a Ministerului Agriculturii, Comerţului şi Lucrărilor Publice, prin care se arăta
semnificaţia unui astfel de demers: „Dezvoltarea spiritului de asociaţiune este una din trebu-
inţele cele mai simţite pentru Ţara noastră. Izolarea în care au stat până acum comercianţii
industriali şi agricultori români a fost una din cauzele care au făcut ca agricultura, comerciul şi
industria izvoare de producţiune ale ţerei să nu producă încă toate rezultatele dorite”2.
Această adresă era rezultatul unui memoriu înaintat de un număr ce ciurari din Olteniţa,
care solicitaseră primului ministru Mihail Kogălniceanu aprobarea statutelor unei asociaţii
comerciale, care avea printre scopurile declarate dezvoltarea învăţământului agricol şi alte
îmbunătăţiri de ordin comun3. În baza acestei iniţiative, la 2/14 octombrie 1864 a fost adoptată
Legea pentru înfiinţarea Camerelor de Comerciu4. Prin decretul nr. 990 din 3 iulie 1865, Ca-
mera de Comerţ din Botoşani primea sub jurisdicţia sa judeţele Botoşani şi Dorohoi 5. Înfiinţa-
rea acestei instituţii a constituit un pas important în dezvoltarea comercială şi economică a
oraşului Botoşani, fiind element de modernitate.
Un pas următor în direcţia emancipării economice a târgului Botoşanilor l-a constituit
naşterea în anul 1868 a Camerei de Industrie şi Comerţ Botoşani, care în timp a preluat iniţiati-
va în problema înfiinţării unui învăţământ profesional şi comercial în localitate. Unul din efec-
tele constituirii Camerei de Comerţ şi Industrie Botoşani a fost recenzarea comercianţilor,
pentru anul 1874 la nivelul judeţului existând 60 de comercianţi înregistraţi 6. Peste circa 20 de
ani, în 1895, erau înregistraţi la nivelul judeţului Botoşani 111 comercianţi, din care 21 în
oraşul Botoşani7. La 21 martie 1886 Parlamentul a adoptat o nouă lege a Camerelor de Comer-
ciu, în contextul mai larg al legilor privind încurajarea industriei naţionale. Prin decretul nr.
2.761/1886 se stabilea că în jurisdicţia Camerei de Comerţ şi Industrie Botoşani intrau judeţele
1
Ioan Mihai, Ioan Onofrei, Renaştere peste timp. Camera de Comerţ, Industrie şi
Agricultură Botoşani, Edit. Axa Botoşani, 2000, p. 6.
2
ANRSBT, Fond Primăria oraşului Botoşani, dos. 6/1864, f. 2.
3
Ibidem.
4
I. Mihai, I. Onofrei, Renaştere peste timp…, p. 6,
5
Ibidem, f. 7
6
ANRSBT, Fond Primăria oraşului Botoşani, dos. 18/1874, ff. 10-12.
7
Ibidem, dos. 52/1895, ff. 17-18.
Botoşani, Dorohoi şi Suceava8.

Alături de Camera de Comerţ şi Industrie, în dezvoltarea învăţământului practic, cum era
denumit în epocă învăţământul profesional şi comercial, iniţiative au venit şi din rândul unor
reprezentaţi ai elitei botoşănene. Dintre aceştia se remarcă Teodor Boyan, un deschizător de dru-
muri. Născut la 1834, era fiul cel mai mare al postelnicului Iordachi Boyan, descendent al unei
familii de mazili din Fălticeni. Acesta a cunoscut o carieră strălucită, fiind prefect al judeţului
Botoşani (1 ianuarie 1867 - 1 iulie 1867 şi 27 decembrie 1870 - 22 martie 1872), prefect al ju-
deţului Dorohoi (1 mai 1870 - 23 martie 1871)9 şi primar al oraşului Botoşani (1875-1884)10.
Personalitatea sa a fost poate cel mai bine caracterizată în 1932 de către Vladimir Şardin, care
nota în dreptul său: „Înzestrat cu cele mai alese însuşiri, tânărul Teodor Boyan dobândi, pe lângă
o educaţie desăvârşită, o cultură occidentală, calităţi care aveau să facă din el o adevărată mân-
drie a societăţii. Om de litere, iubitor de arte, Teodor Boyan a cultivat cu succes, din tinereţe,
literatura, muzica şi pictura, arte pentru care avea un real talent şi dragoste”11.
În scaunul de primar, Teodor Boyan s-a preo-

cupat foarte mult de transformarea târgului într-un
oraş cât mai apropiat de modernitate. Alături de preo-
cupările sale edilitare, a fost artizanul înfiinţării în-
văţământului profesional în localitate. La 23 aprilie
1877, prin străduinţa sa în calitate de primar, lua
naştere la Botoşani o Şcoală de Meserii pentru Băieţi,
condusă de institutorul C. Gallin13. La doi ani dife-
renţă, în 1879, prin adăugarea unor ateliere de fierărie
şi lemnărie, şcoala se transforma în Şcoala de Arte şi
Meserii, susţinută de acelaşi primar al Botoşanilor,
Teodor Boyan14. Şcoala a fost dublată de înfiinţarea
Şcolii Industriale de Băieţi în acelaşi an, cu speciali-
zările de dubălărie15 şi olărie. La această şcoală au
fost aduşi maiştri din străinătate, cum e cazul cehului
Vilhelm Kirscheisen din Karlsbad16.
Revenind la şcoala de Meserii pentru Băieţi,
ea a fost extinsă în anul 1880, fiind adăugate ateliere
de teracotă, turnătorie şi argăsitorie17. Însă, datorită
12
Figura 1. Teodor Boyan, primar al Botoşanilor lipsei de interes pentru acest tip de învăţământ practic
din partea populaţiei, în anul 1883 s-au desfiinţat atelierele de argăsătorie, vărsătorie şi teraco-
terie, rămânând în funcţiune doar cele de fierărie, lemnărie şi tâmplărie, croitorie şi cizmărie,
unde funcţionau grupe de câte 10 elevi18. În faţa acestui eşec al învăţământului profesional, s-
au ridicat voci în rândul comunităţii din Botoşani, care solicitau desfiinţarea şcolii. Camera de
Comerţ şi Industrie Botoşani a fost singura instituţie care s-a opus curentului general ce susţi-
nea desfiinţarea şcolii, într-o cerere publicată în presa locală, arătând importanţa unui astfel de
8
I. Mihai, I. Onofrei, Renaştere peste timp…, p. 25.
9
Constantin Cojocaru, Judeţul Botoşani. Structuri administrative, Edit. „Quatrat”,Botoşani,
2008, p. 252.
10
Ibidem; Artur Gorovei, Monografia oraşului Botoşani, Centrul de Arte Grafice M.
Saidman, Botoşani, 1926, p. 421.
11
Vladimir Şardin, Din trecutul Botoşanilor. Figuri dispărute, 1932, p. 251.
12
Ibidem.
13
Ştefan Ciobotaru, Monografia oraşului Botoşani, Edit. Axa, Botoşani, 1996, p. 191; „Cestiunea Şcoalei de Me-
serii”, în Buletinul Camerei de Comerţ şi Industrie Botoşani, II, 12, 15 februarie 1889, p. 2.
14
„Cestiunea Şcoalei de Meserii…”.
15
Tăbăcărie.
16
Ştefan Ciobotaru, op. cit., p. 251.
17
Tăbăcărie.
18
„Cestiunea Şcoalei de Meserii…”.
învăţământ: „Am înţelege o astfel de măsură când ar fi vorba de o instituţiune, de la care co-
munitatea nu ar avea rezultate folositoare, dar în timpul de faţă când cu toţii ne silim să înte-
meiem o industrie naţională, când toate spiritele sunt îndreptate spre emanciparea noastră
economică, credem că nu este nici raţional, ba am putea zice este chiar dăunător intereselor
economice ale comunităţii Botoşănene, de a se desfiinţa şcoala de meserii”19.
În urma presiunilor publice făcute de reprezentanţii Camerei de Comerţ şi Industrie Bo-
toşani, la 15 iulie 1889, lua fiinţă o comisie de supraveghere asupra şcolii de meserii, cu scopul
de a face ca activitatea acesteia să devină eficientă20. Era practic un compromis între vocile din
Consiliul Comunal al Botoşanilor care solicitau închiderea acestei şcoli şi susţinătorii funcţio-
nării acesteia, reprezentaţi de Camera de Comerţ şi Industrie Botoşani.
În acest context, în care se făceau eforturi susţinute pentru dezvoltarea unui învăţământ
de meserii în oraşul şi judeţul Botoşani, se înscriu şi primele eforturi pentru înfiinţarea unui
învăţământ comercial. La 15 septembrie 1889, în Buletinul Camerei de Comerţ şi Industrie
Botoşani a apărut un anunţ referitor la înfiinţarea unor cursuri de seară pentru calfe şi ucenici,
la comercianţii şi industriaşii din localitate. Motivarea iniţiativei se regăseşte în prima parte a
anunţului, în care se sublinia importanţa funcţionării unor cursuri comerciale la Botoşani: „Es-
te cunoscut că astăzi ucenicia trece printr-o criză gravă, a cărei soluţiune urgentă este în-
văţământul comercial şi tehnic profesional. Organismul comercial actual, cerinţele comercian-
tului astăzi diferă cu totul de cele din vechime, educaţiunea naţională nu e încă, în aşa mod cu
cei fără mijloace, ieşiţi din şcoala primară în viaţa practică, ca ucenici mai întâi să aibă nişte
cunoştinţe din a căror aplicaţiune să capete rezultate directe şi imediate” 21.
Responsabilitatea pentru organizarea cursurilor gratuite de seară revenea secretarului Came-
rei de Comerţ şi Industrie Botoşani - Lazăr Theodor, participarea la cursuri fiind condiţionată de
parcurgerea cel puţin a celor patru clase primare. În acelaşi timp, se făcea un apel la industriaşii şi
comercianţii români să îngăduie participarea ucenicilor şi calfelor lor la aceste cursuri, rezultatul
urmând a fi înzestrarea „cu cunoştinţele ce în adevăr trebuie să le posedă băieţii în negoţ”22. Cursu-
rile urmau a se deschide în ziua de 15 octombrie la sediul Camerei de Comerţ şi Industrie din Bo-
toşani. O nouă informare referitoare la mersul cursurilor ne provine din 15 noiembrie acelaşi an,
alături de Lazăr Theodor susţinând această iniţiativă Ştefan Gane, Dr. Ştefan Possa, Nicolae Răutu,
Teofil Popescu şi Ion Cezar Tăslăuanu, care ţineau cursuri regulate conform următorului orar23.
Orarul şcolii de seară de calfe şi ucenici
Zilele 7-8 8-9 9-10 2-4 Cursul Profesori

Scrierea Ion Cezar Tăs-
Duminică I
şi citirea lăuanu
Contabili- Noţiuni de legis-
Luni II Lazăr Theodor
tatea laţie comercială
Noţiuni de drept Ştefan Gane
Marţi administrativ şi Higiena Morala socială III Dr. Şt Possa,
constituţional N. Răutu
Aritmetica comer- Noţiuni de eco- Lazăr Theodor
Joi Caligrafia II
cială nomie politică Teofil Popescu
Economia
Vineri Contabilitatea Contabilitatea IV Lazăr Theodor
politică
19
„O cerere a camerei de comerciu, adresată primăriei locale”, în Buletinul Camerei de Comerţ şi Industrie
Botoşani, II, 14, 15 martie 1889, p. 1.
20
„Ear chestiunea Şcoalei de Meserii”, în Buletinul Camerei de Comerţ şi Industrie Botoşani, III, 22, 15 iulie 1889, p. 1.
21
„Cursuri de sară pentru calfe şi ucenici români de la comercianţii şi industriaşii din localitate”, în Idem, III, 26,
15 septembrie 1889, p. 1.
22
Ibidem.
23
„Cursurile de sară de pe lângă Camera de Comerciu din Botoşani”, în Ibidem, II, 30, 15 noiembrie 1889, p. 5.
Observăm că la începuturile cursurilor comerciale

din Botoşani au participat şi profesori ai Liceului „Laurian”,
dintre aceştia distingându-se Nicolae Răutu. Născut la 4
decembrie 1859 dintr-o familie de răzeşi refugiaţi din Basa-
rabia, după ce provincia a fost ocupată de trupele ţariste în
1812, s-a remarcat prin dedicaţia sa pentru şcoală25. Numit
pe postul de limba română în anul 1884 la Liceul „Laurian”,
a fost unul dintre cei mai reprezentativi profesori botoşă-
neni. A redactat numeroase studii, printre care amintim: teza
sa de licenţă susţinută la Facultatea de Litere şi Filozofie a
Universităţii din Iaşi, întitulată Fabula la Români, preceda-
tă de o privire asupra fabulei în general; Curentul naţional
în literatura instruită a românilor, conferinţă ţinută la Ate-
neul din Botoşani, în ziua de 28 Ianuarie 1901, Scrieţi,
băeţi, numai Scrieţi. I. Eliade Rădulescu, Botoşani, Tipo-
grafia B. Saidmann, 1906; Istoria Liceului Laurian din
Botoşani, 1859-1909, Botoşani, Tipografia Reînvierea
Figura 2. Profesorul Nicolae Răutu24
Segall & Marcu, 190926. În semn de recunoaştere a merite-
lor şi capacităţilor sale, a fost numit director al Liceului „Laurian” din Botoşani, funcţie pe care
a deţinut-o între anii 1901 şi 1905. În acelaşi timp a fost ales deputat de Botoşani în Adunarea
Constituantă27.
Eforturile conducerii Camerei de Comerţ şi Industrie Botoşani, reprezentată prin Vasile
D. Vasiliu, preşedinte şi Lazăr Theodor, secretar, de a consolida învăţământul comercial la
Botoşani au continuat şi pe parcursul anului următor. La 15 martie 1890 a fost publicat, în
Buletinul Camerei, un referat asupra înfiinţării de şcoale de adulţi. În acest manifest al condu-
cerii comunităţii de comercianţi şi negustori din Botoşani erau subliniate o serie de adevăruri
ale societăţii româneşti de la sfârşit de secol XIX, defecte, neajunsuri ce se doreau a fi îndepăr-
tate: „Lumea noastră comercială şi industrială în cea mai mare parte e lipsită de cunoştinţe, şi
dacă tot o mai duc cu chin cu vai, apoi aceasta e mulţumită numai împrejurărilor, rutinei şi
modului practic de a exersa aceste două ocupaţiuni. N-avem decât să privim pe majoritatea
negustorilor şi industriaşilor noştri plângându-şi de milă, să ne convingem imediat de adevă-
rul de mai sus. Dar de vom privi pe ucenici, pe cei ce ajută comersanţii şi industriaşii noştri, în
purtarea comerciului şi industriei lor, apoi lucrul e mai înspăimântător. Ignoranţi cu desă-
vârşire, lipsiţi de cunoştinţe elementare comerciului şi ce este mai mult fără nici un pic de
morală - şi de unde ar avea dacă nu au instrucţiune şi educaţiune” 28.
Citatul de mai sus este relevant în descrierea nevoilor societăţii şi a necesităţii funcţio-
nării unei şcoli comerciale la Botoşani. Credem că analiza sa este de prisos, concluziile fiind
lesne de desprins de către cititor. În continuarea argumentaţiei referitoare la necesitatea şcolii
de comerţ la Botoşani, se arăta că valoarea unui om este dată de „educaţiunea primită”, în
cazul calfelor din Botoşani „ignoranţa şi mizeria” în care trăiesc29. În viziunea autorilor, fără o
educaţie morală, industrială, fără economie şi muncă, clasele muncitoare sunt condamnate la o
viaţă de privaţiuni chiar mizerie absolută. Prin muncă, economie, instrucţiune morală şi tehnică,
muncitorul urma a avea capacitatea de a prospera şi de a dezvolta societatea din care făcea parte.
Datorită acestor nevoi, Camera de Comerţ şi Industrie Botoşani solicita Ministrului
24
ANRSBT, Colecţia Fotografii, A/3.
25
Ştefan Ciubotaru, Din trecutul şcolii botoşănene. Mărturii, Edit. Axa, Botoşani, 1997, p. 97.
26
http://biblacad.ro./bnr/search_rezultate_PPR.php
27
Ioan Mihai, Sorin Nistorică, Ioan Onofrei, Istoria Liceului „Laurian”, Edit. Axa, Botoşani, 1999, p. 37.
28
„Referat asupra înfiinţării de Şcoale de adulţi”, în Buletinul Camerei de Comerţ şi Industrie Botoşani, III, 32,
15 martie 1890, pp. 4-8.
29
Ibidem.
Comerţului înfiinţarea unei asemenea şcoli la Botoşani pentru pregătirea ucenicilor comerciali
şi industriali. Instituţia era dispusă să aloce anual un buget necesar funcţionării Şcolii de Adulţi
(numele său oficial), de 3.000 lei, din care 2.750 lei pentru plata personalului didactic şi 250 lei
pentru rechizite şi alte materiale. Personalul şcolii urma a fi numit prin concurs organizat de
Ministerul Agriculturii, Comerţului şi Industriei, directorul fiind numit dintre aceştia de Came-
ra de Comerţ şi Industrie Botoşani. Cursurile urmau a începe la data de 1 septembrie 1890 cu
durata de 3 ani30. Din păcate, demersurile făcute de conducerea Camerei de Comerţ din Bo-
toşani au rămas fără ecou la Bucureşti. La 30 septembrie 1890, apărea un anunţ sec în presa din
Botoşani, prin care se anunţa continuarea cursurilor şcolii de pe lângă Camera de Comerţ şi
Industrie Botoşani, după acelaşi program ca şi în anul precedent 31.
Eforturile depuse pentru convingerea autorităţilor centrale în susţinerea unei şcoli co-
merciale în oraşul Botoşani au continuat şi în anul 1891. În luna martie 1891, conducerea Ca-
merei de Comerţ şi Industrie Botoşani a înaintat un nou memoriu Ministrului Comerţului. În
mare parte, motivaţiile cuprinse de acest memoriu se regăsesc în cele precedente. Însă acum
apare o nouă justificare ce ţinea de aspectele demografice ale oraşului Botoşani. Datorită lipsei
de instrucţie şi a iniţiativei comerciale, comerţul din Botoşani era acaparat de către străini, cu
referire aici la populaţia evreiască a oraşului. Pentru români era mult mai atractivă o activitate
de funcţionar guvernamental decât implicarea în comerţ şi economie. În Botoşani, metropola
Ţării de Sus, după cum afirmau autorii memoriului, situaţia era şi mai complicată din acest
punct de vedere, deoarece lipseau cu desăvârşire licee, gimnazii sau şcoli comerciale 32. În răs-
punsul primit din partea Ministerului Comerţului se arăta că alături de solicitările venite din
Botoşani pentru înfiinţarea unei şcoli comerciale, existau altele asemănătoare la Ploieşti şi
Brăila33. Era practic un refuz politicos al ministerului.
La 18 septembrie 1891 era publicată o cerere a 100 de locuitori din Botoşani pentru înfi-
inţarea a trei şcoli comerciale şi industriale: o şcoală profesională de fete, una comercială şi una
de agricultură34. La 31 martie 1892 era publicată o nouă cerere venită din partea locuitorilor
oraşului pentru înfiinţarea unei şcoli comerciale 35. Răspunsul ministrului comerţului la această
nouă solicitare venită de la Botoşani a constat în intenţia ”de a regula în mod definitiv chestiu-
nea învăţământului profesional”36, adică un nou refuz politicos.
Într-adevăr, la 9 aprilie 1893 a fost adoptată o lege a învăţământului profesional. Legea
nu aducea elemente de noutate în ce priveşte organizarea învăţământului profesional, reluând o
parte dintre prevederile anterioare. Poate că una din cele mai semnificative noutăţi consta în
subordonarea acestui tip de învăţământ, agricol, silvic, arte şi meserii şi comercial, Ministerului
Agriculturii, Industriei, Comerţului şi Domeniilor. Totuşi, prin această lege s-au pus bazele
fondării de şcoli elementare şi superioare de comerţ 37. Din păcate, legea promovată de minis-
trul Petre P. Carp nu a avut şi urmări efective asupra Botoşanilor, primele şcoli comerciale de
gradul I (superioare) fiind înfiinţate la Bucureşti şi Iaşi. Dezamăgirea diriguitorilor Camerei de
Comerţ şi Industrie din Botoşani era evidentă. Ea a fost exprimată în poziţiile adoptate în presa
economică botoşăneană încă din noiembrie 1892 când dezbaterile pe proiectul de lege erau în
desfăşurare. A fost anticipată intenţia guvernului de a deschide doar două asemenea şcoli la
Bucureşti şi Iaşi. În aceste condiţii s-au făcut presiuni uriaşe, rămase din nefericire fără rezulta-
te, pentru modificarea articolului 122 din proiectul de lege, în care se preciza intenţia statului
român de a deschide alte patru şcoli comerciale după trebuinţă. Preşedintele Camerei de Co-
30
Ibidem.
31
Buletinul Camerei de Comerţ şi Industrie Botoşani, III, 42, 30 octombrie 1890.
32
„Din activitatea acestei camere. Cererea înfiinţării unei şcoale comerciale în Botoşani şi a luării şcoalei pe
seama Statului. Răspunsul D-lui Ministru al Comerciului”, în Ibidem, 52, iunie 1891, pp. 1-3.
33
Ibidem.
34
„Cerere de şcoli”, în Ibidem, 56-57, 18 septembrie 1891, p. 11.
35
Buletinul Camerei de Comerţ şi Industrie Botoşani, III, 65, 31 martie 1892, p.1.
36
Ibidem, p. 2.
37
N. Adam, Botoşanii în 1932. Schiţă monografică, manuscris în ANRSBT, p. 75.
merţ şi Industrie Botoşani - Vasile D. Vasiliu, a încercat să menţioneze în corpul legii ca prin-
tre cele patru noi şcoli de comerţ specificate în intenţia de extindere a acestui tip de învăţământ
să se regăsească şi cea din Botoşani38.
Eforturile pentru înfiinţarea şcolilor comerciale şi profesionale au continuat la Botoşani
şi după deziluzia anului 1893. Un nou raport privind necesitatea constituirii de şcoli profesio-
nale şi comerciale a fost trimis Ministerului Comerţului şi Industriilor în ianuarie 1899. Cu
această ocazie se menţiona din nou dorinţa de a fi înfiinţate la Botoşani o şcoală comercială şi
una de meserii şi la Fălticeni una de meserii39. În faţa refuzului autorităţilor centrale de la Bu-
cureşti în privinţa înfiinţării unor şcoli comerciale, conducerea Camerei de Comerţ şi Industrie
Botoşani a susţinut în continuare, prin eforturi proprii, funcţionarea Şcolii Primare de Adulţi a
Corporaţiilor din Botoşani. Orarul acestei instituţii de învăţământ comercial pentru anul 1909
prevedea cursuri pentru bărbaţi în zilele de luni şi vineri între orele 6 şi 8 seara şi pentru femei
marţi şi joi în acelaşi interval orar40.
Cu prilejul vizitei
miniştrilor Instrucţiunii Publice
şi Cultelor şi a Comerţului şi
Industriei, în persoanele lui
Alexandru Constantinescu şi
Vasile Morţun, problema a fost
din nou ridicată de Vasile D.
Vasiliu. Cu ocazia banchetului
organizat în onoarea celor doi
înalţi demnitari sosiţi la Bo-
toşani, la 4 decembrie 1910,
preşedintele Camerei de Co-
merţ şi Industrie din Botoşani a
Figura 3. Casa Moscovici, sediul Camerei de Comerţ şi Industrie Botoşani, readus în dezbatere marea
unde s-au desfăşurat primele cursuri comerciale41 dorinţă a locuitorilor oraşului -
aceea de a fiinţa o şcoală de comerţ şi la Botoşani. Principalul argument adus în favoarea înfi-
inţării unei astfel de şcoli consta în preponderenţa scăzută a elementului românesc în comerţul
local, dominat de cel străin, cu trimitere la comercianţii evrei. Comercianţii români controlau
doar părţi nesemnificative din acest comerţ, în special cel cu băuturi alcoolice în mediul rural.
În schimb, în comerţul de coloniale, în cel de manufactură, de mărunţişuri, de articole de modă,
în comerţul de cereale, de vite, de fructe, de lemne de construcţie şi de foc, de haine gata, de
încălţăminte, de măcelărie, de ferărit şi maşini, de drogherie, de pielărie, ponderea comerci-
anţilor români era nesemnificativă42.
În consecinţă, necesitatea funcţionării unei asemenea şcoli era evidentă, în special în
zona de nord a Moldovei: „Ne trebuie, Domnule Ministru, aici în Botoşani, în centrul social şi
economic al Nordului Moldovei, neapărat o şcoală comercială de băieţi de unde să poată şi
românii să iasă înzestraţi cu cunoştinţele cerute de comerţul modern: limbi străine, contabili-
tate, cunoaşterea mărfurilor, a geografiei ţinuturilor de unde să se aprovizioneze şi să unde să
dirijeze mărfurile ce au de vânzare, cunoaşterea expunerii nevoilor către autorităţile chemate
38
„Metropola comercială a Ţării de Sus faţă de reorganizarea învăţământului comercial şi industrial”, în Buleti-
nul Camerei de Comerţ şi Industrie Botoşani, 75, 13 noiembrie 1893, p. 1.
39
„Necesitatea şcolilor profesionale”, în Idem, VIII, 6, 28 iunie 1899, p. 1.
40
„Înştiinţare”, în Idem, XVII, 19-20, 6 iunie 1909, p. 20.
41
Starea economică şi raportul asupra activităţii Camerei de Comerţ şi Industrie Botoşani pe anul 1929, Tipogra-
fia B. Saidman, Botoşani, 1929, p. 33.
42
„Necesitatea unei şcoli Comerciale la Botoşani - cu prilejul vizitei miniştrilor Al. Constantinescu şi V. Morţun
(miniştrii Instrucţiunii Publice şi Cultelor şi M. Comerţului şi Industriei) la banchetul oferit de V.D. Vasiliu, Preşedin-
tele Camerei de Comerţ”, în Idem, XIX, 3-4, 4 decembrie 1910, pp. 1-5.
a le asculta şi a le da urmare, cunoaşterea transporturilor şi a costului lor, cunoaşterea drep-

tului comercial, a economiei politice, etc., etc., cunoştinţe multe şi variate, pentru că multe şi
variate sunt şi manifestaţiunile comerciului dintr-o ţară”43.
Observăm cum în decursul timpului argumentaţia privind necesitatea unei şcoli comer-
ciale în Târgul Botoşanilor a suferit o modificare în sensul trecerii accentului de la dezvoltarea
abilităţilor comerciale ale negustorilor din localitate la discrepanţele existente, de ordin naţio-
nal, între populaţia românească şi cea evreiască. Statisticile demografice de la sfârşitul secolu-
lui al XIX-lea confirmă predominanţa comunităţii evreieşti la nivelul oraşului Botoşani. Pentru
anul 1898, populaţia Botoşanilor44 este oglindită sugestiv în figura 4.
Datele sunt confirmate şi de recensământul oficial al statului român efectuat în anul
1899, cifrele rezultate având diferenţe destul de mici, comparativ cu cele prezentate mai sus.
Astfel, pentru oraşul Botoşani, la 1899 erau recenzaţi 14.278 ortodocşi, 16.817 mozaici, 912
catolici, 45 protestanţi şi 465 armeni 45. Astfel, la cumpăna dintre secolul al XIX-lea şi al XX-
lea, populaţia evreiască reprezenta 51% din populaţia oraşului, în timp ce elementul etnic ro-
mânesc doar 43%. Aceste date întregesc climatul epocii şi explică contextul în care a luat
naştere învăţământul comercial la Botoşani şi de ce erau atât de îndârjiţi în această direcţie
reprezentanţii ocupaţiilor comerciale. Insistenţa acestora se înscria de fapt într-un curent mai
larg existent în România modernă, acela de a dezvolta şi consolida factorul economic româ-
nesc, de a susţine prin politici coerente dezvoltarea capitalului naţional.
Dintre cei care surprind poate cel mai bine lumea complexă a oraşului Botoşani la înce-
put de secol XX, se remarcă medicul şef al oraşului C. Băcăoanul, chiar dacă el îşi publică
opiniile de abia în anul 1924. Părerile sale pornesc de la datele demografice al anului 1919,
populaţia totală a urbei fiind la acea dată de 29.874 locuitori46, efectele Primului Război Mon-
dial lăsându-şi amprenta şi asupra demografiei. Dintre aceştia, românii reprezentau 14.946
locuitori, din care 7.784 bărbaţi şi 7.162 femei, în timp ce evreii 13.973 locuitori, din care
6.773 bărbaţi şi 7.200 femei47. Se observă o relativă scădere a preponderenţei comunităţii evre-
ieşti comparativ cu datele recensământului din anul 1899, însă, în continuare, era menţinut un
monopol comercial al acesteia.
Figura 4. Populaţia Botoşanilor la 1898
43
Ibidem.
44
George Ioan Lahovari, Marele dicţionar geografic al României, vol. I, Stabilimentul Grafic „I.V. Siceru”, Bucu-
reşti, 1898, p. 568.
45
Recensământul general al populaţiunii României, Institutul de Arte Grafice „Eminescu”, Bucureşti, 1905, p. 74.
46
C. Băcăoanul, Descreşterea populaţiunii româneşti din oraşul Botoşani, Tipografia Munca, Botoşani, 1924, p. 1.
47
Ibidem.
Cauza acestei stări de fapt este redată cel mai fidel de acelaşi medic şef al oraşului, care
identifică în mod pertinent diferenţele dintre cele două comunităţi: „Pe când poporul evreu îşi
urmează calea progresului şi dominează prin mijloace culturale, educative şi economiceşte,
marea majoritate a poporului român din oraşele moldoveneşti ocupă situaţiunile inferioare
economiceşte, sau de corvoadă şi de munci grele. Aceste munci nu sunt plătite decât ca robul
să nu moară de foame. Pentru îmbrăcăminte şi locuinţă, eventual pentru adăpostul copiilor
legitimi sau nelegitimi, nici Statul, nici judeţul, nici comuna, nici particularii nu poartă grija”48.
Sublinierea diferenţelor de ordin cultural şi educativ dintre cele două comunităţi, exis-
tente la cumpăna celor două secole, explică din nou interesul crescut al factorilor de decizie
locali de a dezvolta cu orice preţ învăţământul botoşănean, inclusiv cel comercial şi economic.
Însă nu trebuie să cădem în capcana interpretărilor istorice de mai târziu, această preocupare
nefiind îndreptată împotriva comunităţii evreieşti, dovadă fiind faptul că o parte consistentă a
elevilor şcolilor comerciale a fost constituită tocmai din evrei.
Înainte de a încheia scurta prezentare a începuturilor învăţământului comercial şi eco-
nomic la Botoşani, nu putem să nu amintim o personalitate a oraşului, căruia i se datorează
foarte mult. Este vorba de dinamicul preşedinte al Camerei de Comerţ şi Industrie Botoşani,
Vasile D. Vasiliu (1852-1925). Cu origini în zona Bârladului, a fost unul dintre primii absol-
venţi de farmacie ai Universităţii din Bucureşti. Stabilindu-se în Botoşani, a condus una dintre
cele mai cunoscute farmacii ale oraşului, care i-a purtat numele, făcând în timp o mică avere.
Ulterior, a construit o societate, firmă pe acţiuni, la Botoşani care se ocupa cu producerea bas-
toanelor şi a umbrelelor49. Din punct de vedere politic a reprezentat unul dintre stâlpii Partidu-
lui Naţional Liberal, ales primar al Botoşanilor pentru un scurt mandat (1907-1908)50. Ulterior,
în anul 1909, când a apărut în presă un articol elogiativ la adresa sa, deţinea funcţia de senator,
cât şi cea de preşedinte al Camerei de Comerţ şi Industrie Botoşani 51. Din această postură a
întreprins numeroase demersuri pentru înfiinţarea unei şcoli comerciale la Botoşani.
O prezentare mai elocventă a personalităţii aces-

tuia, cât şi a impactului avut de acţiunile sale asupra
modernizării Botoşanilor, este regăsită în anul 1930, la
cinci ani de la moartea sa. Articolul, scris în contextul
eforturilor întreprinse de Camera de Comerţ şi Indus-
trie Botoşani de a da Şcolii Comerciale de băieţi un
nou sediu, acesta fiind cumpărat, ca o ironie a sorţii, de
la moştenitorii lui Vasile D. Vasiliu, este elogios şi
subliniază din nou calităţile acestuia. Acţiunile sale au
fost, aşa cum însuşi declara la apropierea morţii sale,
îndreptate „spre a rămâne astfel altor generaţii nu atât
o aducere aminte de mine, pe cât o pildă şi un îndemn
din care să rodească iniţiativa faptelor bune şi nobi-
le”53. Caracterul său, motivele insistenţei sale pentru
propăşirea oraşului Botoşani, a şcolilor sale, a econo-
Figura 5.
miei locale sunt iarăşi întărite de un alt crez al lui Vasi-
Vasile D. Vasiliu, preşedintele le D. Vasiliu, amintit de D.D. Hanganu, autorul artico-
Camerei de Comerţ şi Industrie Botoşani52 lului, şi care sintetizează întreaga sa activitate: „Am
48
Ibidem, p. 7.
49
„V.D. Vasiliu”, în Gazeta Botoşanilor, II, 30 (74), 22 mai 1901, p. 1.
50
Vladimir Şardin, Din trecutul Botoşanilor. Figuri dispărute, p. 51.
51
„V.D. Vasiliu”, în Gazeta Botoşanilor, II, 30 (74), 22 mai 1901, p. 1.
52
Fotografia este preluată din Vladimir Şardin, Din trecutul Botoşanilor. Figuri dispărute, p. 51.
53
D.D. Hangan, „Pentru memoria lui V.D. Vasiliu - O propunere de conştiinţă”, în Informatorul, IV, 190, 1 iulie
1930, p. 1.
luptat totdeauna, după putere, cu mintea şi cu sufletul pentru cei mulţi – pentru alinarea dure-
rilor celor loviţi de nedreptatea soartei şi pentru chemarea la lumină a energiilor pierdute în
gloata dezmoşteniţilor acestei ţări. Legat de starea şi sentimentele mele mai strâns de Bo-
toşani, ca de ori care alt colţ al ţării, am luptat aici pentru prefacerea lucrurilor şi a oameni-
lor, în vederea zilelor de cinstire şi propăşire spre care păşim”54.
În faţa atâtor evidenţe, se solicita ca autorităţile locale, atât cele de rang politic - Primă-
ria, economic - Camera de Comerţ şi Industrie Botoşani, cât şi cele educaţionale - Inspectoratul
Şcolar Botoşani, să numească, în semn de preţuire a activităţii acestei personalităţi botoşănene,
şcoala comercială de băieţi cu numele său. Însă, la finalul articolului, autorul se îndoia de capa-
citatea acestor instituţii de a aproba un gest de conştiinţă, necesar unei societăţi normale şi, din
păcate, a avut dreptate. Instituţia de învăţământ comercială înfiinţată, cum am văzut, datorită
strădaniilor lui Vasile D. Vasiliu, nu i-a purtat niciodată numele.
Keywords: Botoşani; end of the XIXth century;Theodor Boyan; Nicolae Răutu; V.D.
Vasiliu; Chamber of Commerce and Industry - Botoşani; School of Mastery and Handicraft for
Boys - Botoşani; School of Trade/Commerce - Botoşani.
THE BEGINNINGS OF BUSINESS AND ECONOMIC

EDUCATION AT BOTOŞANI
(Summary)
Business and economic education was born in Botoşani in the broader context of the
modernization of the Romanian society at the turn of the nineteenth and twentieth centuries.
The modernization of the Romanian society was held in the context of alignment with the va-
lues of Western society. Therefore, the model adopted by the Romanian business and economic
education, practical education appointed time, was the German origin. But in Romania upgra-
ding this component had a shoulder of characteristics. The first was the existence, especially
north of modern Romania, a strong Hebrew community. So, the first characteristic of this pro-
cess consisted in a reaction against powerful commercial monopoly exercised by the Hebrew
community who control the trade and economic activities. However, this way not approached
the symptoms of anti-Semitism in the years before the outbreak of the Second World War. A
second feature of this rather long process that had spread to the interwar period was the desire
to develop a strong class of traders and industrial workers to contribute to the economic deve-
lopment of the area.
Outstanding personality who was involved in the founding of this type of education in
Botoşani was President of the Chamber of Commerce and Industry Vasile D. Vasiliu. Graduate
of the first generation of chemists from the University of Bucharest, Vasile D. Vasiliu was an
enthusiastic economic empowerment of Botoşani. Due to its sustained efforts, the threshold
triggering of the World War I arose a form of business and economic education for Botoşani,
before this form of training have been the result of private efforts. Lazăr Theodor was the other
outstanding personality who contributed substantially the development of this type of educati-
on. Secretary of the Chamber of Industry and Commerce in Botoşani, was the main architect of
the function in early trading education. These two great personalities, founder of commercial
education in Botoşani, were supported by high school teachers' „Laurian” . Among these, come
tio the fore the Romanian language teacher Nicolae Răutu. Hence, the birth of commercial
education Botoşani was the result of efforts of an elite interested in the material and intellectual
advancement of this place of the world.
54
Ibidem.
Iulian-Cătălin NECHIFOR
ASPECTE ALE PROPRIETĂŢII

ÎN SECOLUL XX LA BUCECEA
Cuvinte-cheie: proprietate; secolul XX; Bucecea; moşie; împroprietărire; 1918; 1921;
1945; Călineşti; Familia Miclescu.
Proprietatea, atât privată, comunală, cât şi a statului, a suferit schimbări importante, în

special drept rezultat al aplicării decretelor-lege pentru expropriere din 1918, cât şi a legii pen-
tru reforma agrară din 17 iulie 1921. Aplicate ca urmare a unui proces general de modernizare
a societăţii româneşti, întrerupt doar de declanşarea conflictului militar dintre anii 1914 şi
1918, legile au răspuns unor nevoi sociale şi economice. Împroprietăririle succesive din anii
1921 şi 1922 au dus la desfiinţarea practică a moşiei statului Bucecea. Mica proprietate rămasă
nu a mai avut rolul pe care îl posedase în anii de dinaintea intrării României în Marele Război.
De efectele acestor acte normative au profitat şi ţăranii din Bucecea care au obţinut o
oarecare independenţă economică şi socială. Deşi rezultatele economice ale reformei agrare nu
s-au ridicat la aşteptările iniţiale, mica proprietate rezultată şi lipsa inventarului modern din
gospodăriile ţărăneşti determinând o prăbuşire a producţiei agricole în primii ani de la aplicare,
efectele sociale şi asupra mentalului ţărănesc nu pot fi contestate. Proprietatea comunală, ur-
mând tendinţele perioadei interbelice, a cunoscut şi ea o înflorire datorată îmbunătăţirii clima-
tului economic cu efecte pozitive asupra comunităţii.
Reforma agrară din anul 1921
Moşia statului Bucecea a fost vizată în mod deosebit de reformele agrare ce au succedat
Primul Război Mondial. La debutul aplicării lor, suprafaţa totală a moşiei era de circa 800 de
hectare, vânzările de loturi din anul 1916 nefiind puse în practică. Suprafaţa izlazului comunal
era, la 1918, de 163 ha, la care se adăuga fânaţul natural de 62 ha1. În anul 1918 au fost publi-
cate condiţiile exproprierii marilor moşii. Conform acestora, la o suprafaţă de 800 ha, în urma
exproprierii, urmau a rămâne marii proprietăţi 271,3 ha, iar la o moşie de 700 ha, 263,6 ha 2.
Concomitent cu aplicarea exproprierilor, contractele de arendă ale moşiilor supuse exproprierii
erau desfiinţate de drept, situaţie aplicată de asemenea şi ipotecilor şi a altor pretenţii financia-
re. Plata despăgubirilor urma a se realiza prin emiterea de titluri de rentă amortizabilă în 50 de
ani, cu dobândă de 5% pe an. Ţăranii, ca beneficiari ai exproprierii, se puteau organiza în obşti,
terenurile obţinute fiind parcelate între membrii lor 3. Conform decretului-lege din 15 decem-
brie 1918, erau expropriate în totalitate terenurile absenţilor - acele terenuri ce au fost impuse
timp de cinci ani consecutiv la un impozit îndoit, proprietăţile supuşilor străini, fie că erau
străini prin origine, fie că au devenit străini prin căsătorie sau alt mod, terenurile cultivabile ale
Domeniilor Coroanei, Casei Rurale şi a altor personalităţi publice sau private, instituţii, fun-
daţii, etc.4.
Noile direcţii anunţate au determinat organizarea pe plan local a unor comisii de împro-
prietărire. Componenţa lor era reglementată de art. 21 din decretul-lege pentru expropriere din
16 decembrie 1918, alcătuite din judecătorul ocolului unde se află moşia, proprietarul moşiei
sau împuternicitul său şi un delegat al sătenilor, desemnat de ei în faţa judecătorului 5. Pe baza
1
ANRSBT, fond Prefectura judeţului Botoşani, dos. 4/1918, f. 19.
2
Ibidem, dos. 88/1918, f. 28.
3
Ibidem, ff. 29-32.
4
Ibidem; Ioan Scurtu, Istoria României între 1918-1944. Culegere de documente, EDP, Bucureşti, 1982, pp. 38-39.
5
Ioan Scurtu, Istoria României…, p. 44.
Iulian-Cătălin NECHIFOR, Aspecte ale proprietății în secolul XX la Bucecea 307
acestor prevederi, la nivelul judeţului Botoşani s-a constituit Comisia judeţeană de expropriere
compusă din judecătorul Mircea Serion - Preşedinte, Leon Ghika, Iacob Gr. Kapri delegaţi,
Alexandru Cantacuzino-Paseanu şi maiorul V. Dombrovschi supleanţi. Din partea ţăranilor
făceau parte Ioan Dăscălescu şi Gh. Olariu - delegaţi şi Alexandru Huţanu - supleant6. La 16
mai 1920 s-a întrunit Comisia de împroprietărire a comunei Bucecea, formată din primarul
Nicolae Codreanu, preotul Vasile Ionescu, Ilie Dumitraş, dirigintele Şcolii Nr. 1 din Bucecea,
Scarlat Evanovici, perceptor fiscal, toţi de drept cu domiciliul în comuna Bucecea, alături de C.
Nechifor, Dumitru Catinca Barbălată şi Haralam Gherasim, reprezentanţi ai sătenilor. Pe baza
decretului-lege nr. 1.407 din aprilie 1920, comisia şi-a ales drept preşedinte pe primarul comu-
nei, Nicolae Codreanu7. În baza prevederilor referitoare la expropriere, la 29 noiembrie 1920,
Tribunalul Botoşani a analizat şi aprobat procesul de expropriere al moşiei Bucecea 8.
Specificul proprietăţii de stat a impus parcurgerea unor paşi preliminari înainte de apli-
carea reformei. Din trupul moşiei statului au fost efectuate o serie de vânzări de loturi, proces
ce nu fusese încheiat din punct de vedere legal, datorită declanşării Primului Război Mondial.
În acest sens, la 29 martie 1920, inginerul statului Gheorghe Brezeanu a fost delegat de Comi-
tetul Agrar cu scopul parcelării pe teren a loturilor vândute în baza legii vânzărilor din anul
1912 şi punerea în posesie a proprietarilor. După realizarea parcelării pe teren, beneficiarii au
primit în posesie loturile cuvenite în suprafaţă de 5 ha 9, proprietatea efectivă intrând în vigoare
în momentul recoltării culturilor deja existente pe respectivele loturi în toamnă. În acelaşi timp
au fost făcute cunoscute noilor proprietari condiţiile împroprietăririi, subsolul terenurilor rămâ-
nând în proprietatea statului şi imposibilitatea înstrăinării sau împărţirii loturilor. Ţăranilor li s-
a pus în vedere că în condiţiile nerespectării termenilor contractuali, statul îşi rezerva dreptul
de a-i deposeda de proprietate fără somaţie sau judecată. De prevederile legii din 18 martie
1912 au beneficiat 80 de locuitori din Bucecea10.
Drept efect al vânzărilor a fost extinderea satului nou. Noul sat a fost ridicat în continua-
rea loturilor împroprietăriţilor de la 1880, când se formase şi atunci, pentru prima dată, un sat
nou. Suprafaţa acordată pentru locul de casă era de 2.000 m 2, o proprietate la stradă de 257 m2.
Beneficiarilor loturilor de casă li s-au repartizat 3,4487 ha teren de calitatea I şi 1,5513 ha
calitatea a II-a în câmp11. Desigur existau o serie de oscilaţii în ce priveşte suprafeţele reparti-
zate, însă ele erau nesemnificative. Acestora li s-au alăturat un număr de 35 de locuitori şi mici
funcţionari, care au beneficiat de loturi de pe moşia Bucecea, aşa cum rezultă din tabelul din 28
februarie 192112. Suprafeţele primite de funcţionarii primăriei, preoţi, învăţători şi alte notabili-
tăţi locale se încadrau între 1 şi 7 hectare.
Pentru aplicarea legii pentru reforma agrară din 17 iulie 1921 au fost strânse la nivelul
Primăriei comunei Bucecea declaraţii ale sătenilor în număr de 19113, în care aceştia precizau
suprafeţele de teren deţinute pentru a se încadra în condiţiile impuse de lege. Cum legea nu a
precizat clauze ţinând de suprafaţa deţinută iniţial, ele nu au fost folosite, însă aceste declaraţii
ne ajută la creionarea unei imagini a proprietăţii ţărăneşti din comuna Bucecea. Din păcate, o
parte din date nu sunt corecte, ţăranii declarând în unele cazuri suprafeţe mai mici, în speranţa
de a obţine la împroprietărire loturi cât mai consistente.
6
ANRSBT, fond Prefectura judeţului Botoşani, dos. 88/1918, f. 32.
7
Idem, fond Primăria comunei Bucecea, dos. 1/1920, f. 8.
8
Ibidem, f. 95.
9
Constantin Cojocaru, Proprietatea funciară în judeţul Botoşani, Edit. Quadrat, Botoşani, 2013, p. 291.
10
ANRSBT, fond Comisia de Expropriere Botoşani, dos. 2/1921, ff. 1-2.
11
12
Ibidem, f. 191.
13
Ibidem, dos. 2/1920, ff. 1-620.
Harta 1. Planul satului nou Bucecea (1921)14
Figura 1. Suprafeţele de pământ declarate înainte de reforma agrară din anul 1921
Analizând declaraţiile ţăranilor referitoare la proprietatea deţinută înainte de împroprie-

tărire, rezultă o dominanţă a ţăranilor fără proprietate funciară sau cu proprietăţi mai mici de
0,50 ha, valorile lor în procente depăşind jumătate din numărul lor total. Prin urmare, realizarea
reformei agrare a fost o necesitate stringentă din punct de vedere economic şi social. Tabelele
împroprietăriţilor au fost întocmite la nivelul comisiei de împroprietărire locale în zilele de 11,
12, 16 şi 17 ianuarie 192215. Conform acestor tabele, au fost înscrişi pe listele de împroprietări-
re 228 de persoane, fiind precizate suprafeţele cuvenite cât şi cele deţinute la momentul împro-
14
Ibidem, dos. 1/1921-1922, f. 7.
15
Ibidem, dos. 1/1921-1922, ff. 74 - 80.
prietăririi. Graficul de mai jos prezintă situaţia oficială a proprietăţilor deţinute anterior aplică-
rii reformei agrare, fiind util în compararea cu datele rezultate din declaraţiile ţăranilor.
Figura 2. Suprafeţele deţinute de ţărani în momentul împroprietăririi
Comparând datele celor două grafice cu suprafeţele declarate şi cele reale, se confirmă
tendinţa iniţială a ţăranilor de a declara mai puţin pământ sau chiar deloc, numărul celor ce nu
deţineau pământ fiind mai scăzut în al doilea grafic. Însă indiferent de numărul ţăranilor ce au
minţit iniţial, suprafeţele deţinute erau mici faţă de necesităţile unei familii numeroase, 45%
din ţăranii din Bucecea, beneficiari ai legii de reformă agrară, posedând suprafeţe mai mici de
0,50 ha sau deloc. În aceste condiţii, sunt înţelese aşteptările ţărănimii faţă de reforma agrară.
În ce priveşte suprafeţele primite de ţărani, datele oficiale sunt neclare. Dacă în cazul notabili-
tăţilor comunale şi a locuitorilor din târg se menţionează suprafeţele primite, oscilând între 1 şi
4 ha, în cazul ţăranilor din satul Bucecea nu se specifică mărimea lotului primit. Se pare că în
cazul majorităţii ţăranilor, lotul gravita în jurul suprafeţei de 1 - 2,50 ha. Au existat şi cazuri de
ţărani ce au primit suprafeţe şi de 3 - 4 ha. Informaţiile relative la suprafaţa loturilor sunt des-
prinse din tabloul locuitorilor împroprietăriţi care au contestat prima împărţire din 19 aprilie
192216. Din cei 25 de contestatari, cu excepţia a 3 cazuri, toţi au primit măriri de suprafeţe.
Datorită lipsei de teren suficient, o parte dintre locuitorii comunei Bucecea au fost îm-
proprietăriţi pe alte moşii. Tabloul de locuitorii îndreptăţiţi la împroprietărire cărora li s-au
făcut forme definitive de punere în posesie, încheiat la 7 septembrie 1925 de agronomul regio-
nal, primarul şi notarul comunei, conţine o listă formată din 78 de locuitori ce au primit loturi
în comuna Cucorăni, 9 pe moşia Cucorăni, proprietatea lui M. Goilav, restul pe moşia Ipo-
teşti17. Ultimul act al aplicării reformei agrare la Bucecea l-a constituit întrunirea Comitetului
de ocol de împroprietărire de pe lângă Judecătoria ocol rural Bucecea, alcătuită din Gh. Gh.
Gheorghescu, judecătorul ocolului ca preşedinte, Gh. Paveliuc, agronom regional delegat de
Comisia Centrală, Gh. Platon, administratorul Plasei Bucecea, Alexandru Cucoradă şi Petru
Măcănescu, delegaţi ai sătenilor, căpitanul Ion Iacobescu, delegat al Ministerului de Război, ca
membri. În urma analizării tabelelor alcătuite de Comisia de împroprietărire a comunei Buce-
cea, au fost respinşi 4 ţărani pentru lipsa actelor militare, 5 ţărani ce posedau suprafeţe mari şi
alţi 3 ţărani pentru că nu domiciliau efectiv în comună 18. În final, lista celor îndreptăţiţi la îm-
proprietărire conţinea 238 de nume.
16
Ibidem, f. 173.
17
Idem, fond Sfatul Popular Raion Botoşani, secţia agricolă, dos. 6/1959, ff. 55-56.
18
Idem, fond Comisia de Expropriere Botoşani, dos. 2/1921, f. 3.
În urma înfăptuirii reformei agrare, mărimea moşiei Bucecea s-a micşorat considerabil.
Aşa cum rezultă şi din planul cadastral expus mai jos, suprafaţa moşiei s-a redus până 173 ha şi
9.767 mp19. Moşia Bucecea a rămas astfel o fâşie pe malul Sireţelului, traversată de şoseaua
Bucecea-Hânţăşti, mărginită de Moşia Călineşti şi loturile locuitorilor din Bucecea.
Împroprietărirea ţăranilor cu pământ

s-a făcut fără inventar tehnic şi vite. Majori-
tatea gospodăriilor au fost obligate să apele-
ze la împrumuturi, unele cu dobânzi destul
de ridicate, fapt ce a limitat independenţa
economică a ţăranilor. Dispoziţiile legii
agrare au dat posibilitatea de a se realiza
abuzuri20, exemplu fiind netrecerea pe pri-
mele liste cu ţărani împroprietăriţi a supra-
feţelor cuvenite. Luate însă în ansamblu,
efectele reformei agrare au fost benefice
pentru ţăranii comunei Bucecea prin prisma
învigorării climatului economic şi creşterea
şanselor acestora în a-şi gestiona eficient
propria lor muncă.
Pădurea statului Bucecea a rămas a fi
Harta 2. Moşia statului Bucecea (1922) prelucrată de ţăranii din localitate. În febru-
arie 1925, 29 de ţărani din Bucecea dădeau o declaraţie prin care acceptau condiţiile de arendă
a pădurii. Arendarea parcelelor din pădure se efectua pentru 6 luni, cu începere de la 1 octom-
brie 1925 până la 1 aprilie anul următor. Pe lângă arenda datorată statului, ţăranii se obligau să
achite restul dărilor implicate de folosirea loturilor din pădure. Arenda era dublată de participa-
rea ţăranilor cu braţe de muncă la diferite munci solicitate de Ocolul Silvic Adâncata, adminis-
tratorul pădurii statului Bucecea21. În schimb, administrarea moşiei Bucecea în anul 1925 nu a
adus beneficii statului. Lipsa profitabilităţii rezulta din tabloul Administraţiei Financiare Bo-
toşani, moşia statului Bucecea înregistrând un debit de 3.324,77 lei22. Situaţia era explicabilă
tocmai prin suprafaţa redusă la care ajunsese, de 169 hectare, aşa cum arată un tablou al lucră-
rilor de parcelare din anul 192623, ca urmare a diferitelor etape de exproprieri sau completări,
ceea ce nu o mai făcea viabilă din punct de vedere economic.
Situaţia din anul 1925 nu a fost una singulară. Într-un tablou al debitelor islazurilor din
judeţul Botoşani din anul 1934, moşia Bucecea reapare în categoria debitorilor, datoria înregis-
trată fiind de 3.324 lei24. Făcând comparaţie cu situaţia din 1925, se observă că datoria nu era
mai veche de un an de zile şi ea se explică, în cazul al doilea, prin efectele crizei economice,
generatoare de dificultăţi în plata dărilor de către ţărani.
Proprietăţi comunale
Proprietatea comunală a suferit modificări semnificative în perioada interbelică, pe fon-

dul diminuării importanţei proprietăţii de stat. Foaia de inventar a Primăriei comunei Bucecea
din anul 1921 confirmă această evoluţie, pe fondul relativei prosperităţi economice a localităţii.
Proprietăţile Primăriei Bucecea erau în număr de 12, din care şase islazuri - Corhana, Fundoa-
19
Idem, Colecţia Hărţi, Schiţe, Planuri, Comuna Bucecea, dos. 5/1922.
20
Ion Agrigoroaiei, România interbelică, vol. I, Edit. Universităţii „Al. I. Cuza” Iaşi, 2001, pp.109-110.
21
ANRSBT, fond Primăria comunei Bucecea, dos. 1/1925, f. 53.
22
Idem, Prefectura judeţului Botoşani, dos. 65/1925, f. 72.
23
Ibidem, dos. 11/1925, f. 80.
24
Ibidem, dos. 8/1934, f. 2.
25
ia, Sireţel, Râpa, Bulboci şi Peste Rampă, restul fiind mici proprietăţi în localitate . Valoarea
totală a proprietăţilor era de 6.731.000 lei. Pe lângă aceste proprietăţi, în anul următor Primăria
din Bucecea a achiziţionat cinci hectare de teren, pe care le-a arendat locuitorilor26.
Administrarea eficientă a proprietăţilor comunale de Primăria Bucecea rezultă şi din ra-
portul privind gestiunea islazului pentru anul 1932. Administraţia comunală a reuşit să încase-
ze pentru cele 168 de hectare de păşune 147.621 lei27. Un alt tablou al proprietăţilor existente
pe teritoriul comunei Bucecea a fost realizat în anul 1933. Suprafaţa totală a comunei, inclu-
zând şi Călineştii, era de 4.253 ha, din care 524 ha imaşuri, 303 ha păduri, 15 ha ape, pâraie şi
iazuri, 41 ha drumuri, 34 ha suprafeţe ocupate de CFR. Lor li se adăuga suprafaţa celor trei
localităţi componente: Bucecea Târg - 19 ha, Bucecea sat - 1,382 ha şi Călineşti – 1,962 ha28.
Existenţa acestor suprafeţe şi interesele comunităţii au determinat întemeierea unor for-
me de asociere, încurajate şi de politicile statului român din epocă. O informare a administraţiei
Plasei Bucecea către Prefectura judeţului Botoşani, din 3 aprilie 1939, făcea cunoscută exis-
tenţa unei asociaţii de păşunat „Poiana” în satul Bucecea, fondată de 100 de săteni, cu supra-
faţa de 100 de ha, înregistrată încă din anul 1929 la Tribunalul Botoşani 29. Asociaţia ţăranilor
din satul Bucecea era unică pe cuprinsul Plasei Bucecea, fapt ce denota prosperitatea şi spiritul
antreprenorial al sătenilor. Statistica din anul 1940 a comunei Bucecea prezintă un tablou reve-
latoriu al tipurilor de teren30. Cea mai mare parte a suprafeţei comunei era alcătuită din terenuri
arabile, urmate de păşuni, păduri şi zăvoaie, aşa cum rezultă din graficul de mai jos.
Figura 3. Suprafaţa comunei Bucecea (1940)
Datorită poziţionării geografice a comunei pe valea Siretului, suprafaţa arabilă a fluctu-

at. Suprafaţa din anul 1940 era mai mică decât cea recenzată în anul anterior, tocmai datorită
revărsării râului şi inundării unei părţi din suprafaţa comunei. Cele 45 ha inundate erau trecute
la capitolul mlaştini. Alte 20 ha de teren au fost ocupate de proiectul nefinalizat de construire
în scopuri hidroenergetice şi de irigaţii a canalului Siret-Sitna31. O altă ilustrare a proprietăţii
este dată de situaţia generală a terenurilor din comuna Bucecea, realizată la nivelul Camerei
25
26
Idem, fond Prefectura judeţului Botoşani, dos. 18/1922, f. 309.
27
28
29
Ibidem, dos. 49/1939, f. 14.
30
31
Ibidem, dos. 2/1941, f. 128.
Agricole Botoşani, pentru anul 194032. Structura proprietăţii surprinde o imagine de ansamblu
a comunei, fiind inclus şi Călineştii, inclusiv marea proprietate a Mariei Miclescu. Proprietatea
era prezentată în funcţie de dimensiunile sale, aşa cum rezultă din graficul de mai jos.
Figura 4. Situaţia generală a terenurilor din comuna Bucecea (1940)
O parte din imaginea proprietăţii comunale este reconstruită şi de planul de exploatare

al proprietăţilor comunale, elaborat de primăria Bucecea la 5 ianuarie 1943, în care erau pre-
zentate suprafeţele a patru păşuni, din care trei aparţineau de Bucecea şi una de Călineşti. Din
păşunile aparţinătoare de Bucecea erau amintite „Sireţelul peste Rampă” de care se foloseau
atât Călineştii cât şi Bucecea, cu suprafaţa de 78 ha şi 2.160 m2, „Sireţel” şi „Corhana”, ulti-
ma de 163 ha33. Evoluţiile proprietăţilor de pe cuprinsul comunei Bucecea au surprins schimbă-
rile determinate de reformele agrare din anii ’20, cât şi procesul de emancipare economică al
ţărănimii. Întreprinderile realizate de ţărani, care s-au asociat tot mai des în exploatarea pădurii
statului sau a păşunilor, cum este cazul ţăranilor din satul Bucecea la 1929, ilustrează această
concluzie. În ciuda dificultăţilor, evoluţia proprietăţilor întăreşte ideea unui parcurs pozitiv al
sătenilor, fiind o bază spre dezvoltarea unei economii prospere. Din păcate, declanşarea celui
de-al Doilea Război Mondial a întrerupt acest parcurs.
Proprietatea – între iluzie şi amăgire
Evenimentele posterioare datei de 23 august 1944 au modificat sensul evoluţiei socie-

tăţii româneşti. Marile schimbări ce au avut loc în România postbelică, de sorginte sovietică, au
afectat toate domeniile societăţii româneşti. Dintre acestea, poate cel mai afectat a fost regimul
proprietăţii, unde concepţiile sovietice profund ideologizate nu aveau puncte de tangenţă cu
tradiţia românească înrădăcinată de secole. Propaganda comunistă a folosit dorinţa intrinsecă a
ţăranului român de a poseda proprietatea sa în scopuri politice, dezbaterile pe tema împroprie-
tării ţărănimii fiind încadrate în acest registru.
Reforma agrară din anul 1945 a avut efecte mult mai mici comparativ cu reformele pre-
cedente, de mai mare anvergură. În primul rând, dacă luăm cazul comunei Bucecea, marile
suprafeţe agricole fuseseră lichidate, în anul 1922 o parte din locuitorii din satul Bucecea fiind
împroprietăriţi, aşa cum am văzut, cu loturi pe moşiile din alte comune. Singurele mari proprie-
tăţi rămase, dacă mai puteau fi considerate astfel, erau cele ale Mariei şi ale lui Gheorghe Mi-
32
Idem, fond Camera Agricolă Botoşani, dos. 109/1944, f. 1.
33
Idem, fond Primăria comunei Bucecea, d. 9/1943, f. 4.
clescu, mult reduse ca dimensiune, dacă e să ne raportăm la suprafeţele existente înainte de

reforma agrară de la începutul decadei interbelice. În al doilea rând, o parte dintre ţăranii care
avuseseră experienţa frontului sovietic, nu se întorseseră cu cuvinte de laudă la adresa modelu-
lui sovietic de organizare a agriculturii, care se prefigura a se aşeza în spaţiul economic local.
Traseul urmat de proprietatea agricolă după definitivarea reformei agrare din anul 1945
nu a fost lung, ci a fost estompat de măsurile inumane cu care reprezentanţii noului regim poli-
tic i-au tratat pe foştii mari proprietari. Arestarea acestora şi confiscarea proprietăţilor ce le mai
rămăseseră au anunţat sfârşitul iluziei proprietăţii şi încercarea unui sentiment de amăgire în
rândul ţăranilor, forţaţi la începutul deceniului şase al secolului trecut să se integreze în formele
de proprietate comune.
Reforma agrară din anul 1945
La sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, agricultura reprezenta principala ramură
economică a României, 76,5% din populaţie fiind concentrată în agricultură 34. Din această
cauză, majoritatea partidelor politice româneşti, luând exemplul Partidului Comunist Român,
au încercat să-şi conceapă programe cu referire la problema unei noi reforme agrare.
Partidul Naţional Liberal s-a pronunţat împotriva unei asemenea reforme, considerând că
existenţa proprietăţilor mici ar determina o scădere a productivităţii, soluţia propusă constând în
îmbunătăţirea metodelor de lucru folosite. Partidul Naţional Ţărănesc a acceptat exproprierea
atât timp cât era realizată pe principiul plăţilor compensatorii, dar considera momentul 1945
inoportun pentru aplicarea unei reforme agrare35. Proiectul ţărănist al legii prevedea exproprierea
suprafeţelor ce depăşeau 50 ha, cu excepţia viilor, livezilor şi pădurilor. Pentru proprietăţile aren-
date cel puţin 5 ani, partea rămasă proprietarilor se reducea la 15 ha. Proprietăţile rurale ale per-
soanelor refugiate în ţările aflate în conflict cu România urmau a fi expropriate în totalitate. Tot
prin acelaşi proiect de lege s-a lansat ideea constituirii de către stat a unor ferme model sub în-
drumarea Ministerului de Agricultură şi Domenii, câte una în fiecare regiune36.
Partidul Social Democrat s-a apropiat de poziţia comuniştilor, susţinând motivările aces-
tora. Argumentele liderilor comunişti constau în persistenţa muncii salariate în mediul rural,
suprapopularea sa cât şi randamentul încă scăzut al agriculturii româneşti. În acest sens se încadra
şi opinia primului ministrul Petru Groza, exprimată într-un interviu acordat corespondenţilor de
presă americani aflaţi la Bucureşti la 22 martie 1945: „Reforma agrară, în condiţiile specifice
ţării noastre, unde metodele de practicare a agriculturii sunt încă primitive, unde principala
unealtă este braţul ţăranului, nu putem vorbi de scăderea producţiei agricole în următorii doi
ani. Chiar dacă s-ar înregistra o uşoară scădere, ea nu ar fi invers proporţională cu marile rea-
lizări pe plan social, care vor ajuta la făurirea destinului acestui popor harnic pe baze solide şi
vor abandona fostul sistem feudal de exploatare a plugarului. Reforma agrară deschide acum
perspective plugarului care va fi conştient că munca lui nu este exploatată”37.
Pe de altă parte, reforma agrară pe care comuniştii doreau să o impună servea scopului
lor politic, de construire a unei noi ordini sociale, realizabilă doar prin anihilarea ţărănimii
tradiţionale a satului38. Eliminarea elementelor de tradiţie economică interbelică deschidea
calea atingerii principalului scop ideologic al comuniştilor: construirea unei economii socialis-
te după modelul sovietic39.
34
Stelian Tănase, Elită şi societate. Guvernarea Gheorghe Gheorghiu-Dej. 1948-1965, Edit. Humanitas, Bucu-
reşti, 1998, p. 25.
35
Iulian-Cătălin Nechifor, România între anii 1958 şi 1968. Probleme interne, Edit. Agata, Botoşani, 2009, p. 179.
36
România. Viaţa politică în documente. 1945, coord. Ioan Scurtu, Arhivele Statului din România, Bucureşti,
1994, doc. 13, pp. 124-128.
37
Ibidem, doc. 48, pp. 222-223.
38
Jean François Soulet, Istoria comparată a statelor comuniste din 1945 până în zilele noastre, Edit. Polirom, Iaşi,
1998, p. 42.
39
Iulian-Cătălin Nechifor, op. cit., p. 179.
La 23 martie 1945 a fost adoptat Decretul-lege pentru înfăptuirea reformei agrare.

Conform articolului 3 din lege, treceau în proprietatea statului terenurile deţinute de cetăţenii
germani sau etnicii germani care colaboraseră cu Germania nazistă, proprietăţile criminalilor
de război şi a celor declaraţi vinovaţi de dezastrul ţării, terenurile celor ce s-au refugiat în ţările
cu care România se afla în conflict după 23 august 1944, terenurile absenteiştilor, terenurile
arendate în ultimii şapte ani mai mari de 10 ha, bunurile agricole aflate în proprietatea cetăţeni-
lor români care s-au înscris voluntari pentru a lupta împotriva Naţiunilor Unite şi surplusul de
peste 50 ha. a proprietăţilor constituite din pământul arabil, livezile, fâneţele, păşunile, bălţile şi
iazurile artificiale. Construcţiile de pe marile proprietăţi, constituite din conace, drumuri, livezi,
lucrările de îmbunătăţiri funciare şi instalaţiile lor urmau a fi cuprinse în cota de 50 de ha.
Articolul 6 prevedea că bunurile mobile: tractoare, batoze, locomobilele, secerătoarele şi com-
binele treceau în proprietatea statului, care urma a le pune la dispoziţia agricultorilor prin in-
termediul centrelor judeţene de închiriat maşini agricole.
Procedura exproprierii şi a împroprietăririi era oarecum asemănătoare cu cea reformelor
agrare precedente. La nivelul comunelor, locuitorii întruniţi în adunare generală urmau a-şi
alege o comisie formată din 7-15 membri, la nivelul plasei erau constituite comisii cu rolul de a
media eventualele diferende apărute între comune. În procesul de împroprietărire, prioritate
aveau ţăranii concentraţi sau mobilizaţi, mărimea loturilor depinzând de rezerva de pământ
existentă la nivelul plasei. Preţul pământului pentru împroprietărire era calculat cu cel al unei
recolte medii anuale la hectar de 1.000 kg grâu şi 1.000 kg porumb, noii împroprietăriţi plătind
10% din preţ în natură sau bani40.
Pe baza prevederilor legii agrare, a fost constituit la Bucecea un Comitet comunal pen-
tru aplicarea reformei agrare, alcătuit din Constantin I. Nechifor, Dumitru M. Butnaru, Petru I.
Nechita, Ilie I. Cojocea, Roman Grosu, Gheorghe Ianoş, Gheorghe M. Păduraru, Gheorghe Fl.
Tilipan, Ştefan Talpă, Vasile H. Lupuşoru, Haralambie Matei, Mihai V. Poroh, Neculai Tiliuţă,
Costache P. Onofrei şi Petru Martiniuc 41. În baza lucrărilor comisiei de aplicare a legii agrare,
au fost trecuţi pe listele oficiale 21 de invalizi cu 21,50 ha, 4 orfani cu 5,50 ha, 40 văduve cu
39,50 ha, 143 de luptători cu 147 ha, 47 de concentraţi cu 43 ha şi 60 locuitori fără pământ cu
69 ha42. Lipsa unei rezerve agrare suficiente la Bucecea a determinat ca îndreptăţiţilor la îm-
proprietărire să li se acorde suprafeţe mici de teren de circa un ha, prin urmare legea nu şi-a
atins scopurile urmărite.
Împroprietărirea a declanşat tensiuni între locuitorii comunei. Un memoriu nedatat, pro-
babil din anul 1945, al locuitorilor comunei Bucecea înaintat Preturii Plasei Bucecea, arăta că
19 locuitori fuseseră trecuţi pe listele de împroprietărire, deşi nu aveau dreptul deoarece pose-
dau suprafeţe mari de pământ. Semnatarii erau dispuşi, în cazul în care cele sesizate de ei nu se
rezolvau la nivel local, să trimită memorii inclusiv Ministerului Agriculturii şi Domeniilor 43. O
parte dintre numele ţăranilor acuzaţi de a fi fost trecuţi în mod fraudulos pe listele de împropri-
etărire vor apare mai târziu în postura de reprezentanţi ai autorităţilor comuniste în comuna
Bucecea. Astfel de abuzuri nu se regăseau doar la nivelul comunei Bucecea. Un memoriu al
PNL înaintat reprezentantului american la Bucureşti, Mark Ethridge, la 13 noiembrie 1945,
completa şirul abuzurilor săvârşite de autorităţile procomuniste la nivelul ţării. Ţăranilor care
refuzau să colaboreze cu Frontul Naţional Democrat, alianţa procomunistă care conducea Ro-
mânia, li se refuza acordarea loturilor de pământ îndreptăţite, li se confiscau vitele şi erau în-
carceraţi sub acuzaţia că erau fascişti44.
Tensiunile din rândul ţărănimii au crescut odată cu trecerea timpului. Un buletin infor-
mativ al Inspectoratului General al Jandarmeriei privind starea de spirit din ţară din ianuarie
40
România. Viaţa politică în documente. 1945, doc. 50, pp. 225-228.
41
ANRSBT, fond Sfatul Popular Raion Botoşani, secţia agricolă, dos. 6/1959, f. 9.
42
Idem, fond Pretura plasei Bucecea, dos. 19/1945, f. 238.
43
Ibidem, f. 233.
44
România. Viaţa politică în documente. 1945…, doc. 98, p. 465.
1946, arăta că starea de nemulţumire a populaţiei se accentua din cauza lipsei de alimente de
primă necesitate, în special a grâului şi porumbului, determinată de cumpărarea de stat la
preţuri reduse. Pentru realităţile de mai sus, populaţia, în mare parte formată din ţărănime,
arunca vina pe comportamentul reprezentanţilor sovietici aflaţi în România 45. O informare din
martie acelaşi an confirma lipsurile, la care se adăuga lipsa inventarului agricol datorat rechi-
ziţiilor la care fusese supusă populaţia46. Acestor condiţii îngrijorătoare pentru autorităţile ro-
mâne li se adăugau nemulţumirile datorate abuzurilor săvârşite de comitetele de reformă agra-
ră, care omiseseră de pe listele de împroprietărire pe cei îndreptăţiţi, fiind înregistrate incidente
şi agitaţii în rândul ţăranilor47.
Abuzuri au fost înregistrate şi în rândul îndreptăţiţilor de pe cuprinsul comunei Bucecea.
Un proces-verbal de verificare a tabelelor de împroprietăriţi din comuna Bucecea din 22-24
mai 1946 arăta că pentru satul Bucecea au fost înregistraţi 187 de locuitori, 10 dispăruţi, 72 de
cereri anulate, 59 de omişi şi 7 absenţi. În total, pe ansamblul comunei Bucecea erau înregis-
traţi 302 locuitori verificaţi, 25 dispăruţi, 111 anulaţi, 75 omişi, 19 absenţi 48. Situaţia locuitori-
lor cu drept de împroprietărire a fost confirmată de o statistică a Camerei Agricole Botoşani
din 1 iunie 194649. La 18 septembrie 1946 a fost completat un tabel suplimentar cu numele a 8
locuitori, din care 2 văduve, 3 luptători şi 3 concentraţi, care fuseseră omişi de pe tabelele de
împroprietărire. Suprafeţele deţinute de aceştia oscilau în jurul unui ha, loturile primite fiind în
mărime de jumătate de ha50. Tot la aceiaşi dată, şeful ocolului agricol Bucecea - Mircea Petroni
şi I. Murar, preşedintele comisiei de plasă pentru reforma agrară, s-au deplasat în comuna Bu-
cecea pentru punerea în posesie a celor îndreptăţiţi. Procesul-verbal încheiat cu această ocazie,
preciza că pentru satisfacerea nevoilor prevăzute de lege, moşia Mariei Miclescu fusese expro-
priată cu o suprafaţă de 222,50 ha, la care se adăugau alte 30 de ha din aceiaşi moşie situate pe
malul Siretului. Cei circa 60-70 de ţărani strânşi în faţa Primăriei din Bucecea au cerut amâna-
rea datei de punere în aplicare a reformei pentru 20 septembrie, solicitând ca şi suprafaţa de 30
de ha menţionată mai sus să fie şi ea parcelată şi împărţită odată cu cele 222,50 ha. Reprezen-
tanţii prefecturii au fost nevoiţi să accepte cerinţa ţăranilor, însă cu această ocazie s-au judecat
11 contestaţii. Dintre acestea, numai patru au avut succes de cauză, celelalte contestaţii fiind
respinse51.
Punerea în posesie a ţăranilor, din 20 septembrie 1946, s-a desfăşurat într-un climat de
tensiune. Comitetul de împroprietărire a fost decimat, de la lucrări lipsind Gheorghe Tilipan,
Costache Ioan Nechifor, Vasile Lupuşoru, Mihai Poroh, Neculai Tiliuţă, Gheorghe Păduraru şi
Gheorghe Ionos. Preşedintele comisiei a fost acuzat că neglija interesele locuitorilor, fiind
înlocuit ad-hoc cu Roman Gh. Grosu52. În final, pe listele de împroprietărire au fost trecuţi 199
de locuitori, din care 14 invalizi, 1 orfan de război, 26 văduve de război, 93 de luptători, 24 de
concentraţi şi 41 de locuitori lipsă53. Locuitorii satului Bucecea au primit loturi de 0,50 ha pe
terenurile expropriate de pe proprietatea Mariei Miclescu. O parte din terenurile expropriate de
stat au fost propuse pentru transformarea în ferme model. Un tablou al fermelor model pentru
Comuna Bucecea, al Preturii de plasă Bucecea din anul 1945, propunea două locaţii. Prima
urma a fi constituită pe o parte a proprietăţii Mariei Miclescu, în timp ce a doua pe proprietatea
Luciei Gh. Băleanu54. Ceea ce este interesat la acest tablou este cuprinderea celei de-a doua
45
România. Viaţa politică în documente. 1946, coord. Ioan Scurtu, Arhivele Statului din România, Bucureşti,
1996, doc.15, pp. 99-100.
46
Ibidem, doc. 32, pp. 145-147.
47
Ibidem.
48
ANRSBT, fond Pretura plasei Bucecea, dos. 20/1945, f. 35.
49
50
Idem, fond Sfatul Popular Raion Botoşani, secţia agricolă, dos. 6/1959, f. 15.
51
52
53
Ibidem, dos. 9/1946, ff. 6-17; Idem, fond Camera Agricolă Botoşani, dos. 176/1947, ff. 1-8.
54
proprietare, inexistentă în statisticile anterioare anului 1945, ceea ce ne facem să credem că

este vorba de o eroare.
Efectele reformei agrare au fost negative. Principalul efect al reformei a constat în
creşterea la nivelul ţării a ponderii proprietăţilor mai mici de 5 ha, de la 73,5% în 1944 la
76,2% în 194555. La nivelul judeţului Botoşani, anterior lunii martie 1945, existau 182 de
moşieri, care aveau în posesie 30.731 ha, şi 60.263 proprietari agricoli, care împreună stăpâ-
neau 189.301 ha. La finele aplicării reformei rămăseseră 137 de moşieri cu 8.551 ha, în aceste
suprafeţe fiind cuprinse şi două ferme model de câte 100 ha, iar 60.263 ţărani posedau 211.481
ha, expropriindu-se la nivelul judeţului 22.180 ha. Prin urmare, 92,2% din terenul arabil a
revenit micilor proprietari şi 3,8% marilor proprietari 56. Un alt efect a constat în diminuarea
capacităţii agricole a ţării, cu efecte negative asupra asigurării alimentării populaţiei, precum şi
incapacitatea guvernului român de a onora cerinţele sovietice. Prin modul de implementare a
măsurilor de reformă agrară, o parte din ţărănime a devenit un instrument politic folosit de
Partidul Comunist Român în acapararea puterii totale.
1945-1949 – Iluzia proprietăţii
O parte dintre târgoveţii din Bucecea au considerat primii ani postbelici drept o reîn-
toarcere la normalitatea societăţii de dinainte de declanşarea războiului. Conştienţi de drepturi-
le lor de proprietate şi doritori de a elimina o parte din abuzurile practicate de administraţiile
comunale, târgoveţii şi-au solicitat drepturile lor asupra unei părţi din imaşul Târgului Bucecea.
Conflictul a fost generat de statutul incert al proprietăţii la Bucecea, aşa cum am arătat mai sus.
Obiectul de litigiu a fost imaşul târgului, primit donaţie de locuitori prin hrisovul de întemeiere,
a cărui statut l-am prezentat anterior. Situaţia s-a complicat în condiţiile în care în anul 1940, în
urma unor dispoziţii venite de la guvern, o parte a terenului aflat în litigiu - „Toloaca”, a fost
arat şi însămânţat de Regimentul 3 Călăraşi, cantonat la acea dată în comună. În anul 1941,
data la care regimentul a părăsit localitatea, terenul în cauză a fost încredinţat de Primăria Bu-
cecea Camerei Agricole Botoşani, fără a consulta obştea târgoveţilor, decimată de concentrările
pe front şi de mutarea în masă a evreilor la Botoşani. Prin urmare, la 26 martie 1946, obştea
târgului a trimis o adresă Prefecturii judeţului Botoşani prin care solicitata revenirea la statutul
anterior de proprietate57.
Locuitorii târgului au demarat demersurile în vederea înfiinţării obştii. Procesul-verbal,
din 26 aprilie 1946 de constituire a obştii târgului, menţiona scopul funcţionării organizaţiei: de
a administra drepturile şi bunurile care aparţineau obştii Târgului Bucecea, adică Toloaca Târ-
gului, cum şi alte bunuri ce aparţineau obştii, în calitate de bezmănari, cu care fuseseră împro-
prietăriţi locuitorii târgului încă de la 187058. Datele din acest proces-verbal sunt importante
pentru evoluţia proprietăţii din Bucecea, ţinând cont că în dosarele de arhivă nu se regăsesc
documente care să facă trimitere la o eventuală împroprietărire a locuitorilor din Bucecea pen-
tru anul 1870. Prin urmare, nu facem decât să dăm un beneficiu de încredere afirmaţiei locuito-
rilor reclamanţi din Bucecea de la 1946. Comitetul astfel constituit, format din Alexandru Fieru
- preşedinte, Ştefan Talpă - vicepreşedinte, Mendel Herşcovici, Leiba Soponaru, Vasile Guber-
nicu, Mina Stoleru, Leizer Hafner, Henichi Aronovici, Filaret Humă şi Gheorghe Dumitriu -
membri, avea drept sarcină administrarea provizorie a bunurilor obştii până la constituirea
legală a acesteia. Cei 64 de locuitori semnatari ai procesului-verbal împuterniceau pe cei 10
mandatari ai obştii să preia în primire de la primăria comunei terenul „Toloaca Târgului” şi să
negocieze condiţiile prin care arendaşul să renunţe la contractul de arendare existent 59.
55
Dumitru Şandru, „Impactul reformei agrare din 1945 asupra ţărănimii”, în Xenopolitana, 1999, 1-2, p. 18.
56
D. Cocimaru, „Urmările reformei agrare la Botoşani”, în Clopotul, III, 112, 2 ianuarie 1946.
57
ANRSBT, fond Prefectura judeţului Botoşani, dos. 56/1946, ff. 14-15.
58
59
Ibidem.
Demersul locuitorilor din Bucecea a fost uşurat şi de decizia Ministrului Agriculturii şi

Domeniilor din 26 februarie 1946, prin care se prelungea data de întemeierea a obştilor de la 1
ianuarie 1945 la 1 ianuarie 1948. Drept consecinţă, pe parcursul anului 1946 au fost organizate
mai multe întruniri în vederea constituirii pe cale legală a obştii. O primă întrunire s-a des-
făşurat la 11 august 1946, sub prezidenţia judecătorului de ocol I. Petrovici. Din cauza lipsei
întrunirii majorităţii legale, a fost organizată o a doua adunare la 18 august, rezultatul fiind
identic60. Dificultăţile legate de constituirea obştii au continuat şi în prima parte a anului 1947.
Într-o menţiune a prefecturii se arăta că la data de 22 ianuarie 1947 obştea târgoveţilor nu era
constituită în mod legal, dosarul de proprietate urmând a fi înaintat contenciosului prefecturii 61.
Mai mult, datorită lipsei de informare a Primăriei din Bucecea în ce priveşte prelungirea ter-
menul legal de constituire a obştii, tensiunea dintre arendaşul Toloacei Târgului şi comitetul de
iniţiativă a ajuns la cote maxime, primul refuzând să părăsească terenul în cauză 62.
Situaţia a fost clarificată în urma şedinţelor din 17 mai şi 15 iunie 1947, prin care în fi-
nal a luat naştere obştea târgoveţilor şi în care s-au aprobat statutele Asociaţiei de Păşunat
„Fundoaia”. Preşedinte a fost reconfirmat Alexandru Fieru, asociaţia fiind compusă din 181 de
membri. În consecinţă, Primăria urma să facă transferul de proprietate şi transcrierea dreptului
de proprietate în registrele Tribunalului judeţului Botoşani63.
În ce privesc proprietăţile comunale, în primii ani postbelici ele au continuat a fi arenda-
te în beneficiul veniturilor bugetare ale Primăriei. Mai jos prezentăm un tabel cu proprietăţile
comunale pentru nivelul anului 194564, majoritatea bunurilor regăsindu-se în posesia Primăriei
înainte de 1940.
Tabel 1. Proprietăţile comunale (1945)
Bunuri agricole Bunuri comerciale

Supr.
Nr. Proprietatea Locaţia Nr. Proprietatea Locaţia
(Ha)
Locul zis „La şcoala Un canton de că-
1. Sat Bucecea 1,19 1. La Hală
nr. 2”; rămidă;
Un canton de că- Şoseaua
2. Grădina „Velniţa”; Sat Bucecea 0,45 2.
rămidă; Leorda
Hala de carne de
3. Lotul „Corneţ”; Ţarina din Şes 4,78 3. Tg. Bucecea
vită ;
Hala de carne de
4. Grădina „Satul Nou”; În loturi 0,17 4. Tg. Bucecea
porc;
Str. Grădina Una casă cărămi-
5. Loc viran „Gheţăria”; 0,03 5. Tg. Bucecea
Publică dă;
Grădina „Crâşma
6. Sat Bucecea 0,25
satului”;
7. Locul „La Canal”; Sat Bucecea 0,06
Şoseaua
8. Loc viran
Hănţeşti
Locul
9. Tg. Bucecea 0,12
„La Hanul Vechi”;
10. Imaşul Târgului; Fundoaia 135
60
Ibidem, dos. 56/1946, f. 55.
61
Ibidem, f. 91.
62
Ibidem, dos. 2/1947, ff. 182-183.
63
Idem, fond Prefectura judeţului Botoşani, dos. 5/1947, ff. 125-126.
64
Idem, fond Primăria comunei Bucecea, dos. 8/1948, ff. 23-14.
La 22 octombrie 1946 a fost publicat rezultatul licitaţiei organizate pentru arendarea bu-
nurilor comunale. Astfel, o parte din bunurile comunei au fost arendate unor locuitori din Bu-
cecea, al căror nume îl menţionăm în rândurile ce urmează: Gheorghe Mercus a arendat terenu-
rile „Lângă Şoseaua Hănţeşti”, în suprafaţă de 0,447 ha, pentru 161.000 lei; terenul viran Str.
Grădina Publică, în suprafaţă de 0,0155 ha, pentru 45.000 lei şi Grădina Satului, în suprafaţă
de 0,25 ha, pentru 106.000 lei; Florea Grosu a arendat grădina „Satul Nou”, în suprafaţă de
0,20 ha, pentru 66.000 lei; Ifrim Poenaru a concesionat grădina „Şcoala Nr. 2”, în suprafaţă de
1,20 ha, pentru suma de 405.000 lei; Nicole Em. Florescu a arendat grădina „Velniţa”, în su-
prafaţă de 0,47 ha, pentru 108.000 lei; Ioan Aungurencei a concesionat terenul arabil „La Ca-
nal”, în suprafaţă de 0,060 ha, pentru suma de 39.000 lei şi Vasile Ursuleac a arendat toloaca
„La Plopi”, în suprafaţă de 1,6807 ha, pentru suma de 259.000 lei. Trei terenuri - „Secţia de
Jandarmi”, în suprafaţă de 0,2371 ha; „Hanul Vechi”, cu suprafaţa de 0,0891 ha şi „Lotul
Corneţ” în suprafaţă de 4,7840 ha - nu au reuşit a fi arendate, pentru ele declanşându-se proce-
dura negocierii65.
Un inventar al Primăriei comunei Bucecea din anul 1949 reconstituie proprietatea la ni-
velul comunii66, fiind ultimul înaintea trecerii lor sub regimul proprietăţii socialiste. Din acest
motiv, îl prezentăm în rândurile de mai jos sub forma unui tabel ce include şi proprietăţile
satului Călineşti.
Tabel 2. Suprafaţa comunei şi a satelor pe categorii de terenuri în anul 1949 în ha
Suprafaţa stabi- Suprafaţa

Bucecea Bucecea
Nr. Categorii de terenuri lită în ancheta comunei Călineşti
Târg sat
din 1947 (1949)
1. Arabil în câmp 2.539 2.041 2 1.236 805
2. Arabil în izlaz - 10 10 - -
3. Arabil în vatra satului - 75 5 45 25
4. Total teren arabil 2.539 2.126 13 1.251 780
5. Păşune naturală în izlaz com. 654 644 125 339 160
6. Păşuni, goluri de munţi - - - - -
Alte păşuni naturale incls.
7. - - - - -
Vatra satului
8. Total păşune naturală 654 644 125 334 165
9. Vii - - - - -
10. Livezi cu pomi fructiferi 49 49 5 25 19
11. Terenuri ocupate de clădiri 49 49 10 25 14
12. Păduri 355 355 - 303 52
13. Bălţi şi lacuri - - - - -
14. Terenuri neutilizabile 104 104 4 54 46
15. Suprafaţa totală 4.081 3.557 156 2.192 1.207
65
66
Analizând datele din tabel, se observă că o parte dintre ele sunt incorecte, la o serie de
categorii de terenuri sumele celor trei entităţi comunale nefiind identice cu suma totală trecută
în tabel. Trecând peste aceste imperfecţiuni ale tabelului, se poate crea o imagine a fondului
funciar al comunei la momentul declanşării colectivizării. Momentul 1949 a semnificat pentru
ţărănime transformarea conceptului de proprietate personală într-o himeră. Cedarea prin forţă a
proprietăţii ţărănimii a însemnat de fapt sfârşitul unui sistem de valori în societate.
Proprietatea Micleştilor în anii interbelici
Reformele agrare din anii 1921-1922 au afectat Călineştii, modificând încă o dată struc-
tura proprietăţii. Realizate dintr-o necesitate de ordin social, în primul rând, şi apoi economică,
reformele au dat un nou impuls, nu neapărat modernizator, satului românesc. Prin urmare,
dorinţa ţărănimii de a se desprinde de sub monopolul economic al marii proprietăţi a familiei
Miclescu a fost un factor decisiv în îmbrăţişarea reformei la Călineşti.
Tabloul de împroprietărire a comunei Călineşti, încheiat cu ocazia lucrărilor reformei,
surprinde 118 beneficiari67. Însă împroprietărirea nu s-a făcut fără a exista tensiuni între repre-
zentanţii marii proprietăţi şi cei ai ţăranilor îndreptăţiţi. Conflictul a avut la bază refuzul mari-
lor proprietari de a permite exproprierea islazului şi împroprietărirea ţăranilor cu loturi din
acesta. Însă deznodământul nu a fost favorabil sătenilor. Ţăranii, reprezentaţi prin delegatul
sătenilor din Călineşti, Ion Rotaru, Gh. Borş, primarul Comunei Cucorăni, şi Ion Gh. Petrache,
delegatul sătenilor din Siminicea, nu au câştigat procesul intentat lui Ion Miclescu. Deşi pro-
prietarii au încercat printr-un artificiu să elimine posibilitatea exproprierii izlazului, instanţa de
apel din Botoşani, la 31 martie 1923, respingea din nou acţiunea intentată de reprezentanţii
sătenilor. Ţăranii contestau introducerea de către proprietarii moşiei la Tribunalul Botoşani a
unei cereri de ieşire din diviziune la 16 decembrie 1920. Sătenii au considerat pe bună dreptate
că acţiunea proprietarilor urmărea eludarea legii şi limitarea împroprietării lor 68. Exproprierea
moşiei Călineşti, deşi limitată de acţiunea proprietarilor săi, a fost totuşi realizată în anul 1922.
Cu această ocazie moşia Călineşti a fost inclusă într-un tabel al moşiilor ce urmau a fi măsura-
te. Datorită trenării în instanţă a procesului dintre săteni şi proprietari, moşia era menţionată în
stare de indiviziune, proprietate a moştenitorilor lui Ioan Miclescu 69.
Ieşirea completă din indiviziune a fost certificată de Tribunalul Botoşani la 13 februarie
1923. Procedura a fost iniţiată de Radu Miclescu, ofiţer în Regimentul 4 Roşiori, staţionat la
Gherla, care a intentat proces fraţilor săi Ion Miclescu, Maria Miclescu şi Gheorghe Miclescu,
ultimul minor şi reprezentat de Ion Miclescu. Proprietăţile defuncţilor Alina şi Ion Miclescu au
fost împărţite în patru loturi egale. Lotul nr. 1, atribuit Mariei Miclescu, era format din lanul
„Nuci” cu o suprafaţă de 108 ha, lanul „La moară” cu 77 ha, lanul „La Şosea” cu 39 ha şi 67
ari, suprafaţa totală fiind de 225 ha. La aceste suprafeţe se adăuga un lot de pădure de la Grigo-
reşti, în mărime de 22 ha şi 30 arii, lotul 1 din moşia Mizil, judeţul Buzău, întitulat Tefileanca.
Lotul nr. 2 a revenit lui Gheorghe Miclescu, compus din patru lanuri din moşia Căli-
neşti: 77 ha şi un ar din lotul „La Şosea”, 77 ha şi 22 ari din lotul „La Izvoare”, 60 ha şi 77 ari
din lanul „Şesul Bucecea” şi 10 ha de vie; din moşia Mizil lotul „Cireşanca”; lotul 2 din pă-
durea Grigoreşti în suprafaţă de 11 ha şi 50 de ari. Lotul nr. 3 a revenit lui Ion Miclescu, fiind
compus din 270 ha din moşia Călineşti, distribuiţi în: 39 ha şi 33 ari în lanul „Şesul Bucecea”,
118 ha şi 11 ari în lanul „Ciuloasa”, 75 ha şi 34 ari în luncile de pe marginea Siretului şi 33 ha
şi 22 ari în lanul „La Coşeri”; din moşia Mizil, lotul din partea de jos a „Cireşancei”, cu su-
prafaţa de 110 ha şi 111 ha şi 50 arii din pădurea Grigoreşti. Lotul nr. 4 i-a revenit lui Radu
Miclescu, compus fiind din 225 ha din moşia Călineşti, alcătuit din 106 ha şi 89 ari din lanul
„La Coşeri”, 118 ha şi 11 ari din lanul „La Stejari”; din moşia Mizil două trupuri: 80 ha din
67
ANRSBT, fond Comisia de Expropriere Botoşani, dos. 12/1921, ff. 126-127.
68
Ibidem, ff. 175-176.
69
Idem, fond Prefectura Judeţului Botoşani, dos. 18/1922, f. 180.
lanul „Cireşanca de sus” şi 30 ha din pământul expropriat şi 111 ha şi 50 arii din pădurea
Grigoreşti. Instanţa a mai decis că fiecare moştenitor urma a primi de la stat câte ¼ din despă-
gubirea acordată pentru cele 1.012 ha expropriate din moşia Grigoreşti, 422 ha din moşia Căli-
neşti şi 281 ha din moşia Mizil, după ce se vor achita datoriile defuncţilor proprietari70.
Figura 5. Figura 6. Magda Miclescu Figura 7.

