Prof.univ.dr.

ŞTEFAN DIACONESCU

PISCICULTURĂ

BUCUREŞTI
2013
2
 CUVÂNT ÎNAINTE

Zootehnia ca ramură a ştiinţelor agricole, reprezintă în sine o ştiinţă a

cunoaşterii, producerii, creşterii, ameliorării şi exploatării animalelor domestice
în scopuri utile omului şi în contextul realizării unei eficiente economice cât
mai mari.
În funcţie de condiţiile socio-economice, de tradiţii, de religie şi de
preferinţele diferitelor comunităţi, atenţia a fost îndreptată spre specii de
animale diverse care au furnizat produse utile oamenilor. La noi în ţară, ca şi
în majoritatea ţărilor lumii, obiectul zootehniei l-au constituit o serie de specii
considerate "de bază" (suine, bovine, păsări, etc.) care pot furniza principalele
alimente necesare consumului uman direct (carne, lapte, ouă, etc.) ca şi
produse secundare care pot fi folosite direct sau constituie materii prime utile
pentru diverse ramuri industriale (piei, lână, păr, pene, etc.).
Alături de aceste specii care trăiesc pe uscat, există şi alte specii care
trăiesc în mediul acvatic şi care îşi aduc o însemnată contribuţie la
completarea sortimentului de produse utile omului. Dintre peşti, moluşte,
crustacei, alge, etc., vietăţi acvatice aproape în exclusivitate, peştii se
detaşează evident drept una dintre sursele importante pentru consumul
uman.
Încă nu se ştie cu certitudine dacă în decursul evoluţiei sale, omul a
fost mai întâi vânător sau pescar; oricum, obiectele descoperite de către
arheologi atestă faptul că omul primitiv a folosit, pe lângă unelte de silex
cioplite sau şlefuite, şi obiecte a căror formă nu sugerează decât pescuitul.
Acest fapt atestă că, chiar înainte de realizarea domesticirii animalelor,
peştele a reprezentat o sursă de hrană înalt proteică pentru om şi care şi-a
păstrat importanţa până în zilele noastre. Mai mult decât atât, surse de
informare mondiale oficiale demonstrează că în unele zone de pe glob, chiar
şi în prezent, peştele reprezintă principala sursă de alimente de origine
animală. Totodată nu se cunosc popoare sau tradiţii care să impună restricţii
în ceea ce priveşte consumul de carne de peşte.
Evoluţia demografică a populaţiei umane pe Terra, ridică pentru
momentul de faţă, dar şi pentru viitor, probleme deosebite în ceea ce priveşte
asigurarea cu alimente în general şi îndeosebi pentru cele de origine animală.
Chiar dacă se apreciază că nu s-a ajuns la valorificarea completă a
potenţialului suprafeţelor de teren arabil cu folosinţă agricolă pentru
producerea acelor sortimente vegetale necesare consumului uman direct sau
conversiei lor în proteină animală, viitorul va trebui să apeleze tot mai mult la
alte resurse, capabile ca din "complementare" în stadiul actual, să devină în
timp, cel puţin "comparabile". Ori, având în vedere ponderea mare a suparfeţei
3
acoperite de apă (cca.70% la nivelul planetei noastre), rezultă că există
premize deosebite pentru folosirea lor în completarea nevoilor alimentare ale
umanităţii.
Valorificarea acestor resurse s-a practicat şi se practică încă de o
manieră extensivă, rezumându-se în bună măsură la recoltarea prin diverse
metode a producţiei spontane, mai exact a unei părţi din fauna şi flora
acvatică.
In ultimele decenii s-au remarcat metode de intervenţie dirijată în
sporirea producţiei diferitelor categorii de organisme acvatice ce pot fi folosite
în alimentaţia umană, ceea ce a generat apariţia unui nou domeniu de
activitate, acvacultura. Acvacultura are ca obiect al activităţii sale studiul
totalităţii vieţuitoarelor care trăiesc aproape exclusiv în apă, fie că sunt plante
sau că sunt animale şi care pot furniza produse utile consumului uman.
Relativ recent s-au dezvoltat o serie de tehnici moderne constând în
asigurarea unui aport de hrană suplimentară, obţinerea dirijată a
reproducătorilor şi producerea materialului biologic pentru creştere, alegerea
şi promovarea unor varietăţi ameliorate, utilizarea tuturor mijloacelor
economice de creştere a randamentului obţinut în spaţiile disponibile, etc.,
detaşându-se ca ramură independentă, acvacultura de tip intensiv. Existenţa a
două tipuri principale de apă (sărată şi dulce), face să se discute distinct
despre "acvacultura marină" şi "acvacultursa de apă dulce", aceasta din urmă
corespunzând acvaculrurii practicate în general în apele interioare.
Dintre vieţuitoarele acvatice, peştii ocupă locul de frunte datorită
preferinţelor omului pentru însuşirile cărnii pe care aceştia o furnizează şi sunt
urmaţi de unele moluşte, crustacee şi alge. Peştii, care sunt crescuţi în spaţii
limitate în cea mai mare măsură, fără a exclude apele naturale, fac obiectul
pisciculturii
În concepţie modernă, "Piscicultura" reprezintă o ramură a economiei
şi zootehniei ocupându-se cu creşterea, reproducerea şi ameliorarea
populaţiilor piscicole, exploatarea, reglementarea pescuitului şi paza şi cu
schimbul de material piscicol (icre embrionate, lapţi conservaţi, peşte viu,
etc.). În acelaşi timp piscicultura se ocupă cu întreţinerea şi modernizarea
amenajărilor piscicole, înfiinţarea de noi amenajări, promovarea unor
tehnologii de creştere adecvate speciilor autohtone şi celor importate,
acordând totodată un deosebit credit cercetării ştiinţifice.
Datorită problematicii ample ce trebuie abordată, piscicultura are
nevoie de relaţii strânse cu alte ştiinţe cum sunt: ihtiologia, ihtiopatologia,
zoologia, hidrobiologia, genetica, ameliorarea, construcţiile, fiziologia,
matematica, chimia, agrotehnica, etc.

4
 CUPRINS

Cuvânt înainte .
1. IMPORTANŢA PISCICULTURII 8
2. SITUAŢIA MONDIALĂ ŞI NAŢIONALĂ A PRODUCŢIEI DE
PEŞTE 14
2.1. Situaţia mondială a producţiei de peşte 14
2.2. Producţia de peşte şi piscicultura în România 15
3. TAXONOMIA, ORIGINEA ŞI CARACTERISTICILE
OEŞTILOR 18
3.1. Taxonomia peştilor 18
3.2. Originea şi evoluţia peştilor 18
3.3. Caracteristicile generale ale peştilor 20
3.3.1. Caracteristici ale peştilor cartilaginoşi 20
3.3.2. Caracteristici ale peştilor osoşi 21
3.4. Particularităţi morfo-fiziologice ale peştilor 22
4. CARACTERISTICILE ECOLOGICE ALE MEDIULUI ACVATIC
ŞI IMPLICAŢIILE LOR ÎN PISCICULTURĂ 33
4.1. Elemente privind lanţul trofic în mediul acvatic 33
4.2. Flora acvatică 36
4.3. Fauna acvatică 39
4.4. Caracteristicile fizico-chimice ale mediului acvatic 41
4.4.1. Caracteristicile fizice ale mediului acvatic 42
4.4.2. Caracteristicile chimice ale mediului acvatic 46
4.5. Mijloace de menţinere a echilibrului biologic în apele cu
folosinţă piscicolă 55
4.6. Zonele piscicole din România 57
5. CAPACITATEA PRODUCTIVĂ A BAZINELOR ACVATICE
FOLOSITE PENTRU PISCICULTURĂ 60
5.1. Factorii care influenţează productivitatea piscicolă naturală 61
5.2. Posibilităţi de determinare a productivităţii piscicole
naturale 63
6. CREŞTEREA PRODUCTIVITĂŢII NATURALE PRIN
LUCRĂRI DE AMELIORARE 66
6.1. Îmbunătăţirea apei de alimentare 66
6.2. Controlul dezvoltării vegetaţiei acvatice 69
6.3. Refacerea structurii şi a însuşirilor fizico-chimice a solului 74
6.4. Aplicarea asolamentului agro-piscicol 78
6.5. Folosirea îngrăşămintelor 79
5
7. SISTEME ORGANIZATORICE ÎN PISCICULTURĂ 90
7.1. Condiţii pentru înfiinţarea şi funcţionarea unei gospodării
piscicole 90
7.2. Organizarea exploatării peştilor 94
7.3. Amenajări piscicole semisistematice 95
7.3.1. Avantajele şi dezavantajele exploatării peştilor în
amenajările semisistematice 96
7.3.2. Codiţii specifice pentru înfiinţarea amenajărilor
semisistematice 97
7.3.3. Amenajări, construcţii hidrotehnice şi instalaţii folosite
în amenajările semisistematice 98
7.4. Amenajări piscicole sistematice 104
7.4.1. Avantajele şi dezavantajele exploatării peştilor în
amenajările sistematice 105
7.4.2. Codiţii specifice pentru înfiinţarea amenajărilor
sistematice 105
7.4.3. Amenajări, construcţii hidrotehnice şi instalaţii folosite
în amenajările sistematice 106
8. BAZELE BIOLOGICE ŞI TEHNOLOGICE ALE
REPRODUCERII ŞI CREŞTERII PEŞTILOR 114
8.1. Particularităţi biologice în reproducerea peştilor 114
8.1.1. Particularităţi morfo-fiziologice în reproducerea peştilor 114
8.1.2. Particularităţi etologice ale reproducerii peştilor 115
8.1.3. Ontogenia peştilor 117
8.1.4. Caracteristici ale perioadei larvare şi implicaţiile lor
biologice şi tehnologice 120
8.2. Principii tehnologice în reproducerea crapului şi a altor
specii de peşti 125
8.2.1. Asigurarea lotului de reproducători 126
8.2.2. Reproducerea natural dirijată a crapului 128
8.2.3. Reproducerea artificială a crapului 132
8.2.4. Reproducerea artificială a speciilor fitofage şi
planctonofage de origine asiatică 135
8.2.5. Reproducerea natural-dirijată a speciilor fitofage şi
planctonofage de origine asiatică în bazine circulare 137
8.2.6. Tehnici de incubare a icrelor 138
8.3. Bazele tehnologice ale creşterii puietului în vara I 140
8.3.1. Pregătirea heleşteielor 140
8.3.2. Popularea heleşteielor de creştere în vara I 140
8.3.3. Operaţiuni tehnologice necesare în vara I 141
8.3.4. Pescuitul de recoltă 142
8.4. Creşterea peştelui de consum 143
8.4.1. Inundarea şi popularea heleşteielor de creştere 143
8.4.2. Operaţiuni tehnologice necesare în vara a II-a şi a III-a 145
6
 8.4.3. Pescuitul de recoltă 145
9. CREŞTEREA ALTOR SPECII DE PEŞTI 146
9.1. Tehnologia de creştere a ciprinidelor asiatice 146
9.2. Tehnologia de creştere a linului 155
9.3. Tehnologia de creştere a văduviţei 158
9.4. Tehnologia de creştere a plăticii 160
9.5. Tehnologia de creştere a carasului argintiu 161
9.6. Tehnologia de creştere a ştiucii 163
9.7. Tehnologia de creştere a şalăului 169
9.8. Tehnologia de creştere a somnului 172
9.9. Sturionicultura 174
BIBLIOGRAFIE

7
 1. IMPORTANŢA PISCICULTURII
Importanţa pisciculturii derivă din multiplele utilizări ale produsului final
al activităţii sale care poate fi folosit pentru consumul uman direct sau ca
materie primă pentru diferite industrii de prelucrare, ca şi din considerente
economice, ecologice, sociale, etc.
Argumentele prezentate în continuare sperăm că sunt suficiente, dar
nu singurele, pentru a sublinia şi reliefa importanţa pisciculturii

a) Carnea de peşte constituie un aliment cu însuşiri gustative plăcute,

hrănitor şi cu o mare digestibilitate, datorită compoziţiei sale chimice.
Compoziţia chimică a cărnii de peşte variază în limite largi de la o
specie la alta şi de la un individ la altul în funcţie de vârstă, sex, mediu de
creştere, sezon de recoltare, etc. Deşi, atât la peşti cât şi la mamifere, carnea
are în principiu aceleaşi grupe de constituienţi, din punct de vedere structural
există diferenţe notabile (tabelul 1).

Principalii constituienţi ai cărnii de peşte comparativ cu

muşchiul de mânzat (%) (după Love, 1970) Tabelul l

Specificare File de peşte Came de

mânzat
Minim Interval normal Maxim

Proteine 6 16-21 28 20

Lipide 0,1 0,2 - 25 67 3

Zaharuri _ peste 0,5 _ 1

Cenuşe 0,4 1,2 – 1,5 1,5 1

Apă 28 66-81 96 75

Valorile maxime şi minime sunt întîlnite la unele specii de peşti care se

abat deosebit de mult de medie ca urmare a particularităţlor biologice, a
modului de hrănire, a zonei geografice în care sunt răspândite, etc.
Astfel, în perioadele de hrănire abundentă, conţinutul în proteine al
ţesutului muscular creşte cu uşurinţă la început. Curând după aceasta, într-un
ritm evident şi rapid conţinutul în lipide creşte. Atunci când peştii trec prin
perioade de foamete, fie din cauze naturale (în zonele cu anotimpuri
evidente), din cauze fiziologice (perioade de boişte sau migraţie), sau prin
8
epuizarea surselor obişnuite de hrană, compoziţia chimică a cărnii prezintă
variaţii sezoniere îndeosebi în ceea ce priveşte conţinutul în lipide.
Conţinutul în grăsime al cărnii de peşte a condus la clasificarea
speciilor de peşti în funcţie de acest considerent în: peşti slabi (A), peşti
semigraşi (B), şi peşti graşi (C) (tabelul 2).
Prima grupă furnizează o carne dietetică recomandată anumitor
categorii de bolnavi cărora le este interzis sau limitat consumul de grăsimi, dar
care au nevoie de o sursă proteică în hrană. Celelalte categorii sunt deosebit
de apreciate pentru carnea lor care are o savoare deosebită permiţând
realizarea unui sortiment deosebit de variat de preparate culinare.
Apreciate din punct de vedere al structurii chimice, grăsimile conţinute
în carnea de peşte sunt formate din acizi graşi cu lanţ molecular lung (14-22
atomi de carbon), spre deosebire de mamifere care au grăsimi cu lanţ
molecular mai scurt; aceasta le conferă un grad redus de saturare.
Compoziţia chimică a cărnii la anumite specii de
peşti (%) (după H.H.Huss, 1988) Tabelul 2

Categoria Specia Apă Lipide Proteine Valoare energetică

(Kcal)
Ştiuca 43,7 0,2 10,1 42,2
A Şalău 48,7 0,2 10,2 42,6
Biban 30,2 0,1 7,1 29,3
Lin 30,7 0,1 6,6 27,3
Păstrăv 38,4 1,2 10,6 53,2
B Crap 35,1 0,8 8,1 39,6
Calcan 33,0 2,2 8,1 52,2
Ton 71,0 4,1 25,2 _
Somn 58,0 6,9 13,1 114,5
C Anguilla 60-71 8-31 14,4 _
Hering 60-80 0,4-22 16-19 —
Scrumbie 42,3 4,2 8,4 71,4

La peşti, depozitele de grăsime conţin numeroşi acizi graşi cu 5 - 6

legături duble, în timp ce la mamifere, foarte rar se întâlnesc mai mult de două
legături duble în molecula acizilor graşi (Stansby, M.E şi Hali, A.S., 1967).
În alimentaţia umană anumiţi acizi graşi cum sunt acidul linoleic, acidul
linolenic şi acidul arahidonic, sunt consideraţi ca fiind "esenţiali" deoarece
organismul nu îi poate sintetiza. Deşi aceşti acizi graşi nu reprezintă decât
cca. 2% din lipidele totale la peşti, au o pondere mai mare decât la mamifere
dar mai redusă decât în uleiurile vegetale. Totodată grăsimile peştilor conţin
alţi acizi graşi polinesaturaţi care au însuşirea de a contribui la vindecarea
unor boli ale pielii (epiteliilor) aşa cum se constată şi la acidul linoleic şi
arahidonic. De asemenea acizi graşi din familia acidului linolenic (a cărui

9
primă dublă legătură se găseşte în poziţia a treia ω-3, pornind de la metilul
terminal) se apreciază că ar fi capabili de a favoriza creşterea la copii.
Acidul eicosapentenoic (C 20:5 ω-3) a constituit recent obiectul unei
atenţii deosebite, încât cercetătorii danezi l-au găsit în sângele şi hrana unui
grup de eschimoşi din Groenlanda care practic nu au suferit niciodată de
arteroscleroză. De altfel, cercetătorii englezi au semnalat că acest acid ar fi un
agent antitrombotic extrem de eficace.
O mică proporţie dintre lipide (fosfolipidele) conţin fosfor şi azot, nu se
depun, dar intră în constituţia membranei celulare. Cu toate că acestea nu
constituie în mod normal rezerve de energie, sunt uneori utilizate atunci
când,la unii peşti cu carne albă cum este Gadus morhua, se parcurge o
perioadă de foamete prelungită (Love, R.M., 1980)
Proteinele întâlnite în muşchii peştilor, ca şi proteinele din lapte, ouă
sau din carnea altor specii, au o valoare biologică importantă, dat fiind faptul
că ele conţin toţi aminoacizii esenţiali (tabelul 3).

