UNIVERSITATEA DE MEDICINĂ, FARMACIE, ȘTIINȚE ȘI TEHNOLOGIE

”GEORGE EMIL PALADE” DIN TÂRGU MUREȘ

DPPD

PSIHOLOGIA EDUCAȚIEI
TEMA II

Student:
Aranka-Timea PATAKI

TÂRGU MUREŞ
2022
 TEMA II

Subiectul 6

După cum bine știm deja, educația este un foarte important factor al dezvoltării noastre,
a tuturor. Cel mai mare rol în dezvoltarea omenirii îl are școala, care la rândul ei, în privința
calității este deosebit de afectată de sistemul de învățământ pe care îl are la bază.
Reflectând asupra învățământului românesc, constat cu o oarecare tristețe că este un
sistem cu multe plusuri și foarte multe minusuri, iar în total, un sistem extrem de vulnerabil.
Efectele acestei vulnerabilități pot fi resimțite încă de la început și persistă până la finalizarea
studiilor, fiind afectați atât elevii, cât și studenții.
De ce oare eu, ca un student care în continuare face parte din acest sistem fac asemenea
afirmații? Oare pentru că Evaluarea Națională trebuia să înceapă la 9 și a început la 10 pentru
că așteptam după subiecte? Pentru că la Bacalaureat nu am putut să îmi termin lucrarea,
deoarece din ultimele 15 minute pe care le aveam când am mai cerut o foaie de examen, mi-au
rămas doar trei, deoarece foaia venea prea de departe? Ori, pentru că la examenul de licență
am primit un set incomplet de subiecte cu o întârziere de aproximativ 15 minute față de colegii
mei? Cu siguranță, acestea pot fi unele dintre motive. Cui i-ar plăcea să se afle într-o astfel de
situație? Dar există și altele...
Fac aceste afirmații, deoarece din experiența pe care am dobândit-o de-a lungul anilor de
studiu, am constatat că se oferă prea multe informații, unele extrem de utile, altele mai puțin.
Volumul este atât de mare, încât acest lucru se reflectă până și în starea precară de sănătate a
multora dintre noi, la vârste relativ fragede. Aici mă refer, de exemplu, la povara purtată pe
spinare aproape zilnic, în cazul meu, în ultimele 15 ani aproximativ – ghiozdanul de mai mult
de 10 kg plin de romane, manuale vechi, caiete de 80 de pagini, caiete de lucru, ș.a.m.d., ceea
ce reprezintă un efort fizic considerabil și pentru un adult. E și mai trist faptul că din
multitudinea aceea de informații, majoritatea elevilor/studenților nu au fost niciodată învățați
să selecteze ce e cu adevărat important, să sintetizeze. Dar, din păcate, acest aspect reprezintă
partea mai puțin gravă a situației.
 Învățământul de astăzi, deși îmi este greu să fac această afirmație, nu mai este un loc
sigur pentru cei care vor să învețe. El poate fi considerat chiar și un risc pentru dezvoltarea
emoțională a copiilor și a studenților din mai multe perspective.
Un elev/student român de succes este un bun receptor și reproducător de informații. Când
i se evaluează progresul și performanța, nu sunt luate în considerare abilitățile sale emoționale
și sociale, iar neavând acest obiectiv de dezvoltare, școala eșuează în a avea grijă de sănătatea
emoțională a acestuia.
Există și o serie de alți factori importanți care distorsionează într-un mod accentuat rolul
adevărat al sistemului de învățământ. Sunt statistici relevante la nivel național conform cărora
86% dintre elevii români au experimentat cel puțin o situație de umilință publică din partea
cadrelor didactice; 33% dintre ei au fost jigniți, iar 7% loviți de către profesorii lor. Critica,
expunerea publică umilitoare, evidențierea greșelilor, academice sau de comportament, sunt
principalele instrumente pedagogice pe care mulți dintre profesorii români le folosesc în relație
cu elevii. Aceste practici educaționale se înscriu în categoria comportamentelor abuzive cu
consecințe negative deopotrivă pentru dezvoltarea emoțională și educațională a copiilor.
Trebuie menționate și practicile discriminatorii cărora le cad victime numeroși copii din
diferite grupuri vulnerabile – copii de etnie rromă, copii cu tulburări de sănătate mentală, copii
ce provin din medii extrem de sărace sau sunt lipsiți de protecția parentală și care au un impact
semnificativ asupra sănătății și echilibrului emoțional.
Școala e departe a fi un loc al toleranței, al diversității și flexibilității, în care copiii sunt
sprijiniți să se integreze. Inițiate chiar de către școală sau de către părinții „celorlalți copii”, dar
susținute măcar tacit de școală, aceste practici nu doar că afectează profund copiii vulnerabili,
dar transmit o lecție deloc valoroasă celorlați copii care, învață astfel un model negativ de
comportament social.
Violența dintre elevi, desensibilizarea lor în calitate de martori ai acestui fenomen,
prezența din ce în ce mai accentuată a bullying-ului, lipsa informării și pregătirii corecte arată
că cel puțin în momentul de față, învățământul românesc nu are o bază solidă în ceea ce privește
stoparea unor fenomene dăunătoare, luarea unor măsuri disciplinare și consilierea victimelor
propriului sistem.
Acest lucru însă nu înseamnă că nu sunt șanse de redresare și evoluare. Trebuie reținut
că o educație calitativă presupune o solidă formare a celor care se află la vârful acestuia
(conducerea, legislativul, etc.) Acest lucru presupune formarea continuă a cadrelor didactice și
a consilierilor școlari, schimb de bune practici între profesori, creșterea numărului de profesori
de sprijin pentru copiii cu cerințe educaționale speciale; examinarea obligatorie a cadrelor
didactice prin evaluări psihologice independente, implementarea unor mecanisme de feedback
cel puțin semestriale de la elevi și părinți, în funcție de specificul școlii.
De asemenea, calitatea în educație e condiționată de stabilirea unor proceduri
democratice de alegere a directorilor de școală și a inspectorilor școlari cu participarea cadrelor
didactice. În plus, o debirocratizare a activității profesorilor, nevoiți să petreacă, în fiecare lună,
zeci de ore cu completarea de documente, ar asigura o mai atentă elaborare și implementare a
strategiilor și metodologiilor didactice.
În concluzie, dacă aceste măsuri s-ar implementa, învățământul românesc ar putea să
devină una dintre cele mai bune sisteme de învățământ, în care am vedea mai mulți
elevi/studenți, cadre didactice și în consecință, părinți mulțumiți și zâmbitori.
 Subiectul 2