Maria Miclescu cu fiul ei Radu Miclescu Gheorghe Miclescu
Între cei patru moştenitori au demarat negocierile pentru aşezarea proprietăţilor prin
tranzacţionarea părţilor moştenite. Un tabel al lucrărilor de parcelare definitivă din anul 1926
ne dezvăluie că din moştenitorii lui Ion Miclescu, erau recenzaţi doar doi. Moşia Călineşti, în
suprafaţă de 764 ha, se afla în proprietatea lui Jean şi E. Miclescu, în timp ce moşia Grigoreşti,
în suprafaţă de 660 ha, era stăpânită de Jean Miclescu 71. O declaraţie de rezervare făcută de
Maria Miclescu, cu ocazia reformei agrare din anul 1945, aduce lămuriri suplimentare în clari-
ficarea statutului proprietăţii asupra moşiei Călineşti. În declaraţia sa, Maria Miclescu arăta că
prin actul din împărţire şi ieşire din indiviziune nr. 93 din 14 ianuarie 1931, moşia Călineşti
Deal intrase în proprietatea ei72. Un alt tablou realizat în anul 1933 completa imaginea proprie-
tăţii prin stabilirea suprafeţei pe care o ocupa satul Călineşti la 1.962 ha73.
Din păcate, datele referitoare la proprietatea Micleştilor de la Călineşti sunt puţine pen-
tru perioada interbelică. Doar două surse documentare mai aduc informaţii relevante, ambele
aparţinând anului 1940. Un tabel al administratorilor de moşii, realizat în contextul măsurilor
de românizare, îl menţiona pe Petru Gh. Cononov drept administrator al moşiei74. Al doilea
izvor, o situaţie generală a terenurilor din comuna Bucecea, menţiona proprietatea Mariei
Miclescu ca fiind singura mare proprietate a comunei în suprafaţă totală de 810 ha. Moşia era
alcătuită din 619 ha teren arabil, 114 ha fâneţe, 14 ha livezi, 13 ha păduri şi 20 ha pârlogi75.
Reforma agrară din 1945 şi sfârşitul marii proprietăţi
Instaurarea regimului comunist în România la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial
a determinat implementarea a numeroase schimbări dictate de noua orientare ideologică. Ideolo-
gia comunistă a promovat crearea unui „om nou”, aflat în opoziţie cu modelul existent. Primele
70
Idem, fond Comisia de Expropriere Botoşani, dos. 12/1921, ff. 170-173.
71
72
73
74
Ibidem, dos. 43/1940, f. 106.
75
victime ale noilor politici au fost marii proprietari de moşii, printre aceştia numărându-se şi fami-
lia Miclescu. Reforma agrară lansată de Partidul Comunist Român în martie 1945 nu a fost decât
un instrument în punerea în practică a noilor concepţii privitoare la organizarea societăţii.
Vizarea marii proprietăţi de la Călineşti de autorităţile statului pentru expropriere, în con-
textul aprobării unei noi legi de reformă agrară, a fost evidentă încă de la începutul primăverii
anului 1945. La 1 martie, încă înainte de instalarea guvernării procomuniste a lui Petru Groza,
Primăria comunei Bucecea, de care aparţinea localitatea, a înaintat o situaţie a moşiei Camerei
Agricole Botoşani, în care se prezenta structura sa. Conform documentului, proprietatea de la
Călineşti era compusă din două părţi. Una aparţinea Mariei Miclescu în suprafaţă de 470 ha, din
care 421 ha teren arabil, 2 ha gârle, 6 ha toloacă, 31 ha bahnă (teren cu apă). A doua parte aparţi-
nea lui Gheorghe Miclescu, cu suprafaţa totală de 540 ha, fiind alcătuită din 330 ha, teren arabil,
120 ha imaş, 20 ha bălţi şi 70 ha zăvoi şi păduri76. Din păcate, din compararea datelor din anul
1945 cu cele precedente, prezentate mai sus, se reconfirmă incoerenţa raportărilor oficiale ale
instituţiilor interbelice. Ea poate fi explicată totuşi prin faptul că suprafeţele de pădure nu au fost
cuprinse în raportările date de primării, ci numai terenurile arabile, fâneţele, livezile, etc.
În confirmarea „atenţiei” deosebite de care s-au bucurat proprietarii moşiei de la Căli-
neşti vine o plângere a comandorului Gheorghe Miclescu, adresată Ministrului Agriculturii şi
Domeniilor din 3 aprilie 1945, unde se reclama imixtiunea organizaţiei Frontului Plugarilor din
comuna Bucecea în administrarea moşiei. Aceasta din urmă l-a împiedicat pe proprietar să mai
vândă material lemnos din pădurea proprietăţii sale, chiar dacă Tribunalul din Botoşani îi recu-
noscuse dreptul său de proprietate. Mai mult, Gheorghe Miclescu era siderat de faptul că, deşi
legea rurală nu se referea şi la exproprierea pădurilor, era în continuare împiedicat în a-şi ad-
ministra pădurea77. La 26 august 1945, în răspunsul pe care-l remitea Camera Agricolă Bo-
toşani cererii lui Gheorghe Miclescu, se arăta că acesta stăpânea mai multe păduri, după cum
urmează: Pădurea Lunca Huţani cu trupurile - Podul Nemţilor, Vadul doi, Vadul unu, Vadul
unu Poplişte, Vadul unu Mare, Cotul ursului, cu o suprafaţă de circa 45 ha, pădure de răchită şi
plop şi poieni şi Pădurea Călineşti Sterpi cu trupurile - Cotul Ursului, La Stejari şi Sediul Văta-
fului cu o suprafaţă de circa 28 ha de stejar, ulm, plop şi salcie 78.
În privinţa suprafeţei reale a celor două moşii clarificările, au fost aduse pe parcursul apli-
cării prevederilor legii rurale. O primă situaţie nedatată, probabil concepută la nivelul anului
1945, arăta astfel: Maria Miclescu era proprietară pe o suprafaţă de 1.080 ha, din care suprafaţa
arabilă era de 418 ha, iar Gh. I. Miclescu era proprietar pe o suprafaţă de 460 ha, din care 331 ha
teren arabil79. Datele nu fac decât să mărească confuzia referitoare la suprafaţa celor două propri-
etăţi ale Micleştilor. Însă procesul-verbal al Comitetului local de împroprietărire din Bucecea din
3 aprilie 1945 arăta că moşia proprietatea comandorului Gh. Miclescu (313 ha) urma a fi acordată
pentru împroprietărirea locuitorilor din Siminicea, în timp ce proprietatea Mariei Miclescu (381
ha) pentru împroprietărirea locuitorilor din Bucecea şi Călineşti. Acelaşi proces-verbal arăta că
cele 50 ha rămase de drept Mariei Miclescu se regăseau în jurul conacului din Călineşti, fiind
repartizate astfel: 16 ha conacul şi livada şi 34 ha teren arabil. Acelaşi document arăta că erau
expropriate de la Maria Miclescu o batoză marca „Ungurească”, o batoză treierat păioase şi o
locomotivă defectă. Partea de moşie rămasă lui Gh. I. Miclescu era alcătuită din 11 ha livadă nuci
lângă satul Călineşti şi 21 ha lângă islazul comunal. Suprafeţele expropriate din cele două moşii
erau următoarele: pentru proprietatea Mariei Miclescu, 411 ha total, formate din 30 ha fâneţe, 381
ha teren arabil şi 16 ha livezi, iar pentru proprietatea lui Gh. I. Miclescu, 313 ha total, formate din
11 ha livezi, 120 ha fâneţe şi 167 ha terenuri arabile80.
Situaţia moşiilor expropriate de pe teritoriul comunei Bucecea, nedatată, dar se pare re-
76
Ibidem, dos. 103/1945, f. 46.
77
78
79
Ibidem, dos. 83/1945, f. 40.
80
Idem, fond Primăria comunei Bucecea, dos. 9/1946, ff. 95-101.
dactată în cursul anul 1946, confirmă ultima statistică citată mai sus:
Proprietari/ Gheorghe I. Mi-
Nr. Maria I. Miclescu Total
Tipuri de terenuri clescu
1. Suprafaţa totală a moşiilor 461 363 824
2. Teren arabil 415 217 632
3. Fâneţe 30 120 150
4. Livezi 16 11 27
5. Teren inundabil - 15 15
6. Rămas de expropriat 411 313 724
7. Se expropriază teren arabil 381 167 548
8. Fâneţe expropriate 30 120 150
9. Livezi expropriate - 11 11
10. Teren inundabil expropriat - 15 15
Total expropriate 411 313 724
Tabel 3. Situaţia moşiilor expropriate ale D-şoarei Maria Miclescu şi
Dl. Cpt. Comandor Gh. I Miclescu în ha81
Situaţia proprietăţii de mai sus este confirmată şi de fişele celor două moşii completate
cu ocazia exproprierii la 13 octombrie 194582. Datele pentru proprietatea Mariei Miclescu sunt
confirmate şi de o declaraţie nedatată a acesteia către comisia de aplicare a reformei agrare, la
cererea celei din urmă, prin care accepta cota aleasă de 50 de ha 83. În consecinţă, la 27 septem-
brie 1945 a fost încheiat procesul-verbal de expropriere al celor două mari proprietăţi de la
Călineşti. Din suprafaţa totală expropriată de 548 ha teren arabil, 15 ha fâneţe, 11 ha livezi şi
15 ha teren inundabil s-a rezervat 5%, adică 19 ha, la dispoziţia ministerului Agriculturii şi
Domeniilor, din suprafaţa arabilă. 362 ha de teren au fost alocate pentru împroprietărirea cu
câte 1,50 ha a 140 luptători (210 ha), 18 invalizi fără pământ (27 ha), 27 văduve (40,50 ha) şi
47 plugari cu loturi de 1 ha (47 ha). Cu loturi de 0,50 ha urmau a fi împroprietăriţi 2 invalizi de
război, 6 văduve, 46 luptători şi 7 plugari. Din proprietatea lui Gh. I. Miclescu urmau a fi acor-
date loturi de 1,25 ha pentru 46 de plugari şi loturi de 0,50 ha pentru 2 invalizi, 1 orfan, 11
văduve, 151 plugari. Pe lângă aceste categorii, alţi 41 de plugari beneficiau de loturi de 0,75 ha
şi 188 de plugari de loturi de 0,25 ha84.
În faţa abuzurilor comisiei locale de aplicare a reformei agrare locale, Maria Miclescu a
înaintat o contestaţie Comisiei judeţene de aplicare a reformei agrare. Contestaţia se referea la
faptul că 2 ha de pădure situate la graniţa cu moşia Goilav nu fuseseră exceptaţi de la expropri-
ere, alături de 3,07 ha suprafaţa parcului moşiei şi 0,5 ha locul morii. Decizia din 13 mai 1946
dădea câştig de cauză proprietarei de la Călineşti, comisia judeţeană exceptând terenurile în
litigiu de la expropriere. De asemenea, se arăta că alte 4-5 ha de poieni aflate în litigiu ar fi fost
şi ele exceptate, dacă se demonstra că acestea erau parte a pădurii Grigoreşti 85.
Unul din efectele legii de reformă agrară a constat şi în constituirea fermelor model de
stat, alcătuite din suprafeţele expropriate. O fermă de acest tip a fost constituită la Călineşti, pe
suprafaţa fostă proprietate a Mariei Miclescu 86. Ferma a luat naştere în urma unei conferinţe
desfăşurată la 5 octombrie 1945, la care au participat Mircea C. Petroni, inginerul agronom al
ocolului Bucecea, Costache Nechifor, preşedintele Comitetului comunal al comunii Bucecea,
D. Butnaru, secretarul comitetului, ceilalţi membri ai comisiei şi prefectul judeţului Botoşani.
Comisia s-a deplasat ulterior pe teren şi a demarcat o suprafaţă pătrată cu mărimea de 100 de ha,
81
82
Ibidem, dos. 212/1945, ff. 26-27.
83
Ibidem, dos. 60/1946, f. 4.
84
Ibidem, dos. 78/1946, f. 13.
85
Ibidem, dos. 247/1946, f. 343.
86
delimitată de şoseaua naţională Bucecea-Botoşani la N-V, hotarul cu moşia Cucorăni la N-E,

drumul de exploatare al fostei proprietăţi la S-E şi o perpendiculară ce cădea din podeţul de
piatră al şoselei naţionale pe firul văii pe podeţul din lemn de la drumul de exploatare la S-V87.
În ce priveşte cifra beneficiarilor

de loturi din satul Călineşti, un proces-
verbal de verificare a tabelelor de împro-
prietăriţi din comuna Bucecea, din 22-24
mai 1946, stabilea numărul lor la 115
verificaţi, 15 dispăruţi, 39 anulaţi, 16
omişi şi 12 absenţi89. Tabelul definitiv al
locuitorilor cu drept de împroprietărire
din satul Călineşti cuprindea 112 poziţii,
ocupate astfel: 7 invalizi, 3 orfani de
război, 13 văduve, 49 de luptători, 21 de
concentraţi şi 19 absenţi90. Acestora li s-
au alăturat alţi 8 locuitori cu drept de
împroprietărire, din care 2 văduve, 3
luptători şi 3 concentraţi91. Suprafaţa
totală acordată ţăranilor cu drept de îm-
proprietărire a fost de 120 ha, la care s-au
adăugat alte 5 ha celor din lista suplimen-
Harta 3. Schiţa de plan a lotului „Fermă” din moşia Călineşti88
tară. Făcând o medie, familiile de ţărani
au primit circa 1,04 ha de pământ, complet insuficient pentru practicarea unei agriculturi mo-
derne şi dezvoltarea economică a satului românesc. Drept urmare, unul din efectele aplicării
reformei agrare a constat fărâmiţarea excesivă a suprafeţei agricole, cu efecte devastatoare în
ceea ce priveşte randamentul agricol.
Statistica din anul 1949 a terenurilor agricole, ne înfăţişează o ultimă imagine a întinde-
rilor satului Călineşti înainte de debutul colectivizării:
Figura 8. Suprafaţa satului Călineşti în ha în anul 1949
87
88
Ibidem, f. 17.
89
90
Idem, fond Camera Agricolă Botoşani, dos. 176/1947, ff. 10-13.
91
Ibidem, f. 14.
Ultimul pas în desfiinţarea marilor proprietăţi şi eliminarea exponenţilor vechilor familii

boiereşti a fost întreprins în acelaşi an 1949. Pregătirea confiscării terenurilor foştilor proprie-
tari a început cu un an mai devreme, când Direcţia Circulaţiei Bunurilor Imobile Agricole şi
Deplasării Populaţiei Rurale din Ministerul Agriculturii şi Domeniilor a trimis circulare în
teritoriu pentru realizarea unor tabele nominale cu toţi proprietarii de terenuri agricole cu ex-
ploatări de 50 de ha, de pe raza fiecărui judeţ92. Într-o şedinţă pregătitoare a Secretariatului
Comitetului Central al PMR, din 15-17 februarie 1949, Miron Constantinescu considera ră-
măşiţele familiilor boiereşti drept cuiburi ale reacţiunii, la care veneau tot felul de oameni,
inclusiv agenţi anglo-americani93. Din discursul liderului comunist se subînţelege motivarea
profund ideologică a măsurii ce urma a fi adoptată de autorităţile comuniste. Pe de altă parte,
un număr tot mai mare de proprietari, sesizând pericolele la adresa lor datoriră erudiţiei şi edu-
caţiei, au renunţat de bună voie la proprietăţile pe care le mai administrau. Conform unei statis-
tici a Direcţiei Administraţiei de Stat din cadrul Ministerului Afacerilor Interne, numai în ju-
deţul Botoşani existau depuse un număr de 20 de cereri de renunţare la terenuri 94.
Decretul nr. 83 din 2 martie 1949, ce completa dispoziţiunile legii agrare din anul 1945,
avea drept justificare împiedicarea acţiunilor de sabotare a planului de însămânţări şi a pro-
ducţiei agricole. Articolul 2 al decretului menţiona că treceau în proprietatea statului toate
exploatările agricole moşiereşti, alături de fermele model cu întreg inventarul viu şi mort. Sub
incidenţa articolului mai intrau şi instalaţiile agricole, industriale şi celelalte bunuri destinate
exploatării agricole. Persoanele care ar fi împiedicat în vreun fel aplicarea decretului urmau a fi
pedepsite cu 5-15 ani muncă silnică şi confiscarea averii95.
Modul de punere în practică a decretului a şocat lumea satului românesc. Familiile de
moşieri au fost scoase din case în miezul nopţii, nu li s-a dat voie să ia decât câteva lucruri
personale, fiind evacuaţi din judeţ la distanţe mari, cu domiciliu forţat96. De aceste condiţii
tragice au avut parte şi reprezentanţii familiei Miclescu. În inventarele Primăriei comunei Bu-
cecea se regăseşte inventarul făcut conacului şi moşiei Mariei Miclescu din Călineşti, cu ocazia
aplicării decretului 83 din anul 1949. Conform inventarului, conacul era alcătuit din 13 camere
şi 2 antrete, având lungimea totală de 36 m şi lăţimea de 10 m97. Alături de inventarierea cona-
cului, au fost recenzate inventarul viu, inventarul mort, mobilierul, covoarele, sticlăria, porţela-
nurile, îmbrăcămintea, fierăria, bijuteriile, medicamentele, articolele textile, alimentele şi moa-
ra Mariei Miclescu de la Grigoreşti. Din păcate, inventarul nu ne dă niciun indiciu referitor la
soarta Micleştilor şi nici nu ne indică numele persoanelor ce au pus în practică măsurile sama-
volnice.
Astfel a luat sfârşit tradiţia istorică a prezenţei familiei Miclescu la Călineşti. Existenţa
sa a constituit un nucleu, în jurul căreia a gravitat întreaga viaţă socială, economică, culturală şi
religioasă a Călineştilor. Cum am mai văzut în rândurile anterioare, o parte dintre reprezen-
tanţii familiei Miclescu au adus contribuţii însemnate la dezvoltarea statului român şi a regiunii
de Nord a Moldovei. În schimb, se contura o nouă lume, o nouă societate, care din păcate nu a
reuşit să substituie cu succes locul gol pe care l-au lăsat Micleştii.
92
Nicoleta Ionescu-Gură, Stalinizarea României. Republica Populară Română: transformări instituţionale, Edit.
Bic All, Bucureşti, 2005, p. 485.
93
Ibidem, p. 486.
94
Ibidem.
95
http://www.legex.ro/Decretul-83-1949-171.aspx
96
Nicoleta Ionescu-Gură, op. cit., p. 488.
97
ANRSBT, fond Primăria comunei Bucecea, dos. 4/1949, ff. 142-145.
Arborele genealogic al familiei Miclescu – ramura Călineşti98
98
Ibidem, fond personal E. Nicolau, dos. 67, ff. 10, 13, 28.
Buzureanu Micles-
99
cu
99
Din lipsă de spaţiu nu a fost continuată spiţa
Keywords: ownership; XXth century; Bucecea; estate; allotment; 1918; 1921; 1945;
Călineşti; Miclescu Family.
ASPECTS OF THE OWNERSHIP IN XXTH CENTURY AT BUCECEA
(Summary)
Bucecea ownership structure in the interwar years underwent important changes. Major
land reform since the end of World War I (1921) radically altered the ownership structure in
Romania. Imposing of this reform with economic and social effects was necessary given the
deep structural backwardness of the country compared to Western countries. At Bucecea, as a
consequence of the land reform, the vast state property is gone and replaced with small groups
of peasants returning. But not all farmers received land in Bucecea, some of these receive esta-
tes on neighboring property, such as peasants appropriated to Ipoteşti. The expected results
from the Romanian authorities were allowed but expected. Small plots did not allow consistent
economic emancipation of the peasants only one social. Hence some farmers were forced to
find other sources of income, some concluding contracts of employment in other areas. Mean-
while, communal properties relative flourished. But what is noteworthy is the fact that some of
the peasants began to join to increase work output. This process was the result of policies pro-
moted cooperatives tint King Charles II in the years before World War II.
Regarding the evolution Călineşti, estate property Miclescu family, the process was so-
mewhat similar. A significant part of the estate was subject to land reform process, the peasants
received plots of land. However, due to their small holding, economic and social effects were
similar to those described above. However, family representatives Miclescu tried whenever
possible to modernize agricultural production. Of those is noted Maria Miclescu who managed
to turn the property into a modern economic farm on Călineşti, but according to Romanian
standards. Conduct of the World War II led to the freezing of the economic process. The co-
ming of the communists on the power destroyed this mode of property. The land reform of
1945 hit agricultural productivity. The peasants received tiny lots, while large landed property
was limited to 50 hectares. Imposition of Soviet collectivist model after 1949 destroyed the
entire Romanian traditional conception of property. Village elites were deported to labor camps
and prisons communist, labor tradition disappearing from the Romanian village.
Margareta MIHALACHE, Valoarea pieselor fundamentale de port popular din zona etnografică Botoșani 329
Margareta MIHALACHE
VALOAREA PIESELOR FUNDAMENTALE DE PORT POPULAR

DIN ZONA ETNOGRAFICĂ BOTOŞANI
Cuvinte-cheie: colectivități rurale, patrimoniu național, bluză de sărbătoare, structură,
țesătură, decor, ornament.
Colecţiile muzeale ce cuprind piese fundamentale de port popular, oferă indirect o mo-
dalitate de conservare, de punere în valoare dar şi de promovare a unor creaţii proprii ce pot fi
privite şi ca iniţiative etnopatrimoniale locale. Această modalitate dezvoltă raportul dintre
patrimoniu şi o identitate colectivă şi îmbogăţeşte patrimoniul naţional prin cel local, dar, în
acelaşi timp, deschide posibilitatea unei colectivităţi locale să se integreze în mod specific
patrimoniului naţional de care aparţine. Odată constituită, colec’ia muzeală sătească creionează
identitatea unei colectivităţi şi integrează acei parametri de disponibilitate ai membrilor locali de a
se defini ca entităţi de sine stătătoare. Aşadar, elementele care definesc identitatea, se constituie
ca mărci importante, Botoşanii excelând în prezent prin colecţiile unor comunităţi care includ
piese fundamentale de port popular. Amintim aici colecţia de cămăşi de sărbătoare femeieşti şi
bărbăteşti din comunele: Conceşti, Ungureni, Ibăneşti, Tudora, Vorona, Oneaga si Hlipiceni.
Uneori colecţiile conservă piese de patrimoniu care sunt unice încorporând viziunea origi-
nală şi bine personalizată, chiar dacă de cele mai multe ori fragmentar, deoarece vizează o anumi-
tă perioadă din istoria unei colectivităţi. Acestea includ valori intrinsece şi devin un factor al
coeziunii în cadrul unei comunităţi şi fixează trăsăturile unice în rândul celorlalte comunităţi.
Baza unor colecţii structurate numai pe piesele de port popular urmăreşte evidenţierea
creaţiei reprezentative şi, în acelaşi timp, definitorii, fapt constatat şi în cazul cămăşilor de
sărbătoare femeieşti şi bărbăteşti, fie realizate cu decor brodat, fie cu decor ţesut.
Se poate urmări cu precădere gruparea unor eşantioane de cusături pentru a aduna motive-
le de pe cămăşile incluse în colecţiile enumerate pentru a constitui o statistică legată de preferinţa
creatoarelor populare în ceea ce priveşte categoria de motive: florale, fitomorfe, zoomorfe, cos-
momorfe şi skeomorfe. De asemenea, se poate efectua un studiu asupra structurii morfologice,
expunând transformările apărute de-a lungul timpului. În acest sens, iniţial croitul cămăşilor se
făcea de-a întregul, adică poalele simultan cu partea superioară a acestora, de unde apariţia ter-
menului de cămaşă „stan” a devenit necesară, tocmai pentru a efectua delimitarea de cămaşa cu
poale, ca, mai apoi, croitul poalelor să aibă loc individual de restul celor mai importante piese de
port popular. Treptat intervenţia acelui dreptunghi care încadrează gâtul şi se prelungeşte pe
umeri, denotă o primă influenţă orăşenească şi se defineşte ca fiind „cămaşa dreaptă cu platcă”.
Interesant este de urmărit şi înlăturarea caracterului funcţional al altiţei şi al încreţitului,
dar şi conturarea în timp a caracterului pur decorativ care aparţine strict acestor câmpuri orna-
mentale regăsite de-a lungul mânecilor. Lărgirea stanilor cu ajutorul clinilor drepţi sau oblici,
dezvoltarea la răscroitura din dreptul gâtului a gulerului tip tunică sau a gulerului răsfrânt, apariţia
la mânecă a „bentiţei” sunt noutăţi pe linia croiului iniţial al cămăşii bărbăteşti sau femeieşti.
Impunerea gradată a preferinţelor decorative sau a modificărilor în croitul propriu zis
defineşte evoluţia portului popular în toate planurile, atât pe linia ornamenticii, cât şi în structu-
ra morfologică de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi început de secol XX.
Oricum, cămaşa de sărbătoare este concretizarea cea mai pertinentă a artei populare au-
tentice şi păstrează cel mai fidel radiografia creativităţii ancestrale a unei comunităţi, constitu-
indu-se, pe bună dreptate, în chintesenţa spirituală a culturii populare. Sistemul de decorare
este liniar şi se bazează pe succesiunea ritmică a aceloraşi grupe de motive, repetate simetric pe
parcursul unei dungi, de la un capăt la altul al suprafeţei ornamentale. Dispunerea motivelor pe
platcă sau pe altiţă în reţea figurează doar la unele cămăşi din colecţiile amintite, aşa cum ar fi
colecţia din comuna Conceşti:
Fig. 1 Fig. 2
Tot aici poate fi regăsit tipul arhaic al cămăşii drepte care prezintă acea variantă de or-
namentare prin tehnica ales în război, cu decor amplu pe piept.
Fig. 3 Fig. 4
Ca o noutate, atât la cămaşa femeiască, cât şi la cea bărbătească apare ornamentul dis-
pus în rînduri înguste brodate pe liniile importante ale croiului propriu-zis: gura cămăşilor,
guler, răscroiturile de unde sunt prinse mânecile şi părţile inferioare ale acestora şi ale poalelor,
oferind printr-o astfel de abordare o aerisire completă a câmpurilor decorative existente:
Prezenţa motivelor geometrizate este completată şi cu încadrarea acestora în chenare
formate din zigzaguri, linii frânte sau dinţi de fierăstrău. Se mai poate observa multitudinea de
motive florale sau fitomorfe stilizate, care sunt repartizate în vrej (fig.6) sau pe o tulpină cen-
trală (fig.19) sau în reţea (fig.2), iar linia care este fundamentul motivelor geometrice se com-
bină în diverse moduri: triunghiuri, romburi, trapeze, octogene.
Fig. 5 Fig. 6 Fig. 7
Ceea ce defineşte colecţia de la Ungureni pe linia decorativismului este rolul preponde-

rent acordat motivului ca parte dintr-un important ansamblu şi acesta, la rândul său, repartizat
într-unul dintre multele câmpuri ornamentale. Preferinţa clară pentru tematica geometrică însă
acaparează, totuşi, nu sunt deloc neglijabile în spaţiul aflat la dispoziţie nici motivele din regis-
tre diferite: fitomorfe, florale sau figurile romboidale sau romburile cu cârlige sau motive din
registru floral, redate pe axe (trifoiul cu patru foi).
Fig. 8 Fig. 9 Fig. 10
Se etalează cu distincţie comunicarea dintre registre diferite: rombul e forma unghiulară

a cercului – simbol solar, iar trifoiul creionat pe axe devine cu uşurinţă motiv cosmomorf.
Astfel, întreaga compoziţie definitivată se încadrează în chenare simple sau duble. Motivele
migrează cu repeziciune dintr-un câmp ornamental în altul, uneori alternează sau se inversează
sau revin printr-o singură componentă sau printr-un grupaj din palierul propriu-zis în altul:
Fig.11 Fig. 12 Fig.13
Evoluţia decorului naşte reguli de îmbinare diverse, în funcţie de dezvoltarea metodelor

tehnice, a influenţelor asimilate şi a capacităţii selective care aparţine doar creatoarelor popula-
re. Reţine atenţia ca o trăsătură distinctă pe multe dintre cămăşile de la Ungureni prezenţa
decorului brodat în cruci sau peste fire, alăturat celui în ajur alb sau chiar colorat mai ales pe
cămaşa dreaptă:
Îmbinarea foilor de pînză prin cheiţe desprinse cromatic din decorul brodat nu este de-
loc întâmplătoare, întregind cromatica ansamblului:
Fig. 14 Fig. 15
Se poate vorbi de adevărate compoziţii în cazul cămăşilor de sărbătoare din comuna

Ungureni, varietatea motivelor nu scindează echilibrul şi repartizarea acestora în spaţiul aflat la
dispoziţie. Filtrarea lor, fie prin geometrizare, fie prin stilizare, se realizează în tuşe fine şi
culminează cu o impunere graduală si cu multă minuţiozitate chiat din registre diferite. Motive-
le fitomorfe stilizate se apropie cu uşurinţă de cele geometrice, iar cele skeomorfe, prin geome-
trizare, nu creează notă discordantă cu cele de natură pur geometrică:
Fig.16 Fig.17
În final, succesiunea, ordinea aplicării motivelor,fie central, fie periferic, se reglează în

construcţia finală, deoarece legătura dintre acestea se petrece prin simetrie sau alternanţă.
Tiparul arhaic decorativ se revendică în cazul ambelor colecţii prezentate (Conceşti,
Ungureni) şi, indiferent de apartenenţa motivelor (florale, fitomorfe, zoomorfe, cosmomorfe,
skeomorfe) sau de plasarea acestora în spaţiul câmpurilor ornamentale, încadarea lor este bine
realizată. Jocul liniilor plasate drept sau oblic şi apoi unite găzduieşte cu uşurinţă florile stiliza-
te, iar chenarele desăvîrşesc întregul demers şi, de cele mai multe ori, rândurile în ajur se
poziţionează discret de o parte şi de alta a decorului brodat.
Fig.18 Fig. 19 Fig.20
În ceea ce priveşte cromatica pieselor care se includ, fie în ansamblul vestimentar femi-
nin, fie în ansamblul vestimentar bărbătesc, oferă aceleaşi compoziţii complexe ca şi în cazul
decorului. Bineînţeles că nu pot fi regăsite chiar acele culori cu nuanţe foarte discrete care
aparţin sfârşitului de sec.al XVIII-lea şi început de secol XIX, deoarece baza gamei cromatice
nu mai include culorile vegetale. Firul de bumbac colorat chimic este folosit în cazul ambelor
colecţii, nuanţele mai accentuate şi culorile mai tari devin de înţeles. Deplasarea de la tonurile
iniţiale calde spre cele mai proeminente nu a adus alunecări coloristice nepotrivite din simplul
motiv că efortul creatoarelor din punct de vedere cromatic a inclus întotdeauna raportarea la
paleta de culori iniţială şi caracteristică, în acelaşi timp, spiritualităţii populare româneşti. Cu

alte cuvinte, armonia şi echilibrul au rămas trăsături de necontestat cu toate că baza culorilor
vegetale a fost schimbată cu cea de natură chimică. Însăşi arta populară romanească oferă posi-
bilităţi de diversificare infinită, pornind de la simpla existenţă a culorilor de bază.
Colecţia de la Conceşti prezintă compoziţii complexe bazate pe policromie: albastrul,
roşu deschis, verde crud, negru. Toate acestea sunt completate de bleu, mov, galben, roz, oranj.
Negrul în cea mai mare parte este înlocuit de albastru care apare atenuat cu nuanţe din alte
culori derivate din cele de bază sau uneori chiar albastru este înlăturat de o nuanţă derivată.
Fig.21 Fig. 22
În schimb, colecţia de la Ungureni cuprinde cămăşi monocrome sau culori tari în com-
binaţii contrastante, uneori limitate la o simplă asociere sau la mai multe:
Fig. 23 Fig. 24
Alăturarea albastrului de negru măreşte sobrietatea, iar roşu şi galben emană glacialitate
în câmpul ornamental, îmbinarea diversă, albastru, roşu închis şi verde crud epuizează gama
coloristică. Tonurile mai deschise se vor evidenţia alăturate culorilor tari, se naşte oricum o
exuberanţă coloristică tipică cămăşii de sărbătoare.
Fig. 25 Fig. 26
Fig. 27
Creuzetul, unde se topeşte cromatica culturii populare, este structurat solid încât impu-
nerea altor tipuri de fire nu a reuşit să desprindă paleta de culori de cele mai potrivite armonii
din interiorul propriu.
Valoarea cămăşilor care aparţin colecţiilor din Conceşti şi Ungureni nu poate fi pusă la
îndoială, deoarece au fost moştenite sau lucrate în familie sau de persoanele care le-au donat.
Prezentarea mai amănunţită a celor două colecţii a fost dusă la bun sfârşit după iniţierea unui
proces de prospectare, care, după aceea, a determinat achiziţia altor piese de port popular, im-
punând în timp o completare a cercetării iniţiale.
Îmbogăţirea moştenirii culturale locale prin identificarea şi promovarea unor colecţii cu
siguranţă, mai devreme sau mai târziu, va înlesni o pertinentă evaluare a specificului unei co-
munităţi în rândul altor comunităţi, elementele distincte adunate si tezaurizate ne vor defini pe
plan naţional.
Mots-clé: Collectivités, patrimoine national, blouse de fête, structure, décor.
(Résumé)
Les collectivités locales ont la possibilité d’enrichir le patrimoine national par des col-
lections propres à leurs musées. De même, elles peuvent souligner l’identité d’une collectivité
et la rendre ainsi unique parmi les autres.
Parmi les marques les plus importantes et les plus caractéristiques d’une communauté
on compte la collection des blouses de fête pour femmes et hommes des villages de Conceşti,
Ungureni, Ibăneşti, Tudora, Vorona et Oneaga.
Une présentation plus approfondie de ces pièces fondamentales d’un costume populaire
roumain est réalisée pour les collections des villages de Conceşti et d’Ungureni. Pour rendre
compte de cela, on met l’accent sur les structures morphologiques des blouses de fêtes des
femmes et des hommes mais on attire l’attention également sur les éléments originaux de déco-
ration rendus grâce aux motifs abordés et aux variations de leurs combinaisons.
L’enrichissement de l’héritage culturel local par l’identification et la promotion des col-
lections permettra, à plus ou moins longue échéance, une reconnaissance pertinente de la spéci-
ficité d’une communauté parmi les autres. Tous ces éléments distinctifs, identifiés et valorisés,
thésaurisés, mettront en valeur ces lieux dans le contexte national.
GLOSAR – termeni etnografici
x Ajur – ornamentic executat în pânză cu acul, după ce s-au scos firele;

x Altiţă – grupaj de motive decorative amplasat pe mînecile cămăşilor femeieşti în zona
umărului;
x Arnică – aţă de bumbac în diferite culori, folosită la cusăturile cămăşilor;
x Cheiţe – registru decorativ de dantelă executată cu acul sau croşeta pentru a îmbina
două foi de pânză;
x Clin – bucată de pânză care se aplică la stanul cămăşii, pentru a-i da lărgime;
x Încreţ – registru decorativ amplasat pe mâneca cămăşii femeieşti care separă altiţa de
râuri;
x Stan – Partea de sus a cămăşii care acoperă corpul până la brâu.
BIBLIOGRAFIE
1. Bâtcă, Maria, Costumul popular românesc, Bucureşti, Centrul Naţional pentru Con-
servarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale, 2006.
2. Dunăre, Nicolae, Meşteşugul şi arta acului, Editura Tehnică, Bucureşti, 1986.
3. Dunăre, Nicolae, Ornamentica tradiţională comparată, Editura Meridiane, Bucu-
reşti, 1979.
4. Işfănone, Doina, Popoiu, P., Costumul românesc de patrimoniu din colecţiile Muzeului
Naţional al Satului „Dimitrie Gusti”, Bucureşti, Editura Cori Simona Ion, 2007.
5. Pavel, Emilia, Portul popular din zona Iaşului, Editura Meridiane, 1969.
6. Pavel, Emilia, Portul popular moldovenesc, Editura Junimea, 1976.
7. Paveliuc-Olaru, Angela, Zona etnografică Botoşani, Bucureşti, Editura Meridiane, 1983.
8. Secoşan, Elena, Petrescu P., Portul popular din România, Bucureşti, Editura Meri-
diane, 1984.
9. Stoica Georgeta, Petrescu, Paul, Dicţionar de artă populară, Bucureşti, Editura En-
ciclopedică, 1997.
Paul-Narcis VIERU, Etapele urbanizării în teritoriul reședințelor de județ din Moldova 337
Paul Narcis VIERU
ETAPELE URBANIZĂRII ÎN TERITORIUL

REŞEDINŢELOR DE JUDEŢ DIN MOLDOVA
Cuvinte-cheie: urbanizare; dezvoltare urbană; evoluţie teritorială; Moldova; aşezare;
reşedinţe de judeţ; Botoşani; Suceava; Iaşi; Piatra Neamţ; Bacău; Vaslui; Galaţi; Focşani.
Introducere
Urbanizarea în sine este un proces cu rădăcini adânci în istoria umanităţii, impus de ne-
numărate condiţii dependente atât de mediul natural, cât şi, mai ales, de acţiunea omului,
funcţie de mijloacele acestuia, de organizarea socială şi instituţională, de obiceiuri şi mentali-
tăţi, de aspiraţii şi orizont cultural, de libertate şi civism etc. În aceste condiţii, analiza procesu-
lui de urbanizare dintr-un anumit teritoriu constituie un demers dificil de cuprins într-o aborda-
re individuală, greu de explicat în întregul său şi anevoios de supus exigenţelor unei analize
riguroase. Demersul este cu atât mai riscant, cu cât se încearcă realizarea unei analize compara-
tive, chiar dacă criteriul adoptat este unic şi clar în aparenţă, cum ar fi de exemplu alimentarea
cu apă a unui oraş.
În general, asemenea analize se fac după anumite reguli, dar fie că este vorba de 2.000
sau 15.000 locuitori, există peste tot localităţi mai puţin populate, dar cu elemente de urbaniza-
re mai avansate şi invers. De aceea, pentru a realiza o comparaţie corectă între gradul de urba-
nizare al municipiilor reşedinţă de judeţ din Moldova, este necesară o analiză pertinentă şi
realistă (folosind acelaşi criteriu de evaluare) a datelor existente precum şi actualizarea lor. În
plus, pentru o analiză echitabilă şi veridică, fenomenul ar trebui descris atât prin efectele sale
benefice, cât şi prin consecinţele sale negative.
Statisticile pun în evidenţă procente ale populaţiei urbane care sunt în continuă creştere.
Astfel, în judeţele Galaţi, Bacău şi Suceava predomină populaţia din mediul urban. Demn de
semnalat este faptul că tocmai în aceste zone au loc fenomene cu impact puternic asupra medi-
ului şi sănătăţii umane. Spre exemplu: în oraşul Galaţi lipseşte staţia de epurare a apelor uzate
menajere, acestea sunt deversate în Dunăre fără o prealabilă epurare. Una din sursele de apă ale
oraşului Bacău este sursa subterană Hemeiuşi, situată într-o zonă puternic poluată cu nitraţi şi
astfel este uşor de explicat incidenţa mare a bolilor hidrice la copiii din acest oraş. Râul Sucea-
va este puternic afectat de deversările constante de ape uzate industriale; sectoare mari de râu
din aval de oraş apar la analiză fie în stare critică, fie tehnic moarte. Fenomene asemănătoare
ca risc pentru mediu şi pentru om au loc şi în mediul rural, dar ele sunt tratate oficial, cu mai
multă discreţie. De aceea „progresele urbanizării” ar trebui descrise şi corelate comparativ cu
spaţiul rural.
Dacă, pentru România, în 1990 se estima un număr de trei ori mai mare de gospodării
sărace în mediul rural decât în mediul urban, în zilele noastre se observă o răsturnare a raportu-
lui, deşi ratele urbanizării rămân încă mari. Spre exemplu, în unele oraşe din Moldova (Vaslui,
Negreşti, Botoşani, Săveni) un procent de aproximativ 50 % din populaţie trăieşte în zona
limitei de sărăcie, fapt ce nu este întâlnit în localităţile rurale situate în imediata vecinătate.
România este o ţară cu o pondere foarte mare a populaţiei rurale, iar un procent de
45,1%, reprezintă rata creşterii populaţiei urbane din totalul populaţiei, care este extrem de
redus în context european. În anul 2006, prognoza pentru gradul de urbanizare al României a
fost de 54,9%, în condiţiile în care, în Europa, doar Albania (cu 47%) şi fostele republici iu-
goslave au un procent de populaţie urbană mai redus. În acest timp, Marea Britanie înregistrea-
ză un grad de urbanizare de 90%, iar Belgia de 97%. Şi dacă ne raportăm la Europa de Est,
România are cel mai mic grad de urbanizare. Chiar şi Bulgaria, despre care, "tradiţional" afir-
măm că are o economie mai slabă decât ţara noastră (urmând să aibă şi o urbanizare corespun-
zător redusă) are în realitate un grad de urbanizare de 70%. Între 1997 şi 2006, în plină perioa-
dă de remodernizare a României, ţara noastră a înregistrat o anomalie a cursului de migraţie,
dominantă fiind mutarea de la oraş la sat.
Evident, este un semn de criză social-economică, de tranziţie care "nu mergea bine".
Dacă în 1990 aproape 70% dintre românii care se mutau, o făceau de la sat către oraş, în 1997,
ponderea a scăzut la 22,6%. Spre exemplu, în 1990, statisticile înregistrau circa 1,5 milioane de
români care s-au mutat de la sat la oraş, iar în 2002 numărul lor scăzuse până aproape de
500.000. Acest lucru s-a produs în mare parte pentru că cei de la sate nu mai găsesc mari opor-
tunităţi de dezvoltare economică în oraşele care le sunt aproape sau pentru că financiar nu pot
suporta o mutare. Motivaţia principală dată de specialişti pentru migraţia de revenire oraş-sat
este legată de faptul că în unele judeţe, economia urbană a fost extrem de fragilă la şocurile
tranziţiei. O altă explicaţie, pe lângă cea a şomajului urban, este dată de "migraţia spre Occi-
dent”. Analiştii în migraţie apreciază că mulţi dintre românii care, în mod normal, pentru pro-
gresul lor social, ar fi plecat de la sat către oraş, aleg acum să fie culegători de căpşuni în satele
din Spania, constructori în satele germane sau chiar să facă menajul şi să fie îngrijitori în gos-
podăriile şi fermele italiene.
Revenirea din oraşe către sate înregistrează o cotă spectaculoasă în Moldova (conform sta-
tisticilor, în anul 2005 în Vaslui -7 ‰, Botoşani - 25 ‰, Vrancea - 20 ‰, dar şi în Suceava şi
Galaţi, câte 19 ‰). Cu toate acestea, în Moldova - şi probabil la nivelul întregii ţări - spaţiul ur-
ban creşte mai repede decât populaţia urbană. Preferinţa pentru suburbii a contribuit la această
tendinţă. Un alt factor important care a dus la extinderea urbană este "peri-urbanizarea": iniţierea
de activităţi economice şi rezidenţiale în zone de tranziţie între sat şi oraş, unde terenul şi forţa de
muncă sunt mai ieftine iar reglementările legale, specifice sunt mai laxe.
1. Scurt istoric al apariţiei şi dezvoltării oraşelor pe teritoriul Moldovei
Urmele de cultură materială descoperite la Mitoc, Ghireni, Ripiceni, Valea Lupului şi

din alte localităţi, atestă activităţi ale omului pe teritoriul Moldovei cu peste un milion şi jumă-
tate de ani în urmă, figurând printre cele mal vechi prezenţe ale omului preistoric din Europa.
Începuturile locuirii omului preistoric, aflat sub puternica influenţă a mediului geografic, se
leagă de locuri adăpostite natural, cum sunt peşteri, promontorii, terase greu accesibile, ostroave.
Odată cu dezvoltarea generală a societăţii omeneşti, datorită perfecţionării uneltelor de
producţie din piatră şi aramă, cu transformările mediului fizico-geografic (modificările care au
avut loc în climă, în faună şi în floră) s-a trecut la o viaţă sedentară mai pronunţată, fapt reflec-
tat în numărul aşezărilor1.
Cercetările au pus în evidenţă numeroase aşezări neolitice (Glăvăneştii Vechi, Pogo-
răşti, Negreşti, Larga Jijia, Măstăcani), compuse din numeroase locuinţe de suprafaţă, solid
întemeiate. În această perioadă se observă o anumită tendinţă de ordonare a caselor cu spaţii
libere între ele, prefigurând uliţele satelor de mai târziu. Mai pregnant se constată aceste locuiri
în epoca următoare, cea a bronzului. Cercetările arheologice demonstrează locuirea, în epoca
bronzului, a întreg spaţiului Moldovei. Numeroasele aşezări omeneşti din această vreme, situate
în toate formele de relief ale ţării noastre, sunt constituite din locuinţe concentrate şi îngrijite,
făcându-şi apariţia noi structuri teritoriale: fortificaţiile realizate în general din pământ şi lemn.
În prima epocă de prelucrare a fierului2, reţeaua de aşezări omeneşti de pe teritoriul
Moldovei intră într-o perioadă de dezvoltare. Expresie a unei noi trepte în evoluţia societăţii,
aşezările omeneşti din epoca traco-geto-dacă (circa 900 î.Hr. - 106 d.Hr.) devin acum mai
numeroase, ocupând suprafeţe întinse, fapt care reflectă o mult mai activă locuire. Aceste aşe-
zări se diferenţiază în sate propriu-zise şi aşezări de tip dava3. Din interese de apărare, reţeaua
1
E. Comşa, Neoliticul pe teritoriul României. Consideraţii, Bucureşti, 1987.
2
În această epocă începe formarea triburilor tracice, dar şi separarea diviziunilor ramurilor sud şi nord tracă.
3
Davele au fost identificate arheologic la Poiana, Barboşi, Răcătău şi Bradu.
aşezărilor se consolidează prin apariţia cetăţilor cu caracter militar, cum sunt: Cotnari, Poiana-
Tecuci. Remarcabila dezvoltare a forţelor de producţie, mai cu seamă în secolul II î.Hr., tran-
sformările sociale care s-au produs (destrămarea raporturilor gentilice şi apariţia claselor socia-
le în principal) au creat condiţii favorabile constituirii statului dac centralizat şi independent
sub Burebista (secolul I î.Hr.), lumea geto-dacă fiind astfel pentru prima oară unificată politic.
Astfel, în momentul contactului Imperiului Roman cu lumea geto-dacă, reţeaua de aşe-
zări de pe teritoriul Daciei se caracteriza prin prezenţa a numeroase aşezări rurale, precum şi
prin existenţa unor aşezări cu caracter urban. Aşezările geto-dacilor din zona Moldovei - Bu-
neşti (Vaslui), Brad (Bacău), Petrodava (Piatra Neamţ) - erau înşirate pe terasele înalte sau
joase ale apelor curgătoare sau pe promontoriile înălţimilor locale. Erau centre întărite, încon-
jurate mai întâi de şanţuri şi palisade apoi, dispuse aproape concentric, sate numeroase neîntări-
te, în care cultura plantelor domina faţă de creşterea animalelor. Aici casele erau sub formă de
bordei sau de locuinţe de suprafaţă cu pereţi din chirpici, uneori acoperite cu ţiglă sau olane.
Aceste aşezării au structura tipică a oraşului elenistic sau roman, aşa cum observă N. Branga4.
Acelaşi autor consideră că”Dava geto-dacă, incipient urbană”, numită de romani oppida din
cauza fortificaţiilor, cu un caracter vechi şi tribal, reprezintă de fapt începutul urbanizării pe
teritoriul Moldovei.
După cucerirea Daciei de romani, în paralel cu dezvoltarea teritoriului aflat sub admi-
nistraţie romană, în secolele II - III d.Hr., dacii liberii îşi formează şi ei o solidă bază economi-
că, în cadrul unei culturi proprii originale, denumită Vârteşcoiu - Poeneşti (Vrancea şi Vaslui),
cu centrul în Moldova.
După retragerea romanilor, în secolele III - IV d.Hr., sub presiunea atacurilor populaţii-
lor migratoare şi îndeosebi ale hunilor, locuitorii vechilor vetre de oraşe şi târguri sunt nevoiţi
să ducă o viaţă modestă, în aşezări mai mici sau mai mari, în funcţie de condiţiile externe şi de
nevoile impuse de economia agricolă şi pastorală. Oraşele şi târgurile nu s-au transformat, ca
cele din Europa Occidentală, în cetăţi feudale. După o lungă agonie, ele au dispărut ca nume şi
funcţie de-a lungul secolelor agitate din perioada migraţiilor. Pentru următoarea perioadă, pri-
ma parte a evului mediu, secolele V - IX, informaţiile scrise despre realităţile trăirii urbane din
Moldova sunt extrem de sărace, cronicile străine mărginindu-se la menţionarea evenimentelor
militare şi a elementului etnic dominant şi asta numai în măsura în care toate aceste informaţii
priveau în mod direct interesele stăpânirii cărora se supuneau.
Fenomenul de dezvoltare urbană de pe teritoriul Moldovei în perioada medievală începe
în secolele XII-XIII şi se desfăşoară până la începutul secolului al XIX-lea. Această perioadă
de dezvoltare urbană se desfăşoară pe parcursul a mai multor etape:
– etapa prestatală (până la mijlocul secolului al XIV-lea) este etapa în care se promo-
vează modele spontane de amenajare a localităţilor. Ele îşi datorează existenţa unor voievozi
locali sau sunt aduse de locuitorii altor ţări. Urbea se dezvoltă în jurul curţii feudale, edificiului
de cult sau în jurul construcţiilor comunitare importante. În centrul aşezării, în mod obligatoriu,
există o piaţă;
– etapa întemeierii, consolidării şi centralizării statului (mijlocul secolului al XIV-lea -
mijlocul secolului al XVI-lea). În decursul acestei etape, în Moldova sunt atestate aşezări urba-
ne ca: Botoşani, Iaşi, Roman, Neamţ, Piatra, Suceava, Siret, Baia, Bârlad, Vaslui, Bacău, Te-
cuci, Adjud, Hârlău, Dorohoi, Cetatea Albă, Chilia, etc.
– etapa dependenţei de Imperiul Otoman, inclusiv fanariotă (mijlocul secolului al XVI-
lea – începutul secolului al XIX-lea) se caracterizează, pe de o parte, prin intervenţii minime în
fondul construit al aşezărilor administrate de moldoveni, care îşi pierd dreptul de a se apăra
prin cetăţi, iar pe de altă parte, prin fortificarea şi „orientalizarea” raialelor.
În prima etapă, Moldova dispune de o reţea de sate şi aşezări preurbane care sunt centre
ale cnezatelor şi voievodatelor locale. Un moment important al acestei etape îl reprezintă trece-
4
N. Branga, Mediu şi vieţuire în spaţiul carpato-danubiano-pontic, Bucureşti, 1996.
rea de la faza rurală a aşezărilor la cea preurbană şi mai apoi la cea urbană. Date şi documente
cu privire la acest moment lipsesc. Cu ajutorul mijloacelor arheologice, s-au stabilit însă urmă-
toarele particularităţi ale fazei urbane:
a. generale: o anumită structură economică, instituţii juridice particulare, o anumită densi-
tate a spaţiului construit, un anumit potenţial de apărare, un eminent rol politic şi administrativ.
b. particulare: saltul valoric al producţiei meşteşugăreşti, stabilirea unor colonişti străini
cu o cultură urbanistică proprie, zonarea aşezării, libertăţi comunale şi individuale specifice, o
cultură a locuitorilor superioară celei săteşti, diferenţieri sociale mai pronunţate decât la sat, o
evoluţie mult mai rapidă decât la sat a tehnicilor de construcţie, ctitorirea de către puterea cen-
trală a unor complexe reprezentative ca dovadă a importanţei aşezării etc.
În secolele V-IX, Moldova reprezintă un adevărat “coridor” de trecere a populaţiilor
migratoare. Populaţia locală se ascunde de migratori nu în aşezări fortificate, ci în munţi, pă-
duri şi locuri puţin accesibile. De aceea începând cu secolul al V-lea d.Hr. se înregistrează
instabilitatea majorităţii aşezărilor omeneşti (termenul mediu de existenţă a lor este mai mic de
50 de ani), fapt ce a determinat separarea târzie (abia din secolele IX-X) a meşteşugurilor de
agricultură.
În funcţie de locul unde sunt amplasate sau în funcţie de rolul şi de influenţa pe care o
au în teritoriu, oraşele din Moldova medievală (mijlocul secolului al XIV-lea - mijlocul secolu-
lui al XVI-lea) se clasifică astfel5:
– oraşe refăcute pe locul vechilor alcătuiri urbane antice - aceste oraşe îndeplinesc o im-
portantă funcţie comercială (ex.: Cetatea Albă);
– oraşe cu rol administrativ (ex.: Suceava, Iaşi);
– oraşe cu rol de apărare (ex.: Siret, Baia);
În general, cele mai multe aşezări urbane din Moldova apar în paralel cu constituirea
statului, atât cronologic, cât şi structural, atunci când domnia devine unicul stăpânitor al
oraşelor. Din punct de vedere al geometriei oraşelor din Moldova, călătorii veniţi din Occident
sunt uimiţi „de lipsa oricărei geometrii urbane, de absenţa pieţei cu catedrală şi de aspectul
rural al oraşelor”6. Datorită privilegiilor acordate mănăstirilor sau boierilor (aceste privilegii
constau în acordarea unor mari suprafeţe de teren chiar în intravilan), s-a produs treptat o frâna-
re a dezvoltării economice şi urbanistice a oraşelor, mai ales în oraşele cu arealele lor unde
ocupaţia principală a locuitorilor era agricultura. De aici provine şi caracterul răsfirat al con-
strucţiilor urbane unde, pe lângă case, există curţi cu grădini şi terenuri agricole.
În perioada dependenţei de Poarta Otomană, rolul autonomiilor locale slăbeşte şi aşezările
urbane devin dependente, într-o oarecare măsură, de stat, boierime sau biserică. Totuşi nu este
cazul decăderii categorice a tuturor oraşelor. În multe din ele se produc chiar explozii teritoriale.
Apar dezvoltări spontane de construcţii, în special în zonele comerciale (Galaţi, Botoşani). Struc-
tura urbană se subordonează unor piese arhitecturale majore. Dezvoltarea comerţului provoacă
extinderi ale oraşelor în zone libere în extravilan (târguri sezoniere, de cereale, de vite). Centrele
urbane oferă tot spaţiul neconstruit pentru dotări comerciale: prăvălii, dughene, hale, depozite,
cârciumi. Astfel, creşte considerabil densitatea zonelor centrale. Pieţele se transformă într-o reţea
de străzi comerciale, cu apropieri tipologice de regiunea sud-dunăreană.
Funcţia de apărare este deţinută în această perioadă de un grup de arhitecturi urbane
obişnuite: mănăstiri, reşedinţe feudale, biserici, hanuri etc. Începând cu mijlocul secolului al
XVIII-lea, societatea românească, divizată în continuare în cele trei mari provincii, se află într-
o nouă etapă de dezvoltare, caracterizată prin destrămarea structurilor feudale şi prin afirmarea
altora noi, ce vor duce, în a doua jumătate a secolului următor, la modernizarea tuturor sectoa-
relor de activitate şi în esenţă, a modului de viaţă însuşi, într-o strânsă conexiune cu procesul
5
N. Grigoraş, Instituţii feudale din Moldova. I. Organizarea de stat până la mijlocul secolului al XVIII-lea, EA,
Bucureşti, 1971.
6
C.C. Giurescu, Târguri sau oraşe şi cetăţi moldovene din secolul al X-lea până la mijlocul secolului al XVI-lea,
EE, ediţia a II-a, Bucureşti, 1997.
de integrare în sistemul economic, politic şi spiritual european.

În comparaţie cu ţările din centrul şi apusul Europei, unde trecerea la capitalism şi în-
chegarea statelor naţionale s-au putut realiza mult mai devreme şi mai rapid, în spaţiul româ-
nesc acest proces s-a derulat cu întârziere şi într-un ritm mai lent, cunoscând o serie de particu-
larităţi faţă de modelul clasic. Cauza principală a constituit-o, indiscutabil, dominaţia străină: în
primul rând cea otomană. Structura socială a populaţiei de la sfârşitul secolului al XVIII-lea
face să transpară în mod evident caracterul predominant agrar al economiei din spaţiul româ-
nesc, aflat în proces de tranziţie la capitalism.
Deşi se pot constata anumite tendinţe de modernizare, configuraţia urbană ca şi întreaga
dezvoltare economică de la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi până la mijlocul secolului al XIX-
lea erau totuşi departe de caracteristicile urbanizării şi dezvoltării economice din vestul Euro-
pei. Astfel, potrivit recensămintelor efectuate în 1859 în Moldova, se constată că ponderea
populaţiei urbane era 23,4%. Aşezările urbane se caracterizau printr-un ritm lent de industriali-
zare, datorat perpetuării monopolului breslelor asupra producţiei şi distribuţiei bunurilor, lipsei
investiţiilor în crearea de noi întreprinderi, cererii slabe de mărfuri şi servicii în zonele rurale
înconjurătoare.
Ce-a de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi până la sfârşitul Primului Război
Mondial (prin desăvârşirea procesului de unificare politică statală din1918), a avut un rol deci-
siv pentru dezvoltarea economico-socială a României. Cu toate acestea, procesul de urbanizare
a evoluat lent, înregistrând o rată a creşterii populaţiei urbane din totalul populaţiei de la 17%
în 1859 la 18% în 1915, ajungând până la 22% în 1919 (după Marea Unire). Creşterea popu-
laţiei între 1859 şi 1919 s-a datorat unei rate înalte a natalităţii, însumată cu o descreştere mo-
destă a ratei mortalităţii. Această creştere a populaţiei s-a datorat şi zonelor rurale (sporul natu-
ral al populaţiei în mediul rural a fost de aproape 100%, în timp ce la oraşe el a fost numai de
0,56% ). În aceste condiţii, creşterea populaţiei urbane s-a datorat în mare parte imigrărilor de
la sate, sporul natural fiind practic nul.
Începând cu mijlocul anilor ‘20 până la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, pe
întreg teritoriul Moldovei s-a produs o creştere rapidă a investiţiilor, ce aveau drept scop mo-
dernizarea oraşelor. În această perioadă au fost construite o multitudine de clădiri moderne de
primă clasă, care imprimă până astăzi imaginea oraşelor în care au fost construite (clădiri cu
valoare arhitecturală din Iaşi, Botoşani, Galaţi, Bacău). De asemenea au fost modernizate dru-
muri, poduri, reţele de alimentare cu apă, etc.
Aspecte cu totul particulare caracterizează perioada 1947-1990. Astfel într-o primă eta-
pă (1948-1953), care a avut loc sub auspiciile tranziţiei rapide şi brutale de la o economie de
piaţă la o economie de tip comunist sovietic, s-a făcut naţionalizarea forţată a tuturor proprie-
tăţilor particulare. Această perioadă se remarcă printr-un ritm scăzut al dezvoltării urbane în
Moldova. Se poate spune că în această perioadă, datorită epurărilor comuniste, s-a înregistrat
un regres în ceea ce priveşte dezvoltarea urbană. A urmat o etapă de relativă stagnare (1958-
1965) şi apoi o accelerare puternică (1966-1980). Această din urmă perioadă se suprapune
„epocii de construiri măreţe”. Este iniţiată o politică megalomanică de schimbare a ţării, prin
aşa-numita "sistematizare a teritoriului”. O mare parte a centrelor vechi şi chiar a caselor din
oraşele Moldovei au fost demolate pentru a face loc unor proiecte faraonice. În timpul campa-
niei de demolare, au fost distruse numeroase clădiri cu / de o mare valoare istorică şi artistică.
Până pe la mijlocul deceniului al optulea, oraşele din Moldova s-au dezvoltat extinzân-
du - se, prin construirea unor cartiere-dormitor, la margine. În această perioadă au existat mai
multe planuri de conservare a monumentelor (în special în deceniul al şaptelea şi începutul
celui de-al optulea), dar programele de conservare au fost oprite după ce preşedintele României
din respectiva perioadă, Nicolae Ceauşescu a declanşat ceea ce este cunoscut sub numele "Mi-
ca revoluţie culturală"7. După anul 1980 are loc un declin puternic al condiţiilor oferite de
7
În urma vizitelor din China şi Coreea de Nord din 1971, Nicolae Ceauşescu, uimit şi îndrăgostit de rezultatele
mediul urban. Totuşi, municipiilor reşedinţă de judeţ li s-au repartizat cu prioritate investiţii.
Acest fapt a dus la creşterea nivelului de dotare şi echipare, de locuire şi, în general, de nivel de
trai, în comparaţie cu restul municipiilor şi oraşelor.
Căderea regimului ceauşist, după evenimentele din decembrie 1989, a stopat procesul
de demolare a satelor şi a oraşelor, dar a lăsat neterminate numeroase construcţii, ca urmare a
dispariţiei resurselor financiare. În anii ce au urmat, în multe judeţe s-a constatat o depopulare
a mediului urban, o parte dintre orăşeni preferând să se întoarcă în locurile natale din mediul
rural. Fenomenul devenise îngrijorător, mai ales în condiţiile în care România trebuia să adere
la Uniunea Europeană. Acest lucru impunea tocmai creşterea gradului de urbanizare. Pentru a
corespunde acestei cerinţe, Guvernul României a lansat un program ce viza înfiinţarea a 1.000
de noi oraşe şi comune.
Pentru că în Moldova situaţia era diferită de cea de la nivel naţional, existând mai mulţi
cetăţeni în mediul rural (52,5 % din totalul populaţiei la Iaşi, 53,82 % la Bacău, 56,63 % la
Neamţ, 60,65 % la Vaslui, 63,34 % la Botoşani şi 66,73 % la Suceava), s-a aprobat înfiinţarea
de noi oraşe. Astfel, celor 7 oraşe ale Jud. Bacău din 2005 li s-au adăugat încă 3: Dărmăneşti,
Podu Turcului şi Sascut; în acelaşi fel, judeţul Botoşani s-a ales tot cu încă 3 oraşe - Bucecea,
Flămânzi şi Ştefăneşti. În Iaşi s-au adăugat încă 5 localităţi urbane - Răducăneni, Vlădeni,
Podu Iloaiei, Ţibăneşti şi Belceşti (care se adaugă celor 4 existente), în timp ce Neamţul s-a
"îmbogăţit" cu oraşul Roznov. Pe de altă parte, Suceava a devenit deja judeţul cu cele mai
multe oraşe (16), localităţilor urbane existente (Suceava, Fălticeni, Rădăuţi, Cîmpulung Mol-
dovenesc, Gura Humorului, Vatra Dornei, Siret şi Solca) adăugându-li-se încă 8 (Broşteni,
Cajvana, Dolhasca, Frasin, Milişăuţi, Salcea, Liteni şi Vicovu de Sus). Vasluiul, în schimb, stă
modest la acest capitol - singurul oraş înfiinţat este Murgeni, localitate care are acest statut de
la 1 ianuarie 2004. În acest judeţ ar mai exista două tentative de înfiinţare a unor noi oraşe -
Fălciu şi Zorleni, însă, deocamdată, nici nu au fost organizate referendumuri.
Chiar dacă în ansamblu localităţile al căror rang a fost ridicat la statut urban îndeplinesc
criteriile impuse de legislaţie (numărul locuitorilor şi existenţa unor instituţii), aspectul lor
general este mai mult al unor târguri, care ar tinde spre statutul de comună. În majoritatea cazu-
rilor, activităţi economice nu prea există, preponderente fiind veniturile din agricultură, spitale-
le funcţionează ca nişte centre medico-sociale, drumurile sunt mai mult blocate de căruţe, iar
alimentarea cu apă şi canalizarea sunt deficitare sau chiar lipsesc.
2. Evoluţia teritorială a municipiilor reşedinţă de judeţ ale Moldovei
Oraşele reprezintă din punct de vedere structural, sisteme termodinamice şi informaţio-

nale semideschise, ce realizează intense schimburi de masă, energie şi informaţie cu celelalte
sisteme, situate la distanţe variabile; aceste relaţii asigurându-le existenţa şi prosperitatea. Fiind
prin definiţie un spaţiu umanizat, naturalul este continuu „înghesuit”8. Municipiile reşedinţă de
judeţ din cadrul unei regiuni reprezintă centrii nervoşi ai spaţiului geografic respectiv. Aceasta,
întrucât sunt legate între ele şi cu mediul înconjurător, prin multiple legături funcţionale, ele
devenind, astfel, punctele de convergenţă ale fluxurilor de bunuri, capitaluri, persoane şi idei.
Sistemul format de cele 8 reşedinţe de judeţ ale Moldovei, imprimă o dinamică perma-
nentă acestui spaţiu. Acest dinamism funcţional al teritoriului geografic şi istoric al Moldovei
este influenţat de diferite convergenţe administrativ - economice impuse în urma unor con-
venţii care au ca finalitate dezvoltarea regiunii. Cea mai recentă convergenţă este reprezentată
de „Politica de dezvoltare regională” impusă României de Uniunea Europeană. Această poli-
„revoluţiei culturale” de aici, la întoarcerea în ţară, va formula principiile unei mini-revoluţii culturale, ce avea ca scop
crearea unui puternic cult al personalităţii. Era începutul megalomaniei sale crescânde. Aceeaşi megalomanie l-a
împins la ceea ce s-a numit sistematizarea satelor şi oraşelor, începută în anul ‘80. Această iniţiativă a însemnat
distrugerea locuinţelor, a bisericilor şi monumentelor istorice şi înlocuirea lor cu blocuri.
8
Cucu V., Geografia oraşului, Edit. Fundaţiei „Dimitrie Bolintineanu”, Bucureşti, 1976.
tică reprezintă un ansamblu de măsuri planificate şi promovate de autorităţile administraţiei

publice locale şi centrale, în parteneriat cu diverşi actori (privaţi, publici, voluntari), în scopul
asigurării unei creşteri economice, dinamice şi durabile, prin valorificarea eficientă a potenţia-
lului regional şi local, în scopul îmbunătăţirii condiţiilor de viaţă. În urma aplicării acestei
politici pe teritoriul Moldovei se află regiunea de dezvoltare 1 Nord - Est, compusă din judeţele
Botoşani, Suceava, Iaşi, Piatra Neamţ, Vaslui şi Bacău şi parţial regiunea de dezvoltare 2 Sud -
Est cu judeţele Galaţi şi Vrancea.
În ultimii ani, peisajul geografic aferent reşedinţelor de judeţ din Moldova s-a modificat
mult, datorită proceselor de urbanizare mai mult sau mai puţin intense, expansiunea construcţii-
lor reprezentând cel mai semnificativ aspect al acestor transformări. În încercarea de stabilire a
trăsăturilor evoluţiei teritoriale a reşedinţelor de judeţ din Moldova, am utilizat surse şi mate-
riale diverse. Pentru perioada mai veche prevalează informaţiile istorice şi rezultatele săpături-
lor arheologice, iar începând cu finele secolului al XVIII-lea materialele cartografice, din ce în
ce mai precise şi mai detaliate cu cât ne apropiem de perioada actuală.
În ceea ce priveşte dificila problemă a periodizării, care nu a fost rezolvată în mod defi-
nitiv nici de către istorici, în special sub raportul limitei dintre perioada medievală şi cea mo-
dernă, am avut în vedere în primul rând faptul că ritmul de ansamblu al evoluţiei teritoriale a
avut o tendinţă de accelerare, de aceea perioadele sunt mai lungi la început şi apoi din ce în ce
mai scurte, mai ales în secolul al XX-lea. O astfel de etapizare ţine seama şi de gradul de evo-
luţie al preciziei materialelor informative: finele secolului al XVIII-lea este marcat de apariţia
primelor planuri ale oraşelor, ridicate de topografii militari ruşi şi austrieci, iar sfârşitul secolu-
lui al XIX - lea de ridicarea primelor hărţi topografice româneşti. În sfârşit, trecerea la construi-
rea noii societăţi, socialiste, a introdus modificări atât de profunde în ritmul şi sensul evoluţiei,
încât se poate stabili aici una din cele mai evidente limite de perioadă.
Municipiul Botoşani9 – reşedinţa judeţului Botoşani, se situează în zona de N-E a Ro-

mâniei, la contactul dintre Câmpia Moldovei şi Podişul Sucevei (sectorul Şeii Bucecea-
Vorona). Municipiul este străbătut de meridianul 26°41' E şi de paralela 47°44' N. Ca altitudine
absolută se situează (în medie) cu 170 m peste nivelul Mării Negre. Partea de N a municipiului
este străbătută de râul Sitna (afluent al Jijiei), cu afluentul Luizoaia. Sudul oraşului este străbă-
tut de pârâul Dresleuca, pe care este amenajată acumularea "Rai". Suprafaţa teritoriului admi-
nistrativ este de 4126 ha şi cea a teritoriului intravilan de 1352,5 ha. Populaţia municipiului
este de 129.285 locuitori10. Reşedinţă de judeţ din 1968, al 20-lea oraş al ţării după numărul
locuitorilor, municipiul Botoşani concentrează activităţile din N-E ţării. Puternic centru admi-
nistrativ, cultural şi istoric, al doilea oraş al Moldovei în secolul XIX, de Botoşani se leagă
nume şi mişcări de referinţă ale culturii româneşti.
Atestat documentar în secolul al XV-lea (Letopiseţul Ţării Moldovei a lui Grigore Ureche
menţionând prădarea sa de către tătari în 1439, noiembrie 28), târgul Botoşanilor datează, după
mai mulţi cercetători, din perioada anterioară. După dr. arh. E. Greceanu11, târgul-oraş datează
din secolul al XIV-lea, precedat fiind de o aşezare de secol XIII, ipoteză confirmată de diferite
cercetări arheologice. Târgul şi ocolul Botoşanilor au constituit apanaj al Doamnelor Moldovei,
începând cel puţin din timpul lui Petru Rareş şi până în prima jumătate a secolului al XIX-lea.
Poziţia sa geografică favorabilă, aşezarea la intersecţia drumurilor de legătură a principalelor
reşedinţe domneşti ale Ţării Moldovei şi în relaţie cu marile drumuri comerciale medievale care
traversau Moldova, au făcut din Botoşani un important centru de desfăşurare a comerţului. Oraşul
9
I. Bejenaru, Dicţionarul botoşănenilor, Inspectoratul pentru Cultură al Municipiului Botoşani, Iaşi, Edit. Moldo-
va, 1994; A. Cardaş (coordonator), Botoşani - Monografie, Bucureşti, ES-T, Colecţia Judeţele Patriei, 1980; A. Cardaş,
D. Ignat, Gh. Slavic, Botoşani. Ghid turistic al judeţului, Bucureşti, ES-T, 1983.
10
Anuarul Statistic al României, 2002.
11
Eugenia Greceanu, „Ansamblul urban medieval Botoşani. Itinerar armenesc botoşănean”, în Scrieri do-
cumentare, anul XV, nr. 14 (299), 31 iulie 2004.
a avut de suferit în urma invaziilor tătăreşti şi poloneze, în toată perioada feudală.

Caracterul funcţional al oraşului medieval a fost predominant comercial, în legătură cu
piaţa de schimb dezvoltându-se şi diversificându-se meşteşugurile. În paralel, funcţia de curte
domnească (atestată în 1615, dar apărută probabil încă de la începutul secolului al XV-lea şi
decăzută la mijlocul secolului al XVIII-lea) a stimulat creşterea importanţei târgului. Aşezată la
distanţă faţă de nucleul constituit în jurul târgului, Curtea Domnească de la Popăuţi constituie
al doilea nucleu al oraşului Botoşani. Structura socială şi etnică a oraşului este compactă într-o
primă perioadă. De la o majoritate de negustori şi meşteşugari români în secolele XIV-XVII,
pe lângă care este atestată o colonie de negustori armeni, în perioadele ulterioare structura se
diversifică. Între secolul al XVIII-lea şi prima jumătate a secolului al XIX-lea se cristalizează
clasa medie (a negustorilor şi meşteşugarilor români, armeni) şi se constată prezenţa masivă a
boierilor pământeni pe teritoriul oraşului. Tot în aceeaşi perioadă apar sau se dezvoltă alte
colonii: meşteşugarii evrei, lipoveni, negustorii greci sau nemţi.
Imigrarea a aproximativ 10.000 de evrei din Galiţa şi Rusia (survenită aproximativ între
1850 şi 1870) produce o mutaţie în structura socială a oraşului; până la jumătatea secolului al
XX-lea, comerţul şi meşteşugurile vor fi dominate de evrei şi, pe lângă aceştia, de armeni, iar
românii vor fi prezenţi cu precădere în activităţile legate de agricultură şi creşterea animalelor
(exploatări agricole de mari dimensiuni, mică producţie etc.). Importanţa pieţei de schimb
scade spre sfârşitul secolului al XIX-lea, Botoşanii transformându-se din oraş de primă impor-
tanţă al Moldovei în târg de importanţă locală. Ponderea comerţului în activităţile economice
scade, industria locală se reorientează în mare spre ramura alimentară, iar dintre comercianţii
înstăriţi se desprind bancheri, moşieri ş.a. Explicaţiile acestei căderi economice este legată de
apariţia căilor ferate din nordul Moldovei (1869-1871); traseul acestora a izolat oraşul, devenit
capăt de linie secundară şi a contribuit la creşterea importanţei oraşelor Iaşi şi în special, Suceava.
Evoluţia populaţiei oraşului Botoşani vine în sprijinul celor afirmate: din a doua jumăta-
te a secolului al XVIII-lea creşterea este lentă până la începutul secolului XIX şi se accentuea-
ză în prima jumătate a acestuia. După o perioadă de regres şi apoi de expansiune datorată imi-
graţiei masive, populaţia atinge un maximum în ultimele decenii ale secolului XIX. După 1890,
în legătură şi cu diminuarea importanţei comerciale a oraşului, se observă o scădere bruscă a
populaţiei (între 1890 şi 1891 populaţia scade de la 41.000 la 31.024 locuitori). În prima jumă-
tate a secolului XX se observă o tendinţă de creştere (35.017 locuitori în 1912) întreruptă de
efectele celor două războaie mondiale: în 1948 populaţia ajunge la un minimum de 29.145
locuitori. După creşterea lentă ce caracterizează perioada 1948-1966, se constată explozia de-
mografică determinată de industrializarea masivă a oraşului şi de conferirea statutului de muni-
cipiu reşedinţă de judeţ (1968). Creşterea populaţiei şi a importanţei municipiului se reflectă în
creşterea numărului de locuinţe colective şi în construirea unor echipamente social-culturale.
În perioada 1990-2002 se constată o creştere a populaţiei cu aproximativ 9.000 locuitori,
însă nu se poate vorbi de o tendinţă clară în acest sens. Cvadruplarea populaţiei oraşului în
ultimii 50 de ani (în special prin venirea populaţiei rurale autohtone) şi pe de altă parte, exodul
comunităţilor evreieşti, armeneşti, germane, au determinat schimbarea definitivă a structurii
plurietnice istorice a oraşului Botoşani. În momentul actual, populaţia de etnie română este
majoritară (98,6% din total în 1992, faţă de 58,5% în 1832 şi 43,2% în 1891). Dintre comuni-
tăţile semnificative pentru istoria oraşului, evreii nu mai constituie - în 1992- decât 0,12% din
populaţie (154 locuitori), faţă de 46,5% în 1891 (14.415 locuitori) şi 10,7% în 1832 (1.477
locuitori), iar armenii numai 0,02% (20 locuitori), faţă de 6,2% în 1891 (1.910 locuitori) şi
9,4% în 1832 (1.296 locuitori). Singura comunitate care s-a menţinut mai bine este cea a lipo-
venilor: 0,5% din populaţie în 1992 (687 locuitori), faţă de 1,9% în 1891 (597 locuitori) şi
1,7% în 1832 (232 locuitori).
Întinderea oraşului a evoluat în mod similar altor târguri din România extracarpatică. În
jurul zonei de producţie şi de schimb, iniţiale - dezvoltată de-a lungul unei căi de tranzit şi în
legătură cu un curs de apă (în cazul Botoşanilor, Cacaina) - s-au dezvoltat zone de locuire,
structurate în parohii (acestea din urmă aferente comunităţilor etnice şi diferitelor meserii). În
perioada medievală, oraşul creşte continuu, pentru ca la sfârşitul secolului al XVIII-lea să se
constate transformări importante ale zonelor funcţionale ale târgului, cu apariţia Târgului Nou.
În secolele XVII-XVIII oraşul se dezvoltă spre V (cu o zonă de locuinţe bogate), spre
N-V (spre Popăuţi, cu o zonă de locuinţe sărace) şi spre S-E şi E (cu zone de locuinţe negusto-
reşti şi zone mai sărace). Cele două aşezări constituite în jurul polilor medievali (satul Popăuţi
în jurul Curţii Domneşti de la Popăuţi şi târgul Botoşanilor în jurul bisericii Uspenia) se unesc
după construirea gării (1871), amplasată între cele două localităţi. După alipirea satului Popăuţi
în 1884, suprafaţa oraşului ajunge la 950 ha (1896) şi creşte în perioada 1918-1948 prin înglo-
barea unor sate limitrofe. Extinderea masivă a oraşului se produce în perioada postbelică şi în
special după reforma administrativă din 1968 - care conferă oraşului statutul de municipiu
reşedinţă de judeţ. În momentul actual, municipiul are o suprafaţă de 4.126 ha.
Măsuri edilitare şi urbanistice semnificative au fost întreprinse începând cu perioada
1866-1918, a oraşului modern, etapă importantă, căreia îl corespund investiţii publice de an-
vergură (clădiri publice, numeroase lucrări edilitare) precum şi crearea serviciilor publice mo-
derne. Perioada de după 1948 este caracterizată de construirea zonelor industriale, respectiv a
zonelor de locuinţe colective precum şi a infrastructurilor urbane aferente. Desconsiderarea şi
demolarea unui mare număr de construcţii datând din epoci anterioare a dus însă la pierderea
identităţii a numeroase zone din oraş şi la pierderea unor valori urbane de referinţă.
În ciuda acestui fapt, în Botoşani se mai păstrează încă numeroase clădiri cu valoare is-
torică şi arhitecturală. În afara edificiilor de cult de importanţă naţională şi a fragmentelor din
centrul comercial păstrate, clădirile de locuit din secolele XVIII - XIX, prin calitatea şi diversi-
tatea tipurilor lor arhitecturale, conferă oraşului Botoşani un statut privilegiat în rândul oraşelor
de mărime comparabilă din România. Acest potenţial poate fi valorificat printr-o politică de
protecţie şi punere în valoare a patrimoniului urban, care ar putea transforma municipiul într-un
pol turistic de primă mărime la nivel naţional.
Municipiul Suceava12 – reşedinţa judeţului Suceava, este situat în partea de N-E a Ro-
mâniei, aproximativ în centrul Podişului Sucevei. Este străbătut de paralela de 47°40’38” lati-
tudine N şi meridianul de 26°19’27” longitudine E şi este dispus pe două trepte de relief: un
platou a cărui altitudine maximă atinge 385 m pe Dealul Zamca şi lunca şi terasele râului Su-
ceava, cu altitudine sub 330 m. Suprafaţa municipiului de aprox. 5210 ha este locuită de o
populaţie de 105.865 locuitori, din care: 50.684 bărbaţi şi 55.181 femei. Suceava şi localităţile
apropiate au fost locuite încă din timpuri vechi. Săpăturile efectuate în preajma Cetăţii de Sca-
un au evidenţiat o străveche aşezare de tipul culturii materiale Criş, de acum 7.000 de ani. Din
al doilea mileniu î.Hr., au fost descoperite două morminte în cutii de piatră, în partea de V a
oraşului, în zona în care se află actuala clădire a spitalului. Urmele de aici surprind momentul
în care locuitorii utilizează bronzul şi îl folosesc pentru a face din el unelte şi arme. De aseme-
nea, au fost identificate urme ale unor aşezări umane (ale unor comunităţi stabile), datând din
epoca fierului, din a doua jumătate a mileniului I î.Hr.
Investigaţiile arheologice începute în anul 1959 şi continuate în anii următori au scos la
iveală, îndeosebi în marginea de V a Sucevei, pe malul stâng al pârâului Şcheia, un bogat mate-
rial, aparţinând dacilor liberi din această zonă, în secolele II - III d.Hr. A fost descoperit şi un
cimitir al dacilor liberi în zona bulevardului Ana Ipătescu. Aceste descoperiri au o însemnătate
valoroasă pentru cunoaşterea aşezărilor dacice de la E de Carpaţi, a inventarului şi tipului de
locuinţe, a unităţii lumii dacice, a unor particularităţi locale, precum şi a influenţei culturii şi
civilizaţiei romane în această zonă. Aceste descoperiri arheologice ilustrează elocvent evoluţia
12
Mircea D. Matei, Civilizaţie urbană medievală românească. Contribuţii. (Suceava până la mijlocul secolului al
XVI-lea), Bucureşti, 1989, M. D. Matei, Emil I. Emandi, Cetatea de Scaun şi Curtea domnească din Suceava, Edit.
Glasul Bucovinei, Suceava, 1988; E.I. Emandi, Habitatul urban şi cultura spaţiului. Studiu de geografie istorică.
Suceava în secolele XIV - XX, Edit. Glasul Bucovinei, Suceava, 1996.
ascendentă şi permanentă, continuitatea aşezărilor omeneşti, într-o perioadă îndelungată, de

peste o mie de ani, perioadă complexă, extrem de zbuciumată, când are loc migraţia popoare-
lor. Urmele culturilor materiale şi spirituale din această perioadă - ceramică, unelte, arme,
obiecte de uz casnic, de cult şi de podoabă - evidenţiază procesul unitar al formării poporului şi
limbii române în întreg spaţiul carpato - dunărean, dezvoltarea aşezărilor din nordul Moldovei,
stratificarea socială şi apariţia relaţiilor feudale, cristalizarea - în partea de E a Sucevei de as-
tăzi, în zona Curţii Domneşti - a celui mai vechi nucleu al oraşului medieval.
Transformarea aşezării rurale în târg medieval a fost determinată de un complex de fac-
tori de natură economică, geografică şi politică. La începutul mileniului al II-lea d.Hr., din
drumul comercial trans-continental Marea Neagră (cu porturile-cetate: Cetatea Albă, Chilia,
Vicina) - Liov - Marea Baltică, s-a dezvoltat şi impus o variantă care a câştigat o tot mai mare
importanţă: de la Cetatea Albă, această cale de negoţ urca spre N-V, prin Lăpuşna - Iaşi - Hâr-
lău - Suceava - Siret - Cernăuţi - Sniatyn - Colomeea - Liov. Ca şi alte târguri, Suceava s-a
dezvoltat la vadul apei, pe unde trecea marele drum comercial trans-continental. Oraşul a pre-
luat numele apei lângă care s-a întemeiat, Suceava (în slava veche Suceava înseamnă: sinuos,
încovoiat, cu cotituri). Majoritatea istoricilor consideră că oraşul Suceava a precedat întemeie-
rea statului feudal moldovean. Aşezat la un vechi vad, anume acolo unde marele drum trans-
continental ce urca de-a lungul Siretului tăia apa Sucevei, această aşezare, anterioară domniei,
a avut, ca punct de sprijin militar, o fortificaţie, constând dintr-o palisadă şi un şanţ de apărare
aferent (sfârşitul secolului al XIII-lea şi prima jumătate a secolului al XIV-lea)13.
Existenţa la Suceava a unei aşezări întărite cu palisadă şi şanţ de apărare atestă faptul că
această aşezare începea de la finele secolului al XIII-lea să-şi piardă caracterul de aşezare rura-
lă şi să parcurgă etapele de început ale procesului de transformare în aglomerare de tip urban
(faza preurbană). În lipsa datelor documentare, se poate avansa ipoteza, pe baza rapoartelor
descoperirilor arheologice, că Suceava acelei vremi constituia centrul unei formaţiuni politice
prestatale, care a premers statului feudal centralizat al Moldavei, jucând, în acelaşi timp, rolul
de centru economic, politic şi administrativ al respectivei formaţiuni.
Cercetări recente14, bazate pe analiza cronicii rimate a lui Ottokar de Stiria (1307-1313),
au localizat, ipotetic, acea ţară a românilor, aflată "dincolo de pădure", în N Moldovei, neex-
cluzând ca eventual centru principal oraşul Suceava, singurul ce beneficia la acea vreme de o
fortificaţie. Mutarea centrului politic de la Siret la Suceava (în jurul anului 1377 sau 1381-
1385), a impus noului voievod, Petru I Muşatinul, restructurarea spaţiului urban: acesta a re-
nunţat la vechea fortificaţie a aşezării, care închidea un teritoriu prea restrâns pentru noua
reşedinţă domnească şi a ridicat pe un loc dominant o mare construcţie de lemn (18,50/7 m),
care a servit o perioadă scurtă drept sediu al domniei, până în momentul în care s-a terminat
ridicarea Cetăţii de Scaun. Fiind prima construcţie în seria iniţiată de Petru I Muşatinul, la
Suceava, Casa domnească din lemn a constituit primul nucleu al Curţii Domneşti, exercitând o
acţiune centripetă atât asupra orientării reţelei stradale, cât şi asupra comerţului, prin închega-
rea şi constituirea "pieţei" în jurul său. În zona Curţii Domneşti s-au grupat ulterior destul de
strâns casele boiereşti, constituind un adevărat cartier nobiliar.
Prezenţa Curţii Domneşti la Suceava, menţionată în izvoarele scrise ale vremii la sfârşi-
tul secolului al XIV-lea, a stimulat ulterior dezvoltarea meşteşugurilor şi concentrarea negusto-
rilor în oraşul reşedinţă. Astfel, Suceava, depăşeşte faza pre-urbană, îndreptându-se cu paşi
repezi spre o urbanizare specifică, de tip răsăritean, în care prezenţa domniei a jucat un rol
13
Condiţiile precare locale nu au permis urmărirea întregului traseu al fortificaţiei şi nici datarea foarte precisă a
acesteia, singura certitudine fiind aceea că atât palisada, cât şi şanţul de apărare au încetat să funcţioneze în momentul
în care Petru I Muşatinul a mutat "capitala" ţării de la Siret la Suceava. Singura fortificaţie cunoscută în Moldova pre-
muşatină, avea rolul de a proteja aşezarea care îşi concentrase locuirea pe o suprafaţă de circa 3-4 ha, şi se afla în jurul
bisericii Mirăuţi, dovada făcând-o stratul arheologic destul de compact şi de continuu din această zonă. L. Chiţescu,
Cercetări arheologice la Curtea Domnească din Suceava, 1975, p. 245.
14
Mircea D. Matei, Civilizaţie urbană medievală românească. Contribuţii (Suceava până la mijlocul secolului al
XVI-lea), Bucureşti, 1989.
important. Implantarea curţii a însemnat de asemenea şi un important centru de unde se admi-

nistrau satele rămase pe seama domniei în regiune (ocolul curţii) şi în acelaşi timp ea reprezen-
ta nucleul militar cel mai important al domniei15.
Existenţa unei dense reţele de aşezări rurale în jurul Sucevei (peste 30 aşezări menţiona-
te documentar la sfârşitul secolului al XIV-lea şi începutul celui următor), pe o rază de 15-20
km, a constituit o bază economică trainică pentru viitorul oraş şi un rezervor demografic de
primă importanţă în vitalizarea vieţii urbane. În acest context, Suceava putea îndeplini, înainte
de constituirea statului feudal, o funcţie economică importantă pentru întreaga zonă, ea jucând
rolul unei aşezări de prim rang pentru satele din hinterlandul său, regiunea caracterizându-se în
toată perioada evului mediu printr-un avans demografic şi economic ce l-a păstrat mereu până
la sfârşitul secolului al XVII-lea.
Un factor important în geneza oraşului Suceava l-au avut coloniştii străini aşezaţi aici.
Devenind reşedinţă domnească, Suceava dobândeşte dintr-o dată nu numai statutul politic de
frunte ce i-l conferea noua sa calitate, ci şi posibilităţile sporite de dezvoltare economică şi
absorbţie demografică. Dintr-un centru meşteşugăresc şi de schimburi comerciale limitate
teritorial, oraşul de reşedinţă al lui Petru I Muşatinul se transformă într-un important centru
moldovenesc al comerţului internaţional, ceea ce atrage statornicirea aici a primilor colonişti
străini, în special germani (veniţi din Polonia şi Transilvania) şi armeni16.
Pentru sfârşitul secolului al XIV-lea, cercetările arheologice17 au demonstrat că oraşul s-
a extins mai ales spre N-V, limitele sale fiind clar stabilite de urmele de cultură materială des-
coperite pe aliniamentul "Şipot", la nord de biserica Sf. Dumitru şi str. Dimitrie Dan. În acest
perimetru cu o suprafaţă de circa 35 ha, avem partea urbană cea mai veche a Sucevei (Curtea
Domnească, biserica Mirăuţi şi Sf. Dumitru), ce s-a închegat la intersecţia unor căi de tranzit de
importanţă internaţională în Evul mediu. Această convergenţă de drumuri a făcut din oraşul
Suceava (poziţia geografică avantajoasă a fost dublată de posibilităţi strategice sporite în com-
paraţie cu Siretul) punctul de trecere obligatorie pentru toate sau pentru cele mai multe şi valo-
roase mărfuri comercializate în Moldova sau tranzitate pe teritoriul ei.
În secolul al XV-lea, hotarul târgului cuprindea şi o bună parte din ţarina înconjurătoare,
cu loc pentru arătură şi fâneaţă, iar ocolul, foarte întins, includea numeroase sate şi silişti, între
care: Şcheia, Tisăuţi, Ciorsaci, Mereni, Lămăşeni, Unguraşi, Stupca etc. Informaţii cu privire la
acest aspect indică faptul că alături de numeroasele meşteşuguri şi de negoţ, târgoveţii Sucevei,
ca şi ai altor oraşe din Moldova, se îndeletniceau şi cu creşterea vitelor, agricultura şi pomicul-
tura, în vatra, hotarul şi ocolul oraşului. Acest fapt conferă oraşului medieval o funcţionalitate
economică multilaterală, complexă. În perioada secolelor XV-XVI, Suceava şi-a asumat
funcţia de loc de întâlnire şi de vamă principală, obligatorie pentru ansamblul relaţiilor co-
merţului internaţional în Moldova. În felul acesta oraşul a devenit nu numai o piaţă locală, ci şi
una internaţională, ceea ce va juca ulterior rol de căpetenie în urbanizarea Sucevei.
Piaţa de schimb a Sucevei a condus şi la formarea unor importante zone de concentrare
a populaţiei în vatra oraşului. Asemenea puncte de concentrare, pentru sfârşitul secolului al
XVI-lea, s-au format la "Şipot" (cartierul olarilor şi meşteşugarilor - fierari) în jurul Curţii
Domneşti şi în partea de răsărit a oraşului, zonă cuprinsă între străzile Petru Rareş, Dimitrie
Dan şi Prunului (cartierul populaţiei germane). Trăsătura cea mai evidentă a acestei perioade
(sfârşitul secolului al XVI-lea) este creşterea puternică a oraşului, care, odată devenit "capita-
lă" (scaun de judecată domnească), a centralizat într-o mare măsură viaţa politică (sfatul dom-
nesc s-a ţinut preponderent la Suceava pe tot parcursul secolului XVI), religioasă (Mitropolia
15
M. D. Matei, E. I. Emandi, Cetatea de Scaun şi Curtea domnească din Suceava, edit. Glasul Bucovinei, Sucea-
va, 1988, pp. 36-37.
16
Pornind de la aceste considerente, istoricii români sau străini au pus la îndoială originea românească a oraşului,
acesta apărând când o creaţie a elementelor de colonizare germane, când a celei armeneşti, sau în sfârşit, o materializa-
re a colonizării ruse.
17
L. Chiţescu, Cercetări arheologice la Curtea Domnească din Suceava, cap. 1, pp. 245-261.
Moldovei) şi economică (centrul vamal principal) a Moldovei.