Conţinutul în aminoacizi esenţiali ai proteinelor

din diferite alimente (după Braekkan, O.R., 1976) Tabelul 3

Aminoacidul Peşte Lapte Carne de vită Ouă

Lizină 8,8 8,1 9,3 6,8
Triptofan 1,0 1,6 1,1 1,9
Histidină 2,0 2,6 3,8 2,2
Fenilal anină 3,9 5,3 4,5 5,4
Leucină 8,4 10,2 8,2 8,4
Izoleucină 6,0 7,2 5,2 7,1
Treonină 4,6 4,4 4,2 5,5
Metionină+Cisteină 4,0 4,3 2,9 3,3
Valină 6,0 7,6 5,0 8,1

Spre deosebire de cereale ale căror proteine sunt sărace în lizină sau
aminoacizi conţinând sulf (metionină şi cisteină) proteina din carne de peşte
furnizează din plin aceşti componenţi. Această caracteristică face din carnea
de peşte o sursă alimentară de maximă importanţă, mai ales pentru acele
populaţii umane a căror hrană de bază o constituie preponderent cerealele şi
a căror valoare biologică poate fi astfel completată.
Vitaminele şi sărurile minerale conţinute în carnea peştilor depind în
cea mai mare măsură de specie dar şi de alţi factori, printre care mai evidentă
este influenţa sezonului.
în general se acceptă că peştele furnizează o carne bogată în vitamine din
complexul B, iar în cazul peştilor graşi şi în vitaminele A şi D (tabelul 4).
La majoritatea speciilor de peşti de apă dulce, din cauza unei activităţi
tiaminice ridicate, conţinutul în tiamină (vitamina B 1) este mai scăzut
(Huss,H.H.1988).
10
 Conţinutul în vitamine al unor produse din peşte (dupăMurray, J., 1969)
Tabelul 4
Specificare VitA UI/g Vit.D UI/g Vit.B1 mg/g Vit.B2 mg/g Vit.B6 mg/g
File de hering 200-400 100-300 0,4 3,0 4,5

Ulei de peşte 200-10000 20-300 - 3,4 -

Valorile prezentate mai sus sunt orientative din cauza variaţiilor

generate de condiţiile naturale şi de specie, în schimb, se poate afirma cu
certitudine că în ceea ce priveşte conţinut! în vitamine, acesta este comparabil
cu cel întâlnit şi în carnea mamiferelor, cu excepţia vitaminelor A şi D care se
găsesc în cantităţi mai mari mai ales în carnea peştilor graşi.
Sărurile minerale se găsesc de asemenea în cantităţi diferite în carnea
de peşte. Valorile medii acceptate se situiază la următoarele niveluri
(exprimate în mg/100 g carne): sodiu – 72 mg, potasiu – 278 mg, calciu – 79
mg, magneziu – 38 mg, fosfor – 190 mg.
Este evident faptul că peştele reprezintă o importantă sursă de de
potasiu şi de fosfor. Conţinutul scăzut de sodiu face din carnea de peşte un
aliment recomandat în cazul regimurilor alimentare sărace în acest element.
Totodată, carnea de peşte ocupă primul loc în rândul alimentelor ca sursă de
iod şi locul doi ca sursă de fluor.

b) Peştele constituie o sursă de materie primă pentru o serie de ramuri

prelucrătoare, existând o adevărată industrie pentru prelucrarea peştelui.
Chiar dacă unele preparate din peşte pot fi realizate şi în instalaţii
artizanale, locale, acoperirea marilor cantităţi de produse ce se obţin din peşte
(peşte sărat, peşte afumat, pastă de peşte, conserve de diferite tipuri în
recipienţi, produse semipreparate, etc.) impune existeţa unei reţele complexe,
capabilă să preia, să prelucreze, să păstreze, şi să valorifice peştele. În acest
fel se implică în diferite activităţi persoane care altfel nu ar găsi de lucru, fapt
valabil nu numai în zonele defavorizate.
De la prepararea peştelui rămân o serie de deşeuri improprii pentru
consumul uman (capete, porţiuni de schelet, organe şi porţiuni necomestibile);
acestea reprezintă o importantă resursă proteică pentru alte specii de animale
dacă este transformată în "faină de peşte" prin deshidratare şi măcinare. Tot
în acest mod poate fi valorificată şi recolta de de peşti de talie mică, de regulă
peşte mărunt care nu se pretează consumului uman sau peştele sălbatic
pătruns în gospodăriile de iazuri şi heleşteie. Acest produs, făina de peşte, cu
un conţinut proteic ridicat, constituie un adaos indispensabil în producerea
nutreţurilor combinate pentru suine şi păsări, unde poate ajunge să reprezinte
până la 5% din structura furajului combinat.
În urma prelucrării peştelui rezultă şi o serie de subproduse
valorificabile în diferite modalităţi. Astfel, pielea unor specii poate fî jupuită şi
11
prelucrată prin metode specifice rezultând un excelent material folosit în
industria pielăriei şi în artizanat sau chiar pentru şlefuiri foarte fine ale unor
produse industriale. Scheletul, solzii şi vezica înotătoare stau la baza
preparării unor cleiuri având multiple destinaţii: industria fotografică, industria
alimentară, papetărie, tâmplărie, etc. Din vezica înotătoare a Acipenseridaelor
se poate obţine un clei deosebit numit ihticol, folosit la limpezirea vinurilor. Din
solzii şi pielea unor peşti se poate obţine guanina, iar artizanii le folosesc
pentru realizarea unor produse estetice deosebite.
Unele specii de peşti de dimensiuni mici (boarţa, boişteanul, aterina)
datorită sensibilităţii lor deosebite, sunt folosite în laboratoarele de toxicologie
pentru a pune în evidenţă prezenţa unor substanţe chimice cu efect nociv.

c) Din punct de vedere economic exploatarea peştilor reprezintă o

ramură foarte eficientă
Peştii furnizează un aliment cu o mare valoare biologică, la un preţ
scăzut, cu consumuri reduse de energie, materii prime şi materiale.
Excluzând pescuitul marin şi oceanic care contribuie în cea mai mare
măsură la acoperirea necesarului de peşte pentru consum, piscicultura de apă
dulce practicată în apele interioare prezintă numeroase atuuri de ordin
economic şi social care o recomandă şi în viitor ca una dintre cele mai
eficiente ramuri ale zootehniei implicată în producerea de alimente.
Prin piscicultura pot fi puse în valoare întinse suprafeţe de teren
improprii pentru agricultură sau care ar necesita eforturi economice deosebite
pentru includerea în circuit agricol (terenuri mlăştinoase, lunci inundabile,
turbării, etc.). Prin amenajări sumare dar riguros executate având asigurată o
sursă de apă corespunzătoare, respectivele terenuri pot produce mai multă
proteină decât s-ar realiza prin conversia cerealelor ce s-ar obţine, în produse
alimentare de origine animală. Astfel, la o producţie de 4000 UN/ha şi în cazul
unui consum specific foarte redus, de cca 6 UN/Kg spor la taurine, de pe un
hectar cultivat se pot obţine cca. 660 Kg masă vie. In cazul valorificării prin
piscicultura, cu aplicarea unor formule de populare adecvate (specii de peşti
autohtoni şi specii importate în curs de aclimatizare), se pot obţine producţii de
1000 - 2000 Kg peşte de pe o suprafaţă de luciu de apă de un hectar.

d). Peştii, ca animale poikiloterme, adaptându-şi temperatura corpului

la cea a mediului, nu solicită consumuri suplimentare de energie pentru
asigurarea acestui parametru de confort tehnologic, foarte important pentru
majoritatea celorlalte animale terestre de interes zootehnic.
Legat de această caracteristică, şi construcţiile solicitate de
amenajările piscicole sunt de o foarte mare simplitate; se realizează uşor cu
materiale locale şi în foarte mică măsură cu materiale energointensive. în
cazul gospodăriilor de iazuri, folosindu-se configuraţia topografică a terenului,
iar investiţia se rezumă numai la construirea barajului şi a cîtorva instalaţii
hidrotehnice relativ simple.
12
 e) Peştii valorifică foarte bine unele resurse existente în apă (chiar în
condiţii de sălbăticie) şi care nu pot fi folosite de alte specii de
animale.Totodată peştii valorifică superior pentru producţia de came, hrana
suplimentară administrată în condiţii de creştere dirijată (tabelul 5).

Consumul de unităţi nutritive pentru o unitate de creştere

la diferite specii (după Băia Gh. 1976) Tabelul 5

Specia Pentru 1 Kg spor de Pentru un spor de Pentru un spor de

creştere 1Kg proteine 1000 calorii
Crap de rasă 4-6 14-26 1,6-2,1
Bovine 7-10 48-53 2,7-3,1
Suine 3-4 27-47 1,0-1,8
Ovine 4-7 50-55 2,6 - 2,9

Se remarcă faptul că peştii realizează un consum specific pentru o

unitate de spor care este depăşită numai de suine, dar care este net favorabil
celui întâlnit la taurine şi cel puţin comparabil cu cel al ovinelor. Totodată 1 Kg
de proteine este realizat cu cel mai scăzut consum şi se remarcă tendinţa
crapului de a converti energia din furaje în energie calorică a cărnii proprii într-
o manieră apropiată celei întâlnită la suine.

f) Peştii prezintă o înaltă rată de reproducţie comparativ cu alte specii

de animale. O femelă de peşti poate depune la un ciclu de reproducţie un
număr foarte mare de icre (ovule) (1000 - 200.000 icre/Kg greutate vie), ceea
ce permite obţinerea în condiţii de reproducţie dirijată, a unor însemnate
cantităţi de material biologic necesar creşterii. Totodată, această însuşire face
posibilă aplicarea unor metode de îmbunătăţire a calităţii materialului biologic
prin aplicarea unei selecţii riguroase.

2. SITUAŢIA MONDIALĂ ŞI NAŢIONALĂ

A PRODUCŢIEI DE PEŞTE

13
 2.1. Situaţia mondială a producţiei de peşte
În economia mondială şi în alimentaţia umană pescuitul joacă un rol deosebit
de important prin asigurarea unei părţi din proteina de origine animală, atât în
ţările industrializate cât mai ales în cele în curs de dezvoltare sau
subdezvoltate.
Există aprecieri conform cărora peste 12 milioane de oameni de pe
planetă îşi câştigă existenţa prin practicarea pescuitului şi alte câteva
milioane, prin activităţi legate de prelucrarea şi comercializarea peştelui sau a
produselor obţinute din acesta.
Se apreciază că peştele participă cu cca. 14% în consumul mondial
mediu de proteine de origine animală, cu variaţii de la 1% în unele ţări fară
ieşire la mare, până la 60% în unele ţări situate în special în Asia şi Africa în
zonele costiere.
Ponderea mare a suprafeţei planetei ocupată de ape, ca şi limitarea
posibilităţilor de investigaţie exactă a resurselor acestora, face dificilă
evaluarea capacităţii productivă a mărilor şi oceanelor lumii. Aparent
inepuizabilă şi numai parţial exploatată, această resursă marină şi oceanică
este considerată limitată, deşi unii autori consideră că producţiile obţinute din
mări şi oceane se vor dubla, iar în cazul practicării acvaculturii dirijate se vor
multiplica chiar de 10 ori (Dinu,!.,1989).
Valorificarea resurselor acvatice a înregistrat o evoluţie, în mare
măsură, corelată cu dinamica constatată în ceea ce priveşte cuceririle tehnice
ale umanităţii. Perfecţionările aduse flotelor de pescuit care au trecut la navele
de mare tonaj, propulsate de motoare moderne tot mai puternice,
îmbunătăţirea uneltelor folosite, aplicarea unor tehnici sofisticate de detectare
a bancurilor de peşti prin intermediul sonarelor, folosirea navelor frigorifice
pentru preluarea, prelucrarea şi transportul capturilor etc., au contribuit la
sporirea aproape continuă a cantităţilor totale de peşte puse la dispoziţia
consumului uman direct sau a celor necesare consumului industrial.
Dacă în anul 1850 se apreciază că producţia mondială de peşte era de
cea. 1,2 - 2,0 milioane tone, în jurul anului 1900 a ajuns la aproximativ 4,0
milioane tone, în 1930 la peste 10,0 milioane tone, în 1960 cca. 40,2 milioane
tone, în 1976 a ajuns la 73,5 milioane tone iar în anul 2000 la 130,4 mil. tone.
După un declin de cea. 2,0 milioane tone în anul 1978, se remarcă din
nou o uşoară creştere exemplificată prin nivelul atins în anul 1986, respectiv
91,45 milioane tone şi cel din ultimii ani (tabelul 6). Datele prezentate nu se
referă la balene, foci şi alte mamifere acvatice pescuite
Din totalul capturilor mondiale, în mod constant, peste 70% a fost
destinat consumului uman direct sub formă de peşte proaspăt, peşte congelat
şi produse din peşte, iar diferenţa de 26 - 29% a căpătat alte utilizări, în
principal fiind folosită pentru producerea fainii de peşte, larg şi eficient folosită
în hrana unor specii de animale, dar şi ca materie primă pentru alte industrii
(farmaceutică, uşoară, etc.).

14
 Situaţia capturilor mondiale totale de peşte (mii tone) Tabelul 6

Specificare 1978 1980 1986 2000

Total capturi 70147 72128 91457 130400
Consum uman (to) 50482 53235 64512 96700
Consum uman (%) 72,0 73,8 70,5 74,15
Alte utilizări (to) 19665 18893 26945 33700
Alte utilizări (%) 28,0 26,2 29,5 23,85

Peştele pentru consum uman a fost folosit cu precădere sub formă

congelată (30,6 - 34,0%), dar şi proaspăt (25,2 - 28,3%), uscat, sărat sau
afumat (20,1 21,8%) şi sub formă de conserve (tabelul 7)

Modul de folosire a peştelui de consum (% din total) Tabelul 7.

Specificare 1978 1986 1990 2000

Proaspăt 26,5 28,3 27,5 27,9
Congelat 31,2 33,2 30,2 32,5
Uscat,sărat, afumat 21,8 20,2 20,1 21,5
Conserve 20,5 17,6 93 9 18,1

Contribuţia celor două surse (pescuit oceanic şi pescuit din ape

interioare), evidenţiază că cea de a doua participă doar cu 1/7 -1/9 faţă de
prima (tabelul 8).

Dinamica capturilor mondiale de peşte în funcţie de

sursele de provenienţa (mii tone) Tabelul 8.

Specificare 1978 1986 1990 2000

Total mondial 72127 91456 94853 130400
Din ape interioare 7668 11111 11942 30200
Din pescuit oceanic 64459 80345 82911 100200

2.2. Producţia de peşte şi piscicultura în România

România prin amplasarea sa beneficiază de un cadru geografic,
climatic şi hidrografic deosebit care a permis ca alături de diverse specii de
animale terestre, de interes major, să găsească condiţii favorabile şi
numeroase specii de peşti, dintre care multe, foarte valoroase.
Referindu-se la pescăriile româneşti, marele naturalist Grigore Antipa
arăta:
„România posedă o suprafaţă de ape interioare cu mult mai mare ca toate
celelalte ţări din centrul şi vestul Europei, iar pescăriile noastre de la gurile şi
Delta Dunării sunt, după cele de la gurile Volgăi, cele mai importante din
15
Europa”. Factorul care a determinat apariţia unei astfel de îndeletniciri l-a
constituit reţeaua bogată de ape curgătoare (cca. 40.000 Km lungime) care
împreună cu luncile lor ocupau cea. 700.000 ha. In plus Dunărea are o
lungime a cursului pe teritoriul tării nostre de 1.075 Km, Delta Dunării ocupând
cca. 800.000 ha, iar prin vecinătatea Mării Negre, apele teritoriale se întind pe
o lungime de 231 Km cu o lăţime a fâşiei de cca. 22 Km. La toate acestea se
mai adaugă şi lacurile interioare naturale şi artificiale, cu o suprafaţă de peste
1.100 Km pătraţi. Astfel se poate afirma că pentru piscicultura există
premizele valorificării a peste 1,5 milioane hectare numai de ape curgătoare şi
terenuri inundabile
Producţia de peşte realizată în România în anul 1989 a depăşit
250.000 tone, fiind obţinută atât prin pescuit oceanic (cea. 175.000 to) cât şi
din apele interioare (cea.75.000 to). La acest nivel al capturilor România se
afla în anul 1989 pe locul 50 în ierarhia mondială.
După anul 1989 producţia de peşte în România a scăzut substanţial ca
urmare a dispariţiei flotei de pescuit ajungînd în 1998 la 35.000 to, din care
30.000 to din apele interioare şi cca. 5.000 to din pescuitul marin în apele
costiere.
Producţiile de peşte obţinute din bazinele piscicole din interiorul ţării s-
au realizat astfel:
- în bazine cu suprafeţe mici de până la 50 ha şi cu dotări corespunzătoare s-a
realzat o producţie medie de peste 1.300 Kg/ha;
- în bazine cu suprafaţa de la 100 la 250 ha, producţia medie a fost de
aproximativ 1.000 Kh/ha;
- în unităţile amenajate din Delta Dunării, cu suprafeţe mari, de la 300 la 3.000
ha, nevidabile, cu sisteme necorespunzătoare de exploatare, producţiile medii
realizate au fost între 200 - 400 Kg/ha;
- pe suprafeţe neamenajate piscicol, lacuri de acumulare şi bazine naturale
(care au reprezentat aproape 75% din patrimoniul piscicol al ţării) s-au obţinut
producţii scăzute de peşte. Astfel, în lacurile de acumulare din interiorul ţării şi
în bălţi cu suprafeţe mari de peste 800 ha şi nevidabile, nepopulate
corespunzător, producţia medie a fost de 300 Kg/ha, iar în bălţi naturale mai
mici, producţia a fost de numai 40 Kg. În bălţile şi lacurile naturale din Delta
Dunării, în suprafaţă totală de peste 260.000 ha, s-au obţinut producţii de
numai 25-30 Kg/ha.
Sporirea producţiei de peşte şi creşterea aportului pisciculturii în
asigurarea proteinei animale trebuie să reprezinte o preocupare continuă a
celor care lucrează în acest domeniu.
Trecerea la forma de proprietate privată crează premize pentru o mai
bună punere în valoare a bunurilor piscicole existente chiar dacă în ultimii ani
investiţiile făcute pentru acestea au lipsit sau au fost nesemnificative. Se
apreciază că în piscicultura dirijată şi practicată la nivel performant, o unitate
investită se soldează cu un rezultat valoric de trei unităţi valorice; aceasta
crează premize pentru creşterea interesului investitorilor în piscicultură.
16
Apelînd la formule diverse de valorificare a peştelui (taxe la pescuit sportiv,
valorificarea peştelui proaspăt în magazine sau prin reţele de restaurante,
prelucrare de diferite tipuri etc.) din piscicultură se pot obţine venituri
importante.
Va fi totuşi imperios necesar să se dezvolte o reţea de structuri care să
asigure producerea materialului biologic pentru creştere în spaţiile amenajate
sau chiar pentru repopulări în ape naturale. În acest sens trebuie să se
intervină în mărirea capacităţii pepinierelor existente, modernizarea centrelor
de reproducţie artificială existente, modernizarea crescătoriilor existente şi
introducerea de noi specii în cultură ca şi aplicarea unor tehnologii de creştere
moderne.