În cercetarea educației, genul a devenit o „categorie de analiză” (Dillabough, 2001) și o

expresie a construcției identitare, servind ca model analitic al multiplelor poziții identitare
relevate de perspectivele poststructuraliste și constructiviste. În același timp, noțiuni precum
cele de „echitate” sau „egalitate” în educație au fost conceptualizate urmând un model critic al
interpretării dezechilibrelor între genuri și al identității de gen.

Una dintre principalele teme de cercetare privind genul în educație o constituie diferența
dintre rezultatele școlare ale fetelor comparativ cu cele ale băieților, adică ceea ce în
literatura de specialitate s-a numit „discrepanța (sau decalajul) de gen” (gender gap) în educație
(Epstein, 1998; Francis, 2000; Martino și Meyenn, 2001; Barash și Lipton, 2002). Inițial
această problemă a fost formulată ca un avantaj pe care îl au băieții la unele discipline (precum
matematica sau științele), adică la așa-numitele „științe masculine” (Goldstein, 1993), asupra
fetelor. S-a observat faptul că acest avantaj relativ al băieților nu pornește de la diferențe reale
între capacitățile sau aptitudinile școlare ale elevilor aparținând celor două genuri, ci reproduce
diferențe de gen construite social (Francis, 2000).

Mai mult, în ultimele decenii cercetările s-au orientat spre analiza discrepanțelor care
apar în sensul rezultatelor mai bune la învățătură pe care le obțin constant fetele (Barash
și Lipton, 2002). În interpretarea acestor diferențe au fost invocate, diferențe de gen construite
social, care, din nou, nu țin de capacitățile reale ale celor două genuri, ci de factori exteriori,
precum notarea comportamentului și influența așteptărilor diferite pe care profesorii le au față
de fete și băieți (Francis și Skelton, 2005; Skelton și Francis, 2009).