Suceava a crescut de aproape trei ori în suprafaţă în acest răstimp (de la 35 la circa 108
ha), depăşind cu mult celelalte oraşe din Moldova (între 13 şi 14 ha), ca o consecinţă a dezvol-
tării puternice a meşteşugurilor, mult diversificate şi a comerţului. Pentru această nouă etapă de
evoluţie teritorială a oraşului, limitele vetrei sale sunt marcate de şanţul de apărare din prima
jumătate a secolului al XV-lea, fortificaţie remarcată şi de Angiolello la 1476 „oraşul era în-
conjurat cu şanţuri şi palisade”18, când l-a însoţit pe sultanul Mehmed al II-lea în Moldova.
Urmele vechiului "şanţ al oraşului" se mai cunoşteau şi în anul 1782, când Comisia de delimi-
tare a proprietăţilor din Suceava îl găseşte amplasat "pe strada mare sau uliţa Poni", lângă
nişte vechi şi dărâmate pivniţe ale oraşului19. Pe această suprafaţă bine delimitată s-a dezvoltat
un adevărat ţesut urban ce cuprindea circa 1.000-1.500 de case.
Părăsirea Sucevei de către domni (prima parte a secolului al XVII-lea), dar mai ales de-
sele războaie turco-polone din a doua jumătate a secolului al XVII-lea, afectează în mod deo-
sebit nordul Moldovei şi accelerează procesul de decădere al oraşului. Cetatea de Scaun este
distrusă din porunca Porţii Otomane la începutul ultimului sfert al veacului al XVII-lea, pentru
a nu putea fi folosită de domnii ostili turcilor sau de către polonezi. În ultimul deceniu al seco-
lului al XVII-lea polonii fortifică cu şanţ şi val de apărare mânăstirea armenească Zamca, din
partea N-V a oraşului, încercând astfel să-şi menţină câţiva ani garnizoanele la Suceava. Eve-
nimentele amintite au dus la împuţinarea locuitorilor oraşului şi la distrugerea majorităţii con-
strucţiilor sale. Când, în 1774, partea de N a Moldovei este anexată la Imperiul Habsburgic,
oraşul Suceava intră într-o nouă etapă a evoluţiei sale, critică, mai ales în primele decenii de
după instaurarea noii stăpâniri.
La sfârşitul secolului al XVIII-lea, conform unui document al „Comisiei de stabilire a
hotarelor”, în urma invaziilor străine şi a jafurilor întreprinse în zona Sucevei, oraşul trecea
printr-o perioadă de decădere şi părăsire, „încât mai existau doar vreo 50 de case locuite”.
Informaţia aceasta, care poate fi, în mod evident, o exagerare a realităţii, era invocată de autori-
tăţile habsburgice pentru a încuraja acţiunea de colonizare cu elemente străine, aduse din Impe-
riu. Documentul - păstrat în arhivele Casei Memoriale a etnografului şi folcloristului Simeon
Florea Marian din Suceava - ne informează că, drept consecinţă, Curtea din Viena a dat dispo-
ziţii ca “oricine să-şi aşeze casa pe locurile pustii, pentru a face din nou oraşul”. Aceasta
dispoziţie, referitoare la refacerea Sucevei pe calea colonizării, a fost menţinută de austrieci în
tot timpul administraţiei militare.
În urma revoluţiei de la 1848 din Bucovina, românii din acest teritoriu au dobândit auto-
nomia administrativă, o dietă provincială, un statut propriu, un drapel şi o stemă pe care era re-
prezentat capul de bour al Moldovei. Introducerea limbii romane în şcoli, înfăptuirea reformei
agrare au fost succese ale luptei naţionale şi sociale din Bucovina, care s-au răsfrânt pozitiv şi în
istoria oraşului Suceava. Devenind reşedinţa judeţului cu acelaşi nume, oraşul Suceava s-a dez-
voltat în a doua jumătate a veacului al XIX-lea atât ca centru economic, politic, administrativ şi
juridic, cât şi sub raport edilitar. Sub raport edilitar, oraşului i se adaugă în a doua jumătate a
secolului al XIX-lea noi construcţii, destinate a adăposti primăria, oficiul poştal, liceul şi patru
şcoli primare. La începutul secolului al XX-lea s-a construit la Suceava o uzină electrică şi s-au
introdus aprovizionarea cu apă potabilă şi canalizarea. Dezvoltarea relaţiilor capitaliste de pro-
ducţie a determinat înfiinţarea la sfârşitul veacului al XIX-lea, şi la Suceava, a mai multor bănci.
Elementul demografic a cunoscut, de asemenea, o însemnată creştere, populaţia oraşului
ridicându-se la 10.104 locuitori în 1880 şi la 11.000 în 1900. La 6 noiembrie 1918, Suceava
este eliberată de sub stăpânirea străină austriacă, în acea dată numărând 1.424 case, cu 10.200
locuitori. În perioada interbelică, Suceava, reşedinţă a judeţului cu acelaşi nume, se dezvoltă
lent din punct de vedere economic. Numărul locuitorilor rămâne aproape constant până în
18
E.I. Emandi, Habitatul urban şi cultura spaţiului. Studiu de geografie istorică. Suceava în secolele XIV - XX,
Edit. Glasul Bucovinei, Suceava 1996.
19
Ibidem.
1944. În ajunul celui de-al Doilea Război Mondial, industria oraşului era reprezentată doar de
două mori, o fabrică de mezeluri, o mică fabrică de zahăr, una de culori de pământ, o presă de
ulei, două tăbăcarii şi mai multe ateliere meşteşugăreşti. În această perioadă, în Suceava
funcţionau liceul de băieţi "Ştefan cel Mare", un liceu de fete, un gimnaziu comercial, un gim-
naziu industrial de băieţi, un gimnaziu profesional de fete, două şcoli primare şi două grădiniţe.
După cel de-al Doilea Război Mondial, Suceava cunoaşte o deosebită dezvoltare eco-
nomico-socială, sub regimul comunist. Astfel în partea de N-E a oraşului, pe malul Sucevei şi
în V, în zona Şcheia, s-au concentrat importante obiective industriale ce prelucrau materii pri-
me din aceasta parte a ţării (fabrici de hârtie, prelucrare a lemnului, piese, maşini şi utilaje,
sticlă, industrie alimentară, industrie uşoară). Industrializarea rapidă a Sucevei, începând cu
anii '60, a determinat construirea de noi cartiere de locuinţe şi clădiri de utilitate publică, a unui
spital cu peste 700 de locuri, a unei case de cultură, a Institutului de învăţământ superior pre-
cum şi a 3 hoteluri, 5 parcuri şi 3 pieţe noi. Ca o altă consecinţa a dezvoltării industriale, tran-
sportul, ia amploare: aeroportul Salcea (la 12 km de oraş, în comuna Salcea), modernizarea
celor trei gări (Suceava, Suceava Nord şi Suceava Vest), transportul în comun auto intern şi
către localităţile limitrofe.
Municipiul Iaşi 20 – reşedinţa judeţului Iaşi, este străbătut de râul Bahlui, un afluent al
Jijiei, care se varsă în râul Prut. Prin extinderea lui, Iaşul nu mai este acum legendara urbe a
celor 7 coline, ci oraşul celor 9 coline (Cetăţuia, Tătăraşi, Galata, Copou-Aurora, Bucium-
Păun, Şorogari, Ciric, Repedea şi Bârnova), cu altitudini variind între 36 m în şesul Bahluiului
şi 400 m pe Dealul Păun şi Dealul Repedea. Situat la N de Codrii Iaşilor, oraşul vechi se află
cuprins într-un patrulater delimitat de actualele străzi Ştefan cel Mare (Uliţa Mare), Alexandru
Lăpuşneanu, Bulevardul Independenţei (Podul Hagioaiei), Elena Doamna şi Grigore Ghica
(Uliţa Rusească), nucleul oraşului aflându-se în zona Palatul Culturii (Curtea Domnească) şi
str. Costache Negri (Uliţa Veche).
Oraşul nou s-a extins în toate direcţiile, cuprinzând în prima fază (secolele XVIII-
XIX) cartierele Copou, Sărărie, Ţicău, Tătăraşi, Ciric, Galata şi parţial Nicolina şi Păcurari. În
a doua fază (secolul XX), au fost incluse cartierele Păcurari (partea nouă, de V), Nicolina (par-
tea nouă, de S, azi numită CUG), Frumoasa-Poitiers, Socola, Bucium, Canta, Mircea cel Bă-
trân, Alexandru cel Bun, Dacia şi Grădinari, la acestea adăugându-se Zona Industrială. Oraşul
are ca suburbii câteva mini-orăşele care, din punct de vedere administrativ, sunt considerate
încă aşezări rurale, dar, din punct de vedere edilitar, se prezintă ca aşezări urbane: Dancu, To-
meşti, Ciurea şi Lunca Cetăţuii. Tendinţa urbană este de extindere a Iaşilor, urmând ca aceste
localităţi să fie incluse în oraş (zona metropolitană), alături de alte câteva sate: Păun, Bârnova,
Horpaz, Miroslava, Valea Lupului şi Breazu. În urma exploziei construcţiilor din ultimul dece-
niu, unele din aceste localităţi sunt astăzi practic unite cu oraşul (spre exemplu Valea Lupului).
Evoluţia teritorială a oraşului Iaşi este rezultatul dezvoltării funcţionale continue a aşeză-
rii, al apariţiei treptate a unor noi funcţii şi al dezvoltării celor existente, al creşterii necesarului de
forţă de muncă, acoperit atât prin spor natural cât şi prin spor migrator. Creşterea teritorială are
loc în paralel cu accentuarea diferenţierii funcţionale interne a oraşului. Extinderea în suprafaţă
este însă şi rezultatul schimbărilor în genul de viaţă şi al modificării standardului de trai al popu-
laţiei, fie prin tradiţia de a locui într-un spaţiu mai larg, în mijlocul vegetaţiei, fie dimpotrivă prin
tendinţa de a locui în clădiri moderne, cu mai multe etaje, dotate cu un confort sporit.
Evoluţia teritorială a fost în trecut influenţată de particularităţile locale ale cadrului na-
tural, mai ales de relief şi ape, care au fost valorificate în mod judicios, intuitiv, de către locui-
tori, pentru a-şi asigura un optimum rezonabil din punctul de vedere al condiţiilor de exercitare
a meseriilor, negoţului şi transporturilor, al evitării terenurilor inundabile sau afectate de alune-
20
I. Şandru, C. Mihăilescu, Iaşi, monografie, ES-T, Bucureşti, 1980; N. Barbu, Al. Ungureanu, Geografia muni-
cipiului Iaşi, Edit. Universităţii “Al.I. Cuza”, Iaşi,1987.
cări de teren şi al asigurării unor distanţe acceptabile de parcurs în interiorul intravilanului.

Reconstituirea situaţiei teritoriale a nucleului oraşului în secolele al XIV-lea şi al XV-
lea, adică în prima fază de dezvoltare a aşezării urbane medievale, este, poate, faptul cel mai
dificil în analiza evoluţiei Iaşilor. Cu toate acestea, în ultimul timp săpăturile arheologice au
contribuit într-o măsură mai mare la conturarea unei imagini ceva mai complete. Dificultăţile
provin din aceea că, exceptând unele monumente istorice, nu s-au păstrat clădiri din aşezarea
iniţială. Aşa după cum arată călătorii străini, ca şi cercetările arheologice, cea mai mare parte
din construcţii erau din material puţin durabil, fapt care, alături de repetatele distrugeri, provo-
cate de incendii, lupte, războaie, jafuri, cutremure, explică de ce nu s-a menţinut nucleul iniţial
al oraşului nealterat, ca în Europa central-vestică şi sudică. Oraşului nici nu i s-au permis con-
struirea, în timpul suzeranităţii otomane, de centuri puternice de fortificaţii, ca nişte adevărate
inele concentrice, aşa cum întâlnim în alte părţi ale Europei chiar şi la oraşe de talie mai mică.
Ceea ce se poate spune, în limita cunoştinţelor actuale, este că, mai ales la început,
oraşul avea o vatră de dimensiuni mici, poate chiar mai mică decât cea a aşezării rurale pre-
existente, deoarece datele arheologice au arătat, în condiţii asemănătoare, un proces de concen-
trare a populaţiei şi al locuinţelor în perioada de conturare a nucleului orăşenesc. Această trăsă-
tură este un efect, pe de o parte, al dezvoltării ocupaţiilor specific urbane (meşteşuguri, co-
merţ), care impun o activitate mult mai concentrată, iar pe de alta, al unor cerinţe de apărare,
cauzate de un gen de viaţă înclinat spre mai multă stabilitate, superior celui rural. Probabil că şi
Iaşii au avut într-o primă fază de dezvoltare o fortificaţie de pământ şi lemn.
Ceramică de factură orăşenească, parţial de import, obiecte de fier şi deşeuri de la prelu-
crarea fierului, locuinţe precum şi un edificiu de cult din zidărie de piatră şi cărămidă au fost
scoase la iveală în apropierea actualei străzi Ştefan cel Mare, în apropierea intersecţiei cu stra-
da Horia, ca şi în curtea bisericii Trei Ierarhi, în zona Curţii Domneşti, a bisericii Sf. Lazăr şi a
străzii C. Negri, până la actuala Hală Centrală. Toate acestea conduc la ideea că primul nucleu
orăşenesc s-a conturat sub forma unui V larg deschis, cu două braţe, care se întâlneau în actuala
piaţă a Palatului Culturii: unul îndreptat spre N-N-V, reprezentând începutul marelui drum din
lungul Bahluiului spre Carpaţi şi al doilea orientat spre N-E, până la biserica armeană, care
exista probabil la finele secolului al XIV-lea, marcând capătul drumului dinspre valea superi-
oară a Prutului, şi mai departe - dinspre Lvov şi Marea Baltică. Întâlnirea lor aici a fost impusă
de posibilitatea trecerii peste valea Bahluiului prin vestitul vad denumit ulterior Podul Roşu.
Faţă de nucleul comercial - meşteşugăresc, Curtea domnească a apărut lateral, în cea
mai bună aşezare defensivă, fiind amplasată asemănător cu cea de la Roman, în extremitatea
sudică a promontoriului de terasă, de unde putea controla în cele mai bune condiţii vadul peste
Bahlui. În secolul al XV-lea oraşul nu a crescut mult faţă de dimensiunile aşezării urbane
iniţiale, spre deosebire de Suceava, ci mai degrabă se reface şi se dezvoltă pe propria sa vatră,
dovadă fiind importantele construcţii din timpul lui Alexandru cel Bun din zona străzilor Şte-
fan cel Mare-Horia, suprapuse clădirilor din secolul al XIV-lea. Extinderea oraşului are loc mai
mult spre N-V, până în zona actualei Pieţe a Unirii, unde descoperirile din ultimele două dece-
nii au pus în evidenţă un grup de cuptoare de ars ceramică, care fără îndoială că se aflau iniţial
la marginea oraşului, cuptoare care s-au păstrat până în secolul al XVII-lea.
Este foarte probabil că în secolul al XV-lea a început conturarea în E oraşului a uliţei şi
mahalalei Trapezăneşti, al cărei nume a fost explicat prin refugierea la Iaşi a armenilor din
Trapezunt, după ocuparea acestei ultime cetăţi bizantine de către turcii osmanlâi, în 1461. O
uşoară îngroşare a laturii N-E a oraşului (Târgul de Jos, nume sub care va fi menţionat ulterior)
are loc şi spre N, cum arată descoperirile din zona actualelor ateliere ale artiştilor plastici, din
Str. Armeană, unde s-a găsit ceramică smălţuită, de lux. Curtea domnească este fortificată şi
extinsă spre S-E în timpul lui Ştefan cel Mare. O încercare de calculare a suprafeţei oraşului,
pentru sfârşitul secolului al XV-lea21, confirmă faptul că oraşul se întindea pe circa 41 ha, ceea
21
V. Tufescu, Iaşii şi oraşele din nordul Moldovei, Edit. Cartea Română, Chişinău, 1932.
ce situa de pe atunci Iaşii pe locul al doilea în Moldova, după Suceava.

Trăsătura cea mai evidentă a perioadei cuprinsă între sfârşitul secolului al XVI-lea şi se-
colul al XVII-lea este creşterea mult mai puternică a oraşului care, odată devenit capitală, a
centralizat într-o măsură mai mare decât Suceava viaţa politică şi economică a Moldovei.
Oraşul Iaşi a crescut de aproape patru ori în suprafaţă în acest timp, depăşind cu mult Suceava
şi celelalte oraşe, ca o consecinţă a dezvoltării puternice a meşteşugurilor, mult mai diversifica-
te, şi a comerţului. Din secolul al XVII-lea cunoaştem numele mahalalelor şi străzilor noi for-
mate în exteriorul vechiului nucleu, aşa cum erau mahalaua Feredeelor, în lungul frunţii S-V a
terasei inferioare, cu uliţa Ciubotăriei, menţionată în 1649, şi mahalaua Tălpălari, cu uliţa Pâr-
vuleştilor, menţionată la 1684, devenită ulterior uliţa Strâmbă, şi cu bisericile noi, Tălpălari,
construită în jurul anului 1640, şi Sf. Gheorghe-Lozonschi, anterioară anului 1669.
Cea mai puternică extindere are loc însă spre N şi N-E, direcţii în care oraşul ajunge să
acopere integral podul terasei inferioare. Aici se dezvoltă mahalaua şi uliţa Măjilor, menţionată
în 1672, apoi uliţa Brăhăriei, amintită în acelaşi an, uliţa Ungurească, menţionată în 1620 la N
de actuala Piaţă a Unirii, Sărăria, amintită la 1667, uliţa Făinii şi mahalaua Făinării, în zona
actualei intersecţii Cinci Drumuri, uliţa Croitorilor. Creşterea preferenţială a oraşului în această
direcţie este bine marcată de importante monumente istorice, unele păstrate, altele demolate, ca
Mănăstirea Golia, ridicată la marginea oraşului de pe atunci, în 1564 şi refăcută ulterior, fosta
Mănăstire Dancu (1541), ale cărei chilii au fost interceptate de săpăturile de lângă Teatrul
Naţional, în 1956-1960, Mănăstirea Sf. Ioan-Zlataust, Mănăstirea Bărboi etc.
Un element foarte important l-a constituit apariţia în secolul al XVII-lea, spre limita
nordică a oraşului, a unei noi artere comercial-meşteşugăreşti, de mare importanţă - Târgul
Nou, menţionat pentru prima dată în 1644, devenit ulterior uliţa Nouă, Târgul de Sus sau uliţa
Hagioaiei, astăzi Bulevardul Independenţei, care, împreună cu celelalte două artere mai vechi
ale nucleului urban (Uliţa Mare şi Târgul de Jos) a închis un fel de triunghi, schelet al dezvol-
tării oraşului până în ziua de astăzi. Paralelă cu Târgul de Sus, la trecerea de la podul terasei
inferioare spre versantul uşor înclinat al colinei Copoului, puţin mai târziu, se ridică Uliţa din
Afară, cu biserica Sf. Nicolae cel Sărac (pe terenul Casei Tineretului), ridicată în jurul anului
1672. Spre S, însă, oraşul nu cobora încă în şesul mlăştinos al Bahluiului, ferindu-se de inun-
daţii şi umiditate. Imediat sub Curtea Domnească era heleşteul, menţionat de Newberrie în
1582, alte heleştee sau iazuri fiind pe valea Nicolinei şi pe cea a Cacainei, ca heleşteul lui
Penişoară, amintit la 1673. Această creştere predominantă pe terenurile mai propice din N şi N-
V face ca şi imaginea pe care şi-o făceau locuitorii despre centrul oraşului lor să se schimbe,
acesta deplasându-se din faţa Curţii Domneşti spre N-N-V.
O altă trăsătură caracteristică oraşului, în această perioadă, a accentuării dependenţei
faţă de Poarta Otomană şi a lipsei unor fortificaţii orăşeneşti în adevăratul sens al cuvântului,
constă în construirea de mănăstiri întărite în imediata apropiere a vetrei, de preferinţă spre S,
unde sunt înălţimi mai greu accesibile, care domină văile Nicolinei şi Bahluiului, ca şi pe
fragmentul de terasă inferioară neinundabilă de la Frumoasa. Aproape independent continuă să
se dezvolte şi vechiul sat al Tătăraşilor, de pe colina paralelă cu Copoul, la E de valea Cacai-
nei; din secolul al XVII-lea datează şi aici primele monumente istorice care ni s-au păstrat,
dovedind creşterea populaţiei şi tendinţele de urbanizare, ca şi extinderea treptată spre S şi N.
Şi în secolul al XVIII-lea oraşul îşi continuă rapida ascensiune începută anterior, chiar
într-un ritm şi mai puternic, încadrându-se, alături de Târgul Ocna, Bârlad, Galaţi, Roman, în
categoria celor mai dinamice oraşe moldovene, dar la un nivel superior tuturor acestora. Este
chiar perioada cu cea mai importantă extindere teritorială a oraşului, ca proporţii, rezultat al
accentuării centralizării vieţii economice, politice şi sociale a Moldovei şi al unei tendinţe
generale de înviorare a economiei în a doua jumătate a secolului. Fenomenul caracteristic acum
este însă începutul unei dezvoltări pe trei direcţii principale: spre S, în lungul marelui drum
către Galaţi de pe calea Nicolinei, spre V-N-V, în lungul drumului către Roman şi Hârlău, şi
spre E, în Tătăraşi.
Astfel, oraşul înaintează mai întâi dinspre Curtea Domnească către Bahlui, formându-se
mahalaua de sub Vamă, denumită şi Frecău sau Ţigănimea Domnească, locuită mai ales de
meşteşugari, în lungul actualei străzi Smârdan. Ceva mai la S se formează mahalaua Broşteni-
lor, iar de la Curtea Domnească spre vadul de la Podul Roşu orăşenii se aşează în lungul Podu-
lui Gunoiului. Pentru prima dată oraşul traversează, în a doua jumătate a secolului XVIII-lea,
cursul Bahluiului, în dreptul vadului de la Podul Roşu, mai întâi timid, aşa cum ne arată prime-
le planuri ale oraşului, ridicate de topografii ruşi în 1769 şi 1789, apoi avansând repede până la
Târguşorul Nicolina. În această parte a oraşului se aşează mai întâi lipovenii, formând mahala-
ua Lipovenimii, la care se adaugă ulterior şi mahalalele Iarmarocului şi Cărămidăria Veche.
În direcţia V-N-V se formează mai întâi mahalaua Boghiului, înaintând până la drumul
Bahluiului şi drumul Cişmelei din Păcurari. Mai departe, se conturează, iniţial izolată, mahala-
ua Păcurarilor, unde se aşează un grup de germani luterani. Spre E şi N-E oraşul creşte acum
pe moşiile mănăstirilor Aron Vodă şi Trei Ierarhi, unindu-se Tătăraşii cu Rufenii. Spre gura
Cacainei se formează mahalaua Bivolăriei iar mai departe spre E - Ciurchii, cu primul cimitir
evreiesc. Mai înceată este creşterea oraşului în spaţiile dintre aceste trei mari tentacule, fiind
limitată de alunecări de teren, inundaţii sau de regimul proprietăţii. Astfel, spre N cresc Munte-
nimile, depăşind simţitor hindichiul (şanţul) săpat de ostaşii ruşi în jurul oraşului în 1739. Di-
recţia spre care oraşul înaintează cel mai puţin este S-V, unde clădirile nu depăşesc deocamdată
limita glacisului de contact dintre terasa inferioară şi şesul Bahluiului.
Izolat de oraş, la V de mănăstirea Galata, se ridică de către Constantin Ipsilanti un com-
plex de clădiri, menţionat pe planul din 1806 sub numele de “casa principelui Ipsilante”, tran-
sformat ulterior în azil. În jurul anului 1800 oraşul ajunsese la o suprafaţă de aproximativ 559
ha, depăşind de 2-3 ori celelalte oraşe mai întinse din Moldova (Târgul Ocna, Botoşani, Ro-
man). Într-un timp (secolul XIX) în care marea majoritate a oraşelor moldoveneşti au atins un
ritm maximum al extinderii teritoriale, cauzat de creşterea puternică a numărului de locuitori,
apariţia unor noi funcţii urbane care au nevoie de mult teren, desprinderea tot mai accentuată a
locuinţei de locul de muncă, care a produs o tendinţă de dispersie în ariile periferice, oraşul Iaşi
îşi încetineşte creşterea în mod vizibil, mai ales în a doua jumătate a secolului XIX, ca urmare
a pierderii funcţiei de capitală, a întârzierii industrializării ş.a.
Totuşi, apar anumite modificări în evoluţia teritorială, care sunt aduse de construirea că-
ii ferate şi a gării, în 1870, la distanţa minim posibilă de centrul istoric şi beneficiind în acelaşi
timp de terenul plan al şesului Bahluiului. Apariţia gării a favorizat apariţia unui nou vad co-
mercial în S-V oraşului, iar calea ferată a dus la localizarea unor întreprinderi industriale. Spe-
cifică pentru Iaşi este şi apariţia unor noi târguşoare de suburbie, ca şi a vadurilor comerciale
periferice, înglobate treptat, în a doua jumătate a secolului XIX, prin extinderea oraşului pro-
priu-zis. În ansamblu, suprafaţa intravilanului creşte de la circa 559 ha la 1.329 ha, oraşul Iaşi
menţinându-se, ca întindere, pe primul loc între oraşele din Moldova, deşi cu o dezvoltare mult
mai puţin rapidă decât cea a oraşului Galaţi, în calitate de port cu funcţie industrială mai activă.
Primele patru decenii ale secolului XX se caracterizează prin menţinerea unui ritm mo-
dest de creştere teritorială a oraşului. Acesta este un fenomen complex, care poate fi interpretat
ca un rezultat al unei dezvoltări economice lente, al impactului redus al industrializării, al lipsei
unei capacităţi ridicate de polarizare a populaţiei din cadrul rural înconjurător. Contribuie la
aceasta, în special, şi reducerea treptată a dinamismului demografic al însuşi mediului rural,
principalul rezervor de populaţie, ca şi restrângerea, până aproape de dispariţie, a imigraţiei,
care contribuise foarte mult la creşterea oraşului în prima jumătate a secolului XIX. În acelaşi
timp, creşterea teritorială lentă nu este însoţită, aşa cum ar fi fost poate de aşteptat la un oraş
mare, de o creştere a densităţii, ba mai mult, creşterea populaţiei rămâne în urma extinderii
teritoriale, aceasta din urmă bazându-se în primul rând pe apariţia unor cartiere noi periferice,
cu aspect semirural, cu case distanţate şi spaţii neconstruite destul de întinse.
În marea majoritate a cazurilor, extinderea teritorială a cartierelor rezidenţiale din aceas-

tă perioadă nu mai are loc în mod spontan, ci prin parcelări ale diferitelor proprietăţi, după
planuri în general rectangulare. Cea mai mare parte din aceste parcelări au avut un aspect
aproape rural, cu case de chirpici, cu străzi nepavate, lipsite de apă curentă, de canalizare. Într-
o măsură mai mare, totuşi, decât în alte oraşe de câmpie şi de deal din ţara noastră, oraşul Iaşi
şi-a păstrat unele tendinţe de dezvoltare spontană, cu construcţii care nu ţin seama de evoluţia
generală spre dezvoltarea sistematică. Construirea de noi obiective industriale a contribuit într-
o măsură foarte mică la extinderea în suprafaţă a oraşului, având în vedere dimensiunile mici
ale întreprinderilor şi faptul că mai degrabă ele au fost edificate în interiorul oraşului.
Ulterior organizarea administrativă începe să ţină seama într-o măsură mai mare de rea-
litatea de pe teren, înglobând în 1930 aşezări care deja se contopiseră efectiv cu oraşul, ca
Socola, Bucium, Copou. Trebuie arătat totuşi că noua împărţire administrativă, din dorinţa de a
obţine o populaţie urbană cât mai mare, a mers, sub unele aspecte, chiar înaintea realităţii,
înglobând în oraş şi sătucul Munteni, care la acea dată era de fapt cu totul de sine stătător.
După 23 August 1944, în perioada construirii socialismului, deşi timpul scurs este relativ scurt
în comparaţie cu toate perioadele anterioare, s-au produs modificări profunde, legate în primul
rând de procesul rapid de industrializare al oraşului şi de creşterea puternică a populaţiei.
Procesul de industrializare se reflectă în modul cel mai direct în evoluţia teritorială a
oraşului după 1955, prin crearea unor zone industriale noi, compacte, bazate pe dotări comune, de
cele mai multe ori la limita spaţiului construit sau chiar la o oarecare distanţă, în vederea evitării
poluării atmosferei cartierelor de locuinţe. Concomitent, creşterea populaţiei a fost mai puternică
decât cea a suprafeţei construite, ducând la o creştere a densităţii şi la o compactare a oraşului,
care capătă astfel un aspect urban din ce în ce mai evoluat. În comparaţie cu oraşele cu o ampren-
tă industrială mai profundă (Galaţi), chiar dacă extinderea prin suprafeţe destinate industriei este
mare ca valoare absolută, proporţional ea nu atinge valori exagerate. Principala zonă industrială a
fost organizată în S-E oraşului, între triajul Socola şi cursul canalizat al Bahluiului.
Spre deosebire de prima parte a secolului al XX-lea, extinderea teritorială a oraşului
prin dezvoltarea construcţiilor de locuinţe trece pe planul al doilea, deşi efortul constructiv este
foarte intens, dar orientat în direcţia unei dezvoltări sistematice, cu cvartale compacte de blo-
curi. S-a căutat utilizarea cât mai economică a terenului situat la distanţa minimă faţă de centrul
istoric, dar şi faţă de zonele industriale, optimizându-se transportul urban de persoane. Creşte-
rea teritorială prin adăugarea de noi construcţii feroviare, depozite, baze de aprovizionare, este
de asemenea caracteristică pentru perioada actuală, ca urmare a dezvoltării vieţii de relaţii, a
creşterii rolului coordonator al oraşelor în întreaga activitate economică. Se poate menţiona şi
extinderea prin unităţi caracteristice agriculturii pre-orăşeneşti, situate mai ales la extremităţile
de E, S-E şi V, ca şi prin unităţi balneare, sanitare şi de învăţământ.
Schimbările radicale produse în viaţa oraşului după 1990 au determinat, iniţial, o peri-
oadă mai dificilă, în care viaţa urbană ieşeană încearcă să se adapteze la noul context politic şi
economic. Ulterior, creşterea spaţială este reluată, de această dată fiind ghidată doar de noile
legi ale economiei de piaţă: accesibilitate, centralitate, preţul terenului, nivelul veniturilor,
calitatea cadrului natural şi uman, dotările edilitare, proximitatea altor servicii. Asistăm aşadar
la o creştere rapidă şi necontrolată a limitelor urbane, concretizată în constituirea unui conti-
nuum al spaţiului construit între oraş şi localităţile vecine. Se individualizează noi cartiere,
diferenţiate din punct de vedere socio-profesional şi urbanistic.
Municipiul Piatra Neamţ22 – reşedinţa judeţului Neamţ, s-a dezvoltat la confluenţa râu-
lui Bistriţa cu pârâul Cuejdi pe partea stângă a Bistriţei. Situată la o altitudine medie de 311 m,
aşezarea este cuprinsă între culmile muntoase: spre N Cârlomanul, Cozla (670 m) şi Petricica
22
M. Apăvăloaie, Piatra Neamţ. Studiu monografic, edit. Cetatea Doamnei, Piatra Neamţ, 2005; M. Dragotescu,
D. Bârlădeanu, Gh. Bunghez, Judeţul Neamţ, EE, Bucureşti, 1971.
(527 m) pe malul stâng al Bistriţei, iar spre S, Cernegura (852 m) pe malul drept. În cadrul
ţării, oraşul este situat în partea de N-E a României, iar din punct de vedere geografic se gă-
seşte la 46°56' latitudine N şi la 26°22' longitudine E. Majoritatea istoricilor susţin ideea că aici
a existat antica aşezare Petrodava (înscrisă pe harta lui Ptolemeu), datorită numeroaselor des-
coperiri de aşezări întărite ale geto-dacilor de pe înălţimile din jur (Cetatea de pe Bâtca Doam-
nei, cea de pe Cozla şi cea de pe piciorul Boluhoaia). Toate argumentele conduc la admiterea
existenţei unui centru organizat, anterior formării statului feudal moldovenesc, probabil un
nucleu al unui centru urban (târg), al unei formaţiuni politice pre-statale locale, axată pe valea
Bistriţei.
Descoperirea celor trei cetăţi geto-dacice, Bâtca Doamnei, Cozla şi Piatra Şoimului, ce
datează din sec. II-I î.Hr., prevăzute cu ziduri puternice de piatră şi palisade, dar şi o bogată
ceramică pictată, atestă nivelul înalt al culturii şi civilizaţiei dacice. Sanctuarele dacice de la
Bâtca Doamnei dovedesc faptul că aici era un important centru religios. Înflorirea cetăţii are
loc în perioada clasică a civilizaţiei dacice (sec. I. î.Hr. - sec. I. D.Hr.), când aici se afla un
centru economic, militar, politic şi religios. După cucerirea romană, populaţia geto-dacă de pe
actualul teritoriu al oraşului Piatra Neamţ şi-a dezvoltat o civilizaţie proprie, carpică, cu legă-
turi permanente cu teritoriile de peste Carpaţi şi din zonele locuite de dacii liberi. Dezvoltarea
economico-socială din sec. III - XIII d.Hr. este răvăşită de o permanentă instabilitate politică şi
de confruntările distructive specifice marilor migraţii. Abia fortificaţiile din sec XII - XIII, ce
aparţin unei populaţii româneşti bine definite din punct de vedere etnic şi cultural, dovedesc
perioada de cristalizare a relaţiilor feudale, ce impuneau un înalt stadiu de dezvoltare şi organi-
zare social-politic.
Cea mai temeinică şi mai bogată perioadă atestată din istoria medievală a oraşului Piatra
Neamţ începe după urcarea pe tron a lui Ştefan cel Mare. Încă din primul său an de domnie,
când poposise la Piatra, dă unele hotărâri pentru stimularea meşteşugurilor şi comerţului de
aici. Din porunca lui s-au construit o "curte" întărită (pe locul "Casei", adică a cetăţii vechi de
apărare a boierului Crăciun)23 şi mai apoi, la sfârşitul secolului al XV-lea, o biserică domneas-
că cu turn. Tot prin hotărârea lui Ştefan "s-a constituit în jurul târgului un ocol", ce a ajuns să
reunească peste 30 sate şi silişti, care depindeau militar, juridic de "Curtea voievodală", condu-
să de un vornic (ureadnic), ce reprezenta puterea domnească în relaţiile cu locuitorii târgului,
cu "şoltuzul" şi "pârgarii" acestuia.
Piatra Neamţ, ca târg domnesc, se afla atunci pe moşia voievodală, dar obştea locuitori-
lor stăpânea şi unele terenuri proprii, care vor intra în suprafaţa viitorului oraş. Astfel, con-
strucţiile au ocupat la început zona din jurul Curţii Domneşti, dar mai apoi, în secolele XVI -
XVIII, s-au extins către apa Cuejdiului, spre V şi în N-V, în Valea Viei, pe podul teraselor
Bistriţei. Deci, perioada secolului XIV - XV este perioada de formare a nucleului orăşenesc. Ca
majoritatea oraşelor medievale, Piatra a fost formată iniţial din două nuclee, strâns legate unul
de celălalt, Curtea Domnească, fortificată pe terasa de 15 - 20 m (astăzi Liceul Petru Rareş) şi
cartierul comercial - meşteşugăresc de pe terasa de luncă, de pe malul drept al Cuejdiului, din
lungul fostei Uliţe Vechi (astăzi str. Ana Ipătescu), aşa cum s-a păstrat până în secolul XIX.
Deşi Curtea Domnească era alcătuită din casele domneşti, biserica, turnul şi zidul de incintă,
acest complex feudal cuprindea şi cimitirul. Săpăturile din 1954, 1962,1978 şi 2005 au confir-
mat acest lucru.
Perioada sec. XVI-XVII se caracterizează printr-o creştere teritorială, prin cuprinderea
treptată în oraş a vechiului sat Mărăţei, de pe stânga Cuejdiului, a cărei apartenenţă este dove-
dită de prezenţa "breslei Butnarilor" în 166524. Se observă şi o dezvoltare unidirecţională, în
lungul principalei axe de circulaţie, a Bistriţei. Este o perioadă de diferenţiere mai profundă şi
23
C. Turcu, „Curtea Domnescă din târgul Pietrei”, în Anuarul Liceului Petru Rareş, Piatra Neamţ, 1936.
24
Zaharia N., Petrescu-Dâmboviţa M., Zaharia Emilia, Aşezările din Moldova de la paleolitic până în secolul al
XVIII-lea, EARSR, Bucureşti, 1970, sub voce.
de evoluţie mai contradictorie, ca urmare a stagnării unor oraşe şi a dezvoltării altora, a unor
schimbări de orientare în întreaga economie, Piatra cunoscând acum o creştere teritorială me-
die, faţă de alte oraşe ale Moldovei. Secolul XVII este pentru această aşezare ţinta acţiunilor
prădalnice ale turcilor, tătarilor şi polonezilor, când Ţara Moldovei era şi într-o instabilitate
politică permanentă, în luptele pentru tron. Astfel se explică dezvoltarea economică şi urbanis-
tică lentă, cât şi faptul că după două secole de "dezvoltare" feudală, la începutul secolului al
XIX-lea, târgul să aibă doar o populaţie de 3.000 locuitori şi o suprafaţă de 230 ha (faţă de
1.500 – 2.000 locuitori la începutul sec. XVII).
Secolul XVIII se remarcă prin tendinţa de înviorare a economiei, prin intensificarea ex-
ploatării şi prelucrării lemnului, a activării plutăritului în bazinul Bistriţei, ca şi preluării
funcţiei de reşedinţă de ţinut (fapt ce a dus la depăşirea de către Piatra a Târgului Neamţ, atât
ca număr de populaţie cât şi ca suprafaţă). Acum se conturează începutul unei evoluţii teritoria-
le tentaculare foarte evidente, cu extinderi în cartierul Precista (fost Arini, spre Bicaz), pe valea
Cuejdiului, amonte de cartierul Bordeie şi pe glacisul de la poalele Cozlei (spre cartierul Valea
Viei). Se observă şi o înviorare a economiei, mai ales în ultimele decenii, cu implicaţii asupra
evoluţiei teritoriale, destul de contradictorie, ce va imprima un ritm foarte rapid de creştere
teritorială în lungul Cuejdiului şi pe terasele de pe stânga Bistriţei (cartierul Gara Veche).
Oraşul se bazează şi pe înviorarea relaţiilor de schimb datorită plutăritului, fapt ce a dus şi la
creşterea populaţiei oraşului, de la 1.248 locuitori în 1774, la 2.020 locuitori în anul 1790.
Perioada secolului XIX este legată de creşterea sporului populaţiei şi apariţiei unor noi
funcţii urbane (industrială, feroviară), ce determină o creştere teritorială aproape generală şi a
altor oraşe din Moldova. Piatra-Neamţ atinge acum cel mai înalt nivel de creştere teritorială
(peste 300%), comparativ cu perioadele anterioare. Apar centre industriale, amplasate în gene-
ral la periferia oraşului, în apropierea cartierelor muncitoreşti (fabrica de hârtie Gh. Asachi de
la Văleni). Aceste creşteri legate de apariţia acestor funcţii şi de sporul natural ridicat au dus la
o tendinţă de dispersie în zona periferică. Acum oraşul atinge ritmul maxim de dezvoltare în
suprafaţă, dar în acelaşi timp şi de creştere a numărului populaţiei care, de la 2.500 locuitori în
1820 ajunge la 3.007 în 1832, iar de la peste 12.000 locuitori în anul 1857, ajunge la 17.765
locuitori în anul 1899.
Prima jumătate a secolului XX se caracterizează printr-o încetinire generală a creşterii
teritoriale a oraşului. Cauza trebuie căutată în reducerea dinamismului demografic (dispariţia
imigraţiei şi pierderile cauzate de cele două războaie mondiale), cât şi în stagnarea relativă a
economiei. Apariţia unor unităţi industriale a dus în schimb la extinderea teritorială (la V de
pârâul Borzoghian), prin construirea Fabricii de hârtie şi mucava, a noii gări în S oraşului,
precum şi a altor unităţi de industrializare a lemnului. Pe plan regional, în această perioadă
Piatra - Neamţ a devenit primul centru al industriei cherestelei din întreaga Moldovă. Acum s-a
produs şi înglobarea unor sate apropiate, ca Dărmăneşti, de pe valea Cuejdiului, Sărata, la V de
oraş, Vânătorii-Pietrei, de la S-E de oraş, Chindia şi Văleni, de pe dreapta Bistriţei. Creşterea
populaţiei a fost mai lentă, în anul 1930 înregistrându-se 25.000 locuitori, pentru ca în 1948 să
fie doar de 25.100 locuitori.
Perioada contemporană (de după anul 1950) a adus modificări profunde în evoluţia teri-
torială, determinată de procesul rapid de industrializare şi de creştere numerică a populaţiei.
Această perioadă reprezintă o fază de evoluţie a oraşului Piatra-Neamţ deosebit de dinamică.
Acum apar aici noi ramuri industriale (în special în domeniul chimiei şi construcţiilor de
maşini), crescând rolul de polarizare în teritoriu, dar şi atracţia exercitată de oraş asupra ariei
rurale înconjurătoare. Populaţia creşte de la 32.648 locuitori în anul 1956, la 45.925 în anul
1966, la 78.100 în 1977 şi la 123.175 în 1982. Sporul total al populaţiei se baza atât pe cel
natural (de 12‰), cât mai ales pe cel migratoriu de peste 13 ‰. Dacă, teritorial, în această
perioadă, oraşul nu a înregistrat o creştere prea puternică (de la 722 ha în 1944 la 1.350 ha în
1990), creşterea populaţiei a fost evidentă, impunând mărirea densităţii pe orizontală şi în
înălţime. Extinderea treptată s-a făcut pe seama noilor unităţi industriale din S-E. Au fost re-
construite aproape integral centrul vechi al oraşului, cartierele Mărăţei şi Precista, iar în N s-a
ridicat noul cartier Dărmăneşti, cu peste 11.000 de apartamente. În cele 32.000 de apartamente
construite, locuia peste 81% din populaţia oraşului.
Perioada de după 1990 se caracterizează prin extinderea teritorială a suprafeţei oraşului,
dar şi printr-o creştere foarte lentă a intravilanului propriu-zis. Se urmăreşte o utilizare raţiona-
lă a terenurilor situate la o distanţă minimă faţă de centru, impunându-se o urbanizare riguroa-
să. S-a extins zona rezidenţială (locuibilă) spre Calea Romanului şi în cartierul 1 Mai, prin
finalizarea unor cartiere de locuinţe în construcţii de tip bloc. A apărut noul cartier de locuinţe
"Speranţa" şi construcţii de tip "vile" în Calea Bicazului (Sărata - Ursuleţi), cu extindere evi-
dentă spre satul Bistriţa, dar şi peste Vale, în arealul Doamna - Agârcia. Şi-au făcut prezenţa
noile construcţii de tip vilă în cartierele Valea Viei, Balaurului, dar şi pe locurile disponibile
(uneori virane) din zona rezidenţială veche. Este simţită prezenţa noilor construcţii cu caracter
comercial sau industrial, de pe arterele de centură sau cele direcţionale (Calea Romanului,
Calea Bicazului, a Bacăului şi cea a Tg. Neamţ). S-au impus în peisaj noi clădiri, cu evidente
scopuri comerciale (de aprovizionare, depozite) cu profile multiple. Au apărut şi noi unităţi de
industrializare, cu profil alimentar, ale industriei mobilei dar şi celei de deservire. În acelaşi
timp, şi-au întrerupt parţial sau total activitatea unele unităţi industriale (Uzina de Fire şi Fibre
Sintetice Săvineşti, Fabrica de Celuloză şi Hârtie "Reconstrucţia", unele întreprinderi cu profil
alimentar), în timp ce altele şi-au restrâns profilul tehnologic (Fabrica de Hârtie şi Cartoane
"Comuna din Paris", Fabrica de Mobilă şi Plăci Aglomerate, Fabrica de Tricotaje "8 Martie",
unităţi cu profil alimentar).
Municipiul Vaslui25 – reşedinţa judeţului Vaslui, este situat pe Valea Bârladului, în aria
de confluenţă a râurilor Vasluieţ şi Racova, în zona de contact dintre Colinele Tutovei şi
Podişul Central Moldovenesc. Din teritoriul administrativ al municipiului fac parte şi locali-
tăţile componente: Moara Grecilor, Gura Buştei, Brodoc şi Rediu. Municipiul este situat la o
altitudine medie este de 110 m şi este străbătut de paralela 46°65' latitudine N şi meridianul
27°73' longitudine E. Săpăturile arheologice efectuate atât în vatra oraşului Vaslui cât şi în
zonele limitrofe acestuia, au scos la iveală vestigii neolitice (5500 - 2500 î.Hr. - cu vestita cul-
tură Cucuteni), epoca bronzului (cultura Noua), epoca fierului (pe teritoriul Curţilor Domneşti
s-au găsit dovezi de existenţă umană din secolul VI î.Hr.). Pe teritoriul municipiului Vaslui au
fost semnalate: existenţa populaţiei geto-dacice sarmatice (sec. III - IV d.Hr), existenţa stăpâni-
rii romane şi urme din timpul migraţiilor (germanice şi slavice).
Începând cu 1359 - 1363 (anii întemeierii Moldovei), majoritatea târgurilor devin oraşe -
Vasluiul fiind şi el inclus în acest statut (primul document în care se menţionează existenţa
oraşului Vaslui, este scrisoarea domnitorului Iliaş către regele Poloniei, din anul 1435). Aflat la
întretăierea unor importante drumuri comerciale - cum ar fi drumul internaţional ce lega
oraşele galiţiene Cracovia şi Lembergul de cetăţile Chilia şi Cetatea Albă, iar de aici până la
Marea Neagră - târgul medieval Vaslui a fost un important punct de vamă şi centru comercial
strategic. Faptul că vatra târgului era amplasată pe terasele Dealului Morii constituia o adevăra-
tă barieră naturală în faţa atacurilor din afară şi, tocmai de aceea, Vasluiul capătă şi conotaţia
de reşedinţă domnească - mai ales după moartea lui Alexandru cel Bun.
Astfel, în perioada anilor 1435-1442, când la domnia Moldovei se instalează succesiv
cei doi fii ai lui Alexandru cel Bun, pe teritoriul Vasluiului sunt realizate noi construcţii. Aces-
te construcţii au fost distruse de incendiile care au avut loc în anul 1440, când tătarii au prădat
şi ars Vasluiul şi Bârladul. Poziţia favorabilă a oraşului - situat fiind la confluenţa râului Bârlad
cu Vasluieţul şi cu Racova – a constituit cadrul propice de dezvoltare urbană al acestui târg. În
atare condiţii, în timpul lui Ştefan al II-lea (fiul lui Alexandru cel Bun), Vasluiul devine
25
I. Gugiuman, V. Cârcotă, V. Băican, Dicţionar geografic al judeţului Vaslui, ES-T, Bucureşti,1988; Alexandru
Andronic, Consideraţii privind geneza oraşelor medievale din Moldova în lumina urbanizării localităţii Vaslui, în HU,
1, Tomul II, EA, Bucureşti, 1994.
reşedinţă domnească şi capitala Ţării Moldovei de Jos, fapt pentru care se construieşte aici o
Curte Domnească. Există şi ideea - pertinentă, de altfel – că această Curte a existat fie încă din
timpul lui Alexandru cel Bun, sau chiar dinainte de domnia acestuia 26. Cert este că locul denu-
mit, tradiţional, de localnici drept „Curţile Domneşti”, se află în imediata vecinătate sudică a
actualei biserici "Sf. Ioan Botezătorul" din Vaslui, cunoscut fiind acest amplasament încă din
vremea lui Vasile Lupu (1646)27.
În aprilie 1457 Ştefan cel Mare se înscăunează ca domn al Moldovei. Dacă până în acest
moment Vasluiul nu era cunoscut ca punct vamal, în anul 1460, acest târguşor se transformă în
punct de vamă interioară pentru cei ce transportau postav în Ţara Românească. Sub domnia lui
Ştefan, Vasluiul cunoaşte o dezvoltare arhitectonică, care se remarcă prin realizarea unor con-
strucţii la Curtea Domnească, construirea unei biserici care era înconjurată de un zid zugrăvit
pe ambele părţi (atât pe dinafară cât şi pe dinăuntru). În secolele al XVI-lea şi al XVII-lea,
oraşul s-a extins spre N-N-E, în lungul drumului comercial de pe valea Vasluieţului, suprafaţa
aşezării ajungând la circa 18 ha.
Din punct de vedere demografic se poate vorbi de o creştere numerică a populaţiei, în-
cepând din secolul XV-lea, odată cu venirea din Galiţa a unui număr mare de evrei, armeni şi
greci. Astfel, pentru începutul secolului al XV-lea, s-a estimat un număr de 800 de locuitori
(adică 80 locuitori/ km2 – această valoare se încadrează în rândul densităţilor umane obişnuite
pentru celelalte oraşe ale Moldovei din aceeaşi perioadă). Pentru perioada dintre secolele al
XVI-lea şi al XVII-lea, se constată creşterea numărului meşteşugarilor indicaţi de documente,
ca şi cel al negustorilor de vite (veche specialitate), astfel încât, spre sfârşitul secolului al XVII-
lea, populaţia Vasluiului se ridica la 1.200 locuitori, ceea ce înseamnă o densitate de 66,6 lo-
cuitori/ km2. Această perioadă este considerată începutul pierderii compactităţii oraşului, dato-
rită extinderii suprafeţelor agricole de la periferie. Se remarcă o anumită ruralizare funcţională
şi fizionomică a aşezării, o creştere a ponderii ocupaţiilor agricole şi o rarefiere a gospodăriilor
în zona periferică.
Secolul al XVIII-lea este marcat de diminuarea trăsăturilor orăşeneşti şi de extinderea
spaţială (spre N-N-E, de-a lungul străzii Cuza-Vodă, conform primului plan din 1783). După
Condica Liuzilor, din 1803, populaţia s-ar fi putut cifra la aproximativ 1.300 locuitori, indicând
o densitate de 36,1 locuitori/ km2. Secolul XIX se remarcă prin desprinderea de relaţiile feuda-
le; are loc apariţia unor bresle, are loc începutul unei noi ere - începe perioada capitalistă. Înce-
putul acesteia se realizează sub totala nemulţumire faţă de domnie, început care se finalizează
cu revoluţia de la 1848. În această perioadă are loc o înviorare economică a oraşului, puterea
economică creşte, existând astfel posibilitatea ca orăşenii să-şi răscumpere vatra aşezării
(1883). În anul 1901 numărul meşteşugarilor ajunge la 242 meseriaşi, apar mori de vânt (1877 –
primele mori), se dezvoltă comerţul, se consolidează funcţia administrativă – şcolară – sanitară,
în calitate de reşedinţă de judeţ (cu o serie de şcoli, spital, tribunal).
După reducerea numărului populaţiei în perioada războiului ruso-turc, încheiat prin pa-
cea de la Adrianopole (1829), la 2.160 locuitori, în anul 1899 se înregistrează o creştere a nu-
mărului locuitorilor la 9.392. Teritorial, în această perioadă oraşul se dezvoltă spre V. În şesul
Bârladului, se organizează gara (1886 – o dată cu construirea căii ferate Bârlad – Vaslui). Pe
Dealul Copou (dinspre N) se amenajează grădina publică. În anul 1893, harta topografică reali-
zată indică suprafaţa intravilanului – de 160 ha, rezultând o densitate a populaţiei de 58,7 locui-
tori / ha.
Prima parte a secolului al XX-lea se caracterizează printr-un ritm încetinit al dezvoltării
urbane. În această perioadă se realizează primul recensământ pe baze ştiinţifice (în anul 1912),
când oraşul număra 10.660 locuitori. În anul 1930 populaţia atinge 12.700 locuitori, iar în 1941
- 13.887 locuitori. Tot în această perioadă are loc şi extinderea teritorială spre N-N-V a
26
Cronica Cercetărilor Arheologice din România, Campania 1998, Vaslui, 1999 .
27
Al. Andronic, op. cit., pp. 19 - 22.
oraşului. Astfel, încât în anul 1941, suprafaţa construită a oraşului este de cca. 240 ha, cu den-
sitate medie de 57,8 locuitori / km2. Cel de-al II-lea Război Mondial a produs distrugeri însem-
nate (economice, materiale şi omeneşti). Numărul locuitorilor scade vertiginos: de la 12.036
locuitori în 1948 la 11.150 locuitori în 1956.
Perioada contemporană (după anul 1965) cunoaşte un proces de dezvoltare socială - cul-
turală şi de industrializare rapid. Se construiesc unităţi noi, moderne. Vasluiul redevine
reşedinţă de judeţ (1968), mai apoi devenind municipiu. Are loc o creştere explozivă a număru-
lui de locuri de muncă, dezvoltarea reţelei şcolare şi spitaliceşti. Toate aceste dezvoltări şi
modernizări generează o atracţie asupra aşezărilor rurale dimprejur, ceea ce a determinat o
creştere a populaţiei (de la 14.084 locuitori în 1966 la 38.112 locuitori în 1977 şi la circa
67.000 locuitori în 1986). În perioada 1965 - 1977 oraşul a cunoscut o dezvoltare teritorială, în
primul rând pe seama extinderii zonelor industriale şi de transporturi. Capacitatea încă redusă
de cazare a forţei de muncă a făcut ca o foarte mare parte din muncitori să-şi menţină domicili-
ul în mediul rural şi să se păstreze acelaşi nivel al densităţii brute în intravilan.
Acum are loc implementarea unei industrii, care devine un element-motor şi determină
un puternic dinamism economic şi social al oraşului. Astfel s-au format şase zone industriale:
a. Prima zonă industrială s-a format în S-V, pe locul vechiului obor. Aici funcţiona În-
treprinderea de Prelucrare a Lemnului (construită în 1965 - 1967). Ulterior zona s-a completat
cu unităţi alimentare (industria semi - industrializării legumelor şi fructelor, a cărnii şi vinifi-
caţiei), de prelucrare a metalelor şi reparaţii .
b. A doua zonă industrială a fost construită pe un teren liber (între b-dul Primăverii şi
str. V. Alecsandri). Aici se află Întreprinderea de Confecţii (în funcţiune din anul 1967), care a
folosit o numeroasă forţă de muncă (preponderent feminină) şi care este situată în imediata
apropiere a celor mai dens locuite cartiere rezidenţiale.
c. A treia zonă industrială - este formată în S-E şi are drept nucleu vechea topitorie de
cânepă, în jurul căreia s-au grupat:
- industrii alimentare (lactate);
- unităţi ale industriei mici (mobilă, prelucrare a metalelor, reparaţii auto etc.).
d. A patra zonă industrială - este dezvoltată în apropierea staţiei CFR Vaslui, pe o su-
prafaţă mai mare decât primele trei zone; fiind proiectată pentru prelucrarea unui volum su-
perior de materii prime şi produse finite expediate. În această zonă au fost amplasate:
- unităţi ale industriei alimentare (prelucrarea boabelor de soia, industrializarea căr-
nii, fabricarea gheţii etc.);
- unităţi de producere a nutreţurilor combinate;
- centrala de termoficare;
- unităţi de construcţii.
e. A cincea zonă industrială cuprinde:
- unităţi ale industriei textile (filatură şi ţesătorie de bumbac);
- unităţi alimentare (vinificaţie, coniacuri).
Zona este deservită rutier, deşi cantităţile de materie primă transportate sunt destul de
mari şi are o amplasare destul de improprie, sub aspectul vecinătăţii imediate cu zona spitali-
cească principală.
f. A şasea zonă industrială este şi cea mai importantă: Platforma industrială Rediu
(86,3 ha), construită între 1971 - 1975 la peste 3 km spre S-V de centrul oraşului, pe teren slab
folosit agricol, devenind utilizabil prin regularizarea Racovei şi construirea lacului de acumula-
re de la Puşcaşi. Platforma a fost concepută în mod unitar şi sistematic, aprovizionându-se în
comun cu apă industrială, energie electrică, apă caldă, abur industrial etc.
Aici au fost amplasate unităţi din ramuri diverse ale:
- industriei materialelor de construcţie (prefabricate, carton asfaltat, cărămidă, ţiglă etc.);
- industriei constructoare de maşini (ventilatoare, aparate de măsură şi control etc);
- industriei chimice (fibre poliesterice);
- industriei termoenergetice (centrală termică de zonă).

Deservirea feroviară (se asigură printr-un racord la linia Bârlad - Iaşi), este defectuos
concepută, impunând celor mai multe întreprinderi întoarceri din cap de linie. Multe unităţi
industriale vechi, de talie mică, au fost îndepărtate iar menţinerea în continuare a majorităţii
acestor unităţi, în mijlocul cartierelor de locuinţe, nu a fost şi nu este de dorit în perspectivă.
Din anul 1990 se constată un moment de stagnare al activităţilor economice, cu impli-
caţii negative în sfera socială, motivat de perioada de tranziţie la economia de piaţă. Cu toate
dificultăţile, după această perioadă se constată o dezvoltare a construcţiilor de locuinţe indivi-
duale, ceea ce a determinat presiuni asupra intravilanului. Pentru a se evita „înghesuirea
oraşului”, a fost necesară transformarea unor suprafeţe situate în extravilan în suprafeţe aparţi-
nând intravilanului. Astfel localitatea îşi încetează dezvoltarea pe direcţia N-S, ocupând noi
suprafeţe spre V, prin realizarea unor noi cartiere de locuinţe individuale. Această atitudine
corectează dezvoltarea pe direcţiile principalelor căi de comunicaţii, rezultând o nouă imagine,
de localitate dezvoltată compact. Cu toată această transformare, cele cinci sate componente se
dezvoltă încă tentacular, spre localitatea urbană.
Municipiul Bacău28 – reşedinţa judeţului Bacău, este situat în partea de N-E a judeţului
Bacău, străbătut de coordonatele de 46035' latitudine N şi 26055' longitudine E, în amonte de
confluenţa râurilor Siret şi Bistriţa. Este străbătut de drumurile europene E85 şi E57, artere de
circulaţie europene şi naţionale ce fac legătura cu capitala, cu nordul ţării, precum şi cu Tran-
silvania. Deşi prima atestare documentară o găsim în privilegiul comercial acordat de Alexan-
dru cel Bun negustorilor din Lvov (6.10.1408), originea oraşului se pierde în negura timpului.
Cert este că la sfârşitul secolului al XIV-lea, Bacăul era o aşezare urbană bine închegată, una
din cele mai prospere din Moldova, având importante atribuţii militare şi comerciale.
Primele urme de locuire datează din paleolitic, acestora adăugându-li-se cele din mezo-
litic şi neolitic. În intravilan au fost identificate câteva vetre de locuire: în zona Curţii Dom-
neşti, liceul Gh. Vrânceanu, strada Ion Luca, nuclee ale viitorului oraş, principalele centre
polarizatoare pe tot parcursul secolelor IX – XVII / XVIII. Abia la sfârşitul secolului al XVIII-
lea, Bacăul începe să fie menţionat pe harţi, informaţiile privind poziţia şi evoluţia sa teritorială
devenind mai clare. Reşedinţă a lui Alexandru, fiul lui Ştefan cel Mare, în perioada 1481-1496,
Bacăul a reprezentat în această perioadă centrul administrativ, de control şi de organizare al
Ţării de Jos. Caracterul itinerant al domniilor a determinat în Moldova, la fel ca în Ţara Româ-
nească, apariţia unor curţi domneşti temporare. Aici poposea domnul în anumite împrejurări
politice sau pentru a participa la judecăţi. Unele dintre aceste curţi au servit şi drept reşedinţă a
fiului desemnat a urma la tron. Acesta este, de altfel şi cazul curţii de la Bacău, unde un fiu al
voievodului îşi îndeplinea obligaţiile de coregent, calitate ce reiese din inscripţia de pe Tetrae-
vanghelul scris din porunca lui de Teodor Mărăşescul, la 1491, pentru biserica Precista din
Bacău: “Io Alexandru, din mila lui Dumnezeu domn al Ţării Moldovei, fiul marelui Ştefan
voievod,….în zilele binecinstitului şi de Hristos iubitorului Io Ştefan voievod, în anul al XXXV-
lea al domniei lui…”29.
După luptele lui Ştefan cel Mare de la Vaslui (1475) şi Războieni (1476), s-a impus ne-
cesitatea unei reorganizări administrative a Moldovei sudice. Voievodul a ales ca loc de
reşedinţă domnească pentru aceasta parte a ţării Bacăul şi l-a numit aici, spre a-l ajuta la dom-
nie, pe Alexandru, fiul care îl însoţise la războaie şi care fusese martor al multor acte domneşti
de până atunci (în documentele datate între 28 aprilie1464 şi 24 ianuarie 1496, când a murit
ucis în luptă, Alexandru apare trecut în acte drept „iubitul meu fiu Alexandru” sau „fiul domni-
28
I. Antonescu, Curţile domneşti de la Bacău, în Carpica, nr. 2, 1969, Bacău; Al. Artimon, Consideraţii istorico -
arheologice privind geneza şi evoluţia oraşelor medievale din sud-vestul Moldovei, în Carpica, nr. 24, 1993, Bacău; I.
Şandru, C-tin V. Toma, Bacău. Studiu de geografie urbană, în Studii, 1985.
29 ***
Colectiv, Cultura moldoveneasca în timpul lui Ştefan cel Mare, Bucureşti, 1964, p. 589.
ei mele, Alexandru”)30. Ştefan a ales Bacăul, pentru că era un centru comercial, nod al drumu-
rilor comerciale spre Transilvania şi Ţara Românească. Aici se intersectau „drumul moldove-
nesc”, care venea dinspre nord pe Valea Siretului şi mergea către Galaţi, cu ramificaţii spre
Ţara Românească cu drumurile sării şi păcurii, care veneau de la Ocna pe Valea Tazlăului şi de
la Moineşti pe Valea Trebeşului; la acestea se mai adaugă şi drumul Oituzului, care lega Mol-
dova de Transilvania. La Bacău a fost stabilită capitala unei entităţi administrative care cuprin-
dea partea de sud a Moldovei, controla drumul de pe Valea Siretului către Ţara Românească şi
asigura în acelaşi timp şi drumul pe Valea Trotuşului către Transilvania. Aici, Alexandru trebu-
ia să rezolve problemele pe care domnul, tatăl său, nu ar fi avut timp să le trateze de la Sucea-
va31. Primele două documente emise de Alexandru de la curtea de la Bacău îl atestă într-o atare
calitate, căci la 18 ianuarie 1482 se autointitula „Alexander, filius domini Stephani Dei gracia
waywode regni Moldavie”, iar la 26 iunie 1488 se adresa braşovenilor pentru rezolvarea unor
probleme care ţineau de zona de sud a Moldovei 32. Tot de aici putea fi organizată şi apărarea
ţării către direcţiile din care se putea ivi pericolul otoman ori tătărăsc 33.
Până în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, târgul a cunoscut o dezvoltare ascenden-
tă. Însă, în condiţiile statornicirii monopolului economic turcesc, prosperitatea economică a
Bacăului rămâne de domeniul trecutului. În secolul al XVII-lea, Bacăul a cunoscut o dezvoltare
lentă, specifică aproape tuturor târgurilor moldoveneşti. „Pe la începutul secolului al XVIII-
lea, târgul domnesc Bacău era o mică aşezare pe un ostrov pe apa Bistriţei. În acea vreme,
aşezarea se afla în calea oştilor otomane şi ruseşti ce se înfruntau pe teritoriul moldovean“, a
precizat Dimitrie Cantemir în Descrierea Moldovei34.
Către sfârşitul secolului al XVIII-lea, domnitorii Moldovei şi boierii creau condiţii care
înlesneau statornicirea în locurile stăpânite de ei a neguţătorilor şi meseriaşilor străini. Boierii
erau interesaţi să-şi populeze satele şi târgurile pustiite de vitregia vremurilor şi să-şi vadă
valorificate bogăţiile naturale. Domnitorii stimulau activitatea în târgurile domneşti, care con-
stituiau o importantă sursă de venituri pentru visteria domnească. Hrisovul dat în 1829 de către
domnitorul Ioan Sturza, anume pentru târgul Bacău, atrăgea negustorii şi meşteşugarii de orice
neam să se stabilească la Bacău, să cumpere terenuri şi să ia lemn pentru construcţii din pădu-
rea învecinată. În 1816, oraşul era localizat în partea centrală a terasei Bacău, având o structură
răsfirată, cu o singură grupare liniară (Uliţa Mare) cu orientare N-S, în lungul drumului Adjud -
Piatra Neamţ. Spre V, limita nu depăşea strada Bradului, iar la E avansa pană la muchia terasei.
Prin E oraşului trecea „drumul sării”.
Spre sfârşitul deceniului doi al secolului XIX, producţia şi circulaţia mărfurilor căpăta
însemnătate tot mai mare la Bacău, dar oraşul era abia înfăptuit şi se reducea la un număr res-
trâns de case şi locuitori. Astfel, în anul 1820 oraşul Bacău deţinea un număr de 22 case boie-
reşti şi o populaţie totală de circa 1.000 de locuitori. Mai târziu, în 1832, datele statistice din
„Extractul statistic alcătuit pentru Bacău” arătau o populaţie de 2.903 persoane.
„Bacăul era o aglomerare de case de lemn, mici, acoperite cu muşchi. Existau doar do-
uă străzi principale Şoseaua Domnească şi Uliţa mare şi trei mahalale, numite boiereşti, ne-
gustoreşti şi a calicimii, cu uliţe neprunduite. Eforia, isprăvnicia, poliţia funcţionau în case
închiriate. Iluminatul străzilor era primitiv: la mari distanţe câte un par, având în vârf un mic
felinar cu o lumânare de seu. Alimentarea cu apă se făcea din fântâni, gunoaiele se împrăştiau
pe malul Bistriţei. Aglomerarea caselor înlesnea apariţia incendiilor, cum a fost cel din 1850,
care a mistuit sute de case”35.
30
Al. Artimon, Civilizaţia medievală urbană din secolele XIV-XVII (Bacău, Tg. Trotuş, Adjud), edit. Documentis,
Iaşi - Bacău, 1998, p. 64.
31
Ibidem, p. 66.
32
I. Bogdan, Documentele lui Ştefan cel Mare, vol. II, Bucureşti, 1913, p. 380.
33
Al. Artimon, I. Mitrea, Descoperiri prefeudale la Curtea domnească-Bacău, în Carpica, IV, 1971, Bacău.
34
Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei, Bucureşti, 1973.
35
În Marele Dicţionar Geografic al României, Bucureşti, 1892, se va realiza o analiză evolutivă a oraşului. Ace-
eaşi problemă va fi abordată şi de Radu Costache, în 1906, în lucrarea Bacăul de la 1850 - 1900, Grigore Grigorovici,
„La 1850, întreaga Uliţa Mare, începând din Piaţa veche şi până la biserica Sf. Necu-
lai, era a negustorilor români şi o parte a armenilor pământeni, apoi crâşmari mai însemnaţi.
Cei dintâi erau bacali, având unii şi crâşme pe lângă dughenile lor, alţii erau blănari. Armenii
aduceau marfă de la Braşov. Unii aveau manufactură, alţii vindeau şi tutun. O singură du-
gheană avea marfă bună, de lux şi scumpă, a lui Vasile Şandru, căruia i se mai zicea şi Vasile
Galantaru”36.
În prima jumătate a secolului al XIX-lea, oraşul se va extinde mult spre N şi spre S-E.
Ulterior, datorită construcţiei căii ferate (1872) şi a Podului de Fier peste Bistriţa, se poate
observa clar tendinţa de extindere pe direcţie E-V. Erau 12 străzi mari, bine liniate, dar nepava-
te: Calea Bacău - Roman, străzile Precista, Buna Vestire, Busuioc, Judeţeană a Liceului, Gării,
Primăverii, Justiţiei, Armenească, Lecca, Bulevardul şi Calea Bacău - Tg. Ocna. Cu excepţia
zonei centrale, restul aşezării avea un puternic aspect rural, cu case din lemn şi pământ. În
sectoarele Paloşanu şi Lecca erau cartiere insalubre, locuite de muncitori şi ţărani. În perioada
interbelică, sunt incluse în intravilan comunele Şerbăneşti, Gherăieşti şi Izvoarele de Sus. Se
extind cartierele de locuinţe prin parcelări, construindu-se în 1922 cartierul CFR, care este
delimitat la V de aliniamentul căii ferate. În paralel, unele terenuri câştigate prin reforma agrară
din 1921 sunt amenajate ca spaţii verzi - Parcul Cancicov. Datorită creşterii demografice dar şi
economice, Bacăul este declarat municipiu, la 7 decembrie 1929.
Începând cu 1948, municipiul intră într-o nouă perioadă de transformări urbanistice. S-a
înregistrat o dezvoltare atât pe orizontală, cât şi mai ales pe verticală. Se construiesc zone in-
dustriale şi în paralel noi zone rezidenţiale, aşa numitele cartiere - dormitor dotate cu mici
unităţi comerciale, sanitare, de învăţământ. Ca urmare, suprafaţa oraşului a crescut de la 1.645
ha în anul 1975, la 1.737 ha în anul 1989. Suprafaţa de 1.737 ha intravilan este ocupată în pro-
porţie de 49,47% cu cartiere de locuinţe: 859,24 ha; un procent de 31,01% din suprafaţă, adică
535,68 ha, este arondat platformelor industriale, iar pentru spaţii verzi şi de agrement a fost
alocată o suprafaţă de 65,54 ha (19,52%). Structura funcţională a oraşului devine mult mai
complexă, ea modificându-se în timp, în concordanţă cu exigenţele noilor reglementari admi-
nistrative. Astfel, în zona centrală s-a conturat zona administrativă sau centrul civic. Aici sunt
localizate instituţii importante: Primăria, Prefectura, Oficiul Judeţean de Poştă şi Telecomuni-
caţii, Biblioteca Judeţeană, Casa de Cultură (zona se întrepătrunde cu cea rezidenţială şi co-
mercială).
În anii post-1989, zona administrativă s-a extins spre E, spre Str. 9 Mai, prin construcţia
unor unităţi bancare, devenind astfel centrul financiar - bancar al Bacăului. Zona industrială se
prezintă sub forma unei centuri în jurul oraşului propriu-zis, cu două nuclee de concentrare,
corespunzând platformelor din N-V şi din S, şi o grupare liniară în lungul Bistriţei. Unităţile
construite în ultimii ani au fost aliniate grupărilor deja existente; centrele de producţie la perife-
rii, iar centrele de afaceri în zona administrativă sau în apropierea ei. Zona transporturilor cu-
prinde două areale: unul, în V municipiului şi altul în E. În partea de V se concentrează tran-
sporturile feroviare, iar în S oraşului cele aeriene, toate completându-se reciproc.
Zona comercială cuprinde vechiul nucleu al oraşului, completat fiind de alte grupări
amplasate în zonele rezidenţiale. Se mai păstrează o specializare strictă doar în arealul Pieţei
Centrale (cel dintâi nucleu comercial al oraşului). B-dul Unirii şi B-dul Nicolae Bălcescu sunt
vechi zone meşteşugăreşti, care au o funcţionalitate mixtă (comercial - rezidenţială). Între zo-
nele mono - funcţionale şi cele rezidenţiale propriu-zise există zone mixte: comercial - rezi-
denţiale (clădiri bifuncţionale), rezidenţială învăţământ - sănătate. Zonele rezidenţiale ocupă
aprox. 80% din intravilan. În general, se întrepătrund cu cele comerciale. Singurele cartiere
rezidenţiale propriu-zise sunt cele de la periferii: Gherăieşti, Izvoare, Şerbăneşti, CFR, Tache,
Mioriţei, Nord.
în Bacăul din trecut şi de azi, 1934, respectiv Grigore Tabacaru, în Bacăul de altă dată, 1935.
36
Ibidem.
O importanţă deosebită pentru oraşul Bacău o are sfârşitul secolului al XX-lea, care a
adus noi orientări şi tendinţe demografice. Astfel, în mai puţin de10 ani numărul locuitorilor
oraşului a crescut cu aproximativ 26.000 locuitori (de la 183.201 locuitori, în 1988, la 209.051
locuitori în 1997), atât datorită unui bilanţ natural pozitiv, dar mai ales fluxurilor migratorii,
prin aceasta demonstrându-se puterea de atracţie a oraşului. Climatul economic,viabilitatea
industriei, trecerea rapidă la proprietatea privată, programele sociale întreprinse, dar şi iniţiati-
vele legislative locale, au transformat Bacăul, în perioada actuală, într-un oraş atractiv. În con-
cluzie, în evoluţia teritorială a municipiului s-a înregistrat un maxim în secolul al XIX-lea,
urmat de un relativ dinamism. Aceasta a fost o creştere tentaculară, datorită dezvoltării aşezării
în lungul axelor de circulaţie.
Municipiul Galaţi37 – reşedinţa judeţului Galaţi, se află în E României, în perimetrul

delimitat de confluenţa Prutului şi Siretului cu Dunărea. Coordonatele geografice sunt: 45°25'
latitudine N şi 28°02' longitudine E. Condiţiile naturale au fost favorabile formării comuni-
tăţilor umane în zona geografică a oraşului încă din timpuri străvechi. Primele urme de locuire
în perimetrul actual al oraşului atestă existenţa unei aşezări neolitice. În mod cert, în prima
epocă a fierului exista o comunitate umană. Treptat, între comunitatea locală şi aşezările gre-
ceşti de pe litoralul Pontului Euxin au început intense schimburi comerciale. În perioada de
înflorire a civilizaţiei geto - dacice (secolul I î.Hr. - secolul II d.Hr.), pe promontoriul de la
Barboşi, la vărsarea Siretului în Dunăre, s-a ridicat o cetate fortificată. Integrarea Daciei în
structurile Imperiului Roman a fost urmată de ridicarea unor puternice castre militare şi aşezări
umane. O astfel de comunitate romană, militaro - civilă, s-a ridicat şi la Barboşi, pe ruinele
fostei cetăţii dacice (platoul actualului cartier „Dunărea”).
După retragerea armatei şi administraţiei romane, timp de un mileniu, comunităţile
umane de la Galaţi au suportat distrugerile periodice ale migratorilor nord-pontici şi asiatici
trecători, în valuri, peste Câmpia Română spre S ori centrul Europei. Între secolele XI - XIII,
comunitatea de la Dunăre, de tip rural, îşi menţine importanţa strategică şi comercială, fiind
locul de valorificare al produselor agricole şi pescăreşti din zonă. După ultima mare invazie
tătaro-mongolă, către mijlocul secolului al XIII-lea, comunităţile româneşti se consolidează şi
se constituie în structuri pre-statale, târguri, cetăţi întărite, centre meşteşugăreşti şi comerciale.
Este perioada când apare şi târgul gălăţean, pe o mare arteră comercială trasată de romani, la un
vad al Dunării, prin care se menţine legătura cu Dobrogea şi mai departe cu Bizanţul. În timpul
domniei primilor Muşatini în Moldova, târgul de la Dunăre devine un important centru comer-
cial, în special pentru negoţul cu peşte, marfă care se găsea din belşug şi care a făcut renumele
Galaţilor în prima sa epocă de aşezare urbană.
După 1484, când turcii integrează în imperiul lor vestitele porturi moldovene Chilia şi
Cetatea Albă, Galaţi rămâne singurul şi cel mai important port românesc liber de la Dunăre. În
perioada 1538 - 1540 şi Brăila este transformată în raia otomană. Desele războaie purtate de
turci cu polonezii, românii şi apoi cu ruşii, vecinătatea semi - nomazilor tătari şi imposibilitatea
apărării cu ziduri şi fortificaţii a oraşului, l-au expus de fiecare dată distrugerii. De fiecare dată
însă oraşul renăştea în vatra sa şi atingea repede standarde de înflorire şi prosperitate. Perioade-
le de înflorire din secolele XVIII - XIX alternează cu stagnările forţate datorate războaielor. Se
reconstruiesc însă de fiecare dată case, biserici, mănăstiri şi, mai ales, piaţa gălăţeană îşi reia
activitatea, mereu mai bogată, lipsită de concurenţă prin practicarea celor mai scăzute preţuri
întâlnite de negustorii europeni, care făceau afaceri bune, mărfurile importate fiind căutate
permanent.
După slăbirea stăpânirii otomane, prin Tratatul de la Küçük Kainargi (1774) şi mai ales
după pacea de la Adrianopol (1829), când obligaţiile Principatelor Române faţă de Sublima
37
I. T. Dragomir, Descoperiri arheologice pe actualul teritoriu al Galaţiului din cele mai vechi timpuri şi până la
întemeierea oraşului, în Danubius, I, 1967, pp. 179 - 212.
Poartă se diminuează şi comerţul se liberalizează, începe într-adevăr epoca de mare prosperita-

te a Galaţilor. În 1837 se introduce regimul de porto - franco pentru întregul târg. Oraşul Galaţi
a intrat în marele circuit al pieţei europene 38. Din deceniul cinci al secolului al XIX-lea negus-
torii englezi, urmaţi de cei belgieni şi francezi, devin cumpărătorii cei mai importanţi ai cerea-
lelor negociate la Galaţi. Orăşenii îşi acordă răgazul şi legile necesare pentru a construi frumos
şi temeinic: străzi largi, cu trotuare pavate cu piatră, case solide din piatră şi cărămidă, o gamă
diversă de nave comerciale şi militare în şantierele navale, drumuri de acces către port, urmate
de căile ferate, atelierele meşteşugăreşti şi fabrici din domeniul industriei alimentare, sub o
administraţie înţeleaptă şi dominată de întreprinzătorii negustori 39.
După Războiul Crimeei (1853 - 1856), reprezentanţii marilor puteri, întruniţi într-un
Congres la Paris, vor stipula în tratatul pe care îl vor încheia şi prevederi referitoare la viitorul
politic al Principatelor Române, iar pentru siguranţa şi nevoia de navigaţie şi comerţ liber s-a
luat decizia înfiinţării Comisiei Europene a Dunării, cu sediul la Galaţi. Conţii Walewski şi
Clarendon, principalii negociatori ai Franţei şi Angliei la tratative, nu au reuşit să impună prin
articolul 15 al Tratatului decât un organism temporar şi tehnic, cu gândul că va deveni ceea ce
a fost, unul permanent şi politic, cu atribuţii şi motivaţii tehnice. Sediul Comisiei Europene a
făcut din Galaţi, după 1856, un oraş aflat în atenţia diplomaţiei europene pentru următoarele 9
decenii, un centru nu numai al comerţului, o poartă a românilor spre lume şi un important re-
ceptor al valorilor civilizaţiei europene40.
Se consideră că perioada de aplicare a regimului de porto - franco (1837 - 1883) a fost
cea mai înfloritoare pentru oraş. Un singur reper este suficient pentru confirmare: în anul 1831
populaţia oraşului era de 8.605 locuitori, către mijlocul secolului ajunge la 25.000 locuitori,
spre anul 1900 fiind evaluată la 80.000 locuitori. Produsele fabricate ori manufacturate la Ga-
laţi încep să fie tot mai căutate pe pieţele interne şi externe. Atât de mare devenise faima
oraşului, încât Costache Negruzzi şi chiar Al. I. Cuza se gândeau cu temei la Galaţi ca viitoare
capitală a României. În perioada Războiului de Independenţă şi după aceea, oraşul s-a moder-
nizat în sensul construirii reţelei de drumuri şi căi ferate de acces din toată ţara spre port, s-au
construit reţele de canalizare, s-a iluminat oraşul (au fost folosite lămpi cu gaz), s-a extins
perimetrul locuit şi centrul a fost ocupat de casele bogaţilor negustori şi boieri, strada Dom-
nească străjuită cu tei devenind locul de promenadă, între Grădina Publică şi Dunăre.
Primul Război Mondial a adus pagube materiale imense oraşului, evaluate la 7.746.533
lei, prin distrugeri provocate industriei şi construcţiilor particulare, ale Primăriei şi statului.
După război, oraşul Galaţi s-a integrat rapid în ritmul economiei naţionale, prin dezvoltarea
şantierelor navale, uzinei metalurgice, industriei chimice, a unor ţesătorii şi filaturi, unităţi
pentru produse alimentare, urmând un curs ascendent până la cel de-al Doilea Război Mondial.
S-a trecut la extinderea uzinei de apă, s-a construit o uzină electrică pentru iluminatul public, s-
a extins reţeaua străzilor pavate, s-a construit o cazarmă pentru pompieri, o baie comunală
modernă, o hală pentru piaţă şi două şcoli primare. Proiectul pentru un teatru comunal a fost
amânat, dar s-au înălţat busturile marilor oameni politici: I.C. Brăteanu, Lascăr Catargiu şi
Costache Negri. Populaţia oraşului a ajuns în 1930 la 102.311 locuitori, ocupaţi cu prioritate în
industrie, comerţ şi servicii publice. Din 1942, viaţa economică decade, o parte din utilajele
industriale au fost evacuate, populaţia resimte rigorile războiului şi suportă greu lipsurile şi
bombardamentele din primăvara şi vara anului 1944, care au distrus centrul oraşului şi zona
portului.
După ocupaţia germană a urmat ,,ordinea’’ sovietică, structurile economice impuse şi
planificate rupând evoluţia firească a renaşterii economice, aşa cum se întâmplase după perioa-
dele de restrişte. Oraşul - port a fost amputat de componentele sale care-i făcuseră gloria şi
38
P. Păltănea, Istoria oraşului Galaţi de la origini până la 1918, edit. Porto Franco, Galaţi,1994 - 1995, passim.
39
Şt. Stanciu, România şi Comisia Europeană a Dunării. Diplomaţie. Suveranitate. Cooperare internaţională,
Galaţi, 2002.
40
Ibidem, passim.
renumele: comerţul şi navigaţia. În primele două decenii după război, comenzile către Şantie-
rul Naval se făceau numai sub control sovietic, flota comercială şi cea de război a României
fiind dezmembrată. În această perioadă, justificată ori nu de criterii economice, orientarea
economiei gălăţene a fost dirijată spre metalurgie; au fost reluate construcţiile navale, industria
textilă şi cea alimentară. În aceste condiţii, industria gălăţeană s-a concentrat în mari întreprin-
deri, cu mii de salariaţi.
În anul 1965 a început construirea celui mai important obiectiv industrial - Combinatul
Siderurgic - decizie care a schimbat profilul economic al oraşului, fiind atrasă o mare forţă de
muncă. Odată cu ridicarea combinatului, s-au dezvoltat şi mari întreprinderi de construcţii
industriale şi civile, porturi specializate şi Şantierul Naval, care şi-a dimensionat capacităţile
pentru producţia de nave de mare tonaj, platforme maritime de foraj, şalande şi şlepuri pentru
transporturile grele de minereu şi piatră.
După evenimentele din decembrie 1989, restructurarea economiei pe principiile privati-
zării şi eficienţei a produs mutaţii esenţiale în structurile oraşului. Nevoia de retehnologizare şi
de noi pieţe de desfacere ridică problema unor mari investiţii de capital. Galaţii dispun de opor-
tunităţi pentru valorificarea potenţialului uman, a resurselor şi capacităţilor industriale. După
1989, la Galaţi afirmarea liberei iniţiative, prin apariţia şi extinderea activităţii întreprinzători-
lor particulari (peste 12.200 de firme existau la începutul 2002), reprezintă structura de rezis-
tenţă a tranziţiei către economia de piaţă. Din această perspectivă, programele guvernamentale
de sprijinire a activităţii întreprinzătorilor particulari au fost concepute în contextul necesităţii
creării unei culturi specifice economiei concurenţiale şi a unui climat antreprenorial stimulativ
care, din păcate, reclamă încă destule îmbunătăţiri.
Municipiul Focşani41 – reşedinţa judeţului Vrancea, se găseşte la intersecţia coordona-

telor de 45042' latitudine N şi 26013' longitudine E, străjuind partea S-E a Carpaţilor de Curbu-
ră, la contactul dintre Câmpia Siretului şi dealurile subcarpatice cu altitudinea maximă în Mă-
gura Odobeştilor (1001m). Suprafaţa aferentă teritoriului municipiului Focşani este de 4815 ha,
din care suprafaţă intravilanul măsoară 1193 ha. Denumit în multe scrieri “Oraşul de pe Mil-
cov”, municipiul Focşani, reşedinţa judeţului Vrancea de astăzi, a intrat în conştiinţa românilor
drept „Oraşul Unirii”. Considerat neoficial ca prima capitală a Principatelor Unite Moldova şi
Ţara Românească, localitatea va rămâne mereu în istorie sub această emblematică aureolă, aici
funcţionând, după 24 ianuarie 1859, primele instituţii comune ale noului stat, pe a căror temelie
avea să ia naştere statul naţional unitar român, în urma Marii Uniri din 1918.
Săpăturile arheologice efectuate în anul 1977, în partea sudică a Focşanilor, atestă că
vatra oraşului a fost locuită încă din neolitic, obiectele descoperite aparţinând culturii Criş (cca.
5000 î.Hr.). Au mai fost descoperite: un tezaur dacic din secolele III - II î.Hr., un tezaur de
monede imperiale romane, alte mărturii ale culturii materiale a carpilor şi sarmaţilor din secole-
le II - III d.Hr. Deşi după sec. III d.Hr. date cu privire la spaţiul pe care actualmente se află
oraşul Focşani nu se găsesc, totuşi unii arheologi 42 consideră că aici au continuat să existe
nuclee de locuire rurale. Astfel, la finele secolului al XV - lea pe teritoriul oraşului existau
câteva nuclee de aşezări rurale, prin concreşterea cărora, se crede, a rezultat ulterior târgul
Focşani. În aceeaşi perioadă existau pe acel teritoriu, la trecerea drumului lui Rotopan dinspre
Moldova în Muntenia, două puncte de vamă, care au stimulat ulterior geneza unor funcţii urba-
ne de ambele părţi ale graniţei.
Nucleul iniţial al oraşului se poate recunoaşte de o parte şi de alta a vechiului hotar, în
41
D.F. Caian, Istoricul Oraşului Focşani, Arhivele Primăriei Focşani, 1906; I.M. Dumitrescu, „Însemnări cu pri-
vire la oraşul Focşani”, în Natura, Revistă pentru răspândirea ştiinţei, XX (1931), nr. 2; A. Deşliu, Vrancea. Judeţ cu
vocaţie europeană, Album monografic, Focşani, 2006 .
42
Ghe.I. Cantacuzino, Sondajele arheologice în oraşul Focşani, Arhivele Primăriei Focşani, 1979; A. Nicodei, V.
Bobi, Sondaje arheologice în punctul Ateneul Popular ,,Maior Gh. Pastia”, Arhivele Primăriei Focşani, 2005.
centrul civic al oraşului de astăzi, din zona Pieţei Moldovei până spre fosta stradă Ghergheasa
(Unirea Principatelor de astăzi). De la începutul apariţiei sale ca târg (secolele XVI - XVII
până la 1695), locuitorii foloseau apa din puţuri, care era sărată şi sălcie; apa din gârlele trase
din Milcov care traversau oraşul nu se putea întrebuinţa decât pentru adăpatul vitelor sau pen-
tru alte nevoi gospodăreşti. De aceea, oficialităţile vremii au realizat aducţiuni (din olane sim-
ple, care mai tot timpul se stricau), de la sursa de apă (de la Faraoane), construindu-se o
cişmea cu apă de izvor, situată în apropierea hotarului (pentru a se putea folosi de ea şi popu-
laţia din Focşanii Moldoveni, ca şi călătorii care se deplasau pe drumul spre Râmnicul Sărat).
La sfârşitul secolului al XVII-lea şi în cel următor, înfăţişarea Focşanilor era asemănătoare cu a
celorlalte oraşe muntene şi moldovene, specificul localităţii fiind determinat de împărţirea ei în
două zone (părţi). Un rol important în istoria dezvoltării sale l-a jucat şi mutarea vămii şi a
starostiei de la Putna în partea moldovenească a Focşanilor, la începutul secolului al XVII-lea
şi căpitănia de margine în partea muntenească, în acelaşi timp.
Ca particularitate a apartenenţei Focşanilor la cele două ţări româneşti, amintim şi exis-
tenţa a două centre economice care s-au perpetuat până în secolul al XIX-lea : unul în Piaţa
Munteniei, în jurul bisericii Sf. Ioan (Piaţa Unirii de azi), construită ca mănăstire de voievodul
Ţării Româneşti Grigore Ghica, între 1661 şi 1663, iar altul în partea Moldovei, în jurul fostei
biserici „Domnească”, ctitorie a doamnei Dafina, soţia putneanului Dabija-Vodă, începută în
1665, ultimul an de domnie al acestuia. Între aceste două biserici existau o mulţime de dughe-
ne, pe aşa-zisa „Strada-Mare a Focşanilor”, principalul nucleu comercial al oraşului. Printre
proprietarii dughenelor vechi, amplasate în faţă la Strada-Mare, în a doua jumătate a secolului
al XVII-lea, sunt menţionaţi numeroşi localnici, dar şi turci, evrei şi armeni.
Secolul al XVIII-lea a fost însă pentru Focşani o perioadă de grele încercări, asupra
oraşului abătându-se ciuma din 1718, tătarii în 1735 şi 1758, armatele turceşti, austriece şi
ruseşti în timpul războaielor din anii 1768-1774 şi 1787-1792. Unii locuitori ai Focşanilor se
alătură armatelor ruseşti, în speranţa eliberării Ţărilor Române de sub dominaţia otomană. În
urma acestui fapt, la 30 iulie 1788, Nicolae Mavrogheni, domnitorul fanariot al Ţării Româ-
neşti, a deposedat de averile lor numeroşi boieri şi negustori din Focşanii Munteni, pentru că au
participat alături de armatele ruseşti la lupta împotriva turcilor. Totuşi, dezvoltarea oraşului în
secolul al XVIII-lea nu mai poate fi pusă la îndoială, o dovadă a prosperităţii de atunci consti-
tuind-o şi construirea unui număr însemnat de biserici, unele ridicate de breslele de meseriaşi.
După primele aducţiuni de apă potabilă, în Focşanii Munteni sub Constantin Brâncoveanu, iar
în Focşanii Moldovei sub Antioh Cantemir, în 1793, Alexandru Moruzi, voievodul Ţării Ro-
mâneşti, recunoaşte dreptul oraşului Focşani de a folosi o subvenţie de 200 taleri din Casa
Epitropiei obşteşti pentru repararea şi întreţinerea cişmelelor din Focşanii Munteni.
În 1806, Constantin Ipsilante, domn al Moldovei, aduce apă (pe olane) în Odobeşti (do-
uă cişmele) şi Focşani (nouă cişmele) de la Pituluşa, localitate din dreapta Milcovului, nu nu-
mai pentru târgoveţii Focşanilor de ambele părţi, ci şi pentru străinii şi trecătorii pământeni din
cele două ţări surori. Se remarcă, de asemenea, preocupările pentru dezvoltarea urbanistică,
unele străzi, cum este Strada Mare, fiind pavate cu trunchiuri de copaci, iar peste gârla trasă din
Milcov construindu-se multe poduri. Pentru depozitarea produselor agroalimentare, în special a
vinurilor, se construiesc numeroase beciuri. Astfel, în faţa fostei biserici “Domnească”, aflată
pe locul Farmaciei nr. 23 de astăzi, au fost descoperite 6 beciuri, fiecare cu lungimea de 12 m,
lăţimea de 8 m şi înălţimea de 2,80 m. Acestea comunicau între ele şi cu exteriorul printr-un
gang. Tot aici, pe sub dughenele care înconjurau biserica, exista un tunel boltit ce ieşea într-un
gang asemănător ce mergea până la biserica Sf. Dumitru, iar de acolo, după cum spune tradiţia,
pe sub gârla de hotar, până la mănăstirea Sf. Ioan din Muntenia.
Potrivit unei statistici otomane făcute de Ahmed Pesni Efendi, care a cunoscut foarte bi-
ne ţările române, Focşanii devansau Ploieştii, Buzăul şi Târgovişte, atât ca număr de locuitori,
cât şi în privinţa construcţiilor sociale. El avea câteva mii de case (pe ambele părţi), 150 de
dughene, o baie şi numeroase bresle. Creşterea numărului meseriaşilor a făcut ca produselor
locale tradiţionale destinate vânzării, între care cele mai căutate erau vinul, cheresteaua, brânza,
vitele de tot felul, să li se adauge noi produse meşteşugăreşti, cum erau de pildă, postavurile. În
Focşanii Munteni densitatea clădirilor era mai mică decât în Focşanii Moldoveni, întreaga
suprafaţă situată între strada Brăilei şi bariera Coteşti fiind câmp, iar în zona autogării (fosta
Piaţă Ştirbei) existau o stupină şi o livadă de nuci, ce aparţineau mănăstirii Sfântul Ioan. Din
acea perioadă s-au păstrat doar unele clădiri de cult, precum Biserica Sfântul Ioan, din actuala
Piaţă a Unirii, construită în anul 1769, ce adăposteşte un clopot din bronz donat de regele Fer-
dinand I în anul 1921.
La începutul secolului al XIX-lea se fac progrese însemnate şi în domeniul ocrotirii să-
nătăţii. În 1803, Focşanii Munteni beneficiau de un medic, iar în anul 1814 şi voievodul Mol-
dovei, Scarlat Calimachi, hotărăşte ca epitropii oraşului să aducă un medic pentru urbe. Acesta
trebuia să fie “doftor cu ştiinţă, să mulţumească toată obştea târgului, să meargă oriunde va fi
chemat şi în orice vreme ar fi şi să caute cu toată silinţa şi sârguinţa spre bolnavi, până şi pe
cei mai săraci din târgoveţi sau din străini şi drumeţi ce s-ar întâmpla a se îmbolnăvi în trece-
re”. Activitatea medicului era însă dificilă, pentru că în oraş nu se găsea nici o farmacie de
unde locuitorii să poată lua „doftorii bune, curate şi îndestule”. Din aceste motive, la stăru-
inţele repetate ale locuitorilor oraşului, voievodul amintit dă o carte domnească în 1816 pentru
„înfiinţarea unei spiţerii şi aducerea unui spiţer cu bună ştiinţă şi cu vrednicie spiţărească” 43.
Oraşul trece apoi prin momente grele şi la începutul secolului al XIX-lea, când eteriştii
conduşi de Vasile Caravia îl pustiesc şi îi dau foc (1821). La numai câteva luni, 300 de zaver-
gii, în frunte cu cneazul Gheorghe Cantacuzino Deleanu, refugiindu-se la Focşani după lupta
de la Târgovişte, îl incendiază din nou. După evenimentele din anul 1821, Focşanii cunosc din
nou ravagiile ciumei, în 1828. După Unirea de la 1859, a existat o propunere de mutare a capi-
talei la Focşani, propunere care, probabil, dacă ar fi devenit realitate, potrivit favorabilităţii
geografice şi economice, România din vremea lui Carol I ar fi economisit sume imense, ce au
fost folosite ulterior pentru a transforma oraşul de câmpie al Bucureştilor într-o cetate întărită.
Acest lucru s-a adeverit în anul 1916, când invazia armatelor duşmane s-a oprit abia în valea
Siretului de Jos, între cotul Carpaţilor şi Dunăre unde s-a şi hotărât soarta războiului (Mărăşeşti).
În secolul XX se remarcă o intensă creştere teritorială a oraşului, legată de evoluţia nu-
merică a populaţiei, de apariţia unor noi funcţii urbane (feroviare), de dezvoltarea celor apărute
anterior (funcţia industrială) şi de desprinderea treptată a locuinţei de locul de muncă, ceea ce
produce o dispersie în zona periferică. Conturul oraşului devine acum unul circular, prin con-
struirea de locuinţe între străzile alungite anterior pe anumite direcţii preferenţiale. Oraşul îşi
completează intravilanul mai ales spre N-V, în direcţia gării. Denumirea unor străzi (Tăbăcari,
Olari, Dogărie) arată că aici îşi aveau atelierele diferiţi breslaşi, a căror îndeletnicire era axată
în principal pe prelucrarea unor materii prime din Subcarpaţi sau câmpie.
Cele mai clare date privitoare la teritoriul oraşului Focşani datează din 1892, când au
fost făcute primele cartări riguroase ale intravilanului. În acel an, oraşul avea o suprafaţă de 4,7
km2, un număr de cca. 370 de clădiri şi o populaţie de cca. 10.000 locuitori, ceea ce caracteriza
puţine oraşe din Moldova. Din această perioadă s-au păstrat până astăzi 4 biserici din centrul
oraşului, câteva clădiri administrative şi unele locuinţe particulare. O astfel de clădire este
Liceul Unirea, construit în anul 1862, ce l-a avut, printre alţii, ca elev pe renumitul inginer
Anghel Saligny. Tot din aceeaşi perioadă datează şi clădirea vechii administraţii a vămii, re-
construită în secolul XX şi transformată în anul 1909 în sediu de poştă (Poşta Veche). Locu-
inţele particulare construite în stil clasic şi neoclasic se mai păstrează în cartierele Comisia
Centrală şi Obor. Acestea au fost construite în perioada 1869-1899.
În secolul XX, pe teritoriul oraşului Focşani se construiesc un Teatru, aşezat în centrul
oraşului Focşani (anul 1908), şi Palatul de Justiţie (1912). Oraşul era divizat în 4 sectoare, de
Strada Mare a Unirii, ce îl străbătea pe direcţia N-S şi de Bulevardul Lascăr Catargiu, ce se
43
Caian, D.F., Istoricul Oraşului Focşani, Focşani, 1906.
continua cu strada I.C. Brătianu, pe direcţia E-V. Suferea însă de lipsa apei potabile, vara debi-
tele care îl alimentau scăzând considerabil. Cele mai mari cartiere în afara zonei centrale erau:
Vâlcele în S-V, Tăbăcari şi Gară în V şi Bahne în E, cu o populaţie numeroasă, în mare parte
cu ocupaţie agricolă. Satele care erau situate la periferia oraşului Focşani erau: Floreşti, la 1,5
km distanţă, cu o populaţie de 697 locuitori; Câmpineanca, la 2,5 km distanţă, cu o populaţie de
1.600 locuitori; Mândreşti - Munteni, la 4 km distanţă, cu o populaţie de 650 locuitori; Mân-
dreşti - Moldoveni, la 4 km distanţă, cu o populaţie de 250 locuitori; Petreşti, la 3,2 km dis-
tanţă, cu o populaţie de 475 locuitori; Vânători, la 5 km distanţă, cu o populaţie de 600 locuitori.
Industria Focşanilor de la începutul secolului XX era în stadiu embrionar, existând câte-
va ateliere de industrie uşoară, ateliere de confecţii, tricotaje, giuvaergii, o fabrică de lumânări,
darace de scărmănat lână, o fabrică de spirt, două fabrici de săpun, ateliere de olărit dar şi ateli-
ere mecanice, tâmplării, tinichigerii, 12 ateliere de fierărie, fabrici de var, cărămidării, etc. În
timpul Primului Război Mondial, teritoriul din jurul Focşanilor a devenit teatru de operaţiuni
militare, unde urma să se decidă nu numai soarta frontului, ci şi a ţării. La 25 decembrie 1916,
oraşul intră sub ocupaţie germană, de care avea să se elibereze abia la 10 noiembrie 1918. În
perioada dintre cele două războaie mondiale, evoluţia Focşanilor cunoaşte o oarecare stagnare.
Se efectuează doar câteva lucrări edilitare, care nu reuşesc să schimbe înfăţişarea generală a
oraşului: pavarea unor străzi, îmbunătăţirea reţelei de alimentare cu apă, construirea unei uzine
electrice în 1936.
În 1927 se edifică totuşi, din banii maiorului Gh. Pastia, Ateneul Popular care îi poartă
astăzi numele, de către arhitectul Frederich Mandel, clădirea Băncii Naţionale şi Palatul Tele-
foanelor. În anul 1931 ia fiinţă o şcoală superioară de comerţ, de asemenea se pun bazele Mu-
zeului din Focşani, iar un an mai târziu se inaugurează Şcoala de Arte şi Meserii. În anul 1937,
suprafaţa intravilană ajunsese la 6,21 km2 iar oraşul deţinea circa 995 clădiri. Dacă în prima
jumătate a secolului XX economia Focşanilor era axată pe mica producţie manufacturieră (câ-
teva tăbăcării, o fabrică de teracotă, una de lumânări şi câteva ateliere profilate pe diferite
meşteşuguri), comerţ şi activităţi bancare, după 1950 s-a trecut la o puternică industrializare.
Procesul de industrializare socialistă se reflectă în modul cel mai direct în evoluţia teri-
torială a oraşului, mai ales în perioada 1960-1985, prin crearea unor zone industriale noi, la
limita spaţiului construit, pentru a evita poluarea atmosferei cartierelor de locuinţe. În această
perioadă, are loc o dezvoltare sistematizată a oraşului, cartierele devenind tot mai compacte
spre a nu mai ocupa suprafeţe foarte mari, multe transformându-se acum din cartiere alcătuite
predominant din case cu curţi şi grădini în cele cu blocuri aliniate în spaţii mici. Se realizează
astfel un nou aspect al oraşului, diferit de cel din perioada anterioară şi obţinut prin remodelare
urbanistică. În perioada 1948 - 1970 se construiesc în special locuinţe de tip bloc, cu 4 - 8 nive-
luri, începând cu zona Gării, strada Ştefan Cel Mare, strada Mihail Kogălniceanu, strada Simi-
on Bărnuţiu, o parte a zonei centrale şi B-dul Unirii. Tot acum sunt construite şi marile unităţi
industriale din cartierul Focşani Sud (CPL) şi Fabrica de confecţii din zona de nord a oraşului.
În anul 1966 oraşul avea o populaţie de 38.042 locuitori, o suprafaţă de circa 7,4 km 2 şi
2.675 de clădiri, iar zece ani mai târziu suprafaţa crescuse la 8,1 km2. Perioada a fost marcată
de o puternică accelerare a construcţiilor de locuinţe, modificându-se iniţial mai puţin centrul
vechi şi valorificându-se spaţiul liber de la periferie. Centrul vechi al oraşului a fost modificat
totuşi ulterior, după cutremurul din martie 1977, când majoritatea clădirilor vechi de aici au
avut de suferit, rezistenţa lor fiind, în cele mai multe cazuri, puternic afectată. Zona centrală a
fost aproape complet demolată, în mai multe etape, fiind reconstruită până la aspectul actual.
Multe străzi au fost rectificate, după 1977, odată cu realizarea bulevardului Independenţei, o
parte din străzile vechiului centru comercial (Piaţa Moldovei) dispărând. Demolarea unei serii
de case vechi şi înlocuirea lor cu blocuri a impus rectificarea unor străzi sau chiar dispariţia
unora (str. Dogăriei, str. Socialismului), ca urmare a continuării bulevardului Independenţei şi a
complexelor de blocuri care-l mărginesc.
Perioada 1970 - 1986 este cunoscută ca un boom arhitectonic. În anii 1970 - 1980 se
construiesc blocuri, cu 4 - 10 niveluri, în toate cartierele. B-dul Unirii este flancat de blocuri şi
construcţii administrative, cu 8 - 10 niveluri, construite după un model general răspândit în
acea perioadă în toată ţara, multe dintre ele fiind afectate de mişcările seismice din 1977 şi
1990, chiar dacă au fost construite pentru un grad de seismicitate ridicat. Tot în această perioa-
dă este definitivată zona industrială de S (ISEH, Laminorul, Electroplast, Fabrica de Coniac,
Întreprinderea de Vase Emailate) şi zona industrială de V (FUPSICH). În anul 1980 oraşul
avea o populaţie de circa 80.000 locuitori, 2.671 de clădiri, din care 782 blocuri, suprafaţa
intravilanului ajungând la 10,59 km2. În perioada 1986 - 1989 scade intensitatea construirii în
oraş. Sunt construite ansambluri de blocuri în zona de E a oraşului, pe strada Brăilei şi cartierul
Poieniţei, în zona de N, pe B-dul Cuza Vodă, în general cu 4 - 6 nivele, şi cu 4 - 8 nivele pe B-
dul Independenţei.
În perioada 1989 - 2000 ritmul construcţiilor mari se reduce masiv. Câteva blocuri sunt
terminate în zona de E a cartierului Focşani - Sud şi în zona autogării. În anul 1999, tot în zona
autogării, a început construcţia a două blocuri pentru locuinţe (prin programul ANL) precum şi
a unor sedii de instituţii bancare. Clădiri de tip vilă sunt construite de persoane particulare în
diverse cartiere, în special de locuit, mai numeroase în zona de N (Obor) şi în zona de S, între
Laminorul şi comuna Goleşti (fostă comună suburbană).
Concluzii
Urbanizarea constituie, fără îndoială, una din trăsăturile caracteristice ale civilizaţiei
contemporane. Procesul de urbanizare în Moldova a avut un ritm diferit faţă de alte zone ale
ţării şi nu a atins aceeaşi amploare pe întreg spaţiul est-carpatic. Astfel, apar diferenţe majore
între S şi N zonei, desigur între mediul urban şi cel rural, între oraşe şi oraşe reşedinţă de judeţ,
dar şi între reşedinţele de judeţ. Una dintre problemele dificile (mai mult de natură teoretică) cu
privire la istoria unui oraş este şi aceea a precizării momentului când aşezarea rurală a devenit
o aşezare urbană. În Moldova, transformarea oraşelor reşedinţă de judeţ din aşezări rurale în
aşezări urbane a fost un proces treptat şi îndelung, fiind influenţat de factori ca: existenţa unei
pieţe de schimb, dezvoltarea meşteşugurilor şi a comerţului, funcţia administrativă sau militară.
Acestea au condus la concentrarea locuirii.
Ca o concluzie asupra relatărilor cu privire la trecerea de la viaţa rurală la cea urbană a
oraşelor municipii reşedinţă de judeţ din Moldova, se poate remarca faptul că geneza acestor
oraşe este fără îndoială de căutat şi în poziţia lor geografică, în raport cu reţeaua de căi comer-
ciale şi integrarea lor în circuitul comerţului internaţional. De asemenea, se observă cum se
îmbină factorii fizici şi economici care pun în valoare posibilităţile complementare a trei unităţi
geografice adiacente: munte, podiş, câmpie.
Mutaţiile care s-au produs în ultimii ani la nivelul oraşelor Moldovei şi în special la ni-
velul reşedinţelor de judeţ, pot fi rezumate astfel:
- reducerea creşterii economice după '90;
- o relativă încetinire a creşterii urbane după '90 şi chiar stoparea acestei creşteri du-
pă '94 - '95;
- începerea fenomenului de peri-urbanizare după '96 - '97; tendinţa de creştere a
numărului locuinţelor individuale;
- după anul 2000 se înregistrează o uşoară creştere economică, survenită probabil în
urma creşterii coeficientului de siguranţă în afaceri al României. Pe fondul acestei
creşteri economice, au loc importante investiţii în domeniul privat. În aceste con-
diţii, populaţia din reşedinţele de judeţ, care în perioada comunistă au cunoscut o
creştere mare, a început să înregistreze un fenomen invers, de descreştere şi de
mişcare către periferie şi zonele periurbane.
După 1990, modificările economice, sociale şi de natură spaţială au afectat semnificativ
dezvoltarea urbană în România. Multe oraşe se află în declin datorită lipsei de viabilitate a
bazei economice sau datorită migraţiei populaţiei tinere şi îmbătrânirii populaţiei. Una dintre
problemele acute ale ultimilor două decenii o reprezintă aspectele calitative ale vieţii urbane.
Din acest motiv, dar şi din raţiuni de ordonare şi orientare a politicilor naţionale în domeniul
dezvoltării urbane, au fost stabilite prin acte normative ierarhii în reţeaua de aşezări urbane a
României şi criterii de încadrare în raport cu anumite standarde de echipare socială şi tehnico -
edilitară. Actul normativ de referinţă este Legea nr. 351 /2001 privind aprobarea Planului de
amenajare a teritoriului naţional - Secţiunea a IV-a - Reţeaua de localităţi. Rangurile urbane
stabilite prin această lege sunt:
a) rangul 0 - capitala României, municipiu de importanţă europeană;
b) rangul I - municipii de importanţă naţională, cu influenţă potenţială la nivel euro-
pean;
c) rangul II - municipii de importanţa interjudeţeană, judeţeană sau cu rol de echili-
bru în reţeaua de localităţi;
d) rangul III - oraşe.
Luând în considerare clasificarea menţionată, precum şi clasificările care au folosit cri-
teriul prosperităţii sau forţa de atracţie a oraşelor 44, dar mai ales rolul lor în viaţa economico -
socială a ţării45, ţinând totodată seama de mărimea demografică a aşezărilor urbane, care con-
stituie o măsură a influenţei lor în teritoriu, se poate stabili o anumită clasificare a reşedinţelor
de judeţ din Moldova. Astfel, se deosebesc: localităţi de rangul I (municipii de importanţă
naţională şi europeană): Galaţi, Bacău şi Iaşi şi localităţi de rangul II (municipii de importanţă
regională, judeţeană sau cu rol de echilibru în reţeaua de localităţi): Suceava, Botoşani, Piatra
Neamţ, Focşani, Vaslui.
BIBLIOGRAFIE
1. Apăvăloaiei M., Contribuţii la studiul geografic al aşezărilor rurale din Moldova, în