3. TAXONOMIA, ORIGINEA ŞI CARACTERISTICILE

PEŞTILOR.
17
 3.1. Taxonomia peştilor
Numeroasele animale cunoscute sub numele de "peşti" fac parte, din
punct de vedere taxonomic, din Supraclasa Pisces. Această supraclasă
aparţine subîncrengăturii Gnathostomata, încrengăturii Vertebrata,
subregnului Metazoa, regnului Animal.
Supraclasa Pisces este împărţită în două clase:
a) clasa Chondrichthyes (Chondropterygii) - peştii cartilaginoşi;
b) clasa Osteichthyes (Osteopterygii) - peştii osoşi.
Unii autori discută şi despre existenţa unei a treia clasă, numită
Cephalospidomorphe (peşti fără fălci) (Huss, H.H., 1988). Această opinie
poate fi susţinută numai de faptul că speciile incluse în această clasă au forma
corpului şi modul de viaţă asemănătoare cu cele ale peştilor, dar majoritatea
specialiştilor în biologie (taxonomi) le includ din punct de vedere taxonomic în
subâncrengătura Agnatha, respectiv a animalelor fără fălci.

3.2. Originea şi evoluţia peştilor

Strămoşii nemijlociţi ai peştilor nu sunt cunoscuţi, dar s-au formulat
ipoteze care presupun că strămoşii peştilor ar fi comuni cu cei ai agnatelor.
Urmaşii acestor strămoşi comuni s-au dezvoltat în două direcţii: în direcţia
agnatelor (animale fără fălci) şi în direcţia gnatostomatelor (animale cu fălci),
deci în direcţia peştilor.
Cele mai vechi rămăşiţe de peşti (solzi şi ţepi) au fost apreciate ca
datând din silurianul superior. Din această perioadă sunt cunoscuţi
Acantodienii şi Placodermii consideraţi gnatostomele cele mai primitive (fig.l).

Fig. l. Arborele filogenetic al peştilor cartilaginoşi (A) şi osoşi (B)

Acantodienii au fost peşti de talie mică şi cu corp fusiform, formele lor

primitive trăind în apele dulci. Corpul lor era acoperit cu plăci osoase

18
tetragonale, asemănătoare solzilor ganoizi. Deoarece Acantodienii cumulează
caracterele cele
mai însemnate ale unor grupuri evoluate de peşti, unii autori îi consideră drept
strămoşi ai acestora. Pe baza solzilor ganoizi, se poate presupune că
Holosteenii, Condrosteenii şi Teleosteenii derivă din Acantodieni.
Placodermii au trăit în era paleozoică, începând din Silurianul superior
până în Carbonifer. Legăturile lor de rudenie nu sunt încă nici astăzi
cunoscute prea clar. Probabil că împreună cu acantodienii şi peştii
cartilaginoşi, au derivat dintr-un strămoş gnatostom comun, necunoscut încă
astăzi.
Peştii cartilaginoşi apar pentru prima dată în devonianul superior când
au fost reprezentaţi prin protoselachii (Pleuracanthiformes). Aceşti peşti erau
buni înotători, răpitori şi au trăit în mări până la sfârşitul Carboniferului. Se
presupune că din ei derivă strămoşii peştilor cartilaginoşi actuali, care au trăit
începând din Carbonifer până în Triasic. Odată cu dispariţia lor au pierit, cu
puţine excepţii, pentru totdeauna, rechinii din apele dulci şi au rămas numai în
apele marine.
Primii peşti osoşi apar în Devonianul inferior (fig. l - B) iar principalele
lor grupe sunt reprezentate chiar în cursul Devonianului. Deoarece peştii osoşi
au apărut înaintea peştilor cartilaginoşi, derivarea lor din peştii cartilaginoşi
este total exclusă. Strămoşii probabili ai acestora trebuie căutaţi printre
acantodieni.
Actinopterigienii, în Devonian, au fost reprezentaţi prin Paleoniscoidei,
aceştia fiind actinopterigienii cei mai primitivi. Grupul lor uriaş a dominat în
paleozoic. Aveau corpul acoperit cu solzi ganoizi, iar scheletul intern era încă
în cea mai mare parte cartilaginos. Numărul lor, începând cu Permianul,
scade brusc iar la mijlocul Cretacicului dispar cu totul, locul lor fiind ocupat de
către holosteeni care încep să se dezvolte începând din triasic.
Holosteenii ocupă un loc intermediar între paleoniscoidei şi teleosteeni.
Apar în Triasic, iar la mijlocul Mezozoicului alcătuiau un grup dominant.
Ulterior, la
mijlocul Cretacicului, numărul lor se reduce foarte mult, astfel încât astăzi
trăiesc numai două genuri.
Condrosteeni sunt cunoscuţi începând din Jurasic şi, având în
considerare caracterele lor, se apreciază că derivă din paleoniscoidei.
Teleosteenii s-au scindat din holosteeni la sfârşitul Triasicului sau
începutul Jurasicului. Numărul lor creşte înlocuind holosteenii, devin dominanţi
în mezozoic, iar în Cenozoic ajung să populeze toate apele dulci şi marine.
Crosopterigienii şi dipnoii au ocupat un loc important între peştii din
Devonian şi Carbonifer, având probabil un strămoş comun. Gradul lor de
rudenie este dovedit nu numai prin caracterele asemănătoare ale formelor
actuale, dar şi prin marea asemănare a formelor devoniene. Ambele grupuri
au trăit în ape care temporar secau şi, în urma adaptării lor la acest mediu, au
dobândit caracterele lor comune. Despărţirea celor două grupuri a fost
19
probabil consecinţa adaptării la diferite moduri de hrănire, crosopterigienii
rămânând mai departe peşti răpitori, iar dipnoii începând să se hrănească cu
moluşte şi crustacee, au dobândit o mobilitate mai redusă în comparaţie cu
cea a crosopterigienilor. Începând încă din permian, dipnoii constituie un grup
cu un număr redus de specii, astăzi fiind reprezentaţi numai prin cîteva specii,
pe cale de dispariţie.
Crosopterigienii au populat apele Devonianului dominând prin numărul
lor mare în această perioadă. Adaptându-se condiţiilor din apele care
temporar secau, înotătoarele lor perechi au devenit apte pentru locomoţia pe
uscat, între timp dobândind şi capacitatea de a respira din aer prin dezvoltarea
plămânilor. Structura membrelor anterioare ale reprezentanţilor lor din
Carbonifer arată o asemănare uimitoare cu structura membrelor anterioare ale
amfibienilor primitivi. Crosopterigienii au o importanţă filogenetică deosebit de
mare, fiind consideraţi drept strămoşii amfibienilor şi, în consecinţă, strămoşii
tuturor tetrapodelor. Crosopterigienii au fost consideraţi multă vreme ca grupă
dispărută în Cretacic, însă în ultima vreme s-au descoperit sub formă de
"fosile vii" urmaşi ai acestora, în Oceanul Indian.

3.3. Caracteristicile generale ale peştilor

Peştii sunt gnatostome primitive, vertebrate primordial acvatice, care
îşi petrec practic aproape toată viaţa în mediul acvatic (cu rare excepţii,
întîlnindu-se specii la care se înregistrează ieşiri temporare din apă sau cum
este cazul peştilor dipnoi), schimbul gazos efectuându-se prin branhii. Le
lipsesc membrele, dar au ca organe folosite pentru deplasare, înotătoarele
(perechi şi neperechi). Corpul este acoperit cu solzi, de origine dermică de
diferite tipuri, la majoritatea speciilor, unele însă fiind lipsite de solzi. Scheletul
visceral, compus din arcuri viscerale, este bine dezvoltat. Scheletul este
cartilaginos sau osos. Circulaţia sîngelui este simplă iar inima este constituită
din două camere, un ventricul şi un auricul. Organul excretor este în general
mezonefrosul, iar în stadiul embrionar pronefrosul. Reproducţia se petrece în
mediul acvatic iar fecundaţia este, în majoritatea cazurilor, externă.
Se cunosc peste 20.000 specii actuale de peşti grupaţi în două clase (peşti
cartilaginoşi şi peşti osoşi), dar se apreciază că există încă numeroase alte
specii neidentificate.

3.3.1.Caracteristicile generale ale peştilor cartilaginoşi

(chondropterigieni)
Dintre peştii actuali peştii cartilaginoşi au păstrat cele mai numeroase
caractere primitive. Astfel, solzii care le acoperă corpul sunt de tip placoid şi
formează un schelet extern bine dezvoltat; scheletul lor intern este
întotdeauna cartilaginos; înotătoarele sunt prevăzute cu raze cartilaginoase
sau elastice; coada este de obicei heterocercă. Telencefalul are în bolta sa un
paliu care, faţă de ceilalţi peşti, atinge o mărime considerabilă. Dinţii din gura
lor nu sunt altceva decât solzi placoizi modificaţi. Intestinul este prevăzut cu o
20
valvulă spirală. Vezica cu aer lipseşte. Aceşti peşti au 5 - 7 perechi de branhii
care comunică cu exteriorul prin tot atâtea fante sau printr-un orificiu comun.
Osul opercular lipseşte. Lamele branhiale se prind pe septe care separă
fantele branhiale şi care sunt mai lungi decât lamele branhiale. Inima lor este
prevăzută cu un con arterial care are mai multe etaje de valvule. Rinichiul este
în stadiul de mezonefros, oviductul este reprezentat prin canalul lui Müler, iar
spermatozoizii sunt eliminaţi prin canalul lui Wolff. Masculii sunt prevăzuţi de
obicei cu organe copulatoare, iar fecundaţia este preponderent internă. Oul
mare şi bogat în vitelus (ou telolecit) este învelit într-o coajă cornoasă, tare.
Ovoviviparitatea este un fenomen comun şi cunoscut la aceşti peşti. În rândul
peştilor cartilaginoşi actuali se cunosc aproximativ 150 specii dintre care doar
câteva trăiesc şi în apele noastre. Deşi sunt specii cu valoare economică,
trăind în majoritatea cazurilor în ape marine, aceste specii nu fac totuşi
obiectul cursului de faţă şi nu vom dezvolta elementele particulare de
morfologie şi fiziologie a acestora decât în măsura în care interesează datorită
imporanţei economice sau dacă prezintă anumite elemente de comportament
particulare.

3.3.2. Caracteristicile generale ale peştilor osoşi (osteopterigieni)

Peştii osoşi alcătuiesc grupul cel mai dezvoltat al peştilor actuali.
Scheletul lor în cea mai mare parte este osos. Craniul este format atât din
oase de cartilaj, cât şi din oase dermice. Lobii înotătoarelor sunt susţinuţi, cu
puţine excepţii, de radii osoase numite lepidotrihii. Corpul osteopterigienilor
este acoperit cu solzi cosmoizi, ganoizi sau solzi elasmoizi (cicloizi, ctenoizi).
Solzii placoizi nu se întâlnesc niciodată la osteopterigieni. Spiraculul, valvulă
spirală şi conul arterial se păstrează numai la formele inferioare. Septele celor
patru perechi de branhii lipsesc sau sunt mai slab dezvoltate decât lamele
branhiale, aşa încât acestea rămân libere şi înşirate pe septele branhiale ca şi
dinţii unui pieptene (ctenobranhii). Fantele branhiale nu se deschid direct la
suprafaţe corpului, deoarece ele sunt acoperite de un os mult lăţit, numit
opercul. Majoritatea speciilor sunt prevăzute cu o vezică cu aer. Se întâlnesc
forme şi cu plămâni (peştii dipnoi). Aparatul excretor este un mezonefros.
Fecundaţia este externă, masculii fiind în general lipsiţi de organe de
copulaţie. Icrele sunt mici şi bogate în vitelus. Primele forme de osteopterigieni
sunt cunoscute din devonianul inferior.
Această clasă cuprinde peste 20.000 specii, prin aceasta fiind cea mai
bogată clasă în specii din seria vertebratelor. Dintre peştii actuali, cca. 95%
aparţin acestei clase, 2/3 fiind forme marine, iar 1/3 forme de apă dulce.
Datorită numărului mare de specii, această clasă de animale populează toate
apele globului pământesc, adaptându-se bine diferitelor condiţii ale mediului
acvatic.

3.4. Particulariăţile morfo-fiziologice ale peştilor

Morfologia externă
21
 Corpul peştilor este format din trei regiuni mari, reprezentate de cap,
trunchi şi coadă. Forma corpului este deosebit de variată: fusiformă,
tenuiformă, aculeiformă, serpentiformă, disciformă, depresiformă, globiformă,
nedefinită, etc. La diferitele specii de peşti apar o multitudine de
particularităţi legate de mărimea şi forma diferitelor subregiuni (gură, ochi,
înotătoare, etc.).
Corpul este acoperit cu solzi de origine dermică la majoritatea
speciilor. Pe părţile laterale ale corpului prezintă "linia laterală" (sau organul
curentului), cu rol complex, diferită ca direcţie, poziţie şi extindere.
Înotătoarele se găsesc amplasate în regiunile dorsală, pectorală,
ventrală, anală şi caudală, toate prezentând numeroase particularităţi în ceea
ce priveşte mărimea, forma, numărul, gradul de extindere, etc.
Dimensiunile corpului sunt deosebit de variabile. Ca specii de talie
mare pot fi amintite Somnul (Silurus glanis) şi Morunul (Huso huso) care pot
atinge lungimi de 3 - 5 m, iar ca forme de dimensiuni mici, fiind considerate
totodată şi cele mai mici vertebrate terestre, Pandaka pygmaea de cca. 10
mm şi Mistichthys luzonensis de 10 -11 mm, acestea două din urmă trăind în
apele din Filipine.
Tegumentul este format din epidermă şi dermă. Caracteristic epidermei
la peşti este faptul că celulele sale de acoperire nu se cornifică, ci rămân vii;
totodată, epiderma la peşti conţine numeroase celule mucoase care secretă
mucusul de acoperire, favorizând astfel deplasarea în apă şi protejarea
corpului de acţiunea continuă şi uneori nefavorabilă a mediului de viaţă. Tot în
epidermă apar, la anumite specii de peşti, aşa numitele "organe luminoase" şi
celule care secretă substanţe veninoase. Derma asigură rezistenţa
tegumentului şi este compusă din fibre conjunctive, fibre musculare, vase
sangvine, cromatofori, etc. Din dermă se dezvoltă solzii, care sunt osificări
dermice şi formează aşa numitul schelet extern sau exoschelet. Solzii cresc
prin adăugarea la periferia lor a unor straturi succesive de material prezentând
densităţi inegale.