În cercetarea și teoretizarea genului în educație un rol decisiv l-a avut perspectiva

feministă (Oakley, 1972; Arnot și Mac an Ghaill, 2006; Bank, Delamont și Marshall, 2007).
Dezvoltată ca o analiză critică a rolului femeilor în societate, perspectiva feministă s-a aplecat
inițial asupra educației cu scopul de a evidenția discriminările care se produc la nivelul
practicilor și discursurilor educaționale (Dillabough și Arnot, 2001). În timp, teoria feministă
care a alimentat aceste cercetări a evoluat ca modalitate a problematizării genului și s-a
diversificat ideologic și teoretic (Mirza și Reay, 2000; Skelton și Francis, 2005). 1

1
https://doctorat.ubbcluj.ro/sustinerea_publica/rezumate/2012/sociologie/chira_vaetisi_lorena_lavinia_ro.pdf.
Accesat la 03.11.2022.
 Subiectul 5

„Educația e un pașaport spre viitor. Ziua de mâine aparține celor care o pregătesc de
astăzi.” – Malcom X
Așa cum știm cu toții deja, viitorul pe care îl așteptăm cu atât de multă nerăbdare se
află în mâinile următoarelor generații, a celor care astăzi încă se bucură de copilărie. Modul în
care copilul este educat astăzi se va reflecta în gradul de responsabilitate al acestuia când va
deveni adult. Această idee îmi aduce de fiecare dată aminte de importanța viitoarei mele
profesii, cea de profesor. Mă încântă și mă responsabilizează în același timp acest lucru, știind
că lumea ce va fi creată peste câțiva ani buni va oglindi munca mea de profesor, conștientizând
că de fapt, clădirea unui viitor mai bun depinde foarte mult și de munca depusă astăzi de mine.
Un copil sau elev învață foarte mult nu doar din ceea ce i se predă la școală, ci și din
multiplele exemple pe care le sesizează în lumea înconjurătoare. El absoarbe, asemenea unui
burete, toate informațiile care ajung la el. Pentru acest motiv m-am perfecționat și încerc să mă
perfecționez în continuu. Fiind un exemplu bun pentru elevii mei, le pot dărui mai mult decât
ar putea să învețe din orice carte.
În primul rând, vreau ca elevul meu de azi să devină adultul cât mai responsabil de
mâine. Această responsabilizare însă trebuie începută de azi, prin rezolvarea zilnică a temelor,
arătarea importanței punctualității, asumarea greșelilor și a deciziilor, învățare constantă,
dezvoltarea autocriticii constructive și a capacități de autoevaluare obiective. Doar astfel, el
poate deveni un om mai bun, mai folositor pentru societate. Iar dacă toate acestea va ajunge să
le facă cu mult curaj și multă dăruire, nimic de pe lumea aceasta nu îl va putea doborî, pentru
că își va găsi mereu forța necesară pentru a merge mai departe.
În al doilea rând, vreau ca elevul meu să devină un adult respectuos. Un adult care să
zâmbească mereu, să aibă o vorbă bună pentru toată lumea, să știe să zică „te rog”,
„mulțumesc” și „îmi pare rău”. Să aibă încredere în sine și prin încrederea lui să aibă puterea
de a-i ridica și pe cei care au nevoie de ajutorul lui. Să fie cinstit, să își cunoască drepturile
pentru a se putea apăra și a-i putea apăra și pe ceilalți fără să abuzeze de ele.
În al treilea rând, vreau ca elevul meu să devină adultul care, chiar dacă va ajunge
departe, mereu să își aducă aminte de unde a plecat. Să își aducă aminte de faptul că și el, fiind
copil, deseori a fost luat în brațe atunci când plângea, că și lui îi plăcea să se joace în parc până
la 11 seara și că și el a avut nevoie de sprijinul părinților așa cum probabil părinții lui vor avea
nevoie la un moment dat de sprijinul lui.
 În concluzie, vreau ca elevul meu să devină un adult responsabil, respectuos, educat,
manierat, bun la suflet și nu în ultimul rând, fericit și împlinit.