AŞUI - GG, XI, 1965, Iaşi;
2. Apăvăloaie M., Chiriac D., Lupu Bratiloveanu N., Aşezările rurale cu industrie din
Moldova, în AŞUI - GG, XX, 1974, Iaşi;
3. Aur N., Unele aspecte ale populării văii Siretului în secolul XX, în Lucrările Semi-
narului de Geografie „D. Cantemir”, nr. 2, 1982, Iaşi;
4. Băcănaru I., Ştefănescu Ioana, Deică P., Bugă D., Molnar E., Tufescu V., Contri-
buţii la studiul clasificării funcţionale a aşezărilor rurale din RP Română, în Pro-
bleme de Geografie, t. X, 1963, Bucureşti;
5. Bădărău M., Posibilităţi de înviorare economică a Moldovei, în Buletin AGIR, nr.
10, 1936;
6. Boicu L., Despre structura socială a oraşului moldovenesc la mijlocul secolului al
XIX-lea, în Studii, 2, 1963, Bucureşti;
7. Botez C., Switewski C., Contribuţii economico - geografice la studiul industriei
lemnului din Moldova, în AŞUI Iaşi, s. II-b, t. X, 1964;
8. Brudiu M., Paleoliticul superior şi epipaleoliticul din Moldova, în Institutul de Ar-
heologie, Biblioteca de Arheologie, Seria complementară, 2, 1974, Bucureşti;
9. Cârciumaru M., Mediul geografic în pleistocenul superior şi culturile paleolitice din
România, EARSR, 1980, Bucureşti;
44
Popovici I., Geografia economică a R. S. România, Tipografia Universităţii din Bucureşti, 1979; *** Atlasul RS
România, EA, Bucureşti, 1974 – 1979; Urucu Veselina, Nancu Daniela, Câteva consideraţii privind creşterea numer-
ică a populaţiei oraşelor României şi a localităţilor lor componente în deceniile 8 şi 9 ale secolului al XX-lea, în
Lucrările Seminarului de Geografie „D. Cantemir”, nr. 10, 1992, Iaşi.
45
Cucu V., Oraşele României, EŞ, Bucureşti, 1970.
10. Chiriac D., Aşezările rurale din Moldova - studiul de geografie economică, Centru
de Multiplicare a Univ. „Al. I. Cuza”, Iaşi, 1984;
11. Cucu V., Oraşele României, EŞ, Bucureşti, 1970;
12. Giurescu C.C., Târguri sau oraşe şi cetăţi moldovene din secolul al X-lea până la
mijlocul secolului al XVI-lea, EARSR, Bucureşti, 1967;
13. Iorga N., Drumuri şi oraşe din România, Editura Minerva, Bucureşti, 1940;
14. Martiniuc C., Ungureanu Al., Judeţul Iaşi, caracterizare geografică, în Terra, 1,
1970;
15. Matei Vlad, Colonizarea rurală în Ţara Românească şi Moldova – secolele XV -
XVIII, EARSR, Bucureşti, 1973;
16. Popovici I., Geografia economică a R. S. România, Tipografia Univ. Bucureşti.
1979;
17. Rădulescu N., Velcea I., Petrescu N., Geografia agriculturii României, EŞ, Bucu-
reşti, 1968;
18. Sficlea V., Băican V., Harta densităţii populaţiei R. S. România la 15 Martie
1966, în AŞUI, Iaşi, s. II-c, t. XV, 1969;
19. Urucu Veselina, Nancu Daniela, Câteva consideraţii privind creşterea numerică a
populaţiei oraşelor României şi a localităţilor lor componente în deceniile 8 şi 9
ale secolului al XX-lea, în Lucrările Seminarului de Geografie „D. Cantemir”, nr.
10, 1992, Iaşi;
20. Zaharia N., Petrescu-Dâmboviţa M., Zaharia Emilia, Aşezările din Moldova de la
paleolitic până în secolul al XVIII-lea, EARSR, Bucureşti, 1970;
21. *** Itinerarii turistice în Moldova, Univ. „Al. I. Cuza”, Iaşi, 1970;
22. *** Atlasul R. S. România, EARSR, Bucureşti, 1974 - 1979;
*** Monografia jud. Bacău, Editura Sport - Turism, Bucureşti, 1980;
*** Monografia jud. Botoşani, Editura Sport - Turism, Bucureşti, 1980;
*** Monografia jud.Galaţi, Editura Sport - Turism, Bucureşti, 1980;
*** Monografia jud. Iaşi, Editura Sport - Turism, Bucureşti, 1980;
*** Monografia jud. Neamţ, Editura Sport - Turism, Bucureşti, 1981;
*** Monografia jud. Suceava, Editura Sport - Turism, Bucureşti, 1980;
*** Monografia jud. Vaslui, Editura Sport - Turism, Bucureşti, 1981;
*** Monografia jud. Vrancea, Editura Sport - Turism, Bucureşti, 1980.
Keyword: urbanization; urban development; territorial evolution; Moldavia; settlement;

district residence; Botoşani; Suceava; Iaşi; Piatra Neamţ; Bacău; Vaslui; Galaţi; Focşani.
THE STAGES OF URBANIZATION ON THE TERRITORY

OF DISTRICT RESIDENCES FROM MOLDAVIA
(Summary)
One of the difficult problems (more than theoretical) on the history of a city is that of
clarifying moment when the settlement became an urban rural.
In Moldova, transformation of the county towns of rural settlements in urban settle-
ments was gradual and slow process, influenced by factors such as: the existence of a market
exchange, development of crafts and trade, administrative or military function. This led to the
concentration of housing. The differ: Tier I: cities (cities of national and European importan-
ce): Galaţi, Bacău and Iaşi and Tier II: towns (municipalities of regional importance, county
or steady role in network places): Suceava, Botoşani, Piatra Neamţ, Focşani, Vaslui.
Emilia PAVEL, Satul românesc în viziunea Poetului Național Mihai Eminescu 371
Emilia PAVEL
SATUL ROMÂNESC ÎN VIZIUNEA

POETULUI NAŢIONAL MIHAI EMINESCU
Cuvinte-cheie: Poetul NaţionaL, satul românesc.
Academicianul Constantin Ciopraga, în

scrierile sale, evocă personalitatea Poetului
Naţional: „Prin intermediul lui Eminescu, imagi-
naţiei noastre îi vorbesc tablouri în mişcare,
secvenţe din «raiul Daciei», profilul în cărbune a
lui Mircea la Rovine, chipul în pastel al muşati-
nului Ştefan («tinerel»), căruia i se închină Ţara,
un Horia gigant, călare pe un munte. Codrul,
izvoarele sunătoare, florile «înflorate» ale teiu-
lui, lacul «cel albastru» sunt tot atâtea simboli-
zări ale aşezării noastre, într-un spaţiu distinct,
adecvat iubirilor aproape mute, aliate visului şi,
implicit, într-o durată cu însemne proprii”1.
Satul natal, Ipoteştii, colinele natale, pă-
durea, iazul, răchiţile, teii, cumpăna de la fântâ-
nă, buciumul, stânile, bordeiele ţărăneşti, şezăto-
rile din serile lungi de iarnă, sunt câteva imagini
receptate în copilărie şi care îl vor urmări pe
Eminescu tot timpul vieţii sale, având o deosebi-
tă importanţă în configurarea conştiinţei sale
artistice. Menţionăm acea „vrajă a poveştilor şi
doinelor” de care se lasă cuprins copilul şi care îl
urmăreşte pe omul matur de mai târziu: „trecut- MIHAI EMINESCU
au anii, ca nori lungi pe şesuri / Şi niciodată n-
or să vină iar / Căci nu mă-ncântă azi cum mă Ilustrată editată de revista săptămânală
„Cronica” din Iaşi, la împlinirea primului centenar
mişcară / Poveşti şi doine, ghicitori, eresuri / ce al trecerii în nemurire a poetului naţional
fruntea-mi de copil o-nseninară”2. (1889 – 1989);
Copilul Eminescu hoinărea, lipsind de- Grafician: Dragoş Pătraşc
acasă zile întregi, se refugia în casele ţăranilor ori pe la stâni şi prisăci, se împrietenea cu
„moşii bătrâni”, care-i spuneau o mulţime de poveşti fantastice, ori mergea pe la şezători şi
clăci, ascultând cântece, snoave şi ghicitori3.
Amintirea şezătorilor din sat îl urmăreşte mereu în momentele de visare pe poetul aşezat
la gura sobei, când afară crivăţul „mătura cu aripa-i câmpii întinse”. „Îmi place atuncea-n
scaun să stau în drept de vatră / S-aud câinii sub garduri că scheaună şi latră / Jăratecul să-l
potol, să-l sfarm în lunge cleşte / Să cuget basme mândre, poetice poveşti / Pe jos să şadă fete
pe ţolul aşternut / Să scarmene cu mâna lână, cu gura glume / Iar eu s-ascult pe gânduri şi să
mă uit la lume / Cu mintea s-umblu drumul poveştilor ce-aud”4.
1
Constantin Ciopraga, Personalitatea literaturii române, Edit. Princeps Edit, Iaşi, 2007, p. 188.
2
I. Rotaru, Eminescu şi poezia populară, EPL, Bucureşti, 1965, p. 10.
3
Cf. Omagiu lui Eminescu, Galaţi, 1909, p. 6.
4
Comentarii la Mihai Eminescu, Opere, Vol. I, Edit. Perpessicius, Bucureşti, 1962, p. 240.
În basmul Făt-Frumos din lacrimă, Făt - Frumos pleacă la drum îmbrăcat în haine de
păstor, cămeşă de borangic, ţesută în lacrimile mamei sale, mândră pălărie cu flori, cu cordele
şi cu mărgele rupte de la gâturile fetelor de împărat, îşi puse-n brâul verde un fluier de doine şi
altul de hore5. Cu unul doinea şi cu altul horea 6.
La Eminescu, unele personaje sunt ţărani din naştere: „Ileana Cosânzeana, deşi poartă
haine împărăteşti şi coroană de pietre scumpe pe cap, toarce în fuse pe prispă la fel ca orice
fată de ţară, măcar că furca este de aur şi caierul de argint”7.
În poezia Călin nebunul, este descris, cu pană de cunoscător, bordeiul ţărănesc: „Cu bă-
ietu-n bordei intră şi pe capătu unei lăiţi / Lumina mucos şi negru într-un hârb, un roş opaiţ /
Se coceau pe vatra sură două turte în cenuşă / Un papuc e într-o grindă, celălalt e după uşă /
Prin gunoi se plimbă iute, legănată o răţuşcă / Şi pe un ţol orăcăieşte un cucoş închis în cuşcă
/ Hârâie-n colţ colbăită noduros râşniţa veche / În cotlon toarce motanul, pieptănându-şi o
ureche. / Sub icoana afumată-a unui sfânt cu comănac / Arde-n candelă-o lumină, cât un sâm-
bure de mac / Pe-a icoanei policioară, busuioc uscat şi mintă / Împlu casa de mireasmă pipe-
rată şi prea sfântă / O băşică-n loc de sticlă e lipită-n ferăstruie / Printre care trece-o «dungă»
mohorâtă şi gălbuie / Cofa-i albă cu flori negre şi a brad miroase apa / Pe cuptorul uns cu
humă, Călinaş cel mititel / Zugrăvise cu-n cărbune un clapon şi un purcel / Cu codiţa ca un
sfredel şi cu fuse-n loc de labă / Cum i se şedea mai bine purceluşului de treabă / Pe un pat cu
paie numai, / doarme tânăra nevastă / În mocnitul întuneric / Faţa ei lângă fereastră”8.
Într-o poezie postumă, intitulată „Codru şi Salon”, îşi aminteşte că „Mama ştia atâtea
poveşti / Pe câte fuse / Torsese în viaţă”9.
Călin şi fratele său de cruce erau îmbrăcaţi cu cojoace şi-ncinşi cu chimir: „Se gătiră ţă-
răneşte cu iţari şi cu cojoc / Cu chimirul plin de galbeni, încinşi bine la mijloc”10.
În poezia „Călin file din poveste”, este descrisă nunta ţărănească la care participă festiv
insectele, alături de nunta împărătească: „Furnicile poartă sacii cu făină, albinile aduc mie-
rea”. Alaiul nunţii este precedat de puricii potcoviţi cu oţel; bondarul „înveşmântat în catifele
şi rotund în pântec” reprezintă elementul clerical, de vreme ce glăsuieşte pe nas ca popii, „flu-
turii sunt şăgalnici şi berbonţi cu inime uşoare”, „vornicelul maestrul de ceremonii e greierul”,
„ţânţarii lăutarii”. Elementul entomologic se contopeşte cu cel floral: trandafirul „cel înfocat”,
„crinii de argint, lăcrămioarele ca mărgăritarul”, „viorelele mironosiţe”11.
În poezia „Miron şi frumoasa fără corp”, este evocată stâna şi viaţa ciobănească: „Ce
lumină-i şi ce vorbe, / Jos sub grinzile colibei? / Marta mânuie cociorba, / Iar Maria toacă
hribii, / Iar ciobanu-şi pune gluga, / Mai îndrugă câte-ndrugă, / Iese-n noaptea cu scântei / Ş-o
tuli urât de fugă, / Parcă-i dracul în călcâi. / Iar la colţul marii vetre / Stau pe laiţe, lângă
spuze, / Un moşneag şi trei cumetre, / Povestesc mişcând din buze, / (…) Măi ciobane ortoma-
ne, / Unde-mi mergi aşa pe frig? / De la râşniţă la Dane / Şi la borş la Pipirig”12.
În anii şcolarităţii. Eminescu este un pasionat cititor de poveşti şi poezii populare. La Cer-
năuţi, elev la gimnaziu, citise întreaga bibliotecă a profesorului Aron Pumnul. Profesor de limba
română, ca intelectual al generaţiei sale de la 1848, era un mare iubitor de literatură populară.
Vestitul său Lepturariu, cartea de căpătâi a elevului Eminescu, putea fi un bun îndreptar
pentru citirea literaturii populare. Autorii români, vechi sau contemporani, sunt reprezentaţi pe
larg în această carte. Alecsandri, Barbu Paris Mumuleanu, Costache Negruzzi sunt cunoscuţi
elevului Eminovici, prin profesorul Aron Pumnul şi prin Lepturariul acestuia. În cercul intelec-
tualilor români din Cernăuţi, Alecsandri este divinizat. Împreună cu Bolintineanu, era ales
5
Mihai Eminescu, Opere alese III, Ediţie îngrijită şi prefaţă de Perpessicius, EPL, Bucureşti, 1905, p. 318.
6
Zoe Dumitrescu – Buşulenga, Eminescu, DL, an XI, Iaşi, 2000, p. 6.
7
I. Rotaru, op.cit., p. 137.
8
Mihai Eminescu, Opere alese III, Ediţie îngrijită şi prefaţă de Perpessicius, EPL Bucureşti, 1965, pp. 27-28.
9
Perpessicius, Eminesciana I, Centenar Eminescu, 1889 – 1989, Edit. Minerva, Bucureşti, p. 60.
10
I. Rotaru, op.cit., p. 149.
11
I. Rotaru, op. cit., pp. 161 – 162.
12
Mihai Eminescu, Opere alese III, Ediţie îngrijită şi prefaţă de Perpessicius, EPL, Bucureşti, 1965, pp. 46-47.
membru de onoare al „Societăţii pentru Literatură şi Cultură din Bucovina”. „Principii poeziei
noastre … poeţi iubiţi şi adoraţi de toată naţiunea, ale căror versuri încântătoare vor pieri
numai cu cel din urmă cuvânt din lume”13.
Convingerea că adevărata literatură trainică şi originală trebuie să se sprijine pe „spiritul
poporului” rămâne statornică la Eminescu până la sfârşitul vieţii sale14. În călătoria sa pe jos, de
la Cernăuţi la Blaj – denumit de poet „Roma cea mică” –, de unde credea că răsare soarele româ-
nismului, ca un simplu peregrin, cu traista-n băţ, cu căciula dată pe spate, în vara anului 1866,
tânărul colaborator al „Familiei” începe să-şi facă primele însemnări. Cei din Blaj şi-l amintesc ca
pe un „tânăr sănătos ca piatra”, hoinărind prin împrejurimile târgului, scăldându-se în Târnave şi
dormind într-un pod cu fân. Ştia istoria românilor atât de bine, încât „discuta cu mare înfocare şi
siguritate” cu elevii din clasele a VII-a şi a VIII-a, care „rămâneau învinşi” de cel care cunoştea
încă din casa părintească de la Ipoteşti, Letopiseţele publicate de Kogălniceanu15.
Importantă este şi descrierea călătoriei spre munte, un adevărat drum de iniţiere, în viaţa
originară şi în specificitatea cea neschimbătoare. Eminescu îl vede pe român într-un tip carpa-
tin de mare vigoare şi originalitate. „Acolo-i vedeai pe români cu faţa arsă dar adâncă, cu
ochii căprii şi vioi, cu plete lungi creţe, negre strălucit, care-ncadrau frunţi largi şi netede,
mustaţa neagră, nasul de vultur, bărbia cam ieşită ca a războinicilor străbuni. Sumanele cafe-
nii ce spânzurau pe umere, cămaşa cea albă, ce slobodă dezvelea pieptul cel ars de soare, ce
ascundeau inimi libere, cioarecii cei strâmţi şi albi, opincile cu vârful îndoit şi legate pe picior
cu sfoară de lână neagră, brâul cel verde şi chinga cea roşie cu cuţit, amnar şi cremene, în
fine căciula de oaie naltă şi lăsată asupra ochilor pătrunzători, iată tipul ce-l vedeai repetân-
du-se în felurite variante, în toţi aceşti copii ai munţilor”16.
În notele personale, scrise după toate probabilităţile în epoca Vienei şi a Berlinului,
Eminescu mărturiseşte: „Iubesc acest popor, bun, blând, omenos, pe spatele căruia diplomaţii
croiesc harte şi răzbele, zugrăvesc împăraţii, despre care lui nici prin gând nu-i trece. Iubesc
acest popor, care serveşte de catalici tuturor acelora ce se înalţă la putere, popor nenorocit
care geme sub măreţia tuturor palatelor de gheaţă ce i le aşezăm pe umeri”17.
Cu privire la limbă, Eminescu consideră că „Limba este marca şi geniul însuşi al naţio-
nalităţii”. În „Curierul de Iaşi” din 1876, scria: „Că spirit şi limbă sunt aproape identice, iar
limba şi naţionalitatea asemenea”18. B.P.Haşdeu sublinia: „Limbile s-au născut în cătune şi
colibe”19. „Calea adevărată de intrare în istorie este creaţia spirituală puternic individualizată
ca originalitate căci posibilitatea de a exista în faţa veciniciei e certitudinea de a exista, afirmă
Eminescu într-o însemnare din caietele sale”20.
A ţine seama de opera înaintaşilor săi şi a se inspira din poezia populară constituie pen-
tru Eminescu o preocupare permanentă. La vârsta de 16 ani, el ne apare ca un culegător de
folclor, de poezie populară, de proverbe şi zicători; a cutreierat toate ţinuturile româneşti, nu
numai cele din ţara liberă, ci şi pe cele de sub stăpâniri străine şi a cules de pretutindeni materi-
ale folclorice.
La 1 aprilie 1869, el a fost ales membru al Cercului literar „Orientul” din Bucureşti, de
sub prezidenţia lui Gr. H. Grandea. Chiar în vara acelui an, poetul a fost numit în Comisia a
VII-a, a cărei misiune era de a aduna literatură populară din Moldova 21. Amintita antologie
Lepturariu, cuprindea extrase de culegeri de folclor din revistele vremii, precum: „Foaia pen-
tru minte, inimă şi literatură”, „Foaia Societăţii pentru literatură şi cultură în Bucovina”,
13
I. Rotaru, op.cit., p.12.
14
Ibidem, p. 58.
15
Ibidem, p. 15.
16
M. Drăgan, Eminesciana, nr. 2, Iaşi, 1986, p.180.
17
Constantin Noica, Introducere la Miracolul Eminescu, Edit. Humanitas, Bucureşti, 1992, p.86.
18
M. Drăgan, op.cit., p.50.
19
Constantin Noica, op.cit., p.85.
20
I. Rotaru, op.cit., p.69.
21
M. Eminescu, Opere alese, VI, Bucureşti, 1965, pp. 647-687.
„Familia”, revista lui Iosif Vulcan la care Eminescu va debuta în 1866 cu poezia „De-aş
avea”22. Iosif Vulcan şi-a îngăduit modificarea numelui din Eminovici în Eminescu. Din acel
moment 1866, tot ceea ce a publicat a fost semnat cu noua formă a numelui: Mihai Eminescu.
Iosif Vulcan este considerat naşul literar al poetului de la Ipoteşti 23.
Eminescu era un iniţiator pe tărâmul culturii, în înţelesul larg al cuvântului. Unele do-
cumente arată că ideea serbării de la Putna ar fi pornit de la dânsul 24. Serbarea de la Putna din
15/17 august 1871, care consemna 400 de ani de la ridicarea Mănăstirii Putna, avea un caracter
popular de masă. Cu privire la participarea la serbarea de la Putna, Eminescu apreciază: „Nu
uşor las să-mi scape de a participa la o serbare populară … În orice serbare populară este, la
drept vorbind, o sărbătoare sufletească, un pelerinaj, un act de pietate”25.
Într-un articol de fond din ziarul „Timpul”, din 2 noiembrie 1879, este redată concepţia
eminesciană despre necesitatea statului creator de cultură, despre cultură ca expresie a identi-
tăţii naţionale şi a posibilităţilor reale existente în direcţia interferenţelor spirituale între
naţiuni. Aşa cum afirmă scriitorul: „Trebuie să fim un strat de cultură la gurile Dunării. Aici în
hotarele strâmte ale Ţării Româneşti trebuie să se adune capitalul de cultură din care are să
se împrumute fraţii noştri de prin ţările de prinprejur”26. În altă scriere, Eminescu spune: „Să
fim o ţară de cultură cu Iaşii în frunte”27. Academician Zoe Dumitrescu – Buşulenga susţine:
„Perioada ieşeană a însemnat în evoluţia artei poetului naşterea conştiinţei marelui creator,
mereu nemulţumit de sine, mereu mai critic, mai doritor de atingerea perfecţiunii, mai rodnic
obiectivă faţă de propria sa operă, mai ardent căutător al cuvântului ce exprimă adevărul”28.
Mărturie despre pasiunea lui Eminescu pentru folclor stă şi prietenia sa cu Creangă. El
este cel care şi-a dat seama despre darul de neîntrecut povestitor a lui Creangă; el l-a adus la
„Junimea”, în pofida celor ce priveau ironic introducerea acestui ţăran în selecta societate de
intelectuali. El l-a îndemnat stăruitor şi i-a dat curaj să scrie „ţărăniile lui”. În Creangă vedea
pe creatorul de artă populară de o înaltă calitate, pe autenticul reprezentant al poporului de la
ţară29. „Sac fără fund”, plin de snoave şi zicale, humuleşteanul va fi reprezentat pentru poet
„poporul în mic”30.
Pe uliţele Iaşului, la o cană de vin de la Bolta Rece, în plimbările de prin împrejurimile
vechiului oraş sau vestita bojdeucă, cei doi prieteni erau nedespărţiţi. „Nimeni nu mai văzu pe
Eminescu fără Creangă şi pe Creangă fără Eminescu”31, notează Iacob Negruzzi. Când poetul
fu dat afară din funcţia de revizor şcolar, găsi adăpost la bojdeuca unde ducea aceeaşi viaţă ca
şi povestitorul, ba îşi făcu haine de şiac, imitând pe humuleştean. Creangă este cel dintâi care,
înaintea tuturor, se zice, a declarat pe Eminescu drept „cel mai mare poet al românilor”32.
Printre scriitorii populari, este citat şi Ion Ionescu de la Brad, cu: „Unele scrieri mai
vechi de agronomie care sunt scrise cu totul în limba şi chipul de a gândi al poporului”. Ion
Ionescu de la Brad este redactorul gazetei „Ţăranul român”, care publica, printre primii, basme
româneşti, culese de Nicolae Filimon33 („Roman năzdrăvan”, „Omul de piatră”, „Omul de
flori, cu barba de mătase”).
Eminescu a creat limba artistică a poeziei culte româneşti, pe temelii folclorice. „In-
22
Revista „Familia”, nr. 6, 1866, p.68.
23
Lucian Drâmba, Eminescu la „Familia”, CCESJBh (?), Oradea, 1974, pp. 16-17.
24
T. V. Stefanelli, Amintiri despre Eminescu, Bucureşti, 1914, p.111.
25
Mss. 2285, f. 173.
26
M. Drăgan, op.cit., p.113.
27
Constantin Noica, op.cit., p. 39.
28
Zoe Dumitrescu – Buşulenga, Eminescu – Viaţa, Edit. Nicodim Călugărul, Mănăstirea Putna, 2009, pp. 224 – 225.
29
Petru Caraman, Pământ şi apă. Contribuţie etnologică la studiul simbolisticii eminesciene, Ediţie, prefaţă, note
şi indice de Gh. Drăgan, EJ, Iaşi, 1981, p. 343.
30
I. Rotaru, op.cit., pp. 77-78.
31
Ibidem, p.77.
32
Ibidem.
33
Ibidem, p. 347.
fluenţa folclorului românesc asupra poeziei lui Eminescu este imensă”, spune Petru Caraman34.
Scopul urmărit de Eminescu nu era folclorul pentru folclor, ci materialele pe care le
adunase cu atâta aviditate din popor, şi direct, şi prin intermediari, erau destinate să-i slujească
lui şi numai lui, spre a se inspira din ele pentru creaţia sa originală. „Folclorul artistic româ-
nesc în limba lui neaoşă a fost marele dascăl al genialului nostru poet”. Petru Caraman arată
că Eminescu, care a cunoscut aşa de bine „folclorul românesc şi l-a preţuit atât de mult este
unul din cei mai de seamă folclorişti”35.
Satul românesc, în viziunea poetului naţional este păstrătorul limbii, a tradiţiilor şi cul-
turii populare româneşti. Adevărata literatură trebuie să se sprijine pe „spiritul poporului”.
Această convingere rămâne statornică la Eminescu până la sfârşitul vieţii sale. A ţine seama de
opera înaintaşilor săi şi a se inspira din poezia populară constituie pentru Eminescu o preocupa-
re permanentă.
La vârsta de 16 ani el ne apare ca un culegător de folclor, de poezie populară, de pro-
verbe şi zicători. Eminescu a creat limba artistică a poeziei româneşti pe temelii folclorice.
Influenţa folclorului românesc asupra poeziei lui Eminescu este imensă. Petru Caraman arată
că Eminescu care a cunoscut aşa de bine folclorul românesc şi l-a preţuit atât de mult este unul
din cei mai de seamă folclorişti.
BIBLIOGRAFIE:
1. Caraman, Petru, Pământ şi apă. Contribuţie etnologică la studiul simbolisticii emi-

nesciene, Ediţie, prefaţă, note şi indice de Gh. Drăgan, Editura Junimea, Iaşi, 1981.
2. Ciopraga, Constantin, Personalitatea literaturii române, Editura Princeps Edit, Iaşi,
2007.
3. Comentarii la Mihai Eminescu, Opere, vol.I, Editura Perpessicius, Bucureşti, 1962.
4. Drâmba, Lucian, Eminescu la „Familia”, Comitetul de Cultură şi Educaţie Socialis-
tă a judeţului Bihor, Oradea, 1974.
5. Drăgan, M., Eminesciana, nr. 2, Iaşi, 1986.
6. Dumitrescu – Buşulenga, Zoe, Eminescu – Viaţa, Editura Nicodim Călugărul, Mă-
năstirea Putna, 2009.
7. Dumitrescu – Buşulenga, Zoe, Eminescu, Dacia Literară, an XI, Iaşi, 2000.
8. Eminescu, Mihai, Opere alese, VI, Bucureşti, 1965.
9. Eminescu, Mihai, Opere alese III, Ediţie îngrijită şi prefaţă de Perpessicius, Editura
pentru Literatură, Bucureşti, 1905.
10. Eminescu, Mihai, Opere alese III, Ediţie îngrijită şi prefaţă de Perpessicius, Editura
pentru Literatură, Bucureşti, 1965.
11. Mss.2285, f. 173.
12. Noica, Constantin, Introducere la Miracolul Eminescu, Humanitas, Bucureşti, 1992.
13. Omagiu lui Eminescu, Galaţi, 1909.
14. Perpessicius, Eminesciana I, Centenar Eminescu, 1889 – 1989, Editura Minerva,
Bucureşti.
15. Revista „Familia”, nr. 6, 1866.
16. Rotaru, I., Eminescu şi poezia populară, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1965.
17. Stefanelli, T.V., Amintiri despre Eminescu, Bucureşti, 1914.
34
Petru Caraman, op.cit., p. 345.
35
Ibidem, p. 347.
Steliana BĂLTUŢĂ
EXPOZIŢIA PERMANENTĂ A SECŢIEI DE ETNOGRAFIE
A MUZEULUI JUDEŢEAN BOTOŞANI ÎN „CASA VENTURA”
Cuvinte-cheie: Etnografie, arhitectură, olărit, industrie casnică textilă, obiceiuri, port popular.
Trecerea timpului peste viaţă, om, natură, zidiri, amintiri, împliniri este extrem de rapidă.
După retrocedarea clădirii „Manolachi Iorga” (străbunicul istoricului Nicolae Iorga), cea mai veche
casă de locuit de secol XVIII din Botoşani, rămasă şi astăzi în picioare, şi care a adăpostit din 7
octombrie 1989 până în august 2007 expoziţia permanentă a Secţiei de Etnografie, ilustrând civili-
zaţia populară a aşezărilor săteşti a secolelor XIX-XX, cuprinse în zona Botoşani, patrimoniul fiind
transferat în depozite, şi timp de 5 ani, a făcut obiectul expoziţiilor temporare în diferite spaţii.
Demersurile ulterioare pentru găsirea altui spaţiu de expunere, s-au materializat printr-
un proiect Regio, iniţiat de Consiliul Judeţean Botoşani, care a cuprins „Casa Ventura”, o altă
casă de locuit, dar de secol XIX.
În anul 1872, când arhitectul Ştefan Emilian, profesor la Universitatea Iaşi (născut la 8
august 1819, va fi destinat să urmeze cursuri de arhitectură, inginerie, matematică şi să obţină o
diplomă la Viena), a lucrat la „PLANULULU TOPOGRAFICU ALU URBEI BOTOŞANI
REDICAT PRIN INGINERULUL ŞTEFAN EMILIAN – 1872” (HĂRŢI, PLANURI,
SCHIŢE)1. Mapa la care ne referim cuprinde şi o planşă cu desenul clădirii „Vila Ventura”.
Anul 1872 nu este anul construirii casei, şi până la găsirea unui indiciu, a unui docu-
ment în acest sens, putem presupune că ea a fost ridicată, în urmă cu câteva decenii, şi aici a
locuit Alecu Ventura care a ocupat o serie de dregătorii – „comis, agă, vornic la 1857 şi prefect
de Botoşani în timpul domnitorului Alexandru Ioan Cuza, şi apoi un scurt timp în vremea lui
Carol I”2, urmându-i, fiul lui Iancu.
În clădirea Ventura la parter, în 5 săli, s-a redeschis pe 14 decembrie 2012 expoziţia
permanentă etnografică. Cartea de Impresii păstrează amintirea binecuvântării şi a sfinţirii.
Înalt Preasfinţitul Teofan ne-a lăsat o mărturie peste vremuri, de neuitat, şi care să ră-
mână şi în Anuarul Muzeului, inscripţionată ca document. „Mulţumim Domnului Hristos
pentru faptul că găseşte căi de pătrundere în sufletele unor oameni, precum cei din cadrul
Muzeului de Etnografie din Botoşani, pentru a aduce în faţa noastră lumea sfântă a satului
românesc de altădată!”, semnată Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei.
După numai o zi, pe 15 decembrie 2012, un alt text de binecuvântare a fost aşternut în
scris, pe Carta de Impresii a Secţiei de Etnografie Botoşani: „Am vizitat astăzi acest frumos
Muzeu, unde am văzut lumea veche a României. Toate aceste frumoase straie pe care le-am
admirat cu plăcere. Urăm acestui muzeu să fie un loc important pentru acest popor binecu-
vântat, unde şi noi armenii, ne-am găsit un loc” şi semnează „Cu binecuvântări arhiereşti,
Înalt Prea Sfinţitul Datev Hagapian Arhiepiscopul Bisericii Armene din România”.
Impresiile despre noua expoziţie de bază etnografică, au continuat în 2 ani să ilustreze im-
pactul cu publicul vizitator diversificat ca vârstă şi ca pregătire profesională, astfel că am ales una
din aceste impresii, din 22.06.2014, când, aprecierea vine decisivă şi în sinteză: „Nu voi uita
nicicând întâlnirea cu bogăţia spirituală a acestui muzeu!”, semnat simplu Loredana Iateşen.
Voi rememora faptul că doar cu o zi înainte, pe 21 iunie 2014, Muzeul Judeţean Bo-
toşani, a găzduit festivitatea referitoare la Ziua Europeană a Muzicii, când a fost lansat volumul
„BOTOŞANI, ORAŞ AL MUZICII ŞI CULTURII EUROPENE”, în cadrul proiectului iniţiat de
Prof. Dr. CĂTĂLINA CONSTANTINOVICI şi care a pus bazele Asociaţiei Culturale „VIS DE
ARTIST”. Volumul valoros la care ne referim a fost prefaţat şi prezentat de LECTOR UNI-
1
Ştefan Emilian, MAPA – HĂRŢI, SCHIŢE, PLANURI; 125F/X, 1872, Arhivele Naţionale, Direcţia Judeţeană Botoşani.
2
Eugen D. Neculau, Fond alcătuit; Arborele Genealogic al familiei VENTURA; Arhivele Naţionale, Direcţia Ju-
deţeană Botoşani.
Steliana BĂLTUȚĂ, Expoziția permanentă a secției de etnografie a Muzeului Județean în „Casa Ventura” 377
VERSITAR DR. LOREDANA IATEŞEN, venită din vechea capitală a Moldovei, Iaşi.
Cu doar câteva referiri la impresii, dar cu activităţi diverse, aşa au trecut 2 ani din viaţa
noii expoziţii etnografice, şi pentru că ne-am decis ca să rememorăm, vom reveni şi la demer-
surile pentru proiectul tematic, proiectul de mobilier şi pentru amenajare, cu motivaţia că, aceste
referiri n-au apărut în Anuarul Muzeului Botoşani, şi că această aducere aminte este binevenită.
În vechiul spaţiu din casa „Manolachi Iorga”, de secol XVIII, structura tematică era mult mai
complexă, datorită spaţiului incomparabil mai generos (9 săli). Vechea structură tematică cuprindea
ARHITECTURA, OCUPAŢIILE PRINCIPALE ŞI SECUNDARE, MEŞTEŞUGURILE (OLĂRIT,
INDUSTRIA CASNICĂ TEXTILĂ, PRELUCRAREA LEMNULUI, COJOCĂRITUL), INTERI-
ORUL DE LOCUINŢĂ TRADIŢIONALĂ având cuptorul cu vatră, PORTUL POPULAR, OBICE-
IURILE POPULARE, cu expunere la panou, în vitrină şi pe podiumuri. Arhitectura clădirii era cea a
unei cule boiereşti, de influenţă sătească împletindu-se perfect cu patrimoniul etnografic.
Noul spaţiu din „Casa Ventura”, ne-a obligat să restrângem doar în 5 săli, prezentarea
tematică a civilizaţiei populare a zonei Botoşani. Piesele au fost selectate în aşa fel încât să
oglindească în expoziţia pavilionară, ideea de viaţă patriarhală a comunităţilor săteşti din seco-
lele XIX – XX. N-a fost deloc uşor, pentru că structura arhitectonică a sălilor este a unei clădiri
boiereşti, de data asta de secol XIX, cu tavanul înalt, cu stucatură şi lambriuri în una din săli.
Este structura casei unei familii venită din zona Bosforului, poate a unei familii cu origini itali-
ene, dacă ne referim la antablamentul exterior de la mansarda faţadei, cu o lucarnă ovală, pen-
tru pătrunderea luminii, dar şi la spaţiile interioare delimitate de coloane şi arcaturi, marmoră şi
mozaic la holuri şi scări, şi dacă ne referim, chiar la nume.
Plierea unui patrimoniu de cultură populară într-o clădire de acest tip a pus probleme la
alcătuirea tematicii. Rezolvarea fericită a venit şi din partea arhitectului Mihai Mihăilescu, un
talentat proiectant al mobilierului de expunere. Spaţiul repartizat Secţiei de Etnografie fiind
foarte mic, în noul proiect tematic, am mers pe expunerea liberă, eliminând în totalitate vitrine-
le, aici venind ideea originală a arhitectului de a alterna expunerea pe panouri împletite din
nuiele de răchită lucrate de meşterul Valentin Matraş de la Vorona, cu expunerea la perete, pe
simeze din lemn profilat, completată cu expunerea pe podiumuri, poliţe şi manechine.
La spaţiul şi mobilierul amintite, am desfăşurat tematica în cele 5 săli, pe o suprafaţă de
numai 165 metri pătraţi, extrem de puţin pentru a ilustra cultura populară a unei zone etnogra-
fice din România.
În prima sală am hotărât să ne referim la meşteşugul olăritului, fiind unul din cele mai
vechi, începând din perioada neolitică şi pentru care există dovezi materiale care s-au păstrat
până astăzi. Meşteşugul l-am prezentat în gospodăria unui meşter olar, folosind elemente de
arhitectură, conturând faţada unei locuinţe tradiţionale, lângă care am aşezat teascul cu 2 şuru-
buri de lemn şi vase de lut şi lemn, pentru vin; pe podiumul central, este fixată roata cu masa
de lucru şi manechinul olar care simulează modelarea; pe poliţele din spatele meşterului sunt
expuse oale, căni, străchini, strecurători, marcoteţ şi chiupuri, din diferite vetre de olari (Fundu
Herţii, Lişna, Hudeşti, Mihăileni, Botoşani, Ştefăneşti, Suliţa, Frumuşica), lucrate de meşterii
vechi (Mihai Caciuc, Grigore Cramariuc, Mihai Farcaş, Gheorghe Smerica, Mihai Corneanu,
Ilie Piatcovschi, Constantin Petroschi, Iordache Pomîrleanu), pe care i-am cunoscut. Piesa de
ceramică cu cea mai mare greutate, este un „ravar” (lighean pentru frământat pâinea), datat
1903 şi semnat D.P. (Dumitru Pomîrleanu), lucrat la Botoşani.
Pe podium, lângă manechinul de la roată, mai sunt expuse doniţa pentru lapte, untarul,
teascul pentru ulei şi vasul de lut cu un capac filetat, pentru păstrat uleiul. Referindu-ne la supor-
tul material, sala are în expunere piese din lut şi lemn. Pe partea opusă roţii olarului, într-o nişă a
spaţiului, este zidită de către Doru Manole, o secţiune de cuptor pentru arderea vaselor de lut.
Dacă împletim viaţa spirituală religioasă ortodoxă cu viaţa laică materială în viaţa satu-
lui, putem face trimitere către pâinea şi vinul muncite în gospodăria tradiţională, către ritualul
euharistic, iar făina şi uleiul către sfântul maslu.
Arhitectura din zonă, este reprezentată în expoziţie pe fundalul holului, cu o machetă de
locuinţă acoperită cu stuf, cu un fragment de închidere la cerdac şi cu un fragment de acoperiş
din şindrilă, în „bot de raţă”, cu o „pazie traforată”.
Sala a II-a cuprinde industria casnică textilă cu uneltele pentru pieptănat cânepa şi lâna,
pentru tors (furca şi fusul în mâinile unui manechin), pentru depănat şi stativele cu pânză la
ţesut, aşezate pe podiumuri. Pe peretele de sud, sunt scoarţa şi păretarul de la Petricani – Să-
veni, având în faţă pe podium, o laiţă şi o bancă cu spătar. Pe peretele de vest cu panourile
împletite din nuiele, sunt expuse o scoarţă de la Brăieşti şi un păretar ţesut – ales cu păsări, la
Cerchejeni, aşezat între două ştergare, iar lângă cele 2 ţesături de lână, este o ladă pentru zestre
pictată aşezată pe podium. Sala încheie expunerea cu o scoarţă de la Vorona, datată 1879, cu
decor avimorf şi floral. Scoarţele la care ne-am referit, de la Petricani, de la Brăieşti, de la
Vorona şi ştergarele sunt clasate în categoria TEZAUR.
Sala a III-a cuprinde câteva obiceiuri calendaristice de peste an: Crăciunul (prin costu-
mele populare, accesoriile pentru colindă: Steaua, Luceafărul şi Globul), dar şi piese de spiritu-
alitate ortodoxă: Icoana pictată „Fecioara cu Pruncul”, şi un stâlp de catapeteasmă, sculptat în
torsadă (vrej şi floral), cu urme de culoare; Anul Nou, care apare în expunere prin Uratul cu
plugul, Buhaiul, Capra, jocurile mascaţilor, jocurile căiuţilor de la Tudora, Vorona, Sarafineşti –
Corni, Dumeni – George Enescu, Urlaţi – Gorbăneşti, Vârfu Câmpului. La fel ca la ceramică,
ţesături şi broderii, motivele decorative poartă o simbolistică din spiritualitatea românilor, şi în
această sală vorbim de o simbolistică ritualică a acestor jocuri care ne trimit către fertilitatea
agrar – pastorală. Până în anul 44 î. Hr., aceste jocuri aveau loc în primăvară, odată cu reînvie-
rea naturii. Reforma ulterioară a calendarului roman, a fixat Anul Nou la 1 ianuarie, aceste
manifestări ritualice, mutându-se în plină iarnă. Sala mai cuprinde doar ca o subliniere a momentu-
lui, Boboteaza, prin cana de lut cu agheasmă şi busuioc, dar şi Paştele, prin ouăle pictate cu motive
arhaice (fierul plugului, grebla, florile de primăvară, crucea, calea rătăcită), prin dusul coşului la biseri-
că în noaptea Învierii Domnului.
Sala a IV-a cuprinde interiorul unei locuinţe de secol XIX cu două încăperi: pe o parte a
sălii este amenajată camera de locuit („căsuţa”), cu patul şi culmea cu piese de port şi ţesături
de bumbac, o scoarţă cu „pomul vieţii”, oglinda cu ştergarul datat 1900, lada (cu zestre), picta-
tă, ferecată şi datată cu anul 1878, lângă care se află blidarul cu vase de ceramică şi piese de uz
gospodăresc, din lemn. Pe partea opusă a sălii este amenajată „camera de curat”, unde piesele de
mobilier sunt lucrate de meşter cu mai multă grijă: blidarul are uşi cu sticlă în partea de sus, iar în
partea de jos, uşile sunt sculptate cu vase de flori; lada bancă este pictată şi datată în medalion ini-
mioară cu anul 1853; pe perete este icoana pictată cu „Sfântul Nicolae”, datată 1879, un covor cu
hora de la Nicşeni şi un fragment de covor cu un călăreţ în armură ţesut la Darabani, ambele în
categoria TEZAUR.
Sala a V-a, cea mai mare a expoziţiei, prezintă portul popular de sărbătoare în cadrul ri-
tualului tradiţional de nuntă. Nunta este categoric, un ritual de iniţiere, aflat în mijlocul celor-
lalte două momente ale vieţii de familie, naşterea şi înmormântarea (care a fost considerată în
viaţa satului, ritual de trecere de la viaţă la moarte sau de la existenţa fizică, la dispariţia fizică
pământeană, sau aşa cum îl numesc în cercetările publicate, etnografi de renume, „marea trece-
re”). Romulus Vulcănescu îl descrie ca „ruperea brutală a corpului uman de mediul lui şi cata-
pultarea spiritului în cosmos”; Arnold Van Gennep în 1909 şi Ion H. Ciubotaru în 1999, a
numit acest moment, „Marea trecere”3. Nunta este momentul de veselie, de bucurie, de viaţă
împlinită, al întregii comunităţi săteşti, care participă alături de cele două familii, care au decis ca
să unească destinele copiilor lor.
Pentru a păstra intactă a V-a sală a expoziţiei, sală cu lambriuri şi stucatură, am mers pe
ideia prezentării portului popular de sărbătoare, prin alaiul nunţii pe un podium mare central,
completat de 4 fotografii mari fixate în casete, la perete, în partea de sus a lambriurilor. Pentru
a crea atmosfera comunităţi săteşti, cea mai mare imagine pe lungimea peretelui, este a aşezării
de la Văculeşti, plasând nunta în mediul rural. Următoarea imagine este cu biserica de lemn de
la Brăieşti (monument de arhitectură de secol XVIII – anul 1789), cu referire la spiritualitatea
religioasă, alaiul de pe podium fiind orientat mergând spre biserică, la cununie. Celelalte 2
3
Romulus Vulcănescu, „Mitologie română”, Edit. Academiei R.S.R., 1987, p. 168 – 209; Arnold Van Gennep, „Les rites de
passage”, Paris, 1909, p. 649; Ion H. Ciubotaru, „Marea trecere”, Editura „Grai şi Suflet – Cultura Naţională”, Bucureşti, 1999
fotografii, reprezintă costumele de mire – mireasă, şi apoi hora, dansul.
Pe podium, alaiul este în ordinea pe care fiecare personaj îl are în ritualul nunţii. În faţă
sunt MIRELE cu năframă în brâu şi MIREASA cu voal, coroniţă, brâu cu păsări şi flori din
mărgele, şi pe mână are darurile (acoperitori pentru cap) cu care merge la cununie. Mirii sunt
urmaţi de VORNICUL MARE (care conduce nunta şi rosteşte oraţiile), şi care are în mână
plosca şi toiagul cu ştergar, avându-i alături pe NAŞII DE CUNUNIE, cu ştergare la gât.
În planul trei, sunt cele două perechi de socri – SOCRII MARI (părinţii mirelui) şi SO-
CRII MICI (părinţii miresei). În spatele socrilor sunt 2 perechi de DRUŞTE şi VORNICEI
(care au legate la mână batistele cu inscripţie brodată: una cu „SUVENIRE DE LA DOMNI
TINERI. ILIE ŞI MARIA. VORNIC. C”, şi alta cu „DOMIŞOARA AGLAIA”, cu precizarea
că „druştele” (domnişoarele de onoare) au croit, au brodat şi au pus la mâna vorniceilor batiste-
le ca semn distinctiv, pentru rolul pe care îl au pe lângă VORNICUL MARE şi pe lângă MIRE.
În planul patru, în alai sunt LĂUTARII cu fluier şi cobză, având între ei o BUNICĂ, mergând
sprijinită într-un toiag. Această sală încheie prezentarea expoziţiei de bază a Secţiei de Etno-
grafie Botoşani.
Trebuie să precizez că la realizarea unei expoziţii permanente sunt trei etape foarte bine de-
finite: PROIECTUL TEMATIC, PROIECTUL PENTRU MOBILIERUL DE EXPUNERE (origi-
nal şi excelent realizat de arhitectul MIHAI MIHĂILESCU, pentru a pune în valoare patrimoniul) şi
a treia etapă este AMENAJAREA EXPOZIŢIONALĂ, la care a participat colectivul Muzeului, sub
manageriatul prof. LUCICA PÂRVAN şi contabil – şef BOGDANA – MIHAELA IURESCU. De
la fiecare secţie a Muzeului, contribuţia a fost practică şi substanţială, meritând din plin recunoaşte-
rea pentru implicarea efectivă: MIHAELA – ELENA ŞTEFURĂ, ELENA VĂCULIŞTEANU,
DANIELA – MARINELA LUCA, DIDI PUIU, LIVIA PÂNZARIU, SILVIA CARDAŞ, ELENA
ANIŢEI, LAURA HALICI, AUREL MELNICIUC, SORINEL – CONSTANTIN ENACHE, RA-
DU PAPAGHIUC, IONUŢ VĂCULIŞTEANU, EDUARD SETNIC, GEORGE – LUCIAN AR-
HIP, GHEORGHE APOPEI, dar şi colegii de la Muzeul de Ştiinţe ale Naturii Dorohoi: MIHAI
CHIORESCU, OVIDIU – CONSTANTIN ALBOIU, CONSTANTIN CULICĂ. Împletind cele 3
etape, la care m-am referit, prin contribuţia persoanelor implicate, expoziţia etnografică, reorganiza-
tă în noul spaţiu, a fost, este şi va fi o reuşită, conturând civilizaţia tradiţională a satelor botoşănene.
Aşa am ales prin acest proiect tematic să cuprind în sinteză, dar să şi concentrez cât mai
complex, cultura materială şi spirituală a satelor secolului al XIX-lea şi al XX-lea din zona
Botoşani. A fost o mare responsabilitate pentru reamenajarea expoziţiei permanente etnografi-
ce la Botoşani, după 5 ani de la desfiinţarea ei în august 2007. O mică parte din acest material
referitor la expoziţia etnografică a apărut în „Ţara de Sus” (nr. 1 – 2 – 2013), revistă a Centru-
lui de Conservare şi Promovare a Culturii Tradiţionale, cu titlul „Tematica expoziţiei de bază şi
finalizarea reorganizării Muzeului Etnografic”.
Keywords: ethnography, architecture, pottery, traditional costume, indoor woven

items, domestic textile manufacturing, customs.
A NEW ETHNOGRAPHIC EXHIBITION IN BOTOTŞANI,

IN “THE VENTURA HOUSE”
(Abstract)
A nineteenth century building in Botosani, “The Ventura House” exhibits in five rooms
on its ground floor, a permanent display of popular culture representing this ethnographic area.
Structured as a synthetic presentation of village life in Botosani area in the latter half of
the 19th century and the first half of the 20th century, the exhibition includes architectural as-
pects illustrating the household of a pottery craftsman in the first room of the museum, domes-
tic textile manufacturing (with spinning, winding and weaving tools and items woven in hemp,
cotton and wool thread) in the second room. The display continues in the third room with the
presentation of traditional Christmas, New Year’s Eve and Easter customs, in the fourth room
with a traditional dwelling and in the fifth room with the festive traditional costume which is
emphasized through the village wedding rituals.
The display in the five rooms of the Museum includes items of great documentary and
ethnographic value, of artistic value, some of which have already been included in the thesau-
rus and fund categories, acknowledged as national values.
EXPOZIŢIA PERMANENTĂ A SECŢIEI DE ETNOGRAFIE

A MUZEULUI JUDEŢEAN BOTOŞANI
CASA VENTURA
Ghips „IN MEMORIAM” (autor Constantin Baraschi)
SALA 1
PIESE DIN GOSPODĂRIE DE MEŞTER OLAR – cu teascul pentru vin (lângă casă) , teascul pentru ulei (cu vasul
de lut pentru păstrat uleiul, închis cu capac filetat), piua pentru grâu, „ravarul” (pentru frământat pâinea; datat 1903),
diverse vase de ceramică şi cuptorul pentru ardere ceramică
SALA 2
INDUSTRIA CASNICĂ TEXTILĂ – cu unelte pentru pieptănat (lâna, cânepa), pentru tors şi depănat,
pentru ţesut (stativele), ştergare şi scoarţe clasate în categoria TEZAUR
SALA 3
OBICEIURI POPULARE – pentru Crăciun, Anul Nou, Bobotează şi Paşti (port popular şi accesorii)
SALA 4
INTERIOR DE LOCUINŢĂ (de secol XIX – a doua jumătate a secolului XX)
patul şi culmea cu hainele, piese de mobilier, ţesături de lână, cânepă, bumbac.
SALA 5 – PORTUL POPULAR DE SĂRBĂTOARE – ALAI DE NUNTĂ

(vornic mare – naşi; MIRE – MIREASĂ; vornicel – druşcă; socrii mari – socrii mici)
SECŢIUNEA a VI-a
OMAGIERE ŞI MEMORIALISTICĂ
Dan PRODAN, Nicolae Iorga – Inițiatorul comemorării lui Constantin Brâncoveanu în 1914 385
Dan PRODAN
NICOLAE IORGA - INIŢIATORUL COMEMORĂRII
LUI CONSTANTIN BRÂNCOVEANU ÎN 1914
Cuvinte-cheie: Nicolae Iorga; Constantin Brâncoveanu; patru fii; 1714, 1914, marti-
raj; Creştinism; comemorare.
Constantin Brâncoveanu, omul, domnitorul, martirul, apoi familia sa, au fost în atenţia
cercetărilor izvoarelor istorice şi a contribuţiilor istoriografice ale lui Nicolae Iorga, atât anteri-
or anului 19141, cât şi în următorul sfert de secol2.
În perioada martie-aprilie 1914, în perspectiva comemorării bicentenarului martirizării
domnitorului Ţării Româneşti, Constantin Brâncoveanu, a celor patru fii ai săi, Constantin,
Ştefan, Radu şi Matei, a sfetnicului său Ianache Văcărescu, de către otomani (15 august 1714,
la sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului), Nicolae Iorga a lansat iniţiativa pomenirii la nivel
naţional a Martirajului Brâncovenilor. Şi a formulat această firească, creştinească şi patriotică
propunere de la înălţimea tribunei Camerei Deputaţilor, al cărei membru era încă din iunie
1907, când ecourile înăbuşirii în sânge a răscoalei ţăranilor români din primăvara acelui an
stârneau încă valuri în societatea civilă şi în Parlamentul României. Din noiembrie 1912, istori-
cul născut la Botoşani era deputat de Brăila.
Astfel, în şedinţa Camerei Deputaţilor din 27 martie 1914, Iorga a luat cuvântul în dis-
cutarea proiectului de lege liberal referitor la „organizarea Dobrogei nouă”, după alipirea
Cadrilaterului în toamna anului 1913. Despre organizarea religioasă creştin - ortodoxă teritoria-
lă a provinciei dintre Dunărea inferioară şi ţărmul vestic al Mării Negre, istoricul - deputat
român a propus reînfiinţarea Mitropoliei ortodoxe de Silistra, cu jurisdicţie religioasă pe în-
treaga Dobroge românească şi Cadrilater. În acest context, vulcanicul parlamentar a amintit şi
de domnitorul martir al Ţării Româneşti, Constantin Brâncoveanu, formulând şi propunerea
comemorării religioase naţionale a bicentenarului Martirajului Brâncovenilor:
„Silistra, mai înainte de toate, alături de urmele ei romane, alături de importanţa ei an-
tică, Silistra a fost un mare centru bisericesc. Şi eu cred că aţi face cu mult mai bine să înviaţi
Mitropolia din Silistra şi, înviind Mitropolia din Silistra, aţi lega timpul regelui Carol de tim-
1
N. Iorga, “Valoarea politică a lui Constantin Brâncoveanu”, conferinţă la Ateneul Român, 15 august 1914, Vă-
lenii de Munte, broşură, 52 p.; idem, Constantin Brâncoveanu, dramă istorică în cinci acte, 1914, Vălenii de Munte, 83
p.; idem, “Activitatea culturală a lui Constantin Brâncoveanu şi scopurile Academiei Române”, în AARMSI, s. II, t.
XXXVII, 1914, m. 4, Bucureşti; idem, “L’activité culturelle du prince Constantin Brâncoveanu et les buts de
l’Académie Roumaine”, în ARBSH, I, 1915, Bucarest; idem, “Socotelile Sibiului cu privire la comerţul dintre acest
oraş şi Ţara Românească, prin pasul Turnu-Roşu”, comunicare ţinută la Academia Română la 5 februarie 1899,
tipărită în AARMSI, s. II, t. XXI, XXII, 1899, m. 7, Bucureşti; idem, Hârtii din arhiva Mânăstirii Hurezului, precum şi
din a protopopiei Argeşului, din a boierilor Brâncoveni şi a altor neamuri găsite în casele proprietăţii din Brâncoveni
şi publicate cu o introducere, note şi indice, vol. XIV, în colecţia Studii şi documente cu privire la Istoria Românilor,
1907, XLVIII + 386 p., Bucureşti; idem, Viaţa şi domnia lui Constantin Brâncoveanu, vol. XXX, în colecţia Studii şi
documente cu privire la Istoria Românilor, 1914, Bucureşti, 215 p.; idem, “Manuscripte din bibliotecile străine relati-
ve la Istoria Românilor. Întâiul Memoriu”, şedinţă la Academia Română din 28 martie 1898, Bucureşti, extras, 58 p.;
idem, “Cronici muntene. Întâiul memoriu: Cronicele din secolul XVII”, în AARMSI, s. II, t. XXI, 1899, m. 4, Bucu-
reşti; idem, Documente privitoare la Constantin Vodă Brâncoveanu, la domnia şi sfârşitul lui, Bucureşti, 1901, XXIII
+ 180 p.; idem, “Ştiri despre veacul al XVIII-lea în ţerile noastre după corespondenţe diplomatice străine”, în
AARMSI, s. II, t. XXXII, 1909, m. 1 şi 7, Bucureşti; idem, Istoria bisericii româneşti şi a vieţii religioase a românilor,
vol. II, 1930, Bucureşti, 493 p. (politică religioasă, tipărituri religioase, arhierei în vremea lui Constantin Brâncoveanu).
2
N. Iorga, “Domnii români Vasile Lupu, Şerban Cantacuzino şi Constantin Brâncoveanu în legătură cu patriarhii
Alexandriei”, comunicare la Academia Română, 20 mai 1932, publicată în AARMSI, s. II, t. XIII, 1932, m. 6, Bucu-
reşti, 10 p.; idem, Istoria Românilor, vol. VI, Monarhii, Cartea a VI-a: Monarhia culturală a lui Constantin Brânco-
veanu, 1938, Bucureşti; idem, Histoire des Roumains et de la romanité orientale, vol. VI, Les Monarques, 1940,
Bucarest; idem, Români în străinătate de-a lungul timpurilor, Vălenii de Munte, 1935, 171 p. (boieri fugiţi de Constan-
tin Brâncoveanu); idem, Istoria Bucureştilor, 1939, Imprimeria Naţională, Bucureşti, 399 p. (domnia lui Constantin
Brâncoveanu); idem, “I. Scrisori de familie ale vechilor Brâncoveni”, în AARMSI, s. III, t. XVI, 1935, m. 10, Bucu-
reşti, idem, Scrisori de femei, Vălenii de Munte, 1932, 88 p. (scrisoare a Doamnei Maria, soţia lui Constantin Brânco-
veanu); idem, Căderea şi moartea lui Constantin Brâncoveanu, Vălenii de Munte, 1933, broşură, 26 p.
386 AMS, XIII, 2014, SECȚIUNEA a VI-a: OMAGIERE ȘI MEMORIALISTICĂ
pul glorios al lui Constantin Vodă Brâncoveanu. (...) Tot Orientul subt raportul cultural şi
religios era subt oblăduirea noastră. Mitropolia cea veche din Silistra noi am ridicat-o. Vea-
curi întregi, mitropoliţii de la Silistra au trăit din larga dărnicie a Domnilor noştri, şi se păs-
trează documente prin care se dovedeşte că între mitropoliţii din Silistra şi Constantin Brân-
coveanu se stabiliseră legături de cea mai mare importanţă. Să vă aduceţi aminte de acele
vremuri când un mitropolit al Silistrei, Ioan Comnenul, autor al unui vestit Proschinitariu al
Athosului, stătea alături de Constantin Vodă Brâncoveanu şi de mitropolitul lui, Teodosie.
Mitropolitul de la Silistra, care era unul dintre cei mai mari cărturari ai lumii greceşti, făcea
parte din podoabele bisericeşti ale Curţii lui Constantin Vodă Brâncoveanu.
Se împlinesc, în august din anul acesta 1914, două sute de ani de la jertfirea acestui bun
Domn, şi nu voi lăsa să se închidă această Cameră fără să ia act de propunerea pe care o voi
face în chip public să se amintească în toate bisericile din România despre jertfa de sânge care s-
a făcut în persoana Domnului român şi a întregii lui familii, în anul 1714 (aplauze!). Mai ales
când alţi preoţi români, cum a fost alaltăieri, stropesc cu sângele lor biserica lor arsă de sălba-
teci (aplauze!), mai ales în asemenea momente se cuvine să amintim de Constantin Brâncoveanu.
Să întemeiem deci Mitropolia din Silistra la două sute de ani de când Constantin Brâncoveanu
atrăgea pe mitropolitul învăţat al Dârstorului (Silistrei) şi-l reţinea în vecinătatea lui. (...) Şi
când veţi face acea Mitropolie din Silistra, să-i supuneţi Dobrogea întreagă, fiindcă Dobrogea a
format un întreg, care s-a sfărâmat în 1878 şi care s-a reîntregit la 1913 (aplauze!)”3.
Peste trei săptămâni, la 19 aprilie 1914, N. Iorga a propus oficial, de la tribuna Camerei
Deputaţilor, guvernului liberal condus de I.I.C. Brătianu, comemorarea oficială a bicentenaru-
lui uciderii, de către sultanul Ahmed III, la Istanbul, a celor şase martiri munteni:
„Onorată Cameră,
În discuţia legii Dobrogei, am făgăduit că înainte de a ne despărţi şi se pare că ceasul
despărţirii este foarte aproape, o să rog guvernul să se ralieze la ideea de a se comemora două
sute de ani de la executarea în Constantinopol a lui Constantin Vodă Brâncoveanu şi a familiei
sale. La 15 August 1914 se împlinesc două sute de ani de la acest sacrificiu al Domnului Ţării
Româneşti şi am avut plăcerea de a putea culege un număr foarte mare de iscălituri de la cea
mai mare parte a d-lor deputaţi prezenţi.
Noi sântem cu atât mai datori să facem această propunere, cu cât sântem în încăperile
pe care Constantin Vodă le-a întemeiat. Clopotniţa Mitropoliei poartă data de 1697 şi numele
lui Constantin Vodă Brâncoveanu. Iată ce cuprins are propunerea mea:
«Pentru a se comemora după cuviinţă aniversara (sic!) de două sute de ani de când
Constantin Vodă Brâncoveanu, ctitor al atâtor biserici şi mănăstiri, strălucit patron al artei şi
culturii româneşti, dibaci apărător al neamului său, care în ceasuri grele şi-a mântuit zilele
lângă trupurile măcelărite ale fiilor, ca martir al credinţei creştine şi al autonomiei naţionale,
Camera României îşi exprimă dorinţa ca guvernul să dea un caracter deosebit zilei de 15 au-
gust 1914, care aminteşte o aşa mare şi scumpă jertfă».
(ss) N. Iorga, Iuliu I. Lecca, X. Eraclide, V.P. Sassu, I. Vrăbiescu, Nestor Cincu, G.G.
Gărdăreanu, T. Vasiliu, G. Mârzescu, A.C. Cuza, I. Ionescu-Quintus, C. Sturza, P. Ioaniţescu,
dr. Botez, H. Bănescu, I.N. Roman, Gr.T. Coandă, I.T. Ghica, I.S. Stănculescu, G. Zamfirescu,
T. Popescu, I.C. Popescu, C. Ţiulescu, dr. C. Istrati, D. Şuculescu, C. Banu, G. Ştirbei şi Gr.
Procopiu. Cred că d. Ministru de Instrucţie publică şi ceilalţi membri ai guvernului se vor
ralia la această propunere (aplauze!)”4.
Primul ministru era I.I.C. Brătianu, iar ministrul Instrucţiunii Publice şi Cultelor - I.G. Duca.
3
Nicolae Iorga, Discursuri parlamentare, vol. I (1907 - 1917), ediţia a II-a, îngrijirea textului, prefaţă şi note de
Georgeta Filitti, Edit. Mesagerul, Chişinău, 2011 (846 p.), pp. 691 - 692.
4
Nicolae Iorga, Discursuri parlamentare, vol. I (1907 - 1917), ediţia a II-a, îngrijirea textului, prefaţă şi note de
Georgeta Filitti, Editura Mesagerul, Chişinău, 2011 (846 p.), pp. 707 - 708). A se vedea şi Historia Special, „Constan-
tin Brâncoveanu: de ce l-au ucis?”, an III, nr. 7 / iunie 2014, Bucureşti, 68 p.; Dan Prodan, „Nicolae Iorga a propus
comemorarea lui Constantin Brâncoveanu în 1914”, în revista Vatra Noastră Românească, anul XV, serie nouă, nr. 15
(36) / iulie – septembrie 2014, Botoşani, pp. 13 - 14.
Dan PRODAN, Nicolae Iorga – Inițiatorul comemorării lui Constantin Brâncoveanu în 1914 387
NICOLAE IORGA
Constantin Brâncoveanu, Constantin Brâncoveanu

Martirul (1688 - 1714) cu soţia şi cei patru fii martiri
Keywords: Nicolae Iorga; Constantin Brâncoveanu; four sons; 1714, 1914, mar-
tyrdom; Christianity; commemoration.
NICOLAE IORGA – THE INITIATOR OF CONSTANTIN BRÂNCOVEANU’S

COMMEMORATION IN 1914
(Summary)
Nicolae Iorga, the greatest romanian historian, has proposed the Constantin Brâncovea-
nu’s commemoration in August 1914: two hunderts years from martyrdom of the Brâncovea-
nu’s family (Constantin himself, his sons Constantin, Ştefan, Radu, Matei, and the servant
Ianache Văcărescu) by ottomans, at August 15, 1714, in Istanbul. N. Iorga made his proposal in
front of the Chamber of Deputies from Bucharest, in March - April 1914.
Mihai MATEI
OMAGIU OCTOGENARILOR
ŞCOLII NORMALE DE LA ŞENDRICENI, JUD. BOTOŞANI
Cuvinte-cheie: omagiu; octogenari; Şcoală Normală; Şendriceni; Botoşani; 1948;
1957; 1969; absolvenţi; învăţători; profesori.
Dacă Şcoala de la Şendriceni ar fi existat, până în zilele noastre, ar fi avut acum 95 de

ani, mulţi absolvenţi, mai ales dintre cei care au făcut Şcoala pedagogică, născută prin Reforma
Învăţământului din 3 august 1948, ar fi împlinit acum, sau vor implini imediat, vârsta de 80 de
ani. În 38 de ani cât a funcţionat Şcoala de la Şendriceni, a dat învăţământului botosanean în
special, peste 1.000 învăţători, până în 1957. În cei încă 57 de ani, dacă ar fi continuat, numărul
acestora avea să fie mai mult decât dublu. Şcolile primare aveau să funcţioneze, potrivit tra-
diţiei şi spiritului haretian, cu rezultate bune, numărul analfabeţilor avea să fie tot mai mic,
avem carte din nou! Un număr de absolvenţi aveau să urmeze, cu succes, forme superioare de
învăţământ şi aveau să se întoarcă în locurile natale, asigurând astfel o continuitate a încadrări-
lor colectivelor didactice.
În anul 1968, când s-a reînfiinţat judeţul Botoşani (în altă formă, datorită ruperii unei
părţi din fostul judeţ Dorohoi, de către Rusia Sovietică), avea 48% cadre calificate, marea ma-
joritate a lor fiind totuşi învăţători. Atunci, mulţi au fost sfătuiţi să urmeze învăţământul su-
perior, cursuri fără frecvenţă, cea ce au şi făcut, cu rezultate bune, dar în locul lor au fost înca-
draţi necalificaţi. La învăţământul preşcolar, funcţionau chiar educatoare cu 7 clase, având
cursuri de iniţiere de câteva luni şi altele cu şcoli profesionale. A fost o mare greşeală, ca multe
altele, ale noului regim instaurat, faptul că s-au desfiinţat aceste şcoli, în anul 1957. După cum
se ştie, în ele erau cu prioritate pregătiţi fii de ţărani, de învăţători, de preoţi şi de funcţionari
din mediul rural, care se întorceau să profeseze în satele lor. Dacă facem un calcul, din care să
se vadă migraţia absolvenţilor, într-un deceniu, să zicem 1968 - 1978, am avea concluzii dra-
matice pentru ceea ce înseamnă performanţa şcolii. Anual veneau circa 110 absolvenţi, din
aproape toate judeţele ţării şi plecau 70 - 80, unii după stagiu cu dese întreruperi făcut, alţii în
concedii fără plată şi mulţi, deşi amendaţi, nu se prezentau. Şcolile funcţionau în continuare cu
cadre necalificate (erau cei ce nu reuşeau la facultate an de an).
S-au reînfiinţat şcolile pedagogice, în 1969. Am fost în audienţă la Ministrul Traian
Pop, care răspundea de învăţământul preşcolar, primar şi gimnazial şi am venit cu ordinul de
înfiinţare a unui Institut pedagogic de învăţători şi educatoare, cursuri fără frecvenţă, cu durata
de doi ani, şcolarizând absolvenţi de liceu din judeţ. A luat fiinţă totodată şi Liceul pedagogic.
În 15 ani judeţul a ajuns să aibă 95% cadre calificate. Terminaseră învăţământul superior şi
mulţi foşti învăţători din judeţ. Se asigura acea stabilitate atât de necesară şi învăţământului
botoşănean.
Revenind la vatra Şendricenilor, este necesar să facem puţină istorie. La sfârşitul Primu-
lui Război Mondial, se simţea o mare nevoie de învăţători, mulţi căzuseră pe câmpul de luptă,
făcând România Mare. ”Noua Românie” a însemnat lărgirea cadrului democratic, ceea ce a
deschis noi perspective pentru viaţa spirituală şi prin înlăturarea barierelor politico-naţionale,
noul cadru cultural a beneficiat de contribuţia neîngrădită a energiilor tuturor provinciilor. În
ţară s-a declanşat o stare de entuziasm, ce a cuprins toate categoriile sociale. Elaborarea în
scurt timp a unei legislaţii unitare a creat premizele unei dezvoltări accelerate a întregii socie-
tăţi. Constituţia din 1923 a devenit garantul noii vieţi democratice în România. Învăţământul de
toate gradele a cunoscut treptat o dezvoltare fără precedent, pe întreg cuprinsul ţării, constitu-
ind o componentă esenţială a întregii vieţi spirituale şi a continuării procesului de modernizare
a societăţii româneşti.
În ciuda unor greutăţi materiale, un număr tot mai mare de copii pot acum urma diferite
Mihai MATEI, Omagiu octogenarilor Școlii Normale de la Șendriceni, județul Botoșani 389
forme de învăţământ. S-au construit treptat un număr important de localuri şi s-au înfiinţat
acele şcoli pregătitoare de învăţători, educatoare şi preoţi. Într-o scrisoare a Ministrului In-
strucţiunii, Simion Mehedinţi, adresată prefecţilor judeţelor Botoşani şi Dorohoi, din mai 1918,
se cerea sprijin pentru înfiinţarea unor şcoli pregătitoare. Acestea s-au infiinţat şi, în 1919, când
ia fiinţă şi Şcoala Normală de la Şendriceni, într-un loc inspirat ales, urmând şi recomandările
lui Jean-Jacques Rousseau, acest lucru s-a petrecut şi în alte judeţe ale ţării.
Începutul Şcolii Normale de la Şendriceni a fost dramatic. Unitatea a funcţionat la înce-
put într-un conac, apoi cu mulţi bani dar şi cu munca voluntară a părinţilor şi a elevilor, s-a
realizat un impunător edificiu şcolar, asigurându-se aproape toate nevoile unui învăţământ
serios. Anexele au fost: Şcoala de aplicaţie, blocul alimentar, dispensarul medical şi gospodăria
anexă pentru animalele de muncă şi utilajele necesare lucrării grădinii de legume şi a pământu-
lui arabil cu care a fost înzestrată şcoala, spre a-şi acoperi nevoile, mai ales ale începutului.
Despre începuturile şcolii, dezvoltarea sa şi succesele ulterioare, până în 1957, s-a scris
şi probabil se va mai scrie. Este de evidenţiat ”Şcoala Normală de la Şendriceni”, apărută în
anul 1978, aparţinând fostilor elevi, acum prof. Gh. Grigoraş, Gh. Amarandei şi Mihai Mun-
teanu, apoi articolele pertinente ale Acad. Alexandru Zub, din Revista “Luceafarul“ din Bo-
toşani, în special cel referitor la Spiritul normalian al acestei şcoli. Mihai Munteanu a publicat
“Manuscrisele de la Şendriceni, iar Mihai Matei, în ale sale “Evocări“, aduce informaţii inte-
resante în legătură cu viaţa de elev. Nu mai puţin valoroasă este şi “Monografia Comunei Şen-
driceni“ a învăţătorului, absolvent al acestei şcoli, Vasile Neamţu. Alţi foşti elevi, precum Gh.
Burac, Th. Plioţ, Vasile Fetescu, Ilie Seftiuc, au scris despre această şcoală; în monografii şi
articole de presă, elogii cu privire la activitatea profesorilor, performanţele elevilor, obţinute în
diferite competiţii raionale şi regionale.
În presa locală, ziariştii Nicolae Cinte şi Nicolae Zanfirescu au publicat materiale evo-
catoare cu privire la activitate învăţătorilor, foşti absolvenţi ai Şcolii de la Şendriceni, prezenţi
aproape în toate şcolile judeţului (pomenesc aici pe câţiva, din cei pe care şi eu, ca inspector
şcolar, i-am văzut cum lucrează în şcoli, şi sunt apreciaţi: Onciu Theodor, Vasiliu Mihai, Istrate
Constantin, Zura Dumitru, fraţii Munteanu, Gh. Cojocaru, Prisacaru Mihai, Jijie Mihai, Cimbru
Gh., Jităreanu şi Iftime (zis Tirică). În multe lucrări publicate este evocată personalitatea re-
marcabilă de pedagog şi conducător de şcoala a celui dintâi director, N.C. Iancu. El a primit,
din partea Ministerului Învăţământului, prin Inspectoratul Şcolar Judeţean Botoşani, subsemna-
tul fiind Inspector Şcolar General, care a şi făcut propunerea, diploma şi insigna de “Profesor
Emerit”, în anul 1972, acasă la el. Era recunoscută marea sa contribuţie la înfiinţarea, dezvol-
tarea şi afirmarea Şcolii Normale de la Şendriceni, cea care a şi creat un nou spirit, cel norma-
lian. A fost urmat la conducere de profesorul Musteaţă şi de veneratul, taciturnul şi marele
profesor de matematică, tot un adevărat director, Arcadie Luţă. Acesta merita şi el să fie Profe-
sor Emerit, dar tovarăşa de renume mondial (Elena Ceauşescu!) a anulat aceste titluri, ca şi
altele. Alături de aceştia, s-au remarcat profesorii Alex. Grigore Ostafi (o enciclopedie vie!),
Octav Guţic, fost şi el Profesor Emerit, Gh. Romândaşu (cel “Mai tare ca veacul“, cum au
scris o carte profesorii Vasile Adăscăliţei şi Gh. Grigoraş), Gh. Popescu, Dumbravă şi
Avramiuc, Constantin Radinschi, toţi fiind modele pentru viitoarele cadre didactice, unele
dintre ele depăşindu-şi maeştrii.
Vom încerca, în continuare, să relevăm şi unele situaţii ce dau culoare vieţii şcolare din
această instituţie. Eu am intrat în Şcoala Normală de la Şendriceni în anul 1947 şi am devenit
elev al Şcolii gimnaziale, datorită reformei din 3 august 1948. Erau mari nevoi generate de
urmările războiului, de secetă şi de tifosul exantematic. La internat trebuia să aducem alimente:
făină, cartofi, fasole, sare, zahăr, ceapă etc. şi totodată întregul cazarmament. Se mai colectau
şi unele sume de bani. Pentru a preveni îmbolnăvirea de tifos, o echipă de la Sanepid Dorohoi
ne-a stropit cândva hainele cu gaz. Neavând altele de schimb, tot pe ele le-am îmbrăcat. Din
cauza căldurii corporale, pielea s-a iritat, infirmeria fiind plină cu acei elevi ce aveau o sensibi-
litate mare. Mulţi aveau răni, iritaţii şi mâncărime de piele, ce accentua situaţia neplăcută a
sănătăţii lor. Cu toate acestea, am scăpat de tifos, bineînţeles şi cu alte măsuri. Altă dată ne-am
îmbolnăvit de mai multe afecţiuni, la ochi. O echipă de medici din Dorohoi, deplasată în şcoa-
lă, a operat peste 80 de cazuri de trahom, toate vindecate la timp şi fără urmări. Încadrarea
şcolii gimnaziale, ca şi anii I-IV ai şcolii pedagogice, suferea. Astfel, matematica noi o făceam
cu un inginer mecanic (prima mea notă, ca şi la alţi vreo 12 colegi de clasă, a fost 1, cu toate
acestea la sfărşitul anului eu am ocupat locul II din 40 câţi elevi erau înscrişi), istoria era preda-
tă de un preot şi la limba rusă era încadrată o femeie ce fusese “pregătită” într-un lagăr la Bug.
Treptat s-au adus şi profesori buni, recunoscuţi, din oraşul Dorohoi, precum Dumitru
Surmei la limba franceză, Iulia Surmei la istorie, Gh. Scripcă la limba română, I. Sîrcu la geo-
grafie (viitor profesor universitar), Arcadie Condriuc la biologie (va fi mai apoi director şi
profesor la Liceul “A.T. Laurian” din Botoşani). După ce luam masa şi ne închinam cu smere-
nie ca şi la începutul ei, jucam fotbal în curtea şcolii şi pe terenurile amenajate tot de noi, până
la orele 15,30, după care intram la meditaţii, pregătind lecţiile pentru a doua zi, sub suprave-
gherea elevilor de vârf din anul IV. Noi ne adresam lor cu formula “domn elev”, apoi salutam,
când îi întâlneam în curte, pe holurile şcolii etc. Era un respect acordat cu oarecare frică. Erau
şi pedepse pentru indisciplină şi chiar pentru unele greşeli elementare de comportament. Una
din cele mai grele pedepse era aceea de a face de planton, în schimbul de la mijlocul nopţii. Era
aproape sinistru să stai cu un felinar afumat, să-i scoli pe enuretici, pe alţi elevi cu probleme, să
asiguri liniştea tuturor.
Se puteau învăţa, dacă doreai, alte activităţi în afara celor legate de mersul treburilor la
bucătărie, de făcut periodic curat în parc sau în ferma agricolă, nu erau. Toate aceste activităţi
erau planificate din vreme. Un lucru mai hilar era cel al pornirii uzinei, un grup de elevi trebu-
ind să învârtă roata mare, la ora 5,30 dimineaţa, care printr-o curea de transmisie angaja toate
celelalte angrenaje şi încet motorul pornea şi astfel, treptat, se aprindeau toate becurile progra-
mate din incintă. Când uzina nu pornea, mecanicul ca să se scuze de oarecare nepricepere,
afirma cu seninătate că “a intrat o broască în ţeavă”! Sigur s-a întâmplat poate, o dată, să fie
făcută această afirmaţie, dar ea a rămas proverbială, pentru noi toţi şi pentru totdeauna, în astfel
de situaţii, când uzina nu pornea!
Biblioteca şcolii dispunea de un fond valoros de carte, elevii mari D. Tudose şi Mihai
Munteanu erau tot timpul între cărţi şi te ajutau să obţii repede cea ce doreai. În acest mic pan-
teon al cărţilor, adesea se întâlneau la citit Alexandru Zub, Stelian Dumistrăcel, Vasile Ursachi,
Paul Şadurschi, Ioan Caproşu, Ilie Seftiuc, Mihai Matei, Nicolae Cântec, Vasile Fetescu ş.a. Cu
timpul fondul de carte s-a tot “epurat”, prin diverse cataloage (Indexuri) primite de sus, astfel
încât noi nu am mai putut vedea aici lucrările lui N. Iorga, Gh. I. Brătianu, A. D. Xenopol, M.
Kogălniceanu sau M. Eminescu. În schimb, au fost aduse cărţi editate de “Cartea Rusă“, multe
traduse din literatura sovietică, ca şi cele ale lui Alex. Sahia, Ion Păun Pincio, Th. Neculuţă, A.
Toma etc. Toată şcoala era obligată să studieze ”Biografia lui I.V. Stalin”, cu seminarii la care
participau diverşi delegaţi raionali, cei mai mulţi cu şapte clase sau şcoli profesionale, dar cu
tupeu, făcând mereu aprecieri şi observaţii, asa cum fuseseră instruiţi. Se puteau citi şi cărţi
bune, cum era “Război şi Pace“ de Lev Tolstoi, “Ana Karenina“ de acelaşi autor, “O pînză în
depărtare“ de Valentin Kataev, “Tînăra Gardă”, “Pământ desţelenit“ de Şolohov, opere ale
lui Cehov, Puşchin etc. La serbările destul de frecvente se recita ”Noi vrem pământ” de G.
Coşbuc, “Împărat şi proletar” de Mihai Eminescu, “Macii roşii pe malul Dâmboviţei“ de A.
Toma etc. Desigur, programele erau vizionate şi aprobate de tovarăşi fără studii, dar instruiţi cu
indicaţii ”preţioase”. În pregătirea zilei de 7 Noiembrie se făceau repetiţii, pentru defilare;
înconjuram şcoala, în formative, de câteva ori, o săptămână, zilnic, iar la Dorohoi, în faţa Pri-
măriei, trebuia să trecem mândri, după coloanele de muncitori de la Fabrica de Cărămizi a
tovarăşului Frunză, a celor de la Fabrica de confecţii ce a luat fiinţă în localul Liceului ”Regina
Maria”, sechestrat şi înlocuit cu un local de şcoală generală (funcţiona Liceul de Fete). În pre-
zidiul manifestaţiei erau conducătorii raionului şi câţiva muncitori fruntaşi, dar şi o delegaţie a
unui raion din R.S.S. Moldova !
Până prin 1950, după cum mi-aduc aminte, nu se simţea o atmosferă comunistă în şcoa-
lă, în sensul ideologiei, în afară de manuale. Nu se ţineau conferinţe, dezbateri sau simpozioa-
ne. Unele simptome apar totuşi. De exemplu, un elev din anul IV şi-a lăsat barbă şi s-a bărbierit
pe cap, semănând cu Lenin. El avea şi o funcţie în organizaţia U.T.M. Bineînţeles, colegii îl
ironizau, dar fără să bată la ochi, temându-se de nişte urmări. O anchetă subterană, la un mo-
ment dat, ameninţa să se soldeze cu măsuri draconice. Cineva a agăţat, la tabloul lui Stalin, din
holul mare al şcolii (tablou aşezat în locul patronului spiritual al şcolii, Alexandru Vlahuţă), o
coadă de bou. Era o insultă extraordinară. Nu ştiu care au fost rezultatele anchetei, eu cred că în
interesul tuturor s-a muşamalizat incidentul, noi scăpând astfel de psihoza unui scandal mon-
struos, în surdină propăvăduit de voci secrete, ca un avertisment, cu ecou in viitor. Şi în şcoala
noastră s-a creat U.A.E.R. - ul, clase întregi intrând, fără să ştie, unde şi de ce, apoi tot aşa s-a
intrat şi în U.T.M. Nu se trăia o viaţă internă, de organizaţie, singura activitate văzută era gaze-
ta de perete, a clasei şi a şcolii, unde se afişau periodic articole copiate din “Scânteia Tineretu-
lui “, “Tânărul Leninist “, pe care nu le citea nimeni. Ele odată schimbate se păstrau într-un
dosar sub cheie, putând fi văzute periodic de cei interesaţi (erau şi din aceştia!).
Participam, în aceşti ani, la Campania de alfabetizare, în satele din jurul şcolii, fiind re-
partizaţi, pe străzi şi case, acest lucru realizându-se în afara programului şcolar şi totodată eram
prezenţi, prin programare, la unele cămine culturale unde se depunea candidatura unui viitor
deputat pentru M.A.N. Ne plăcea acest lucru pentru că, după adunare, prezidiul se retrăgea într-
o altă cameră ”să rezolve” unele probleme de protocol (ca şi acum!), nouă ni se dădeau două
ore de dans în marea sala a căminului cultural. Fetele care frecventau activităţile organizate,
abia aşteptau să înceapă muzica, pe care noi o aveam întodeauna. Era frumos, chiar romantic,
şcoala noastră fiind doar de băieţi, iar unele întâlniri cu prietenele se făceau tocmai la Dorohoi,
o dată pe lună s-au chiar mai rar.
În şcoala pedagogică Alexandru Zub, viitorul mare istoric, filosof şi gânditor, care are
acum 1656 de lucrări şi articole, de înaltă ţinută ştiinţifică, recunoscute. Era cunoscut ca un
elev strălucit, cititor împătimit, bun coleg, excelent interpret la vioară şi un fotbalist ce stăpâ-
nea arta driblingului, avea viteză şi mai şi marca. Era mereu solicitat să facă parte din echipele
antrenate în diverse competiţii. A împlinit pe 12 octombrie 2014, vârsta de 80 de ani, fiind
sărbătorit cum se cuvine şi de botoşăneni, inclusiv şi cu un volum omagial. Recent, în revista
“Luceafărul“, anul VI / 2014, Botoşani, Silvia Lazarovici a realizat un pertinent studiu cu
privire la viaţa şi opera savantului. Articolul se intitulează “Alexandru Zub - 80 de ani“.
Din anul I al şcolii pedagogice s-a remarcat prin tenacitatea studiului, aria problemelor
cuprinse, orizontul larg şi profund, colegul nostru de clasă Stelian Dumistrăcel, care va deveni
unul din cei mai buni lingvişti din ţară, cu o operă impresionantă. A terminat şcoala în 1954, ca
şef de promoţie, precum Alexandru Zub în 1953. După facultate, a luat doctoratul cu teza ”Ne-
ologismul în graiurile populare româneşti”, pe baza Atlasului lingvistic român, în anul 1974,
la Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi. Face studii de specializare şi documentare în
instituţii de profil academic şi în universităţi din Europa, precum Berlin, München, Freiburg,
Paris. Are peste 50 de volume publicate, relevant este”Noul Atlas lingvistic român pe regiuni,
Moldova şi Bucovina”. Este expert în activitatea ştiinţifică, de performanţă, conducător ştiinţi-
fic de doctorat.
Despre Ioan Caproşu, academician, bunul meu coleg din Şcoala Pedagogică, dar şi la
universitate, pentru cei ce nu ştiu, pot spune că a devenit unul din cei mai buni specialişti în
istoria medie a României, cu o operă de excepţie: volume de documente, dar şi sinteze de mare
valoare. Este născut în comuna Mitoc, judeţul Botoşani, la 26 august 1934, face gimnaziul la
Săveni şi Şcoala pedagogică la Şendriceni. La Universitatea ieşeană, Facultatea de Istorie, se
apropie de prof. dr. docent Constantin Ciohodaru, de la care învaţă multe taine în domeniul
cercetării actelor şi documentelor vechi, cu timpul devenind unul din cei mai buni paleografi
din ţară. Dintre lucrările sale enumerăm doar câteva:”Iaşul marilor zidiri, până în anul 1821”,
publicat la Editura Junimea în 1974; Documente privind istoria Iaşului, 10 volume, Editura
Dosoftei, 1999-2008; o altă operă valoroasă este”Monumenta linguae dacoromanorum. Biblia