Fig. 2. Schelet de biban

22
 Scheletul. Ca animale vertebrate, peştii posedă o structură relativ
rigidă de susţinere numită schelet intern, alcătuită din segmente osoase sau
cartilaginoase.
Aceste segmente, variabile numeric în funcţie de specie, formează scheletul
capului, scheletul trunchiului şi scheletul înotătoarelor (fig.2). Pe lângă
scheletul intern peştii prezintă şi aşa numitul "schelet extern" reprezentat de
plăci osoase de diferite forme şi dimensiuni ce pot fi răspândite pe regiunea
capului sau trunchiului. Acest tip de schelet este întâlnit la sturioni sub forma
unor plăci care acoperă capul şi încă cinci şiruri de plăci ce se întind pe toată
lungimea corpului. Acelaşi aspect este consemnat şi pentru numeroase fosile
de peşti care au trăit în urmă cu sute de milioane de ani şi care aveau un
puternic schelet extern, element compensând slaba dezvoltare a scheletului
intern.
Scheletul capului (reprezentat prin cel mai mare număr de oase în
seria animală) este bine dezvoltat, formând cutia craniană şi o serie de oase
ale feţei, care delimitează cavitatea bucală şi cavitatea branhială în care sunt
plasate branhiile. Gura este asemănătoare la majoritatea speciilor în general
în ceea ce priveşte rolul şi structura anatomică, dar prezintă numeroase
particularităţi legate de poziţia şi mărimea sa. În funcţie de modul de hrănire al
peştilor, pe maxilă şi pe mandibulă pot fi prezenţi dinţi cu care este reţinută
prada (la peştii răpitori) sau se constată lipsa unor dinţi propriuzişi (la peştii
paşnici).
Majoritatea speciilor de peşti prezintă pe oasele faringiene, din fundul
gurii, aşa numiţii dinţi faringieni (sau masticatori) al căror număr şi formă diferă
în funcţie de specie.
La unele ciprinide aceşti dinţi sunt mici şi ascuţiţi, pe când la crap sunt
prezenţi patru dinţi faringieni puternici, care servesc la sfărâmarea scoicilor
mici sau la mărunţirea plantelor sau particulelor de hrană (fig.3)

Fig.3. Dinţi faringieni la crap

Peştii care se hrănesc prin excelenţă cu plancton, sunt înzestraţi

cu dinţi speciali denumiţi filtratori, ce servesc la reţinerea planctonului
pătruns în gură. Astfel, unii peşti au posibilitatea de a selecta din particulele de
hrană pătrunse în gură, pe acelea care le convin şi de a le elimina pe cele
nedorite, în timp ce alte specii nu au această posibilitate
23
 Cavitatea branhială la peştii osoşi este alcătuită după acelaşi tipic
pentru toate speciile, însă mărimea şi forma oaselor operculare care o
acoperă, variază foarte mult, constituind un criteriu de determinare a speciilor
de peşti.
Scheletul trunchiului, reprezentat în principal din coarda dorsală în
stadiul embrionar, apare la peşti sub forma coloanei vertebrale şi a altor
formaţiuni osoase ce delimitează cavitatea ventrală (coastele), sau care
constituie suportul înotătoarelor neperechi (pterigiofori) şi perechi (centuri
scapulare).
Coloana vertebrală este formată dintr-un număr diferit de vertebre,
variabil în funcţie de specie sau, în mai mică măsură, chiar în cadrul aceleiaşi
specii. Vertebrele, deşi se deosebesc în ceea ce priveşte unele particularităţi
în funcţie de zona de amplasare, sunt alcătuite în general după acelaşi
principiu. Ele prezintă un os scurt şi relativ rotund (corpul vertebrei) şi nişte
prelungiri numite apofize, diferite în funcţie de zona corporală din care fac
parte (fig.4)

Fig.4. Vertebre la peştii osoşi

A-vertebră din regiunea trunchiului.
B- vertebră din reg. pedunculului caudal
C-vertebre din reg.caudală, văzute lateral

Vertebrele corespunzătoare lungimii cavităţii ventrale prezintă în partea

superioară două arcuri ce formează arcada neurală şi care se reunesc la vârf
într-un spin denumit apofiză spinoasă sau dorsală. Arcurile dorsale formează
un canal neural care este străbătut de măduva spinării. Îndreptate în jos, apar
două apofize laterale care se articulează cu coastele şi care împreună
constituie suportul cavităţii ventrale.
Vertebrele corespunzătoare pedunculului caudal sunt mai puţin
dezvoltate şi nu mai prezintă suprafeţe de articulare pentru coaste, ci numai o
singură apofiză inferioară ascuţită şi, bineînţeles şi apofiză superioară.
Scheletul înotătoarelor neperechi este reprezentat de segmente
osoase (pterigiofore - pt) interpuse între apofizele spinoase superioare sau
inferioare şi unele prelungiri osoase sau cartilaginoase externe (lepidotrihii sau
radii - r) pe care se întinde o membrană, dând forma înotătoarei (fig.5).

24
 Fig.5. Schema înotătoarei dorsale Fig.6. Centură scapulară şi
înotătoare pectorală

Scheletul înotătoarelor perechi (pectoralele şi ventralele) sunt prinse

de corpul peştilor prin intermediul "centurilor", respectiv cea scapulară şi cea
pelvină, prima fiind mai dezvoltată decât cea de a doua (fig.6).
În regiunea cavităţii ventrale, coastele apar sub forma unor oase
subţiri, arcuite şi variabile numeric.
Printre muşchi, peştii mai prezintă nişte oscioare care provin din
osificarea ţesutului conjunctiv interfascicular şi care sînt mai frecvente în
musculatura dorsală dar mai ales în musculatura din zona pedunculului
caudal.
Astfel de oscioare, în forma literei "Y", se întâlnesc în număr foarte
mare la avat, scrumbie, crap, caras, dar nu la Salmonidae.
Musculatura peştilor.
Anatomia muşchilor este foarte simplă la peşti. Fundamental, există
două fascicule de muşchi amplasate de o parte şi de alta a coloanei
vertebrale. Fiecare fascicul este divizat într-o masă superioară, situată
deasupra septumului axial orizontal şi o masă ventrală situată sub acest
septum (fig. 7).

Fig.7. Repartizarea masei musculare la peşti

Cea mai mare parte a musculaturii peştilor are o culoare albă (de
diferite nuanţe în funcţie de specie) sau uşor portocalie, dar la numeroşi peşti,
se întâlneşte o anumită cantitate de ţesut brun sau roşcat, numit muşchiul
roşu.
25
 Muşchiul roşu formează o lamă subcutană şi în cazul unor specii foarte
active, formează chiar o bandă evidentă situată între cele două mase
(superioară şi ventrală) ce poate pătrunde până aproape de spinele dorsale
(vezi fîg.7).
Din punct de vedere histologic, celulele musculare sunt dispuse
longitudinal şi sunt separate perpendicular de foite de ţesut conjunctiv.
Segmentele musculare care se întind între foiţele de ţesut conjunctiv sunt
numite miotome. Celulele musculare cele mai lungi se întâlnesc la nivelul celei
de a 12-a serii de miotome pornind de la cap, având lungimea de cea. 10 mm
la un peşte cu lungimea totală a corpului de 60 cm (Love, R.M.,1980).
Lungimea şi grosimea fibrelor cresc odată cu vârsta.
Ca şi la mamifere, musculatura peştilor este formată din fibre striate.
Unitatea funcţională de bază a musculaturii este celula musculară.
Aceasta este alcătuită din sarcoplasmă conţinând nuclei, granule de glicogen,
mitocondrii, etc. şi cca. 1000 de miofibrile (fig.8).

Fig.8, Secţiune prin celula musculară (Bell ş.a., 1976)

Celula este înconjurată de o teacă de ţesut conjunctiv numită

sarcolemă. Miofibrilele conţin proteine contractile şi anume actină şi miozină.
Aceste proteine ale căror filamente alternează, fac ca prin observaţie la
microscop, fibra să apară striată.
Sistemul cardiovascular. Peştii au sistemul cardiovascular asemănător
şi totuşi deosebit de cel al altor animale. Apreciat le modul general, sistemul
cardiovascular este format din inimă (care pompează sângele în corp) şi din
sistemul vascular care conduce sângele la diferite ţesuturi şi întoarcerea sa la
inimă pentru asigurarea circuitului închis.
Deosebirea fundamentală faţă de mamifere constă în aceea că la peşti
se întâlneşte o circulaţie simplă (fig.9).

26
 Fig.9. Circulaţia sângelui la mamifere şi peşti (Erikson şi Johnson, 1979)

Inima, bicamerală (un atriu şi un ventricul), pompează sângele venos

către branhii prin aorta ventrală. Odată oxigenat la nivelul branhiilor, sângele
este condus prin aorta dorsală, situată sub coloana vertebrală, către diferite
ţesuturi care sunt străbătute de vase capilare. La întoarcere sângele trece în
vene cu un diametru din ce în ce mai mare care se regrupează într-un singur
vas sangvin, înainte de a intra în inimă (vene dorsală), deasemenea localizată
sub coloana vertebrală (fig. 10).

Fig.10. Circulaţia sângelui la peşti (Erikson şi Johnson. 1970)

Pe parcursul circulaţiei presiunea sângelui scade de la cca. 30 mm

coloană de mercur în aorta ventrală, la aproape 0 mm coloană de mercur la
intrarea în inimă (Randall, D.J.,1970). După trecerea prin branhii, presiunea
sângelui, realizată prin pomparea acestuia de către inimă, se diminuiază
considerabil. Circulaţia este favorizată de prezenţa unor valve situate pe
traseul arterial şi venos care împiedică schimbarea sensului de curgere, ca şi
de mişcările şi contracţiile musculare ce permit reîntoarcerea sângelui către
inimă.
Volumul total al sângelui la peşti deţine 1,5 - 3,0 % din greutatea
peştilor (Huss, H.H. şi Asenjo,I.,1977). Din acesta peste 80 % se găseşte la
nivelul organelor interne, în timp ce ţesutul muscular care reprezintă peste
27
două treimi din greutatea corporală, nu deţine decât 20 % din volumul total al
sângelui.
Schimbul gazos la peşti. Adaptarea peştilor la viaţa în mediul acvatic
face ca, faţă de animalele terestre, să apară numeroase diferenţe şi
particularităţi în privinţa modului în care se realizează preluarea oxigenului şi
eliberarea dioxidului de carbon.
Schimbul gazos la peşti se realizează în principal prin intermediul
branhiilor, capabile să preia oxigenul dizolvat (în general în cantităţi mici) în
apă.
Branhiile sunt inserate pe câte patru arcuri branhiale amplasate de o
parte şi de alta a capului şi acoperite de oasele operculare. De flecare arc
branhial (din totalul de opt) sunt prinse câte două rânduri de lame branhiale,
fiecare lamă fiind compusă din lamele mici şi subţiri, foarte numeroase dar şi
foarte variabile de la o specie la alta (fig. 11).

Fig. 11. Secţiune prin regiunea branhială a unui peşte osos (A)
şi secţiune prin două branhii (B).
a.b.–arcuri branhiale; a.h.- arc hioidian; c.b.-cavitate branhială;
f.b.-fantă branhială; s.b.-sept branhial; o.p.-os opercular

Pe o lungime de 1 mm din lama branhială se pot găsi 15 lamele la

ştiucă, 36 lamele la biban, 28 lamele la calcan. Numărul mare de lamele are
rolul de a asigura o suprafaţă deosebită de contact între apă şi ţesutul
specializat în realizarea schimbului gazos.
La o caracudă de 10 g suprafaţa totală a lamelelor branhiale este de
10,96 cm2, iar la un biban cu greutatea de l Kg, suprafaţa desfăşurată a
acestor lamele este de 16.752 cm2 (Buşniţă,T.şi col,1971).
Această suprafaţă imensă este necesară pentru că, dacă în atmosferă
un litru de aer conţine 200 cm3 oxigen, un litru de apă stătătoare la
temperatura de 20° C şi presiune atmosferică normală conţine cea. 5 ° cm3
oxigen, iar apele de munte o cantitate aproximativ dublă (10 - 11 cm3). Numai
28
printr-o suprafaţă de contact deosebit de mare se poate realiza schimbul
gazos, respectiv se poate retine oxigenul necesar, aflat în cantităţi scăzute în
apă şi, elibera dioxidul de carbon rezultat din procesele metabolice.
La unele specii de peşti însă, se constată adaptări fiziologice şi chiar
sunt prezente organe ajutătoare adecvate schimbului gazos. Astfel, unele
specii realizează o parte a schimbului gazos prin piele. Crapul, caracuda,
chişcarul, anghila, somnul ş. a. îşi asigură prin piele 17 - 22% din volumul total
al schimbului gazos, iar sturionii îşi asigură 9 -12% din acesta. Tiparul
realizează schimbul gazos şi prin intermediul intestinului care este puternic
vascularizat, iar alte specii folosesc în acest scop vezica înotătoare care, la
peştii dipnoi este transformată în organ specializat pentru respiraţie (Buşniţă,
T., şi col.,1971)
Aparatul digestiv
Tubul digestiv al peştilor este organizat în principiu la fel ca la
majoritatea vertebratelor. El este format din orificiu bucal, faringe, esofag,
stomac, intestin şi orificiu anal.
Gura şi faringele se prezintă sub diferite forme, dimensiuni şi structuri,
adecvate modului de hrănire. Celelalte segmente sunt mai mult sau mai puţin
diferenţiate sub aspect morfologic, mai musculoase sau mai subţiri, mai lungi
sau mai scurte, etc. Această variabilitate este generată tot de modul de
hrănire la care este adaptată fiecare specie de peşti din diferite ordine
taxonomice.
Din punct de vedere morfologic, la peştii din apele interioare ale ţării
noastre, se deosebesc următoarele tipuri de tub digestiv:
1 - tipul salmonid - caracterizat prin stomac foarte fin ce se poate dilata în
lungime; prezintă multe apendice pilorice care variază numeric între 80 şi 400
(salmonidele autohtone prezintă cea 150 apendice);
2 - tipul percid - prezintă un esofag gros, stomac cilindric şi dilatabil şi cu
numai trei apendice pilorice (cazul bibanului);
3 - tipul esoxcid - are un esofag cu pereţi groşi, stomac mare şi dilatabil şi un
ficat lung (ştiuca);
4. – tipul ciprinid – la care nu se poate constata un stomac diferenţiat dar
prezintă un intestin lung, subţire, de formă tubulară cu multe anse şi cu partea
anterioară mai groasă (la crap);
5 – tipul anghilid – prezintă un esofag lung, musculos )înconjurat de ficat) care
se continuă cu un stomac şi intestin subţire tubular (angilla)
Raportat la aspectul morfologic al tubului digestiv şi care este corelat
cu tipul de hrănire caracteristic fiecărei specii, la peşti se poate afirma că
există două mari grupe:
-a – peşti cu stomac nedelimitat, mic, sau fără stomac evidenţiabil
morfologic ce caracterizează peştii erbivori (paşnici);
- b- peşti cu stomac diferenţiat- caracteristic peştilor răpitori

29
 În cel de al doilea caz intestinul subţire este scurt iar în primul caz
intestinul subţire este foarte lung ceea ce asigură o suprafaţă de absorbţie
sporită pentru o hrană mai puţin bogată în proteine.
Intestinul gros este foarte scurt la peşti şi se deschide la baza
înotătoarei anale
Şi la peşti tubul digestiv are ca glande aneze ficatul şi pancreasul dar
care sunt în general mai puţin diferenţiate.
Organele de reproducere
Peştii sunt animale la care sexul este un caracter distinct ceea ce le
conferă evidente particularităţi anatomice. Totuşi la peşti nu sunt prezente
caractere sexuale secundare care să permită diferenţierea sexelor după
anumite însuşiri de exterior, ceea ce face ca sexarea să întâmpine numeroase
dificultăţi.
Se poate aprecia că în general femelele de aceeaşi vârstă cu masculii
au o greutate mai mare şi că la masculii unor specii, în perioada de
reproducere apar modificări temporare (colorit mai intens şi în nuanţe vii şi
noduli calcaroşi pe anumite zone ale corpului purtând generic denumirea de
„haină de nuntă”) sau care pot fi remanente (prognatism inferior la unele
salmonide).
Aparatul genital femel. Gonadele sunt reprezentate de „ovare”, organe
simetrice având aspectul unor saci alungiţi, cu vascularizaţie puternică,
amplasate în cavitatea ventrală sub vezica înotătoare şi coloana vertebrală
(Fig.12)

Fig. 12. Organizarea internă la peşti

1-branhii; 2-rinichi; 3-vezică înotătoare; 4-linia laterală; 5-inimă;
6-ficat; 7-intestin; 8-ovar; 9-orificii ano-genito-urinar

Celula sexuală femelă (ovula) în limbajul uzual poartă denumirea de

„icră” iar prin extrapolare, în ansamblul lor, în limbajul vulgar, ovarele sunt
denumite „icre”.
Ovarele conţin numeroase icre aflate în diferite stadii de dezvoltare şi
care se pot observa foarte uşor prin transparenţa foiţei care le acoperă (în
cazul în care peştele este disecat).
Ovarele îşi sporesc foarte mult volumul pe măsură ce se apropie
momentul optim de reproducere, ajungând să poată reprezenta 23% din
30
greutatea femelei la păstrăv, 16% la biban, 15% la roşioară, 13% la scobar,
etc.
Ovulele au dimensiuni foarte mari (comparativ cu mamiferele la care în
general diametrul este de cca. 200 µ) dar de asemenea foarte variabile în
funcţie de specie. Dacă la majoritatea speciilor de peşti diametrul este de cca.
1-2 mm, la păstrăv ele au 4 – 4,5 mm şi chiar 5 – 7 mm la somon.
Forma ovulelor este în general sferică sau uşor ovală, eventual uşor
neregulată în cazul celor de dimensiuni mari.
Culoarea ovulelor reprezintă o caracteristică de specie şi poate fi albă,
cenuşie, brună, galbenă, portocalie, neagră, verde.
Greutatea specifică a icrelor le face să se comporte diferit în apă. În
acest sens se deosebesc:
- icre demerse – în general icre mai mari, grele, depuse
pe fundul apei şi lăsate de regulă la discreţia
curentului apei;
- icre pelagice sau flotante – au dimensiuni mici,
densitate redusă ceea ce face să plutească „între ape”
sau la suprafaţă; în majoritatea cazurilor sunt incolore
şi transparente
- icre aderente – au diametrul variabil dar sunt
acoperite cu un mucus care le permite să se lipească
de diferite substraturi.