de la 1688”, Pars I, Genesis, 1988, editat împreună cu Vasile Arvinte. Realizează co-
lecţia”Documenta Romaniae Historica”, Seria A. Moldova. Are numeroase studii, articole,
recenzii, fiind, totodată, ani în şir, secretar ştiintific al “Anuarului Institutului de Istorie A. D.
Xenopol” din Iaşi, editat de Academia Română. A îndeplinit funcţia de Decan al Facultăţii de
Istorie a Univesităţii ieşene. A predat istoria statelor din sud-estul Europei, doi ani la Univesita-
tea Portland, Statul Oregon din S.U.A. şi apoi la Londra. A condus lucrări de gradul I şi a făcut
multe inspecţii pentru acordarea gradelor didactice în judeţul Botoşani, îndrumând profesorii
mai tineri în domeniul cercetării istoriei locale. A fost sărbătorit de Universitatea “Alexandru
Ioan Cuza” la împlinirea vârstei de 80 de ani.
Ilie Seftiuc, de loc din Horodiştea – Botoşani, învăţa la Şendriceni pe de rost, cu mine,
la matematică, tot felul de definiţii, teoreme şi demonstraţii. Nu doream să ne facem de râs faţă
de domnul Luţă, matematica fiind pentru noi, precum gramatica pentru Trăsnea. A devenit
Conferenţiar universitar şi a îmbrăţişat Istoria universală, publicând lucrări de amploare cu
privire la rolul Dunării în Istoria României şi a Europei, problema reparaţiilor după Primul
Război Mondial, face studii de documentare la Moscova şi Havana. S-a stins din viaţă în plină
afirmare ştiinţifică, didactică şi pedagogică. Meticuloşi, disciplinaţi, de o modestie proverbială,
au fost şi Paul Şadurschi (fost director al Muzeului Judeţean Botoşani), dr. Vasile Ursache
(director al Muzeului oraşului Roman), Constantin Bărboi (scriitor), Gheorghe Amarandei
(director de liceu şi de arhive la Dorohoi), Gh. Grigoraş, Mihai Bejenaru, Ionel Bivoleanu,
Dumitru Iordache, Paul Luţuc, au devenit recunoscuţi şi apreciaţi, pentru merite deosebite, în
cercetarea ştiinţifică, în organizarea unor muzee şi arhive ale statului, conducând cu pricepere,
ca directori, activitatea din şcolile încredinţate.
Nu exista domeniu în care absolvenţi de la Şendriceni, depăşindu-şi statutul profesional
de multe ori, să nu se afirme prin ceea ce realizau. Nu putem fi în acest spaţiu exhaustivi, dar
merită să pomenim pe Vasile Fetescu, mare profesor, director şi inspirat poet, pe Alecu Ivan
Ghilia, Alex. Lungu, Nicolae Cântec. Alecu Ivan Ghilia, după Şendriceni, urmează Academia
de Arte plastice la Iaşi şi apoi Institutul N. Grigorescu de la Bucureşti, absolvind în anul 1953.
Scrie romane, povestiri şi poezii. Sunt cunoscute romanele “Cuscrii“ (ESPLA, 1958, Bucu-
reşti), ”Ieşirea din Apocalipsă” (edit. Tineretului, 1966, Bucureşti), ”Dragostea câinelui de
pază“ (edit. Cartea Românească, 1991, Bucureşti). Alex. Lungu, născut la Miorcanii lui Ioan
Pillat din Jud. Botoşani, termină Şcoala de la Şendriceni în anul 1949, urmând apoi Institutul
de Artă Cinematografică, secţia actorie, din Bucuresti, absolvit în anul 1954. Lucrează la Tea-
trul Mic, face apoi filmele,”Ciulinii Bărăganului“ în 1957, “Telegrame“ în 1959, ”Bocet
vesel” în 1983. A fost decorat cu Ordinul”Steaua României“, în grad de ofiţer, în anul 2000.
Un loc important în amintirile tuturor ocupă doi cercetători, cu importante opere publicate;
aceştia sunt Aristotel Crâşmaru şi Ştefan Ciubotaru. Profesorul Aristotel Crâşmaru a fost un
veritabil arheolog care, împreună cu cercetători din Iaşi şi Bucureşti, a scos la iveală şi a recon-
stituit inestimabile valori de patrimoniu din judeţul Botoşani, făcând să se nască Muzeul de
Arheologie din Săveni, iar cel din Botoşani să aibă o impresionantă colecţie, parte din ea fiind
expusă, nu de mult, la New York şi Londra. Este autorul unei valoroase, în două volume, Mo-
nografii a comunei Drăguşeni.
La rândul său, învăţătorul Ştefan Ciubotaru, şi el absolvent al Şcolii de la Şendriceni,
are o operă ce acoperă un spaţiu inedit, dar şi unul puţin cunoscut. Astfel, scrie o nouă Mono-
grafie a oraşului Botoşani, publicată de Editura AXA din Botoşani în anul 1997, apoi volumul
”Caleidoscop botoşănean”, Editura GEEA, 1995, “Pagini culturale botoşănene”, Editura
GEEA, 1994. Au fost buni directori de şcoli şi licee Const. Leizeriuc, Gh. Severincu, Gh. Bu-
rac, dar şi învăţătorii Ioan Cişlaru, C. Aniţei, ca şi alţii. Toţi îi cunoaştem şi-i apreciem pe pic-
torii Th. Valenciuc şi pe Cicerone Cojocaru, primul fiind şi preşedinte al Filialei Botoşani a
Uniunii Artiştilor Plastici. Sunt absolvenţi care au servit ani în şir şcoala ca inspectori şcolari
(unii chiar longevivi, ca prof. Mihai Matei). Ei sunt Ioan Damian - Inspector general adjunct,
Ioan Galer, Mihai Anisie (fost şef de secţie de învăţământ raional), Lungu Adrian (fost şi direc-
tor al Casei Corpului Didactic Botoşani), I. Cazacincu, Remus Danalache (toţi la Botoşani),
Ioan Bivoleanu, la ISJ Suceava, tot acolo Mihai Ababei şi Petrică Bordeianu. La Secţia de
învăţământ a Raionului Rădăuţi a funcţionat ca inspector şcolar Petrică Bejenaru. Au fost depu-
taţi în Parlamentul României, Mihai Teodorescu (senator) şi Petrică Bejenaru (deputat), în timp
ce unii au îmbrăcat haina militară, precum Ştefan Bunu, Aurel Barbacaru şi Ostafi Ioan, colo-
nei acum. Unii au strălucit ca dirijori de cor, precum Vasile Nistor, Gh. Fusa (Dersca), Matei
Constantin membru al Corului Operei de Stat din Iaşi, sub conducerea maestrului Pavalache.
Majoritatea celor pomeniţi de mine aici au împlinit sau vor împlini vârsta de 80 de ani.
Alţii sunt în lumea umbrelor. Cu regretul că poate am omis unele nume valoroase, sper că va fi
cineva care să realizeze un Dicţionar al personalităţilor care s-au născut din vestita Şcoală
Normală din Şendriceni. Să nu lăsăm doar memoriei colective să păstreze aceste valori. Astfel,
vom pune la îndemâna tuturor şi alte instrumente de gândire, de acţiune, decât cele oferite până
acum de partidele politice în campaniile electorale. Acestea sunt trecătoare, deoarece unele nu
se realizează, în timp ce opera absolvenţilor de la Şendriceni, ca şi a celor din alte şcoli, este
mobilizatoare, perenă şi, desigur, eternă.
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ:
1. Amarandei Gheorghe şi colaboratorii, Şcoala Normală de la Şendriceni, Editura Lite-

ra, 1978, Bucureşti;
2. Burac Gheorghe, Monografia comunei Vlăsineşti, Editura Agata, 2006, Botoşani;
3. Ciubotaru Ştefan, Monografia oraşului Botoşani, Editura AXA, 1997, Botoşani;
4. Ciubotaru Ştefan, Caleidoscop botoşănean, Editura Geea,1995, Botoşani;
5. Crâşmaru Aristotel, Monografia Drăguşenilor”, vol. I – II;
6. Caproşu Ioan, Iaşul vechilor zidiri, până la 1821, Editura Junimea, Iaşi, 1974;
7. Documenta Romanianaie Historica. Seria A, Moldova, coordonator Caproşu Ioan,
Academia Română;
8. Caproşu Ioan, Arvinte, Monumenta linguae dacoromanorum, Biblia de la 1688, Pars
I, Genesis, 1983, editat de Academia Română
9. Crudu Tiberiu, Botoşanii în anul 1932. Schiţă monografică, Secţia Culturală Bo-
toşani, 1932;
10. Dumistrăcel Stelian, Noul Atlas lingvistic român pe regiuni. Moldova şi Bucovina,
Editura Academiri Române, 1997, Bucureşti;
11. Ghilia Alecu Ivan, Ieşirea din apocalipsă, (roman ), Editura Tineretului, 1966, Bu-
cureşti;
12. Hrib Vasile, Monografia comunei Corlăteni, Tipografia Institutului Politehnic Iasi,
1982;
13. Lazarovici Silvia, “Alexandru Zub - 80 de ani“, în revista Luceafărul, anul VI,
2014, Botoşani;
14. Lungu Alexandru, filmele “Ciulinii Bărăganului“, 1957; “Telegrame“, 1959;
15. Matei Mihai, Evocări, Editura Quadrat, 2005, Botoşani;
16. Munteanu Mihai, Manuscrisele de la Şendriceni, Editura Quadrat, 2007, Botoşani;
17. Matcovschi D., Bodea M., Învăţământul românesc în date, Editura Junimea, 1979, Iaşi;
18. Neamţu Vasile, Monografia comunei Şendriceni, Editura Quadrat, 2011, Botoşani;
19. Şadurschi Paul şi colaboratorii, Repertoriul arheologic al judeţului Botoşani, Editu-
ra Academiei Române, 1976;
20. Severincu Gheorghe, Învăţământul agroindustrial din Botoşani, Editura AXA,
1993, Botoşani;
21. Zub Alexandru, N. Iorga, Studii şi note istoriografice, Muzeul Brăilei, Editura Istros, 2013;
22. Zub Alexandru, Istorie şi istorici în România interbelică, Editura Junimea, 1989, Iaşi;
23. Zub Alexandru, Mihail Kogălniceanu - istoric, Editura Junimea, 1974, Iaşi; etc.
Keywords: homage; octogenarian; Normal School; Şendriceni; Botoşani; 1948; 1957;

1969; school-leavers; graduates; school-master; teachers.
THE HOMAGE TO OCTOGENARIANS FROM NORMAL SCHOOL

OF ŞENDRICENI, DISTRICT OF BOTOŞANI
(Summary)
In 2014, several colleagues from the series 1953 and 1954, they reached
the venerable age of 80 years. Among them are and I, the author of these lines. I made this
occasion a retrospective evocation, facts and events, highlights of graduates, the school institu-
tions, prestigious. I noticed that, over 1,000 graduates, teachers, over 60% have be-
come teachers, butteachers and honored status professionally enhanced appreciation of citizens,
when they called to respect "the Lord came and Mrs. teacher", high hat away in front of
them, whenever we meet.
Among others, many have passed masters, becoming by their prowess through deep
study, the tenacity, talent, with which they were endowed, academicians, professors, artists,
journalists, senior officers, school inspectors, deputies in the Parliament of Romania, research-
ers, prolific poets etc. The stated herein, are confirmed by the findings made by the Romanian
Academy, the media, the diplomas and orders received from the state of scientific and liter-
ary works left to posterity etc. Develop a "Dictionary of personalities" this school is much
needed school and today it serves as an example of work, becoming, in the service of the com-
pany, worth following and now when in this area manifest deficiencies enough.
Foto 1: Aniversarea a 45 de ani de absolvirea Şcolii pedagogice de la Şendriceni (1999) în cancelaria Colegiu-
lui Naţional “August Treboniu Laurian” din Botoşani: foştii elevi normalieni: Gheorghe Severincu, Alecu Ivan Ghilia,
Gheorghe Avram (de la stânga la dreapta).
Foto 2: Aniversarea a 45 de ani de absolvirea Şcolii pedagogice de la Şendriceni (1999) în cancelaria Cole-
giului Naţional “August Treboniu Laurian” din Botoşani: Te-Deum săvârşit de preotul Ciomârtan de la Dorohoi, fost
absolvent al şcolii (primul din stânga); în centru, în costume gri, Ioan Caproşu şi Stelian Dumistrăcel; ultimul din
dreapta, AlexandruZub.
giului Naţional “August Treboniu Laurian” din Botoşani: de la stânga la dreapta, în rândul întâi: Nicolae Zanfirescu,
Emil Botezatu, Antochi Mihai, Paul Şadurschi, Alexandru Zub, Mihai Jîjie, Mihai Matei, Teodor Eftimie, Jităreanu.
giului Naţional “August Treboniu Laurian” din Botoşani: de la stânga la dreapta, în costume gri: Stelian Dumistrăcel şi
Ioan Caproşu; alţi foşti elevi normalieni.
Dan PRODAN
ACADEMICIANUL ALEXANDRU ZUB – OCTOGENAR.

CETĂŢEANUL ŞI ISTORICUL – INSTITUŢIE
La 12 octombrie 2014, Academicianul Alexandru Zub a împlinit 80 de ani! Lumea
academică l-a sărbătorit cu solemnitate, cu respect, cu demnitate, cu volume omagiale care
reunesc contribuţii tematice de şi despre octogenarul cetăţean şi istoric de referinţă, care repre-
zintă, el însuşi, o instituţie! Astfel, la 16 octombrie 2014, Academicianul Alexandru Zub a fost
sărbătorit la Botoşani, al cărui municipiu este Cetăţean de Onoare încă din 2005, activitate
omagială organizată de Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţio-
nale Botoşani (director: prof. Aurel Melniciuc), Direcţia de Cultură Botoşani (director: prof.
Dănuţ Huţu), în colaborare cu Academia Română - Filiala Iaşi, Institutul de Istorie „A.D. Xe-
nopol” - Iaşi (director: prof. univ. d-r Gheorghe Cliveti). Mediatizarea a fost pe măsura înălţi-
mii valorice a octogenarului omagiat, iar volumul omagial (Frumoasă înălţare de cuvinte.
Academicianului Alexandru Zub [la 80 de ani], volum editat de Gheorghe Cliveti, Editura
PIM, Iaşi - Botoşani, 2014, 366 p.) a sporit componenta livrescă a întregii activităţi, fiind un
reprezentativ exemplu de bună practică a respectului real faţă de personalitatea - instituţie!
Alexandru ZUB (pseudonim: Al. Constantin), s-a născut la 12 octombrie 1934, în comu-
na Vârful Câmpului, jud. Botoşani), din părinții Constantin și Saveta Zub. Studiile primare le-a
absolvit la școala din sat (1945), cele medii la Şcoala Normală (Pedagogică) din Şendriceni -
Dorohoi (1953), cele superioare la Universitatea din Iași, Facultatea de Istorie (1957), cu doctorat
în istorie (1973) la aceeaşi universitate. Cercetător științific la Institutul de Istorie şi Arheologie
“A.D. Xenopol” - Iași (1957-1958). Recluziune politică (Iași, Jilava, Balta Brăilei, Gherla) în
perioada 1958-1964, pe motiv că a organizat, împreună cu alți colegi (M. Brudiu, A.I. Popescu,
D. Vacariu etc.) sărbătorirea lui Ștefan cel Mare (Iași, Putna, 12 - 14 aprilie 1957), cu ocazia unei
jumătăți de mileniu de la înscăunare. A funcționat apoi ca muzeograf la Bacău (1964), bibliograf
la Biblioteca Centrală Universitară „M. Eminescu” - Iaşi (1964-1968), cercetător științific (din
1968) la Institutul de Istorie şi Arheologie „A.D. Xenopol” - Iaşi, ulterior director al amintitei
instituţii (1990- 2010), membru al Academiei Române (membru - corespondent din 1991, mem-
bru - titular din 2004), preşedinte al Secţiei de Istorie (2005 - 2009) a înaltului For academic.
Plecând de la două truisme formulate de Nicolae Iorga cu decenii în urmă, dar de o con-
temporană actualitate, precum că “Pentru a fi în adevăr om, trebuie să te gândeşti la două
lucruri: că atâţia au fost ca să fii tu și că tu însuţi eşti ca să fie după tine atâţia oameni” şi,
respectiv, “istoria, această conştiinţă în veşnic mers a lumii”, care se potrivesc perfect octo-
genarului sărbătorit cu fast şi cu recunoştinţă, activitatea Academicianului Alexandru Zub
poate fi structurată pe cel puţin zece direcţii: istoric - cercetător al istoriei româneşti şi europe-
ne - universale, autor a peste 1.200 de articole, studii, cărţi; eseist, autor a peste 500 de eseuri şi
cronici cu tematici diverse, publicate în revuistica locală, naţională şi internaţională a vremii;
om - cetăţean, membru activ, combativ, dezinteresat, al cetăţii; profesor universitar, exemplu
de magistru şi formator de caractere; manager de institut (Institutul de Istorie „A.D. Xenopol” –
Iaşi,); academician cu activitate intensă, merituorie în cadrul Academiei Române (la Bucureşti
şi Iaşi); membru şi coordonator al redacţiilor unor ziare, reviste, periodice sau anuare cu tema-
tici diverse, locale, naţionale, internationale; membru al diferitelor societăţi, asociaţii, institute,
comitete, comisii naţionale / internationale; laureat al unor titluri, premii, ordine, medalii etc.,
tot atâtea dovezi ale recunoaşterii naţionale / internationale a meritelor octogenarului Magistru
de la Vârful Câmpului - Jud. Botoşani; conducător de doctorate; editor al unor sinteze repre-
zentative de istorie, de cultură etc. ale unor autori români.
Istoric şi eseist, a debutat în revista Viața studențească (1957), cu eseul Ștefan cel Mare
și posteritatea, a publicat un mare număr de articole, studii, cercetări și eseuri de istorie și
istorie culturală, în reviste de specialitate și de cultură din țară și străinătate. Autor al volumelor
Dan PRODAN, Academicianul Alexandru Zub – Octogenar, Cetățeanul și Istoricul – Instituție 397
monografice: Mihail Kogălniceanu. Biobibliografie (1971); A.D. Xenopol. Biobibliografie

(1973); Mihail Kogălniceanu, istoric (1974); Vasile Pârvan, efigia cărturarului (1974) - (ulti-
mele două volume distinse cu Premiul „N. Bălcescu” al Academiei Române); Vasile Pârvan.
Biobibliografie (1975); Pe urmele lui Vasile Pârvan (1983, 2005) ş.a. Şi-a legat numele de
editarea unor lucrări de referinţă ale marilor istorici români: V. Pârvan, Corespondenţă şi acte
(1973); M. Kogălniceanu, Opere, II (Scrieri istorice) - (1976); V. Pârvan, Scrieri (1981); Me-
moriale (2001); Idei şi forme istorice (2003); Scrieri alese (2006; 2011); A.D. Xenopol, Istoria
românilor din Dacia Traiană (cu Prefaţă) ş.a.
Alexandru Zub a realizat diverse restituţii monografice şi analize de ordin teoretic pri-
vind istoria şi menirea ei, în volumele: Junimea, implicaţii istoriografice (1976); A scrie şi a
face istorie (1981); Biruit-au gândul: note despre istorismul românesc (1983); De la istoria
critică la criticism (1985); Cunoaştere de sine şi integrare (1986, 2004); Istorie şi istorici în
România interbelică (1989, 2003); Istorie şi finalitate (1991); În orizontul istoriei (1994). La
acestea se adaugă: Eminescu: glose istorico-culturale (1994); La sfârşit de ciclu. Despre im-
pactul Revoluţiei franceze (1994); Impasul reîntregirii (1995, 2004, 2009, 2012); Chemarea
istoriei (1997); Discurs istoric şi tranziţie: în căutarea unei paradigme (1998); Orizont închis:
istoriografia română sub dictatură (2000); De la istoria critică la criticism: istoriografia ro-
mână sub semnul modernităţii (2000); Reflections on the impact of the French revolution.
1789, de Tocqueville, and Romanian culture (2000); Oglinzi retrovizoare. Istorie, memorie şi
morală în România. Alexandru Zub în dialog cu Sorin Antohi (2002); Vasile Pârvan: dilemele
unui istoric (2002); Istoriografia română la vârsta sintezei: A. D. Xenopol (2004); Mihail Ko-
gălniceanu, arhitect al României moderne (2005); Romano-germanica. Secvenţe istoriografice
(2005); Clio sub semnul interogaţiei. Idei, sugestii, figuri (2006); N. Iorga: studii şi note istori-
ografice (2012); Alexandru Zub La Sighet (2012); Cantemiriana. Studii, eseuri şi note (2014) etc.
A realizat şi a popularizat pentru străinătate o serie de sinteze despre istorici români,
concepţii şi opere: Mihail Kogălniceanu. Un fondateur de la Roumanie moderne (1978); Hun-
dert Jahre Unabhängigkeit Rumäniens (1978); Á la recherche de la synthèse: A. D. Xenopol
(1983); Les dilemmes d’un historien: V. Pârvan (1985). În coordonarea sa (unele în colaborare)
au apărut mai multe volume tematice, între care: Culture and Society: Structures, Interferen-
ces, Analogies in Modern Romanian History (1985); La Révolution Française et les Roumains:
impact, images, interprétations (1989); Temps et changement dans l’espace roumain: frag-
ments d’une histoire des conduites temporelles (1991); Cultură şi societate: studii privitoare la
trecutul românesc (1991); Victor Slăvescu (1993); Ion Nistor (1993); Ilie Minea (1996); Identi-
tate / alteritate în spaţiul cultural românesc (1996); I.D. Ştefănescu (1997); Globalism şi dile-
me identitare. Perspective româneşti (2000); Basarabia: dilemele identităţii (2001); Populism,
demagogie sau realism politic (2001); Sovietization in Romania and Czechoslovakia: history,
analogies, consequences (2003); Franţa, model cultural şi politic (2003); Südosteuropa im 20.
Jahrhundert: Ethnostrukturen, Identitäten, Konflikte (2004); Cultură politică şi politici cultu-
rale în România modernă (2005) ş.a.
Alexandru Zub a fost redactor responsabil al „Anuarului Institutului de Istorie «A.D.
Xenopol»” - Iaşi; „Xenopoliana” - Iaşi; membru în diverse colegii de reviste cu profil istoric
sau cultural: „Revue Roumaine d’Histoire”; „Revue des Études Sud-Est Européennes”, „Re-
vista de Istorie a Moldovei”; „Quaderni” (Milano); „New International Journal of Romanian
Studies” (Amsterdam / Bucureşti) etc.; director de onoare al „Daciei Literare” (serie nouă);
membru al colegiilor redacţionale ale revistelor: „Convorbiri Literare”, „Timpul”, „Viaţa
Românească”, „22” etc. Vicepreşedinte al Societăţii Istoricilor din România, membru al Aso-
ciaţiei pentru Studiul Sud-Estului European, al Comisiei Internaţionale de Istoriografie, al
Asociaţiei Istoricilor Europeni, al Asociaţiei Istoricilor Americani, al Societăţii Internaţionale
pentru Studiul Timpului, al Académie International de Droit Linguistique, preşedinte al părţii
române în Comisia Mixtă de Istorie Româno-Cehă a Academiei Române.
Alexandru Zub este Doctor honoris causa al Universităţilor: „1 Decembrie 1918“ - Al-
ba Iulia (2005); „Dunărea de Jos“ - Galaţi (2004); „Ştefan cel Mare“ - Suceava (2004); „Ovidi-
us“ - Constanţa (2006), Cavaler al Ordinului Artelor şi Literelor, conferit de guvernul francez
(1995); Ordinul naţional Steaua României în grad de Mare Ofiţer (2000); Om al Anului 2002
(ABI) ş.a. Distincţii: Crucea Casei Regale a României (11 decembrie 2008); Professor Emeri-
tus al Universităţii „Al. I. Cuza“ (23 octombrie 2009); Profesor de onoare al Universităţii „Al.
I. Cuza“ (23 octombrie 2009); Distincţia Oamenii Timpului, Iaşi (12 dec. 2009); Premiul speci-
al „Nicolae Iorga” acordat de Asociaţia „Nicolae Iorga” – Botoşani (2013); Cetăţean de onoare
al Comunei Vârful Câmpului (1993) şi Vlăsineşti (2011) - (Jud. Botoşani), al Municipiului
Botoşani (Hotărârea Consiliului Local BT nr. 244 / 31.08.2005); al Municipiului Iaşi (2009),
Membru fondator al Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din România; Premiul Omnia, Gala
FIE - Excelenţă în Educaţie, Iaşi, 20 iunie 2014.
Referințe: Bibliografia Istorică a României, vol. I, IV, V, VI, VII, VIII, IX, X, XI, XII,
XIII, 1970 - 2012, Bucureşti; Anuarul Istoriografic al României, I, 2011, Bucureşti; Istoria ca
lectură a lumii. Profesorului Alexandru Zub la împlinirea vârstei de 60 de ani, Iaşi, 1994;
Nemuritorii. Academicieni români (coord. Ioan Ivanici, Paraschiv Marcu), Bucureşti, 1995; Dr.
Dorina N. Rusu, Membrii Academiei Române. Mic dicţionar, Iaşi / Bucureşti, 1996 (2010);
Who’s Who in România, Bucureşti, 2002; Istorici români de azi. Mică enciclopedie, elaborată
sub redacţia lui Stelian Neagoe, Bucureşti, 2003; Zece pentru România, Bucureşti, Humanitas,
2006; Dicţionarul general al literaturii române, coord. Eugen Simion, Ţ - Z, Bucureşti, 2009,
pp. 543 - 545; Historia sub specie aeternitatis. In honorem magistri Alexandru Zub, ediderunt
Victor Spinei et Gh. Cliveti, Bucureşti / Brăila, 2009; CLIO în oglindiri de sine. Acad. Alexan-
dru Zub la 80 de ani, volum editat de Gheorghe Cliveti, Editura UAIC Iaşi, 2014, 750 p.; Fru-
moasă înălţare de cuvinte. Academicianului Alexandru Zub [la 80 de ani], volum editat de
Gheorghe Cliveti, Editura PIM, Iaşi - Botoşani, 2014, 366 p.; Alexandru Zub - 80. 12 octom-
brie 1934 - 12 octombrie 2014, Vârfu Câmpului - Botoşani, Octombrie 2014, 16 p.
Concepţia Academicianului Alexandru Zub referitoare la istorici şi la istorie a fost for-
mulată în varii împrejurări şi în diverse contribuţii istoriografice, două exemple pot fi enumera-
te aici: “Istoricul este un om al prezentului, chiar dacă se ocupă de trecut”; “Frumuseţea
istoriei este că te obligă să cauţi ordinea, să institui ordinea acolo unde lucrurile par haotice.
Dar, mai ales, istoria se trăieşte, nu se construieşte din hârtii. Iar oamenii care o străbat la
pas prin timpul lor trebuie să îşi asume o atitudine şi o demnitate pe care timpul istoric o ce-
re”. Ca om - cetăţean, membru activ al cetăţii, indiferent ce dimensiuni ar avea aceasta, Al.
Zub manifestă un optimism prudent, bazat pe un realism cu rădăcini istorice, cu influenţe orto-
doxe: “(…) Până la urmă vom reaşeza lumea românească pe temeiurile ei normale și vom
ajunge să ne restabilim respectul faţă de sine. (…) Dacă ne considerăm nişte ticăloşi și extin-
dem această judecată asupra naţiunii, nu putem spera ca ticălosul să se dea peste cap și să se
facă înger. (…) Mult mai bine să spunem omului că vine din spirit divin, că are posibilitatea de
redresare în fiecare clipă (…)” - (Interviu publicat în www.absolutcultural.ro)
Este foarte importantă şi ilustrativă enumerarea unor opinii şi caracterizări ale vieţii, con-
cepţiei şi operei Academicianului Alexandru Zub, formulate de personalităţi ale vieţii ştiinţifice,
culturale, artistice româneşti. Astfel, Academicianul Camil Mureșanu, în Cuvânt de răspuns la
Discursul de recepție la Academia Română a Domnului Academician Alexandru Zub, a precizat:
“Dacă mi s-ar îngădui presupunerea ușor romantică, a relației între destinul unei vieți și locurile
ei natale, aș îndrăzni să spun - iubite coleg - că neînduplecata dumneavoastră propensiune spre
lumea istoriei s-a aflat cumva prefigurată în ambianța acelor locuri, cu imagini străbătătoare
prin trudnicile împrejurări familiale ce v-au marcat primii pași în lume. Ați văzut lumina zilei
lângă apele încă firave ale Siretului, în locurile de întretăiere ale unor amintiri istorice (…)”.
Academicianul Eugen Simion, în încercarea de a creiona portretul octogenarului aca-
demician, a recunoscut: “Am încercat în câteva rânduri să-i fac un portret, cât de cât verosi-
mil, lui Alexandru Zub, un mare istoric și, după convingerea mea, un om special, discret și
eficient în profesiunea lui, admirator al lui Kogălniceanu și Xenopol, în fine un moldovean
care se trage, am impresia, din clasa morală și spirituală a meditativului Miron Costin. (…)
Modelul lui mai apropiat, în discursul istoric și în filosofia de existență, pare a fi Pârvan, un
filosof al istoriei pe care l-a iubit și, într-o oarecare măsură, l-au urmat Eliade și o bună parte
din tinerii intelectuali din anii ’30. (…) Alexandru Zub nu evită, în discursul lui, miturile spiri-
tualitații românești, nici nu vrea să le distrugă, cum face colegul său, Lucian Boia. El merge în
linia tradiției, fiind cred, în concepția lui istorică și în adâncurile ființei sale, un organicist, nu
un localist care stă cu spatele la universalitate, nici un globalist care ignoră valorile naționa-
le!”. (în Cultura literară, nr. 481 din 21 august 2014)
Gheorghe Cliveti, actualul director al Institutului de Istorie “A.D. Xenopol“ - Iasi, din
2010, succesorul în funcţia managerială a insuşi academicianului octogenar sărbătorit, a con-
cluzionat, în 2009, că “Cine va parcurge opera lui Alexandru Zub, impresionantă atât prin
întindere, cât mai ales prin rigoarea documentării, erudiția, fascinanta mobilitate vizavi de
progresele domeniului și de complexitatea receptării lui de contemporani, va surprinde, dinco-
lo de construcțiile monumentale - o sumă de eseuri și articole care pun în mișcare idei, con-
cepte și judecăți de o sobrietate aleasă”.
Mihai Dorin, la capătul unei analize pertinente asupra scrisului zubian, a opinat că
“Opera domniei sale, fără egal în istoriografia românească a ultimilor decenii, se constituie
într-o veritabilă bibliotecă, ce adaugă valoare și sens culturii naționale (…) Istoricul ieșean a
purtat prestigiul școlii istoriografice românești, restituind culturii naționale opera tuturor
marilor noștri istorici” (în Ziarul de Iași, 08.03.2013).
“Pentru Alexandru Zub, cărțile scrise de el și de alții reprezintă viața în exclusivitate:
hrana, aerul, trecutul și viitorul” (Romulus Rusan, Cuvânt introductive, la vol. Alexandru Zub -
La Sighet, Fundația Academia Civică, 2012).
Domnule Academician ALEXANDRU ZUB,

LA MULŢI ANI CU SĂNĂTATE!
La un nou lustru al vieţii!
Modesta şi incompleta mea prezentare a vieţii, concepţiei şi producţiei istoriografice a

Academicianului octogenar Alexandru Zub (realităţi care trebuie să constituie în viitorul apropiat
subiectul unei temeinice monografii!) trebuie să ofere şi un “exemplu invers”: o radiografie zubi-
ană asupra unui înaintaş, tot botoşănean prin naştere, nu mai puţin ilustru: Nicolae Iorga.
Cartea acad. Alexandru Zub, N. Iorga. Studii şi note istoriografice, Muzeul Brăilei -
Editura Istros, Brăila, 2012, 334 p., se înscrie în galeria contribuţiilor reprezentative, emblema-
tice, despre Titanul născut la Botoşani, în 1871. Lucrarea este o culegere de reflecţii ale istori-
cului ieşean despre opera istoriografică a lui N. Iorga, închegate între ele prin tematica capito-
lelor cărţii şi prin subiectele studiilor şi articolelor conţinute. Acestea din urmă au fost publica-
te iniţial în diferite periodice zonale şi naţionale, cărţi de autor, culegeri tematice, volume oma-
giale, în perioada 1969 - 2010. De onoarea colaborării cu acad. Alexandru Zub s-au bucurat şi
câteva periodice botoşănene, pe care le voi nominaliza la momentul potrivit. Cartea se deschide
cu un Cuvânt înainte (pp. 7 - 8), continuă cu patru capitole tematice (Personalia, Bibliographi-
ca, pp. 9 - 40; Paralele, analogii, pp. 41 - 86; Idei, teme, conexiuni, pp. 87 - 220; Generalităţi,
sinteze istorice, pp. 221 - 322), se încheie cu un Indice (doar antroponimic!, pp. 323 - 332) şi
cu Sumarul în limba franceză, paginat greşit în Cuprinsul românesc (la p. 325 în loc de p. 333!)
şi aşezat incomod (ar fi trebuit plasat la începutul cărţii, după sumarul românesc, la pp. 7 - 8).
Gândul lui Alexandru Zub la o restituţie monografică Nicolae Iorga, nerealizată încă,
dar pentru care existau totuşi „cărămizile” istoriografice fondatoare, „Este motivul pentru care
am socotit că studiile, eseurile, notele diseminate de-a lungul anilor în revuistica de specialita-
te, ca şi în presa culturală, ar putea fi adunate într-un volum cu un anume folos sub multiple
aspecte pentru studioşii trecutului nostru” (p. 8).
Secţiunea I, Personalia, Bibliographica, reuneşte reflecţiile autorului despre Casa căr-
turarului de la Vălenii de Munte (pp. 11 - 14), N. Iorga (Note epistolare) – (pp. 14 - 29), Un
mare istoric despre o mare tragedie, respectiv vulcanul rural din 1907 (pp. 36 - 38), Răscoala
ţărănească din 1907 (pp. 38 - 39), O viaţă de om, o istorie de idei (pp. 39 - 40). Trei dintre
articolele acestei prime secţiuni (n-rele 1, 4, 6) au fost publicate iniţial în periodicele botoşăne-
ne Clopotul, XXV, n-r 2610 / 4 septembrie 1969; Caiete botoşănene, III, n-r 4 / aprilie 1985 şi
IV, n-r 2 / februarie 1986. Din corespondenţa primită de N. Iorga în tragicul an 1907 amintesc
scrisoarea lui A. Callimachi din 7 aprilie, în care proprietarul moşiei de la Stânceşti - Botoşani
îi oferea istoricului urmărit un adăpost sigur la conacul său rural şi se întreba, apoi, retoric şi
acuzator: „Dar pentru ce aceste măsuri caraghioase în contra dumitale? Poporul a vrut să
scrie şi el pagina sa de istorie asupra acestei domnii şi, nefiind academică, se vede că s-a
supărat văcarul pe sat” (p. 22). Unele din aceste reflecţii s-au închegat pe marginea unor
apariţii editoriale de şi despre N. Iorga, publicate între 1970 - 1986.
Paralele şi analogii, grupate în secţiunea a II-a, între istorici din generaţii şi şcoli isto-
rice diferite, între poetul nepereche - istoricul nepereche, ambii botoşăneni, între patrioţi inco-
ruptibili, ucişi de legionari, între personalităţi cehe, reflectate în scrierile lui N. Iorga - iată tot
atâtea binomuri istorice, în care primul termen este N. Iorga, analizate de Alexandru Zub. As-
tfel, relaţiile dintre N. Iorga şi preot Constantin Bobulescu, oglindite în scrisori inedite (pp. 43
- 47), reflectă deschiderea marelui istoric erga omnes, în procesul complex al recuperării valo-
rilor folclorice, bisericeşti, artistice etc. Paralela comparatistă dintre Kogălniceanu şi Iorga (pp.
47 - 57) a evidenţiat studiile celui de-al doilea despre activitatea istoriografică a primului, cât şi
punctele de contact / elementele preluate între cele două personalităţi. N. Iorga şi V. Pârvan
(pp. 58 - 61) „(…) au ştiut să colaboreze la această mare operă, care e conştientizarea de sine
a unei naţiuni, să-i restituie temeiurile demnităţii şi să o fortifice în voinţa ei de a se manifesta
liber” (p. 61). Neamul românesc a fost numitorul comun al activităţilor specifice desfăşurate
de-a lungul vieţii lor de sinteza literară - ziaristică nepereche, Mihai Eminescu, urmată de sin-
teza istorică nepereche, Nicolae Iorga, ambele născute la Botoşani, la o distanţă de 2 km. Între
I.D. Ştefănescu şi N. Iorga: consideraţii de metodă (pp. 71 - 78), ambii istorici ai artei româ-
neşti laice şi religioase, au existat identităţi de metodă a cercetării şi proiecte de colaborare
ştiinţifică, în ciuda unei sincope din 1934, cauzată de reorientări în afilierea istoriografică. N.
Iorga şi V. Madgearu, victime ale fanatismului (pp. 78 - 79), patrioţi neclintiţi şi oameni poli-
tici democraţi, constituţionali, au căzut sub gloanţele legionarilor în aceeaşi zi, la 27 noiembrie
1940, conturând tragic aureola martirajului. N. Iorga a prezentat, în opera sa, personalităţile
cehe care au devenit prieteni ai poporului român, în primele patru decenii ale secolului al XX-
lea (Figuri de cehi în memorialistică, pp. 79 - 85).
Secţiunea a III-a este cea mai generoasă în Idei, teme, conexiuni, incluzând 20 de con-
tribuţii, care radiografiază multiplele domenii de introspecţie iorghistă şi rezultatele istoriogra-
fice ale acestei titanice munci, desfăşurate de-a lungul unei „vieţi de om, aşa cum a fost”. Or-
donate inteligent, cele 20 de contribuţii tematice conturează o imagine de ansamblu a operei
istoriografice a lui N. Iorga. Plecând de la maxima istoricului total conform căreia „istoricul e
un bătrân prin experienţă al naţiei sale. Dacă nu-l întreabă alţii, el e dator să-i vorbească
(…)”, Al. Zub a conchis că „Pentru N. Iorga a scrie istorie era o obligaţie ce decurgea din
aceeaşi convingere a utilităţii ei” (p. 92) – (articolul a apărut în ziarul Clopotul, XXVIII, de-
cembrie 1970). Referitor la Problema izvoarelor istorice (pp. 95 - 103) analizate de istoric în
procesul investigaţiei istorice, „N. Iorga se înfăţişează astfel şi ca un editor de izvoare istorice
cu un larg registru de preocupări”, conchide Al. Zub (p. 102). Publicarea unor contribuţii
despre şi de N. Iorga i-au permis academicianului ieşean să prezinte varii aspecte ale concepţiei
istorice şi ale preocupărilor istoriografice ale Titanului de la Vălenii de Munte. Istoric al Bi-
zanţului (pp. 103 - 105, în Clopotul, XVIII, 1971), Omagiu Omului şi Operei (pp. 105 - 106, în
Clopotul, XXVIII, 1972), Locul românilor în istorie (pp. 107 - 110), Personalitatea istorică a
românilor (pp. 110 - 118), Preocupări de istorie ecleziastică (pp. 130 - 142), Ca să fim mai
tari… (pp. 142 - 146), Sigiliul Romei (pp. 152 - 156), Opinii sincere şi pernicioase (pp. 195 -
202), Muncă şi credinţă (pp. 146 - 147), Un istoric al vieţii (pp. 147 - 152), Elogiul faptei (pp.
157 - 161), Universul muzicii (pp. 190 - 194), Fervoarea creaţiei (pp. 205 - 208), Discurs isto-
ric şi identitate naţională (pp. 208 - 214), Vocaţia militantă a istoricului (pp. 214 - 220, pre-
zentată la Botoşani, la 28 noiembrie 2010) - iată tot atâtea radiografii zonale realizate de Al.
Zub asupra unor caracteristici ale vieţii şi activităţii multi-sectoriale ale lui N. Iorga.
Ultima revoluţie burgheză a secolului XVIII, cea franceză, a ocupat un loc aparte în preo-
cupările de istorie universală modernă ale lui N. Iorga, care i-a evidenţiat cauzele, i-a urmărit
evoluţia şi i-a analizat urmările şi importanţa istorică (Revoluţia franceză: o severă critică, pp.
161 - 189). Prin contribuţiile sale referitoare la revoluţia pornită de la Paris în iulie 1789, istoricul
român a urmărit a revizuire a percepţiei acelui fapt istoric, a locului şi rolului său în istoria
Franţei, a Europei, a lumii. Astfel, „Secolul XVIII datoreşte revoluţiile sale unei false înţelegeri a
istoriei”, a afirmat Iorga (p. 165). La sfârşitul acelui veac, „Revoluţia franceză nu este decât o
consecinţă a raţionalismului adoptat de o întreagă societate” (p. 166), „un accident care a re-
zolvit chestiuni foarte esenţiale puse de multă vreme” (p. 167). „Eu nu cred în revoluţii”, a afir-
mat tranşant şi repetat N. Iorga, declarându-se adversarul deschis al oricărei revoluţii şi susţinăto-
rul constant al stabilităţii politice şi a evoluţiei lente, reformatoare, constituţionale (pp. 174 - 175),
evaluând experienţa franceză prin şocul acestei atitudini. „Cele trei cuvinte magice” ale revo-
luţiei franceze: liberté, égalité, fraternité, au jucat un rol mobilizator în derularea evenimentelor,
au rezumat esenţa unui fapt istoric major, chintesenţă transmisă în alte spaţii, altor potenţiali
revoluţionari (pp. 180 - 184). „Fenomen universal de minoritate franceză”, revoluţia izbucnită în
1789, în prim proces de formare a naţiunilor, a fost vectorul care a indicat direcţia (unică! irever-
sibilă!) de evoluţie a societăţii europene, şi nu numai, la începutul secolului XIX.
Al. Zub a analizat concepţia istorică a lui N. Iorga în secţiunea a IV-a, intitulată sugestiv
Generalităţi, sinteze istorice. Prin orizontul geo - temporal abordat, prin concepţia istorică profe-
sată, prin instrumentarul utilizat, prin numărul de contribuţii ştiinţifice publicate, prin activitatea
de profesor universitar, prin teoria aplicată în practică ca şi acţiune naţională etc., N. Iorga a fost
istoricul total (pp. 223 - 226). Al. Zub a urmărit Evoluţia spiritului critic (pp. 230 - 243) în Ro-
mânia în perioada 1890 - 1940, cu specială privire la N. Iorga, unul dintre triumvirii Şcolii criti-
ce româneşti de la 1900 şi port-drapelul acesteia. Dovedind disciplină în activitate şi precizie în
analiză, asumându-şi un orizont tematic şi rigoare ştiinţifică, utilizând comparatismul ca metodă,
adunând şi publicând material istoric, folosind critica ca instrument profesional, clamând şi im-
punând organizare, perfecţionându-şi continuu stilul, excelând în vocaţia sintezei, N. Iorga a
dovedit că este istoricul emblematic al Şcolii critice de la începutul secolului XX. Contribuţia
istoricului ieşean a fost publicată în Hierasus, Anuar 1980, III, Botoşani, pp. 19 - 30. Metoda
regresivă în studiul istoriei (pp. 244 - 251), utilizată dar neteoretizată de N. Iorga, încadrându - se
în concepţia umană a istoriei, era procedeul de restituţie a trecutului prin întoarcerea instinctivă la
originile fenomenelor istorice cercetate. Vocaţia sintezei, materializată în opuri erudite de istorie
ale unor popoare, teritorii, state, oraşe, personalităţi, organizaţii, idei etc., a atins punctul culmi-
nanat sub forma sintezei istorice a umanităţii. Pentru expresia din urmă, N. Iorga a introdus ter-
menul de istoriologie, bazată pe permanenţele istorice, asupra cărora polihistorul a insistat înde-
lung. În acest sens, Al. Zub a conchis că „Istoriologia propusă de N. Iorga, la timpul său, e o
operă de pionier şi de mare maestru al sintezei” (p. 256). Articolul Despre Istoriologia umană
(pp. 251 - 256) a fost publicată întâi în Caiete botoşănene, IV, noiembrie 1986.
Aflat mereu În căutarea sintezei (pp. 269 - 272), dar şi în scrierea acesteia, „N. Iorga a
înţeles că nu poate concepe ultimai-i sinteză, Istoriologia, decât ca pe o construcţie dinamică,
menită a prezenta în definitiv «tragedia acestui neam omenesc»”, a precizat Al. Zub (p. 272).
Evident, în sintezele sale, Sensul revizuirii (pp. 272 - 274) era foarte bine trasat: cercetare,
restituire, actualizare, umanizare. Asumându - şi şi profesând ştiinţific şi didactic universitar
Viziunea dinamică a istoriei (pp. 297 - 306), N. Iorga a plasat studierea, prezentarea şi „lectura
trecutului sub unghiul permanenţelor, (care) nu era decât o introducere la sinteza mai dinami-
că, mai subtilă, pe care o numea istoriologie”, după cum a apreciat Al. Zub (p. 305). În cadrul
sintezei dinamice profesate, N. Iorga a acordat un rol important sistemului, permanenţei vieţii
şi culturii populare ale unui etnos, pe care ”l-am aplicat la istoria Bizanţului, l-am aplicat la
istoria Imperiului Otoman, pe care a trebuit să o refac, şi pe urmă la istoria generală, cuprin-
zând şi pe cea a Occidentului”, a precizat istoricul total (p. 301). Revizuirea şi restituirea tre-
cutului otomanilor, conform propriei concepţii istorice şi a canoanelor istoriografice de la înce-
putul secolului XX, s-au materializat în sinteza Geschichte des osmanischen Reiches, nach der
Quellen dargestellt, vol. I - V, Gotha, 1908 - 1913, devenită centenară, încă actuală, încă gene-
ratoare de idei creative, care ar merita hotărât o traducere în limba română, spre gloria autoru-
lui, a turcologiei osmanistice, a ţării unde s-a născut.
Toate elementele prezentate anterior s-au încadrat în Concepţia umană a istoriei (pp.
307 - 317), în care autorul şi unitatea de măsură a realizărilor, dar şi a deziluziilor, a fost omul,
despre care tot ce era vrednic şi accesibil de a fi cunoscut trebuia reconstituit şi povestit oame-
nilor. Sinteza iorghistă, integratoare, umană, dinamică, critică, militantă, o „lecţie de integrali-
tate” veritabilă, solidă, mobilizatoare (pp. 317 - 322), sub forma Istoriologiei umane, a fost
suprema moştenire lăsată de N. Iorga urmaşilor săi, istorici români şi străini, dovedind încă o
dată, dacă mai era nevoie, Actualitatea operei polihistorului român (pp. 264 - 266) – (contri-
buţie prezentată în cadrul Simpozionului comemorativ Nicolae Iorga, Botoşani, 9 decembrie
2008). Al. Zub nu putea ignora analiza caracteristicilor şi a evoluţiei celor două Şcoli istorice
(pp. 274 - 282) specifice istoriografiei române în a doua jumătate a secolului XIX: Şcoala
romantică de la 1850 – 1880 şi Şcoala critică de la 1900, ilustrată de triumviratul D. Onciul - I.
Bogdan - N. Iorga. În concluzie, de la Romantism, prin Junimismul pozitivist, la Criticism -
iată drumul sinuos, anevoios, al istoriografiei române între 1850 - 1900, cu preluări şi continui-
tăţi fireşti, necesare, dar şi cu rupturi şi eliminări ireversibile.
Dacă N. Iorga a contestat, la 1900, şcoala şi concepţia istorică romantică, începând cu
1930 Magistrul a fost contestat de un grup de tineri istorici, grupaţi în Şcoala nouă de istorie
şi în jurul noului periodic al acesteia, Revista Istorică Română (vol. I, 1931, Bucureşti). Între
reprezentanţii emblematici ai celor două grupări, N. Iorga şi C.C. Giurescu, s-a derulat o pole-
mică ştiinţifică, în limite academice, cu provocări bilaterale, de pe urma cărora, paradoxal, toţi
au avut de câştigat: fiecare şcoală istorică şi-a consolidat poziţia în câmpul istoriografic româ-
nesc, „corifeii” lor au elaborat două sinteze reprezentative de istorie românească, scrisul istori-
ografic românesc a evoluat benefic pe două coordonate: cea naţională, românească (C.C. Giu-
rescu şi comilitonii săi); cea universală, cu rădăcini naţionale (N. Iorga şi discipolii săi). Evi-
dent, au fost şi intersecţii istoriografice naţional - universal, asupra cărora se va insista cu altă
ocazie. Atât N. Iorga (cu Istoria Românilor, 10 vol., 1936 - 1939, Bucureşti), cât şi C.C. Giu-
rescu (cu Istoria Românilor, 3 vol. cu 5 părţi, 1935 - 1946, Bucureşti), dovedind vocaţia sinte-
zei, au excelat în această direcţie. In fond, două variaţiuni (concepţii, sinteze) pe aceeaşi temă
(istoria românilor) – (O polemică şi două sinteze, pp. 282 - 297).
Sensibil la suflul sintezei, Al. Zub a prezentat vol. I, ediţia a II-a, 1989, al Istoriei Românilor
de N. Iorga, ca prim produs al Marii sinteze de restituţie (ediţia a II-a, coordonatori: Gh. Buzatu şi
Victor Spinei) – (pp. 258 - 259). Nu trebuie ignorate nici ecourile personalităţii, operei şi concepţiei
sale istorice în străinătate, în special în Italia. Acolo, nepoata sa postumă, Bianca Valota Cavallotti,
a publicat două cărţi despre şi de ilustrul său bunic: Nicola Iorga, Guida Editori, Napoli, 1977, 312
p.: Nicolae Iorga, Considerazioni generale sugli studi storici, saggio introductivo e cura di Bianca
Valota Cavallotti, Milano, Edizioni Unicopli, 1990, 356 p. Al. Zub le-a prezentat cititorilor într-un
constant efort de informare şi restituire (Intre patosul cunoaşterii şi nevoia de acţiune, pp, 226 -
230; Generalităţi istorice, pp. 266 - 269). Pentru Botoşani şi botoşăneni, N. Iorga a fost, este şi va fi
Un simbol inalterabil (pp. 256 - 258, contribuţie tipărită în Caiete botoşănene, V, n-r 10 / octombrie
1987). „N. Iorga rămâne legat, a precizat Al. Zub, prin toate fibrele existenţei sale de oraşul în care
a văzut lumina zilei şi căruia a căutat a-i spori lumina prin restituirea unei tradiţii de cultură şi
deopotrivă prin îndemnuri la creaţie permanentă” (p. 258).
În cadrul cărţii semnate de Al. Zub, unele repetiţii nu au putut fi evitate, tocmai datorită ca-
racteristicilor conceptual - tehnice ale contribuţiei. Dar ele nu sunt deranjante ci, dimpotrivă, con-
structive, pentru că fixează principalele coordonate ale concepţiei istorice şi ale operei istoriografice
ale lui N. Iorga. Contribuţia academicianului ieşean nu conţine nici un articol referitor la N. Iorga -
turcolog, aspect faţă de care, personal, manifest o „simpatie istoriografică” constantă. Dar niciodată
nu este prea târziu… Consider că lucrarea lui Al. Zub este ultima treaptă către sinteza închegată
Nicolae Iorga, pe care istoricul ieşean o va oferi specialiştilor şi cititorilor interesaţi de subiect în
viitorul apropiat. Aşteptăm cu speranţă şi încredere această monografie să ne bucure ochii şi spiritul.
Identific aici o datorie a fiecăruia: a acad. Al. Zub de a scrie monografia, împărtăşindu - ne şi nouă
cunoştinţele sale vaste despre conjudeţeanul său (dar şi al nostru!); a noastră, a cititorilor, de a şti şi
de a transmite mai departe conturul personalităţii botoşăneanului, românului, universalului N. Iorga.
Peste Titanul renascentist nu trebuie să se aştearnă uitarea…
Ca şi cum N. Iorga ar fi ucis a doua oară1…
1
Vezi şi Dan Prodan, „Nicolae Iorga văzut de Alexandru Zub”, în revista Luceafărul, anul V, nr. 3 (63) / martie
2013, Botoşani; idem, „Iorga după Iorga. Noutăţi editoriale despre viaţa şi opera Titanului român”, în AMS, XII,
2013, Botoşani, pp. 314 - 317.
Lidia ALEXIE
CORESPONDENŢĂ INEDITĂ ÎNTRE COSTACHE ENESCU

ŞI GEORGE ENESCU, AFLATĂ ÎN PATRIMONIUL
MUZEULUI MEMORIAL „GEORGE ENESCU” – DOROHOI
„ Am fost cinci într-unul: compozitor, pianist, violonist, dirijor şi pedagog.”
Aşa îi plăcea să-şi spună atunci când vorbea despre el şi muzică. Maestrul a lăsat
moştenire posterităţii compoziţiile sale muzicale, casele pe care le-a avut în Romania, astăzi
muzee: Muzeul Memorial din Liveni (locul naşterii sale), Muzeul Memorial”George Enescu „
Dorohoi (casa în care a trăit tatăl său, Costache Enescu), Muzeul de la Tescani Judeţul Bacău (
unde a locuit împreună cu soţia), Casa Memorială de la Sinaia (a aparţinut lui George Enescu)
şi Muzeul Naţional „George Enescu” din Bucureşti1. Toate aceste locuri dragi lui, pline de
amintiri şi poveşti care i-au marcat existenţa, ne redau povestea vieţii unui OM care si-a dedi-
cat întreaga viaţa muzicii.
George Enescu a fost singurul supravieţuitor al familiei Costache si Maria Enescu, din
cei 11 copii pe care îi aduseră pe lume familia Enescu. S-a născut pe 19 august 1881 la Liveni.
Copil dorit, Jurjac aşa cum alintau părinţii, a avut parte de o grija excesiva a părinţilor într-o
căsnicie suferindă, dar plină de afecţiune faţă de copil, copil care îşi va diviniza mama întreaga
viaţa.
Drumul său în lumea muzicii a început la Iaşi, în 1886, atunci când a avut loc prima în-
tâlnire cu profesorul Eduard Caudella, cel care l-a ascultat si l-a îndrumat să studieze muzica,
simţind de pe atunci în copilul Enescu un adevărat potenţial artistic.
Prima vioară o primeşte în dar de la tatăl său, care îi intuise talentul şi care îl va sprijini
moral şi material în devenirea sa artistică. La 7 ani da examen la Conservatorul din Viena şi
este acceptat să studieze şi apoi îşi va continua studiile la Paris.
Plecat de mic din ţară, ţinea legătura cu familia şi prietenii prin corespondenţă. Cores-
pondenţa sa dezvăluie în mare parte portretul spiritual al unui mare om, al unui activ susţinător
al şcolii muzicale româneşti, al celui mai generos muzician roman. Chiar dacă Enescu a mani-
festat permanent o teamă în faţa scrisului, o anumită reticenţă pentru „acest timp pierdut ”
inutil - aşa cum mărturisea mamei sale in ianuarie 19022- totuşi a scris.
Majoritatea scrisorilor sale au un caracter formal, de rutină artistică şi socială, de felici-
tare pentru un eveniment familial sau profesional, de mulţumire pentru un serviciu. Corespon-
denţa sa captivează prin farmecul graiului moldovenesc, prin spontaneitatea şi sinceritatea
gândului.
Plecat peste hotare spre a-şi împlini studiile muzicale, George Enescu a purtat o cores-
pondenţa de câteva sute de scrisori cu părinţii rămaşi în ţară. Separarea părinţilor după plecarea
lui la studii, respectiv faptul că Maria Enescu a trăit la Mihăileni, departe de soţul ei stabilit la
Cracalia si Liveni, a accentuat durerea copilului ce se simţea dator să-şi împărtăşească în mod
egal gândurile faţă de ambii părinţi, dar cu prioritate faţă de mama, pentru care scria aproape zi
de zi.
Maria Enescu a trăit exclusiv prin bucuria ultimului copil pe care, din păcate, nu l-a pu-
tut avea aproape, datorită carierei artistice. Corespondenţa dintre George Enescu şi părinţii săi
alcătuieşte un tot indestructibil şi tulburător. Muzicianul aproape că „telegrafia " viaţa sa coti-
diană. Copilul scria tot ce făcea zilnic, oră de oră, cu puşca, cu mingea, cu vaporul său, se
plimba cu bicicleta, simţea nevoia să-i transmită mamei sale întreaga bucurie: „Când voi veni
acasă la vară avem să ne jucam cu vaporul, cu puşca, cu mingea si cu alergarea . Cu vaporul o
1
Viorel Cosma, Scrisori. Editie critică, vol. I, Bucuresti, 1974, Edit.Muzicală a Uniunii Compozitorilor, passim.
2
„Să mă vezi mama scriind la scrisori în dreapta şi în stânga, e de necrezut pentru mine care urăsc lucrul acesta” (Ibidem, p.5).
Liadia ALEXE, Corespondență inedită între Costache Enescu și George Enescu 405
să fluierăm, cu puşca ne-om împuşca şi cu mingea ne-om juca.” Nici felicitările de ziua ono-
mastică, de Anul Nou, cu ocazia sărbătorilor de iarnă şi de alte sărbători nu lipseau. Era un
copil supus, încât cerea voie în scris lui Costache Enescu, să se ducă la concert.
Corespondenţa enesciană are o mare valoare documentară. Începând cu anul 1888 (de la
7 ani) şi până la 12 decembrie 1954 (cu 6 luni înainte de a muri) corespondenţa acoperă aproa-
pe fiecare an al existentei sale. Aşa se reface întregul peisaj al vieţii artistului.
Era foarte atent în redactarea corespondenţei, nu ezita aproape niciodată a indica locul,
data şi adresa personală. Astfel, se reface prezenţa maestrului în cele mai neînsemnate detalii: (
Liveni, Cracalia, Mihăileni, Dorohoi, Bucureşti, Sinaia, Tescani, Viena, Paris) până la pensiu-
nile şi hotelurile cele mai pitoreşti din ţară (Bratu, Metropol, Bulevard,etc.) şi de peste hotare 3.
În patrimoniul Muzeului Memorial de la Dorohoi sunt două scrisori ale lui Costache
Enescu (1910, 1911) trimise către fiul său George, scrisori ce nu au fost publicate.
Scrisoarea din 25 februarie 1910 a fost trimisă de la Cracalia la Paris, semnată Costache
Enescu, în care îşi exprima dorinţa de a-şi vizita fiul la Paris în perioada 15 -30 martie, timp în
care Costache Enescu era fără ocupaţie.
„ Mă Jurjacule,
Respunde-mi dacă între 15-30 Martie eşti la Paris, sânt cu totul fără ocupaţie şi pe acest
timp şi se poate ca să merg să te văd şi acolo.
Sănătatea me bună ca pentru un bătrân.
Ce mai faci?
Sănătate şi voie bună .
Tata”
În cea de a doua scrisoare, datată 18 mai 1911, foarte scurtă, tatăl îi aduce la cunoştinţă
fiului că este la Govora la băi şi locuieşte la Vila Constanţa-Marieta. Râmnicu Vâlcea şi a în-
ceput cura de trei zile. Încheie cu „Sănătate, Tata."
„ Mă Băiete
Spre ştiinţa: Govora (Băile),Vila Constanţa-Marieta. R.Vâlcea.
Am început cura de trei zile. Sănătate
Tata”
Cele două scrisori la care fac referire, nu au plicuri, aşa încât lipseşte adresa destinataru-
lui (George Enescu) şi cea a expeditorului (Costache Enescu).
Chiar dacă George Enescu avea 30 de ani, tatăl său i se adresează ca în copilărie: „Mă
Jurjacule” şi „ Mă Băete”, ceea ce demonstrează dragostea părintească, nevoia de a-şi tine la
curent băiatul despre sănătatea lui şi ce făcea zilnic acasă la Cracalia unde se ocupa de agricul-
tură. În anii 1910 şi 1911, maestrul Enescu era la Paris, unde desfăşura o amplă activitate artis-
tică, dar şi în România la Ateneul Român din Bucureşti unde dirijează orchestra Ministerului
Instrucţiunii Publice, cu un program alcătuit din compoziţii proprii.
Cele două scrisori, pe lângă valoarea documentară, ne oferă şi o lectură plăcută, chiar
dacă autorul nu a fost un scriitor de meserie, prin graiul ţărănesc folosit din care astăzi puţin s-a
mai păstrat.
3
Ibidem, p. 7.
Fig. 1 - Scrisoarea din 25 februarie 1910
Fig. 2 – Scrisoarea din 18 mai 1911
Lucica PÂRVAN, Rudolf Schweitzer – Cumpăna. 40 de ani de la moartea artistului 407
Lucica PÂRVAN
RUDOLF SCHWEITZER – CUMPĂNA.

40 DE ANI DE LA MOARTEA ARTISTULUI
„O figură din cele mai interesante ale artei noastre plastice” (Nicolae Iorga)
„Un om şi un artist plăcut la înfăţişare, politicos, elegant, întotdeauna subtil în conver-
saţie, iubit de colecţionari şi de studenţii săi”- sunt cuvintele rostite de muzeograful Augustin
Lucaci, la deschiderea expoziţiei din luna februarie a.c. când Muzeul Judeţean Argeş a organi-
zat o expoziţie dedicată patronului spiritual al Galeriilor de artă din Piteşti, la patru decenii de
la trecerea maestrului în lumea umbrelor.
Artistul s-a născut la Piteşti la 7 mai 1886, într-o familie de etnici germani. După absol-
virea Liceului „Ion C. Brătianu” îşi continuă studiile la Academia Regală din Berlin
(1904/1909). Debutează la salonul Oficial din 1911, un an mai târziu, 1912, participă cu un
număr de 5 lucrări la expoziţia organizată de Societatea Tinerimea Artistică iar în 1913 deschi-
de prima expoziţie personală la Palatul Creţulescu din Bucureşti, urmată de mai multe expoziţii
de grup. Un lucru mai puţin cunoscut din viaţa artistului este acela că a participat activ (mobili-
zat fiind în 1916) la luptele din zona Braşovului, a fost luat prizonier şi dus în lagăr unde a fost
„coleg” cu pictorul Corneliu Mihăilescu.
Începând cu 1920 călătoreşte la Budapesta, Constantinopol, Atena, Salonic. Seria călă-
toriilor continuă (chiar în condiţiile în care în anul 1927 se stabileşte la Bucureşti) în Macedo-
nia, în mai multe oraşe din Italia (Roma, Napoli, Milano, San Remo, Veneţia), în Franţa unde
deschide o expoziţie la Galeria Jeanne Castel; participă cu lucrări la Expoziţia Artiştilor Fran-
cezi de la Paris (1931/1932) şi în Germania. În ţară continuă să deschidă expoziţii personale şi
expoziţii de grup la Sala Dalles şi Ateneul Român, la Timişoara, Galaţi, Piteşti, Buzău, Craiova
(1932, 1935, 1936, 1938, 1941, 1946), participă la expoziţii anuale, saloane, expoziţii retrospective.
În 1951 este numit profesor la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” Bucu-
reşti, printre studenţii săi numărându-se Vasile Grigore, Marin Gherasim, Ion Sălişteanu, Iulia
Hălăucescu, Traian Brădean, Constantin Blendea şi mulţi alţii şi devine membru al UAP, secţia
pictură. De-a lungul carierei sale s-a bucurat de prietenia unor personalităţi precum: Nicolae
Iorga, Tudor Arghezi, Elena Văcărescu, George Oprescu, Dan Grigorescu, precum şi de preţui-
rea familiei regale a României. Regina Maria l-a vizitat în atelierul său din strada Budişteanu
din Bucureşti iar Regele Carol al II-lea l-a invitat să picteze alături de Eustaţiu Stoenescu,
Nicolae Tonitza, Ştefan Popescu, Ion Teodorescu Sion, la Palatul Regal din Bucureşti, lucrările
sale putând fi admirate şi astăzi în sufrageria regală.
Despre Rudolf Schweitzer – Cumpăna, istoricul Nicolae Iorga scria în 1921, după expo-
ziţia deschisă la Ateneul Român:
„Nimic din ceea ce face nu e ca la alţii, dar nu pentru că o voieşte, ci pentru că e o ne-
cesitate absolută a sufletului său. E un zbucium în acest suflet cu totul original, capabil de
opere mari, un zbucium onest şi fecund. Capete ţărăneşti, tovarăşi de mizerie în colibe, femei
mândre ca nişte canefore de piesă antică, boi în aprigă înaintare a muncii, mai ales viaţa
rurală, cu o tristă francheţe hotărâtă, care, după atâtea pastişe ale copiatorilor de-a zecea
clasă, face bine. Natura însăşi, la munte, până sus în albastrul de cer şi alb de zăpadă, conto-
pite într-o ideală armonie – e tot aşa de adevărat, de dârz înviorătoare. De la acest pictor
putem aştepta o nouă formulă a realităţii pământului nostru şi a rasei noastre”.
A fost un artist deosebit de generos, a donat în timpul vieţii sale lucrări unor muzee din
Brăila, Galaţi, Bucureşti, Craiova (cele mai multe, 149) - Muzeului Judeţean Argeş, care, în semn
de recunoştinţă, a deschis o Galerie de Artă la Piteşti care-i poartă numele. A donat din lucrările
sale şi Bisericii Romano-catolice din Alba Iulia, fiind prieten cu reverendul Gustav Muller.
A fost apreciat atât în ţară cât şi în străinătate, a fost prezent la numeroase expoziţii şi cu
toate acestea, vreme de aproape 15 ani a intrat într-un con de umbră.
La 110 ani de la naşterea sa în 1996, nepoata artistului Dr. Zoe Apostolache Stoicescu în-
fiinţează la Bucureşti Fundaţia Cultural- Artistică Rudolf Schweitzer – Cumpănă, bucurându-se

de colaborarea unor personalităţi precum: acad. Dan Grigorescu, istoricul de artă Radu Ionescu,
Mircea Deac, Petre Oprea, Paul Rezeanu, Valeriu Râpeanu, Ruxandra, Garofeanu şi mulţi alţii.
Sunt organizate expoziţii, simpozioane, se tipăresc cataloage. În 1998 apare publicaţia pe-
riodică „Caietele Fundaţiei Rudolf Schweitzer – Cumpănă” pentru ca în 2003 să iasă de sub tipar
Albumul monografic dedicat vieţii şi operei pictorului – autor istoricul de artă Radu Ionescu.
Este momentul în care, ca persoană care m-am ocupat începând cu anul 1986 de promo-
varea colecţiei de artă a Muzeului Judeţean Botoşani, am sesizat că puţini erau cei care aveau
cunoştinţă despre existenţa la Botoşani a unui număr de 17 lucrări semnate Rudolf Schweitzer –
Cumpănă, 15 dintre ele făcând parte din Donaţia Prof. Vasile Filip (acesta fiind fără îndoială
principalul motiv pentru care lucrările noastre nu figurează în Albumul monografic apărut în
2003 şi nici în expoziţiile deschise sub egida Fundaţiei Culturale înfiinţată în 1996).
Rudolf Schweitzer – Cumpănă şi Vasile Filip (colecţionarul care a donat muzeului bo-
toşănean 45 lucrări) au fost prieteni câteva decenii şi colegi (ambii profesori în învăţământul
superior artistic) şi nu este exclus ca pictorul să fi luat lecţii de vioară cu muzicianul Vasile
Filip, cunoscută fiind pasiunea artistului pentru acest instrument.
Vasile Filip s-a născut la Botoşani la 1 martie 1900, a studiat Conservatorul la Iaşi unde
s-a făcut remarcat de George Enescu pentru aptitudinile sale deosebite. În 1923 absolvă Con-
servatorul Naţional de Muzică din Paris cu premiul I şi este numit profesor la Conservatorul
Ciprian Porumbescu din Bucureşti, unde rămâne peste 4 decenii, printre studenţii săi numărân-
du-se Ion Voicu, Mihai Constantinescu ş.a.
În 1977 urmând exemplul prietenului său Rudolf Schweitzer – Cumpănă, muzicianul
Vasile Filip donează muzeului de artă proaspăt înfiinţat la Botoşani, (oraşul în care s-a născut),
un număr de 45 lucrări, 15 dintre ele, aşa cum am enunţat deja, aparţinând pictorului Rudolf
Schweitzer – Cumpănă, lucrări pe care, fără îndoială acesta (Vasile Filip) le-a achiziţionat
conform exigenţelor sale artistice.
Subiectele lucrărilor din colecţia Muzeului botoşănean sunt legate de locurile în care a copi-
lărit (dragostea faţă de lumea satului al cărui nume şi l-a ataşat – Cumpăna) de oamenii din zonă, de
casele din satele din zonă; o adevărată cronică a portului ţărănesc şi a arhitecturii din lumea satului.
„Am cunoscut de mic copil ţăranul şi l-am iubit” – mărturisea artistul într-un dialog pe tema
artei sale. Ţărănci la masă, Ţărancă cu furca, Femeie la vatră, sunt lucrări foarte bine realizate
cu tematică inspirată din lumea satului care dovedesc compasiunea artistului faţă de oamenii simpli.
Executate în tonalităţi închise de griuri şi brunuri, gama de verde cald, albastru de Pru-
sia, ocru şi alb, lucrările sunt valoroase prin picturalitate şi căldura umană pe care o degajă, bun
echilibru compoziţional, interpretare adecvată. Dintre ele se evidenţiată Ţigancă cu basma
roşie, lucrare cu valoare plastică deosebită.
Sunt de asemenea prezente în colecţia muzeului botoşănean câteva peisaje, serios elabo-
rate şi inspirate din călătoriile artistului la Paris şi Veneţia: Case la Paris, Casă la Paris, Piaţa
Concordiei, Pe Cheiul Senei, Parc Luxemburg Paris, Veneţia dar şi peisaje autohtone: Pei-
saj, Peisaj de iarnă, Peisaj de toamnă - Mogoşoaia.
Lucrări cu valoare artistică, echilibru compoziţional, cromatică sobră, picturalitate. Pei-
sajul este redat cu fidelitate în maniera caracteristică pictorului. Ocruri şi griuri puse în contrast
cu brunuri opace, alteori tonalităţi deschise cu alb, gri-ocru, gama de galben, mici accente de
roşu, pastă groasă uneori pusă în straturi succesive.
Nu lipsesc portretele: Portretul maestrului Vasile Filip, Portret de femeie şi nici na-
turile statice. În ceea ce priveşte cromatica, artistul foloseşte în mai toate picturile aflate în
colecţia botoşăneană o gamă de pământuri brun-roşcate şi ocruri complementate cu griuri ver-
zui deschise şi alburi intens modelate.
Timp de peste 15 ani, lucrările maestrului Cumpănă (parte integrantă a Donaţiei Vasile
Filip) au fost expuse într-un spaţiu generos situat în str. Ştefan Luchian (fostă Karl Marx).
Clădirea a fost retrocedată şi pentru o perioadă scurtă de 4 ani întreaga colecţie a fost mutată
într-o clădire situată în Centrul Vechi al oraşului.
În lipsa unui spaţiu pentru expunerea permanentă a acestor lucrări şi în ideea de a le face
cunoscute, am luat legătura cu doamna Zoe Apostolache Stoicescu şi în anul 2010 am deschis
sub egida Fundaţiei culturale Rudolf Schweitzer – Cumpănă o expoziţie la Muzeul de Artă din
Piatra Neamţ alături de lucrările maestrului Rudolf Schweitzer – Cumpănă fiind prezente şi
lucrări semnate de Iulia Hălăucescu, una dintre studentele maestrului.
În 2011, an declarat de UNESCO anul Rudolf Schweitzer – Cumpănă, la Botoşani este or-
ganizată expoziţia „Maeştri ai artei româneşti Rudolf Schweitzer – Cumpănă – 125 de ani de la
naştere” în colaborare cu muzee de artă din Moldova: Complexul Muzeal Iulian Antonescu Bacău,
Complexul Muzeal Judeţean Neamţ, Muzeul „Vasile Pârvan” Bârlad, Muzeul Bucovinei Suceava.
Putem opina aşadar că acesta este momentul începând cu care şi lucrările muzeului bo-
toşănean vor face parte din expoziţiile care vor fi realizate sub egida Fundaţiei culturale Rudolf
Schweitzer – Cumpănă pe plan naţional şi internaţional.
Expoziţii dedicate pictorului Rudolf Schweitzer – Cumpănă, menite să marcheze cei 40
de ani scurţi de la trecerea în nefiinţă a artistului au fost deschise în acest an la Piteşti, Alba
Iulia şi Bucureşti (Muzeul Municipiului – Palatul Şuţu).
Bibliografie
1. Ziarul „Ultima oră”, 18 februarie 2015.

2. Caietele Fundaţiei Rudolf Schweitzer – Cumpănă – Tom IV „LA UNESCO – Comi-
sia Naţională a României.
3. Radu Ionescu – Monografia Rudolf Schweitzer – Cumpănă sub îngrijirea Fundaţiei
Rudolf Schweitzer – Cumpănă, Bucureşti, 2003.
4. Zoe Apostolache Stoicescu – Revista de Argeş, 19 mai 2006.
5. Nicolae Iorga – Neamul Românesc, noiembrie 1921.
Lista lucrărilor
1. Peisaj de toamnă – Mogoşoaia

Pictură în ulei pe carton
50,5 x 59 cm
Semnată dr. jos, cu albastru Rudolf Schweitzer – Cumpănă
Nr. inv. 490/P
2. Peisaj de iarnă
53,5 x 70,5
Semnată la colţul de jos, cu carmin Schweitzer – Cumpănă
Nedatată
Nr. inv. 502/9
3. Peisaj
23 x 27 cm
Semnată stânga jos cu negru Schweitzer – Cumpănă, nedatată
Nr. inv. 473/P
4. Pe Cheiul Senei
Pictură în ulei pe pânză, scoasă de pe saşiu prin tăiere la margini, caşerată pe carton
Semnătură, înscriere şi datare la colţul stânga jos cu negru - Schweitzer – Cumpănă, Paris 1931.
Nr. inv. 1931/P
5. Parc Luxemburg – Paris

Pictură în ulei pe pânză
48 x 59 cm
Semnătură indescifrabilă, înscriere Şi datare la colţul dreapta jos - Schweitzer – Cum-
pănă, Paris 1931
Nr. inv. 500/P
6. Piaţa Concordiei – Paris

48 x 59,5 cm
Înscriere semnătură şi datare, la colţul dreapta jos, cu negru - Schweitzer – Cumpănă,
Paris 1931
Nr. inv. 485/P
7. Casă la Paris
60 x 50 cm
Semnată greu descifrabilă, înscriere şi datare la colţul stânga jos cu negru Schweitzer –
Cumpănă, Paris 1931
Nr. inv. 489/P
8. Case la Paris
Pictură în ulei pe pânză caşerată pe carton
26 x 19 cm
Semnată cu creion negru la colţul dreapta jos - Schweitzer – Cumpănă, nedatată
Nr. inv. 470
9. Veneţia
Pictură în ulei pe pânză, fără şasiu
48 x 60,5 cm
Înscriere şi semnătură stânga jos cu negru – VENEŢIA Schweitzer – Cumpănă
Nr. inv. 491/P
10. Ţărancă cu furca

70 x 38 cm
Semnată aproape indescifrabil la colţul stâmga jos cu negru - Schweitzer – Cumpănă,
nedatată
Nr. inv. 501/P
11. Femeie la vatră

Pictură în ulei pe pânză caşerată pe carton
19 x 22,5 cm
Semnată la colţul dreapta jos cu negru – Schweitzer, nedatată
Nr. inv. 472/P
12. Ţărănci la masă

49 x 60 cm
Semnată şi datată la colţul dreapta jos cu roşu Schweitzer – Cumpănă, 1943
Nr. inv. 486/P
13. Ţigancă cu basma roşie

42 x 29,15 cm
Semnată stânga jos cu vermeillon pal, greu descifrabil - Schweitzer – Cumpănă, nedatată
Nr. inv. 423/P
14. Copil cu coş

Pictură în ulei pe pânză, fără şasiu
85 x 49 cm
Semnată la colţul dreapta jos cu garanţă, indescifrabil, nedatată
Nr. inv. 496/P
15. Portretul Maestrului Vasile Filip

Pictură în ulei pe carton, semnată şi datată la colţul dreapta jos, cu umbră arsă Schweitzer
– Cumpănă, 1945
Nr. inv. 499/P
ŢĂRĂNCI LA MASĂ PEISAJ DE TOAMNĂ MOGOŞOAIA
ŢĂRANCĂ CU FURCA VENEŢIA
ŢĂRANCĂ CU BASMA ROŞIE PEISAJ DE TOAMNĂ
FEMEIE LA VATRĂ PEISAJ
COPIL CU COŞ CASĂ LA PARIS
PARCUL LUXEMBOURG PIAŢA CONCORDE
PE CHEIUL SENEI
CASE LA PARIS
NATURĂ STATICĂ PEISAJ DE TOAMNĂ MOGOŞOAIA
PORTRETUL MAESTRULUI VASILE FILIP
Aspecte de la expoziţia
„Maeştri ai artei româneşti Rudolf Schweitzer – Cumpănă – 125 de ani de la naştere”,
Muzeul Judeţean Botoşani, 2011
Emil CARANICA
TENORUL GIOVANNI DIMITRESCU,