Structural, icra prezintă la o extremitate o grupare a protoplasmei (pol

animal) un nucleu şi o masă densă, bogată în substanţe nutritive (pol
vegetativ sau vitelin). Aceste componente sunt acoperite la exterior de un
sistem fin de membrane care prezintă una sau mai multe deschideri (micropil)
prin care pătrunde spermatozoidul pentru realizarea fecundării.
Numărul icrelor produse de către o femelă este o caracteristică de
specie şi este strâns corelată cu vârsta femelei, mediul de viaţă, grija părinţilor
pentru pui, etc. Datorită lipsei unor preocupări ale adulţilor faţă de urmaşi,
întîlnită la majoritatea speciilor, a mediului acvatic confruntat cu mari variaţii
ale parametrilor fizico-chimici, a numeroşilor duşmani etc. natura a înzestrat
femelele de peşti cu o capacitate deosebită de a produce, adesea, un număr
impresionant de celule sexuale.
Numărul de icre produs de o femelă se exprimă prin noţiunea de
prolificitate (cu sens total distinct faţă de mamifere de unde s-a împrumutat
termenul). Prolificitatea este invers proporţională cu mărimea icrelor şi direct
corelată cu vârsta, talia şi condiţiile de hrănire de care a beneficiat femela.
Uzual prolificitatea se exprimă în două moduri:
- prolificitate absolută – numărul total de icre produs de o femelă la un
ciclu de reproducţie; ea creşte o dată cu vârsta şi talia femelei.
- prolificitate relativă – numărul de icre produs de o femelă la un ciclu
de
31
reproducţie raportat la un Kg greutate vie a acesteia; ea creşte până la o
anumită vârstă după care se reduce. Prolificitatea relativă este o caracteristică
de specie şi are valori variabile: crap: 150.000 – 200.000; păstrăv: 1.000 –
2.000: ştiuca: 20.000 – 40.000, etc
Aparatul genital mascul. Peştii masculi au ca organe esenţiale pentru
producerea celulelor sexuale specifice, testiculele, cunoscute în acest caz sub
denumirea generică de „lapţi” Asemănător ovarelor întălnite la femele,
testiculele se prezintă sub forma unor saci alungiţi, au o amplasare identică
dar prezintă aproape fără excepţie (în perioada de reproducere) un aspect alb
sidefiu cu suprafaţa netedă chiar dacă uneori apar ca relativ lobaţi. Volumul
testiculelor este mai redus decât al ovarelor şi ajung la valoarea maximă în
perioada de reproducţie când ajung să deţină cca. 4 - 6% din greutatea
corpului,
Celula sexuală specifică – spermatozoidul – are aceeaşi morfologie ca
şi la alte animale terestre (cap, piesă intermediară, flagel); spermatozoizii sunt
imobili în tractusul genital şi devin activi (efectuează mişcări) în momentul în
care intră în contact cu apa. Dimensiunile spermatozoizilor sunfoarte variabile,
dar oscilează în general la nivelul câtorva zeci de microni (60 µ la somn, 200 µ
la biban).
Numărul spermatozoizilor este deosebit de mare (1 – 5 miliarde/cm 3).
Acest număr imens constituie o adaptare la condiţiile specifice de reproducere
ale peştilor şi anume se creează disponibilitatea unui excedent pentru
asigurarea minimului de celule capabile să fecundeze icrele într-un mediu
dispersat.

32
 4.CARACTERISTICI ECOLOGICE ALE MEDIULUI
ACVATIC ŞI IMPLICAŢIILE ÎN PISCICULTURĂ
Unitatea structurală a existenţei vieţii o reprezintă ecosistemul avînd ca
şi componente fundamentale două segmente: biotopul (partea lipsită de viaţă)
şi biocenoza (partea vie).
Biotopul este dat de totalitatea condiţiilor fizico-chimice dintr-un anumit
segment al biosferei terestre.
Biocenoza cuprinde totalitatea organismelor ce se dezvoltă şi subzistă
într-un anumit segment teritorial.
Între cele două segmenete există un permanent schimb de energie
care condiţionează însăşi existenţa biocenozei.
În natură, conform opiniei majorităţii ecologilor, există două tipuri
importante de ecosisteme: ecosisteme minore (a căror existenţă nu este
condiţionată direct de energia solară - cum sunt cele abisale sau din peşteri) şi
ecosisteme majore (integral tributare energiei solare). Ultima categorie se
subscrie de fapt aspectelor de ordin majoritar şi cu implicaţiile cunoscute
biologilor privind însăşi existenţa şi desfăşurarea vieţii terestre şi dintr-o parte
a mediului acvatic.

4.1. Elemente privind lanţul trofic în mediul acvatic

Singurele organisme capabile să producă materie organică din cea

anorganică sunt plantele care, prin procesul de fotosinteză, sintetizează în
prima fază hidraţii de carbon dar şi celelalte grupe chimice principale
(proteine, lipide) ca şi unele substanţe cu rol de biocatalizatori (vitamine,
enzime).
Întregul regn animal este tributar regnului vegetal deoarece existenţa
sa se bazează pe consumul de materie organică sintetizat de către acesta din
urmă (cu unele excepţii cum este cazul bacteriilor chemosintetizante).
La încheierea ciclului vital a tuturor organismelor vii intervin o serie de
organisme reducătoare, specializate în felul lor, care transformă materia
organică în compuşi iniţiali pe care îi repun la dispoziţia circuitului materiei în
natură
Trebuie acceptată aşadar ca principiu, existenţa a trei mari categorii de
organisme ce există într-un ecosistem: organisme producătoare,
consumatoare şi reducătoare.
În ecosistemele naturale complexe se întâlnesc mai multe niveluri
trofice al căror număr de verigi este limitat de cantitatea de energie disponibilă
pentru fiecare dintre ele (Alexander, T.R. ş.a., 1973).
După unii autori se întâlnesc cinci niveluri trofice:
I – producătorii, care sunt reprezentaţi de organismele vegetale
clorofiliene, bacteriile fotosintetizante şi chemosintetizante. Acestea asigură
fotosinteza şi chimiosinteza;
33
 II – consumatorii primari, reprezentaţi de speciile ierbivore sau exclusiv
vegetariene;
III – consumatorii secundari, reprezentaţi de animalele prădătoare, în
special animalele carnivore şi paraziţii;
IV – consumatorii terţiari sau animalele super-prădalnice care se
hrănesc cu consumatorii secundari;
V – consumatorii hiperprădalnici reprezentaţi, de asemenea, de
animale carnivore, care însă se hrănesc inclusiv cu consumatorii terţiari.
Este necesară precizarea că animalele omnivore (şi unele carnivore)
se pot hrăni pe seama reprezentanţilor mai multor niveluri trofice.
În acelaşi timp, este dificil de precizat sau imposibil de a se pronunţa în
mod tranşant dacă un peşte sau animal se încadrează strict într-un singur
nivel. Omul, de exemplu, se hrăneşte atât cu vegetale cât şi cu animale, astfel
încât alimentaţia sa se bazează pe cca. patru niveluri inferioare ale lanţurilor
trofice.
Este demonstrat că baza structurii ecosistemelor o constituie plantele
(producătorii primari), a căror proporţie de biomasă totală realizată este
cuprinsă între 90-98% (Strahler, A.N. ş.a., 1974). Substanţa organică produsă
şi acumulată în plante serveşte vieţii proprii (a plantelor), dar şi animalelor
fitofage.
Un ultim element structural al ecosistemelor îl reprezintă bacteriile şi
ciupercile, care se hrănesc pe seama organismelor moarte. Ele au menirea
remineralizării substanţei organice şi poartă denumirea de distructori, sau
detritivori sau reducători.
Apa, care este un solvent pentru majoritatea substanţelor anorganice,
conţine dizolvate diferite săruri minerale ce constituie sursa de elemente
chimice necesare sintezei materiei organice de către plante (fig.13).

Fig. 13. Circuitul materiei în mediul acvatic

34
 Pentru mediul acvatic prima verigă implicată în producerea materiei
organice este reprezentată de către fitoplancton în general şi alte plante care
se dezvoltă în acest mediu. Pe seama fitoplanctonului se dezvoltă
zooplanctonul sau alte categorii de organisme animale exclusiv vegetariene
ce reprezintă grupa consumatorilor primari.
Planctonul este format din totalitatea particulelor de natură organică cu
structură simplă sau mai complexă, care plutesc liber în masa apei. El este
format din organisme uni- sau pluri-celulare având o densitate aproximativ
egală cu cea a mediului de creştere (apa) sau posedând, în unele cazuri,
formaţiuni (cili, perişori sau particularităţi structurale interne) care le
favorizează plutirea; unele organisme beneficiază chiar de organe simple de
mişcare dar care nu le crează o independenţă totală şi astfel rămân la
discreţia curentului apei. De altfel, termenul este împrumutat de la noţiunea
din limba greacă “planktos”, având semnificaţia de “rătăcitor”, „neliniştit”.
În funcţie de natura organismelor, planctonul se compune din
“fitoplancton” dacă este vorba despre structuri vegetale, şi “zooplancton” dacă
sunt organisme de natură animală.
Peştii paşnici folosesc în principal pentru hrănire producătorii primari
(plantele), dar şi reprezentanţi din grupa zooplanctonului. Astfel, peştii care se
hrănesc exclusiv cu plante se încadrează prin consumarea plantelor, în grupa
consumatorilor primari, iar prin valorificarea zooplanctonului, în grupa
consumatorilor secundari. Peştii răpitori, care folosesc în hrană diferite
animale acvatice sau alţi peşti (din categoria celor paşnici), apar în consecinţă
drept consumatori secundari (dacă animalele folosite ca sursă de hrană sunt
vegetariene) sau apar în categoria consumatorilor terţiari (dacă se hrănesc cu
peşti paşnici).
Pentru peşti este foarte dificilă încadrarea strictă într-o anumită
categorie de consumatori, deoarece deşi aparent se cunoaşte modul obişnuit
de hrănire cu anumite categorii de organisme, aceasta nefiind exclusivă nu se
poate face o grupare tranşantă. Dificultatea porneşte şi din modul cum
evoluează conduita de hrănire în raport cu vârsta. Astfel, în stadiile incipiente
ale evoluţiei ontogenetice, alevinii şi puietul nu pot folosi în hrană decât
particule de dimensiuni mici, aproape fără discernere în ceea ce priveşte
natura lor (vegetală sau animală) (fig.14)
Înaintând în vârstă peştii adoptă o conduită de hrănire specifică,
folosind cu precădere un anumit tip de hrană. Dar, prezenţa particulelor
vegetale şi animale sub formă de suspensie (deci producători şi consumatori
primari) şi care constituie hrana pentru peştii paşnici, nu permite o încadrare
absolută a acestora într-o anumită categorie (consumator primar sau
secundar).
Aspectul este şi mai complex în cazul peştilor răpitori care, deşi
folosesc cu precădere în hrană alţi peşti sau animale acvatice, nu pot evita,
mai ales în stadiile tinere de viaţă, consumul de fito- şi zooplancton. Ei ocupă
35
astfel, în principal, poziţia de consumatori terţiari (sau chiar hiperprădalnici în
măsura în care capturează pentru hrană alţi peşti, răpitori la rândul lor). Având
în vedere precizările de mai sus, posibilitatea realizării unui bilanţ al ponderii
biomaselor diferitelor categorii de organisme implicate în lanţurile trofice este
foarte dificil de realizat. Dacă pentru mediul terestru clasificările, din acest
punct de vedere, au un grad de certitudine destul de ridicat, pentru mediul
acvatic nu pot fi realizate decât estimări.

Fig. 14. Structura lanţurilor trofice

P-producători; C1-consumatori primari; C2-consumatori secundari; C3-consumatori terţiari;
C4-consumatori hiperprădalnici; R-reducători

Pentru un ecosistem natural teoretic de tipul unei păduri tropicale,

structura biomaselor la diferite nivele trofice atestă o pondere de 98% a
producătorilor, 1% a consumatorilor primari, 0,1% a consumatorilor secundari
şi numai 0,01% a consumatorilor terţiari (Strahler, A.N., 1974).
Pentru un ecosistem acvatic vast, cum este cel din Marea Nordului,
foarte bogat în resurse acvatice, se estimează că producătorii (fitoplanctonul)
reprezintă 83,59%, consumatorii primari (zooplanctonul) 6,46%, animalele de
fund 8,67%, iar peştii 1,26%. În acelaşi timp se remarcă aspectul că prin
pescuit nu se extrage decât o foarte mică parte din biomasa totală acvatică,
respectiv 0,47% (Huss, H.H., 1988).

4.2.Flora acvatică
Grupa producătorilor din mediul acvatic este reprezentată de către
flora acvatică. În funcţie de dimensiunile şi structurile organismelor
componente, mai simple sau mai complexe, flora acvatică este prezentată în
general sub două forme: microflora şi macroflora.
Importanţa florei acvatice rezultă, în principal, din faptul că reprezintă
sursa de hrană pentru consumatori, dar la aceasta se adaugă şi alte funcţii,
care în mod indirect contribuie la buna desfăşurare a vieţii în bazinele
piscicole: oxigenarea apei, ca urmare a procesului de fotosinteză; realizarea
unui suport pentru depunerea celulelor sexuale în momentul reproducerii;

36
asigurarea unor zone de protecţie contra acţiunii directe a razelor solare sau
de adăpostire împotriva prădătorilor, etc.

Microflora este reprezentată de fitoplancton, în principal, şi de

micofitoplancton în secundar.
Fitoplanctonul este constituit din patru grupe mari de alge (albastre-
verzui, verzi, flagelate şi diatomee) ce se întâlnesc sub diferite forme (celule
izolate sau colonii).
Algele albastre verzui (Cyanophiceae), sunt reprezentate de specii din
subgenurile Microcystis, Anabaena, Apharizomenon, Oscillatoria, întâlnite
îndeosebi sun formă de colonii. Aceste alge înregistrează în anumite
momente o înmulţire masivă producând fenomenul de “înflorire a apei”, soldat
cu o diminuare drastică a zooplanctonului. Ulterior se produce de la sine
autoliza acestor alge însoţită de redresarea cantitativă a zooplanctonului,
realizată pe seama algelor moarte. Acest fenomen este apreciat ca un
veritabil impas trofic al bazinelor piscicole şi el trebuie prevenit prin
administrarea raţională a îngrăşămintelor chimice.
Limitarea dezvoltării acestor categorii de alge este impusă şi de faptul
că ele nu se constituie ca o sursă de hrană pe care peştii să o prefere, iar
unele specii sunt chiar toxice.
Algele verzi (Clorophiceae), întâlnite sub formă izolată (Cosmarium,
Closterium) sau în colonii (Pediastrum, Scenedesmus) ori filamentoase
(Spyrogira), constituie principala grupă de alge implicată în producerea
oxigenului care este cedat mediului acvatic şi care, totodată, este folosită de
către peşti drept hrană. În acelaşi timp, algele verzi nu produc decât în foarte
rare cazuri fenomenul de înflorire a apei şi chiar atunci când are loc
fenomenul, nu este însoţit de distrugerea zooplanctonului.
Flagelatele sunt o categorie de alge verzi (Pandorina, Volvox) sau
cafenii (Ceratium, Peridinium) care dispun de posibilitatea efectuării unor
foarte slabe mişcări proprii, aflându-se prin aceasta la graniţa dintre plante şi
animale.
Diatomeele sunt alge silicioase de culoare brună, fără mişcări proprii,
care domină în apele sărace în substanţe organice. Trăiesc mai frecvent sub
formă de colonii (Fragillaria, Asterionella, Melosira), dar şi ca celule izolate
(Stephanodiscus).
Dezvoltarea fitoplanctonului este condiţionată de prezenţa sărurilor
minerale dizolvate în apa bazinelor, de temperatura apei, de regimul de
iluminare şi în mod negativ de prezenţa unor materiale poluante.
Fitoplanctonul contribuie la formarea substanţei organice, ca şi a detritusului
organic, facilitând astfel dezvoltarea faunei inferioare, necesară hrănirii
puietului de peşte.
Din unele specii de alge unicelulare se poate obţine, prin diferite
biotehnologii, o făină de alge utilizată în alimentaţia alevinilor şi puietului de
peşte, fie ca atare, fie în amestec cu alte furaje. O astfel de făină obţinută din
37
alge în rândul cărora au predominat Chlorella şi Scenedesmus are un conţinut
în proteine, raportat la 100 g substanţă uscată, de 50-60% (PB), o
digestibilitate de cca. 70% şi un conţinut foarte ridicat în unii aminoacizi
(leucină 8,0%, arginină 5,6%, lizină 5,5%, valină 5,7%, izoleucină 4,4%, etc.)
(Hepher, B., ş.a., 1979).
Menţinerea unui nivel acceptabil în ceea ce priveşte dezvoltarea
algelor sau combaterea unor alge care sunt stânjenitoare în piscicultură se pot
realiza prin aplicarea unor lucrări de întreţinere cum sunt: vidarea bazinelor,
fertilizarea raţională, aplicarea asolamentului agro-piscicol, popularea cu
specii de peşti fitofage sau fitoplanctonofage (H. molitrix).
Micofitoplanctonul este format din ciuperci inferioare (micofite) care
interesează mai ales pentru că pot cauza unele micoze la peşti. Aceste
ciuperci favorizate în dezvoltarea lor de prezenţa agenţilor poluanţi, produc
pierderi însemnate în piscicultură atât la peştii adulţi cât mai ales în stadiile
incipiente ale vieţii lor. Astfel, genul Saprolegnya, parazitează icrele şi chiar
peştii adulţi producând “saprolegniaza”, iar genul Fussarium parazitează peştii
adulţi, afectând epiteliile.

Macroflora este reprezentată de plante acvatice superioare. În funcţie

de modul în care sunt repartizate la nivelul unui bazin acvatic, ele pot fi: plante
emerse, plante plutitoare, plante submerse (Fig. 15)
Plantele emerse sunt adaptate în principiu atât mediului uscat cât şi
celui umed, dar în mod obişnuit folosesc zona litorală sau fundul bazinului ca
substrat pentru fixarea rădăcinilor, iar o parte din tulpină şi masa foliară rămân
în afara apei. Unele dintre ele au tulpina impregnată cu siliciu, motiv pentru
care sunt încadrate în categoria „floră dură” (stuful, papura, pipirigul). Acestea
formează, de regulă, o centură în jurul bazinelor şi oferă peştilor zone liniştite,
adăpostite de valuri şi umbrite, unde aceştia preferă să se hrănească în
perioadele calde ale anului. Alte specii, având tulpina lipsită de siliciu,
constituie hrana preferată pentru unele specii de peşti fitofagi. Dintre aceste
plante, cele mai reprezentative sunt mana apei (Glyceria fluitans), rugina sau
iarba mlaştinei (Juncus effusus), coada calului (Equisetum palustre), coada
mânzului (Hippuris vulgaris).

Plantele plutitoare – caracterizate prin structuri specifice ale masei

foliare care le permit plutirea pe suprafaţa apei. Astfel de plante pot fi fixate
prin rădăcină de fundul bazinului sau pot fi nefixate, rădăcina rămânând numai
cufundată în apă. Din prima categorie fac parte: nufărul alb (Nymphaea alba),
nufărul galben (Nuphar luteum), plutniţa (Limanthemum nymphoides), rizac
(Stratiotes aloides), ciulin de baltă (Trapa natans). Din cea de a doua
categorie mai frecvente sunt lintiţa (Lemna minor), peştişoara (Salvinia
natans) şi iarba broaştei (Hydrocharis morsus ranae).
Toate aceste plante interesează piscicultura în măsura în care ele pot
realiza o expansiune masivă pe suprafaţa bazinelor producând “umbrirea
38
apei”, respectiv împiedică pătrunderea luminii în straturile profunde ale apei şi
în acest fel limitează dezvoltarea florei submerse, implicată în oxigenarea
apei.

Fig.15. Macrofite acvatice caracteristice apelor stagnante (plante emerse,

submerse şi plutitoare)
a- pipirig (Scirpus lacustris); b-Trestie (Phragmites communis); c-Rizac (Stratiotes aloides); d-
Sârmuliţă (Vallisneria spiralis); e-Chara; f-Ciuma apei (Elodea canadensis); g-Paşa
(Potamogeton crispus); h-Brădiş (Myriophyllum spicatum); i-Broscariţă (Potamogeton natans);
J-Ciulin (Trapa natans); m-Papură (Typha latifolia); n-Ţipirig (Heliocharis palustris); o-Peştişoară
(Salvinia natans); p-Nufăr alb (Nymphea alba)

Plantele submerse sunt considerate categoria cea mai importantă de

plante pentru piscicultură întrucât trăind cu întreaga masă vegetativă în apă,
au rolul esenţial în asigurarea regimului oxigenului şi circulaţiei dioxidului de
carbon dizolvate în apă. În afară de alge, plantele submerse eliberează în
masa apei întreaga cantitate de oxigen produsă în procesul de fotosinteză.
Totodată ele servesc ca hrană pentru peştii macrofitofagi, precum şi ca suport
pentru depunerea icrelor pentru unele specii de peşti, sau ca substrat şi hrană
pentru foarte multe organisme acvatice inferioare care, la rândul lor, constituie
surse de hrană pentru peşti.
Cele mai reprezentative plante submerse întâlnite în bazinele acvatice
de la noi sunt: brădişul (Myriophyllum sp.), cosorul (Cerattophyllum sp.),
sârmuliţa (Valisneria spiralis), ciuma apei (Elodea canadensis), paşa
(Potamogeton crispus), broscariţa ( Potamogeton lucens), mărar
(Potamogeton pectinattus) .

4.3. Fauna acvatică

În principal fauna acvatică de interes piscicol este reprezentată de
zooplancton şi de fauna de fund (bentofauna); alături de acestea un rol
secundar îl are aşa numitul “necton”.

39
 Zooplanctonul este format din organisme animale cu structuri simple
care posedă sau nu organe rudimentare de mişcare, dar care datorită unor
însuşiri proprii se găsesc răspândite în masa apei. Aceste caracteristici se
referă la prezenţa unor perişori sau/şi ţepi care conferă corpului rezistenţă la
cădere; altele au în corp vacuole gazoase sau picături de grăsime care le
micşorează greutatea specifică a corpului sau au corpul acoperit cu un înveliş
chitinos foarte subţire care, de asemenea, contribuie la o greutate specifică
redusă (Fig. 16)
Zooplanctonul este reprezentat de către următoarele grupe mai
importante:
Protozoare – sunt în general animale unicelulare cu o structură foarte
simplă, dintre care în bazinele piscicole predomină Rhizopodele (reprezentant
mai frecvent – Amoeba), Flagelatele, Ciliatele (reprezentant – Paramoecium).
Rortifere – animale care dispun de un schelet calcaros, de unele
formaţiuni (cili) carele permit efectuarea unor mişcări de rotire a corpului, iar
structura internă este asemănătoare viermilor. Cele mai frecvent întâlnite în
amenajările piscicole sunt: Keratella, Notholca, Brachionus şi Poliartha.
Crustacee planctonice – grupă de animale cu o organizare mai
complexă, având capacitatea efectuării unor mişcări active relativ direcţionate.
Ele constituie în cea mai mare măsură sursa de hrană preferată de puietul de
peşte dar şi de peştii adulţi, având o valoare nutritivă deosebit de ridicată.
Astfel, Dafniile au următoarea compoziţie chimică raportat la 100g substanţă
uscată: proteină brută 46,6%, grăsime brută 10,2% şi cenuşă brută 18,2%
(Werner S., 1979).
Dintre crustaceele planctonice, Cladocerele şi Copepodele prezintă
cea mai mare importanţă. Cladocerele, având ca reprezentanţi mai frecvenţi
genurile Daphnia, Bosmina, Chidorus şi Alona, sunt crustacee paşnice.
Copepodele în schimb sunt parţial paşnice (genul Diaptomus), dar şi parţial
răpitoare (genurile Cyclops şi Eocyclops).

Fauna de fund are o deosebită importanţă pentru hrănirea peştilor

adulţi în general şi pentru cei cu hrănire pregnant bentonică, în special.
Animalele cuprinse în această categorie au o organizare anatomică mai
complexă şi sunt adaptate parcurgerii întregii vieţi sau numai anumitor etape
ale vieţii în mediul acvatic. Unele dintre ele circulă liber pe fundul bazinelor,
altele se îngroapă şi trăiesc în mâl, iar altele trăiesc fixate temporar sau
permanent pe plante sau pe fundul apei.
Cele mai frecvente grupe care formează fauna de fund sunt viermii,
moluştele, insectele şi unii crustacei.
Viermii, prin reprezentanţii din genurile Tubifex şi Stilaria, constituie
una dintre cele mai căutate categorii de animale folosite de peşti ca hrană.
Dintre moluşte, Gasteropodele (melcii) (genurile Lymnacea, Planorbis,
Bythinia şi Paludina) şi Lamellibranhiatele (scoicile) (genurile Anodonta şi

40
Unio) sunt cele mai reprezentative şi sunt într-o proporţie mai ridicată în cadrul
biomasei bentale.

Fig.16. Organisme planctonice şi bentonice caracteristice bazinelor cu

apă stagnantă
Fitoplancton: a-Microcistis; b-Aphanizomenon; c-Scenedesmus; d-Pandorina; e-Asterionella;
Zooplancton: f-Daphnia; g-Cyclops; h-Cypris; i-Keratella; Bentos: 1-Dreissena; 2-Tubifex; 3-
Limnaea; 4-Viviparus; 5-Planorbis; 6-Chironomus-larve; 7-Dytiscus –adult; 8-Dytiscus – larvă;
9-Efemera – larvă

Insectele reprezintă un grup de animale deosebit de important pentru

peşti. Ele interesează în special prin formele larvare care sunt căutate de
peşti, furnizând o hrană cu valoare nutritivă ridicată. Crapul consumă cu multă
plăcere larvele de Chironomide, iar salmonidele caută larvele de Trichoptere
şi de Efemeroptere.
În acelaşi timp este de reţinut că unele insecte atât în stadiile larvare
cât şi ca adulţi acţionează ca dăunători ai peştilor. Din categoria insectelor
dăunătoare pot fi amintite larvele de libelule (Odonate) care atacă icrele şi
puietul de peşte în stadii mici de vârstă, dar şi larvele şi adulţii de Coleoptere
şi Heteroptere care sunt prădători ai tuturor categoriilor de vârstă, inclusiv ai
peştilor adulţi.
Nectonul. În această categorie intră organisme mai evoluate
reprezentate de amfibieni, reptile şi alte animale, interesând în principal
stadiile tinere de vârstă. Acestea, în funcţie de dimensiune sunt valorificate în
general de către peştii adulţi. În acelaşi timp, această categorie de animale
interesează, în măsura în care la rândul lor, folosind în hrană icre sau puiet de
peşte se încadrează în categoria prădătorilor.

4.4. Caracteristicile fizico-chimice ale mediului acvatic

Bună desfăşurare a vieţii în bazinele acvatice este condiţionată de o
serie de caracteristici fizico-chimice care se constituie în condiţii primordiale în
care se dezvoltă plantele şi animalele. În măsura în care aceste condiţii sunt
favorabile, organismele se dezvoltă normal; orice modificare a echilibrului

41
afectează înmulţirea şi hrănirea, însoţită de o desfăşurare a formelor de viaţă
mai puţin activă

4.4.1. Caracteristicile fizice ale mediului acvatic

Temperatura.
Valorile acestui parametru sunt în strânsă dependenţă de condiţiile
climatice. Pentru zona temperată în care se află ţara noastră, variaţiile
temperaturii apei lichide sunt cuprinse între –3,3°C şi cca. 40°C, depinzând
de salinitatea şi de adâncimea apei ca şi de unii factori climatici (anotimp,
curenţi de aer, precipitaţii, nivelul insolaţiei etc.).
În lacuri şi bălţi, temperatura apei comportă variaţii zilnice şi sezoniere
în funcţie de grosimea stratului de apă. Cele mai ample variaţii se întâlnesc în
straturile superficiale; amplitudinea scade pe măsură ce creşte adâncimea,
ajungând ca la peste 15 m adâncime, temperatura apei să se stabilizeze la
nivelul de +4°C (fig. 17).

Fig.17. Variaţia temperaturii în apă în funcţie de adâncime şi anotimp

Peştii sunt animale poikiloterme, ceea ce reprezintă faptul că

temperatura corpului este sensibil egală cu cea a mediului de creştere şi în
aceste fel, întreaga lor activitate este corelată cu nivelul temperaturii existente
în apă. Astfel, temperatura este cel mai influent factor fizic de mediu care
intervine în numeroase aspecte ale vieţii peştilor.
Fiecare specie de peşti îşi desfăşoară viaţa între anumite limite ale
temperaturii, caracteristice unei zone geografice, pentru care este adaptată.
Aceasta determină o anumită grupare a peştilor pe anumite zone geografice
sau sectoare ale apelor. Speciile care trăiesc în anumite zone ale globului
pământesc, unde temperatura este constant mai ridicată şi nu se constată
variaţii sezoniere în ceea ce priveşte nivelul acesteia, au o activitate continuă
şi un ritm de creştere neîntrerupt. În zonele temperate însă, caracterizate prin
variaţii termice ample între sezoanele calde şi reci, activitatea peştilor capătă
aspect ciclic şi adaptări distincte.
42
 Peştii paşnici, care depind de producătorii primari, pot să-şi găsească
hrana numai în sezoanele calde ale anului ceea ce face ca şi activitatea lor să
aibă intensitate maximă în aceste perioade. În schimb, în timpul sezoanelor
reci, activitatea metabolică este diminuată până la pragul supravieţuirii şi se
concretizează într-o stare asemănătoare hibernării, care la peştii paşnici este
cunoscută sub denumirea de “somn de iarnă”.
Peştii răpitori, care au posibilitatea de a găsi hrană chiar în sezonul
rece, rămân activi pe tot parcursul anului, dar şi la ei se constată o scădere a
intensităţii activităţii (însă mai puţin severă).
Adaptarea speciilor de peşti la diferite medii, cu temperaturi diferite,
face să deosebim două grupe: peşti stenotermi, care îşi desfăşoară viaţa în
ape mai reci şi cu variaţii mici ale temperaturii; peşti euritermi, care preferă
temperaturi mai ridicate, dar care suportă şi amplitudini mai mari ale acestui
parametru. În prima grupă pot fi încadraţi peştii din familia Salmonidae, iar în
cea de a doua, majoritatea speciilor din familia Cyprinidae.
Procesele metabolice sunt puternic influenţate de temperatură. Ele se
desfăşoară cu intensitate maximă între anumite limite, considerate zone de
confort (cca. 15°C la Salmonidae; 20-24 °C pentru cea mai mare parte la
Cyprinidae.
Cu toate acestea, limitele termice maxime acceptate de Salmonidae se
plasează la cca. 20°C, iar pentru unele Cyprinidae, cum este crapul, cca. 27-
28°C; aceste valori nu constituie limita letală, dar la atingerea lor, deşi teoretic
ar trebui să se constate o creştere a intensităţii metabolismului, procesul de
creştere diminuează sau încetează. Fenomenul se explică prin aceea că la
aceste temperaturi, conţinutul apei în oxigen scade sub limita acceptată de
respectivele specii de peşti, iar pentru realizarea unui echilibru între
disponibilul de oxigen şi aspectele metabolice majore, consumul de hrană se
diminuează sau încetează. Este necesar a se insista asupra faptului că
prelungirea perioadelor în care temperatura este prea ridicată (iar uneori prea
redusă pentru o anumită etapă de viaţă), poate avea consecinţe grave,
determinând modificări morfofiziologice nedorite.
Temperatura apei are şi o influenţă indirectă asupra vieţii peştilor, în
sensul că există o corelaţie inversă între nivelul temperaturii şi conţinutul apei
în oxigen. Astfel, în condiţiile unei presiuni atmosferice normale, conţinutul
apei în oxigen la diferite temperaturi este de: la 0°C – 14,12 mg/l; la 10°C –
11,2 mg/l; la 20°C – 9,10 mg/l; la 30°C – 7,52 mg/l.
Adaptarea speciilor de peşti la diferite temperaturi caracteristice
anumitor zone, face ca unele procese fiziologice să se desfăşoare numai la
anumite niveluri ale acestui parametru. Dintre acestea, reproducerea
constituie o etapă puternic influenţată de către temperatură în ceea ce
priveşte „momentul” în care are loc şi „calitatea” (rezultatele) reproducerii.
Astfel păstrăvul indigen se reproduce la sfârşitul toamnei şi începutul iernii, la
temperaturi de 6-8°C, ştiuca se reproduce la sfârşitul iernii la temperaturi de 6-
10°C, şalăul la 12-14°C, crapul la 18-20°C etc.
43
 Totodată temperatura influenţează modul în care se derulează
incubarea icrelor. Valorile mai mari sau mai mici ale temperaturii (faţă de cele
caracteristice speciei) în timpul incubării icrelor, pot determina reducerea sau
prelungirea duratei incubării, soldate şi într-un caz şi în altul, fiecare în parte,
cu pierderi masive ale larvelor sau cu apariţia unor anomalii cu caracter letal.
Rezultă că menţinerea temperaturii în bazinele piscicole şi eventual
reglarea acestui parametru are o mare importanţă în buna desfăşurare a
activităţii în piscicultură, şi anume:
- alegerea speciilor pretabil a fi crescute într-o anumită zonă
geografică;
- stabilirea momentului cel mai potrivit pentru reproducere şi dirijarea
acesteia;
- aprecierea justă a momentului începerii hrănirii cu furaje impuse şi
dozarea corespunzătoare a acestora;
- stabilirea momentului oportun pentru recoltarea producţiei, pentru
introducerea la iernat sau pentru popularea bazinelor de creştere
etc.

Adâncimea şi presiunea apei.

Apa constituie, din punct de vedere fizic, un mediu omogen dar cu o
densitate mare comparativ cu cea a aerului. Această densitate face ca în
mediul acvatic să se exercite o puternică compresie asupra organismelor care
trăiesc aici. Presiunea exercitată este cu atât mai mare, cu cât adâncimea
este mai mare. Se apreciază că presiunea apei creşte cu cca. 1 atm. la fiecare
10 m adâncime, ajungând ca la peste 500 m să devină aproape de nesuportat
pentru organismele vii. Şi totuşi viaţă există până la mari adâncimi, întâlnindu-
se peşti abisali adaptaţi unui mediu ce exercită presiuni fantastice (în mări şi
oceane).
Peştii de apă dulce sunt adaptaţi unor presiuni reduse întâlnite în mod
obişnuit în apele curgătoare sau în bălţi, ale căror adâncimi numai în mod
excepţional depăşesc zecile de metri (doar în cazul unor lacuri artificiale de
acumulare). Bălţile, iazurile şi heleşteele folosite pentru piscicultură au
adâncimi reduse (0,5-6 m), iar unele cursuri de apă (Dunărea) pot ajunge la
adâncimi de 27 m.
Speciile de peşti cantonate în diferitele bazine acvatice sunt adaptate
şi preferă anumite zone caracterizate prin adâncimi diferite. În cadrul fiecărei
specii apar preferinţe faţă de adâncimea apei în funcţie de vârstă. Aceste
preferinţe sunt corelate cu modul de viaţă, particularităţile de comportament,
sursele de hrană, gradul de oxigenare etc.
Adâncimile medii de până la 3-4 m sunt agreate de către majoritatea
speciilor de peşti. Apele mai adânci sunt preferate de puţine specii de peşti
printre care, prezentând importanţă economică, se numără somnul, anguilla,
ştiuca, mreana. Apele cu adâncime mică sunt preferate de speciile de talie
mică (boarţă, porcuşor) şi de puietul majorităţii speciilor (fig.18).
44
 Fig. 16. Repartiţia speciilor şi categoriilor de peşti
în funcţie de adîncimea apei

Aceste repartiţii sunt corelate cu existenţa anumitor parametri de ordin

fizico-chimic sau a surselor de hrană (în straturile superficiale se regăseşte o
cantitate mai mare de oxigen solvit datorită difuziei directe a aerului atmosferic
ce este permanent în contact cu apa şi, de asemenea, o cantitate mai mare
de fitoplancton; în straturile profunde se află numeroase organisme bentonice
căutate de peştii cu acest profil al hrănirii).
În ceea ce priveşte temperatura, de asemenea, straturile profunde
suferă variaţii mai mici ale temperaturii. Totodată la aceste niveluri
posibilităţile de adăpostire sau de camuflare oferite peştilor sunt mai bune.
Se poate aprecia că pentru practicarea unei pisciculturi dirijate, cele
mai bune condiţii sunt oferite de bazinele a căror adâncime are valori cuprinse
între 1-2 m.
Aceasta nu exclude însă folosirea în cazuri particulare a unor bazine
cu adâncimi mai mari sau mai mici (cu referire directă la iazuri), ocazionate de
creşterea unor specii care solicită adâncimi mai mari sau, în cazul
heleşteielor, de anumite etape cuprinse în fluxul tehnologic al exploatării
(bazine de reproducere, bazine de iernat sau alte tipuri de bazine cu destinaţie
specială.