FIGURĂ EMBLEMATICĂ A TEATRULUI LIRIC
ROMÂNESC ŞI UNIVERSAL
Cuvinte-cheie: Giovanni Dimitrescu, talent, tenor, teatru liric, carieră internaţională.
1. INTRODUCERE
Giovanni Dimitrescu nu s-a ivit din senin. El nu a apărut

pe firmamentul liricului de nicăieri ca un meteor singular. Mare-
le tenor român aparține unei școli cu o veche tradiție. A avut
înaintași de marcă precum a și lăsat urmași nu mai puțin celebri.
Mai întâi au fost turneele întreprinse de trupele franceze,
italiene și germane în Principatele române cu spectacole de operă,
având ca protagoniști interpreți renumiți ai scenelor occidentale.
Genul operistic pătrunde în Iași la 1821. Primul specta-
col de operă a fost La dame blanche în 1833 la Teatrul de Va-
rietăți din Copou, cu o trupă franțuzească a fraților FOU-
REAUX. La 20 februarie 1838 elevii clasei de canto a Conser-
vatorului plănuiesc să pună în scenă Norma de Bellini, rămas
la stadiul de proiect. Mai înainte însă, se bate o medalie come-
morativă închinată acestui eveniment cultural care, din păcate,
n-a mai avut loc din varii cauze. Apoi, la 11 aprilie1873, se
monteaza în scenă opera Il Travatore (Trubadurul) de Giuseppe Verdi, avându-l în rolul prin-
cipal Manrico pe Costache Stratt, primul tenor român consemnat în cronici, elev al Academiei
Mihăilene. Tot în 1873 se pomenesc tenorul Gavrilescu, soprana Vasilescu, baritonul Alexan-
drescu, Leon Cerchez, Irimescu. Nu putem trece cu vederea apariția fulminantă a marii soprane
EufrosinaVlasto-Popescu sau Frosa Vlasto, cum a fost cunoscută în Europa. Diva Marcolinni,
prima soprană româncă de talie europeană și mondială, născută la 1821, deci contemporană cu
Enrico Tamberlick. La 1847, după doi ani de studii în Franța, pleacă în Italia pentru a-și desă-
vârși studiile și perfecționa frumoasa-i voce care explodează în glorie pe senele din peninsulă
dobândind o faimă universală. A cântat cu mari succese în toate teatrele de operă ale Italiei, La
Fenice din Veneția, La Pergola din Florența, la Torino Verona, Pisa, Fermo, Luca, Neapole,
Palermo și multe altele. Eufrosina Vlasto-Popescu a fost prima româncă ce a cântat pe scena
celebrei La Scala din Milano alături de marii Giraldoni și Lodovico Grazianni. Gioacchino
Rossini o îndrăgea. Era frumoasă, cochetă, elegantă și mai presus de toate foarte, foarte înzes-
trată vocal. Același succes l-a avut în Franța. Două decenii de glorie și mari succese internațio-
nale. După anii 1870 rolurile principale în diferitele trupe de operă italiană aflate în turnee
europene erau deținute de mari interpreți români. Eufrosina Popescu, de care am amintit, Corne-
lia Holosy, Mihail Urio-IALOMIȚEANU, partenerul și prietenul marii soprane Adelina Patti, Ghe-
orghe Brătianu, Elena Theodorini care cântau inclusiv la Iași și București înainte de anul 1880.
Deci iată că există o veche și statornică tradiție a valoroșilor interpreți români. Vine
apoi momentul George Stephănescu, Haricleea Darclee, Carlotta Leria, Grigore Gabrielescu,
Ioan Băjenaru, Dimitrie Ștefan Roșianu, Constantin Cairetti – aromân din Macedonia, Zina de
Nori (Zoe Niculescu Dorobanțu) sau Zoe Chrissenghi, Mara D’asty (Mara Demetrescu), Mar-
gareta Iamandi Nuovina, Dimitrie Popovici Bayreuth, Ștefan Iulian, Giovanni Dimitrescu.
Giovanni Dimitrescu vine deci, să împlinească alături de Grigore Gabrielescu, o fru-
moasă înfăptuire lirică ivită din plaiurile românești, din școala de canto românească, înfăptuire
Emil CARANICA, Tenorul Giovanni Dimitrescu, figură emblematică a teatrului liric românesc și universal 417
ce va înflori și va rodi din plin prin marile succese europene și mondiale - unul ca și tenor liric
celălalt, Dimitrescu, ca și tenor dramatic la început apoi ca și tenore assolutta.
2. COPILĂRIA, ADOLESCENȚA
În 1881 se înființează la Teatrul Municipal din Iași propria companie lirică pe lângă So-
cietatea Dramatică. Din păcate a funcționat doar o stagiune. Printre soliști și tânărul Ion Dimi-
trescu, viitorul mare tenor Giovanni Dimitrescu.
Dar cine era acest Ion Dimitrescu? Din păcate astăzi este uitat aproape cu desăvârșire. Nu
știu să existe vreo stradă care să-i poarte numele. In Iași sau aiurea, nu există vreun concurs sau
festival de canto Giovanni Dimitrescu. Nu există o singură monografie dedicată acestei persona-
lități uriașe a operei române. Doar articole disparate în presa vremii sau câteva cuvinte de subsol,
trimiteri și puține amintiri în alte monografii de cântăreți români. Puțin, foarte puțin, extrem de
puțin, despre cel mai mare tenor român de la sfârșitul sec XIX și începutul sec XX. De ce? N-am
reușit să aflu răspunsul la această întrebare. Italienii se mândresc cu Enrico Caruso, noi am avut
un ”Caruso” al nostru tot așa de mare și valoros și l-am uitat. Nedrept, condamnabil de nedrept, și
nefiresc pentru o cultură cu o veche tradiție în domeniu. A fost contemporanul marilor Elena
Theodorini și Haricleea Darclee. Ca și ele, a evoluat pe cele mai mari scene de pe patru continen-
te, a fost un simbol de primă mână a României, a artei interpretative românești.
Dar să revenim! Deci, cine a fost Ion Dimitrescu, unde a răsărit el, cine i-a transmis
primii fiori ai muzicii?
Ion Iacob Dimitrescu s-a născut la Iași, la 13 decembrie 1860 ( unele surse dau drept an
al nașterii sale anul 1863). Fiu al unui român din Bucovina, pietrar, meșter în piatră de monu-
mente funerare-cruci și al unei mame din Baia de Aramă, el a copilărit în cartierul ieșean Tătă-
rași. Părinții l-au înconjurat cu dragoste oferindu-i o educație aleasă încă din fragedă copilărie.
Tatăl său, deși om simplu, știa vreo trei limbi străine, fiind un om educat pentru condiția sa.
Mama lui Dimitrescu, așa cum era obiceiul timpului, ca și majoritatea femeilor căsătorite, era
casnică, o femeie educată și iubitoare. Micul Ion Dimitrescu a avut deci o copilărie fericită.
După absolvirea gimnaziului, a funcționat între anii 1879-1881 ca secretar al oficiului de stare
civilă din Iași, pe vremea când primar al orașului moldav nu era altul decât cunoscutul om
politic ieșean Alecu Bădărău. Observând înclinațiile tânărului funcționar către arta cântecului,
cu o intuiție genială, Alecu Bădărău i-a oferit o bursă de studii care i-a dat posibilitatea să ur-
meze cursuri de canto.
3. STUDII ÎN ȚARĂ
Astfel, Ion (Giovanni) Dimitrescu, intră la Conservatorul din Iași unde, între anii 1881-
1884 studiază armonie, teorie muzicală cu profesori renumiți ai Conservatorului. A studiat
canto, arta cântului cu Enrico Mezzetti, armonie cu profesorul Gavril Musicescu, dramă, co-
medie, arta actorului cu Mihail Galino. Student eminent, foarte înzestrat, muncitor și perfecțio-
nist, Giovanni Dimitrescu a absolvit Conservatorul ieșean cu premiul I. La Iași a fost descope-
rită această ”piatră prețioasă”, rară, de către Grigore Ventura care, în calitatea sa de delegat al
Comitetului Teatral din București, avea menirea de a descoperi și recolta tinere talente, ele-
mente de excepție pentru ansamblul liric bucureștean. Grigore Ventura, cu un ochi format
atrăgea atenția marelui pedagog George Stephănescu asupra calităților fantastice, excepționale,
ale tânărului absolvent de Conservator ieșean. Voce de mare extindere și excepție, prezență și
prestanță scenică deosebită, memorie prodigioasă, cunoașterea mai multor limbi străine (italiană,
engleza rusă, franceză, germană) care permite interpretarea rolurilor în limba originală, seriozi-
tate și rigoare dusă până la paroxism, ceea ce-i prevestea o viitoare carieră muzicală de succes.
George Stephănescu, încântat de această descoperire, aprobă cu entuziasm înscrierea tâ-
nărului tenor la cursurile Conservatorului din București. Aici, în tânăra și prestigioasa instituție
de învățământ superior, va studia cu G.Stephănescu canto, cu Gheorghe Brătianu teorie și sol-
fegii, cu Eduard Wachman armonie, perfecționându-și neîncetat și temeinic cunoștințele muzi-

cale. Tot la București își va face și debutul, dar despre asta vom vorbi mai târziu.
4. STUDII ÎN STRĂINĂTATE
Om serios și perfecționist, om care a știut de la început care-i va fi menirea și drumul în

arta cântului, G. Dimitrescu pleacă să-și desăvârșească învățăturile în străinătate, studiind în
particular în marile capitale europene ale muzicii culte cu profesori de seamă. La Viena se
perfecționează în canto cu profesorul Toctarisck, mai apoi la Paris studiază cu fosta mare so-
prană Marie La Blanche canto, operă. Drumurile, călătoriile de studiu ale tânărului și valorosu-
lui cântăreț român, nu puteau ocoli Italia, patria universală a operei. Mai întâi la Milano studia-
ză asiduu cu Lamperti canto și armonie, apoi studiază cu însuși marele, genialul compozitor
Giuseppe Verdi. Cu un asemenea bagaj de cunoștințe teoretice și practice își începe Giovanni
(Ion) Dimitrescu triumfala carieră.
5. CARIERA ROMÂNEASCĂ
Giovanni (Ion) Dimitrescu își face debutul timpuriu, în 1884, la numai 24 de ani pe sce-
na Teatrului Național din Iași în cadrul campaniei de operă italiană în Ebreea de Jack Halevy.
In 1885, pe scena Teatrului Național din București, pe 28 septembrie, Giovanni Dimitrescu
debutează în opera Lucia Di Lammermoor de Gaetano Donizetti, în spectacolul inaugural care
marchează debutul Operei Române în prima stagiune alături de soprana Carlotta Leria, Con-
stantin Cairetti, Dimitrie Rasianu, Ioan Băjenaru, Dimitrie Theodorescu, Verona Almăgeanu.
Debutul tinerilor cântăreți români a fost în general bine primit de critică și public, re-
marcați fiind tenorul dramatic Dimitrescu și Carlotta Leria. Sub bagheta maestrului Stephănes-
cu, tenorul a cântat rolul Edgardo. Pe 24 octombrie 1885 se pune în scenă opera Traviata de
G.Verdi, având în rolul Alfredo Germont pe Dimitrescu, în cel al Violetei Valery pe Carlotta
Leria și în cel al lui Giorgio Germont pe baritonul C. Cairetti. Se pare că la acea dată Ion Dimi-
trescu nu avea încă o voce suavă, lirică, potrivită rolului Alfredo ci una dramatică, deși foarte
mulți tenori dramatici începând cu Tamberlick, Caruso și alții mai aproape de noi Mario del
Monaco au abordat acest rol. Cert este că în acest rol dificil în registrul liric Dimitrescu n-a
prea plăcut fiind înlocuit în spectacolul următor cu Grigore Gabrielescu, mai potrivit rolului
cum au considerat organizatorii. La 23 decembrie 1885 sosește în România legendara soprană
Adelina Patti. Ea a susținut mai multe recitaluri de operă și a apărut în câteva spectacole de
operă în compania artiștilor români, mai întâi alături de Gabrielescu și apoi, la 28 decembrie
1885, în Lucia di Lammermoor alături de tenorul dramatic Ion Dimitrescu. Diva a fost uimită
de valoarea ”vocii superbe” a tenorului român care a cântat foarte sus notele înalte cum rar i-a
fost dat să audă în lunga ei carieră muzicală. Pe data de 21 martie 1886, Ion Dimitrescu apare
alături de Elena Theodorini în opera Faust de Charles Gounod deținând rolul titular. A fost un
triumf total. La 30 martie 1886, Ion Dimitrescu apare în Ernani de Verdi alături de Zoe Chris-
senghi obținând un succes fulminant. In stagiunea 1887, la data de 17 martie, are loc premiera
operei Trubadurul de Giuseppe Verdi sub bagheta lui Stephănescu. In rolul titular Manrico,
Ion Dimitrescu a repurtat un triumf de nedescris. La 6 mai 1887 s-a reprezentat Favorita lui
Donizetti, alt succes al tenorului Dimitrescu urmat de Ernani de Verdi cu Ion Dimitrescu în rol
titular. Un triumf. Mai înainte însă, pe data de 11 martie 1887, trupa de operă aflată în turneu la
Iași, orașul de baștină a tenorului, susține un spectacol cu opera Un ballo in maschera în rolul
Ricardo, Ion Dimitrescu, un spectacol foarte bine primit de public și critică. A fost ultimul
spectacol dat în provincie de Dimitrescu urmat apoi de cel din 6 mai despre care tocmai am
vorbit cu Favorita, după care Ion, Giovanni Dimitrescu a plecat la studii în Italia, la Milano.
Ce urmează? Marea ascensiune, fulminanta carieră internațională a tenorului român care, bi-
neînțeles, va reveni în spectacole în orașele din provincie din România ca și la București, în repetate
rânduri. Astfel începe marea carieră internațională a tenorului român Giovanni Dimitrescu.
6. CARIERA INTERNAȚIONALĂ
În 1988-1989 plecă în turneu în Australia, făcând parte din campania de turneu a teatru-
lui Alla Scala din Milano. Turneul trebuia să dureze puțin. Datorită prestațiilor formidabile ale
lui Dimitrescu, turneul s-a prelungit pe durata unui an. In toate marile teatre de operă din conti-
nentul australian, Giovanni Dimitrescu a repurtat succese de nedescris. Delirul publicului,
vrăjit de vocea sa magică, nu cunoștea margine. Critica, iubitorii genului liric, erau subjugați de
glasul marelui tenor, de jocul scenic, de perfecțiunea frazării. Era chemat la rampă de nenumă-
rate ori. Datorită lui, turneul avea să aducă beneficii uriașe organizatorilor. Pe firmamentul
liricii mondiale a mai apărut o stea, un astru de prim calibru, care de acum încolo, avea să stră-
lucească constant vreme de aproape 25 de ani pe toate scenele de operă și concert ale lumii.
7. ȚĂRI UNDE A EVOLUAT, TEATRE DE OPERĂ UNDE A CÂNTAT
Giovanni Dimitrescu a fost un peregrin al cântecului. A cântat peste tot în lume. Vocea sa
a fost audiată de publicul din patru continente. Marele tenor, născut la Iași, a cântat vreme de 25
de ani în Europa, în Asia, în Australia și în cele două Americi. Cu o energie debordantă, G. Dimi-
trescu a întreprins turnee în România, Italia, Franța, Anglia, Rusia, Portugalia, Spania, Polonia,
Germania, SUA, Chile, Brazilia, Venezuela, Peru, Argentina, Ecuador, Grecia, Cehia, Elveția,
ș.a. plus Australia de care am vorbit pe larg mai sus. A cântat pe scenele teatrelor din Milano,
Londra, Barcelona, Madrid, Buenos Aires, Viena, Moscova, Kiev, Kazan, Harkov, Atena, Sid-
ney, Varșovia, Modena, Parma, Santiago de Chile, Palermo, Piacenza, Florenza, Sao Paolo, Con-
ception, Valparaiso, Manchester, Dublin, Belfast, Newcastle, Chester, Liverpool, Edinburgh,
Glasgow, Birmingham, Paris, Roma, Napoli, Bologna, New York, Boston, Ferrara, Trieste, Sevil-
la, Lisabona, Sankt Petersburg, Zurich, Quito, Ascoli, Lima, Genova, Lecce, Pistoia, etc.
Vocea sa a răsunat pe scenele prestigioaselor teatre de operă: The Royal Opera Covent
Garden, Gran Teatro Del Liceo, Teatre Reale din Madrid, Teatro Colon, Viener Staat Shoper,
Teatro Imperiale din Moscova, Teatro Regio , Teatro Municipal, Teatro Bellini, Massimo din
Palermo, San Carlo, Santana din Sao Paolo, Sancarlo din Napoli, Verdi din Triesti, Carlo Felice
din Genova, Sucre din Quito, Ventilio Basso din Ascoli, Politema din Lecce, Nazionale Roma del
Corso din Bologna, etc. Din aceste înșiruiri se vede uriașul volum de muncă scenică, marele
travaliu întreprins pe toate continentele, în marile orașe, în roluri nenumărate ca stil, culoare,
dificultate de către acest titan al liricului românesc și universal care a fost Giovanni Dimitrescu.
8. ROLURI INTERPRETATE. OPERE IN CARE A JUCAT
Giovanni Dimitrescu a abordat un mare și variat număr de roluri în opere diferite ca și

stil, de autori diverși, într-o cascadă aproape nesfârșită de spectacole (120 de spectacole pe
an!!!). Repertoriul său de tenor a fost fabulos: Radames, Canio, Don Jose, Alfredo, Manrico,
Ducele de Mantua, Riccardo, Cavaradossi, Eernani, Otello, Edgardo, Vasco da Gama,
Eleazar, Fernando, Vladimir, Gherman, Faust, etc. Marele Dimitrescu a înnobilat cu vocea și
prezența-i scenică elegantă și maiestuoasă, operele Carmen, Aida, Otello, Faust, Trubadurul,
Bal Mascat, Rigoletto, Romeo și Julieta, Lucia de Lammermour, Norma, Sapho, Cavaleria
Rusticana, Paiațe, Tosca, Traviata, Samson și Dalilla, Andrea Chenier, Lohengrin, Tanhauser,
Manon Lescaut, Africana, Hughenoții (un Raul de geniu, unic, excepțional), Favorita, Robert
Diavolul, Cneazul Igor, etc. Era adulat și aplaudat pe toate scenele de operă unde s-a produs.
Cronicile din presa vremii românești și străine scriu elogios despre producțiile în care apărea
iar la sfârșitul reprezentațiilor era chemat la rampă de la 10 la 16 ori la rând. Purtat în triumf de
public, a fost apreciat de toată lumea: de la capetele încoronate ale lumii (era tenorul favorit al
Reginei Victoria), până la publicul simplu din sălile de operă.
A cântat cu aceeași măiestrie în operă și lied. Probabil a susținut și recitaluri de canzo-
nete, ca mai toți tenorii celebri ai lumii de ieri și de azi.
9. PARTENERI CELEBRI DE SCENĂ
Giovanni Dimitrescu, tenor de faimă și talie mondială, un olimpian al scenelor de operă,

a avut ca parteneri de spectacole nume uriașe din lumea operei: Adelina Patti, Mattia Batistini,
Carolina Casali, Elena Theodorini, Francesco Doddi, Otto Werner, și mulți, mulți alții de-a
lungul carierei sale de succes.
Un mare patriot, susținător al operei române și a repertoriului românesc, Giovanni Di-
mitrescu, a revenit de nenumărate ori în România, susținând spectacole în București și în multe
alte orașe ale țării: Iași, Galați, Roman, Brăila, Bacău, Piatra Neamț, Bîrlad, Sinaia și, în gene-
ral, acolo unde era solicitat să cânte. Din repertoriul său nu lipseau cântecele populare, româ-
nești, arietele de înfluență folclorică, liedurile românești, romanțele. La Botoșani, după cum
susține d-nul Ștefan Cervatiuc în Istoria teatrului la Botoșani vol.II (1900-1924), tenorul Gio-
vanni Dimitrescu a susținut două spectacole de operă în compania sopranei Pinna Sins în inter-
valul 1 – 3 martie 1905: Ebreea și Trovatore.
Ziarul Libertatea din 1905 amintește evenimentele culturale, pomenind elogios pe teno-
rul Demetrescu. Iată deci că publicul din Botoșanii acelor vremi s-au putut bucura de vocea și
prestația marelui tenor român de faimă mondială.
10. CUM A CÂNTAT DIMITRESCU?
Fără nicio urmă de îndoială, Giovanni Dimitrescu a cântat în stilul epocii. Dascălii foar-
te pregătiți care i-au îndrumat pașii încă de la începuturi erau personalități extrem de competen-
te în domeniu, posedau cunoștințe avansate asupra tehnicilor acestei grele și sublime arte a
cântatului frumos, științiific. El a studiat temeinic, serios, conștiincios, nu a sărit etapele învăță-
rii. De la primele studii ieșene până la cele de inițiere în arta cântului din Italia, a parcurs un
drum greu acumulând cunoștințe și experiențe care au permis să evolueze perfect pe toate sce-
nele de operă din țară și din lume. Și, să ne gândim că pe atunci exista un public foarte preten-
țios, bine pregătit, care nu îți permitea să greșești. Imediat erai taxat. Faptul că a rezistat atâția
ani în topul de frunte al soliștilor, denotă o pregătire profesională temeinică, adâncă. Dacă nu ar
fi avut atâta pregătire Dimitrescu n-ar fi putut evolua în atâtea producții de operă diferite ca stil
de abordare, de interpretare. El era numit „il tenore assolutto„ adică tenor complet sau „tenore
duplice”, omul cu două laringe. Deci putea aborda cu aceeași ușurință și rolurile de tenor liric
cât și cele de tenor dramatic, eroic. I se mai spunea și cântărețul cu două laringe, cântărețul
fenomen, datorită înzestrării native anatomice la care i s-a adăugat o pregătire fanatică din
punct de vedere tehnic. Știința respirației, a dozării maselor de aer, trecerile în cele trei registre,
stăpânirea vocii, necesitau o cunoaștere profundă a tehnicilor de cânt.
G. Dimitrescu stăpânea la perfecțiune arta actorului, a mișcării scenice. Intr-un cuvânt, era
un artist cântăreț complex și complet. Doar așa se explică marile sale succese interne și internaționa-
le în fața publicului exigent și pretențios. Efectele miraculoase ale vocii sale de la portamento, legat-
to, apogiatura, până la trilul sunetelor filate, supra acutele cu voce de piept (do diez), uriașele respi-
rații dublate de temperamentul scenic incandescent, viu, coleric, exuberant, l-a făcut pe G. Dimitres-
cu cel mai apreciat, elogiat și prețuit, până la adulare, cântăreț român din pragul veacului XX.
Statura sa robustă, chipul expresiv, mustața cu vârfurile ridicate după moda timpului, ele-
ganța vestimentară, seriozitatea în relația cu impresarii, partenerii de scenă și publicul l-au impus
atenției generale și a fost o garanție a succeselor sale. Conștient de geniul său, cerea onorarii
uriașe, prin contracte ferme (voia să fie plătit în aur) încheiate cu diverși impresari. Aceștia plă-
teau, conștienți fiind că acest om nu făcea rabat de la arta sa. Un contract semnat cu marele inter-
pret român însemna o garanție a succesului artistic și, nu în ultimul rând, a succesului financiar.
G. Dimitrescu nu glumea niciodată când era vorba de arta sa. El avea și o rezistență fizică remar-
cabilă, nu se deda exceselor de niciun fel, se menaja cu o scrupulozitate intrată și ea în legendă,
singura distracție fiind, din când în când, câte o partidă de cărți. Ca și Tamberlick, era un jucător
de cărți pasionat, dar numai în rarele-i momente de relaxare dintre turnee și spectacole.
11. CRITICA
Ziarele de specialitate muzicală ca și celelalte, unde apreciați critici țineau o cronică de

teatru și muzică, i-au fost unanimi în aprecieri elogioase. Asta se întâmpla atât în presa din țara
natală cât și în cea internațională.
Presa românească, presa internațională, criticii de specialitate i-au acordat spații largi în
paginile ziarelor. Articole elogioase au urmat spectacolelor. El s-a bucurat din plin de atenția
criticilor la modul elogios. Era preferatul cronicarilor după cum a fost și preferatul publicului
meloman și a capetelor încoronate. Familia regală a României era mereu prezentă în lojă la pre-
miere, aplaudându-l frenetic. A fost chiar distins cu Medalia „Bene merenti” clasa I în anul 1900.
Fenomen vocal și artistic, Giovanni Dimitrescu a respectat publicul și criticii de specia-
litate, făcându-se respectat de aceștia și foarte prețuit.
12. SFÂRȘITUL ÎN PLINĂ GLORIE LA NUMAI 53 DE ANI
O veste cumplită a șocat pe toată lumea. Pe data de 3 martie a anului 1913, tenorul Gio-
vanni Dimitrescu a fost găsit împușcat într-un parc din Londra la Brishdod. Impușcat a fost
găsit și câinele său credincios care l-a urmat și în moarte. S-a spus atunci că s-ar fi sinucis.
Puțin probabil. Că ar fi fost labil psihic, dar în același timp a fost și jefuit. I s-a furat inelul cu
monogramă, ceasornicul de aur din buzunar, portmoneul cu bani. O răzbunare a unui partener
de la masa de joc? O crimă pasională din cauza unei doamne din înalta societate londoneză?
Nimeni nu poate ști. Ancheta a conchis rapid, ciudat de rapid, că a fost o sinucidere și cu aceas-
ta s-a închis cazul. Suspect de repede lăsând până astăzi multe semne de întrebare. Si astfel, un
glonţ a scurtat nepermis de repede viața și cariera unui mare cântăreț.
Ca un blestem, în 1915, se sinucide, din cauza unor datorii contractate, prietenul și cole-
gul său, marele tenor Grigore Gabrielescu (Gregorio Gabrielesco), cum era cunoscut pe scenele
lumii, iar în 1927 este împușcat din gelozie de soția sa, bolnavă psihic, într-un apartament din
Viena, un alt mare tenor român Traian Grozăvescu.
Un destin tragic i-a unit în moarte, prin focurile unor revolvere blestemate, pe acești
mari cântăreți români de talie mondială la vârste tinere sau aproape tinere. Nu le-a rămas decât
amintirea și, în cazul lui Dimitrescu și Grozăvescu, câteva înregistrări, nemeritat de puține,
pentru cât au cântat și ce au însemnat ei în arta cântului frumos. Ultima operă în care s-a pro-
dus La Wally la Pistoia la Teatrul Manzzoni, 1913.
13. POSTERITATEA
G. Dimitrescu a fost un exemplu pentru urmași. El a lăsat o urmă adâncă în memoria

contemporanilor și a urmașilor. Toți marii tenori de după el, l-au avut drept exemplu. Mihail
Nasta, tenorul născut ca și Gabrielescu la Craiova, semăna cel mai bine cu Dimitrescu la tim-
brul vocal. Și el a făcut o frumoasă carieră internațională. Dem Mihăilescu – Toscani, Demes-
trescu de Silva, Dimitrie Onofrei, Nicolae Livezeanu, Naia Leonard zis Nicolae Leonard, mai
târziu, Traian Grozăvescu, Emil Marinescu, Dinu Bădescu au luat drept exemplu figura de
excepție, de mare excepție, a lui Giovanni Dimitrescu. Nici unul însă nu a reușit să atingă per-
formanțele marelui tenor ieșean. Dimitrescu a fost, fără îndoială, un unicat, un diamant pur și
foarte prețios care se înscrie în galeria marilor interpreți universali. De altfel, în Italia, vocea lui
le aduce aminte melomanilor de marele Tamberlick, publicului bucureștean îi amintea de mare-
le tenor Filipo Patierno (Patizerno) care a făcut câteva turnee în capitala noastră. Pe marile
scene ale lumii, vocea lui Dimitrescu scotea din memoria melomanilor vocile marilor Julian
Sebastian Gayare, Gilbert Dupres, cu acel DO natural, DO diez de piept și RE BEMOL. După
zeci de ani melomanii din Italia își aduceau aminte de prestația fantastică a lui Dimitrescu, de
rolul Enzo din opera Gioconda de Amilcare Ponchieli cu care a înregistrat succese fantastice în
Raul din Hughenoții și Eleazar, roluri foarte, foarte grele de care fug toți tenorii, era absolut
fenomenal, câștigându-și o glorie și o faimă mondială.

George Niculescu- Basul scrie în cartea sa autobiografică: Amintirile unui artist de ope-
ră că a întâlnit în Italia, la mulți ani după moartea marelui tenor român pe ilustrul compozitor
italian Ildebrando Pizzetti care și-a reamintit că a cunoscut un mare tenor român care a cântat
în opera Samson şi Dalilla. Dimitrescu, Giovanni Dimitrescu, „Extraordinară voce! Cu mine a
studiat atunci opera SAMSON…, un glas excepțional de tenor dramatic!„ Giovanni Dimitrescu
avea o fire foarte puțin prietenoasă, era introspectiv, serios, taciturn, foarte scrupulos și preten-
țios, sever cu sine și cu cei din jur, dar mai ales cu sine. Sarcastic și acid, el nu tolera incompe-
tența și impostura. Mândru și demn, el era conștient de valoarea sa, știa că este o „vedetă” în
adevăratul sens al cuvântului, știa ce poate și cât poate, înainte de orice reprezentație i se numă-
rau în camerele de hotel unde locuia sumele de franci în aur (de la 3000 de franci în sus) altfel
de monedă nu primea. Era foarte conștient de marea sa valoare. Toate capriciile sale erau ierta-
te, pentru că el înnebunea publicul cu vocea sa superbă. Mulți, mulți ani după moartea lui, cei
care l-au ascultat, își aminteau de acele reprezentații fantastice și de uriașele-i succese. Tenorul
Giovanni Dimitrescu a fost cu adevărat mare, cu adevărat celebru. El nu era o vedetă creată
artificial așa cum se întâmplă în mod regretabil în zilele noastre.
14. POVESTEA UNEI ÎNREGISTRĂRI CELEBRE, ALTE ÎNREGISTRĂRI

ALE LUI G. DIMITRESCU
Până nu demult, se știa că G. Dimitrescu nu a făcut înregistrări pe discuri sau pe cilindri

de fonograf. Dicționarele de profil susțineau același lucru. Eu n-am crezut niciodată lucrul
acesta. Motivația: toți cântăreții epocii, chiar mai puțin importanți sau care abordau alte genuri
muzicale, au făcut înregistrări. Era o modă și o modalitate de ași conserva vocea și a o perpe-
tua. Cu toată precaritatea și primitivitatea tehnicilor de înregistrare mecanică era totuși ceva
mai mult decât deloc.
Giovanni Dimitrescu, om orgolios, mândru, conștient ca calitățile sale vocale, nu putea
face excepție de la o modă generală. Apoi iubitorii de operă cu stare, casele regale, marii colec-
ționari voiau, fără îndoială, să posede spre audiție și păstrare suporturi cu amprenta vocală a
marelui interpret de operă. Repet deci: nu am crezut niciodată că marele interpret român nu a
făcut înregistrări, mai ales că iluștrii săi contemporani români și străini au făcut lucrurile aces-
tea. Și așteptările mi-au confirmat credința! Intr-una din zilele lui august 2005, profesorul de
fizică Auror Brai de la Liceul Teoretic „Dr. Mihai Ciucă„ din Săveni, descoperă pe Internet un
site cu vechi înregistrări (nu numai de operă) administrat de un cetățean american, Cris
Clawson, care oferea spre audiție, contra unei sume modice de 4 dolari, 3 arii. Surpriză! Pe site
se afla și o înregistrare cu un anume Giavanni Dim…?? la nr. 3556 pe suport Victrola il trova-
tore aria (rest is unintellegable). Probabil atât numele ariei cât și restul numelui cântărețului, în
urma trecerii timpului și a manipulărilor repetate, s-au șters. Americanul nu știa cine este cântă-
rețul. Sigur Giavanni era greșit, numele adevărat fiind Giovanni (întrucât, fie spus, pe site mai
apar greșeli de transcriere, cunoscuta arie Celeste Aida apare Celeste Oida). Uitându-ne în
dicționarele de muzică, la Dimitrescu nu apare decât Giovanni Dimitrescu și nici un alt tenor
român sau străin (Dimitrewski, Dimitrovici, Dimitrievici, Dimitrov, Dimitropulos, etc.) nu mai
apare. Neîndoios cel care interpreta aria de pe site nu era altul decât Dimitrescu al nostru. Când
am primit și ascultat aria celebra stretta Di quella pira din Trubadurul de Verdi mi-am dat
seama că era vorba de o voce de tenor dramatic, ba mai mult, felul cum acesta pronunța „ di
quella pirra lo rendo fuoco tutte le fibre marsîia van po…..„ cu un accent specific și puternic
moldovenesc, ceilalți tenori pronunță clar „marsea„ nu-l lasă nici cel mai mic semn de întreba-
re cu privire la cel care interpretează aria. Pe 6 decembrie 2005, la R.R. Actualități în cadrul
emisiunii „Lumea noastră„ realizatoarea Viorela Panculescu face o emisiune avându-l ca invi-
tat pe muzicologul Viorel Cosma care prezintă tendențios, inexact și ireal povestea acestei
înregistrări trăgând totul pe spusa domniei sale. Cum a ajuns această înregistrare la Viorel
Cosma? In naivitatea mea de neiertat, i-am trimis-o, eu știind exact despre valoarea copiei
rămase cu vocea marelui tenor, încrezându-mă în promisiunea dumisale de a-mi trimite copiile
a două cântecele interpretate de Ioan Băjenaru și care, s-ar afla în arhiva Conservatorului Bucu-
reștean. Cu o nesimțire caracteristică marilor intelectuali și farisei, direct proporțională cu
probitatea sa profesională, domnul V. Cosma nu numai că nu mi-a trimis înregistrările lui Bă-
jenaru (lucru foarte urât din partea domniei sale) el primind de la mine vocea lui Dimitrescu,
dar a mai prezentat și tendențios povestea și aventura descoperirii. De atunci, eu am mai căpă-
tat unele înregistrări cu interpreți români vechi și de mare valoare însă m-am învățat minte și
nici radioul, nici Cosma nu le vor mai putea audia. Nu peste mult timp, A. Brai mai descoperă
o listă cu interpreți români și străini înregistrați în trecut, adevărate rarități !, listă în care figu-
rează și numele lui „Johanes Dumitrescu„ (Giovanni Dimitrescu) interpretând aria O paradiso
din opera Africana de Giacomo Mayerbeer pe un site german. Din păcate acea arie nu a mai
apărut pe niciun CD și nici nu o avem. Poate în viitor. Tot Brai mi-a spus că în discuțiile avute
pe Internet cu un colecționar, acesta ar poseda și o înregistrare cu recitativul AH SI BEN MIO
din opera Trubadurul. Iată că totuși sunt înregistrări cu Giovanni Dimitrescu. Vor mai fi poate
și altele ascunse în diverse colecții particulare de pe mapamond.
15. CONCLUZII
Ion Iacob Dimitrescu (Giovanni Dimitrescu) a fost fără nicio umbră de îndoială dacă nu
cel mai mare tenor din toate timpurile (greu de contrazis) unul din cei mai mari tenori români
ai epocii sale și nu numai. El a fost unul din marii tenori din toate timpurile de la noi și de
aiurea. Cântăreț înzestrat cu formidabile calități vocale și scenice care prin prezența sa pe sce-
nele lumii electriza și subjuga publicul prin frumusețea glasului și a interpretării rolurilor de
operă. A lăsat o puternică amprentă asupra publicului, criticilor și istoricilor genului liric. A
fost un exemplu de abnegație, jertfă și dăruire pe altarul artei interpretative. Performer de mare
altitudine și temeinic succes a reprezentat quintesența a tot ce era mai bun în școala româneas-
că de canto. Alături de H. Darclee, E. Theodorini, G. Gavrielescu, Giovanni Dimitrescu a fost
cel mai de seamă reprezentant al românimii muzicale de atunci. Prin ei, școala românească de
canto și-a ocupat un loc în eternitatea, în Panteonul valorilor universale ale genului. După ei au
venit ceilalți, care, la rândul lor ne-au făcut onoare și cinste.
Giovanni Dimitrescu, tenor român înzestrat cu un talent imens, și-a pus amprenta pe o
întreagă epocă și nu numai. A fost un exemplu de referință, culmea unei școli de cânt.
Astăzi, din păcate și regretabil pentru noi toți, marele tenor român este ignorat și uitat cu
desăvârșire în patria sa pe care a iubit-o și a servit-o cu armele sale: geniul și vocea sa inegala-
bilă. Să ne întoarcem cu pios respect și infinită recunoștință la eternele noastre valori măcar în
ceasul al „25-lea” .Ei merită din plin dragostea și recunoștința noastră.
BIBLIOGRAFIE:
1. Mihail Grigore Poslușnicu, Istoria muzicei la Români, Editd. Cartea românească,

București, 1928;
2. Octavian Lazăr Cosma, Hronicul operei române din București, vol.I, Edit. Muzicală,
2003 (1885-1921);
3. Ioan Massoff, Tenorul Ioan Băjenaru şi vremea lui, Edit. Muzicală, 1970;
4. Ioan Massoff, Glorioasa existență a tenorului Grigore Gabrielescu, Edit. Muzicală,
1974;
5. George Niculescu – Basu, Amintirile unui artist de operă, Edit. Muzicală, 1962;
6. George Sbîrcea şi Ion Hartulari Darclee, Darclee, Edit. Muzicală, 1961;
7. Mircea Duțescu, Voci mari, voci bizare, Edit. Protel, București, 2002;
8.Viorel Cosma, Interpreți din România, lexicon, vol. I (a-f), Edit. Galaxia, București, 1996;
9. Ștefan Cervatiuc, Istoria teatrului la Botoșani, vol. II, (1900-1929), Edit. Quadrat,
Botoşani;
10. Eufrosina Popescu, Meridiane, 1964;
11. INTERNET ARCHIVE
THE TENOR GIOVANNI DIMITRESCU, EMBLEMATIC FIGURE OF

ROMANIAN AND UNIVERSAL LYRICAL THEATRE
(Summary)
Keywords: Giovanni Dimitrescu, talent, tenor, Lyric Theatre, international career
Ion Iacob Dimitrescu (Giovanni Dimitrescu) was born in the capital of Moldova, Iasi, in 1860.
Since his childhood has demonstrated real musical qualities, so that he was offered a scholarship. He
graduated from the Conservatory in Iasi and also in Bucharest and he completed his musical
studies with renowned teachers in Europe. He has performed on the most important scenes of
the opera theatres around the world for 25 years.
Valeriu RÂPEANU
UN LOC DE ONOARE ÎN ISTORIA PRESEI ROMÂNEŞTI:

VALENTIN PĂUNESCU (1933 - 2004). LA UN DECENIU DE NEFIINŢĂ
ŞI DE PERMANENTĂ ADUCERE AMINTE
Valentin Păunescu s-a născut pe 21 august 1933, în localitatea Valea cu Apă, ju-
deţul Gorj. A urmat cursurile Facultăţii de Filosofie a Universităţii Bucureşti. În 1955, a
debutat în gazetărie la Steagul Roşu, unde a lucrat ca redactor până în anul 1957. În lun-
ga sa carieră jurnalistică, Valentin Păunescu a fost reporter şi redactor la Sportul (1958-
1967), Libertatea (1967-1968), Scânteia (1968-1989). Între 1989-1990, a lucrat în re-
dacţia ziarului Adevărul din Bucureşti, după care a plecat la cotidianul Curierul Naţio-
nal, unde a lucrat timp de 15 ani ca director general. Ca şi alţi ziarişti sportivi din Româ-
nia sau din alte ţări, ca Tudor Vornicu, Ion Mărgineanu, Iuri Jukov ( Pravda) sau Fraţii
Alsop (SUA), Valentin Păunescu a trecut, după 1971, în zona problematicii internaţiona-
le. Ziaristul care a relatat atât de la Olimpiada din Mexic şi Campiona tele Mondiale de
Fotbal din Mexic, cât şi de la alte competiţii europene, a fost corespondent al ziarului
Sport Zurich, al mai multor publicaţii din America Latină, sau al ziarelor Nep Sport şi
Naroden Sport. A fost membru executiv al Federaţiei Internaţionale a Editorilor de
Ziare, membru fondator al Congresului mondial al directorilor de ziare, membru de
onoare al Societăţii Interamericane a Presei şi al Clubului "Primera Plana" din Ciudad
de Mexico. Valentin Păunescu a fost decorat cu "Ordinul Rio Branco", una dintre cele
mai mari distincţii braziliene. A murit, după o îndelungată suferinţă, la 1 aprilie 2004.
Valentin Păunescu aparţine acelei generaţii care, aşa cum am spus odată în Curierul
Naţional – şi ţin minte că formula i-a plăcut –, a dat jos de pe perete cinci rânduri de tablouri şi
a cunoscut două schimbări sociale radical opuse: una de la dreapta la stânga, alta de la stânga la
dreapta. Când a păşit în cea dintâi clasă primară într-un sat din Oltenia, "amurgul zeilor" se
metamorfozase în "prăbuşirea zeului", Regele Carol II, pe care toţi copiii îl slăveau în cântece,
Valeriu RÂPEANU, Un loc de onoare în istoria presei românești: Valentin Păunescu (1933-2004) 427
râvnind să fie străjeri ca aceia cu doi ani mai mari. Astfel că pe peretele din faţa băncilor se afla
portretul Conducătorului, generalul Ion Antonescu, însoţit de cel al tânărului Rege Mihai I şi al
iubitei sale mame, Regina Elena. Ca după patru ani, când intra în clasa întâia a liceului, portre-
tul celui ce devenise Mareşal să dispară la rândul lui, iar peste doi ani să cadă sub gloanţele
plutonului de execuţie. Era primul şef al statului român căruia i se hărăzea o asemenea soartă.
În 1944, fiul învăţătorului dintr-un sat al Olteniei, mărturisind o neostoită dragoste de
carte, care l-a însoţit de-a lungul întregii sale vieţi, oriunde l-au dus paşii şi oricât de solicitante
i-ar fi fost îndatoririle profesionale, pentru că niciodată nu s-a lăsat cuprins de mrejele superfi-
cialităţii, ale grabei profitabile, ale improvizaţiei lucrative - intra în prima clasă a liceului. Avea
unsprezece ani şi, silitor la învăţătură, a fost dat la Liceul Militar, care asigura la sfârşitul studi-
ilor o carieră, iar pentru părinţii cu venituri modeste, cum erau ai săi, gratuitatea studiilor. Dar
aşa cum l-am cunoscut, lui Valentin Păunescu orice i s-ar fi potrivit, numai meseria armelor nu.
Şi aşa a ajuns să urmeze unul din liceele de elită ale ţării, "Ioniţă Assan" din Caracal, care deşi
se afla într-un colţ de ţară şi nu într-un mare oraş, se distingea prin calitatea învăţământului.
Nu-i greu să ne închipuim, sau pentru cei din generaţia lui să ne reamintim, ce însemna "viaţa
de internat" atunci, în anii foametei din 1945-1947, şi a lipsurilor pe cartelă care au urmat.
Sacrificiile familiei, care n-a precupeţit nimic pentru ca cei patru copii, trei băieţi şi o fată, să meargă
la şcoală, cum se spunea în vremea aceea, au primit ca supremă răsplată: reuşita lor în viaţă.
Nu ştiam că este ca şi mine fiu de învăţător, dar când am scris un articol despre soarta
acestor apostoli, cum au fost numiţi, despre care s-au tipărit atâtea pagini înduioşătoare şi care
au dus şi duc o viaţă atât de aspră, l-am surprins de două-trei ori întrerupând lectura, timp în
care privea undeva departe, de parcă amintirile veneau către el. La sfârşit mi-a propus un titlu
"tare", a chemat secretarul de redacţie şi, deşi orele erau înaintate, i-a spus să facă orice ca
articolul să devină editorialul din dimineaţa de care ne mai despărţeau doar câteva ceasuri. Am
cunoscut aleasa lui fibră sufletească în zilele şi serile când puteam să stăm de vorbă, pornind de
la un articol sau de la o propunere. Era evident, din spusele şi din scrisul său, că avea o extremă
pudoare când vorbea despre treptele vieţii lui. Nu-şi clama lipsurile, greutăţile vieţii. Avea o
demnitate specifică spiritelor alese.
Atunci când societatea românească a început - fără vrerea sa - drumul de la dreapta la
stânga, Valentin Păunescu avea 11 ani, la 14 ani România - tot fără vrerea ei - devenea, din
monarhie, republică. Trecerea de la copilărie, adolescenţă, maturitate s-a desfăşurat timp de
patruzeci şi cinci de ani în cadrele marcate de 23 august 1944, 6 martie 1945 şi 30 decembrie
1947. Valentin Păunescu n-a făcut excepţie, terminându-şi studiile liceale, absolvind Facultatea
de Filosofie, debutând în presă, afirmându-se ca unul din comentatorii avizaţi, echilibraţi, cău-
tând să reducă şi să rarefieze spaţiul impus şi frazele obligatorii şi să comunice ceea ce a văzut,
ceea ce a înţeles, ceea ce cititorul trebuia să înţeleagă.
Când schimbarea inversă celei de la 23 august 1944 a venit la 22 decembrie 1989, Va-
lentin Păunescu abia trecuse de cincizeci şi cinci de ani. Nimeni nu l-a văzut atunci şi după
aceea la răspântiile mediatice ale vremii, plângându-se de câte îndurase, nimeni nu i-a citit un
rând de împăunare cu gesturi de disidenţă, cum au făcut atâţia din cei ce vizau posturi remune-
ratorii şi situaţii profitabile. După cum nu şi-a transformat ziarul într-o tribună de demascare a
prietenilor de ieri şi a celor de care a fost alături, nici nu a făcut genuflexiuni succesivelor pu-
teri care s-au perindat la cârma ţării. A fost cum s-a spus, cum a vrut în slujba cetăţeanului.
Situaţia de conducător, de "patron" de ziar nu l-a transformat pe omul afabil, nu i-a modificat
trăsăturile de caracter, nici buna-cuviinţă care venea de la părinţii şi strămoşii lui. A rămas, în
sensul cel mai bun al cuvântului, acelaşi.
Nu a crezut că ziaristica românească începe odată cu el. Avea un cult al presei din tre-
cut, adică a celei de până în 1947, când în vara acelui an dispăruseră - mai precis fuseseră in-
terzise - cele două mari ziare ale vremii, Jurnalul de dimineaţă, condus de Tudor Teodorescu-
Branişte, şi Dreptatea, care se confunda cu numele lui N. Carandino. Era prea tânăr atunci ca
să fi fost un cititor al lor. Dar cred că nu greşesc când afirm că în Curierul Naţional s-au publi-
cat cele mai multe pagini despre Pamfil Şeicaru, care comentau cărţile acestui mare ziarist
român şi în acelaşi timp aduceau la lumină, după decenii, ultimele lui articole din Curentul,
printre care acel antologic "Lenin l-a ratificat pe Stalin". Lăsa totul la o parte ca să citească
articolele lui Şerban Cioculescu şi Vladimir Streinu apărute în Dreptatea din 1947, acordându-
le spaţii în Curierul Naţional după multe decenii de interdicţie, apoi când se putea vorbi despre
ele, să nu fie pur şi simplu "uitate".
Şi aş putea da numeroase alte exemple în special legate de N. Carandino. Dar nu numai.
În momentul când a auzit vestea morţii neînfricatului ziarist, care cunoscuse şaisprezece ani de
închisoare şi domiciliu forţat, ca după 1989 tovarăşii săi de luptă să-i şteargă şi numele de pe
frontispiciul ziarului pe care între 1944-1947 l-a ridicat pe culmi, din păcate, nemaiatinse -
Valentin Păunescu mi-a telefonat, rugându-mă să scriu chiar pentru ziua aceea un articol despre
ilustrul dispărut. Dar despre Tudor Teodorescu-Branişte? A avut un cult al continuităţii ziaris-
ticii româneşti, ca şi - aşa cum am mai spus - a întregii culturi naţionale. Se întâmpla ca uneori
să mi se pară că n-ar manifesta o simpatie prea mare pentru un scriitor, precum Petru Dumitru
de pildă. Dar când autorul Cronicii de familie a încetat din viaţă n-a avut nicio obiecţie şi n-a
discutat titlul paginii scrise în memoria lui, şi anume "Petru cel Mare".
Simple amintiri? Nu, ci mărturii despre un om şi un ziarist care a fost una şi aceeaşi fi-
inţă. Care a luptat din greu cu viaţa, care a avut sentimentul rădăcinilor, pe care le aflăm acolo
de unde a pornit, din învăţăturile pe care le-a primit, copil fiind, de la oamenii în mijlocul căro-
ra s-a născut. Rămânând solidar cu ei până când a fost doborât.
Scriu aceste rânduri cu câteva zile înainte ca în calendarul inimii noastre să fie încrusta-
tă cea de-a 80-a aniversare a naşterii lui Valentin Păunescu. Deşi de aproape zece ani nu mai
este printre noi, plecând ca un ostaş al cuvântului numai atunci când trupul greu încercat de
boală nu a mai vrut să asculte elanurile spiritului. Medităm adesea la drumul acestei vieţi, care
s-a alcătuit în luptă cu lipsurile şi din dragoste pentru paginile scrise de alţii. Din solidaritatea
cu oamenii alături de care trăise şi le cunoştea suferinţele, şi din dorinţa de a fi folositor celor
mulţi pe care nu-i cunoştea. Nouă ne rămâne regretul că nu este alături de noi în ziua când ar fi
împlinit 80 de ani. Şi singura mulţumire pe care o putem avea este aceea să-i spunem că niciu-
nul din cei ce au fost lângă el nu l-au uitat. Nu-l pot uita!
‫٭‬
Nu o dată istoria presei româneşti a cunoscut cazuri în care un periodic – ziar sau revistă –
s-a identificat cu personalitatea celui ce l-a întemeiat sau l-a condus în anume perioade, impri-
mându-i o direcţie ideologică, morală, politică, un profil, o structură. Fără să aplatizeze perso-
nalitatea redactorilor sau a celor invitaţi să scrie cu o anume periodicitate, fără să le impună un
punct de vedere reducţionist. Aşa a rămas în imaginarul colectiv Curentul sinonim cu numele
lui Pamfil Şeicaru, Jurnalul de Dimineaţă cu cel al lui Tudor Teodorescu - Branişte, Dreptatea
dintre 1944-1947 cu personalitatea lui Nicolae Carandino.
Aşa a rămas şi va rămâne Curierul Naţional legat indestructibil de personalitatea jurnalis-
tică a lui Valentin Păunescu. Şi aceasta chiar dacă nu a fost de la primul număr conducătorul
cotidianului. Dar a participat la întemeierea lui într-o zi de la sfârşitul unui an destul de încrânce-
nat, de tensionat, plin de mişcări sociale şi politice centipete şi centrifuge, de înfruntări nu o dată
ajunse la paroxism. Valentin Păunescu nu era un novice în arta ziaristicii. Avea înaintea sa ani
buni de trudă pe tărâmul abordat dintr-o vocaţie reală şi unde se remarcase prin talent şi onestita-
te. Ilustrase domenii diferite, dar în care dovedise aceeaşi obiectivitate, aceeaşi strădanie de a nu
trăda adevărul, aceeaşi dorinţă de a comunica cititorului fapte care să nu distorsioneze realitatea.
Comentator al fenomenului sportiv şi al evenimentelor sociale, politice, economice de pe mai
multe meridiane ale globului, reporter străbătând drumuri îndepărtate, iată câte ipostaze ale
personalităţii unui ziarist integru, Valentin Păunescu îşi câştigase preţuirea cetitorului.
Această zestre profesională şi intelectuală avea să o investească în noul ziar Curierul
Naţional, care lua fiinţă în ultima lună a anului 1990 în împrejurările evocate mai sus. Fiind în
Valeriu RÂPEANU, Un loc de onoare în istoria presei românești: Valentin Păunescu (1933-2004) 429
mijlocul acestor frământări, nefăcând abstracţie de ele, cel care avea să conducă mai bine de un
deceniu destinele cotidianului nu s-a lăsat atras de sirenele unei vieţi politice tumultuoase. A
privit ceea ce se făcea şi se desfăcea, cu calm - calitatea esenţială a fiinţei lui - cu luciditate, cu
detaşarea benefică pentru destinele ziarului. Dacă a fost de partea cuiva, a fost de partea omului
oarecare, a celui ce suferea toate vicisitudinile unei tranziţii care nu aducea tuturor bucurii şi
satisfacţii. A spus-o şi a repetat-o în editorialele sale pe care le-am înmănuncheat în volumul
postum Privind înapoi cu luciditate. Afirmă această situare a sa de partea cititorului necunos-
cut, fără nicio disimulare, fără nicio reticenţă. De aceea n-a intrat în polemici sterile, nu a diri-
jat atacuri insidioase, nu s-a lăsat prins în sarabanda demascărilor şi a răfuielilor.
Din păcate, la sfârşitul anului 2003, boala care îl chinuia, împotriva căreia a luptat cu
demnitate şi bărbăţie, fără să ne lase nici pe cei ce eram alături de el să bănuim măcar câte
suferinţe trebuia să îndure, l-a învins, aducându-i sfârşitul prematur la 1 aprilie 2004. Dar pece-
tea acestei personalităţi atât de modeste, căreia nu-i plăcea să facă valuri şi să-şi însoţească
numele de campanii publicitare, nu a putut să dispară şi ziarul căruia i-a dăruit ultimii ani ai
vieţii lui a continuat să meargă pe aceleaşi drumuri.
Ziarişti din aceeaşi generaţie sau din cele imediat următoare, ca şi tineri care aici au fă-
cut primii paşi pe calea scrisului, au mărturisit în anii care au trecut de la stingerea lui din viaţă
ce îi datorează lui Valentin Păunescu, au evocat climatul de colaborare exigent şi prietenesc, de
încredere reciprocă, de respect pentru opinia celuilalt, instaurat de cel ce a condus atâta timp
ziarul. Toţi au subliniat un fapt: Valentin Păunescu rămâne un adevărat model de om şi ziarist.
Aşa se face că atunci când coborâm ca timp şi evocăm momentele apariţiei şi devenirii Curie-
rului Naţional, numele lui Valentin Păunescu ni se impune de la sine, ca un adevăr ce nu mai
era trebuinţă să fie demonstrat.
‫٭‬
Cu masivul volum, intitulat Privind înapoi cu luciditate, a început destinul postum al zi-
aristului Valentin Păunescu. Cartea nu reprezenta doar o juxtapunere de articole aşternute pe
hârtie în trepidaţia zilelor şi nopţilor, sub impresia hazardului evenimentelor. Editorialele din
paginile Curierului Naţional, ziarul pe care l-a condus mai bine de un deceniu, legitimează una
din direcţiile presei noastre de după 1989, ziaristica independentă, ce nu slujea direct sau voalat
niciunui partid politic, niciunei înjghebări de interese. Valentin Păunescu a avut în vedere - aşa
cum a spus-o şi a repetat-o - interesele cetăţeanului care a suferit toate convulsiile unei tranziţii
prelungite din cale afară.
Ne-am gândit nu o dată în aceşti zece ani, câţi s-au împlinit la începutul lunii aprilie
2014 de la trecerea în nefiinţă a lui Valentin Păunescu, dacă nu comitem o nedreptate faţă de
memoria acestui mare ziarist, lăsând ca paginile scrise şi publicate de el înainte de perioada
Curierului Naţional să rămână doar în colecţiile presei din acea vreme.
A început să scrie de timpuriu, încă de pe când se afla pe băncile Facultăţii de Filozofie,
dar constrângerile timpului l-au determinat să aleagă drept cale de afirmare lumea sportului,
care a ocupat un loc atât de important în cariera sa publicistică. N-a rămas doar pe acest tărâm,
pentru că era un ziarist plurivalent, cu o largă arie de preocupări, ce se diversificau necontenit.
Articolele sale treceau de la cronica sportivă la cronica externă, şi de la impresii de călătorie la
convorbiri culturale, acoperind astfel toate aspectele vieţii contemporanilor săi.
Opera sa jurnalistică păstrează de la început şi până la sfârşit aceeaşi luciditate, aceeaşi
privire scrutătoare, aceeaşi obiectivitate, acelaşi respect pentru concreteţe, sprijinindu-şi afir-
maţiile pe temelia statisticilor. Astfel cititorul articolelor sale este ajutat să treacă dincolo de
aparenţe, ajungând cât mai aproape de adevăr. Scrisul său se remarcă prin demnitate, coerenţă,
respect faţă de cititor, indiferent de subiectul abordat.
Spre mijlocul vieţii, Valentin Păunescu devine trimisul presei româneşti în îndepărtata
Americă Latină, tărâm pe care foarte puţini concetăţeni de-ai noştri păşiseră până atunci. Va-
lentin Păunescu - şi odată cu el cititorii săi - a descoperit o lume aflată într-un permanent zbu-
cium, într-un clocot politic şi social fără de sfârşit, într-o febrilă căutare identitară, într-o conti-
nuă dorinţă de a-şi câştiga libertatea şi independenţa economică. America de Sud era continen-
tul loviturilor de stat, al revoluţiilor violente ce îmbrăcau forma unor războaie civile, al dictatu-
rilor militare, al promisiunilor neîndeplinite de către politicienii aleşi sau autoimpuşi. Valentin
Păunescu asistă la toate acestea, dar asistă şi la intrarea în normalitate, la revenirea democraţiei
în unele din ţările continentului sud-american. Cititorului român îi este prezentată - practic
pentru prima dată - în cele mai mici detalii, acea lume atât de depărată şi atât de diferită, pe
care astfel începe s-o înţeleagă, să-i desluşească dinamismul, continua metamorfoză politică şi
socială, dar şi permanenţele culturale, tradiţiile.
Ziaristul trimite corespondenţele sale unui cotidian de mare tiraj, cel mai răspândit din Ro-
mânia de atunci (Scânteia), precum şi unei publicaţii săptămânale de politică externă (Lumea), care
se bucura de un interes marcat din partea cercurilor intelectuale. Articolele sportive sunt publicate de
unicul cotidian de profil (Sportul popular, mai apoi Sportul), aflat pe culmea valului din punct de
vedere al receptării populare. Aşadar scrisul său avea o enormă cotă de adresabilitate.
Sigur că trebuie să avem în vedere încorsetările presei româneşti ale vremii, de la cele
ideologice până la cele de exprimare. Dar articolele lui Valentin Păunescu apar, în publicaţiile
pe care le-am amintit mai sus, în forma dorită de el, cu puncte de vedere proprii, originale,
îndrăzneţe. Limbajul este unul proaspăt, revigorant, bogat în neologisme, care adaugă infor-
maţiei un colorit pitoresc. Jurnalistul reuşeşte, având o ştiinţă şi o uşurinţă a scrisului, să evite
formulele stereotipe, nelipsita limbă de lemn, pe care oficialitatea o impunea. Citatele din pu-
blicaţiile străine importante sunt dese şi masive. Astfel, cititorul român - care nu avea acces la
presa străină - află prin intermediul lui Valentin Păunescu atât părerile unor ziarişti străini, cât
şi modul în care se făcea atunci presă peste hotare.
Valentin Păunescu observă fenomene şi tendinţe noi în politica mondială. Este impresi-
onant cum înţelege şi redă problematica ecologiei, valorificarea raţională a bogăţiilor naturale,
conservarea mediului, care de-abia atunci începeau să fie puse pe tapet în lume. De asemenea,
prezintă disparităţile şi nedreptăţile sociale, atât de acute în America latină, sărăcia endemică
din Africa. Dar o face documentat, ştiinţific, obiectiv, nelăsându-se prins în capcana explicării
acestora din perspectivă catastrofică, lipsită de nuanţe.
Aria acoperită de Valentin Păunescu în periplul său jurnalistic nu se rezumă doar la
America Latină. Putem citi în acest volum corespondenţe din Europa sau din Africa. Ziaristul
este martor la marile întâlniri şi negocieri financiare şi politice ale timpului. Datorită lui înţele-
geau cititorii vremii, dar şi noi, astăzi, interesele şi chiar ascunzişurile lor. Descoperim cu stu-
poare sau cu un amar amuzament repetarea la anumite intervale a încercărilor prin care trece
omenirea, a crizelor economice şi financiare.
Articolele sale sportive sunt şi astăzi modele ale genului. Fără să cadă niciodată în facil,
Valentin Păunescu relatează evenimente sportive - competiţii mondiale, meciuri - cu un profe-
sionalism desăvârşit. Articolele sale pe teme fotbalistice tratează probleme de tactică, de teorie,
de pregătire fizică şi psihologică la un nivel egal cu cel al tehnicienilor de meserie. Comentato-
rul evită orice agresivitate partizană, orice violenţă de limbaj. Toate concluziile sale sunt vala-
bile şi astăzi. Ziaristul sportiv nu relatează, ci relevă ceea ce era pozitiv, dar cu o exigenţă fără
fisură şi ceea ce nu corespundea exigenţelor.
Putem afirma fără teama de a greşi că în Valentin Păunescu sălăşluiau trei gazetari.
Era jurnalistul politic ce sesiza cu rafinament şi îndreptăţire cele mai delicate desfăşurări de
evenimente, derularea lor; era jurnalistul financiar, care explica obiectiv zbuciumul economiei
şi al finanţei mondiale şi nu în ultimul rând atât de pasionatul, incisivul jurnalist sportiv. Lian-
tul acestor trei personalităţi jurnalistice distincte este reporterul. Articolele sale sunt episoade
ale unor note de drum. Valentin Păunescu stăpânea atât de bine arta reportajului încât, şi la
vremea când au fost scrise şi acum articolele sale sunt citite cu interes.
Eleganţa sufletului său şi-a pus amprenta pe tot ce a scris. De aceea paginile sale au o
elevaţie ce le conferă perenitate în faţa timpului, ceea ce ne-a determinat să alcătuim această
antologie ca un omagiu adus jurnalistului care şi-a câştigat un binemeritat loc de onoare în
istoria presei româneşti.
Mihai C.V. CORNACI, O medalie dedicată Patriarhului Teoctist 431
Mihai C.V. CORNACI
O MEDALIE DEDICATĂ PATRIARHULUI TEOCTIST

De curând, colecţia de medalii de la Cabinetul de numismatică şi filatelie al Bibliotecii
Judeţene „Mihai Eminescu” din Botoşani s-a îmbogăţit cu o medalie, prin actul de generozitate
din partea d-rei notar public Lili Bobu. Medalia vine să completeze „galeria în metal” dedicată
marilor personalităţi botoşănene, existentă în cadrul instituţiei amintite.
Deşi medalia nu este o noutate editorială, apreciem ca oportună sumara prezentare, fiind
dedicată unei personalităţi de excepţie a Bisericii Ortodoxe Române, personalitate ce a fost
caracterizată de un rar simţ al conştiinţei şi responsabilităţii în faţa lui Dumnezeu şi deopotrivă
a contemporanilor.
Pe parcursul anilor de viaţă (1915-2007), puternicul său caracter curat şi nobil a fost
mereu conturat de principii creştine, morale şi patriotice de la care nu a abdicat niciodată, păs-
trându-şi tăria convingerilor sale legitime şi drepte, precum şi a idealurilor Bisericii Ortodoxe
Române. În plus, scurta prezentare vine la puţin timp după ce, pe data de 4 mai 2014, a fost
sfinţită Casa Memorială „Patriarh Teoctist Arapaşu” din satul sau natal, Tocileni.
Slujba de sfinţire a fost oficiată de către Înalt Preasfinţitul părinte mitropolit Teofan şi
un sobor de preoţi, în frunte cu părintele protopop Lucian Leonte.
În camera din stânga a Casei Memoriale, pe lângă unele obiecte personale se găsesc şi
cele17 volume de predici şi meditaţii, reunite în colecţia „Pe treptele slujirii creştine”, volu-
mul „Slujind Altarul străbun” şi mai multe medalii, plachete şi alte distincţii dobândite de P.F.
Teoctist în timpul vieţii.
Medalia propusă spre prezentare, are caracter omagial, asemănătoare cu alte editări,
precum:
−1995, 5 martie: „45 ani de arhierie” (BOR);
−1999, 7 - 9 mai: „100 lei” (BNR). Vizita S.S. Papa Ioan Paul al II-lea în România
(emisiune monetară);
−2007, 9 nov.: „Patriarhul Teoctist” (1986 - 2007), editor Patriarhia BOR;
−2010, 19 iunie: „10 lei” BNR (emisiune monetară).
Aversul medaliei prezintă bustul P.F. Teoctist Arapaşu văzut din faţă, în veşmânt de pa-
triarh, purtând pe piept însemnele patriarhale. Circular, la exergă, este dispus textul: „TEOC-
TIST PATRIARHUL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE *90 DE ANI DE VIAŢĂ*”. Re-
versul medaliei redă secvenţa din timpul ceremoniei de hirotonire ca episcop-vicar patriarhal
cu titlul „Botoşăneanul”.
În imagine, IUSTINIAN MARINA (Ioan numele de botez, 1901-1977), al IV-lea patri-
arh al Bisericii Ortodoxe Române (1948-1977), acordând însemnele specifice în noul rang
fostului arhimandrit Teoctist (nume primit la Mănăstirea Bistriţa la 6 august 1935).
Superior, în partea dreaptă, pe 7 rânduri orizontale este dispus textul: „55 DE ANI DE
LA / HIROTONIA ÎNTRU / ARHIEREU A / PREAFERICITULUI / PĂRINTE / PATRIARH
/ TEOCTIST”, sub care, crucea de ceremonial. Semicircular, la exerga inferioară este trecută
data de „5 martie 1950”, data ceremoniei de hirotonire în treapta arhieriei.
Ambele feţe au reprezentările şi textele în excizie, cu o prelucrare superioară a imagini-
lor şi suprafeţelor.
Medalia din tombac, cu ø 56,1 mm., ≠ =5mm. şi o greutate de 93 g., a fost editată de Pa-
triarhia Română într-un tiraj limitat. Marginea de protecţie (1 x 0,5 mm.) şi acoperirea galvani-
că (coloarea galbenă) asigură reprezentările reuşite de pe ambele feţe şi le apără de posibili
agenţi externi (imprevizibili), conturând piesa cu o notă de subtilă eleganţă şi binemeritată
distincţie. Medalia nu este semnată.
Sunt de salutat şi de apreciat astfel de realizări şi editări, când se apelează la „medalie”,
pentru ca, prin memoria nemuritoare a metalului, un eveniment sau un personaj din contempo-
raneitate să fie transmis generaţiilor viitoare. Astfel, şi medalia prezentată asigură pentru viitor
informaţii compozite (imagine, text) despre două momente importante despre cel ce s-a aplecat
spre înalta misiune arhipăstorească la care a fost chemat şi pe care a îndeplinit-o în mod exem-
plar, cu o pilduitoare conştiinţă a responsabilităţilor de întâistătător.
Asemenea editări vin să confirme recunoştinţa şi veneraţia generaţiilor prezente faţă de
Preafericitul Patriarh Teoctist Arapaşu, emblemă de referinţă şi călăuză statornică în dăruirea
creştinească şi românească. A rămas în conştiinţa botoşănenilor şi a tuturor românilor „ca un
păstor cu chipul blând şi vocea caldă, un om echilibrat care radia bucurie, linişte lăuntrică şi
o infinită bunătate”.
Bibliografie:
- Preot prof. univ. dr. MIRCEA PĂCURARIU, Dicţionarul teologilor români, Editura
Enciclopedică, Bucureşti, 2002, pp. 21 - 22.
- Consiliul Local Stăuceni, Casa memorială PATRIARH TEOCTIST ARĂPAŞU.
SECŢIUNEA a VII-a
NOTE BIBLIOGRAFICE
434 AMS, XIII, 2014, SECȚIUNEA a VII-a: NOTE BIBLIOGRAFICE
Dan PRODAN
IORGA DUPĂ IORGA. NOUTĂŢI EDITORIALE

DESPRE VIAŢA ŞI OPERA TITANULUI ROMÂN (II)
Continui să prezint unele noutăţi editoriale, din anii 2007 - 2012, referitoare la viaţa
vulcanică şi activitatea complexă, multi-direcţională, a geniului universal, renascentist, născut
la Botoşani.
▬► Cătălin Luca, Iorga şi Iaşii, Editura Zona Publishers, 2012, Iaşi, 148 p.
Tânărul profesor, doctor în istorie, Cătălin Luca, originar din Dorohoi, a elaborat şi a
publicat o carte, iniţial disertaţie de masterat, despre legăturile lui N. Iorga cu oraşul Iaşi, într-o
viaţă de om, aşa cum a fost (Cătălin Luca, Iorga şi Iaşii, Editura Zona Publishers, 2012, Iaşi,
148 p.), la 140 de ani de la naşterea polihistorului universal. În Argumentul cărţii, autorul a
motivat şi a radiografiat pe capitole scheletul cărţii, pornind de la premiza că „o lucrare al
cărei subiect principal să-l constituie raporturile marelui istoric Nicolae Iorga cu Iaşii nu
există în literatura de specialitate”. C. Luca a concluzionat următoarele: „Cartea de faţă vrea
să evidenţieze rolul fundamental pe care l-au avut Iaşii în formarea spiritului autentic al mare-
lui istoric Nicolae Iorga şi în acelaşi timp propune o radiografie a societăţii româneşti, aflată
în plin proces de modernizare politică, instituţională şi socială, proces asupra căruia istoricul
şi-a adus un aport considerabil” (p. 10).
Cartea cuprinde 8 capitole, fiecare reprezentând câte o etapă din viaţa şi din cariera lui
N. Iorga, în legătură cu oraşul Iaşi. Astfel, Nicolae Iorga, elev la Iaşi (Cap. I, pp. 11 - 36) a fost
prima legătură directă a elevului supra-dotat intelectual cu capitala culturală a Moldovei. Pre-
cocele botoşănean a fost elev al Liceului Naţional din Iaşi în perioada 1886 - 1888, promovând
bacalaureatul cu media maximă a seriei de absolvenţi. Ulterior, a devenit student al secţiunii
istorico - literare a Facultăţii de Litere a Universităţii din Iaşi (septembrie 1888). A absolvit şi a
promovat examenele respective în 15 luni, până în noiembrie 1889 inclusiv. În decembrie 1889
absolventul briliant a susţinut examenul de licenţă şi l-a promovat în mod excepţional, cu cali-
ficativul „Magna cum laude”. Profesorii Facultăţii de Litere l-au sărbătorit pe eminentul li-
cenţiat la un banchet organizat duminică, 24 decembrie 1889 (Cap. II: Nicolae Iorga, student al
Iaşului, pp. 37 - 56).
N. Iorga a avut şi viaţă personală, de familie, în ultimul deceniu al secolului XIX, care a
început la Iaşi cu mariajul său cu Maria Tasu, fiica unui influent magistrat local, de formaţie
junimistă, în 1890, cu care a avut trei copii, de care a divorţat în vara anului 1900. „(…) Di-
vorţul lui N. Iorga, a explicat C. Luca, poate fi interpretat ca o etapă în urmărirea, de către el,
atât a dezideratelor personale, cât şi a celor sociale. (…) Se pare că el (divorţul - n. DP) a
devenit necesar când traiectoria istoricului nu mai corespundea scopurilor iniţiale, când obi-
ectivele ce au dus la căsătoria cu Maria Tasu au fost „atinse”. Aşadar, desfacerea primei
căsătorii se produce în urma unei tensiuni între proiectul cultural matrimonial iniţial imaginat
de N. Iorga şi interacţiunea socială ulterioară în care a plonjat istoricul” (p. 62) - (Cap. III:
Viaţa personală a lui Nicolae Iorga şi Iaşii, pp. 57 - 65).
N. Iorga a dezvoltat şi anumite relaţii cu diferite curente cultural - sociale ale Iaşului:
mişcarea junimistă („În orice caz, a precizat C. Luca, spiritul junimist nu a contravenit nicio-
dată orientării spirituale a lui Iorga, inclusiv în ce priveşte viziunea asupra problemelor con-
crete ale istoriei” - p. 70), mişcarea socialistă („… încă de la o fragedă vârstă, a manifestat o
vie aplecare către rezolvarea problemelor concrete, ale mediului social, ceea ce l-a ferit de o
cantonare exclusivă în mediul academic” – pp. 71 - 72), mişcarea sămănătoristă („Din anul
1903, a explicat C. Luca, când Iorga devine liderul mişcării literare ce a preluat numele revis-
tei literare „Semănătorul”, începe şi influenţa sa decisivă asupra evoluţiei literaturii române.
Dan PRODAN, Iorga după Iorga. Noutăți editoriale despre viața și opera titanului român (II) 435
(…) După intrarea sa în redacţie, Iorga imprimă revistei un spirit combativ, pe direcţia naţio-
nalismului de tip eminescian” - p. 76), mişcarea naţionalistă (despre care N. Iorga afirma în
1922: „Doctrina naţionalistă, care a servit ca bază alcătuirii unui nou partid, de vreo două-
zeci de ani nu este, fără îndoială, o doctrină nouă. Cred că în devenirea unei societăţi nici nu e
prea bine ca noutăţi din cale afară de noi să se situeze în afară de nevoile tradiţionale de dez-
voltare seculară ale poporului” - p. 83) - (Cap. IV: Nicolae Iorga şi curentele cultural - socia-
le ale Iaşului, pp. 66 - 84).
Dealul Copoului a fost toposul fundamental al universului geografic şi spiritual ieşean
al lui N. Iorga. Acolo istoricul s-a plimbat în tinereţe, la maturitate şi la senectute, acolo N.
Iorga a co-ctitorit o biserică ortodoxă, Sf. Nicolae - Copou, zidită între 1937 - 1940 (Cap. V:
Nicolae Iorga şi Dealul Copoului, pp. 85 - 93). Nicolae Iorga a fost în polemică cu diferiţi
intelectuali ieşeni, unii foşti profesori de-ai săi la universitate, în jurul anului 1900, în fond un
episod al unei polemici generalizate între două generaţii şi două şcoli istorice: criticismul
versus romantism - junimismul. Această polemică cu prof. I. Caragiani, descrisă în detaliu de
C. Luca, din care N. Iorga a ieşit şifonat ca imagine, prestigiu intelectual, capacitate de analiză
imparţială, obiectivă, era şi o nostalgie polemic exprimată după Iaşiul studenţiei sale şi după o
potenţială catedră universitară ieşeană, vis de tinereţe neîmplinit încă! (Cap. VI: Polemicile lui
Nicolae Iorga şi mediul ieşean, pp. 94 - 102).
În pofida unor „episoade critice” din filmul colaborării lui N. Iorga cu oraşul Iaşi, isto-
ricul conferenţiar a solicitat şi a obţinut Aula universitară ieşeană pentru a susţine conferinţe
publice cu diferite subiecte, între 1907 - 1939 (Cap. VII: Nicolae Iorga - conferenţiarul în Aula
Universităţii din Iaşi, pp. 103 - 115). Cea mai intensă experienţă a lui N. Iorga în relaţiile sale
cu oraşul de pe Bahlui s-a derulat în perioada 1916 - 1918, când Iaşii au fost capitala României
ne-ocupată de trupele Taberei Puterilor Centrale, oprite de rezistenţa eroică a armatei române
în Sudul Moldovei. De la tribuna Parlamentului, de pe piedestalul unor cuvântări ocazionale,
din paginile Neamului Românesc şi ale unor sinteze despre România, războiul european, idea-
lul naţional al României Mari, N. Iorga a luptat cu toată forţa unui patriot, savant, naţionalist,
pentru împlinirea României Mari de la Nistru la Tisa, Dunărea inferioară, M. Neagră (Cap.
VIII: Nicolae Iorga şi Iaşii, în contextul războiului, pp. 116 - 136).
O Scurtă privire asupra operei lui Iorga (pp. 137 - 138) a concluzionat, dacă mai era
nevoie, că personalitatea polivalentă prezentată în carte a devenit unul dintre marii istorici ai
lumii. O Addenda include două documente referitoare la disponibilitatea lui N. Iorga de a con-
tribui la dotarea Muzeului Domniei Regelui Carol I, proiectat a fi înfiinţat la Iaşi octombrie -
noiembrie 1914 (pp. 139 - 140). Bibliografia (pp. 141 - 146) utilizată de C. Luca în elaborarea
contribuţiei sale completează cartea prezentată în aceste pagini.
Contribuţia lui C. Luca trebuia completată (se constată, astfel, lipsa consilierii / inactivi-
tatea referenţilor ştiinţifici de carte la editură!!!) cu: prefaţa unui universitar ieşean (cuvintele
introductive ale prof. univ. d-r Gheorghe Cliveti de pe coperta IV trebuiau plasate la începutul
cărţii, într-o Prefaţă); o anexă documentară care să valorifice izvoarele istorice tematice des-
coperite de tânărul istoric în diferite fonduri arhivistice; o anexă fotografică, cu imagini ale lui
N. Iorga la Iaşi, în perioada analizată în lucrare; rezumat într-o limbă străină, care să mărească
gradul de accesibilitate al cărţii în străinătate; indice general (antroponimic, toponimic, hidro-
nimic). Ar mai fi de adăugat câteva elemente bibliografice citate incomplet sau neutilizate (de
ex.: Barbu Theodorescu, Nicolae Iorga, 1871 - 1940, vol. I, Cronologie şi bibliografie, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică - Editura Militară, Bucureşti, 1976, 576 p.; Nicolae Iorga, 1871 -
1940. Studii şi documente, vol. I, II, IV - X, coordonatori: Constantin Buşe, Constantin Gău-
can, Bucureşti, 2001 - 2010); diverse greşeli gramaticale, cauzate de o grăbită tehnoredactare şi
de o neglijentă corectare a formei finale pentru tipărire, unele confuzii ştiinţifice: de ex., în
1888, Universitatea din Iaşi nu se numea (încă!) „Alexandru Ioan Cuza” (p. 38). Dacă o viitoa-
re ediţie a cărţii lui Cătălin Luca, Iorga şi Iaşii, va rezolva aspectele perfectibile enumerate
anterior, atunci lucrarea va completa „golul tematic” din Bibliografia Nicolae Iorga şi va de-
veni un exemplu de bună practică pentru elaborarea unor aşteptate contribuţii referitoare la, de
exemplu, Nicolae Iorga şi oraşul Botoşani, Nicolae Iorga şi oraşul Bucureşti, Nicolae Iorga şi
oraşul Vălenii de Munte, Nicolae Iorga şi oraşul (care a exercitat o influenţă majoră asupra
vieţii şi operei Titanului Universal născut la Botoşani).
▬► N. Iorga, Oameni cari au fost, - prima ediţie critică integrală - , 3 vol., Ediţie criti-
că, note şi comentarii de Valeriu Râpeanu şi Sanda Râpeanu, Studiu introductiv de Valeriu
Râpeanu, Bucureşti, vol. I, 2009, 750 p.; vol. II, 2012, 635 p.; vol. III, 2012, 384 p.
„A scrie despre Oameni cari au fost devine un fel de aventură

a condeiului, când nu vrei numai să spui domnului cititor de
literatură că este o carte bună de cumpărat sau nu”. Vladimir Streinu
A prezenta o carte scrisă de Nicolae Iorga şi reeditată în ediţie critică integrală de Vale-
riu Râpeanu şi Sanda Râpeanu, este un demers foarte greu de realizat. Pentru că N. Iorga scrie
profund, iar V. Râpeanu şi S. Râpeanu restaurează cu minuţie. Iar profunzimea şi minuţia
eclipsează întotdeauna simpla prezentare a unei cărţi fundamentale din panteonul cultural
naţional şi universal. Mă refer aici la: N. Iorga, Oameni cari au fost, - prima ediţie critică inte-
grală - , 3 vol., Ediţie critică, note şi comentarii de Valeriu Râpeanu şi Sanda Râpeanu, Studiu
introductiv de Valeriu Râpeanu, Bucureşti, vol. I, 2009, 750 p.; vol. II, 2012, 635 p.; vol. III,
2012, 384 p. Ediţia antumă, de referinţă, a acestei capodopere iorghiste de la care au pornit V.
Râpeanu şi S. Râpeanu în restituţia lor migăloasă a fost cea editată în perioada 1934 - 1939, în
4 vol., la Editura Fundaţiei pentru Literatură şi Artă „Regele Carol II” din Bucureşti, astfel:
vol. I, 1934, 466 p.; vol. II., 1935, 486 p.; vol. III, 1936, 482 p.; vol. IV, 1939, 340 p.
Ediţia 2009 - 2012, prima ediţie critică integrală, are următoarea structură „tehnică”:
vol. I reeditează vol. I - II din 1934 - 1935; vol. II include vol. III - IV din 1936 - 1939; vol. III
reuneşte „Portrete şi consemnări neincluse în cele patru volume antume din Oameni cari au
fost”, conform precizării iniţiale a realizatorilor prezentei ediţii. Continuând descrierea „tehni-
că”, precizez că vol. I, 2009, include, în mod normal, Prezentarea ediţiei, de Valeriu Râpeanu
şi Sanda Râpeanu (pp. 5 - 12), Studiul introductiv: O monumentală operă de moralist şi de
artist, elaborat de Valeriu Râpeanu (pp. 13 - 27), evocările iorghiste din vol. I - II, 1934 - 1935
(pp. 29 - 316; 355 - 684), Note şi comentarii la cele două vol., întocmite cu minuţie de Valeriu
Râpeanu şi Sanda Râpeanu (pp. 317 - 354; 685 - 742), Cuprins (pp. 743 - 750). Vol. II, 2012,
reuneşte Prezentarea ediţiei, de Valeriu Râpeanu şi Sanda Râpeanu (pp. 5 - 9), portretele, firi-
dele şi evocările vol. III, 1936 şi IV, 1939 (pp. 11 - 308; 375 - 566), Note şi comentarii la cele
două vol., întocmite cu acribie de Valeriu Râpeanu şi Sanda Râpeanu (pp. 309 - 374; 567 -
623), Cuprins (pp. 625 - 635). Vol. III, 2012, completează volumele anterioare cu 186 de por-
trete identificate în periodicele la care a colaborat N. Iorga în perioada 1900 - 1940 (pp. 5 -
216), cu 265 de consemnări lapidare, punctuale, ale evocatorului, realizate între 1905 - 1940
(pp. 261 - 325), Note şi comentarii la cele două vol., întocmite cu răbdare de Valeriu Râpeanu
şi Sanda Râpeanu (pp. 217 - 260), Perspective critice (asupra evocărilor din Oameni cari au
fost, vol. I - IV, 1934 - 1939) - (pp. 326 - 363), Indice antroponimic (pp. 364 - 377), Cuprins
(pp. 379 - 384). Ediţia 2009 - 2012 însumează astfel 876 de portrete evocatoare şi 265 de con-
semnări faptice, cu un total general de 1.141 de „fişe” de persoană sau de eveniment.
De data aceasta, voi schimba tipicul prezentării şi voi utiliza o altă abordare: Valeriu
Râpeanu despre Nicolae Iorga - moralist, artist şi (adaug eu!) evocator. Realizatorul primei
ediţii critice integrale a galeriei portretisticii caracteriale a lui N. Iorga a conturat, în consisten-
tul Studiu introductiv, coordonatele de analist, critic şi restitutor al fiinţei şi personalităţii uma-
ne, care a fost BRADUL BĂTRÂN născut la Botoşani. Astfel, „Cel care pe parcursul a patru
decenii în publicaţiile conduse de el Sămănătorul, Neamul Românesc, dar şi în alte periodice,
a creat cea mai vastă galerie de portrete din istoria presei româneşti a fost N. Iorga. Nu canti-
tatea impresionează, ci calitatea, deoarece N. Iorga conturează prin aceste portrete o doctrină
socială, naţională, o direcţie culturală. Fiind legate de un moment - încetarea din viaţă, ani-
versarea, apariţia unei cărţi etc. - aceste portrete trăiesc dincolo de momentul tipăririi lor în
ziar şi se înscriu în istoria presei şi a gândirii româneşti ca un sistem moral coerent şi ca pis-
curi ale genului” (vol. I, 2009, Studiu introductiv, p. 16).
Portretistica caracterială a lui N. Iorga a avut ca punct de pornire şi, evident, de întoar-
cere şi de împlinire Omul, aşa cum a precizat foarte clar în titlu: Oameni cari au fost. „Idealul
uman al lui Iorga, a explicat Valeriu Râpeanu, îşi avea izvorul în viaţa cotidiană, vădind încă o
dată esenţa gândirii sale care, refuzând un sistem prestabilit, nevoind să fie tributarul unei
doctrine, o clădea pe a sa din datele realităţii naţionale şi sociale, din tradiţia populară, din
fapte care de cele mai multe ori nici nu ieşeau în evidenţă spectaculos în timpul existenţei
pământeşti a acestor truditori ai unui ogor ce dădea an de an roade bogate răspândite apoi
spre binele obştii. A contribuit la formarea acestei perspective asupra omului şi repulsia pe
care i-o stârnise încă din tinereţe romantismul şi idealurile - nu numai artistice, ci şi morale -
ale acestui curent” (p. 16). Cum, de asemenea, N. Iorga nu a agreat revoluţia şi revoluţionarul,
două entităţi pământene binomiale care urmăreau evoluţia rapidă, cu salturi, a societăţii umane
prin „arderea” unor etape progresive, considerate necesare, fireşti, normale de către marele
istoric. „De altfel, a completat Valeriu Râpeanu, galeria de portrete a „oamenilor cari au
fost” dovedeşte dacă nu o repulsie, în orice caz inaderenţa categorică a lui Iorga faţă de tipul
revoluţionarului. Vorbeşte de câteva asemenea figuri precum Buharin sau Troţchi atunci când
ispăşesc excesele unor revoluţii pe care la început le-au condus, pricinuind moartea a milioane
de nevinovaţi” (p. 17).
În realizarea portretelor sale umane sui-generis, N. Iorga nu s-a dovedit a fi un idealist
ci, dimpotrivă, un evocator puternic ancorat în realităţile cotidiene, bune sau rele. „Iorga avea
înaintea ochilor individul şi nu prototipul, destinul uman aşa cum s-a definit într-un cadru
istoric şi nu principiul ideatic, a precizat Valeriu Râpeanu. Pentru el valoarea exemplară a
unui om, reuşita sau nereuşita era integral condiţionată de modul în care acesta a răspuns
unor necesităţi naţionale şi sociale. Prin ce se putea îndeplini acest deziderat? Prin aşezarea
vieţii sub semnul muncii. (…) Esenţialul gândirii lui Iorga cu privire la rostul vieţii era cre-
dinţa că „Viaţa trebuie să fie continuă afirmare, faptă”. Iar fapta trebuie să fie o rezultantă a
datoriei. Aceasta e piatra-unghiulară a sistemului său etic. În funcţie de împlinirea datoriei,
Iorga validează semnificaţia unui destin uman: „Fiecare, în afară de optimismul sau pesi-
mismul obişnuit, are de făcut un singur lucru: datoria lui, datoria lui întreagă, orice s-a
alege de dânsul după ce şi-a făcut datoria, pentru că nu interesează acel care-şi face datoria,
ci interesează datoria care s-a făcut. Acest lucru, aşa de dulce şi de greu, care este datoria,
nu se capătă prin formule filosofice, prin idei abstracte, printr-o pregătire şcolară”1. De
aceea, tipul uman spre care s-a îndreptat simpatia era cel ce împlinea o faptă pusă în slujba
unei datorii sociale şi morale” (pp. 18 - 19).
Prin portretele sale umane în cuvinte, N. Iorga a dovedit că este şi un fin psiholog. V.
Râpeanu a apreciat la superlativ această calitate a istoricului: „Portretele vădesc un fapt trecut
cu vederea atunci când se defineşte natura talentului lui N. Iorga: înzestrarea cu o putere de
penetraţie psihologică ieşită din comun, aptă să releve cele mai profunde şi mai tăinuite trăsă-
turi ale unui om ce-i era bine cunoscut, puţin cunoscut sau de-a dreptul necunoscut ca persoa-
nă, ci numai prin opera sau fapta lui. În toate cele trei ipostaze se vădea aceeaşi posibilitate
uluitoare de a citi dincolo de aparenţe şi de a afla explicaţii unor atitudini, a unui mod de a fi,
a unei comportări. Din însumarea acestor două calităţi, istoric total şi istoric psiholog, galeria
de portrete se configurează ca un adevărat roman al unor existenţe paralele la prima vedere,
1
N. Iorga, “Optimismul moral”, în vol. Sfaturi pe întunerec - Conferinţe la radio, Edit. Casa Radio, 2001, ediţie
Valeriu şi Sanda Râpeanu, pp. 46 - 50.
dar care se interferează în viziunea sa asupra societăţii româneşti. Caracterul lor predominant
este autenticitatea, lipsa oricăror artificii menite să înfrumuseţeze realitatea. Omul este mai
înainte de toate om în portretele lui N. Iorga, şi nu acea personalitate ideală pe care au tran-
smis-o cărţile, „imaginarul colectiv”, sau care a fost impusă printr-o meşteşugită urzeală.
Esenţială în delimitarea structurii psihologice a lui N. Iorga e dovada că savantul se situa la
antipodul mizantropiei, ca şi al entuziasmului factice. De aceea, portretele sale nu constituie
doar simple consideraţii protocolare şi condescendente aduceri aminte, ci aprecieri judicioase
asupra structurii şi valorii operei şi situări ferme ale omului în fluxul istoriei naţionale şi uni-
versale. Cele mai multe portrete conţin judecăţi definitive, emblematice, care conturează o
imagine esenţială prin conciziunea şi plasticitatea lor. De aceea, o caracterizare a oricărui om
portretizat de N. Iorga nu poate face abstracţie de imaginea pe care ne-a dat-o acest neîntre-
cut - până astăzi - maestru al genului. Portretele sale contribuie la înţelegerea mai nuanţată a
gândirii lui N. Iorga. Portretele lui nefiind simple consemnări de circumstanţă, reprezintă
adevărate radiografii spirituale datorită cărora N. Iorga stabileşte coeficientul de importanţă
socială a fiecărui om care a fost” (pp. 22 - 23).
Privite retrospectiv, V. Râpeanu a considerat că „aceste portrete - necrologuri şi artico-
le cu caracter aniversar - reprezintă cea mai amplă, cea mai profundă şi cea mai organică
meditaţie asupra morţii din câte s-au scris în cultura noastră. Dar nu pornind de la o idee care
urma să se dezvolte într-un sistem, ci luând cunoştinţă de faptul că oamenii încetaseră să mai
fie şi din acel moment despre ei se vorbea la trecut. Moartea declanşa meditaţii asupra vieţii.
Fiecare portret reprezintă o înfruntare între realitatea morţii venită mai devreme sau mai
târziu şi permanenţa vieţii care se perpetuează numai în măsura convertirii ei în faptă. (…)
Moartea care îi găseşte pe unii de mult morţi, precum Nicolae Ionescu, imaginea „celui ce
fusese odată Eminescu”, întâlnit pe străzile Iaşiului şi Botoşanilor în anii definitivei înnegu-
rări a minţii sale sau a doamnei Elena Cuza, demnă, senină, de o nobilă luciditate în ciuda
vârstei, suferinţei şi puţinătăţii trupeşti, sunt numai câteva exemple din multele care pot fi date
pentru a atesta extraordinara capacitate a lui N. Iorga de a înfăţişa ipostazele unui sfârşit de
viaţă, auspiciile sub care acesta s-a desfăşurat. Totul înscris în structura societăţii în care
acesta s-a format, pe care a înrâurit-o într-o mai mică sau mai mare măsură, cu care a mers
paralel sau în contratimp. Portretele atestă faptul că N. Iorga a fost înzestrat cu arta scriitoru-
lui desăvârşit, apt de a retrăi şi de a sintetiza în formule exemplare avatarurile unei existenţe,
de a-i pune în evidenţă sensurile, de a înfăţişa posterităţii ceea ce rămâne din truda unei vieţi
sau ceea ce a devenit, încă de atunci, caduc” (pp. 24 - 26).
Concluzia? V. Râpeanu a subliniat-o tranşant: „Portretistul N. Iorga nu posedă doar ar-
ta reconstituirii istorice din câteva trăsături de penel, ci vădeşte o pătrundere psihologică
ieşită din comun, reliefând totdeauna adevăruri esenţiale, dincolo de aparenţe abil întreţinute.
„Omul care a fost” nu era doar un exponent social, nu întruchipa doar un moment al istoriei
naţionale sau universale, ci reprezenta un destin individual. (…) Portretele care alcătuiesc
această galerie unică în istoria literaturii române, intitulată Oameni cari au fost, sunt în egală
măsură operă de moralist şi de artist. Concepţia moralistului capătă valori expresive definito-
rii şi perene datorită înzestrărilor ieşite din comun ale prozatorului. Talentul scriitorului a pus
în lumină adevărul istoric. Originalitatea gânditorului a fost relevată de temperamentul artis-
tului. Sistemul moral a devenit o realitate prin stilul de o grandoare bine temperată a lui N.
Iorga. Oameni cari au fost reprezintă, prin toate aceste însuşiri ale gândului şi ale artei, o
operă monumentală aparţinând deopotrivă presei şi literaturii române” (p. 26).
Evident, analiza portretisticii în cuvinte realizată de N. Iorga în Oameni cari au fost,
realizată de Valeriu Râpeanu, din care am prezentat în paragrafele anterioare semnificative
pasaje, se înscrie în continuarea observaţiilor formulate cu decenii în urmă de către Pompiliu
Constantinescu2, Mircea Eliade3, George Călinescu4, Vladimir Streinu5, Perpessicius6, Şerban
2
„Evocările din Oameni cari au fost alcătuiesc, în cel mai înalt înţeles al cuvântului, o carte de cultură naţională,
7 8 9 10
Cioculescu , Tudor Vianu , Eugen Lovinescu , Pamfil Şeicaru , pentru a nu aminti decât nume
reprezentative ale criticii literare româneşti contemporane.
Ce lipsea cărţii lui N. Iorga, Oameni cari au fost, ediţia 1934 - 1939? O evocare N. Ior-
ga scrisă de N. Iorga! Istoricul despre el însuşi! Imposibilă cronologic şi conceptual, a fost
suplinită cu succes de către alte două bijuterii ale coroanei operelor lui N. Iorga: Orizonturile
mele. O viaţă de om aşa cum a fost şi, evident, Memorii. Prima dintre ele a fost reeditată de
mai multe ori, şi de către Valeriu şi Sanda Râpeanu. A doua îşi aşteaptă încă reeditarea într-o
ediţie critică. Cine răspunde la această provocare?
Ce lipseşte cărţii lui N. Iorga, Oameni cari au fost, ediţia 2009 - 2012? Traducerea într-
o limbă internaţională a Studiului introductiv, sau măcar al unui rezumat al acestuia, pentru a
lărgi orizontul de receptare a operei iorghiste în străinătate. Pentru că multe portrete în cuvinte
conturate de N. Iorga au fost ale unor personalităţi străine.
Concluzia mea? Cu această primă ediţie critică integrală a cărţii Oameni cari au fost, res-
titutorii Valeriu şi Sanda Râpeanu au făcut încă un hotărât şi definitiv pas înainte către OPERA
OMNIA a OMULUI care a fost, este şi va fi NICOLAE IORGA! Aşadar, Iorga după Iorga!
▬► Nicolae Iorga, Discursuri parlamentare, vol. I (1907 - 1917), ediţia a II-a, îngriji-
pe care o doresc citită, în primul rând, de adversarii şi indiferenţii scrisului iorghist. E curios poate, dar e semnificativ
că d. Iorga s-a realizat tocmai în cărţile care au mai puţină pretenţie, în structura, în planul şi vastitatea lor.”; în Vre-
mea, VII, n-r 367 / 9 decembrie 1934, p. 7; apud N. Iorga, op. cit., vol. III, 2012, p. 331.
3
“Ca şi marile sale discursuri politice, portretele d-lui Iorga sunt profetice, adică clarvăzătoare, esenţiale, relevând
o realitate pe care inteligenţa şi intuiţia normal nu o pot decât întrevedea. Oameni cari au fost este o adevărată carte de
Nicolae Iorga. Alături de ea, păleşte o bună parte din literature noastră contemporană.”; în Criterion, I, n-r 2 / 1 noiem-
brie 1934, p. 6; apud N. Iorga, op. cit., vol. III, 2012, pp. 333 - 334.
4
“Aşadar, afecţiune, indignare, iertare, maliţie, invective, uneori chiar resentiment sincer mărturisit, toată gama
sentimentelor umane exprimată într-un stil în aparenţă simplu, dar savant, cu gradări ascunse şi izbucniri neaşteptate,
cu uimitoare metafore care rezumă şi fixează o gândire, fără nicio vulgaritate. (…) D. Iorga e un mare orator şi un mare
stilist. (…) D. Iorga e un temperament constructiv, iubitor de faptă.”; în Adevărul literar şi artistic, XV, seria II, n-r
797 / 15 martie 1936, pp. 9 - 10; apud N. Iorga, op. cit., vol. III, 2012, pp. 337 - 338.
5
“Poeme unice în realitatea lor literară. (…) Cu alte mai scurte cuvinte, N. Iorga din Oameni cari au fost apare, în
contra judecăţii contemporane, ca un stilist, după definiţia clasică a stilului, văzut în conţinutul de umanitate; ca un
creştin prin sentimental umilinţii, trăit ca putere de integrare în sufletul naţiunii; ca singurul dintre naţionaliştii noştri,
care atinge patetismul eminescian al ideii de naţiune; şi ca poet, un mare poet, umbrit de moartea semenilor.”; în idem,
Pagini de critică literară, Bucureşti, 1938, p. 130; apud N. Iorga, op. cit., vol. III, 2012, p. 344.
6
“Darul Domniei Sale de portretist este inegalabil. (…) (Oameni cari au fost este) Panteonul ridicat din slovă şi
emoţie, spiritelor tutelare şi memorialul, ţinut la zi în decursul atâtor ani, de cel mai original şi mai pasionat din arhi-
tecţii şi martorii istoriei noastre contimporane. (…) Căci portretul şi necrologul la d-l N. Iorga sunt înainte de toate
mărturia unei inepuizabile sensibilităţi, în care orice vibraţie îşi are semnul şi frumuseţea ei particulară. (…) D-l N.
Iorga ar putea corecta adagiul terenţian, mai ales că-l aplică de atâţi amari de ani: nullum hominem a me alienum
puto.”; în România, III, n-r 588 / vineri 19 ianuarie 1940, p. 4; apud N. Iorga, op. cit., vol. III, 2012, pp. 347 - 350.
7
“D. N. Iorga este adeseori purtătorul de cuvânt al colectivităţii naţionale. (…) Cunoscător de oameni, deoarece a
venit în atingere, prin fapta naţională, cu nenumăraţi modeşti partizani ai binelui, d. N. Iorga ştie ca nimeni altul să dea
la iveală exemplaritatea unor existenţe uneori obscure, dar de o mare valoare morală. (…) Este într-adevăr o faptă
excepţională, aceea a d-lui N. Iorga, de a fixa veşnicia prin puterea emoţiei, aceste figuri sortite uitării.”; în Jurnalul, II,
n-r 77 / duminecă, 14 ianuarie 1940, p. 2; ; apud N. Iorga, op. cit., vol. III, 2012, pp. 352 - 353.
8
“Portretul omului fizic şi moral alcătuieşte unul din sectoarele cele mai grandioase ale artei scriitoriceşti a lui N.
Iorga. Notarea fizionomiei, a amănuntului plastic, sub care se adună vaste semnificaţii, reţine de multe ori pana scriito-
rului. (…) Nenumărate sunt, în scrisul lui N. Iorga, aceste rapide fulgerări care luminează şi suprafaţa şi adâncimile.”;
în idem, Arta prozatorilor români, ediţie de Geo Şerban, Editura Lider, pp. 157 - 159; ; apud N. Iorga, op. cit., vol. III,
2012, p. 355.
9
“Volumele memorialistice - de la cinci volume de Memorii cu material simplu, neliteraturizat, până la cele trei
din O viaţă de om - sunt, credem, operele ce vor rămâne mai neatinse de dintele timpului. După cum am mai spus,
mulţi l-au întrecut pe N. Iorga prin calităţile de cumpănire şi sobrietate, dar nimeni nu l-a ajuns prin forţa pasională
dezlănţuită ca o erupţie vulcanică.”; apud N. Iorga, op. cit., vol. III, 2012, coperta IV.
10
“Bogăţia de culoare, lirismul discret, măiastra folosire a unui vocabular ce are o prospeţime rar întâlnită, dau
măsura talentului lui N. Iorga. Ştia să caracterizeze în câteva linii precise, viguroase, portretul unui scriitor, să conture-
ze trăsăturile esenţiale ale unui curent de idei, să redeie atmosfera unei epoci sau atmosfera spirituală a unei opere.”;
apud N. Iorga, op. cit., vol. II, 2012, coperta IV.
rea textului, prefaţă şi note de Georgeta Filitti, Editura Mesagerul, Chişinău, 2011, 846 p.; vol.
II (1919 - 1923), ediţia a II-a, îngrijirea textului, prefaţă şi note de Georgeta Filitti, Editura
Mesagerul, Chişinău, 2012, 882 p.
Activitatea complexă de parlamentar a fost una din multele direcţii de acţiune a lui N.
Iorga. Începută în mai 1907, ca deputat al Colegiului al II-a din Iaşi (oraşul ultimilor ani de
liceu şi al studenţiei sale), zbaterea parlamentară a lui Iorga s-a manifestat în diferite forme,
conform legilor specifice ale timpului: interpelări, discursuri, propuneri de răspunsuri la per-
soane / acte normative, proiecte de legi sau regulamente, conducerea Camerei Deputaţilor,
propuneri de comemorări, de validări / invalidări parlamentare, de acordare a cetăţeniei româ-
neşti, prezentare şi răspunsuri la telegrame oficiale interne şi internaţionale, cuvinte de deschi-
dere / de închidere a sesiunilor parlamentare, atitudini faţă de donaţii parlamentare, schimburi /
vizite oficiale inter-parlamentare, ridicarea imunităţii parlamentare, comemorări în plenul par-
lamentar.
Marea majoritate a acestor „produse” ale activităţii parlamentare diverse a lui Iorga au
fost incluse în primele două volume ale unui nou şi necesar proiect editorial restitutiv: N. Iorga,
Discursuri parlamentare. Iniţiativa nu este nouă. Paternitatea unei astfel de intreprinderi i-a
aparţinut lui Iorga, în perioada interbelică, fiind astfel o ediţie de autor. Ea s-a materializat
parţial, doar prin apariţia vol. I (perioada parlamentară iunie 1907 - iunie 1917, Bucureşti,
1939) şi vol. II (perioada parlamentară decembrie 1919 - iunie 1923, Bucureşti, 1940). Ulterior,
cauze obiective au împiedicat editarea volumelor următoare ale ediţiei I, antume. Peste patru
decenii, în 1981, Ion Constantinescu, fost colaborator al lui Iorga la Aşezământul Tipografic
Datina Românească de la Vălenii de Munte, jud. Prahova, în ultimii ani de viaţă ai Magistru-
lui, a editat o selecţie a intervenţiilor parlamentare ale omului politic român (N. Iorga, Discur-
suri parlamentare, 1907 - 1917, introducere şi antologie de Ion Constantinescu, Editura Politică,
Bucureşti, 1981, 372 p., cu 20 de fragmente de cuvântări de la tribuna Camerei Deputaţilor).
Iniţiativa proiectului ediţiei a II-a a Discursurilor parlamentare ale lui Iorga aparţine
organizatorilor inimoşi şi cu bani ai cursurilor Universităţii de vară de la Vălenii de Munte, jud.
Prahova, iar componenta ştiinţifică - restitutivă este realizată de Georgeta Filitti (Bucureşti).
Cele două volume editate până acum sunt: Nicolae Iorga, Discursuri parlamentare, vol. I
(1907 - 1917), ediţia a II-a, îngrijirea textului, prefaţă şi note de Georgeta Filitti, Editura Mesa-
gerul, Chişinău, 2011, 846 p.; vol. II (1919 - 1923), ediţia a II-a, îngrijirea textului, prefaţă şi
note de Georgeta Filitti, Editura Mesagerul, Chişinău, 2012, 882 p.
Vol. I (1907 - 1917) include intervenţiile parlamentare ale lui Iorga în deceniul anterior
anului Marii Uniri din 1918, în probleme fundamentale ale modernizării societăţii româneşti la
începutul secolului al XX-lea: răscoala ţăranilor din 1907; problema agrară; chestiunea electo-
rală; problema legilor moderne necesare în România timpului; obiectivele politicii externe
româneşti; sprijinul acordat luptei naţionale, politice, sociale, culturale, identitare, religioase a
românilor din Transilvania, Bucovina, Maramureş, Crişana, Banat, Basarabia; neutralitatea şi
participarea României la Primul Război Mondial; ajutorarea românilor din Serbia; problema
evreiască în România antebelică; reorganizarea Dobrogei şi deplina sa integrare în Regatul
României. De asemenea, Iorga a adus în discuţie şi probleme punctuale ale deceniului 1907 -
1917: Comisiunea Istorică a României; răspunsuri la Mesajele anuale ale regelui Carol I; cali-
tatea îndoielnică a „restaurărilor” monumentelor istorice româneşti realizate de arhitectul fran-
cez Lecomte de Noüy; aniversări sau comemorări istorice naţionale româneşti ori europene.
Vol. I include 69 de intervenţii parlamentare ale lui Iorga, aranjate cronologic, cu note explica-
tive la sfârşitul documentului respectiv (pp. 23 - 844). Georgeta Filitti a redactat o Notă asupra
ediţiei şi a vol. I (p. 4) şi o Prefaţă intitulată Un justiţiar (pp. 5 - 22), care termen rezumă spiri-
tul activităţii parlamentare a lui Iorga între 1907 - 1917. Georgeta Filitti a concluzionat că
„Prezenţa lui Nicolae Iorga în Parlament nu îi defineşte doar mai pregnant propria personali-
tate dar, prin tematica abordată, oferă o interpretare magistrală a faptelor petrecute în epocă.
În plus, ne sileşte să admitem că Parlamentul poate fi o arenă de dezbateri constructive, unde

ambiţia, cultura, talentul trebuie puse în slujba binelui public. Acastă perspectivă ne-a îndem-
nat, o dată în plus, să începem republicarea discursurilor parlamentare ale istoricului” (p. 22).
Următorul volum, al II-a, cuprinde intervenţiile parlamentare ale lui Nicolae Iorga în pe-
rioada decembrie 1919 - iunie 1923, ani în care istoricul - deputat a activat continuu şi intens
pentru: consolidarea României Mari, înfăptuită în martie - decembrie 1918; integrarea rapidă şi
fără probleme a noilor provincii româneşti (Basarabia, Bucovina, Transilvania, Maramureş,
Crişana, Banat) în România unită; actualizare şi completare legislativă la nivel naţional; refor-
ma agrară, electorală etc.; redactarea, discutarea parlamentară şi adoptarea unei noi Constituţii;
reaşezarea şi limpezirea vieţii politice şi parlamentare româneşti în noua entitate şi realitate
naţională post - 1918; cunoaşterea şi combaterea mişcărilor şi grupărilor politice extremiste
româneşti: socialiştii - comunişti sau cuziştii; normalizarea relaţiilor politice - parlamentare
între putere şi opoziţie sau între majoritari - minoritari; politică externă românească realistă, de
perspectivă etc. N. Iorga a luat cuvântul la tribuna parlamentară şi în probleme punctuale, deja
de uzanţă parlamentară: răspunsuri la Mesajele anuale ale Tronului şi la telegrame externe;
aniversări sau comemorări ale unor evenimente istorice naţionale ori personalităţi româneşti
sau internaţionale; polemici cu alţi parlamentari sau cu diferite ziare; donaţii ale Fundaţiei
Culturale „Nicolae Iorga” etc.
Vol. II include 83 de luări de cuvânt ale istoricului - parlamentar între 1919 - 1923 (pp.
23 - 870). Trebuie menţionat faptul că, între decembrie 1919 - iunie 1920, Iorga a fost
preşedintele Camerei Deputaţilor, având astfel o contribuţie majoră la consolidarea României
Mari, a vieţii politice - parlamentare interne. Georgeta Filitti a redactat o Notă asupra ediţiei şi
a vol. II (p. 4) şi a scris o Prefaţă intitulată Intransigenţă îndreptăţită (pp. 5 - 22), care sinteti-
zează caracterul activităţii parlamentare complexe a lui Iorga între între 1919 - 1923, într-un
mediu parlamentar caracterizat prin: „Interese imposibil de împăcat, pretenţii nemăsurate, un
climat internaţional încă nelimpezit, dezacorduri determinate de mediul politic diferit din care
proveneau reprezentanţii provinciilor istorice recent alipite, au generat tensiuni permanente,
obstrucţii, blocarea unor proiecte de reformă” (p. 5).
În următorii ani, editorul şi sponsorii intenţionează să tipărească şi celelalte 4 - 5 volu-
me ale oratoriei parlamentare a lui Iorga. Urez succes acestor curajoşi şi bine-intenţionaţi oa-
meni de cultură şi restitutori, în acelaşi timp, ai operei parlamentare a marelui istoric - om
politic născut la Botoşani. Trebuie însă să insist şi asupra aspectelor perfectibile ale ediţiei a II-
a a Discursurilor parlamentare iorghiste. Astfel, am întâlnit multe greşeli de tehno-redactare,
dovadă a lipsei / superficialităţii corectării textului pregătit pentru tipar. Notele editorului sunt
aşezate în pagină, la sfârşitul textului unei intervenţii oratorice, şi nu în subsolul acesteia, în-
greunând pentru cititor corelarea între cuvânt / idee şi nota aferentă. De multe ori, cuvinte /
propoziţii sunt tipărite cu un caracter de literă greşit: italic în locul celui obişnuit ori viceversa.
La nivel conceptual, trebuiau introduse rezumate în limbi străine ale ideilor exprimate în fieca-
re Prefaţă şi Indice de nume (antroponimic, toponimic, hidronimic etc.) pentru fiecare volum.
Varianta introducerii rezumatului şi indicelui în ultimul volum al seriei este îndepărtată şi puţin
practică pentru istoric / cititor, pentru că ar trebui să aştepte nişte ani, pe de o parte, să utilizeze
întotdeauna câte două masive tomuri şi să realizeze corelări între acestea, pe de altă parte.
În concluzie, un proiect editorial mult aşteptat, necesar, util, restituind cercetătorilor şi
cititorilor documente parlamentare iorghiste puţin cunoscute şi utilizate. Încă un pas către un
deziderat îndepărtat: Nicolae Iorga - Opera Omnia! Valoarea proiectului şi a primelor două
volume editate până acum este dovedită şi de acordarea Premiului Naţional de Istorie „Nicolae
Iorga” (de către Asociaţia Culturală „Nicolae Iorga” Botoşani, în strânsă colaborare cu Pri-
măria Botoşani), ediţia a XII-a, Botoşani, 2014, d-nei Georgeta Filitti, restitutorul textelor, la 6
iunie 2014.
Dan PRODAN
RECENZII ŞI NOTE BIBLIOGRAFICE (IV)

▬► Mihai Maxim, Brăila otomană. Materiale noi din arhivele turceşti. Registre de re-
censământ din secolul 16, Muzeul Brăilei - Editura Istros, Brăila, 2013, 356 p.
În prelungirea cercetărilor şi contribuţiilor Prof. Mihai Maxim referitoare la Brăila oto-

mană, turcologul - osmanistul de renume mondial născut la Vorniceni, jud. Botoşani, a publicat
o nouă carte: Brăila otomană. Materiale noi din arhivele turceşti. Registre de recensământ din
secolul 16, Muzeul Brăilei - Editura Istros, Brăila, 2013, 356 p. În lucrare sunt valorificate
cercetările Prof. Mihai Maxim în Başbakanlık Osmanlı Arşivi din Istanbul, derulate în ultimii
ani, referitoare la Brăila otomană, în domenii tematice specific: registrele de recensământ demo
- fiscal; registre de inspecţii / reparaţii / construcţii militare; registre de evidenţe contabile ale
arendării schelei / portului Brăilei; registrele ienicerilor; registrele infanteriei uşoare; registre
de moşteniri. Studierea acestor categorii de registre (defterler) face parte din activitatea unei
discipline auxiliare turcologiei - osmanisticii, defterologia.
Cartea cuprinde: Cuvântul - înainte al autorului (pp. 9 - 14), Capitolul I: Materiale noi
din arhivele turceşti (pp. 15 - 246); Capitolul II: Registre de recensământ din secolul 16 (sic!) -
(pp. 247 - 345); Concluzii (pp. 347 - 350); Ilustraţii (pp. 351 - 356).
Autorul ne informează că s-a constituit Fondul Turco - Osman Mihai Maxim (FO-
TOMM - MBR), în cadrul Bibliotecii Muzeului Brăilei, care fond informatizat se află deja la
dispoziţia cercetătorilor istoriei Brăilei în perioada otomană (1538 / 1540 - 1829). Cartea de
faţă, cât şi cele anterioare, elaborate de Prof. Mihai Maxim în perioada 2008 - 2013, au la bază
izvoare istorice otomane inedite, incluse şi accesibile deja în FOTOMM - MBR. Astfel, Muzeul
Brăilei deţine cea mai temeinică, cea mai bogată bază documentară otomană referitoare la
trecutul turcesc al kaza - lei Berāil / Ibrāil, depăşind cu mult depozitele documentare “otoma-
ne” ale celorlalte teritorii româneşti aflate în evul mediu sub stăpânire şi administraţie otomană,
aşezări şi regiuni aflate astăzi în, evident!, România, dar şi în Republica Moldova şi în Ucraina.
Pe de altă parte, prezenta culegere de documente este şi un catalog / opis al fondurilor docu-
mentare inedite ale FOTOMM - MBR (pp. 8 - 12).
În Capitotul I, Materiale noi din arhivele turceşti privind cetatea şi portul Brăila în se-
colele 17 - 18 (sic!), Prof. Mihai Maxim a prezentat introductiv şi a publicat extrase semnifica-
tive despre Brăila, din următoarele fonduri arhivistice tematice de la Başbakanlık Osmanlı
Arşivi - Istanbul (BOA.I.):
- 01. BD. BŞM. BNE. D (Bāb-i Defteri. Baş Muhāsebe. Bina Emini Kalemi Defteri =
Poarta Registrelor (a marelui defterdar). Contabilitatea generală. Cancelaria in-
tendentului construcţiilor. Registrul …); Registrele n - rele 15.974; 15.996; 15.998;
16.008; 16.252; 16.310; 16.312; 16.313 (pp. 15 - 66);
- 02. BD. YNÇK. D (Bāb-i Defteri. Yeniçeri Kalemi Defteri = Poarta Registrelor (a
marelui defterdar). Cancelaria Yenicerilor. Registrul …); Registrele n - rele 34.197;
34.315; 34.481; 34.488; 35.060 (pp. 67 - 119);
- 03. BD. PYMK. D (Bāb-i Defteri. Piyāde Mukabelesi Kalemi. Defter = Poarta Re-
gistrelor (a marelui defterdar). Cancelaria de confruntare / verificare a infanteriei.
Registrul …); Registrele n - rele 35.169; 35.214; 35.377; 35.383 (pp. 121 - 173);
- 04. BD. BŞM. MHFK. D (Bāb-i Defteri. Baş Muhāsebe. Muhallefāt Kalemi. Defteri
= Poarta Registrelor (a marelui defterdar). Contabilitatea generală. Cancelaria
moştenirilor. Registrul …); Registrele n - rele 13.012; 13.236; 13. 251; 13. 262 (pp.
174 - 220);
- 05. BD. BŞM. BMK. IBM. D (Bāb-i Defteri. Baş Muhāsebe. Baş Mukata’a Kalemi.
Ibrāil Mukata’ası. Defter = Poarta Registrelor (a marelui defterdar). Contabilitatea
Dan PRODAN, Recenzii și note bibliografice (IV) 443
generală. Cancelaria arendei generale. Arenda Brăilei. Registrul …); Registrele n -

rele 22.640; 22.641; 22.642; 22.643; 22.644 (pp. 221 - 243).
Următorul capitol, al II-lea, include diferite Registre de recensământ din secolul 16
(sic!) privind târgul şi kaza-ua Brăila (pp. 247 - 345). În primul subcapitol, II. 01., Prof. Mihai
Maxim a subliniat Însemnătatea registrelor turceşti de recensământ (Tahrîr Defteri, codificat
TT.d) pentru istoria României: recenzarea demo-fiscală a unui nou teritoriu ocupat de otomani
se realiza imediat după integrarea regiunii respective în Dar ül-Islām. Respectivul Tahrîr
Defteri, oferea o situaţie exactă a configuraţiei demo-financiare a teritoriului în curs de otoma-
nizare; pe de altă parte, registrul de recensământ a devenit baza şi elemental de comparaţie
pentru recensământul următor, realizabil peste aprox. 30 de ani, pentru generaţia următoare de
supuşi otomani. Un Tahrîr se putea realiza şi în condiţii interne şi / sau externe extraordinare.
Din punct de vedere al politicii şi practicii Tahrîr, teritoriul istoric românesc poate fi
împărţit în două categorii: zona A (Ţara Românească, Ţara Moldovei, Principatul Transilvaniei,
neocupate de otomani); zona B (teritoriile româneşti ocupate efectiv de către otomani şi inte-
grate în Dar ül-Islām: Dobrogea, Giurgiu, Turnu, Brăila, Chilia, Cetatea Albă, Tighina,
Timişoara, Oradea, Hotin). Zona A a fost cea a statelor tributare, cu autonomie internă recu-
noscută de otomani, interzise a fi călcate cu piciorul de către supuşii sultanului. În zona B s-a
aplicat legislaţia otomană, între care şi politica demo - fiscală Tahrîr (pp. 247 - 259).
În subcapitolul următor, II. 02., Registre turceşti de recensământ (TT.d) din secolul 16
(sic!) privind Brăila otomană, Prof. Mihai Maxim a prezentat câteva Tahrîr Defterleri referi-
toare la kaza-yi Ibrāil:
- BOA; TT.d, n-o 483 / 977 H. / 1570 (pp. 260 - 274);
- BOA; TT.d, n-o 3.800 / 995 H. / 1586 – 1587 (pp. 275 - 300);
- BOA; TT.d, n-o 688 / 1006 H. / 1597 – 1598 (pp. 301 - 314);
- BOA; TT.d, n-o 701 / 1006 H. / 1597 – 1598 (pp. 315 - 331);
- BOA; TT.d, n-o 775 / 1052 H. / 1642 – 1643 (pp. 332).
Apoi autorul a analizat informaţiile demo - fiscale conţinute în Tahrîr Defterleri enume-
rate anterior şi a conturat o primă statistică a evoluţiei demografice a populaţiei Brăilei otoma-
ne şi a numărului satelor component, în perioada c. 1570 – c. 1643 (pp. 333 - 345).
Concluziile evidenţiază noutăţile cărţii: importanţa excepţională a documentelor incluse
în volum pentru studierea istoriei Brăilei otomane în a doua jumătate a secolului XVI; constitu-
irea Fondului Turco - Osman Mihai Maxim (FOTOMM - MBR), în cadrul Bibliotecii Muzeului
Brăilei, deschis cercetătorilor turcologi - osmanişti; dubla funcţie a acestei contribuţii istorio-
grafice: culegere de documente; catalog - opis al FOTOMM - MBR (pp. 347 - 350). Cartea se
încheie cu patru Ilustraţii color, reprezentând Dregători şi oşteni otomani, fără menţionarea
sursei / depozitului de preluare (pp. 351 - 356).
Câteva aspecte perfectibile trebuie enumerate. Astfel, Cuprinsul poate fi completat cu
subcapitolele tematice respective, pentru o rapidă şi eficientă orientare a cititorului în cadrul
volumului. Culegerea de documente trebuie întregită cu un rezumat / concluzii traduse într-o
limbă străină şi în turceşte, pentru a-i facilita circulaţia şi utilizarea în istoriografia străină /
turcă a problemei. La acesta se adaugă glosarul termenilor turco - otomani utilizaţi în text,
indicele tematic, set de hărţi tematice strict necesare înţelegerii fenomenelor istorice şi demo -
fiscale analizate în volum. Unele documente sunt transliterate, traduse şi commentate de Prof.
Mihai Maxim, constituind exemple de bună practică în domeniul defterologiei. Altele sunt
redate doar în fotocopii, mai mult sau mai puţin lizibile, urmând ca în viitor, probabil, să fie
prelucrate şi editate în ediţii critice. Aşteptăm cu mare interes aceste viitoare evenimente
editoriale turcologico - osmanistice defterologice.
▬► Dan Prodan, Acta Moldaviae Septentrionalis, XII, 2013, Botoşani, 398 p.