Transparenţa apei. Apa ca mediu dens, este incoloră şi permite

penetrarea razelor luminoase. Gradul de penetrare este dependent de
particulele aflate în suspensie în masa apei. Cum apele de suprafaţă conţin
solvite o serie de elemente sau compuşi chimici, dar în acelaşi timp au o
încărcătură de particule aflate în suspensie, ele au o transparenţă variabilă.
Transparenţa apelor de suprafaţă se determină cu ajutorul aşa-
numitului “disc Sechi” (un disc alb, emailat, fixat la extremitatea unei sfori,
marcată şi care se cufundă în apă până când nu se mai poate observa;

45
adâncimea determinată pe sfoara marcată, se consideră că reprezintă
transparenţa respectivei ape).
Astfel determinată, transparenţa capătă valori foarte variate în funcţie
de categoria de apă apreciată, zona geografică şi anumite stări de moment.
Apele de munte care sunt relativ sărace în hrană naturală (datorită
curgerii rapide) au o transparenţă mare (cca. 20 m); numai în cazul unor viituri
generate de precipitaţii abundente, datorită particulelor aluvionale se constată
scăderea transparenţei, dar pentru perioade scurte.
Apele colinare şi de şes au o transparenţă mai redusă, pe de o parte
datorită particulelor aluvionale fine aflate în suspensie, iar pe de altă parte din
cauza hranei naturale (fito- şi zooplancton) care se dezvoltă foarte bine
întrucât curgerea este de cele mai multe ori foarte înceată.
Cu titlu informativ, se apreciază că cea mai mare transparenţă s-a
înregistrat în Marea Sargaselor, de 65,5 m, după care urmează unele zone din
Oceanul Pacific cu 59 m. Marea Neagră şi Marea Mediteraneană au
transparenţa apei de 15-23 m, iar Marea Mânecii de 8-9 m.
Pentru exploatările piscicole, transparenţa considerată foarte bună
este cea de 30-40 cm, care denotă o bună încărcătură cu organisme vii ce
constituie hrană naturală pentru peşti.
Existenţa anumitor particule aflate în suspensie ca şi solvirea unor
substanţe chimice, conferă apelor de suprafaţă o anumită culoare care
influenţează transparenţa. Carbonatul de calciu, silicaţii şi argila determină o
culoare gălbuie; prezenţa materiilor humice în exces produc o culoare
cafenie, iar dezvoltarea abundentă a fitoplanctonului imprimă o culoare verde.
Din punct de vedere piscicol sunt dorite apele având culoarea verde-gălbui,
care denotă o abundenţă a acelor organisme vegetale şi animale considerate
sursă de hrană căutată de majoritatea speciilor de peşti, mai ales în primele
stadii de viaţă.

4.4.2. Caracteristicile chimice ale mediului acvatic

Din punct de vedere chimic, apa este compusă din 11,11% hidrogen şi
88,88% oxigen. În stare lichidă, apa constituie un mediu care are proprietatea
de a solvi aproape toate substanţele minerale existente în sol, precum şi o
serie de gaze. În acest fel, apele de suprafaţă care constituie mediul de viaţă
pentru peşti, conţin pe de o parte substanţe chimice solvite care diferă în
funcţie de natura solului pe care este amplasat un bazin piscicol, sau a celui
tranzitat de un curs de apă, iar pe de altă parte conţin unele gaze care provin
din aerul atmosferic sau din procese desfăşurate în masa apei.
Aprecierea calităţii apelor pentru piscicultură trebuie astfel efectuată,
încât să aibă în vedere natura elementelor, raporturile dintre acestea, rolul şi
implicaţiile lor în metabolismul peştilor etc.
Componente chimice solvite în apă. În apele de suprafaţă se găsesc
solvite majoritatea elementelor chimice care intră în alcătuirea corpului
organismelor acvatice sau care sunt implicate în procesele metabolice ale
46
acestora. Elementele chimice nu se găsesc în general în stare pură ca atare,
ci în majoritatea lor sunt prezente sub forma unor compuşi chimici mai mult
sau mai puţin stabili. O parte dintre aceştia provin din solvirea compuşilor
rocilor (solului) pe care este amplasat bazinul, iar o parte provin din apa de
alimentare a bazinului.
În continuare sunt enumerate câţiva componenţi chimici, şi, succint,
rolul lor în ecosistemul acvatic.
Carbonul este un element prezent în constituţia chimică a oricărei
substanţe organice. Este considerat “element de bază al vieţii” pentru că este
precursorul tuturor celorlalţi componenţi organici. Carbonul anorganic este
transformat în carbon organic prin procesul de fotosinteză, când sunt
sintetizaţi hidraţii de carbon. Este nelipsit din apele de suprafaţă unde se află
combinat cu calciu, sub formă de carbonat de calciu neutru (CaCO3) sau
carbonat acid de calciu – Ca(H2CO3)2
Calciul are un rol complex, atât pentru organismele animale intrând în
structura scheletului şi participând în metabolism, cât şi pentru plante
participând la desfăşurarea fotosintezei. Acest din urmă rol este dat de faptul
că cele două forme de carbonat de calciu (acid şi neutru) sunt într-un continuu
proces de transformare reversibil

Ca(H2CO3)2 ↔ CaCO3 + H2O + CO2

Dioxidul de carbon provenit din această reacţie este folosit de plante în

procesul de fotosinteză.
În acelaşi timp, dioxidul de carbon mai provine şi din respiraţia
vietăţilor acvatice, ceea ce permite menţinerea unui echilibru permanent în
ceea ce priveşte acest compus.
Azotul se găseşte în bazine fie ca element distinct (ca gaz dizolvat), fie
sub formă de compuşi solvi]i în apă sau în stratul de nămol (nitraţi, nitriţi).
Sărurile de azot provin din descompunerea organismelor moarte sau
din fixarea azotului liber din apă de către bacteriile nitrificante. Ambele
procese de producere a sărurilor de azot sunt facilitate de pH-ul apei care
trebuie să fie uşor alcalin.
Cum azotul stă la baza producerii (formării) proteinelor este necesar să
se creeze condiţii favorabile dezvoltării bacteriilor nitrificante ce pot fixa azotul
atmosferic dizolvat în apă. În cazul unor cantităţi reduse de săruri de azot, în
bazinele piscicole, se recomandă administrarea îngrăşămintelor azotoase sub
forma sărurilor de amoniu având ca scop stimularea producerii de substanţe
proteice vegetale şi animale.
Fosforul se găseşte în cantităţi reduse în apă şi în mâlul organic. El
joacă un rol deosebit în metabolism fiind inclus în compuşii macroenergetici
(ADP şi ATP), dar intră şi în alcătuirea scheletului. După azot, fosforul este
considerat al doilea ca importanţă în producerea substanţei organice. De

47
altfel, datorită cantităţilor limitate de azot şi mai ales de fosfor, aceste
elemente sunt considerate “factori limitativi” ai producţiei piscicole.
Potasiul şi sodiul se întâlnesc în ape sub formă de bicarbonaţi şi
cloruri. Pentru organismele acvatice aceste elemente au rolul de a participa în
metabolism dar şi în structura corpului.
Alte elemente chimice prezente în apă îşi au fiecare rolul lor, mai mult
sau mai puţin important în viaţa organismelor acvatice. Astfel, fierul şi
manganul au rol de biocatalizatori; magneziul contribuie la sporirea alcalinităţii
apei şi participă la formarea scheletului organismelor acvatice; fluorul şi iodul
au implicaţii în metabolism şi în procesele de dezvoltare; cuprul participă la
formarea unor enzime şi hormoni şi este implicat în formarea hemoglobinei;
siliciul intră în compoziţia scheletului unor organisme.
Se poate afirma că pentru dezvoltarea armonioasă a florei şi faunei în
cuprinsul bazinului piscicol, acesta trebuie să dispună de toate elementele
chimice necesare producerii şi înnoirii substanţei vii, în cantităţi
corespunzătoare unui anumit echilibru ce constituie condiţia optimă de
desfăşurare a vieţii în bazinul respectiv.

Gazele solvite în apă. Apele de suprafaţă conţin o serie de gaze

solvite care provin fie din contactul direct al apei cu aerul atmosferic, fie din
activitatea vitală a organismelor care trăiesc în mediul acvatic.
Gazele care provin din aer sunt solvite conform legii lui Henry,
respectiv masa unui gaz care se dizolvă sau este absorbit într-un volum de
apă, este direct proporţională cu presiunea gazului la o temperatură dată şi
dependentă de coeficientul de solubilitate a gazului.

C = P * Kt 0

în care:
C = concentraţia gazului din apă (exprimată în mg/l);
P = presiunea parţială a gazului;
Kt0 = coeficientul de solubilitate al gazului respectiv la temperatura dată
(tº).
Gazele care provin din activitatea vitală a organismelor acvatice sunt
reprezentate în principal de către oxigen şi dioxidul de carbon. Existenţa lor în
bazinele acvatice este strâns legată de prezenţa algelor şi macrofitelor
submerse care se hrănesc şi respiră în apă, ca şi de prezenţa animalelor care
folosesc oxigenul şi eliberează dioxidul de carbon.
Uniformizarea concentraţiei de gaze din apă se realizează prin curenţii
de apă (verticali şi orizontali). Dacă nu ar exista aceste mişcări, cauzate fie de
diferenţa de temperatură a apei la anumite adâncimi, fie de vânt care conduce
la formarea valurilor, gazele solvite ar difuza extrem de încet, încât zonele mai
adânci ar fi în permanenţă lipsite de oxigen sau ar avea concentraţii mari în

48
unele gaze toxice (amoniac, hidrogen sulfurat) provenite din descompunerile
materiei organice din zona bentală.

Oxigenul dizolvat în apă constituie cel mai important element chimic

care condiţionează viaţa peştilor şi facilitează procesele de mineralizare a
substanţelor organice. Atât plantele cât şi animalele, prin respiraţie, consumă
oxigen şi eliberează dioxid de carbon. Animalele sunt numai consumatoare de
oxigen, iar plantele sunt şi consumatoare şi producătoare de oxigen. Reacţia
de consumare a oxigenului în procesul de transformare a glucozei, se
soldează cu obţinerea de dioxid de carbon, apă şi energie:

Plantele în schimb, în procesul de asimilaţie clorofiliană sub influenţa

energiei solare, folosesc dioxidul de carbon şi apa pentru sinteza substanţei
organice:

În baza acestor reacţii rezultă concluzia că producerea oxigenului are

loc numai în timpul zilei când are loc procesul de fotosinteză, pe când
consumarea lui este continuă, atât ziua cât şi noaptea. În acelaşi timp trebuie
remarcat faptul că în cursul zilei plantele sunt şi consumatoare de oxigen, dar
bilanţul între cantitatea de oxigen produsă şi cea consumată prin respiraţia
plantelor, este în favoarea primeia, creându-se astfel un excedent ce se
menţine şi pe parcursul nopţii.
În general, oxigenul se găseşte în cantităţi mai mari la suprafaţa apei şi
în timpul zilelor însorite şi în cantităţi mai mici în straturile profunde şi pe
timpul nopţii. Corelat cu ciclicitatea dezvoltării plantelor, în zonele temperate
cantitatea de oxigen pe timpul verii este mai mare şi mai redusă iarna. În
acelaşi timp se face menţiunea că în apele tulburi sau cu o transparenţă
redusă cantitatea de oxigen este mai mică datorită imposibilităţii pătrunderii
luminii solare în straturile profunde care induce o dezvoltare redusă a florei
submerse.
Scăderea procesului de difuzie sub stratul de gheaţă pe timpul iernii
conduce de asemenea la scăderea conţinutului apei în oxigen, ceea ce
impune măsuri adecvate în conduita tehnologică adoptată pentru heleşteele
de iernat.
Cantitatea de oxigen solvit este puternic influenţată de temperatura
apei. Astfel, cu cât temperatura apei creşte, cu atât conţinutul în oxigen solvit
scade (tabelul 9).
Majoritatea organismelor care formează planctonul şi bentonul din
apele piscicole se dezvoltă normal în condiţiile existenţei unei cantităţi de 2,87
mg O2/l apă şi mor când acesta scade la 0,72 mg O2/l.
49
 Peştii se comportă diferit în funcţie de adaptările caracteristice fiecărei
specii.

Variaţia conţinutului apei în oxigen solvit în funcţie

de temperatură (la presiunea de 760 mm Hg)
Tabelul 9
Conţinutul Temperatura apei (°C)
în oxigen 0 5 10 15 20 25 30
mg/litru 14,12 12,70 11,20 10,07 9,10 8,30 7,52
cm3/litru 10,2 8,9 7,9 7,1 6,5 5,8 5,3
(NOTĂ: 1 cm de oxigen = 1,428 mg oxigen; 1 mg oxigen = 0,7 cm O2)
3 3

Raportată la aceste adaptări, la cerinţe şi la limitele de variaţie ale

conţinutului apei în oxigen, fauna piscicolă se poate împărţi în două grupe
mari:
- peşti steno-oxibionţi, care solicită un conţinut ridicat de oxigen în apă,
de peste 6 mg O2/l şi care nu suportă variaţii prea mari ale acestui conţinut
(păstrăvul, lostriţa, mreana, lipanul etc.);
-peşti euri-oxibionţi, care suportă un conţinut scăzut al oxigenului în
apă (1,5-5 mg O2/l şi de asemenea o amplitudine mai mare a variaţiei
conţinutului apei în oxigen (crapul, linul, ţiparul, carasul etc.).
Consumul de oxigen este strâns legat de specie, vârstă şi de nivelul
termic al apei (tabelul 10).
În cazul în care apa este slab oxigenată producţia scade; când
oxigenul este în deficit faţă de nivelul optim, peştii îşi măresc ritmul respirator
se ridică la suprafaţa apei şi efectuează înghiţituri caracteristice (pipează).
Dacă deficitul persistă, peştii îşi pierd echilibrul şi mor prin asfixie prezentând
gura şi operculele larg deschise.
În general la peştii adulţi, consumul de oxigen se estimează la cei
steno-oxibioţi în jur de 50 cm3/oră/Kg greutate vie la temperatura 5°C, la 110
cm3/oră/Kg greutate, la 10°C şi de 135 cm 3 la temperatura de 15°C, iar la
peştii euri-oxibioţi la aceleaşi temperaturi, consumul de oxigen este de 10 cm 3,
20 cm3 şi respectiv 30 cm3.
În bazinele pentru creşterea crapului trebuie să se asigure iarna între
3-3,5 mg O2/l apă, iar vara între 5,0-5,5 mg O 2/l; crapul poate rezista perioade
scurte şi la 1,5 mg O 2/l, însă apare mortalitatea masivă la 0,5 mg O 2/l (chiar
dacă temperatura scade la 1°C).
Cerinţele de oxigen ale peştilor din bazinele piscicole sunt mai mari în
cazul unei ihtiofaune şi producţii naturale bogate, datorită consumului sporit de
oxigen, atât pentru peşte cât şi pentru procesele producţiei primare.

Dioxidul de carbon (CO2) solvit în apă are importanţă în dezvoltarea

florei acvatice deoarece pe baza acestuia se formează substanţele organice
în procesul de fotosinteză, dar şi pentru viaţa peştilor, deoarece în cantităţi
50
mari provoacă asfixia. Acest gaz provine din atmosferă, dar şi din respiraţia
plantelor şi animalelor din apă. Cantitatea prea mare de dioxid de carbon
determină la peşti sporirea ritmului respirator mai ales când doza este mai
mare de 8 mg/l. Pentru Salmonidae şi Cyprinidae cantitatea admisă de dioxid
de carbon este de 1-8 mg/l, iar limita letală este de cca. 50 mg/l.