Anuarul Muzeului Judeţean Botoşani a apărut cu nr. XII, 2013, Colegiul de redacţie: d-r
Dan Prodan, muzeograf Eduard Setnic, Botoşani, Editura Quadrat, 398 p., cuprinzând 33 de
contribuţii, structurate în 7 secţiuni tematice: I: Arheologie - Etnografie; II: Ţări, Localităţi şi

Evoluţii diverse; III: Politică, Cultură şi Civilizaţie; IV: Nicolae Iorga - Titanul Omnivalent;
V: Memorialistică şi Omagiere; VI: Note Bibliografice; VII: In Memoriam! Vol. XII, 2013, se
deschide cu datele „tehnice”: Cuprins (pp. 5 - 6), Contents (pp. 7 - 8), Lista colaboratorilor la
AMS, XII, 2013 (p. 9), Abrevieri utilizate în AMS, XII, 2013 (pp. 10 - 13).
Secţiunea I: Arheologie - Etnografie, include 3 articole, semnate de Maria Diacones-
cu, Florentina Oleniuc şi Daniel Ciucălău. În prima contribuţie, Maria Diaconescu a prezentat
Piese de cupru descoperite la Vorniceni şi Corlăteni (culturile Cucuteni şi Noua), pp. 14 - 21,
descriind câteva piese de bronz, unelte şi obiecte diverse din eneolitic (Cultura Cucuteni) şi din
epoca bronzului, descoperite la Vorniceni (Jud. Botoşani) - (Situl Pod Ibăneasa) şi Corlăteni
(Jud. Botoşani) - (Situl La Iaz). Florentina Oleniuc a publicat Raport de cercetare arheo - zoo-
logică întreprinsă în situl arheologic Vorniceni - Pod Ibăneasa, din Jud. Botoşani, aparţinând
Culturii Cucuteni (Faza AB), pp. 21 - 31, în care a precizat că în situl arheologic explorat au
fost descoperite resturi animaliere, în majoritatea locuinţelor excavate, dovedind că localnicii
neolitici au crescut, au sacrificat şi au vânat diferite animale mici, medii şi mari, valorificând
aproape toate părţile anatomice ale unui vertebrat sau nevertebrat. Daniel Ciucălău a oferit
informaţii Despre un fragment de castron cu trei torţi, având reprezentări dendrologice, pp. 32
- 39, concluzionând că respectivele vase fac parte din categoria castroanelor de prestigiu sau a
celor ritualice, folosite doar în anumite momente / zile ale vieţii cotidiene.
În Secţiunea a II-a: Ţări, Localităţi şi Evoluţii diverse, au fost cuprinse 11 contri-
buţii, cu diverse tematici, identificate în însuşi titlul părţii secunde. Turcologul Mihai MAXIM,
în articolul „Capitulaţiile” (’ahdnāme - le) Ţării Româneşti au existat! Un arz al voievodului
muntean Ştefan Cantacuzino din mai 1715 către sultanul Ahmed III, pp. 41 - 47, a dovedit
direct că actele juridice otomane amintite au existat în realitate, autorul prezentând un docu-
ment revelator în acest sens. Daniel BOTEZATU, în contribuţia „Politica” Doamnei faţă de
satele din ocolul Botoşanilor, pp. 48 - 54, a concluzionat că “Botoşanii sunt primul târg care,
împreună cu ocolul aferent, va fi concedat spre administrare doamnelor Moldovei, situaţie
care se va perpetua până în anii Regulamentului Organic” (p. 53). Două Matrice sigilare
aparţinând Poliţiei Târgului Botoşani (1859) - (pp. 55 - 57) au fost analizate şi prezentate de
către Laurenţiu - Ştefan SZEMKOVICS, întregindu-se astfel informaţiile despre izvoarele
istorice sigilare referitoare la urbea noastră în anul Unirii. Iulian - Cătălin NECHIFOR a studiat
Aspecte ale proprietăţii în anii modernităţii la Bucecea (judeţul Botoşani) - (pp. 58 - 81),
aprox. între anii 1864 - 1910, evidenţiind evoluţia financiară, juridică, a stăpânirii în deceniile
agitate ale înnoirilor în N. Moldovei. Dan PRODAN a identificat la ANR, Serviciul Judeţean
Botoşani, şi a început publicarea unor Izvoare istorice referitoare la trecutul localităţii Vorni-
ceni, jud. Botoşani (I) - (pp. 82 - 131), de diferite categorii, dintre anii 1893 - 2013.
Andrei - Liviu PRODAN a prezentat ultima parte a studiului său referitor la Sighişoara
medievală şi modernă - muzeu în aer liber (III) - (pp. 132 - 146, cu fotografii color), contri-
buţia sa fiind o ofertă şi, totodată, o invitaţie turistică de a vizita câteva zile Nürnberg-ul medi-
eval românesc. Paul Narcis VIERU a analizat şi a prezentat Dinamica industriei în oraşul Bo-
toşani (a II-a jumătate a secolului XIX - sfârşitul secolului XX) - (pp. 147 - 160), în epocile
modernă şi contemporană, oferind date statistice foarte interesante despre personalitatea eco-
nomică a urbei noastre. Regretatul Ionel Bejenaru, prea repede şi prea devreme dispărut dintre
noi, a rememorat unele evenimente specifice, inedite, şi personalităţi locale conexe legăturilor
dintre Botoşanii şi Marea Unire (1918) - (pp. 161 - 163). Dan PRODAN a identificat şi a des-
cris Sărbătorirea unui deceniu de la Marea Unire de la 1 decembrie 1918 în România. Studiu
de caz: oraşul Dorohoi - (pp. 164 - 167), concluzionâd că românii au conştientizat imediat
importanţa naţională fundamentală a Zilei de 1 Decembrie 1918, sărbătorirea ei devenind poli-
tică naţională, în orice sat, comună sau oraş din România Mare. Muzeograful prof. Gheorghe
Median a continuat prezentarea istorico - arheologică a Monumentelor Botoşanilor, în acest nr.
al AMS, XII, 2013, autorul prezentând „Compania de mitraliere Maior Ignat în atac”- (pp.
168 - 173), din Centrul Vechi istoric al Municipiului Botoşani. Delia Nicoleta VIERU a enu-
merat Cercetări şi observaţii meteorologice în oraşul Botoşani (pp. 174 - 176), completând
astfel identitatea climatologică a municipiului nostru.
Politică, Cultură şi Civilizaţie este tematica Secţiunii a III-a a anuarului. În acest con-
text, Oana Maria AIOANEI a prezentat legătura dintre Argintărie şi biserică în Moldova lui
Ştefan cel Mare. Biserica Sfântul Nicolae de la Popăuţi – Botoşani - (pp. 178 - 189), studiul de
caz fiind onorant pentru cercetările referitoare la sfârşitul secolului XV moldovenesc. Peste
mai bine de trei secole de istorie, Gheorghe - Florin ŞTIRBĂŢ a studiat şi a prezentat Aspecte
ale vieţii politice în primii ani ai guvernării liberale (1876 - 1878) (I) - (pp. 190 - 206), articol
care va continua în AMS, XIII, 2014. Bogdan CARANFILOF a analizat rădăcinile celor două
mişcări politice extremiste ale secolului XX, Prevestind Apocalipsa. Despre originile comu-
nismului şi nazismului (pp. 207 - 225), concluzionând, pertinent, că originele celor două curen-
te social - politice, economice, militare, ideologice etc. şi, implicit, al celor două drame euro-
pene - mondiale, trebuiesc căutate în a doua jumătate a secolului XIX şi la începutul celui ur-
mător, Primul Război Mondial numărându - se printre principalele cauze.
Revenind pe tărâm dorohoian, Vasile ADĂSCĂLIŢEI a catalogat şi a prezentat Presa
dorohoiană la sfârşitul secolului al XIX-lea şi la începutul secolului al XX - lea. Consideraţii
generale - (pp. 226 - 246), concluzionând că ziaristica dorohoiană a ilustrat evenimentele loca-
le şi naţionale ale perioadei amintite, cu conexiunile şi capacităţile tehnico - informaţionale -
interpretative specifice locului şi timpului. Sergiu Balanovici a ilustrat Prezenţe botoşănene în
cel de-al Doilea Război Balcanic (pp. 247 - 259), completând explicaţiile cu imagini inedite,
revelatoare. Mihai MATEI a prezentat Liceul „Carmen Sylva” din Botoşani în timpul celui de -
al doilea război mondial şi a urmărilor sale dramatice (1940 - 1948) - (pp. 260 - 271), conclu-
zionând că instituţia educativă şi-a făcut datoria atât ca vector educaţional, cât şi ca segment
comunitar implicat, modest material şi ideologic, în susţinerea războiului în Răsărit (anti-
sovietic) şi, ulterior în Apus (anti-hitlerist).
Un istoric cu orizont ideatic - livresc universal născut la Botoşani are întotdeauna o
firidă personală în AMS. Astfel, Secţiunea a IV-a a fost dedicată lui Nicolae Iorga - Titanul
Omnivalent. Gheorghe I. FLORESCU a continuat analiza şi a prezentat concluziile referitoare
la Memoriile lui N. Iorga între aide - mémoire şi document (III) - (pp. 273 - 294), specificând
că producţia memorialistică a fiului Botoşanilor este un altfel de Istorie a Românilor în perioa-
da interbelică. Completând mesajul transmis de Gheorghe I. FLORESCU, Valeriu RÂPEANU
a evidenţiat ale calităţi ale lui Nicolae Iorga: o monumentală operă de moralist şi de artist -
(pp. 295 - 305), precizând că Oameni cari au fost îmbină mai multe caracteristici: „Talentul
scriitorului a pus în lumină adevărul istoric. Originalitatea gânditorului a fost relevată de
temperamentul artistului. Sistemul moral a devenit o realitate prin stilul de o grandoare bine
temperată” - (p. 305). Cătălin LUCA a insistat asupra lui N. Iorga şi curentele cultural - socia-
le ale Iaşului - (pp. 306 - 313), concluzionând că istoricul a cochetat cu Junimismul, Semănăto-
rismul, Socialismul, Naţionalismul, dar personalitatea sa vulcanică, excepţională, a personalizat
puternic colaborarea sa cu amintitele curente cultural - social - politice, transformându - l în
Apostolul Neamului Românesc în perioada antebelică. Dan PRODAN, parafrazând o expresie
celebră a lui N. Iorga, a lansat formula Iorga după Iorga, prezentând Noutăţi editoriale despre
viaţa şi opera Titanului român - (pp. 314 - 325), în cadrul unei secţiuni tematice pe care o doreşte
permanentă în cadrul anuarului Muzeului Judeţean Botoşani, începând cu AMS, XII, 2013.
Evident, noi botoşănenii nu uităm niciodată personalităţile născute în judeţul nos-
tru. Ca urmare, Secţiunea a V-a: Memorialistică şi Omagiere a fost rezervată acestora. În
consecinţă, Lidia ALEXEI a prezentat Izvoare de inspiraţie folclorică în muzica lui George
Enescu - (pp. 327 - 330), concluzionând că folclorul românesc a fost o sursă importantă de
motivare pentru unele opere fundamentale ale compozitorului, dirijorului, violonistului, pianis-
tului născut în fostul judeţ Dorohoi. Trecând de la creaţia genială la familia obişnuită, Vania
Atudorei a adus noi dovezi referitoare la faptul că Soţia lui George Enescu a fost o scorpie -
Mărturii dureroase - (pp. 331 - 334 ), în anii 1946 - 1954 Maruca Cantacuzino fiind o profitoa-
re, o întreţinută, o trăitoare în trecut în perioada interbelică, epoca ei de falsă glorie, dar o chel-
tuitoare imorală a banilor cinstit şi cu mari eforturi munciţi de prea-îngăduitorul George Enes-
cu. Emil CARANICA a rămas în universul muzicii, prezentându-l pe Enrico Tamberlick, un
mare tenor din secolul XIX, născut la Botoşani - (pp. 335 - 349), un interpret de valoare euro-
peană, născut prezumtiv undeva în jud. Botoşani, cu o carieră care poate rivaliza cu a lui Enri-
co Caruso. Florica NECHIFOR l-a evocat pe Mihai Ciucă. 130 de ani de la naştere (pp. 350 -
351), reiterând crezul suprem, de viaţă, al savantului săvinean: „Dacă nu aş munci, aş pieri.
Munca a fost întotdeauna mediul meu de cultură, ca să mă exprim în termeni de specialitate
pentru microbiologie” (p. 351). Dan PRODAN a prezentat (Turcologul Mihai Maxim - septua-
genar, pp. 352 - 357), viaţa, opera turcologică şi personalitatea multiplă a prof. univ. d-r MI-
HAI MAXIM, savant de talie internaţională, membru al Societăţii Turce de Istorie, născut la
Vorniceni - Botoşani, în 1943.
Secţiunea a VI-a a fost rezervată Notelor bibliografice. Dan PRODAN a prezentat în
continuare, într-o rubrică proiectată a deveni permanentă, Recenzii şi note bibliografice (III) -
(pp. 359 - 389) ale unor contribuţii istoriografice apărute în ultimii cinci ani. Mihai C.V.
CORNACI şi Coriolan CHIRICHEŞ au analizat Monetăriile oraşelor vest-pontice Histria,
Callatis şi Tomis în epoca autonomă - (pp. 393 - 395) şi Provincia Dacia. I Conî - (pp. 390 -
392), prin prisma unor noutăţi editoriale numismatice de referinţă în domeniul monedei antice.
Secţiunea a VII-a: In Memoriam! include necrologul IONEL BEJENARU (1948 -
2013) - (pp. 397 - 398), semnat de Gheorghe MEDIAN, care a enumerat principalele repere din
viaţa şi cariera de muzeograf şi autor a celui prematur dispărut dintre noi.
În concluzie, un anuar cu un nou n-r interesant, echilibrat tematic, incitant, o nouă con-
tribuţie la istoria oraşului şi a judeţului Botoşani, a României, a Europei, nou volum ce merită
să se găsească pe biroul fiecărui intelectual român care se respectă, în marile biblioteci ale
României, ale Europei, ale Lumii.
▬► Florin Simion Egner, Viorica Popa, Patrimoniul cultural şi religios al comunităţii

armene şi al parohiei bisericii ortodoxe armene din Botoşani, Editura Mediator, Botoşani, 2013.
Următoarele apariţii editoriale din seria O istorie ilustrată a oraşului Botoşani locuit de
armeni sunt, în viziunea autorilor: 6. Patrimoniul cultural şi religios al comunităţii armene şi
al parohiei bisericii ortodoxe armene din Botoşani; 7. Personalităţi armene din Botoşani; 8.
Tradiţii şi obiceiuri armene din Botoşani; 9. Ajutorarea la armenii din Botoşani; 10. Docu-
mente din arhiva comunităţii armene din Botoşani, formând al doilea cvintet al monografiei.
La mijlocul lunii decembrie 2013 a fost editat şi a fost lansat oficial, sâmbătă 14 decem-
brie 2013, la Biblioteca Judeţeană „Mihai Eminescu” din Botoşani (Secţia de împrumut elevi -
Cabinetul de Numismatică), al şaselea volum al decalogului armean botoşănean, intitulat: Pa-
trimoniul cultural şi religios al comunităţii armene şi al parohiei bisericii ortodoxe armene din
Botoşani. Autorii, Florin Simion Egner şi Viorica Popa, urmând moto-ul auto-asumat: „Prin
armeni descoperim istoria oraşului Botoşani”, au inventariat, au catalogat şi au editat o carte –
catalog care prezintă diferite categorii de obiecte de patrimoniu, religioase sau laice: fixe: trei
biserici ortodoxe armene (Sfânta Maria / Sfânta Născătoare, Sfânta Treime, Buna Vestire); trei
cimitire confesionale (Cimitirul armean din curtea bisericii Sfânta Maria, primul cimitir orto-
dox descoperit în Botoşani; Cimitirul armean din curtea bisericii Sfânta Treime (cimitir paro-
hial); Cimitirul Eternitatea. Biserica cu hramul Buna Vestire); mobile: cărţi religioase, icoane
cu diferite teme religioase, obiecte de cult religioase, acoperăminte, veştminte şi covoare vechi,
pietre tombale şi monumente funerare supraterane, diferite categorii de documente civile.
Cartea include 13 capitole, distribuite tematic astfel: momente din istoria armenilor, în-
tre secolele XI î.Hr. - XI d.Hr., migraţia lor în Europa Centrală şi aşezarea lor în zona Botoşani,
secolele XI - XIV d.Hr., după părerea autorilor (capitolele I - II), consideraţii generale despre
patrimoniul comunităţii armene din Botoşani: origini istorice, categorii de inventar, importanţă
istorică şi etnică (capitolul III), cărţi religioase (capitolul IV), icoane de la Biserica Sfânta
Maria (capitolul V), de la Biserica Sfânta Treime (capitolul VI), de la Biserica Buna Vestire
(capitolul VII), obiecte de cult religios (capitolul VIII), obiecte de cult de la Biserica Sfânta
Maria (capitolul IX), obiecte de cult de la Biserica Buna Vestire (capitolul X), acoperăminte,
veştminte şi covoare armene (capitolul XI), pietre tombale şi monumente funerare supraterane
(capitolul XII), documente civile şi religioase de diferite categorii (capitolul XIII).
Capitolele IV - XIII au următoarea structură tehnică internă: în partea I: fotocopiile color
ale obiectelor tematice respective, numerotate, nominalizate şi sumar caracterizate topo-
cronologic; în partea a II-a: catalogul - inventar al acelor obiecte, cu descrieri tehnice detaliate.
Astfel, în capitolul IV sunt prezentate 51 de cărţi religioase din patrimoniul ortodox armenesc
botoşănean, tipărite de la mijlocul secolului XVIII - mijlocul secolului XX, cu fotografii color
excelente şi cu explicaţii lămuritoare pertinente. În capitolele V - VII sunt descrise icoanele
bisericilor armene botoşănene, obiecte de cult din secolele XIX - XX, cu imagini color clare,
detaliate, cu explicaţii precise. Obiectele de cult de la cele trei biserici armene sunt detaliate în
capitolele VIII - X, cu imagini color deosebite, cu explicaţii accesibile cititorilor. O atenţie
specială autorii au acordat acoperămintelor, veştmintelor şi covoarelor armene din secolele
XIX - XX, cu imagini color şi explicaţii de specialitate. O categorie de obiecte de patrimoniu
exterioare bisericilor sunt pietrele tombale şi monumentele funerare supraterane, din secolele
XVIII - XX, conservate încă în condiţii bune, deşi supuse mai intens intemperiilor climatice.
Fotografii color realizate vara, în lumină naturală optimă, cu texte explicative adecvate, prezin-
tă cititorilor ultima legătură a decedatului cu lumea supraterană. Nu în cele din urmă, documen-
te civile şi religioase (din secolele XIX - XX) de diferite categorii, în copii xerox color, oferă
informaţii inedite despre comunitatea armeană din Botoşani şi despre oraşul în istoria căruia a
avut un rol important în secolele XIV - XIX.
Prezenta carte are o importanţă deosebită, pentru că indică realitatea cantitativă şi calita-
tivă a patrimoniului comunităţii armene din Botoşani, deteriorat, pierdut, substituit sau împru-
mutat, fără a fi readus la Botoşani, în ultimul secol. Cel puţin din 2013 înainte, patrimoniul
comunităţii armene din Botoşani trebuie păstrat în oraş, restaurat, aşezat ştiinţific într-un mu-
zeu deschis publicului şi popularizat în comunitate, în localitate, în ţară.
Aşteptăm, cu real şi nedisimulat interes, viitoarele apariţii editoriale în cadrul proiectu-
lui O istorie ilustrată a oraşului Botoşani locuit de armeni, coordonat şi realizat de Florin
Simion Egner şi Viorica Popa.
▬► Repertoriul arheologic al Judeţului Botoşani, realizat de Octavian Liviu Şovan,

proiect editorial finanţat de Administraţia Fondului Cultural Naţional, Muzeul Judeţean Bo-
toşani, 2013, Editura şi Tipografia PIM, Iaşi, 499 p.
O foarte recentă apariţie editorială ne permite formularea unor consideraţii referitoare la

personalitatea arheologică a Jud. Botoşani (cu fostele ţinuturi şi judeţe Botoşani şi Dorohoi).
Ne referim la Repertoriul arheologic al Judeţului Botoşani, realizat de Octavian Liviu Şovan,
proiect editorial finanţat de Administraţia Fondului Cultural Naţional, Botoşani, 2013, 499 p.
(Editura şi Tipografia PIM, Iaşi). Prezenta lucrare are la bază Repertoriul arheologic al Ju-
deţului Botoşani, realizat de Alexandru Păunescu, Paul Şadurschi, Vasile Chirica, vol. I, Bucu-
reşti, 1976, care poate fi considerat ediţia I, cu augmentările şi actualizările ulterioare ale pri-
milor doi autori, publicate în Hierasus, V - X, 1983 - 1996, Botoşani. Astfel, monografia de
faţă, completată şi actualizată de arheologul d-r Octavian Liviu Şovan, poate fi considerată
ediţia a II-a, la distanţă de patru decenii de prima, realizată conform standardelor profesionale
arheologice şi tehnologice de la începutul secolului XXI şi mileniului III.
Contribuţia arheologică cuprinde două părţi distincte, dovadă a prezentării moderne:
cartea propriu-zisă (partea tipărită) şi CD complementar (suportul informaţional). Partea tipă-
rită cuprinde: Cuvântul - înainte, scris de d-r Vasile Chirica, singurul „supravieţuitor” al echi-
pei autorilor ediţiei I a Repertoriului din 1976, pp. 1 - 2; Introducere semnată de d-r Octavian
Liviu Şovan, pp. 3 - 8; Istoria proiectului Repertoriului arheologic al Judeţului Botoşani,
schiţată de Bogdan Şandric, pp. 9 - 15; Corpusul descoperirilor, pp. 17 - 482, realizat de O.L.
Şovan, care include 78 de aşezări, comune, târguri, oraşe, cu diverse situri arheologice; Biblio-
grafia utilizată la realizarea cărţii, pp. 483 - 498; Lista prescurtărilor folosite, p. 499.
În Cuvântul - înainte, d-r Vasile Chirica a enumerat câteva elemente de noutate ale pre-
zentului Repertoriu: Jud. Botoşani a fost prima unitate administrativ - teritorială românească
care şi-a alcătuit propriul profil arheologic. O.L. Şovan, cu prezenta contribuţie, este un deschi-
zător de drumuri, la propriu şi la figurat, pe câmpul arheologic românesc; de asemenea, autorul
Repertoriului …, 2013, a realizat o bază de date arheologice aproape completă despre Jud.
Botoşani; şi nu în cele din urmă, a corelat textul istorico - arheologic al cărţii cu hărţile geogra-
fice de pe CD - ul complementar.
O.L. Şovan a radiografiat structurile cronologice, geografice, materiale, spirituale etc.
ale celor 1.802 situri arheologice explicitate în Repertoriu, din Paleoliticul mijlociu (Musterian
- aprox. 65.000 - 35.000 î.Hr.) până în evul mediu târziu (secolul XVIII) - (pp. 7 - 8). Arheolo-
gul botoşănean a considerat că a atins finalităţile demersului său ştiinţifico - geografico - admi-
nistrativ derulat timp de peste două decenii: crearea bazei tematice de date - tip repertoriu;
accesibilizarea acesteia utilizării administraţiei publice locale; instrument indispensabil de
lucru pentru specialiştii şi curioşii de arheologie, istorie locală sau regională. Autorul a folosit
şi izvoarele cartografice adecvate: hărţile cadastrale ale comunelor, la scara 1:10.000; harta
topografică, la scara 1:25.000; la acestea s-au adăugat imaginile din satelit ale aplicaţiei Google
Earth. O.L. Şovan a propus, pentru orizonturile cultural - arheologice studiate şi prezentate în
Repertoriu, o cronologie actualizată, îndrăzneaţă în unele privinţe (pp. 6 -7), care ţine seamă de
realităţile concrete istorice botoşănene şi nord-moldave, începând cu paleoliticul mijlociu
(Musterian) şi terminând cu epoca medievală târzie, plasată tematic de autor între „secolele
XIV - XVIII, cu 313 situri” (p. 7), dar obligatoriu de corijat în „secolele XVII - XVIII”.
Bogdan Şandric, analist - arheolog şi specialist GIS la CIMEC - Institutul de Memorie
Culturală - Bucureşti, a prezentat Istoria proiectului Repertoriului arheologic al Judeţului
Botoşani - RAJBT, punctând obiectivele şi coordonatele proiectului conex GIS (Geographic
Information System) - SIG (Sistemul Informatic Geografic) pentru Proiectul RAJBT, materiali-
zate în hărţi 2D pentru fiecare unitate administrativ - teritorială (UAT) din Jud. Botoşani,
hărţile interactive ale acestora, aflate pe CD care însoţeşte volumul tipărit (pp. 9 - 15).
Corpusul descoperirilor (pp. 17 - 482) cuprinde 78 de UAT ordonate alfabetic: munici-
piul Botoşani, oraşe (Dorohoi, Darabani, Flămânzi, Săveni, Ştefăneşti) şi 72 de comune. În
cadrul fiecărei UAT există mai multe localităţi, cu diferite situri arheologice, iar în municipii şi
oraşe există, de asemenea, diverse situri arheologice. Fişa de identitate („cartea de vizită”) a
fiecărui sit arheologic are următoarea configuraţie:
X. Localitate: …..;
- Cod RAN: …..;
- Cod LMI: …..;
Localizare:
- Punct (Toponim): …..;
- Parcela cadastrală: …..;
- Long.: ..0..’..’’, Lat.: ..0..’..’’;
- Observaţii: …;
- Reper: …;
- Stare de conservare: …;
- Factori de risc: …;
- An descoperire: …;
- Descoperitor: …;
- Cercetare: pe Harta topografică a României, scara 1:25.000;
Descoperiri:
Nr. Crt. Tip descoperire Perioada Cultura Faza culturală

1. … … … …
Bibliografie: ….
Nu voi insista asupra acestui imens material informativ. Recomand direct arheologilor,
istoricilor, profesorilor, studenţilor, interesaţilor de arheologia - istoria Jud. Botoşani, să par-
curgă lucrarea cu răbdare şi atenţie, având pe monitor hărţile UAT respective.
Repertoriul se încheie cu Bibliografia cu 363 titluri (pp. 483 - 498) utilizate de autor în
lucrare, cu Lista prescurtărilor (p. 499). Deosebit de sugestive sunt şi imaginile color de pe
coperţile cartonate I şi IV ale cărţii. Astfel, pe coperta I apare imaginea Dealului Bobeica, cu
şanţul şi valul de pământ ale Cetăţii I geto - dacice de la Stânceşti, com. Mihai Eminescu, zona
de SV, din secolele VI - IV î.Hr. În acel sat am copilărit, iar zona celor două cetăţi geto - dacice
am străbătut-o de mii de ori şi sper să o mai parcurg în următoarele decenii. Câmpul deschis al
unei cetăţi şi pădurea crescută în perimetrul celeilalte, delimitate cu şanţuri şi valuri de pământ
care se mai păstrează bine până astăzi, te transpun într-o lume imaginară acum, reală cu două
milenii şi jumătate în urmă, contemporană cu Atena lui Solon - Pericle şi cu Roma primului
secol republican. Coperta IV include fotografii ale sitului paleolitic de la Mitoc - Malul Galben,
pe malul drept al Prutului, şi ale Movilei Ciritei de la Cotârgaci, com. Roma, Jud, Botoşani.
Câteva aspect perfectibile ale Repertoriului trebuie însă avute în vedere: în fişele unor
situri arheologice trimiterile bibliografice sunt incomplete, greşite sau inexistente în Bibliogra-
fie; contribuţiile din Bibliografie sunt derulate fără marcatori grafici sau numerici, ceea ce
îngreunează consultarea lor; unele abrevieri din paginile cărţii sunt neincluse în lista specifică;
în sumar, localităţile inventariate nu sunt numerotate, îngreunând consultarea şi relaţionarea lor
în sistemul UAT; un rezumat într-o limbă străină era necesar pentru înlesnirea accesului con-
sultării Repertoriului de către arheologii şi istoricii străini; de asemenea, era necesar un Index
toponimic, hidronimic, antroponimic, pentru o rapidă orientare în paginile lucrării, deoarece
cuprinsul şi hărţile de pe CD - ul tematic nu pot suplini lipsa acestui instrument de lucru obli-
gatoriu în orice Repertoriu serios.
În concluzie, o lucrare mult aşteptată editorial, necesară, utilă, practică, pentru o
generaţie de arheologi, istorici, cercetători, interesaţi de arheologia - istoria locală, zonală Bo-
toşani, realizată la nivelul informativ - tehnologic al începutului secolului XXI şi al mileniului
III. În acelaşi timp, un exemplu de (foarte) bună practică arheologico - istorică, ce trebuie,
repet: trebuie! urmat de arheologii - istoricii “locali, zonali, judeţeni”, pentru a realiza şi a
publica cartea de vizită - personalitatea arheologică a jud. … . Atunci vom avea un corpus
complet al Repertoriilor arheologice ale judeţelor României, un instrument de lucru şi o bază
de date arheologico - istorico - geografică fundamentale pentru conturarea profilului tematic al
fiecărui judeţ, în particular, al României, în general.
▬► Hakan Engin, Ibrail Kalesi’nin modernizasyonu: Osmanlı Arşiv belgelerine göre

(1736 - 1819) - Prof. Mihai Maxim’in ÖNSÖZÜ – (Modernizarea cetăţii Brăila, conform do-
cumentelor din Arhiva Otomană [din Istanbul], 1736 - 1819), Muzeul Brăilei – Editura Istros,
2012, XII + 118 p.
Brăila otomană (Ibrāil) preocupă tot mai mult pe istoricii şi arheologii români şi turci.
După ce am prezentat abordările istoriografice aniversare realizate de Mihai Maxim (Brăila
1711. Noi documente otomane, Muzeul Brăilei - Editura Istros, 2011) şi de Ionel Cândea (Brăi-
la 1711. Documente şi studii, Muzeul Brăilei - Editura Istros, 2011), analizez acum contribuţia
tânărului istoric turc Hakan Engin, Ibrail Kalesi’nin modernizasyonu: Osmanlı Arşiv belgeleri-
ne göre (1736 - 1819) - Prof. Mihai Maxim’in ÖNSÖZÜ – (Modernizarea cetăţii Brăila, con-
form documentelor din Arhiva Otomană [din Istanbul], 1736 - 1819), Muzeul Brăilei – Editura
Istros, 2012, XII + 118 p. Această lucrare este forma dezvoltată, documentar şi interpretativ, a
comunicării prezentate de autor, master al Universităţii Traciei din Edirne (Turcia), în cadrul
Simpozionului internaţional cu tema: Prietenia româno - turcă în zona Dunării şi a Mării
Negre, desfăşurat la 19 - 20 octombrie 2012, la Brăila - Constanţa, intervenţie cu titlul: Noi
documente din Arhiva Otomană [din Istanbul] despre Cetatea Brăila, la sfârşitul secolului
XVIII şi la începutul secolului XIX.
Lucrarea conţine: Önsöz (Prefaţă), în turceşte şi româneşte, semnată de d-l Prof. Mihai
Maxim, turcolog de renume mondial, pp. I - VIII; Abrevieri (Kısaltmalar), pp. 1 - 2; trei capi-
tole (Bölüm), pp. 3 - 104; Concluzii (Sonuç), pp. 105 - 108; două hărţi (Haritalar), pp. 109 -
110; cinci anexe (Ekler), pp. 111 – 118, cu planuri şi planşe topografice, cu documente referi-
toare la Ibrail Kalesi în perioada precizată.
În primul capitol, Osmanlı Hudut Boyu Kalelerine Genel Bir Bakış (O privire generală
asupra dimensiunilor cetăţilor de graniţă otomane), pp. 3 - 36, autorul a precizat unele aspecte
generale referitoare la cetate în general (Tanım Olarak Kale), a analizat sumar influenţa
poziţiei geografice asupra unei cetăţi (Mekān Seçiminin Kalelere Yansıması), mecanismele de
apărare şi funcţiile militare ale cetăţii (Kale veya Kale-Kent Savunma Mekanizmalarının Fiziki
Yapısı ve Askeri Fonksionları), conducerea, administraţia şi traiul în cetăţile otomane din Eu-
ropa Centrală (Osmanlı Hudut Boyu Kalelerinin Idaresi ve Askeri Tertibatı).
În continuare, Hakan Engin a prezentat un Punct de vedere referitor la Cetatea Brăila,
analiza şi expertiza tehnică a activităţilor de construcţii şi de reparaţii, unele exemple din
registrele de reparaţii despre transformările construcţiilor fizice, în perioada 1736 - 1787, pp.
37 - 64 (2. Bölüm: Ibrail Kalesi’nin bakım, Onarım ve Inşa Işlerine Ait Keşif ve Tamirat
Defterlerine Bazı Örnekler: Fiziki Yapının Değişimi, 1736 - 1787). La aceste consideraţii s-au
adăugat cele referitoare la Activităţile de construcţii din anul 1787 şi unele determinări tehnice
potrivit construcţiilor fizice ale Cetăţii Brăila (1787 Yılına Ait Inşa Faaliyetleri ve Ibrail
Kalesi’nin Fiziki Yapısına Dair Bazı Tespitler), pp. 64 - 76.
Istoricul turc a analizat, în ultimul capitol al lucrării (3. Bölüm), Reconstruirea / moder-
nizarea Cetăţii Brăila din 1819 (Ibrail Kalesi’nin Yeniden Inşası), sub mai multe aspecte:
Planurile Cetăţii Brăila în Arhiva Otomană [din Istanbul], cu scările respective ale acestora
(Osmanlı Arşivinde Ibrail Kalesi Planları; Ölçek); Corpurile / compartimentele Cetăţii Brăila,
conform planurilor: fortificaţia de pe malul Dunării; şanţul de apărare; şanţul cu apă; cetatea
interioară; celelalte construcţii interioare; construcţii aflate în exteriorul zidurilor cetăţii (Plana
Göre Kalenin Birimleri: Yalı Tabyası; Hendek; Su Hendeği / Su sahrası; Iç kale; Diğer
Yapılar; Kalenin surları dışında kalan yapılar).
În concluzii (Sonuç), autorul a afirmat că, în perioada sa otomană, cetatea Ibrail a
deţinut o poziţie importantă în cadrul organizării economice, militare, politice, administrative
otomane pe linia Dunării inferioare. Aşezată strategic în ultimul segment al marelui fluviu,
fortăreaţa a îndeplinit în regiune un rol activ de cetate-oraş. Până în 1787, cetatea Brăila a asi-
gurat trecerea fluviului de către armata otomană, a fost baza de plecare a detaşamentelor oto-
mane în expediţiile militare în teritoriile vecine. După războaiele din 1787 - 1792 şi 1806 -
1812, cetatea Brăila a fost reconstruită şi modernizată, în 1819, dobândind o importanţă deose-
bită pentru otomani în întreaga zonă brăileano - gălăţeană a Dunării inferioare. Astfel, ea a fost
extinsă fizic pe terenul întins, neted, din stânga cetăţii, pe platoul brăilean, sub forma unei
fortificaţii cu plan semi-circular. Consideraţiile finale ale autorului trebuie coroborate cu rezul-
tatele săpăturilor şi cercetărilor arheologice pe teren; toate acestea vor întregi informaţiile isto-
rico - arheologice despre Ibrail Kalesi, în istoriografia tematică româno - turcă.
Bazată pe documente cartografice otomane inedite, în special planul cetăţii din 1819,
din anul reconstrucţiei / modernizării Brăilei otomane, cartea lui Hakan Engin, prin analiza
arhitectonică - topografică întreprinsă şi prin concluziile formulate, este o contribuţie importan-
tă la studierea mai multor aspecte ale istoriei fortificaţiilor otomane pe pământ românesc: rolul
Ibrail Kalesi ca fortificaţie de piatră; cap de pod otoman la Nordul Dunării; bază militară de
plecare în expediţii războinice în zonele vecine; cetate pe Dunărea inferioară care controla
navigaţia pe fluviu, dar şi trecerea din Dobrogea în kazā-ua Brăilei; evoluţia arhitecturii cetăţii
Brăila timp de peste opt decenii; reconsiderarea importanţei complexe a Brăilei la începutul
secolului XIX, în zona Dunării inferioare, în condiţiile în care ruşii au ocupat Basarabia în
1812 şi au ajuns lângă Galaţi, la 30 de km de Brăila, prin reconstruirea - modernizarea cetăţii în
1819. Contribuţia istoricului turc mai este importantă şi prin faptul că transmite „concepţia /
percepţia celuilalt”, al otomanului, din documentele studiate, despre o cetate otomană pe pă-
mânt românesc, cu un rol militaro - politico - economico - administrativ important încă, în
intervalul precizat. Aştept cu un real interes şi tipărirea, tot la Brăila, a formei finale a cercetă-
rilor tânărului istoric turc, teza de masterat intitulată Cetatea Brăila în timpul războiului osma-
no - ruso - austriac din 1787 - 1792.
Importanţa cărţii în istoriografia temei studiate nu este însă diminuată de câteva imper-
fecţiuni conceptuale - tehnice ale contribuţiei. Astfel, cărţii îi lipseşte index-ul, rezumatul într-o
limbă internaţională / în limba română, bibliografia tematică minimală; unele note de subsol,
numerotate de la 1 la n, indiferent de capitol, sunt incomplete; în Cuprins subcapitolele nu au
marcatori numerici, capitolul 2 nu este corect marcat numeric, iar titlul său a fost scris cu mi-
nuscule, în locul majusculelor; nu s-a realizat o corectare atentă înainte de tipărire, autorul fiind
în Turcia etc. Toate aceste imperfecţiuni dau impresia unei uşoare grabe în tipărirea cărţii.
▬► Sofronie Vraceanski, Din culisele Imperiului Otoman, studiu introductiv, selecţia

textelor, traducere şi note: Anca Irina Ionescu, Editura Lider, Bucureşti, 384 p.
Descoperirea şi editarea unor texte, de preferinţă în ediţie critică, referitoare la istoria

Imperiului Otoman, este un continuu deziderat al istoriografiei osmanistice. Bu sebepten (din
această cauză!), orice apariţie editorială osmanistică serioasă trebuie salutată şi popularizată.
Astfel, prezint traducerea românească a trei texte fundamentale scrise de umanistul bul-
gar Sofronie Vraceanski la începutul secolului XIX, anume: 1. Viaţa şi suferinţele păcătosului
Sofronie; 2. Proclamaţie către compatrioţi; 3. Sistema şi religia mohamedană. Ediţia la care
mă refer este: Sofronie Vraceanski, Din culisele Imperiului Otoman, studiu introductiv, selecţia
textelor, traducere şi note: Anca Irina Ionescu, Editura Lider, Bucureşti, 384 p. Cartea conţine:
Prefaţă, semnată de Anca Irina Ionescu, pp. 5 - 22; Viaţa şi suferinţele păcătosului Sofronie
(pp. 23 - 50); Proclamaţie către compatrioţi (pp. 51 - 52); Sistema şi religia mohamedană (pp.
53 - 377); Pagini din manuscris (pp. 378 - 379); Cuprinsul (pp. 380 - 384).
Sunt necesare câteva informaţii referitoare la autorul textelor, Sofronie Vraceanski, cu
numele laic Stoiko Vladislavov, s-a născut la 11 martie 1739, din părinţii Vladislav şi Maria,
creştini ortodocşi, în localitatea Kotel, în centrul Bulgariei, pe atunci provincie otomană. A
urmat şcoala grecească din Kotel, între 1748 - 1756. A fost implicat parţial şi în afacerile fami-
liei cu vaci şi oi, vândute la Edirne şi Istanbul. În paralel, s-a căsătorit cu Ganka Hadjiatanaso-
va, având cinci copii. A fost hirotonisit preot ortodox la biserica din Kotel, în paralel fiind şi
învăţător la şcoala bisericii localităţii. În 1765 l-a cunoscut la Kotel pe Paisie Hilendarski,
călugărul bulgar atonit, istoric şi ideolog al mişcării de eliberare naţională a bulgarilor de sub
ocupaţia otomană, autorul Istoriei slavo-bulgare. Stoiko a copiat manuscrisul lui Paisie pentru
biserica din Kotel. În anii următori a călătorit mult prin teritoriile creştine europene ale Imperi-
ului Otoman.
În 1794 a fost hirotonisit episcop la Vraţa, localitate în V Bulgariei, cu numele de So-
fronie şi supranumele Vraceanski, locuind succesiv la Plevna, Zimnicea, Vidin. În 1803 a fost
eliberat din funcţia de episcop şi a plecat în Ţara Românească, întâi la Craiova, apoi la Bucu-
reşti, unde a locuit şi a activat până la sfârşitul vieţii, în septembrie 1813. Sofronie Vraceanski
a fost canonizat de către Biserica Ortodoxă Bulgară la 31 decembrie 1964, amintirea lui se
pomeneşte anual la 11 martie, când se prăznuieşte în calendarul creştin ortodox „Sfântul Sofro-
nie”. În paralel cu activitatea religioasă - scriitoricească, Sofronie a desfăşurat şi o activitate
politică, solicitând sprijinul politic, diplomatic, militar, religios al ruşilor pentru lupta de elibe-
rare naţională a bulgarilor de sub ocupaţia seculară a otomanilor, în special în timpul războaie-
lor ruso - otomane dintre anii 1787 - 1792 şi 1806 - 1812.
Primul dintre textele editate este Viaţa şi suferinţele păcătosului Sofronie, o autobiogra-
fie a lui Stoiko - Sofronie, elaborată în 1805, la 66 de ani, care a devenit un model pentru acest
gen literar în literatura bulgară la începutul modernităţii. Autorul, conştientizând nivelul mo-
dest al literaturii bulgare la începutul secolului XIX, a contribuit, cu propriile-i scrieri, la dez-
voltarea acesteia: „De aceea mă trudesc şi eu acum, ziua şi noaptea, să scriu câteva cărţi în
limba noastră bulgărească, pentru că dacă nu mi-a fost cu putinţă să le spun cu gura mea, ca
să audă de la mine, păcătosul, oarecare învăţătură cu folos, să citească scrierile mele şi să se
folosească (…)” (p. 50).
Următorul text, Proclamaţie către compatrioţi, 1810, a fost scris către sfârşitul războiu-
lui ruso - otoman dintre anii 1806 - 1812, în care bulgarii şi-au pus mari speranţe: Imperiul
ţarist ajuns la Dunărea inferioară putea susţine direct lupta naţională a bulgarilor pentru elibera-
rea de sub ocupaţia otomană. Pentru realizarea acestui vis naţional secular bulgăresc, Sofronie
Vraceanski a făcut apel la unitatea de gândire şi de faptă a compatrioţilor săi: „Iar acum nouă
nu ne rămâne altceva de făcut decât să ne unim într-un glas, să facem puţină jertfire, fiecare
după puterile sale, pentru că, dacă oamenii sunt mulţi, pot să facă mult, iar unul singur nimic
nu poate” (p. 52). Peste jumătate de veac, poetul unionist moldav Vasile Alecsandri va expri-
ma, în versuri, acelaşi deziderat, obligatoriu de altfel, al luptei pentru unitate statală şi indepen-
denţă naţională:
„Unde-i unul, nu-i putere, la nevoi şi la durere,

Unde-s doi, puterea creşte şi duşmanul nu sporeşte!”
Cel mai important dintre cele trei texte ale lui Sofronie Vraceanski este Cartea celor trei
religii. Sistema şi religia mahomedană, elaborat în 1805. Credinţele religioase monoteiste
prezentate de clericul bulgar sunt: creştină, iudaică, muhamedană. Partea a treia, despre religia
muhamedană, este în fapt o traducere liberă şi o adaptare specifică pentru limba bulgară mo-
dernă în formare, a cărţii fundamentale a turcologului de valoare şi recunoaştere europeană,
principele umanist moldav Dimitrie Cantemir, Kniga sistima ili sostaianie muhamedanskija
relighij, St. Petersburg, 1722. Această variantă este reeditarea ediţiei trilingve, rusă - bulgară -
română, îngrijită de Anca Irina Ionescu, tipărită în 2000 la Bucureşti. Cartea (Kniga) lui Can-
temir, tipărită de autorităţile ţariste ruseşti şi cu finalităţi politico - militaro – propagandistico -
expansioniste, se găsea obligatoriu la consulatele ruseşti de la Bucureşti şi Iaşi, de asemenea în
bagajele ofiţerilor şi generalilor ruşi comandanţi ai armatelor ţariste combative pe frontul oto-
man dunărean, la sfârşitul secolului XIX şi la începutul celui următor, cu care Sofronie Vra-
ceanski a colaborat îndeaproape în perioada 1803 - 1813.
Cartea de faţă nu este însă o ediţie critică, pentru că îi lipsesc unele elemente ştiinţifice
specifice acelei categorii de restituţii, printre care: analiza critică a textului, rezumat într-o
limbă străină, index, bibliografie minimală, anexă documentară cu fotocopii ale unor documen-
te reprezentative etc. Titlul corespunde doar parţial conţinutului. Mai potrivit ar fi fost: Scrieri
alese sau Sofronie Vraceanski şi religia muhamedană.
Prezentul volum este o ediţie de popularizare, în istoriografia românească, a unor con-
tribuţii fundamentale ale lui Sofronie Vraceanski, unul dintre umaniştii bulgari întemeietori de
limbă bulgară modernă, unul dintre promotorii luptei naţionale a bulgarilor pentru unitate,
libertate şi independenţă, cel care a dorit să-l cunoască mai bine pe „turcul stăpânitor”, cerce-
tându-i religia şi prezentând-o bulgarilor, chiar printr-o traducere, într-o limbă simplă, accesibilă.
▬► Gică Manole, Titu Maiorescu. Omul politic, Editura Cetatea de Scaun, Târgovişte,
2014, 348 p.
O altă faţă a personalităţii şi activităţii multi-sectoriale ale lui Titu Maiorescu, pe lângă
cele deja cunoscute, analizate şi prezentate în ultimii 125 de ani, a fost cea de om politic
(membru şi lider al unui partid politic: gruparea junimistă, Partidul Conservator; parlamentar;
ministru; prim-ministru). În ultimul deceniu, d-l Gică Manole a pregătit, a susţinut un doctorat
(acordat cu Magna cum Laudae) şi a publicat o carte cu această temă: Titu Maiorescu. Omul
politic, Editura Cetatea de Scaun, Târgovişte, 2014, 348 p. Monografia conţine: Introducere
(pp. 7 - 16), patru capitole tematice (pp. 17 - 325), Concluzii (pp. 326 - 328), Index de nume
(pp. 329 - 337), Bibliografie (pp. 338 - 348).
În Introducere, Gică Manole a prezentat şi a analizat critic principalele repere bibliogra-
fice directe sau conexe referitoare la Titu Maiorescu - omul politic, a rezumat concluziile pe
capitole ale demersului său istoriografic şi a precizat că tema investigată rămâne deschisă cer-
cetărilor următoare, în special pentru anii 1914 - 1917, când bătrânul lider a fost doar un martor
pasiv, dar consecvent practicii consemnărilor în jurnalul său, al evenimentelor complexe din
România şi din Europa în primii doi ani şi jumătate ai Primului Război Mondial.
Un om politic real, de marcă, articulează, rămâne fidel şi aplică constant o Concepţie
politică proprie, în consonanţă cu realităţile şi spiritul politic ale vremii sale ori ale grupului /
partidului politic din care face parte. A fost cazul, evident, şi al lui Titu Maiorescu (Capitolul I,
pp. 17 - 96). Astfel, Gică Manole a evidenţiat Resorturile intelectuale ale demersului politic
maiorescian (pp. 17 - 44), a explicat Teoria formelor fără fond în sfera politicii (pp. 45 - 72),
conform interpretării lui Maiorescu, a prezentat Junimismul conservator. Impulsuri maioresci-
ene (pp. 73 - 96) sau fluxul maiorescian în accederea către activitatea politică a unui (iniţial!)
curent şi club cultural - literar - ideologic. Modelul social - politic - cultural maiorescian, de
factură evoluţionistă - organicistă, s-a format în perioada studenţiei sale în Germania şi s-a
completat în următoarea jumătate de secol a activităţii lui Maiorescu în România. Aplicând
teoria sa a formelor fără fond în viaţa politică românească din a doua jumătate a secolului XIX,
Titu Maiorescu a criticat şi a destructurat, pe de o parte, a construit, a propus şi a aplicat, pe de
altă parte, cu finalitatea exprimată de a instituţionaliza principii şi realităţi ale civilizaţiei mo-
derne vest-europene în România, conform profilului extracarpatic autohton românesc. Toate
acestea se puteau realiza prin aportul maiorescian la activitatea politică junimistă conservatoa-
re, caracterizat prin adoptarea şi aplicarea unor reforme graduale în societatea românească
aflată pe calea modernizării europene, prin respingerea variantei revoluţionare a înnoirilor şi
progresului în societatea autohtonă.
Titu Maiorescu, ca lider politic (Capitolul II, pp. 97 - 182), s-a impus în cadrul Junimii,
club politic (pp. 97 - 125), în relaţiile cu P.P. Carp, liderul conservator, care au evoluat De la
amiciţie la rivalitate (pp. 126 - 176), estompându-se în ultimii trei ani ai vieţii, dar şi ai singu-
rătăţii olimpiene a fostului lider (pp. 167 - 182). În cadrul Junimii politice, s-a cristalizat pro-
gramul social - politic - economic - educaţional, la a cărui sedimentare şi limpezire a contribuit
decisiv Titu Maiorescu, liderul Junimii până prin 1885. Junimea politică, în frunte cu Mentorul
său, aflată la guvernare sau în opoziţie, a promovat consolidarea unui stat românesc modern, cu
principii şi instituţii democratice vest-europene, adaptate societăţii româneşti în evoluţie, con-
form caracteristicilor ei specifice. Conflictul P.P. Carp - Titu Maiorescu s-a acutizat în 1912,
când s-a produs şi ruptura definitivă între ei, după o jumătate de secol de colaborare şi conso-
nanţă politico - doctrinară. Prim-ministru şi preşedinte al Partidului Conservator (1912 - 1914),
retras glorios şi apoteotic din viaţa politică antebelică românească, Titu Maiorescu s-a izolat într-
o singurătate, solitudine olimpiană, în ultimii ani ai vieţii sale (1914 - 1917).
Activitatea politică a lui Titu Maiorescu s-a manifestat pe două coordonate: parlamen-
tară şi guvernamentală. Prima dintre ele, Activitatea parlamentară (Capitolul III, pp. 183 -
238), s-a evidenţiat prin: Discursul parlamentar maiorescian: înălţime ideatică şi abordări
critice de probleme (pp. 183 - 213), completat cu Iniţiative legislative în dezbaterea Adunării
Deputaţilor (pp. 214 - 238). Parlamentar în mai multe rânduri, Maiorescu a avut diverse inter-
venţii parlamentare, în care o atitudine, un stil rasat de exprimare, conform principiilor sale
politico - legislative raţionale, moderniste, s-au intersectat magistral în abordarea critică, fără
ură şi părtinire, a unor probleme complexe ale societăţii moderne româneşti din a doua jumăta-
te a secolului XIX.
Mentorul - ministru al Junimii politice a depus în Parlament proiecte de legi ale învăţă-
mântului (1876, 1891), prin care voia să reformeze, să actualizeze la nivelul sfârşitului secolu-
lui XIX vechea lege specifică adoptată de domnitorul Alexandru Ioan Cuza în august 1864.
Dar nu a găsit sprijin în „majoritatea politică variabilă” parlamentară a vremii iar proiectele
de legi au fost respinse. Peste un deceniu, în 1900, de data aceasta ca ministru al Justiţiei, a
depus în Parlament alte proiecte de legi, fiind aprobate şi devenind legi: inamovibilitatea mem-
brilor Curţii de Casaţie şi modificarea Regulamentului de administraţiune publică (pentru por-
tărei, tribunale, taxare acte de procedură şi executare juridică), fiind însă respinsă iniţiativa
legislativă referitoare la interdicţia profesării avocaturii timp de 5 ani, după ministeriat, aplica-
bilă foştilor miniştri de Justiţie.
Activitatea guvernamentală (Capitolul IV, pp. 239 - 325), a fost corolarul activităţii po-
litice a lui Titu Maiorescu, concretizată în funcţia de ministru (în mai multe ministere) şi de
prim - ministru (martie 1912 - decembrie 1913, stil vechi). Astfel, el a fost ministru de şase ori:
de Culte şi Instrucţiune Publică de trei ori (între: aprilie 1874 - ianuarie 1876, în Guvernul
Lascăr Catargiu; martie 1888 - martie 1889, în Guvernul Theodor Rosetti; noiembrie 1890 -
februarie 1891, în Guvernul G. Manu II); de Justiţie, o dată, între: iulie 1900 - februarie 1901,
în Guvernul P.P. Carp I; de Externe, de două ori (între: decembrie 1910 - ianuarie 1912, în
Guvernul P.P. Carp II; martie 1912 - decembrie 1913, în Guvernul T. Maiorescu). Prim - mi-
nistru în perioada martie 1912 - decembrie 1913 / stil vechi. Gică Manole a conchis că, prin
Pacea de la Bucureşti (28 iulie / 10 august 1913) şi urmările acesteia, Titu Maiorescu şi-a trăit
din plin apoteoza. Un triumf târziu, dar meritat, al carierei sale politice, pentru care a făcut
compromisuri, a renunţat la prietenia şi la colaborarea politică cu P.P. Carp. Dar acest triumf a
fost efemer, pentru că evenimentele balcanice, europene şi interne dintre anii 1914 - 1916 -
1918 l-au anulat, aşezându-l pe Maiorescu în galeria învingătorilor de moment şi a perdanţilor
în perspectivă (p. 325).
Concluziile cărţii (pp. 326 - 328) reunesc încheierile la care a ajuns autorul în urma unor
temeinice cercetări de durată, Indexul de nume (pp. 329 - 337) oferă posibilitatea cititorului de
a se orienta rapid în paginile cărţii, Bibliografia (pp. 329 - 348) include izvoarele istorice, de
diferite categorii, şi contribuţiile istoriografice utilizate de Gică Manole în elaborarea monogra-
fiei Titu Maiorescu. Omul politic.
În eventualitatea unei ediţii a II-a a cărţii, câteva aspecte perfectibile trebuie remediate:
greşeli gramaticale şi de tehnoredactare; fraze-paragraf prea întinse; uneori stilul de exprimare
este greoi, stufos, alambicat; exces de citate din izvoarele istorice utilizate şi note de subsol;
introducerea unui cuprins şi a unui rezumat într-o limbă străină, Prefaţă scrisă de un universi-
tar, fotografii ale lui Maiorescu în diferite momente ale carierei sale politice.
Temeinica şi îndelung muncita monografie a lui Gică Manole rămâne singulară, deo-
camdată, în istoriografia temei. Ea este cea mai bună carte scrisă de autor până acum! (Vezi
contribuţiile istoriografice ale lui Gică Manole la p. 2!) S-a bucurat de o bună primire în peisa-
jul istoriografic românesc. Acad. Alexandru Zub a apreciat că „(...) prof. Gică Manole, ajuns
aproape de un neverosimil sexagenat, însă păstrându-şi mai toată fervoarea tinereţii spiritua-
le, constituie un bun exemplu de căutare neostoită a unui bun acord între ideile directoare şi
proiectul meliorist. Titu Maiorescu mai poate inspira noile generaţii”. Ion Bulei, unul din
referenţii ştiinţifici ai cărţii, remarcă, printre altele, faptul că, referitor la diferendul Carp -
Maiorescu, primul „refuză jocul regal, mult prea direct şi total, în succesiunea guvernamenta-
lă, pe când Maiorescu îl acceptă. De dragul puterii? Nu doar, ne spune d-l Manole, ci din
necesitatea de a da ţării un guvern tare într-un moment extern dificil” (Coperta IV).
▬► Mihai Matei, Solidaritate, Filantropie, Umanism. Fapte şi oameni din Judeţul Bo-
toşani, Editura Quadrat, Botoşani, 2014.
Istoricul botoşănean Mihai Matei (născut la 27 iulie 1934, sărbătorit cu fast, meritat din
plin, de către prieteni şi colegi, la împlinirea a 80 de ani), ne propune o nouă carte: Solidaritate,
Filantropie, Umanism. Fapte şi oameni din Judeţul Botoşani, Editura Quadrat, Botoşani, 2014,
o reală contribuţie la istoria locală botoşăneană. Titlul deja explică spiritul, subiectul şi finali-
tăţile contribuţiei: întrajutorare, donaţii, sponsorizări, omenie, caracteristice unor binevoitori,
unor altruişti, materializate în fapte caritabile.
Înainte de a prezenta noua carte a d-lui prof. Mihai Matei, corect şi deontologic este să
amintesc (să reamintesc, pentru „fanii istoriografici” ai autorului!) cărţile elaborate şi publicate
de autor până acum:
1. Monografia satului Dorobanţi, jud. Botoşani, Editura Agata, Botoşani, 2005;

2. Meridiane şi continente, Editura Quadrat, Botoşani, 2007;
3. Evocări, Editura Quadrat, Botoşani, 2008;
4. De la Columb ... la Marco Polo, Editura Quadrat, Botoşani, 2009;
5. Colegiul Naţional „Mihai Eminescu” - pagini de istorie contemporană, Editura
Quadrat, Botoşani, 2010;
6. Istoria Liceului „Mihai Eminescu”, vol. I, Editura Quadrat, Botoşani, 2011;
7. Istoria Liceului „Mihai Eminescu”, vol. II, Editura Quadrat, Botoşani, 2012;
8. Jurnal de călătorie, Editura Quadrat, Botoşani, 2013.
Parcurgând cu atenţie lista anterioară, introspecţia istoriografică a autorului este canali-

zată pe două mari teme: istorie locală şi memorialistică / evocări de călătorie. Între cele două
abordări există, în majoritatea cărţilor sale, interconexiuni punctuale, spaţio - temporale. Anti-
cipând, cartea prefaţată în rândurile următoare aparţine tematicii de istorie locală.
Noua contribuţie este structurată în două cărţi: I. Caravana Crucii Roşii - file de istorie
- (pp. 13 - 81); II. Unele personalităţi, societăţi, asociaţii caritabile din judeţele Botoşani şi
Dorohoi din perioada 1800 - 2014 (pp. 83 - 132). Noul volum este, în fapt, o contribuţie referi-
toare la caritabilitatea şi filantropia socială - medicală în Nordul României, în zona Botoşani -
Dorohoi, aprox. în ultimele două sute de ani. Izvoarele istorice utilizate pentru scrierea cărţii
sunt diverse: documentare, literare, istoriografice, fotografice, memorialistice.
În cartea I, Caravana Crucii Roşii - file de istorie - , autorul a realizat o radiografie isto-
rică a Societăţii europene / internaţionale de Cruce Roşie, întemeiată de elveţianul Henri Du-
nant în 1863 - 1864, cu sprijin europeano - american (Cap. I, Scurt istoric al înfiinţării Socie-
tăţii de Cruce Roşie, pp. 13 - 19), şi a filialei sale din România, în perioada 1876 - 2014. As-
tfel, istoria Crucii Roşii din România şi a Filialei Botoşani au fost urmărite în timpul primei
conflagraţii mondiale (Cap. II, Crucea Roşie Română şi Primul Război Mondial, pp. 20 - 26),
în următoarea jumătate de secol (Cap. III, Crucea Roşie Română şi Filiala ei Botoşani în al
Doilea Război Mondial şi în anii ce au urmat, pp. 26 - 37), în „epoca de aur” ceauşistă (Cap.
IV, Crucea Roşie Botoşani în perioada 1972 - 1989, pp. 38 - 48), în mijloacele mass-media ale
vremii (Cap. V, Fapte ale Crucii Roşii botoşănene consemnate în presa locală, în foi volante şi
în revista „Sănătatea” (1977 - 1989), pp. 41 - 46), în evenimentele din decembrie 1989 (Cap.
VI, Crucea Roşie şi Revoluţia Română din 1989, pp. 47 - 56). Nu a fost uitată nici aniversarea
a 130 de ani de activitate a CRR, cu polularizarea a 13 voluntari ai Filialei Botoşani (Cap. VII,
Crucea Roşie Română - 130 de ani de la înfiinţare, pp. 57 - 78). Bibliografia selectivă a Cărţii
I a inclus 31 de surse de specialitate, de diferite categorii.
Cartea a II-a (Unele personalităţi, societăţi, asociaţii caritabile din judeţele Botoşani şi
Dorohoi din perioada 1800 - 2014) a dovedit faptul că actele de întrajutorare umană sunt di-
verse, complementare între ele. Astfel, întrajutorarea medicală este complementară celei social
- financiare. După abordarea activităţilor specifice din secolul XIX (Botoşani şi activităţi cari-
tabile de sănătate publică între 1800 - 1914, pp. 88 - 98), prof. Mihai Matei a prezentat Mari
personalităţi filantropice - caritabile din zona Botoşani - Dorohoi, între 1820 - 1945 (Cap. II,
pp. 99 - 113): familia Sofian Nicolae şi Ruxandra, Anastasie Başotă, Ioan Mavromati, Leon
Ghyka, fam. Miclescu - Călineşti, fam. Calimachi (Teodor, Scarlat, Alexandru Papadopol -
Calimachi), Iordache Costache Boldur - Lăţescu, Ionică Tăutu, Scarlat Vârnav, Costache Ro-
set, Marchian Folescu. Activităţi de ajutorare umană ale unor organizaţii de profil s-au derulat
în anii interbelici (Cap. III, Manifestări filantropice în perioada interbelică, pp. 114 - 118) şi în
cei postbelici (Cap. IV, Fapte caritabile şi filantropice contemporane, pp. 119 - 132) - Fun-
daţia EUROSOCIAL.
Evident, nu am intrat în amănunte, pentru că doresc să invit cititorul la lectura efectivă,
nedorind a-l lipsi de savoarea cititului în linişte şi de bucuria ineditului (sau editului, dar mereu
noutate!) factologico - evenimenţial. O carte care nu se lasă din mână până nu este citită inte-
gral! O nouă contribuţie istoriografică la istoria locală a zonei Botoşani, elaborată în stilul
Mihai Matei: clar, explicit, fundamentat documentar, coroborat cu experienţe şi amintiri perso-
nale inedite, cu suport fotografic, de asemenea, inedit. Cartea, care prezintă evenimente puţin
sau deloc cunoscute din trecutul botoşănean - dorohoian, devine astfel bibliografie obligatorie
la istoria zonei nordice a Moldovei.
Urez sănătate d-lui prof. Mihai Matei şi succes în activitatea istoriografică, aşteptăm alte
contribuţii ştiinţifice - memorialistice ale autorului octogenar.
▬► Studii Eminescologice, 16, 2014, coordonat de Viorica S. Constantinescu (Iaşi),

Cornelia Viziteu (Botoşani), Lucia Cifor (Iaşi), Editura Clusium, 2014, Cluj, 254 p.
Recent a fost lansat vol. 16, 2014, al periodicului / anuarului Bibliotecii Judeţene „Mihai
Eminescu” din Botoşani, Studii Eminescologice, în colaborare cu Catedra de Literatură Compara-
tă şi Estetică a Facultăţii de Litere de la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi. În acest
volum au fost reunite contribuţiile prezente de autori la Simpozionul Naţional „Eminescu - Carte
- Cultură - Civilizaţie”, desfăşurat la Botoşani la 14 - 15 iunie 2014. Vol. 16, 2014, Editura Clu-
sium, 2014, Cluj, 254 p., a fost coordonat de Viorica S. Constantinescu (Iaşi), Cornelia Viziteu
(Botoşani), Lucia Cifor (Iaşi). Contribuţiile au fost structurate în 5 secţiuni tematice (pp. 7 - 222),
completate cu Mihai Eminescu. Bibliografie selectivă (2013) - (pp. 223 - 254).
Prima secţiune tematică (pp. 7 - 55) include trei contribuţii. În prima (pp. 7 - 32), Maria
Şleahtiţchi punctează „Receptarea lui Eminescu în Basarabia. Abordări secvenţiale”. Pornind
de la premiza că „Receptarea lui Eminescu în Basarabia ar trebui să includă câteva repere
cronologice de referinţă: sfârşitul secolului al XIX-lea, perioadele antebelică, interbelică,
postbelică şi contemporaneitatea” (p. 9), autoarea s-a oprit secvenţial la doar câteva episoade
din secolul XX: Eminescu interzis în Basarabia reocupată samavolnic de Armata Roşie şi
comuniştii bolşevici (1944 - 1954); Recuperarea întârziată: M. Eminescu, Poezii, Chişinău,
1954 şi exegeza patetică a lui Ramil Portnoi; Momentul Constantin Popovici, Eminescu. Viaţa
şi opera, Chişinău, 1974; Exegeza estetică şi poetică a lui Mihai Cimpoi (1979 - 2013).
Andreea Mironescu a analizat relaţia dintre „Eminescu şi cultura amintirii. De la evoca-
re la ficţiunea postmodernă” (pp. 33 - 42), în contribuţiile lui Eugen Lovinescu (Mite şi Bălău-
ca, 1935), Cezar Petrescu (Romanul lui Eminescu, 1939), a Florinei Ilis (Vieţile Paralele,
2012), concluzionând că cele trei exemple sunt cărţi ale memoriei Mihai Eminescu. Pe aceeaşi
„lungime de undă” a evocării eminescologice, Roxana Patraş a radiografiat trei lecturi biogra-
fice, scrise de Ilina Gregori, Ioana Bot şi Radu Vancu, despre „oniro - biografie”, „performati-
vitatea manuscriselor” şi „omul făcut concret” (pp. 43 - 55). Punctual, au fost analizate contri-
buţiile: Ştim noi cine a fost Eminescu? Fapte, enigme, ipoteze, 2008, de Ilina Gregori (carte
încadrată în formula: „Arta de a visa o biografie: onirografia”); Eminescu explicat fratelui
meu, 2012, de Ioana Bot (sau „Arta de a scrie o bibliografie: performativitatea manuscrise-
lor”); Eminescu. Trei eseuri, 2011, de Radu Vancu (ori „Arta de a imagina o biografie: omul
făcut concret”). În concluzie, autoarea a precizat că: „Cele trei formule critice reflectă, în fond,
o singură axă dinamică presupunând simultaneitatea atitudinii „apropierii” şi „îndepărtării”
de biografie: a visa, a imagina şi a nu scrie o biografie reprezintă reacţii la ameţitoarea adân-
cime a vieţii lui Eminescu. O Viaţă care, asemenea cristalelor - fantomă, invită la meditaţie şi
la adâncire în sine” (p. 45).
Secţiunea următoare, Literatură comparată, cuprinde alte patru articole. În primul din-
tre ele, Traian Diaconescu a studiat „Glossa. Tradiţie şi inovaţie în arhitectura prozodică” (pp.
59 - 68). Eminescu a inovat o formulă clasică de poezie, ilustrată anterior de Cervantes în Spa-
nia sau de Schlegel în Germania, introducând propria sa arhitectură a strofei - 10 octave, în
care versurile strofei iniţiale sunt reluate, în ordine inversă, în strofa finală, cu rol recapitulativ.
Puiu Ioniţă a introspectat „Sensul anagogic al iubirii în opera lui Eminescu” (pp. 68 - 98), acea
„aventură spirituală ieşită complet de sub influenţa raţiunii, o aventură în urma căreia iubirea
transcende pe cel care iubeşte, orientându-l către originea sa divină” (pp. 95 - 96). La nivel
european, în secolul XIX, Amalia Voicu a identificat sursele ideatice de inspiraţie ale lui „Emi-
nescu şi Kierkegaard, doi romantici moderni” (pp. 98 - 111), în „romantismul de origine ger-
mană”, ce devine prisma de reflectare a operelor lor literare în versuri şi proză (p. 99). Leonida
Maniu a demonstrat „Caracterul universal al poemului Epigonii” (pp. 112 - 119), care „este
poemul veşnicei opoziţii care se iveşte în interiorul spiritului omenesc”, relevând patru niveluri
de universalitate, interdependente între ele şi evoluând de la simplu la complex (p. 118).
În secţiunea a III-a, Stilistică şi poetică, au fost introduse două contribuţii (pp. 123 -
165). În prima, Ioan Milică a prezentat „Theatrum Mundi în publicistica lui Mihai Eminescu”
(pp. 123 - 144). Autorul a identificat trei coordonate ale gazetăriei lui Eminescu, intersectate în
producţia sa de presă: 1. Conceptualizarea lumii ca spectacol; 2. Considerarea discursului poli-
tic şi gazetăresc ca negustorie de vorbe; 3. Conceperea articolului de presă ca poveste a vorbei
(p. 127). În celălalt articol, Rodica Marian a analizat „Antinomia „nefiinţei” cu „fiinţa ce nu
moare” şi consecinţele ei în semantica textuală a Luceafărului” (pp. 145 - 163), concluzio-
nând că personajul celest are două forme de intruchipare (Luceafărul şi Hiperion), că ultimul s-
a simţit nemuritor şi rece în lumea sa (în sufletul său), urmare a unei ore de iubire, că în gene-
ral iubirea nu oferă „liniştea uitării” şi nici repaosul căutat (pp. 161 - 162).
În Studii culturale, a patra secţiune a periodicului de eminescologie, identificăm alte
două contribuţii interesante. Astfel, Lucia Cifor a analizat „Mitul cultural „Eminescu - poet
naţional” în noul context geopolitic al României” (pp. 167 - 182), după 1989. Autoarea a pre-
cizat că mitul cultural Eminescu poate avea un traseu bivalent: unul degradabil, când este utili-
zat din motive strict ideologice, conjuncturale, arbitrare; altul constructiv, când slujeşte obiec-
tive culturale, ştiinţifice, formative (p. 182). Pe de altă parte, Florin Dorcu s-a preocupat de
„Farmecul şi deochiul - acţiuni ale legării iubirii în opera eminesciană” (pp. 183 - 198). Cu
ecouri care reverberează şi către folclor - etnografie, concluzii autorului trimit către universul
rural românesc din a doua jumătate a secolului XIX: farmecul şi deochiul au fost două dintre
practicile magice la care au apelat persoanele îndrăgostite ale lumii eminesciene, pentru reali-
zarea visurilor lor erotice, sub incidenţa trăirilor ludice (p. 197).
Secţiunea ultimă, Recenzii, note, comentarii, prezintă trei importante apariţii editoriale
de eminescologie: Dumitru Irimia, Limbajul poetic eminescian, ediţia a II-a, EUAIC Iaşi, 2013
(recenzie: Lucia Cifor, «Între „poezia gramaticii” şi „gramatica poeziei”», pp. 201 - 206);
Cătălin Cioabă, Mărturii despre Eminescu. Povestea unei vieţi spusă de contemporani, Editura
Humanitas, Bucureşti, 2014 (recenzie de Livia Iacob, pp. 207 - 210); Silviu Mihăilă, Ioana Em.
Petrescu, citindu-l pe Eminescu. Note, arhive, documente, Ediţia Eikon, Cluj Napoca, 2013
(recenzie: Lucia Cifor, „Pe urmele lecturilor unui mare eminescolog: Ioana Em. Petrescu”, pp.
211 - 214); Sebastian Drăgulănescu, Eminescu şi comicul. Strategii şi stratageme artistice,
Editura Alfa, Iaşi, 2012 (recenzie: Livia Iacob, „O perspectivă inedită asupra operei eminesci-
ene”, pp. 215 - 222).
Studii Eminescologice, 16, 2014 a inclus şi Mihai Eminescu. Bibliografie selectivă
(2013), în care autoarele, Camelia Strumbea, Irina Porumbaru, Elena Bondor, de la BCU „Mi-
hai Eminescu” Iaşi, au fişat 326 de contribuţii despre personalitatea născută la Botoşani (reedi-
tări, articole, studii, cărţi). Identificăm în liste autori (Valentin Coşereanu, Nicolae Iosub, Gică
Manole) şi publicaţii (Luceafărul, Studii Eminescologice, Hyperion) din Botoşani.
În concluzie, Studii Eminescologice, 16, 2014, ca şi volumele anterioare, reuneşte mai
multe calităţi: periodic Eminescu, consacrat deja, de valoare naţională, cu reale deschideri către
mondialism ştiinţific, prin rezumatele în limbi străine ale contribuţiilor de specialitate incluse
în sumar; produs al activităţilor de cercetare eminescologică din România, cu paginile oferite /
deschise cât mai multor persoane interesate de Eminescu şi eminescologilor; barometru al
cercetărilor de eminescologie de la Botoşani - Iaşi, oraşe atât de dragi lui Eminescu; periodic
inclus obligatoriu în Bibliografia Eminescu. Studii Eminescologice, 16, 2014, este precum
vinul românesc secular de calitate, nobil: cu cât este mai vechi (adică cu cât are mai multe
volume publicate), cu atât este mai bun (adică prestanţa calitativă şi cantitativă creşte con-
stant). Evident, ca orice produs al minţii umane, este perfectibil. Propun editorilor coordonatori
ca anuarul Studii Eminescologice să fie completat, începând cu vol. 17, 2015, cu: un Cuprins şi
titluri ale secţiunilor tematice în limbi străine (franceză, engleză, germană), aşa cum apare titlul
periodicului pe coperta I; tot pe coperta I, în fundal, chipul lui Eminescu, din fotografiile sale
arhicunoscute şi arhiutilizate în alte situaţii; pe coperta IV, fotografii cu statuile Eminescu, căci
există zeci de astfel de reprezentări de for public în România şi în lume. Astfel, s-ar evita mo-
notonia imaginistică şi impresia statică ale coperţilor, cu toate că există o rulare anuală a culori-
lor acestora, cu toate că ele îmbracă un conţinut diversificat, atractiv, incitant.
▬► Dimitrie Cantemir, Principele Moldovei, Istoria Creşterilor şi a Descreşterilor

Curţii Othoman[n]ice sau Aliothman[n]ice, de la primul început al neamului adusă până în
vremurile noastre, în trei cărţi, volumul I şi volumul II, Prefaţa traducerii româneşti de Acad.
Virgil Cândea, traducere românească şi indice de Dan Sluşanschi, ediţia a II-a revizuită, Editu-
ra Paideea, Bucureşti, 2012, 608 p.
Editarea critică a operei fundamentale a lui Dimitrie Cantemir despre Istoria Imperiului
Otoman a avut, la rândul ei, o istorie cu următoarele repere cronologice: 1984 - Virgil Cândea a
descoperit manuscrisul original al sintezei otomane a principelui moldav la Hougton Library,
Harvard University, Cambridge, Massachussets, USA; 1999 - publicarea ediţiei facsimilate a
manuscrisului cantemirian; 2001 - ediţia critică tipărită a textului cantemirian în limba latină,
cu inserţii otomane, arabe, persane, greceşti; 2012 - apariţia traducerii româneşti, în ediţie criti-
că, a originalului latinesc. În concluzie, mă refer la: Dimitrie Cantemir, Principele Moldovei,
Istoria Creşterilor şi a Descreşterilor Curţii Othoman[n]ice sau Aliothman[n]ice, de la primul
început al neamului adusă până în vremurile noastre, în trei cărţi, volumul I şi volumul II,
Prefaţa traducerii româneşti de Acad. Virgil Cândea, traducere românească şi indice de Dan
Sluşanschi, ediţia a II-a revizuită, Editura Paideea, Bucureşti, 2012, 608 p. Titlul original al
sintezei otomane: Demetrii Principis Cantemirii Incrementorum et Decrementorum Aulae
Othoman[n]icae sive Aliothman[n]icae Historiae a Prima Gentis Origine ad nostra usque
Tempora deductae Libri Tres.
Ediţia critică a traducerii româneşti cuprinde: Prefaţa editorului (prof. Ion Bănşoiu, di-
rectorul Editurii Paideea) - (p. 5); Prefaţa traducerii româneşti, semnată de Acad. Virgil Cân-
dea (pp. 7 - 11); Prefaţa lui Dimitrie Cantemir (pp. 13 - 48), Creşterile Curţii Othomanice,
Cartea I (Capitolele I.1 - I.9, pp. 49 - 90), Cartea a II-a (Capitolele II.1 - II.12, pp. 91 - 181),
Adnotările lui Dimitrie Cantemir la Cartea I (pp. 183 - 223) şi la Cartea a II-a (pp. 224 - 323);
Descreşterile Curţii Othomane, Cartea a III-a, Capitolele III.1 - III.5 (pp. 325 - 472), Adnotă-
rile principelui moldav la Cartea a III-a (pp. 473 - 572). Ediţia critică este completată cu Indi-
cele Adnotărilor lui D. Cantemir la Cărţile I - II - III (pp. 573 - 598), Domniile sultanilor Împă-
răţiei Othomane (Cărţile I - II - III) - (p. 598), Anexă: Dimitrie Cantemir - istoric al Imperiului
Otoman, articol scris de Aurel Decei (pp. 599 - 604), Postfaţa Traducătorului Dan Sluşanschi
(pp. 605 - 606), Cuprins (pp. 607 - 608).
Dimitrie Cantemir a elaborat dual istoria otomană: conţinutul sau textul propriu-zis şi
adnotările / comentariile ori notele autorului la medalioanele sultanilor / opera istorică.
Conţinutul sintezei otomane cantemiriene este o compilaţie a cronicilor primare, anomime
otomane şi a unor lucrări de autor de istorie otomană, referitoare la secolele XIV - XVII, acce-
sibile principelui moldav. Acestora li s-au adăugat diferite contribuţii istoriografice persane,
arabe, greceşti - bizantine, vest- şi central - europene, cât şi memoria unor evenimente istorice
contemporane tinereţii şi maturităţii autorului (c. 1685 - 1711), la derularea unora dintre ele
participând personal. Conţinutul propriu-zis, compilat, al sintezei otomane a fost structurat în
26 de capitole - biografii, câte unul pentru fiecare sultan prezentat, de la Suleiman Şah la Ah-
med III (sultanul Mehmed IV a fost prezentat în două părţi / capitole), cu două capitole pentru
Interregnumul dintre 1402 - 1413, despre sultanii Suleiman Celebi şi Musa Celebi, fiii lui Ba-
iezid Trăsnetul. Astfel, firidele - biografii rezervate de Cantemir sultanilor otomani au fost
pentru: Suleiman Şah (pp. 49 - 51); Othman I (pp. 51 - 59); Orchan (pp. 59 - 65); Murad I (pp.
65 - 68); Baiezid I (pp. 68 - 73); Interegnum (Suleiman Celebi - pp. 73 - 76); Interegnum (Musa
Celebi - pp. 76 - 78); Mehmed I (pp. 78 - 81); Murad II (pp. 81 - 91); Mehmed II (pp. 91 - 95);
Baiezid II (pp. 95 - 113); Selim I (pp. 113 - 127); Suleiman I (pp. 127 - 148); Selim II (pp. 148 -
155); Murad III (pp. 155 - 160); Mehmed III (pp. 160 - 161); Ahmed I (pp. 161 - 164); Mustafa
I - Othman II - Mustafa I (pp. 164 - 165); Murad IV (pp. 165 - 172); Ibrahim (pp. 172 - 174);
Mehmed IV (pp. 174 - 183; 325 - 356); Suleiman II (pp. 356 - 414); Ahmed II (pp. 414 - 463);
Mustafa II (pp. 463 - 473); Ahmed III (pp. 463 - 472). Mai multe informaţii despre fiecare
conducător otoman, principele moldav a oferit în Adnotările sale (pp. 183 – 324; 473 - 572).
Principele moldav a completat textul principal al compilaţiei, asupra căruia a intervenit
puţin, prin repartizarea materialului în medalioanele sultanilor, cu propriile sale adnotări, com-
pletări şi explicaţii, care constituie partea originală, de un deosebit interes, a istoriei otomane
cantemiriene. Notele principelui moldav, cu o puternică amprentă critică, sunt specifice meda-
lionului fiecărui sultan, întărind sau infirmând diferite afirmaţii din conţinut. Ele sunt marcate
cu diferite litere sau grupuri de litere latineşti ori greceşti. O altă caracteristică a structurii
sintezei otomane este aplicarea principiului cantemirian al dualităţii evoluţie - involuţie, sub
forma creştere - descreştere a puterii statului, culturii, civilizaţiei otomane. Astfel, Dimitrie
Cantemir a identificat în trecutul otoman o perioadă evolutivă, a creşterii (de la începutul statu-
lui osman prin 1300, până în 1672, la cucerirea Cameniţei polone), urmată de una regresivă, a
descreşterii (începând cu 1673). Bilanţul otoman extern politico - militaro - teritorial al anului
1672 a fost astfel caracterizat de principele moldav: „Lui Mehmed îi ieşise după pofta inimii
războiul cu Polonia. Într-una şi aceeaşi campanie fusese cucerit cel mai bine întărit meterez al
Poloniei, fuseseră doborâte puterile duşmanilor, pustiită Podolia, adusă la cea din urmă
ananghie Leopolea, iar în înşişi rărunchii Regatului fusese vârâtă o asemenea groază, încât ei
să socotească nu numai potrivit, ci şi necesar să-şi lase laoparte onoarea şi să-şi răscumpere
astfel viaţa şi bunurile, iar pe tătari să fie siliţi să-i proclame eliberatorii lor - tocmai pe cei pe
care-i încercaseră întotdeauna drept duşmanii lor de moarte (p. 325). (...) Iar aceasta a fost,
din anul 611 al Hegirei (1214 - 1215 d.Hr. - notă DP) şi până în cel de astăzi (1716 d.Hr. -
notă DP), ultima izbândă de pe urma căreia să se fi revărsat vreun folos asupra Statului Ot-
hman, ori să se fi adăugat hotarelor lui vreun oraş sau vreo provincie. Au urmat, mai cu sea-
mă, groaznicele înfrângeri <aduse> sub auspiciile răposatului Leopold, Împ(ăratul)
Rom(anilor), pe care urmaşii de-abia de le-ar crede, de nu li s-ar adăuga dovada publică, iar
puterile Othmanizilor s-au prăvălit, pierzând ei mai multe Regate şi Provincii, fiindu-le distru-
se, până la nimicire, oştiri întregi, şi prin războaie şi prin neînţelegeri dinlăuntru (p. 181)”.
Structura unui medalion - biografie întocmit pentru sultanul X este următoarea: preciza-
rea numelui tatălui său; numărul de ordine în şirul conducătorilor otomani; date despre familia
sa; urcarea pe tron; politică internă şi externă, cu expediţii militare, cuceriri de noi teritorii,
localităţi, populaţii; construcţii civile, militare, religioase; viaţă particulară; moravuri, pietate;
elogiul sau critica domniei. Întinderea unui astfel de medalion este de la 3 - 4 paragrafe la câte-
va zeci de pagini, cu peste 200 de paragrafe (215 paragrafe conţine capitolul referitor la sulta-
nul Mehmed IV), în funcţie de personalitatea sultanului respectiv, sursele istorice utilizate şi
bogăţia lor informativă, nivelul şi calitatea informaţiilor şi experienţelor personale cantemirie-
ne despre padişahul prezentat.
Dimitrie Cantemir a utilizat diferite izvoare istorice, în special cronistice, care i-au fost
accesibile, direct sau mijlocit, în perioada documentării şi a elaborării lucrării: turco - osmane,
persane, arabe, greco - bizantine, central- şi vest-europene, valahe (muntene). Acele cronici şi
anale au fost citate fie nominal, fie generic. Astfel, dintre autorii turco - osmani utilizaţi, Can-
temir a nominalizat pe Mevlana Idrisi Bitlisi, Saadi Efendi, Ali Hezarfenn, Mehmed Saadeddin
Hogea Efendi, Mehmed Neşri, Ibrahim Pecevi. Cât şi persano - arabii Al-Farghani, Şeicul
Saadi, Al-Batlani. Alţi cronicari otomani au fost numiţi generic „scriitori turci”, iar cronicile
anonime: „Analele turceşti” ori „Tevarih-i Al-i ’Osman”. Principele moldav a făcut dese tri-
miteri la Coran (Kur’ān), Biblia islamică, şi mai puţine la un „Lexicon Persan - Turcesc”
(numit şi „Nimetullah” - „Binefacerea / Binecuvântarea lui Allāh”; al lexicografului Me-
ninski?). Cronicarii greco - bizantini consultaţi au fost: Nicefor Gregoras, Zonaras, Ioan Canta-
cuzino, Kedrenos, Kalkokondilas, Georgios Sfrantzes. Autorii creştini central- şi vest - euro-
peni citaţi au fost: Paulus Diaconus, Busbeq, Loncierus, J.B. Ricciolus, I.I. Scaliger, D. Petavi-
us, S. Calvisius, I. Gaudier, J. Leunclavius, lexicograful Meninski. Alţii au fost desemnaţi
generic „scriitori creştini”, iar unele cronici occidentale - „Analele creştine”.
Sinteza otomană a lui Cantemir este, în acelaşi timp, şi o lucrare despre relaţiile otomano -
române, de la sfârşitul secolului XIV - până în 1711 inclusiv. Ecourile relaţiilor otomano - româ-
ne sunt perceptibile la sfârşitul secolului XIV şi tot mai intense în următoarele veacuri, XV –
XVII. Pentru perioada c. 1685 - 1711 inclusiv, informaţiile specifice sunt tot mai intense şi boga-
te, autorul utilizând şi propriile informaţii ori experienţe în acel domeniu. Marea majoritate a
informaţiilor cantemiriene sunt, în perspectiva timpului, corecte istoric, dar există şi erori, unele
chiar hazlii în ziua de astăzi (de ex., sultanul Baiezid Fulgerul a atacat Moldova lui Ştefan cel
Mare (sic!), obţinând o victorie la Războieni, dar fiind obligat, ulterior, să se retragă la S. Dunării
...). Istoria Imperiului Otoman a lui Dimitrie Cantemir a fost sinteza otomană a vremii sale: înce-
putul secolului XVIII. Conţinutul „clasic” al lucrării a fost organizat şi prezentat prin prisma unei
originale concepţii duale ale parcursului istoriei otomane (sec. XIV - 1711), caracterizată prin
coordonatele dezvoltare - regres sau evoluţie - involuţie („creştere” - „descreştere”), completată
cu note şi comentarii („adnotări”), partea originală a contribuţiei istoricului - osmanist moldav.
Adnotările întregesc în mod necesar compilaţia otomană cantemiriană, dovedind valoarea ştiinţi-
fică de osmanist a principelui moldav, care a trăit, a cunoscut, a înţeles şi a prezentat trecutul şi,
mai ales, prezentul cantemirian al otomanilor din interior, din centrul de putere Istanbul al facto-
rului / vectorului de putere mondial tricontinental Imperiul Otoman.
Ediţia românească V. Cândea - D. Sluşanschi a Istoriei Imperiului Otoman a lui Dimi-
trie Cantemir a fost aşteptată cu interes şi curiozitate aproape trei decenii. Apariţia ei permite
acum studierea multi-sectorială a celui mai important proiect istoriografic cantemirian, cel
otoman (istorie, cultură, civilizaţie, religie, muzică, paleografie, lexicografie, pictură etc.).
Introducerea, la sfărşitul cărţii, a articolului orientalistului român Aurel Decei, Dimitrie Can-
temir - istoric al Imperiului Otoman, redactat în 1973, şi a Prefaţei Traducătorului Dan
Sluşanschi, a lămurit multe elemente punctuale ale elaborării Istoriei otomane, ale recuperării
manuscrisului original latin cu inserţii lingvistice turco - arabo - persane, greceşti etc., ale rea-
lizării şi tipăririi ediţiilor critice a originalului latin şi a traducerii sale în limba română.
Dar această ediţie are, din păcare, şi unele aspecte perfectibile: greşeli de tehno-
redactare şi gramaticale; lipsa cópiilor celor 22 de portrete color ale celor mai importanţi sul-
tani otomani, existente în manuscrisul latin original; omiterea textelor cu alfabet arab; lipsa
textului englez al Prefaţei lui Virgil Cândea, al Notei Traducătorului a lui Dan Sluşanschi, al
Cuprinsului cărţii; completarea Indexului Adnotărilor cantemiriene cu termenii specifici din
conţinutul (textul) propriu-zis; ataşarea unei hărţi a Imperiului Otoman, pentru vizualizarea
cartografică a evenimentelor istorice din conţinutul (text şi adnotări) sintezei otomane.
La sfârşitul acestor consideraţii generale, concluzionez că ediţiile critice ale textului origi-
nal latin şi ale traducerii sale româneşti trebuie să constituie punctul de plecare pentru reanaliza-
rea şi restabilirea rolului şi locului Istoriei Imperiului Otoman în proiectul otoman cantemirian, pe
de o parte, în evoluţia orientalisticii - osmanisticii româneşti şi europene, pe de altă parte. Ştim
deja că Istoria otomană a lui Cantemir, chiar în forma ciuntită şi parţial prelucrată a ediţiei engle-
zeşti (un „remake”) a editorului londonez Nicolas Tindal, a fost sinteza otomană fundamentală a
secolului XVIII în Europa, prin ediţiile în engleză, franceză germană. Au urmat apoi Istoriile
Imperiului Otoman scrise de un alt român, Ienăchiţă Văcărescu, la sfârşitul secolului XVIII, din
nefericire puţin cunoscută şi folosită în ultimile două veacuri, de austriacul Josef von Hammer -
Purgstall (1827 - 1835, ediţie germană; 1835 - 1845, ediţie franceză), de germanul J.W. Zinkeisen
(1845 - 1865, în germană), de românul Nicolae Iorga (1908 - 1913, în germană).
▬► Ion Constantin, Ion Negrei, Pantelimon Halippa – Apostol al Basarabiei. Studii.

Documente. Materiale, Editura Notograf Prim, Chişinău, 2013, 736 p.
Istoricii Ion Constantin şi Ion Negrei au continuat seria monografică consacrată uni-
oniştilor basarabeni din prima jumătate a secolului al XX-lea. După Ioan Pelivan şi Gherman
Pântea, a urmat Pantelimon (Pan) Halippa. După o primă monografie din 2009 (Ion Constantin,
Pantelimon Halippa, neînfricat pentru Basarabia, Editura Biblioteca Bucureştilor, Bucureşti,
2009, 326 p.; Ion Constantin, Ion Negrei, Pantelimon Halippa – Tribun al Basarabiei, Bucu-
reşti, 2009, 494 p.), a urmat prezentul volum: Ion Constantin, Ion Negrei, Pantelimon Halippa
–Apostol al Basarabiei. Studii. Documente. Materiale, Editura Notograf Prim, Chişinău, 2013,
736 p. Impresionanta monografie, publicată la aniversarea a 130 de ani de la naşterea marelui
patriot basarabean, cuprinde: un Studiu introductiv: Pantelimon Halippa - Apostol al Basara-
biei (scris de Ion Constantin şi Ion Negrei, pp. 17 - 60); un Omagiu: Pantelimon Halippa, o
viaţă în slujba ideii de unitate naţională (scris de Nicolae Nitreanu, pp. 61 - 62), o foarte con-
sistentă extensie documentară cu şapte părţi (pp. 63 - 663), cu rezumat în limbile: română,
engleză, rusă (pp. 664 - 669), cu Pantelimon Halippa. Iconografie (cu 66 izvoare istorice car-
tografice, documentare, fotografice, timbre, plicuri, fişe de anchetă, hotărâri judecătoreşti) –
(pp. 670 - 709), cu Bibliografie selectivă (pp. 710 - 714), cu Indice antroponimic (pp. 715 -
731), cu medalioane despre cei doi autori (pp. 732 - 736).
În Studiu introductiv: Pantelimon Halippa - Apostol al Basarabiei, cei doi autori au
prezentat principalele coordonate ale vieţii şi activităţii intelectuale, politice, ziaristice, literare
ale patriotului basarabean. Pantelimon (Pan) Halippa, luptător unionist basarabean şi om politic
român din perioada interbelică, s-a născut la 1 august 1883 în satul Cubolta, com. Cubolta, jud.
Soroca, într-o familie modestă (tatăl: Neculai Halippa - dascăl bisericesc; mama: Paraschiva
Halippa - casnică). A urmat şcoala primară în satul natal (1889 - 1893), apoi Şcoala Spirituală
(gimnazială) din Edineţ (1893 - 1898) şi Seminarul Teologic de la Chişinău (1898 - 1904).
Ulterior, s-a înscris la Universitatea din Dorpat - Juriev (azi Tartu, în Estonia), unde a fost
student şi Ioan Pelivan, Facultatea de Ştiinţe Naturale, unde a urmat doar primul an (1904 -
1905). Apoi a participat, ca student, la revoluţia rusă burgheză din 1905 - 1907. În 1906 a re-
prezentat ţărănimea basarabeană la Congresul ţărănimii ruse din Imperiul ţarist, desfăşurat la
Moscova. Încă din acei ani, tânărul Pantelimon Halippa s-a remarcat ca activist pentru drepturi-
le naţionale, politice, sociale, economice, culturale, religioase ale românilor basarabeni, deve-
nind ulterior conducătorul grupării radicale basarabene, care punea accentul pe reforme social -
economice (agrară, financiară etc.).
La începutul anului 1906, Pantelimon Halippa a revenit la Chişinău unde, în colaborare
cu alţi intelectuali basarabeni patrioţi, a editat ziarul sugestiv intitulat Basarabia, în limba ro-
mână, cu litere chirilice (mai 1906 - martie 1907). Cenzura ţaristă a interzis gazeta Basarabia
doar după 78 de numere. Apoi, Pan Halippa a editat Viaţa Basarabiei (1907 - 1908), prin care
periodic a continuat să promoveze activ interesele complexe, juste, seculare, ale românilor
basarabeni. În 1908 Pan Halippa a publicat la Chişinău, în limba română, cu alfabet chirilic,
vol. Pilde şi poveţe, pentru cititorii basarabeni, copii, maturi, bătrâni.
Între anii 1908 - 1912, cu sprijinul direct al lui Constantin Stere, Pan Halippa a urmat
cursurile Facultăţii de Litere, Secţia Istorie, de la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi.
În perioada studenţiei ieşene, Pan Halippa a colaborat la periodicele: Viaţa Românească (res-
ponsabilul rubricii „Scrisori din Basarabia”), la Arhiva, la V. Adamachi, semnând materialele
publicate cu pseudonimele P. H. Basarabeanu sau P. Cubolteanu. După absolvirea facultăţii, a
refuzat oferta unei cariere universitare ieşene şi s-a întors în Basarabia în 1913, cu obiectivul
luptei pentru promovarea drepturilor şi libertăţilor basarabenilor în cadrul Imperiului ţarist rus.
A editat, împreună cu N. Alexandri, revista Cuvânt Moldovenesc din 1913, devenită ziar săp-
tămânal din 1914.
Pe plan politic, Pantelimon (Pan) Halippa a activat constant şi ferm pentru promovarea
intereselor românilor basarabeni în cadrul statului multinaţional rusesc, pentru cristalizarea
conştiinţei naţionale româneşti basarabene, pentru trasarea viitorului politic basarabean: afir-
marea personalităţii politice a Basarabiei şi unirea ei cu România. Viziunea şi concepţia politi-
că ale lui Pan Halippa susţineau necesitatea şi rolul unui ziar şi al unui partid politic care să fie
magnetul şi liantul mişcării politice, naţionale, sociale, ideologice, religioase a românilor basa-
rabeni în timpul şi la sfârşitul Primului război mondial (1914 - 1918).
La începutul vulcanicului an 1917, Pan Halippa a asistat la prăbuşirea ţarismului rus şi a
înţeles, totodată, că s-a ivit oportunitatea unică pentru promovarea activă, accelerată, a interese-
lor complexe ale românilor basarabeni. Astfel, la 4 aprilie 1917 a înfiinţat, împreună cu alţi
patrioţi basarabeni, Partidul Naţional Moldovenesc (PNM). Pantelimon (Pan) Halippa a făcut
parte din Comitetul de reînfiinţare a Societăţii Culturale Moldoveneşti (1917), a participat
activ, din partea PNM, cu realiste şi pertinente luări de cuvânt, la congresele diferitelor meserii
din Basarabia: al preoţilor (13 - 19 aprilie 1917), al studenţilor (20 mai 1917), al învăţătorilor
(20 - 25 mai 1917), al ţăranilor (21 - 24 mai 1917), al soldaţilor şi ofiţerilor (20 - 28 octombrie
1917). A participat activ la constituirea Sfatului Ţării (Parlamentul Basarabiei), în ultima deca-
dă a lunii noiembrie 1917, fiind vice-preşedintele (21.11.1917 - 25.11.1918) şi apoi preşedinte-
le (25.11.1918 - 18.02.1919) instituţiei legislative a Basarabiei. A avut, ulterior, un rol impor-
tant în proclamarea Republicii Democratice Moldoveneşti (2 decembrie 1917), formarea şi
activitatea primului guvern al RDM, numit Sfatul (Consiliul) Directorilor Generali (7 decem-
brie 1917), proclamarea Independenţei RDM şi ruperea oricăror relaţii de dependenţă cu Rusia
bolşevică (24 ianuarie 1918: dată simbolică: aniversarea Unirii Moldovei cu Ţara Românească
în 1859!). În acele condiţii, singura opţiune realistă de politică externă, diplomatică a RDM, al
doilea stat independent românesc pe harta Europei, a fost unirea cu Regatul României şi forma-
rea unui singur stat naţional unitar românesc.
În anul 1918 Pantelimon Halippa s-a situat în fruntea curentului activist unionist basa-
rabean, având un rol important în pregătirea acţiunilor pentru unirea Basarabiei cu România.
Sfatul Ţării a votat, la 27 martie / 9 aprilie 1918, cu 86 voturi pentru, 3 voturi contra şi 36 de
abţineri, unirea condiţionată a Basarabiei cu România. După votarea Unirii, Pan Halippa a
făcut parte din diferite delegaţii oficiale: cea care a prezentat regelui Ferdinand I, la Iaşi, Pro-
clamaţia Unirii de la Chişinău; cele care au participat la adunările istorice de la Cernăuţi (15 /
28 noiembrie 1918) şi Alba Iulia (18 noiembrie / 1 decembrie 1918). La începutul perioadei
interbelice, Pan Halippa a fost membru al Partidului Ţărănesc din Basarabia, propunând fuziu-
nea PŢB cu Partidul Ţărănesc din România. Ulterior, în 1926, Partidul Ţărănesc unificat a
fuzionat cu Partidul Naţional Român, rezultând Partidul Naţional Ţărănesc, condus de Iuliu
Maniu - Ion Mihalache, marele partid istoric al României interbelice. În perioada interbelică, Pan
Halippa a fost de mai multe ori ministru, la diferite ministere, în perioada: 1 decembrie 1919 -
13 noiembrie 1933; a fost, de asemenea, senator şi deputat în Parlamentul României Mari
(1918 - 1934). Datorită atitudinii sale intransigente şi verticale, Pan Halippa a fost considerat de
basarabeni ca şi lider al regionalismului basarabean în relaţiile cu guvernul central de la Bucu-
reşti. Academia Română l-a primit membru - corespondent la 15 octombrie 1918 iar Regalita-
tea l-a decorat cu ordinele: Ferdinand I în grad de Mare Cavaler; Coroana României în grad de
Mare Cruce; Serviciul Credincios în grad de Comandor; cu medaliile: Crucea de Război, Peleş etc.
Pe plan literar - publicistic, Pan Halippa a publicat în 1921 vol. Flori de pârloagă, pre-
faţată laudativ de Mihail Sadoveanu, iar în perioada 1932 - 1944 a condus şi a publicat revista
Viaţa Basarabiei, în continuarea, dar pe alte coordonate, a periodicului de la începutul secolu-
lui XX. După 1935, a adoptat o poziţie intransigentă, verticală, continuă, faţă de cuzism, legio-
narism, fascism. În 1940 şi în 1944 a protestat energic împotriva reocupărilor succesive ale
Basarabiei de către Armata Roşie şi la reintroducerea regimului dictatorial comunist sovietic
anti-românesc. A ajutat, de asemenea, pe refugiaţii basarabeni din 1940 şi din 1944 din faţa
tăvălugului bolşevic roşu să se reintegreze în societatea românească încă democratică. În acest
sens, a trimis un memoriu trimisului guvernului SUA în România, diplomatul M. Etherige, în
1945, solicitând ajutorul pentru rezolvarea diplomatică a refugiaţilor basarabeni în România.
Instaurarea definitivă a regimului comunist în România, susţinut de URSS şi de Armata
Roşie, din 1948, a însemnat şi urmărirea patrioţilor basarabeni care, în 1918, au realizat şi au
votat unirea Basarabiei cu România. Astfel, Pan Halippa a fost arestat şi închis la Sighet (1950
- 1952), apoi predat ruşilor comunişti şi trimis în lagăr în Siberia (1952 - 1955), eliberat şi
retrimis în România, unde a fost închis la Gherla (1955 - 1957). A fost eliberat în 1957 şi a trăit
în Bucureşti, alături de familie, ultimele două decenii de viaţă. Bătrân şi bolnav, nu a uitat şi nu
a abandonat cauza basarabenilor din URSS. A elaborat şi a trimis memorii în sprijinul cauzei
basarabene şi a rezolvării acesteia primului-ministru pro-comunist Petru Groza (1945 - 1946),
liderului român comunist Nicolae Ceauşescu (1967, 1968, 1971, 1975, 1977), preşedintelui
Franţei, Charles de Gaulle (1968), preşedintelui SUA, Richard Nixon (1969), ambasadorului
SUA în România, Harry Barnes (1974). Pantelimon (Pan) Halippa a murit la 30 aprilie 1979, la
vârsta de 96 de ani, la Bucureşti, a fost înmormântat în cavoul familiei din cimitirul Mănăstirii
Cernica, de lângă Bucureşti.
Portretul lui Pantelimon (Pan) Halippa, conturat de autorii monografiei, este completat
cu Omagiul bine-meritat scris de Nicolae Nitreanu (Pantelimon Halippa: un om care n-a vrut
să fie sub vremi, pp. 61 - 62). Anexa cărţii, foarte generoasă ca paginaţie, cuprinde şapte părţi,
cu diferite categorii de izvoare istorice: amintiri, memorii, confesiuni, documente, materiale.
Partea I (Pantelimon Halippa: amintiri, memorii şi spovedanii, pp. 63 - 143), cuprinde docu-
mente autobiografice ale tribunului basarabean, completate cu cele ale lui Alexandru Oatul şi
ale lui Teodor Păduraru. Partea a II-a, Documente şi materiale (1906 - 1918), conţine izvoare
istorice referitoare la acelaşi personaj istoric în primul deceniu al activităţii sale politico -
naţionale, inclusiv în anii agitaţi, dar încărcaţi de semnificaţii şi de realizări politico - naţionale,
1917 - 1918 (pp. 145 - 201). Următoarele părţi includ Documente şi materiale referitoare la
următoarele perioade istorice specifice cronologiei vieţii şi activităţii lui Pantelimon (Pan)
Halippa: Partea a III-a (1919 - 1939) – (pp. 202 - 260); Partea a IV-a (1940 - 1947) – (pp.
261 - 354); Partea a V-a (1950 - 1978) – (pp. 355 - 602); Partea a VI-a (1979 - 1982) – (pp.
603 - 620); O anexă absolut necesară (1967 - 1991) – (pp 621 - 663).
Partea a II-a relevă cititorului documente fundamentale referitoare la Pan Halippa şi la
Basarabia: lupta patrioţilor basarabeni pentru realizarea obiectivului naţional secular, pentru
autonomia, independenţa şi unirea provinciei, din decembrie 1917, ianuarie - martie 1918.
Astfel, în Cuvântarea sa la Şedinţa de inaugurare a Sfatului Ţării, de la 21 noiembrie 1917,
Pan Halippa a precizat că „Partidul Naţional nu urmăreşte scopuri şoviniste, ci vrea să intre în
contact strâns cu restul naţionalităţilor mici ale ţării, ca împreună cu ele să muncească la
reclădirea ţării pe principii noi. Noi dorim să trăim în înţelegere frăţească cu toate naţionali-
tăţile şi de aceea noi le propunem să se organizeze. Declar că Partidul Naţional reprezintă
naţiunea moldovenească. Dar odată cu aceasta declar că noi suntem departe de gândul de a
subjuga pe alţii; dimpotrivă, dorim să lucrăm în Sfatul Ţării pentru binele tuturor naţionali-
tăţilor din Basarabia, care au dreptul să trăiască pe pământul ei ospitalier” (p. 184).
În Declaraţia Sfatului Ţării de independenţă a Republicii Democratice Moldoveneşti,
de la 24 ianuarie 1918, la Chişinău, document oficial la redactarea căruia Pantelimon Halippa a
avut un rol important, s-a statuat: „Proclamarea neatârnării este o cerinţă politică a vremii,
căci Republica Moldovenească nu mai poate aştepta de la nimeni orânduirea vieţii sale şi
popoarele Republicii trebuie să înţeleagă că viitorul lor atârnă numai de dânsele şi că acest
viitor poate să fie înfăptuit numai prin aşezământul înalt de ocârmuire - Sfatul Ţării şi stăpâni-
rea pusă de el - Sfatul Miniştrilor.
Republica Moldovenească neatârnată îşi pune ca scop pacea şi înţelegerea prietenească
în viaţa politică şi economică cu toate ţările îndepărtate şi vecine, socotind războiul ca cel mai
vrăjmaş duşman al noroadelor şi ţărilor. Deci, în politica sa din afară Republica Moldovenească
neatârnată va urmări încheierea cât mai grabnică a păcii obşteşti democratice în înţelegere cu
toţi întovărăşită. În politica sa lăuntrică, Republica Moldovenească neatârnată, chezăşluind
drepturi depline tuturor naţiilor, va urma mai departe cu întărirea slobozeniilor câştigate prin
revoluţie şi vestite prin declaraţia Sfatului Ţării de la 2 decembrie anul 1917” (p. 189).
În Declaraţia oficială a Sfatului Ţării de unire a Republicii Democratice Moldoveneşti
(Basarabia) cu România, de la 27 martie / 9 aprilie 1918, s-a proclamat oficial: „În numele
poporului Basarabiei, Sfatul Ţării declară: «Republica Democratică Moldovenească (Basara-
bia), în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria, ruptă de
Rusia acum o sută şi mai bine de ani din trupul vechii Moldove, în puterea dreptului istoric şi
dreptului de neam, pe baza principiului că noroadele singure să-şi hotărască soarta lor, de azi
înainte şi pentru totdeauna se uneşte cu mamă-sa România»” (p. 195).
În Părţile IV şi V sunt publicate Memoriile scrise şi expediate de Pantelimon Halippa
diferitelor organisme interne româneşti şi preşedinţilor / ambasadorilor SUA şi Franţei în peri-
oada 1945 - 1974, prin care solicită sprijin în rezolvarea problemei Basarabiei şi a basarabeni-
lor. Partea a V-a include documente postume (1979 - 1982) referitoare la viaţa şi opera com-
plexă a lui Pantelimon Halippa, iar O anexă absolut necesară adună documente referitoare la
Basarabia / Republica Moldova în perioada 1967 - 1991.

Bibliografia selectivă enumeră 84 de fonduri arhivistice şi contribuţii istoriografice refe-
ritoare la Pantelimon Halippa şi Basarabia, pe durata unui secol (1883 - 1991). Izvoarele „ico-
nografice” completează informaţiile textelor şi documentelor despre Pantelimon Halippa. În
concluzie, cine a fost Pantelimon Halippa? Unul dintre cei mai mari luptători români basara-
beni pentru drepturile naţionale, politice, sociale, economice, culturale, religioase etc. ale basa-
rabenilor, pe durata a şase decenii. A fost liderul regionalismului basarabean în perioada in-
terbelică, într-o perioadă în care atât Basarabia, cât şi România, căutau să identifice şi să aplice
formula de coabitare şi colaborare realistă, armonioasă, reciproc avantajoasă, pe plan intern şi
extern. Pantelimon Halippa a fost Apostolul Basarabiei, Tribunul Basarabiei în 1917 - 1918 şi
în perioada României Mari, cum l-au caracterizat cei doi autori, Ion Constantin şi Ion Negrei.
Pantelimon Halippa a fost unul dintre făuritorii importanţi ai României Mari, prin componenta
Basarabia, pe care, din iulie 1940, revoluţionarul unionist basarabean a apărat-o cu forţele şi cu
mijloacele sale până la moarte. Întrebându-se de ce România Mare a rezistat doar 22 de ani, de
ce Basarabia a fost pierdută în 1940 iar în 1944 a fost reocupată definitiv de către ruşii
comunişti, a găsit răspunsuri. Pe baza acestora, a redactat memorii pro-Basarabia şi pro-
basarabeni şi a solicitat sprijin la Bucureşti, la Paris, la Washington DC. Cine uită de Panteli-
mon Halippa uită de Basarabia, de Unirea acesteia cu România de la 27 martie / 9 aprilie 1918,
de România Mare, de problema Basarabiei după 1940. Şi nu ar fi corect, nu ar fi drept faţă de
Pantelimon Halippa, de zecile de mii de basarabeni care s-au născut, au trăit, au muncit, au
suferit, au murit româneşte!
O întrebare adresată autorilor Ion Constantin şi Ion Negrei: urmează monografia despre
Ion Inculeţ?
BIBLIOGRAFIE MINIMALĂ:
- Constantin Ion, Pantelimon Halippa, neînfricat pentru Basarabia, Editura Biblioteca

Bucureştilor, Bucureşti, 2009, 326 p.;
- Constantin Ion, Negrei Ion, Pantelimon Halippa - tribun al Basarabiei, Bucureşti,
2009, 494 p.;
- Constantin Ion, Negrei Ion, Pantelimon Halippa - apostol al Basarabiei. Studii. Do-
cumente. Materiale, Notograf Prim, Chişinău, 2013, 736 p.
▬► Ioan Burlacu, Mita (rüşvet-ul) în relaţiile româno-otomane (1400 - 1821), Muzeul

Brăilei - Editura Istros, Brăila, 2014, 209 p.
O temă şi o provocare de „actualitate milenară” este mita sau „atenţia”. De la vânăto-
rul paleolitic, care a oferit un vârf de săgeată de silex şefului de hoardă sau gintă, până la per-
soana „anonimă” care tocmai a alimentat cardul unui factor de decizie cu o sumă „frumuşică”,
mita a însoţit permanent istoria şi faptele oamenilor care doreau să obţină şi să păstreze „ceva”.
Particularizând în timp şi loc istoric, Ioan Burlacu, de formaţie avocat şi magistrat militar,
radiografiază Mita (rüşvet-ul) în relaţiile româno-otomane (1400 - 1821), Muzeul Brăilei -
Editura Istros, Brăila, 2014, 209 p. Contribuţia are la bază teza de doctorat, cu acelaşi titlu,
susţinută de autor la Universitatea din Bucureşti, Facultatea de Istorie, la 10 ianuarie 2014, sub
conducerea ştiinţifică a prof. univ. d-r Mihai Maxim. Cartea cuprinde 3 capitole tematice, pre-
cedate de Prefaţă, Predoslavie şi Scurtă incursiune în istoria corupţiei din antichitate şi evul
mediu, succedate de Concluzii, Bibliografie, Glosar, Indici, Anexe.
În Prefaţă (pp. 7 - 12), prof. univ. d-r Mihai

Maxim, osmanistul de referinţă al României post-
1980, membru de onoare al Academiei Turce de Isto-
rie (Türk Tarih Kurumu), a enumerat „punctele tari”
ale lucrării şi faptul că umple un gol ştiinţific, existent
de prea mult timp în istoriografia românească a temei.
Completând Prefaţa, Ioan Burlacu, dorohoian de
baştină, în a sa Predoslavie (pp. 3 - 15), enumeră mo-
tivele întemeiate ale elaborării cărţii: lipsa unui studiu
aprofundat asupra subiectului; abordarea şi interpreta-
rea juridică a „speţei”; actualitatea post - decembristă
a temei; instrument de lucru pentru istorici şi studenţi.
„În ceea ce priveşte această lucrare, a precizat auto-
rul, intenţia mea a fost realizarea unui studiu docu-
mentat, al cărui cuprins să se apropie cât mai mult de
adevărul istoric. Pentru aceasta am folosit nu numai
informaţiile oferite de istorie, ci şi de alte discipline,
cum ar fi dreptul, geoistoria, lingvistica, sociologia
(...)” - (p. 14), analizate şi interpretate interdisciplinar.
Izvoare istorice directe şi indirecte dovedesc existenţa mitei (oferire - acceptare) în antichitate
şi în evul mediu.
Abordând tematica contribuţiei sale, autorul a analizat întâi Izvoarele şi istoriografia
privind mita (rüşvet-ul) în relaţiile româno-otomane (1400 - 1821) - (Cap. I, pp. 25 - 52). Sur-
sele istoriografice utilizate de Ioan Burlacu, edite sau inedite, au fost: documentare, juridice,
narative, numismatice, etnografice, folclorice, de provenienţă românească, otomană, europea-
nă. Autorul a atras atenţia asupra unei noi categorii de izvoare istorice documentare otomane:
Şikāyet Defterleri (Registre de plângeri), în care au fost înregistrate toate reclamaţiile pe-
tenţilor, cu diferite cauze, către instituţiile de judecată otomane. În multe astfel de „speţe”, sunt
referiri la mită (rüşvet). Documentele otomane sunt păstrate la Başbakanlık Osmanlı Arşivi
(BOA) din Istanbul. Istoriografia temei, selectivă, prezintă contribuţii turceşti, româneşti, euro-
pene, referitoare la „speţă” în ultimele cinci secole şi jumătate.
Pentru a exista fenomenul mitei, trebuie cumulate cel puţin 3 elemente distincte: per-
soana care oferă mită / mitarnicul (în bani, bunuri, servicii, influenţă) - mita în sine - persoana
care pretinde / primeşte mită (în bani, bunuri, servicii, influenţă). Mai concis: mituitor - mită -
mituit! Pornind de la acest trinom relaţional, Ioan Burlacu a prezentat sumar, în Capitolul II,
Apariţia şi generalizarea corupţiei în Imperiul Otoman (pp. 53 - 66), după care a insistat asu-
pra Mitei (rüşvet-ului) în relaţiile româno-otomane (1400 - 1711 / 1716) - (pp. 66 - 123), utili-
zând determinări cronologice şi geografice. Astfel, prima etapă a fost încadrată între 1400 -
1538 (campania lui Süleymān I împotriva lui Petru Rareş, în Ţara Moldovei), limite cronologi-
ce ce implică însă noi interpretări şi clarificări. De asemenea, autorul trebuie să nuanţeze afir-
maţia conform căreia mărirea haraciului statelor feudale româneşti extracarpatice, din iniţiati-
va voievozilor nord - dunăreni, a fost rüşvet: „(...) În aceeaşi perioadă (c. 1450 - c. 1540 -
compl. DP) rüşvet - ul s-a manifestat, îndeosebi, printr-o formă specifică, respectiv prin mări-
rea haraciului de către domnii Ţărilor Române pentru captatio benevolentiae” (p. 70). A doua
etapă, în concepţia lui Ioan Burlacu, a început pe la mijlocul secolului XVI şi a durat până la
introducerea sistemului politic fanariot, în 1711 / 1716. Au existat diferenţe, în ceea ce priveşte
mita „de stat”, între Ţara Moldovei, Ţara Românească şi Principatul Transilvaniei. Domnitorii
moldo - munteni şi principii transilvani dădeau mită (rüşvet) sultanului, înalţilor funcţionari
civili şi militari otomani de la Istanbul, conducătorilor militari otomani de pe linia Dunării,
pentru a cumpăra / a păstra tronul, a elimina rivalii, a obţine bunăvoinţa / informaţii de la
aceştia, a facilita / a urgenta rezolvarea unor probleme personale etc. Mite consistente ofereau
conducătorii ţărilor româneşti extracarpatice, rüşvet-uri modeste plăteau principii ardeleni.
Autorul a enumerat câteva exemple de percepere şi de conştientizare a fenomenului mi-
tei (rüşvet-ului) de către reprezentanţi ai intelighenţiei otomane, pe la mijlocul secolului XVI.
Astfel, poetul otoman Fuzulî, contemporan cu Süleymān I, a precizat, cu o ironie supra-realistă,
că: „Le-am dat bună ziua (înalţilor demnitari otomani - compl. DP), dar nu au primit-o, zicând
că nu este rüşvet” (p. 62); Lütfi-Paşa, în manualul său Asafnāme (Cartea marelui vizir), a
menţionat că „Boala mitei e un păcat de moarte pentru deţinătorii puterii, e un rău blestemat
fără leac, şi e pricina alterării statului” (pp. 61, 63). Mustafa Selānikî, în Tarih (Istoria) sa, a
sesizat că, în ultimul sfert al secolului XVI, „în acest stat al sultanilor s-a deschis poarta
rüşvet-ului”. Concluziile autorului sunt pertinente şi clare: „Corupţia a contribuit din plin la
decăderea acestui imperiu, iar declinul a condus, indubitabil, la creşterea corupţiei. (...) Cu
privire la faptul că mita s-ar desfăşura într-un singur sens, nu sunt de acord, atâta timp cât
ambele părţi (mituitul şi mituitorul) urmăresc obţinerea unor avantaje. (...) Nu numai sărăcia
generează corupţie, ci şi bogăţia” - (pp. 63, 64, 66, 72).
Şi cronicarii moldavi au sesizat, concomitent, extinderea fenomenului mitei la obţinerea
tronului Ţării Moldovei. Azarie, în Cronica sa, a amintit cazul pretendentului Iacob Heraclide
Despotul, care „(...) trimisese şi cu daruri, precum câştigase cu făgăduieli pe dregătorii şi pe
ostaşii împăratului (sultanului Süleymān I - compl. DP), care au fost orbiţi de mită şi s-a tri-
mis din partea împăratului stăpânirea steagului lui Despot, care şi-a schimbat numele în
Ioan” - (p. 77). Peste câteva decenii, cărturari europeni călători prin statele feudale româneşti
au sesizat şi au scris despre problema mitei în relaţiile otomano - române. Astfel, Giovanni
Botero, secretar arhiepiscopal, a precizat, la sfârşitul secolului XVI, că „Voievozii Moldovei,
Ţării Româneşti şi Transilvaniei se menţin în principatele lor prin forţa vie a darurilor; şi se
mută în fiecare zi cei din Ţara Românească şi din Moldova, pentru că scaunul se dă celui care
oferă mai mult şi pentru ca acesta să se poată menţine, se istovesc locuitorii şi se distrug pro-
vinciile (...)” - (p. 82). Ion Neculce a concluzionat profetic, la începutul „secolului fanariot”:
„Aşè suntu prieteşugurile turcilor. Cini dă mai mult acela-i mai prietin şi mai bun” (p. 39).
Sistemul politic şi secolul fanariot au generat augmentări ale valorii mitei (rüşvet - ului)
plătită de pretendenţii şi de ocupanţii tronurilor de la Iaşi şi de la Bucureşti, pentru obţinerea /
menţinerea acestora tot mai mulţi ani (Cap. III: Mita (rüşvet-ul) în relaţiile româno - otomane
în perioada fanariotă (1711 / 1716 - 1821), pp. 125 - 158). Secolul fanariot a fost o perioadă în
care, pe fondul crizei generale de sistem a Imperiului Otoman şi a conducerii sale, s-a derulat o
complexă licitaţie pentru tronurile Ţărilor Româneşti extracarpatice (p. 131). Mita (rüşvet-ul) a
fost linia roşie ce a însoţit derularea secolului fanariot (p. 134). Transilvania nu a făcut parte
din caruselul mitei pro-otomane, pentru că, din intervalul 1688 - 1691, a schimbat, împotriva
voinţei sale, „jugul de lemn otoman” cu „jugul de fier habsburgic”.
Concluziile (pp. 159 - 169) cărţii sintetizează definiţiile conceptelor care au constituit
scheletul cercetării lui Ioan Burlacu. Astfel, „Cuvântul corupţie (...) desemnează o alterare,
seducere, depravare, abatere de la cinste, abdicare de la o datorie, iar acţiunea de a corupe
înseamnă a face pe cineva să-şi piardă integritatea morală, a determina pe cineva, prin daruri,
să îndeplinească o acţiune contrară datoriei sale şi adecvată intereselor cumpărătorului, a
cumpăra, a mitui, a şperţui. Corupţia a apărut odată cu societatea omenească şi o va însoţi
mereu, ca o epidemie căreia nu i s-a găsit antidotul. Ar fi absurd să credem că acest fenomen
va dispărea vreodată. Important este ca el să fie diminuat şi ţinut sub control” (pp. 159 - 160).
Componentă a fenomenului corupţiei, „mită (...) înseamnă sumă de bani sau daruri primite de
cineva sau oferite cuiva pentru a-i câştiga bunăvoinţa, pentru a-l determina să-şi îndeplineas-
că mai cu râvnă obligaţiile de serviciu sau să comită o încălcare a legalităţii, regulamentului,
uzanţei, în favoarea donatorului. (...) În limba română, cuvântul mită este întâlnit şi sub forme-
le: şperţ, mituială, şpagă, sfănţuială, ciubuc, mâzdă, ruşfet, ruşfert” (p. 161). Sub aspect isto-
ric, „rüşvet-ul reprezintă fapta comisă de un dregător, de sultan sau de domn, de a pretinde
sau a primi bani, bunuri sau foloase care nu li se cuvin, ori de a accepta promisiunea acesto-
ra, în scopul rezolvării unei probleme care ţine de competenţa lor” (p. 165). În cadrul relaţiilor
complexe, seculare, otomano - române, „rüşvet-ul dat a fost consecinţa unei intersectări nefe-
ricite între setea de putere a domnilor Ţărilor Române, care doreau să se menţină, cu orice
preţ, vreme îndelungată pe tron, cu lăcomia nemărginită a dregătorilor otomani. Chestiunea
dureroasă pentru Ţările Române a constat în aceea că, după ce domnii noştri au transmis
otomanilor acest urât obicei, cererile de rüşvet făcute de sultan, marele vizir şi înalţii dregă-
tori ai Porţii nu au mai contenit” (p. 167).
Bibliografia selectivă (pp. 171 - 182), Glosarul de termeni otomani (pp. 183 - 190), In-
dici antroponimici, toponimici, hidronimici (pp. 191 - 201) şi Anexa cartografică - prosopogra-
fică (pp. 203 - 209) completează informaţional contribuţia tematică a lui Ioan Burlacu.
În eventualitatea unei a doua ediţii, Ioan Burlacu trebuie să aibă în vedere şi să corijeze
unele aspecte perfectibile ale lucrării: Ţara Moldovei în locul denumirii convenţionale Moldo-
va; unii termeni comuni şi proprii otomani scrişi corect (de ex.: kızlar ağası, în loc de „câzlar
aga”, p. 111; Evliya Çelebi în loc de Elvia Celebi, p. 63); „acoperirea cronologică” a Letopi-
seţului Ţării Moldovei a lui Ion Neculce a fost 1661 - 1741, şi nu 1775!; foloseşte puţin sau de
loc unele lucrări fundamentale referitoare la tema cercetată: Emil Suciu, Influenţa turcă asupra
limbii române, II, Dicţionarul cuvintelor româneşti de origine turcă, Editura Academiei Ro-
mâne, Bucureşti, 2010, 913 p.; Mihai Maxim, O istorie a relaţiilor româno - otomane, cu do-
cumente noi din arhivele turceşti, vol. II: De la Mihai Viteazul la fanarioţi (1601 - 1711 /
1716), Muzeul Brăilei - Editura Istros, Brăila, 2013, 555 p.; trimiteri şi citări incomplete de
surse bibliografice; terminologii greşite: „popoare migratoare”, p. 21; „autografe împără-
teşti”, p. 25 etc.; Istoria Imperiului Otoman (titlu abreviat, convenţional) a Principelui Dimitrie
Cantemir este aceeaşi sinteză cu Istoria creşterilor şi descreşterilor Curţii Othman(n)ice sau
Aliothman(n)ice, de la primul început al neamului, adusă pînă în vremurile noastre, în trei
cărţi, Editura Paideia, Bucureşti, 2012, 606 p., nu lucrări separate! (p. 40); reorganizarea
paginii de carte, prin eliminarea utilizării în abuz a propoziţiei - paragraf; regândirea asocierilor
şi comparaţiilor, unele forţate, referitoare la mita secolelor XVI - XVIII şi la cea de la începutul
secolului XXI; în cuvintele otomane, înlocuirea literei â cu ā, pentru redarea literei elif.
O carte utilă, despre un subiect „fierbinte” şi „alunecos” în trecut, prezent şi viitor,
care atrage atenţia istoricilor şi magistraţilor şi stârneşte interesul curioşilor. O contribuţie a
unui avocat, cu bogată experienţă de magistrat, care a abordat fără înhibiţie subiectul propus şi
a umplut un gol istoriografic resimţit în studiul multi-direcţional şi inter-disciplinar al relaţiilor
româno - otomane în evul mediu şi la începutul perioadei moderne. Un studiu care, pe parcur-
sul citirii sale, oferă persoanei interesate sau doar curioase, intense ore de osmano - terapie
(conform expresiei prof. univ. d-r Mihai Maxim)! O sinteză care trage un semnal de alarmă şi
propune asumarea şi promovarea unei atitudini anti - mită (rüşvet) şi anti - corupţie!
▬► Joel F. Harrington, Călăul credincios. Viaţă şi moarte, onoare şi dezonoare în tu-

multuosul secol al XVI - lea, Editura RAO, Bucureşti, 2014, 320 p.
O recentă şi incitantă apariţie editorială propune o temă de meditaţie cu vechime mile-

nară (în cazul acestei contribuţii istoriografice, cu vechime multi - seculară). Mă refer la lucra-
rea medievistului - modernistului nord - american Joel F. Harrington, Călăul credincios. Viaţă
şi moarte, onoare şi dezonoare în tumultuosul secol al XVI - lea, Editura RAO, Bucureşti,
2014, 320 p. Cu titlul uşor incomplet faţă de temă şi de structura internă a cărţii, contribuţia lui
Joel F. Harrington are la bază: Jurnalul personal, profesional, al Meister - lui Frantz Schmidt,
călăul oficial, cu „normă întreagă”, al oraşului liber german franconian Nürnberg, între anii
1578 - 1618; Cererea de reabilitare oficială a sa şi a familiei sale, adresată împăratului german
Ferdinand II (1618 - 1637), redactată în aprilie - mai 1624 şi înaintată destinatarului imperial în
luna următoare; diploma imperială din august 1624, prin care cezarul semnatar a afirmat şi a
restabilit „statutul onorabil” al Meister - lui Frantz Schmidt în Nürnberg; diverse alte izvoare
istorice tematice din arhivele din Nürnberg şi din alte oraşe învecinate, din secolele XVI - XVII.
Joel F. Harrington a reconstituit o perioadă din istoria Nürnberg - ului (a doua jumătate
a secolului XVI - prima jumătate a secolului XVII) şi a instituţiei călăului oficial al marelui
oraş medieval francon, trecută pe plan secund ca funcţie urbană cu importanţă minoră, pe de o
parte, încadrată în tabuuri şi stereotipuri, pe de altă parte. Autorul a pătruns în lumea intimă a
călăului profesionist, atât ca persoană, cât şi ca angajat al Primăriei oraşului, a explicat coordo-
natele tehnice ale acestei meserii detestate de contemporanii gâdelui, dar atât de necesară ca
finalitate sângeroasă, brutală, letală, a actului medieval de justiţie, la începutul epocii moderne
timpurii (1500 - 1800), specifice Europei apusene. Pentru comparaţie, statele medievale româ-
neşti erau cu cel puţin un secol în urma Occidentului european, referitor la nivelul general al
dezvoltării sistemice societare.
Autorul a explicat, în paralel,

mecanismele justiţiei, disciplinării
judiciare şi ale aplicării pedepsei în
secolele XVI - XVII în jurisdicţia
administrativă - penală a Nürnberg -
ului, oraş liber medieval, paradigma-
tic, din Imperiul German, conglome-
rat supra - statal convenţional alcătuit
din aprox. 360 entităţi statale, terito-
rial mai mici sau mai mari, importan-
te sau satelite politic etc. Călăul,
executantul hotărârilor definitive ale
judecătorilor municipali, a fost pre-
zent până în secolul XX, ca un sum-
bru torţionar impur, care aplica impa-
sibil, ca o brută cu muşchi, dar fără
creier şi inimă, pedepsele fizice stabi-
lite de magistraţi: biciuire sau flagela-
re cu nuiele de mesteacăn; tăiere de
organe; decapitare; spânzurare; îneca-
re; ardere pe rug; zdrobire cu roata.
Problematica cărţii este anali-
zată pe două paliere: viaţa şi activita-
tea profesională a Meister - lui Frantz
Schmidt - călăul oficial, „cu normă
întreagă”, al Nürnberg - ului; activitatea juridică, penală, a judecătorilor oraşului, pentru pre-
venirea, anchetarea, judecarea şi pedepsirea faptelor penale săvârşite de nürnberger - i sau de
trecători / locuitori ocazionali, în oraş şi / sau în împrejurimi. Evident, cele două paliere sunt
intersectate între ele, unul neputând exista fără celălalt. Structura internă a cărţii conţine cinci
capitole, tot atâtea etape / trepte fundamentale în evoluţia profesională a gâdelui Meister Frantz
Schmidt (1. Ucenicul, pp. 27 - 72; 2. Calfa, pp. 73 - 123; 3. Maestrul, pp. 124 - 174; 4. Înţelep-
tul, pp. 175 - 226; 5. Tămăduitorul, pp. 227 - 270), precedate de Prefaţa autorului (pp. 11 - 26)
şi de Hărţi ale oraşului medieval Nürnberg şi ale împrejurimilor (pp. 6 - 9), succedate de un
Epilog concluziv (pp. 271 - 282), Note (pp. 283 - 310), Mulţumiri (pp. 311 - 314), Sursa ilus-
traţiilor (p. 315).
„Cartea, a precizat Joel F. Harrington, e compusă din două poveşti întreţesute. Prima
este cea a lui Frantz Schmidt, bărbatul. Începând cu naşterea sa într-o familie de călău, în
1554, îl urmărim (... până la) Realizările ultimilor săi ani, (care) sunt redate într-un ton dulce
- amărui, de dezamăgire şi tragedie personală, dar îndârjirea cu care încearcă să-şi recupere-
ze onoarea rămâne în sine un subiect de mirare şi chiar de admiraţie. (...) La baza acestei cărţi
stă şi o altă poveste, o reflecţie asupra naturii umane şi a progresului social” - (p. 22). Tatăl
lui Frantz, Meister Heinrich Schmidt, a fost călăul orăşelului Hof din NE Bavariei, apoi al
Bambergului din Franconia, împotriva voinţei sale, devenind fortuit membrul unei tagme socio
- profesionale necesare penal, dar stigmatizate în comunitate. „Din evul mediu, a explicat auto-
rul, călăii profesionişti au fost ponegriţi de toată lumea, ca fiind ucigaşi cu sânge rece şi, prin
urmare, au fost excluşi mereu din rândurile persoanelor onorabile. Cei mai mulţi dintre ei
erau obligaţi să trăiască în afara zidurilor oraşului sau în vecinătatea unui loc deja discreditat
din interiorul oraşului, de obicei abatorul sau leprozeria. Privarea de drepturi legale era la fel
de serioasă: călăii şi rudele lor nu puteau avea cetăţenie, nu puteau fi primiţi într-o breaslă şi
nici să deţină vreo funcţie publică, nu puteau sluji ca protector al legii sau martor într-un
proces şi nici nu puteau scrie un testament valabil. (...) În majoritatea oraşelor, spânzurătoru-
lui - cum era mai degrabă cunoscut - îi era interzis să intre în biserică. Dorinţa vreunui gâde
de a-i fi botezat copilul sau ca vreo rudă pe moarte să primească ultima binecuvântare depin-
dea de cât de dispus era preotul local, uneori de loc milos, să păşească într-o locuinţă „necu-
rată”. Le era deasemenea interzis să folosească băile publice, cârciumile sau alte clădiri pu-
blice şi era practic nemaiauzit ca un călău să intre în casa vreunui om respectabil” - (pp. 40 -
41). Dar au existat şi excepţii! Foarte puţine, este adevărat. Meister Frantz Schmidt a fost una
dintre ele! Una emblematică! Şi din acest punct de vedere, cartea despre călăul din Nürnberg
este un veritabil „studiu de caz”!
Tânărul Frantz Schmidt şi-a făcut ucenicia pe lângă tatăl său, acumulând cunoştinţele
teoretice şi abilităţile practice necesare practicării individuale a meseriei de călău public. În
1573, la 19 ani, tânărul Frantz a devenit maestru călău, cu atestat profesional public (Meister-
brief), după prima sa execuţie publică reuşită prin spânzurare. A urmat o nouă treaptă pe scara
profesională, cea de călău - calfă. Meister Frantz Schmidt a devenit călău oficial al oraşelor
franconiene Bamberg (1573 - 1578) şi Nürnberg (1578 - 1618). În cele două oraşe medievale,
el a aplicat pedepsele stabilite de judecători, conform legilor: Bambergische Halsgeric-
htsordnung, abreviat: Bambergensis, din 1507; Constitutio Criminalis Carolina, abreviat: Ca-
rolina, din 1532. Prin contractul de angajare a lui Meister Frantz Schmidt la Primăria Nürnberg
- ului, semnat la începutul lunii mai 1578, tânărul călău s-a angajat „să fiu cinstit, obedient şi
respectuos cu stăpânii mei îndurători, în fiecare zi a vieţii mele şi să slujesc nevoilor acestora
şi să-i protejez de rău, cu toată iscusinţa mea. (...) Niciodată să nu slujesc pe altcineva din
afara acestui oraş, indiferent unde, fără permisiunea Onorabilului Consiliu, stăpânii mei
acordându-mi în schimb, cu milostenie, trei florini săptămânali şi o primă de Anul Nou de şase
florini (...), până când, din cauza vârstei sau a altei boli sau neputinţe, nu-mi voi mai putea
îndeplini atribuţiile” - (p. 168). Anual, Frantz câştiga 162 de florini sau guldeni (monede de
aur), situându-se între venitul unui învăţător (50 de florini) şi câştigul unui jurist municipal
(300 - 400 de florini). La această simbrie garantată se adăugau câştigurile din intervenţiile
medicale asupra unor pacienţi răniţi, care sumă putea egala sau chiar depăşi venitul de la Pri-
mărie. Aşadar, peste 320 de florini anual. O adevărată mică avere pentru un renegat, dar „cre-
dincios” şi indispensabil angajat al Primăriei!
„Fişa postului” Meister - ului Frantz Schmidt impunea două cerinţe profesionale fun-
damentale: anchetarea acuzatului şi pedepsirea acestuia, conform Legii Carolina şi a hotărâri-
lor judecătorilor. Anchetarea cuprindea metode non - violente (dialogul interogator, confrunta-
rea cu martori, prezentarea instrumentelor de tortură, metoda catafalcului etc.), dar şi violente
(scoaterea unghiilor, şuruburi pentru degete, şuruburi pentru picioare, făclii la subsuoară, îne-
carea simulată, „scara” / „grilajul” - tamburul ghimpat, „cununa” / „coroana”, „piatra” / „strap-
pado” etc.). În funcţie de gravitatea faptei comise de infractor şi de hotărârea judecătorilor,
călăul aplica următoarele pedepse: biciuirea publică cu nuiele de mesteacăn; alungarea din oraş
şi exilarea (surghiunirea) pentru diferite termene sau pe viaţă; scoaterea unui ochi / ochilor şi
alungarea din Nürnberg; tăierea urechii / mâinii drepte; smulgerea cărnii cu cleştele înroşit în
foc; execuţia capitală publică prin: înecare, decapitare, spânzurare, tragere pe roată, arderea pe
rug, ruperea în bucăţi cu patru cai puternici.
Drama păcatului şi a mântuirii, regizată cu multă atenţie şi responsabilitate, cu scop
preventiv, punitiv, de impresionare a opiniei publice, cuprindea trei acte: cuvântul condamnatu-
lui şi pronunţarea hotăririi judecătoreşti; procesiunea vinovatului, a paznicilor şi a călăilor către
locul execuţiei, însoţiţi de sute, uneori de mii de nürnberger - i „spectatori”; execuţia propriu-
zisă şi expunerea cadavrului / a părţilor sale la locul supliciului, ad memorandum. Infracţiunile
pentru care s-au aplicat pedepsele enumerate anterior erau diverse: trădare; furt; jaf; falsificare;
încălcarea relaţiilor stăpân - servitor; înşelătorie; prostituţie; incendiere; agresiuni violente
împotriva bătrânilor şi bolnavilor; crimă conjugală; adulter; bigamie; sodomie; blasfemie;
paricid; regicid; pruncucidere etc.
La finalităţile justiţiei şi penalităţii medievale / premoderne urbane germane din Bam-
berg şi Nürnberg, s-a mai adăugat una: răzbunarea victimelor nevinovate. Din acest punct de
vedere, însemnările din Jurnalul său dovedesc „(...) că Frantz Schmidt era nu numai un călău
harnic, ci şi unul pasionat. Revolta lui cu privire la atrocităţile comise de jefuitori şi incendia-
tori pare autentică, iar angajamentul lui de a restabili ordinea socială este sincer, nu duşmă-
nos sau calculat. Empatia lui pentru victime, în special cele jefuite de toate posesiunile lor
lumeşti, este frecventă şi exprimată într-un mod convingător. Altfel spus, în loc să-şi reprime
sau să-şi nege emoţiile, Meister Frantz a ales mai degrabă să le canalizeze, oferindu-le victi-
melor singura alinare pe care le-o putea acorda - răzbunare legală” - (p. 159), a considerat
Joel F. Harrington.
Pe plan personal - profesional, Frantz Schmidt, devenit maestru în meseria sa, recunos-
cut atât de superiorii săi, cât şi de locuitorii Nürnberg - ului, a continuat acţiunile de consolida-
re a personalităţii şi reputaţiei sale printre orăşenii burgului de pe râul Pegnitz, care-l priveau,
încă, cu suspiciune şi prudenţă. Astfel, în iulie 1593, Meister Frantz Schmidt a solicitat oficial
şi a obţinut, de la Consiliul Orăşenesc, calitatea de Cetăţean al Nürnberg - ului, „din moment ce
şi-a îndeplinit până în acest moment funcţia ireproşabil” - (pp. 173 - 174), au argumentat con-
silierii şi magistraţii urbei. „Era o realizare remarcabilă pentru fiul unui călău, a conchis auto-
rul cărţii, dar în ochii lui Meister Frantz, era încă departe de ţelul suprem” - (p. 174).
Realizat profesional şi personal, devenit un Înţelept al meseriei sale, călăul auto - didact
Meister Frantz Schmidt a realizat, în consemnările din Jurnalul său, analize psihologice ale
caracterelor condamnaţilor din Bamberg şi Nürnberg (1573 - 1618) şi tipologii / motivaţii ale
faptelor penale / crimelor: accidentale; premeditate; predispoziţie genetică; motivare materială
- socială; din răutate; din răzbunare; din „pasiune”; din gelozie; boli mintale; (auto)excludere
socială etc. Infractori condamnaţi pentru faptele lor, „Aceşti bărbaţi (şi femei - completare DP)
îşi făcuseră toţi alegerile, pare să spună Frantz, iar soarta lor de mai târziu se conforma, aşa-
dar, propriilor opţiuni. Fiecare persoană era sortită păcatului; să caute sau să acorde mila
era, în schimb, o alegere”- (p. 226), a conchis autorul, sintetizând atitudinea şi concepţia pre -
modernă despre justiţie, penalitate, comportament social ale călăului „cu conştiinţă” din Nür-
nberg.
Cunoştinţele de anatomie practică şi abilităţile meseriei de meister călău i-au permis lui
Frantz Schmidt să practice, în timpul liber, şi activităţi de tămăduitor: chirurg - asistent sau
chirurg - felcer, adică de îndreptare - reaşezare a oaselor rupte, sutură de răni / vase de sânge,
amputări etc., pentru care primea sume frumuşele, completându-i câştigurile lunare. În paralel,
urmărea să-şi consolideze statutul de cetăţean respectabil al Nürnberg - ului, în perspectiva
obţinerii certificatului de onorabilitate de la conducătorii oraşului liber şi chiar de la împăratul
german. Sexagenar şi bolnav, Meister Frantz Schmidt şi-a încheiat cariera de călău al oraşului
de pe râul Pegnitz în vara anului 1618, aspect consemnat succint în ultima notă a Jurnalului
său: „Pe 4 iulie (1618) m-am îmbolnîvit şi de Ziua Sfântului Laurenţiu (18 august 1618) am re-
nunţat la activitatea mea, după ce am menţinut şi exercitat funcţia timp de 40 de ani” - (p. 259).
După pensionare, Meister Frantz Schmidt a continuat eforturile pentru redobândirea
onorabilităţii familiei sale. O recomandare oficială în acest sens, de la Consiliul Orăşenesc
Nürnberg, a fost ataşată cererii din mai 1624 a fostului călău adresată împăratului Ferdinand II,
prin care petentul a solicitat „umil” redarea onoarei numelui Schmidt şi îndepărtarea stigmatu-
lui marginalizării şi impurităţii profesionale - sociale. Diploma imperială din august 1624,
pentru Meister Frantz Schmidt şi familia sa, a decretat: „pe baza folositoarei petiţii adresate
nouă de mult - stimatul primar şi consiliu al oraşului Nürnberg, dezonoarea moştenită de
Frantz Schmidt, care îl opreşte pe el şi pe moştenitorii săi de la a fi consideraţi integri sau
care le aduce alte limitări, este astfel, prin puterea şi clemenţa imperială, abrogată şi elimina-
tă, iar statutul său onorabil printre ceilalţi oameni respectabili este afirmat şi restabilit” - (p.
265). Astfel, „El (Meister Frantz Schmidt) şi-a atins misiunea: dezonoarea tatălui său s-a
transformat în onoarea fiilor lui. Nu avea să le transmită mai departe sabia călăului, ci bistu-
riul medicului” - (p. 266), a conchis Joel F. Harrington.
Meister Frantz Schmidt şi-a petrecut ultimii zece ani din viaţă în onorabilitate şi respect
cetăţenesc (kunstreich) la Nürnberg, murind vineri, 13 martie 1634, la 80 de ani. Autorul a
sintetizat astfel viaţa şi activitatea fostului călău şi vindecător: „El a fost îngropat a doua zi
după moarte, în locul de veci al familiei din cimitirul Sfântul Rochus, pe care îl achiţionase cu
o jumătate de secol mai devreme. A fost înmormântat alături de Maria lui, de mult timp dece-
dată, şi cei patru copii morţi. Cel mai important, el a fost numit în toate însemnările oficiale
„Onorabilul Frantz Schmidt, Doctor, în Obere Wöhrd(strasse)”, fără nici o referinţă la josni-
ca lui profesie care i-a asigurat, după 45 de ani, acest statut. Visul aparent imposibil care i-a
însufleţiţ viaţa era, în sfârşit, o realitate săpată pe piatra lui de mormânt, pentru ca întreaga
posteritate să o vadă” - (p. 270).
Un epilog, un mesaj al acestui studiu de caz? Pentru cititorii şi cetăţenii începutului de
secol XXI, este studiul şi prezentarea unei meserii ciudate, respingătoare şi inutile astăzi, când
pedeapsa cu moartea a fost abolită în foarte multe ţări ale lumii, mai mult sau mai puţin „civili-
zate”. O adevărată reuşită istoriografică despre o temă (încă!) sensibilă a istoriei medievale şi
pre - moderne, scrisă clar şi convingător pentru cei care au avut timpul şi curiozitatea să o
citească. Un „studiu de caz” ce ar trebui să-i inspire şi pe istoricii români să abordeze un subi-
ect ignorat sau amintit tangenţial, al propriei noastre istorii medievale şi moderne. Dar „În
ochii contemporanilor săi, a precizat Joel F. Harrington, Meister Frantz şi-a îndeplinit datoria
de a asigura cetăţenilor Nürnberg - ului un sentiment de ordine şi justiţie. Prin propriile pu-
teri, şi-a ţinut promisiunea faţă de tatăl şi copiii lui, chiar şi faţă de sine însuşi, în ciuda obsta-
colelor ce păreau a fi de neînvins, ajutat de credinţa religioasă şi de succesul său extraordinar
în adevărata lui vocaţie de tămăduitor, pe care singur şi-o mărturisise. (...) Putem spune cu
certitudine că a fost o viaţă cu totul dedicată unui singur ţel. Probabil că într-o lume crudă şi
schimbătoare există speranţe să găseşti un om care să-şi sfideze propria soartă, depăşind
ostilităţi generale şi răzbătând, pur şi simplu, în ciuda tuturor tragediilor personale. Meister
Frantz gândea cu siguranţă astfel. Iar acesta este, suntem de acord cu el, un gest de integritate
demn de rememorat” - (p. 282). Bilanţul a 45 de ani slujire a dreptăţii şi legalităţii, de aplicare
a hotărârilor judecătoreşti? 394 de execuţii capitale, în diverse forme; câteva sute de sentinţe
fizice ne - letale. La această „contabilitate negativă”, se adaugă 15.000 de vindecări ale unor
afecţiuni „externe” mai mult sau mai puţin grave. Raportul este 1:15 în favoarea „faptelor
bune”, care au salvat vieţi. Evident, şi alte consideraţii pot fi formulate pe seama acestor statis-
tici. Îi invit pe cititori la reflecţii pe marginea acestor cifre...
Monografia despre Meister Frantz Schmidt trebuie completată cu o ediţie critică a do-
cumentelor fundamentale din viaţa şi activitatea profesională a călăului din Nürnberg, contri-
buţie promisă de Joel F. Harrington. Pe de altă parte, hârtia cărţii este de calitate inferioară, iar
hărţile şi reproducerile imaginilor sunt doar alb - negru, deşi unele sunt color în original. Note-
le sunt grupate, incomod, la sfârşitul cărţii, iar un Glosar cu termeni specifici şi un Index an-
troponimic, toponimic, hidronimic etc. lipsesc din structura contribuţiei, deşi prezenţa lor era
necesară cititorilor specialişti sau interesaţi de subiect.
În concluzie, o contribuţie ştiinţifică reuşită, paradigmatică, bine primită în lumea nord -
americană şi occidentală, cu cronici excelente, care mai sparge un tabu şi multe prejudecăţi,
care trebuie să invite la un studiu despre călăul în lumea feudală - modernă românească. Doresc
succes cărţii şi în orizontul istoriografic românesc!
▬► Florin Simion Egner, Viorica Popa, Din istoria şi patrimonial comunităţii armene
din Botoşani, vol. I, Botoşani, Tipografia Mediator, Botoşani, 2014, 535 p.
Titlul acestei prezentări de carte trimite la tomul Din istoria şi patrimonial comunităţii
armene din Botoşani, vol. I, Botoşani, Tipografia Mediator, Botoşani, 2014, 535 p. elaborat de
Florin Simion Egner şi Viorica Popa. Vol. I reuneşte primele cinci fascicole tematice referitoa-
re la subiectul precizat în titlu, pe care le-am prezentat anterior în paginile revistei Luceafărul
de Botoşani şi a anuarului Muzeului Judeţean Botoşani, AMS, XI - XII, 2012 - 2013. Până în
2013 au fost editate cărţile din primul volum, celelalte fascicole, reunite în volumul al doilea,
fiind deja trimise la tipar sau în stadiu înaintat de elaborare, pe masa (tastatura calculatorului!)
autorilor.
Cele cinci prime titluri, în ţinute grafice foarte bune, imprimate pe hârtie semi-velină, cu
imagini, hărţi, grafice etc. color şi albnegru, lansate oficial la Biblioteca Judeţeană „Mihai
Eminescu” din Botoşani, au fost: Istoria comunităţii armenilor din Botoşani (1045 - 2012),
Tipografia Mediator, Botoşani, 2012, 114 p. Autorii au structurat demersul lor istoriografic în
16 sintetice capitole, cu un Cuvânt înainte, În loc de concluzii şi Referinţe bibliografice. Capi-
tolele au următoarele titluri, ce rezumă şi caracterul evenimentelor istorice prezentate: 1. Peri-
oada 1045 - 1350. Primele migraţii armene. Aşezarea armenilor în Botoşani, până la construi-
rea bisericii armene Sfânta Maria; 2. Biserica armeană din Botoşani de la 1350 - prima bise-
rică creştin-ortodoxă din piatră din Botoşani, prima biserică armeană din România şi prima
biserică cu serviciul religios continuu din întreaga diaspora armeană; 3. Colonia armeană din
Botoşani de la 1350 până la atestarea documentară a oraşului. Târgul Botoşani înfiinţat de
armeni; 4. Migraţiile armenilor în Moldova între 1418 - 1484. Mărirea continuă a coloniei
armene în Botoşani până în secolul al XVII-lea; 5. Administraţia armeană proprie în Botoşani
în perioada medievală, până la Regulamentele Organice. Perioada 1526 - 1820; 6. Persecuţii-
le anti-armeneşti declanşate de domnitori ai Moldovei (1551 - 1671); 7. Prima perioadă de
prosperitate. Construirea şi extinderea edificiilor bisericilor armeneşti din Botoşani între
1551- 1797; 8. A doua perioadă de prosperitate. Expansiunea economică a comunităţii arme-
ne în Botoşani până la Regulamentele Organice (sic!); 9. Privilegiile economice, civile şi poli-
tice acordate armenilor. „Memoar”-ul botoşăneanului Valerian Aritonovici; 10. Viaţa socială
în comunitatea armeană din Botoşani până la Regulamentele Organice; 11. Evoluţia popu-
laţiei armene în oraşul Botoşani. Recensămintele populaţiei armene; 12. Armenii în adminis-
traţia Moldovei şi a oraşului Botoşani. Perioada 1820 - 1944; 13. A treia perioadă de prospe-
ritate. Comunitatea armeană din Botoşani în perioada 1820 - 1894; 14. Perioada de declin a
comunităţii armene din Botoşani (1894 - 1944); 15. Comunitatea armeană din Botoşani în era
comunistă. Perioada 1945 - 1989; 16. Comunitatea armeană din Botoşani în zilele noastre.
Perioada 1989 - 2012.
Paginile concluzive rezumă principalele

idei expuse de autori: emigrând din Hayastan (Ar-
menia de astăzi), coloniştii armeni s-au aşezat „în
Botoşani” începând cu „anii 1045 şi 1064”, ulte-
rior şi în „anii 1239, 1319 şi 1342”; colonia ar-
meană a construit la Botoşani o biserică din lemn,
ulterior una din piatră, biserica Sfânta Maria, cu o
pisanie datând din „1350”, dispărută ulterior;
colonia armenească foarte mare la 1330 „a dat
naştere târgului Botoşanilor”. Autorii au mai
adăugat că „A scrie istoria armenilor din Botoşani
înseamnă a scrie istoria Botoşanilor. O istorie a
oraşului văzută din perspectiva unei colonii adop-
tate, puternică şi aducătoare de prosperitate. Bo-
găţia armenilor botoşăneni a însemnat bogăţie
pentru oraşul Botoşani, pentru că armenii nu au
luat nimic cu ei pentru a duce în alte părţi, dar au
adus atâtea încât fiecare loc important în oraş
poartă amprenta lor durabilă: case, astăzi monu-
mente de arhitectură urbană; biserici monumentale; străzile armene şi spaţiile comerciale cu
beciurile boltite în Piaţa Târgului; cimitire cu monumente funerare unice în Moldova; Piaţa
Mare a oraşului. Armenii botoşăneni, prin eforturi prometeice, dar şi prin mijloace atât de
comune, au înălţat condiţia oraşului Botoşani, care fără armeni ar fi rămas un loc multmai
puţin cunoscut”. O referire punctuală trebuie făcută la primarii armeni ai localităţii Botoşani,
din ultima treime a secolului XIX şi prima jumătate acelui următor: Gheorghe Ciolac (1867,
1872), Ilie (Luţă) Ciolac (1890,1898), Christian (Cristea) G. Ciomac (1927, 1928-1929), Ioan
Missir (1931,1941 - 1943).Autorii au utilizat 42 de Referinţe bibliografice (fonduri de arhivă,
articole, studii, monografii, statistici, memorii).
Al doilea titlu din decalogul istoriografic armenesc este: Biserica armeană din Bo-
toşani, o existenţă de peste şapte secole, Tipografia Mediator, Botoşani, 2012, 122 p. Folosirea
singularului în titlul cărţii face trimitere la instituţia bisericii armene din Botoşani şi nu la bise-
rica armeană ca element arhitectonic, pentru că autorii prezintă trei lăcaşuri de cult armene şi
omănăstire ortodoxe, din Botoşani. Prima dintre ele este biserica Sfânta Maria (Sfânta Născă-
toare), construită în „1350”, conform ‚tradiţiei”, cu o istorie interesantă (prezentată în capitole-
le: 1. Începuturile bisericii armene dinBotoşani; 2. Mărturii şi izvoare care atestă construirea
bisericii armene Sfânta Maria (Sfânta Născătoare) în Botoşani în anul 1350; 3. Cercetări
arheologice privind atestarea perioadei construirii bisericii armene Sfânta Maria (Sfânta
Născătoare) din Botoşani; 4. Biserica Sfânta Maria (Sfânta Născătoare) din Botoşani - cea
mai veche biserică armeană din diaspora; 5. Biserica Sfânta Maria (Sfânta Născătoare) din
Botoşani în perioada 1350 - 1551; 6. Biserica Sfânta Maria din Botoşani în perioada 1551 -
1669; 7. Biserica Sfânta Maria din Botoşani după 1669. Funcţia de catedrală armeană.
Reşedinţă episcopală; 8. Viaţa religioasă în parohia bisericii armene botoşănene Sfânta Ma-
ria. Al doilea edificiu religios este biserica SfântaTreime din Botoşani, construită din lemn în
1655 şi din piatră în 1795, prezentată în capitolele: 9. Construirea bisericii Sfânta Treime din
Botoşani. Perioada 1655 - 1797; 10. Biserica armeană Sfânta Treime din Botoşani între anii
1797 - 1945; 11. Clopotniţa Bisericii armene Sfânta Treime dinBotoşani; 12. Viaţa religioasă
la biserica armeană botoşăneană Sfânta Treime din Botoşani). A treia biserică este Buna Ves-
tire a cimitirului armenesc Eternitatea din Botoşani, construită în 1884 (prezentată în capitolul
Biserica armeană Buna Vestire de la cimitirul armean Eternitatea din Botoşani). Cazul parti-
cular a fost biserica de lemn şi mănăstirea armenească Sfântul Axentie din Botoşani, cu activi-
tate religioasă între anii 1560 - 1655. Autorii au prezentat apoi Administraţia bisericii armene
din Botoşani, Biserica armeană din Botoşani în perioada comunistă. Perioada 1945 - 1989 şi
Biserica armeană din Botoşani după comunism. Perioada 1989 - 2012. În Referinţe bibliogra-
fice (fonduri de arhivă, articole, studii, monografii, statistici, memorii), autorii au inserat 23 de
unităţi, unele dintre ele citate incomplet.
Şcoala armeană din Botoşani, o existenţă de şapte secole, Tipografia Mediator, Bo-
toşani, 2012, 22 p., este titlul celei de-a treia cărţi din seria decalogului istoriografic armenesc
despre armenii botoşăneni. Autorii au prezentat sumar cele trei şcoli ale comunităţii armeneşti
din Botoşani. Prima dintre ele a fost şcoala armenească de pe lângă biserica armenească Sfân-
ta Maria, întemeiată, presupun logic autorii, încă din secolul XV, citând o referinţă despre
apariţia unei şcoli pe lângă biserică, pe când ar fi existat o biserică din lemn, încă din secolul al
XIII-lea, referinţă care nu poate fi însă confirmată documentar. Şcoala a devenit, din 1811,
Şcoala publică armeană de băieţi, cu predare în limba armeană, iar după 1850 cu predare şi în
limba română. Din 1858 a funcţionat la Botoşani Şcoala armeană de băieţi nr. 2, cu predare în
limba armeană şi în limba română, dar cu o existenţă efemeră, doar câţiva ani şcolari. În peri-
oada 1866 - 1894 a funcţionat periodic la Botoşani Şcoala armeană de fete, susţinută financiar
de Societatea armeană de binefacere Bratstva. Şcolile armeneşti din Botoşani erau susţinute
material şi moral de comunitatea armenească din localitate, Societatea Patrioţilor (Azkasiraţh)
şi persoane particulare, cu plata activităţilor didactice ale învăţătorilor şi profesorilor, chiria şi /
sau cheltuielile de întreţinere a clădirilor, manuale şcolare, cărţi, rechizite, burse şcolare, îm-
brăcăminte, încălţăminte etc. acordate elevilor nevoiaşi, orfani de unul sau ambii părinţi. În
statisticile Inspectoratului Şcoalelor din Botoşani au figurat, în 1877 şi în 1888, două şcoli
armeneşti în localitate, una de băieţi şi una de fete. După 1900, elevii armeni frecventează tot
mai mult şcolile româneşti primare, secundare, liceale, pentru o cât mai folositoare şi rapidă
integrare a lor în societatea românească. După 1945 - 1948 nu au mai existat şcoli armeneşti în
oraşul Botoşani, elevii armeni frecventând şcolile româneşti de diferite grade.
Cimitirele armene din Botoşani, Tipografia Mediator, Botoşani, 2013, 118 p., este titlul
celei de-a patra cărţi din seria decalogului istoriografic armenesc despre armenii botoşăneni,
care completează informaţiile din Biserica armeană din Botoşani, o existenţă de peste şapte
secole, Tipografia Mediator, Botoşani, 2012, 122 p. Autorii au prezentat noutăţi despre cimiti-
rele conexe bisericilor armene din Botoşani: 1. Cimitirele armene în oraşul Botoşani şi vechi-
mea lor; 2. Cimitirul armean din curtea bisericii Sfânta Maria, primul cimitir ortodox desco-
perit în Botoşani; 3. Cimitirul armean din curtea bisericii Sfânta Treime (cimitir parohial); 4.
Cimitirul Eternitatea. Biserica cu hramul Buna Vestire. Au existat, de asemenea, din diferite
motive, cazuri de armeni înmormântaţi în cimitirul catolic (nemţesc) din Botoşani; 5. Cimitirul
nemţesc, legătura de veacuri a două naţii, în cimitirul românesc Eternitatea din Botoşani; 6.
Armeni înmormântaţi în cimitirul românesc, în cimitirele armeneşti din Bucureşti, Iaşi,
Focşani, Cluj, Oradea, Buzău, Cernăuţi, Târgu Ocna (Armeni botoşăneni înmormântaţi în alte
locuri. Români înmormântaţi în cimitirul armenesc Eternitatea). Optsprezece Referinţe biblio-
grafice încheie excursul de memorie şi de pomenire al autorilor pe urmele armenilor înmor-
mântaţi în Botoşani şi în alte localităţi româneşti.
Al cincilea volum al seriei armeneşti, care încheie primul cvintet tematic al monografiei
Din istoria şi patrimoniul comunităţii armene din Botoşani, intitulat Case armene din Botoşani
(Tipografia Mediator, Botoşani, 2013, 168 p.), a fost structurat în 10 capitole, cu subcapitolele
respective: capitolele I - VI, Concluzii, Anexa nr. 1 (Propuneri pentru Rezervaţia de artă plas-
tică Cimitirul armean Eternitatea), Bibliografia utilizată de autori, Addenda (Scurtă cronolo-
gie a istoriei armenilor în Botoşani, secolul XI - începutul secolului XXI, întocmită de Florin
Simion Egner). Construcţiile armenilor din Botoşani au fost în primul rând locuinţe private,
obişnuite sau sofisticate, după averea şi poziţia socială a proprietarului în comunitatea armeană
şi în societatea botoşăneană a secolului respectiv. Au urmat apoi clădirile de interes şi de utili-
tate publică, construite special sau găzduite în clădiri ridicate de armeni ori pe terenuri donate
de proprietari armeni. Astfel, arhitectura prezentă a oraşului Botoşani include clădiri armeneşti
cunoscute de botoşănenii din generaţiile a doua şi a treia, dar necunoscute sau ignorate în tu-
multul vieţii cotidiene de tânăra generaţie, pentru care construcţiile urbei în general, clădirile
armeneşti în particular, constituie penultima grijă şi preocupare a zilei. Autorii, Florin Simion
Egner şi Viorica Popa, urmând motto-ul auto-asumat: „Prin armeni descoperim istoria
oraşului Botoşani”, au grupat clădirile armeneşti, dispărute sau încă existente, după criteriul
geografic şi al utilităţii publice. Referitor la Ansamblul de case armeneşti din Mahalaua Ar-
meană (catalogat ca Rezervaţia de arhitectură urbană „Cartierul armenesc”- R2), autorii au
prezentat 11 „case”, începând cu Casa Maximovici - Alaci şi terminând cu Casa Truşchievici -
Goilav, analizând stilul arhitectonic, perioada construirii, reparaţii - modificări arhitecturale
structurale, completând cu date despre familia constructoare, situaţia juridică şi starea prezentă
a construcţiei. A urmat apoi Capitolul al III-a, Ansamblul de case armeneşti din Mahalaua
Sfântul Gheorghe (catalogat ca Rezervaţia de arhitectură urbană „Cartierul comercial al Târgu-
lui Vechi” - R1), în cadrul căruia autorii au prezentatalte 15 case armeneşti zidite în perioada:
sfârşitul secolului XVIII – începutul secolului XX, de la Casa negustorilor armeni din Piaţa
Sfântul Gheorghe până la Casa Enăşescu - Goilav. Unele dintre ele sunt încă „active” astăzi,
altele au fost abandonate / părăsite, din motive pe care autorii le-au menţionat cu regret şi cu
durere în suflet.
O altă zonă cu case armeneşti a fost segmentul topografic al actualului Bulevard Mihai
Eminescu, de la intersecţia cu Str. Marchian spre ieşirea către Iaşi (Cap. IV, Alte case armene
din Botoşani, catalogat ca Rezervaţia de arhitectură urbană „Zona rezidenţială” - R6). Sunt
recenzate 11 clădiri, unele utilizate astăzi, cum ar fi cea care găzduieşte Direcţia de sănătate
publică a judeţului Botoşani sau Casa Memorială „Nicolae Iorga”, ori altele parasite (Casa
Ciolac, Casa Ion Ciolac etc.). Dar armenii au avut o contribuţie foarte importantă şi la edifica-
rea unor clădiri de interes şi de utilitate publică: Teatrul „Mihai Eminescu”, Judecătoria de
pace (Str. Cuza Vodă colţ cu Calea Naţională), Şcoala armeană din curtea Bisericii armene
„Sfânta Maria”, Spitalul de copii „Filantropia” (intersecţia str. Bucovina cu Str. Nicolae Iorga),
Spitalul de boli contagioase - Spitalul Militar (lângă Mănăstirea Popăuţi), Casa comunităţii
armene (pe Str. Poştei). Sunt clădiri ale căror personalităţi arhitectonice şi instituţionale trebuie
re-promovate şi re-personalizate pentru Municipiul Botoşani la începutul secolului XXI (Cap.
V, Teatru, judecătorie, şcoală, spitale, farmacii construite de armeni în Botoşani). Case arme-
neşti care nu mai sunt (Cap. VI), posibilă parafrază a titlului cărţii de evocări a lui Nicolae
Iorga, Oameni cari au fost, istoricul însuşi locuind în copilărie în casa armencei Ecaterina
Ciolac de pe str. Liceului, este capitolul cel mai trist al cărţii. Au fost dărâmate, din varii moti-
ve, pe care autorii le-au enumerat cu regret, în a doua jumătate a secolului XX, casele construi-
te de familiile Constantin Ciolac, Cerchez, Falinski, Sofian Goilav, Missir - Onicescu, Ţaranu -
Jaba, sau Casa cu prăvălie (Str. Victoriei, nr. 12) ori Casa cu cerdac pe două laturi (Str. Dochia,
nr. 3). Şi încă alte exemple ar putea fi adăugate… „Majoritatea caselor care s-au păstrat până
astăzi, au concluzionat autorii, au fost construite de armeni în Botoşani, între anii 1786 - 1928.
Perioada începe şi se termină cu construirea a două edificii emblematice de către comunitatea
armeană din Botoşani. În 1786 s-a construit Şcoala armeană iar în 1928 a fost dată în folo-
sinţă Casa comunităţii armene. Anul 1930 a însemnat în recensămintele locale, dar şi în do-
cumentele păstrate în arhive, o ieşire din primul plan al rolului acestei comunităţi locale”.
Comunitate importantă în Botoşani, etnia armeană a avut o contribuţie majoră la dezvol-
tarea multi - sectorială a localităţii şi la completarea arhitecturală a ansamblului urbanistic
Botoşani cu edificii specifice, unele încă „în picioare” şi „active” în diferite domenii de activi-
tate umană, clădiri care bucură ochii privitorilor, profani sau specialişti, dar toţi doritori să vadă
şi să atingă trecutul de lângă ei; altele dărâmate, rămase doar în fotografii, desene, filme sau în
memoria botoşănenilor din generaţiile a doua şi a treia, care se mai opresc astăzi cu nostalgie şi
regret în dreptul unor locuri din oraş, rostind nostalgic pentru ei şi pentru alţii şi indicând cu
mâna tremurândă de emoţie sau de bătrâneţe: „Aici a fost odată Casa…”. Conservarea valori-
lor arhitectonice şi spirituale armeneşti din Botoşani, înfiinţarea unui muzeu şi a unui „Lapida-
rium“ se impun cu necesitate în viitorul apropiat, pentru a combate uitarea care se aşază ca un
linţoliu negru peste istoria armenilor din nordul Moldovei. La îndepărtarea uitării şi la rememo-
rarea trecutului contribuie şi Scurtă cronologie a istoriei armenilor în Botoşani, întocmită de
Florin Simion Egner. Plecând de la motoul: „Prin armeni descoperim istoria oraşului Bo-
toşani”, deja amintit anterior, autorul a realizat o schiţă a istoriei armenilor plecaţi în diaspora
la mijlocul secolului XI şi aşezaţi în micro-regiunea şi apoi în târgul Botoşani, ulterior trăitori
şi activi în urbe până în zilele noastre, la începutul secolului XXI şi al mileniului III. Pentru
secolele XI - XIV autorul a formulat ipoteze bazate pe logica istorică, pe dovezi istorice indi-
recte, circumstanţiale, pe bunul simţ raţional, dar care trebuie dovedite pe viitor cu izvoare
istorice credibile, solide, directe. Autorii au în vedere pe viitor aşezarea unor plăci sau indica-
toare explicative pe clădirile armeneşti încă existente, funcţionale sau părăsite, şi pe locurile
unde au existat în trecut construcţii armeneşti. Pentru că, dacă s-a spus şi încă se mai spune că
oamenii şi cărţile îşi au soarta lor, mai bună sau mai rea, eu sunt sigur că pot afirma, fără teama
de a greşi sau de a fi blamat: HABEAT SUA FATA AEDIFICII!
După cartea a cincea: Case armene din Botoşani, următoarele apariţii editoriale din se-
ria O istorie ilustrată a oraşului Botoşani locuit de armeni sunt, în viziunea autorilor: 6. Fami-
lii armene în istoria şi cultura oraşului Botoşani; 7. Patrimoniul comunităţii armene din Bo-
toşani; 8. Tradiţii şi obiceiuri la armenii din Botoşani; 9. Ajutorarea la armenii din Botoşani;
10. Documente din arhiva comunităţii armene din Botoşani, formând al doilea cvintet al mo-
nografiei. Aşteptăm, astfel, cu mare interes apariţia celui de-al doilea cvintet al Istoriei armeni-
lor botoşăneni, care va forma al II-lea volum al sintezei armene semnate de Florin Simion
Egner şi Viorica Popa.

Acta Moldaviae Septentrionalis XIII 2014 Articol Iuda Sub Vremuri

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Acta Moldaviae Septentrionalis XIII 2014 Articol Iuda Sub Vremuri

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

http://www.cimec.ro / http://www.muzeubt.

Publicaţia Muzeului Judeţean Botoşani,

ISSN: 1582 – 6112

ACTA MOLDAVIAE SEPTENTRIONALIS, XIII, 2014 include teme de:

I: ARHEOLOGIE: STUDIU DE CAZ: VORNICENI –BOTOŞANI;

Tehnoredactare: Eduard Setnic, Dan Prodan, Gheorghe Florin Ştirbăţ;

Tipar: Tipografia RIA Botoşani,

Volumul este structurat în 7 secţiuni tematice:

I: ARHEOLOGIE: STUDIU DE CAZ: VORNICENI - BOTOŞANI;

 SECŢIUNEA I: ARHEOLOGIE: STUDIU DE CAZ: VORNICENI-BOTOŞANI

– Maria DIACONESCU, Cu privire la vasele suport tip „horă” de la Vorniceni …... 16

 SECŢIUNEA a II-a: MEDIEVISTICĂ: OAMENI, LOCALITĂŢI, OBICEIURI,

– Mihai C.V. CORNACI, Un dublu gros de la Alexandru cel Bun ……...……….….. 34

 SECŢIUNEA a III-a: SECOLELE XIX – XX: POLITICĂ, EDUCAŢIE, IDEOLOGIE,

– Simion-Alexandru GAVRIŞ, Ein Bildungsroman: educaţia lui Grigore Mihail

 SECŢIUNEA a IV-a: UN SECOL DE LA DECLANŞAREA PRIMULUI RĂZBOI

– Gheorghe I. FLORESCU, Intrarea României în Primul Război Mondial şi

– Vasile ADĂSCĂLIŢEI, Şcoala dorohoiană în ultimul deceniu al secolului

 SECŢIUNEA a VI-a: OMAGIERE ŞI MEMORIALISTICĂ

– Dan PRODAN, Nicolae Iorga – iniţiatorul comemorării lui Constantin

 SECŢIUNEA a VII-a: NOTE BIBLIOGRAFICE

– Contents (in romanian)…………………………..…………………………………… 5

 SECTION I: ARCHAEOLOGY: STUDY CASE: VORNICENI – BOTOŞANI

– Maria DIACONESCU, À propos de les vases de la categorie “hora”

 SECTION II: THE MEDIEVAL HISTORY: MEN, LOCALITIES, CUSTOMS, HIS-

 SECTION III: XIXth - XXth CENTURIES: POLITICS, EDUCATION, IDEOLOGY,

– Simion Alexandru GAVRIŞ, Ein Bildungsroman: the education of Grigore

– Gheorghe I. FLORESCU, The entrance of Romania in World War I and

 SECTION V: BOTOŞANI ZONE – PAGES OF HISTORY AND ETHNOGRAPHY

 SECTION VI: RESPECTS AND MEMOIRS

– Dan PRODAN, Nicolae Iorga - the initiator of Constantin Brâncoveanu’s

 SECTION VII: BIBLIOGRAPHICAL NOTES

LA AMS, XIII, 2014

– AARMN = Analele Academiei Române. Memorii şi Notiţe, secţiunea II – Bucureşti;

STUDIU DE CAZ: VORNICENI – BOTOŞANI

CU PRIVIRE LA VASELE SUPORT TIP „HORĂ” DE LA VORNICENI

À PROPOS DE LES VASES DE LA CATEGORIE “HORA”

Fragmente ceramice din vase tip „horă”: 1-L8; 2 Gr. A-B

Florentina OLENIUC, Maria DIACONESCU

DATE ARHEOZOOLOGICE PRIVIND RESTURILE OSTEOLOGICE

Cuvinte-cheie: Cultura Cucuteni, faza A-B, patologie, arheozoologie, cauzalitate, tipologie.

Cauzalitatea și tipologia aspectelor patologice

specifică fazei atlantice din Eneolitic (Drăgan, Airinei, 1997).

Grupul zootehnic Ovis aries/Capra hircus

Keywords: Cucuteni Culture, phase A-B, pathology, archaeozoology, causality, typology.

ARCHAEOZOOLOGICAL DATA ON OSTEOLOGICAL REMAINS

OAMENI, LOCALITĂŢI, OBICEIURI,

Mihai C.V. CORNACI

UN DUBLU GROS DE LA ALEXANDRU CEL BUN

Două motive au fost suficiente pentru a încerca această prezentare:

– Titlul de CETĂŢEAN DE ONOARE al comunei Dângeni, judeţul Botoşani, la 20-07-2013.

Monedă din seria emisă între anii 1409-1415 (?)7.

Gros cu 7 flori de crin în scut emis de Petru I

Baza metrologică a sistemului monetar al Moldovei a fost o unitate ponderală, probabil

A DOUBLE GROSCHEN / DUCAT FROM

CÂND AU DEVENIT BOTOŞANII TÂRG AL DOAMNEI?

Tendinţele acaparatoare ale suveranului polon, urmărind desprinderea de la trupul Ţării

WHEN THE BOTOŞANI HAS BECOME PRINCESS'S TOWN?

ASCENDENŢI PRIN FEMEI AI LUI ŞTEFAN VODĂ PETRICEICO

Cronicarul, relatând alegerea de către boieri, în 1672, a domnului Ştefan Petriceico, a

Keywords: ascendency; women; Ştefan Petriceico; Moldavia; 1672; estate Culicenii.

ŞTEFAN PETRICEICO VOIVODE’S WOMEN ASCENDENCY

Oana Maria AIOANEI

THE TRILOGY OF LIFE.

SECŢIUNEA I: ARHEOLOGIE: STUDIU DE CAZ: VORNICENI-BOTOŞANI

SECŢIUNEA a II-a: MEDIEVISTICĂ: OAMENI, LOCALITĂŢI, OBICEIURI,

SECŢIUNEA a III-a: SECOLELE XIX – XX: POLITICĂ, EDUCAŢIE, IDEOLOGIE,

SECŢIUNEA a IV-a: UN SECOL DE LA DECLANŞAREA PRIMULUI RĂZBOI

SECŢIUNEA a VI-a: OMAGIERE ŞI MEMORIALISTICĂ

SECŢIUNEA a VII-a: NOTE BIBLIOGRAFICE

SECTION I: ARCHAEOLOGY: STUDY CASE: VORNICENI – BOTOŞANI

SECTION II: THE MEDIEVAL HISTORY: MEN, LOCALITIES, CUSTOMS, HIS-

SECTION III: XIXth - XXth CENTURIES: POLITICS, EDUCATION, IDEOLOGY,

SECTION V: BOTOŞANI ZONE – PAGES OF HISTORY AND ETHNOGRAPHY

SECTION VI: RESPECTS AND MEMOIRS

SECTION VII: BIBLIOGRAPHICAL NOTES