Cantitatea de oxigen necesară unor specii de peşti

în funcţie de vîrstă şi de temperatura apei (Kaszoni, 1974)
Tabelul 10
Conţinutul Conţinut
Consumul de O2 la care apar ul minim
(mg/oră/Kg tulburări letal la
Specia şi categoria de peşti greut.vie) la respiratorii 10 0C
temperatura de: la 10 0C (mg O2/l)
(mg O2/l)
10 0C 16 20
0 0
C C
Păstrăv indigen de 1 an 160 315 - - -
Păstrăv curcubeu de 1 an 150 300 - - 1,5-3,0
Alevini de Crap 120 - - - 0,1-0,5
Crap C0 de 10 – 12 g/buc 100 120 - - -
Crap de 1 an (30-40 g/buc) 70 - 100 4,0-5,0 0,1-0,5
Crap de 320-350 g/buc 60 - - 2,5-3,0 0,1-0,5
Crap de 500-700 g/buc 45 - - Sub 2,5 0,3-0,5
Carasul, Caracuda, Linul 30 - - 0,1-2,0 0,1-0,3
Somn 70 - - 3,0-3,5 0,5-1,5
Cegă 68 - - 7,0-7,5 3,5
Păstrugă 50 - - 4,0-5,0 1,5

Reacţia chimică a apei (pH-ul apei) indică concentraţia apei în ioni de

hidrogen, deci calitatea acesteia de a fi acidă, neutră sau alcalină, evidenţiind
nivelul proceselor fizico-chimice şi biologice din apă.
Apele neutre sau uşor alcaline, cu un pH cuprins între 7 şi 8 sunt cele
mai favorabile pentru piscicultură. Pentru perioade scurte de timp se
tolerează şi valori ale pH-ului de până la 6,5 şi peste 8,5. În general, sub
valoarea de 4,8 a pH-ului la majoritatea speciilor de peşti se produce moartea
dar, există o foarte mare variabilitate care ţine de gradul de adaptare al
diferitelor specii. Astfel, se cunosc două grupe de peşti diferenţiate în funcţie
de gradul de tolerabilitate la pH:
- peştii stenohidrioni care preferă apele neutre, uşor acide sau uşor
alcaline (pH 6-7,6) şi acceptă numai variaţii reduse ale acestui
parametru (crapul 6-7; păstrăvul 7-7,5, cega 6,4-7,6);

51
 - peşti eurihidrioni care suportă o amplitudine mare a pH-ului
(carasul: 4,5-9,6).
Variaţiile pH-ului în apele de suprafaţă pot avea drept cauze situaţii
naturale sau accidentale. Astfel, alcalinitatea puternică poate apare în condiţii
naturale sau accidentale. Alcalinitatea ridicată poate apare în condiţiile unei
încărcări masive cu substanţe organice în descompunere sau în caz de
poluare masivă. Situaţia poate fi remediată (în cazul gospodăriilor de
heleştee) prin mărirea debitului de alimentare ce contribuie la diluarea soluţiei
alcaline şi prin aceasta la corectarea pH-ului.

Acidifierea pronunţată apare ca o consecinţă a descompunerii

substanţei organice aflată în exces sau în cazul poluării cu reziduuri
industriale acide. În mod natural, dar inducându-se o acidifiere temporară, pH-
ul acid poate fi cauzat de: căderi masive de zăpadă, ploi torenţiale cu
descărcări electrice puternice, temperaturi ridicate în timpul nopţilor de vară
soldate cu scăderea conţinutului de oxigen şi creşterea celui de dioxid de
carbon.
O situaţie particulară apare în cazul amplasării unor bazine piscicole
pe soluri bogate în turbă, ceea ce face ca apa să împrumute caracterul acid.
Acidifierea accidentală poare fi corectată prin folosirea calciului (calcar)
ca amendament. Metoda este frecvent folosită în heleştee, unde anual, pentru
prevenirea acidifierii, se practică administrarea varului nestins pe fundul
bazinelor golite de apă. În acest fel se realizează şi amendarea solului dar se
realizează şi o bună dezinfecţie, care poate fi mai pronunţată în cazul unor
epizootii manifestate în anul precedent.
În acelaşi timp este utilă recomandarea ca în orice gospodărie
piscicolă, determinarea pH-ului să se facă la intervale foarte mici de timp
astfel încât să se evite accidentele dar să se poată interveni operativ pentru
corecţiile ce se impun.

Salinitatea apei este determinată de conţinutul acesteia în diferite

săruri (cloruri, sulfaţi, carbonaţi etc.). În apele interioare predomină carbonaţii
şi bicarbonaţii şi în mai mică măsură clorurile, pe când în apele marine
predomină clorurile, îndeosebi cele de sodiu.
Râurile şi lacurile interioare din ţara noastră se caracterizează prin
variaţii mari ale conţinutului în săruri, şi anume:

 între 0,1-1,5 g/l în aproape toate râurile şi Delta Dunării;

 între 2,0-4,0 g/l în unele lacuri salmastre (Razelm);
 între 20-30 g/l în lacuri mai sărate (Sinoe) sau în apele marine.

Informativ precizăm că apa Mării Negre conţine între 17-19 g

săruri/litru în straturile superficiale şi între 20-30 g/l la adâncime.

52
 Pentru piscicultură sunt recomandate apele a căror conţinut în săruri
este de 0,1-0,5 g/l denumite şi ape dulci sau stenohaline. Rezultate bune pot fi
obţinute şi în apele oligohaline (0,5-3,0 g săruri/l) sau cele mezohaline (3-10
g/l) cu condiţia să fie crescute specii şi categorii de vârstă care suportă acest
nivel de salinitate (crap peste 1 an, plătică şi şalău, de asemenea peste 1 an).
În acelaşi context este de menţionat că în Franţa (în zonele din nord) s-a
reuşit creşterea păstrăvului de peste 1 an chiar în ape marine, în viviere
flotabile. Apele cu un conţinut de 10-17 g săruri la un litru de apă sau chiar
mai mult se numesc ape polihaline.
Sărurile dizolvate în apă determină şi “duritatea apei”, care este dată
de conţinutul acesteia în săruri de calciu şi de magneziu. Duritatea se exprimă
în “grade germane”. Echivalentul pentru un grad german (dH°) este cantitatea
de 10 mg/l carbonat de calciu, bicarbonat de calciu sau carbonat de
magneziu.
Apele de folosinţă piscicolă trebuie să aibă cca. 6-10 dH°. Apa sub 4
dH° este nefavorabilă pentru piscicultură.
Elementele prezentate exprimă exigenţele speciilor de peşti faţă de
mediul de creştere pentru a putea să-şi desfăşoare viaţa în limite acceptabile.
Cunoaşterea lor permite tehnologilor adoptarea acelei conduite ce face
posibile anumite intervenţii pentru dirijarea factorilor ecologici. Aceasta
presupune adoptarea de măsuri pentru corectarea unor parametri în timp util,
ceea ce se concretizează în: acţiuni de fertilizare şi amendare a terenurilor pe
care sunt amplasate bazinele; modificarea debitelor în funcţie de necesităţi;
golirea bazinelor şi aplicarea de lucrări agrotehnice specifice; adoptarea de
măsuri concertate de prevenire şi combatere a poluării etc.
Aceste măsuri în totalitatea lor vizează menţinerea apelor cu folosinţă
piscicolă între anumite limite precizate în diferite standarde (tabelul 11)..

Condiţiile de calitate pentru apele de suprafaţă pe categorii (STAS 4706/1966)

Tabelul 11
Specificaţie UM Categ. I Categ. II
Oxigen solvit mg/l 6 5
CBO5 mg/l 2 4
CCO (KMnO4) mg/l 10 15
Cloruri mg/l 200 400
Sulfaţi mg/l 200 400
Calciu mg/l 150 200
Magneziu mg/l 50 100
Reziduu fix mg/l 500 1000
pH mg/l 6,5-8,5 6,5-8,5
Amoniac liber mg/l 0,1 0,1
Cupru mg/l 0,1 0,1
Fier mg/l 0,3 0,1

53
Mangan mg/l 0,1 0,3
Azotaţi (NO3) mg/l 13 30
Plumb mg/l 0,11 0,11
Argint mg/l 0,01 0,01
Cobalt mg/l 1,0 5,0

Astfel, STAS 4706/1966 prevede parametri admişi pentru apele de

suprafaţă având diferite destinaţii
Categoriile de calitate prezentate în acest STAS corespund
exigenţelor solicitate de piscicultură, cu precizarea că apele din categoria I pot
fi folosite şi pentru staţiile de aprovizionare cu apă a aşezărilor umane,
respectiv pentru consum uman, industrie alimentară şi pentru staţiile de
reproducere a peştilor, iar cele din categoria a II-a, se pot folosi pentru
celelalte crescătorii piscicole şi pentru alte categorii de folosinţe (urbanistice,
de agrement etc.).
Întrucât speciile de peşti se caracterizează prin preferinţe diferenţiate
ale însuşirilor fizico-chimice ale apei din bazinele naturale şi din amenajările
piscicole, trebuie avut în vedere limitele acceptate de diferite specii mai
importante care fac obiectul culturii piscicole (tabelul 12).

Valoarea principalilor indici fizico-chimici

ai apelor folosite pentru piscicultură (după Egri, L. 1986)
Tabelul 12
Valori optime Limite admise la
Specificare UM Crap Păstrăv crap
Temperatură 0
C 18-24 16-18 Max. 28
Transparenţă cm 25-40 Peste 100 -
Oxigen mg/l Peste 4 9-11 Min. 2,5
CO2 mg/l Max. 6 Max. 10 Max. 30
H2S mg/l 0 0 0,1
pH 7 7-8 6,5
Duritatea dH0 5-8 8-16 3-5
Azot mg/l 0,5-1,5 Sub 0,5 2,0
Amoniac mg/l 0,5-1,0 Sub 0,5 1,5
Nitraţi mg/l 0,5-1,5 Sub 0,5 1,5
Nitriţi mg/l 1-2 Sub 1 -
Fosfaţi (P2O5) mg/l 0,1-0,4 Sub 0,2 0,5
Sulfaţi (SO4) mg/l Sub 10 Sub 5 20-30
Fier mg/l 1-2 Sub 1 4,5
Cloruri mgCl/l 5-10 Sub 5 10
Magneziu mg/l 0-40 - -
Potasiu mg/l 3-4 2-3 -
Salinitate g/l Sub 1 0,5-0,6 1,5
54
 Menţinerea acestor parametri constituie preocuparea tuturor
tehnologilor implicaţi în activitatea de creştere a peştilor. Totuşi trebuie făcută
precizarea că posibilităţile de intervenţie în dirijarea lor este condiţionată de
tipul amenajării piscicole. În râuri şi lacuri naturale sau artificiale, ca şi în
iazurile piscicole, aceste însuşiri se pot regla doar parţial. În schimb, în
heleşteele, datorită particularităţilor lor constructive intervenţia poate avea o
influenţă hotărâtoare în menţinerea sau corectarea parametrilor. În acest
sens, de mare importanţă este încadrarea între limitele optime ale conţinutului
apei în oxigen, azotaţi, fosfaţi şi sulfaţi, ca şi limitarea conţinutului în dioxid de
carbon, hidrogen sulfurat, cloruri etc.

4.5. Mijloace de menţinere a echilibrului ecologic în apele cu folosinţă

piscicolă
Apele de suprafaţă care constituie mediul de viaţă pentru peşti, sunt
din ce în ce mai afectate de către activitatea umană prin diferiţi compuşi şi
produse nedegradate care, într-un fel sau altul (deversări în cursuri de ape,
antrenare de către apele de precipitaţii etc.) ajung să pătrundă şi în apele cu
folosinţă piscicolă. Apele degradate din deversări de natură organică sau
minerală, provenind de la aşezările omeneşti sau datorită unor reziduuri
industriale şi într-o bună măsură folosirii unor substanţe chimice în agricultură
(îngrăşăminte chimice, ierbicide etc.), poartă denumirea de “ape poluate”. Prin
poluarea apelor se produce modificarea esenţială a conţinutului acesteia în
diferite elemente şi compuşi chimici dintre care unii sunt chiar toxici. În acest
fel, plantele şi animalele, care pentru desfăşurarea vieţii solicită anumiţi
parametri (prezentaţi în mod succint în partea anterioară) întâlnesc un mediu
ostil sau uneori chiar impropriu. În măsura în care abaterile de la parametri
normali nu este deosebit de semnificativă şi are o durată scurtă, viaţa în masa
apei are capacitatea de a se menţine şi a reveni la stadiul iniţial după
corectarea parametrilor afectaţi. Poluarea masivă conduce la pustiirea de
viaţă a bazinelor acvatice (ape de tip distrof) care conduce la imposibilitatea
supravieţuirii producătorilor şi, prin lipsa lor, şi inexistenţa celorlalte categorii
de vieţuitoare implicate în lanţul trofic. Deoarece apa reprezintă un bun cu
folosinţe complexe (sursă de apă potabilă pentru aşezările omeneşti, de
alimentare cu apă a culturilor agricole, a industriei sau ca materie primă pentru
obţinerea unor derivaţi utili în industrie) păstrarea purităţii apei reprezintă unul
din interesele primordiale ale economiei. Pentru menţinerea unui echilibru
între deversările de diferite naturi şi gradul de puritate strict necesar, există
organisme de stat însărcinate cu gospodărirea şi protecţia mediului şi a
apelor, organisme care veghează asupra evitării poluării care dispun de cadrul
legal de sancţionare a celor care provoacă poluarea apelor.
Acţiunea de protecţie a calităţii apelor în ţara noastră are încă multe
probleme ce se cer rezolvate ca de exemplu epurarea chimică a apelor
55
reziduale de la exploatările miniere, epurarea biologică a apelor reziduale de
la fabricile de celuloză şi hârtie şi de la complexele de industrializare a
lemnului, epurarea completă a apelor reziduale de la rafinării, fabrici de spirt,
de postav, tăbăcării etc.
Apele cu reziduuri radioactive au început şi la noi să constituie o
preocupare pentru cercetători în vederea evitării contaminării cursurilor de
apă. De asemenea, trebuie rezolvată integral şi problema poluării apelor cu
substanţe fitofarmaceutice folosite în agricultură şi silvicultură, adoptându-se
măsuri pentru împiedicarea pătrunderii acestora în cursurile de apă de
suprafaţă şi subterane.
Concomitent va trebui în continuare ca toate industriile, canalizările
aşezărilor omeneşti şi complexele zootehnice să fie înzestrate cu staţii de
epurare corespunzătoare.
Procedeele ce se impun a fi folosite în acest scop sunt de mai multe
feluri în funcţie de natura deversărilor şi în linii mari sunt următoarele:

- Procedee fizice. Vizează în general îndepărtarea suspensiilor de

diferite naturi pe care le elimină de obicei industria şi canalizările urbane sau
complexele industriale pentru creşterea animalelor. Aceste suspensii sunt
îndepărtate graduat, mai întâi prin decantare şi filtrare, iar ulterior prin tratarea
apelor în vederea precipitării suspensiilor fine, cu sulfat de fier, praf de
cărbune şi cu lapte de var.

- Procedee chimice. Constau în tratarea apelor cu diferiţi produşi

chimici capabili să neutralizeze anumite substanţe cu care s-a produs
impurificarea apelor. Procedeele chimice pot fi folosite şi în anumite situaţii
care impun corectarea pH-ului.

- Procedee biologice. Acestea se sprijină pe idea purificării apei în

contact cu solul sau cu diferite materiale incluse în aşa numitele “biofiltre”.
Biofiltrele sunt înstalaţii mai mult sau mai puţin complexe, alcătuite din
materiale în general poroase, cu mare putere de adeziune şi cu o suprafaţă
de contact mare. După decantare, apa este trecută prin aceste biofiltre unde
materia organică întâlneşte o peliculă de bacterii aerobe care o mineralizează.
Epurarea prin punerea în contact a apei cu solul, presupune folosirea apelor
reziduale într-o anumită proporţie la irigarea culturilor, dar numai pe soluri
uşoare, nisipoase, şi nici un caz pe cele argiloase. Este necesar ca solul să
aibă o structură potrivită ca să poată primi o mare cantitate de materie
organică fără a avea loc descompuneri anaerobe care se pot solda cu
procese de denitrificare şi deci cu sărăcirea solului în elemente nutritive. Este
de remarcat faptul că au fost experimentate procedee de epurare în care au
fost folosite chiar heleşteele piscicole care, se comportă parţial ca şi în cazul
contactului direct cu solul. Folosindu-se ape cu încărcătură organică relativ
redusă, sub acţiunea ciupercilor şi bacteriilor, substanţa organică este

56
transformată în compuşi mai simpli care pot intra în circuitul lanţului trofic prin
valorificarea lor de către plante sau chiar de către unele organisme animale ce
fac parte din zooplancton. Totuşi, metoda presupune o deosebită atenţie în
respectarea unor doze foarte precise de materie organică şi controlul continuu
al parametrilor fizico-chimici.

4.6. Zonele piscicole din România

Ţara noastră posedă o reţea bogată de ape de suprafaţă (curgătoare
şi stagnante) cu condiţii favorabile de viaţă pentru peşti. Aceste ape de
suprafaţă sunt reprezentate de către numeroasele pârâuri, râuri şi lacuri
naturale şi de fluviul Dunărea şi Delta sa, la care se adaugă lacurile litorale, ca
şi bălţile din zona marilor râuri care au mai rămas în zone neîndiguite.
Totodată, pentru piscicultură au apărut incinte create artificial, având această
destinaţie. (iazuri şi heleştee).
Aceste ape de suprafaţă se întâlnesc pe teritoriul ţării într-un relief
foarte variat care se situează de la altitudini minime (apropiate de nivelul
mării) şi până spre cotele cele mai înalte ale reliefului. Asemenea altor
animale, peştii au căpătat adaptări specifice zonelor geografice de creştere,
încât îi găsim răspândiţi în toate apele de suprafaţă, dar în conformitate cu
modul în care le sunt asigurate condiţiile de mediu la care au adaptări
specifice.
Zonarea creşterii peştilor este astfel realizată încât ţine seama de
caracteristicile pedoclimatice, de specificitatea mediului acvatic şi, legat de
acestea, de sectorul, regiunea şi zona care capătă denumirea după specia
care predomină. Astfel, răspândirea speciilor de peşti se consideră în funcţie
de sectoare şi zone care prezintă anumite caracteristici.
Sectorul I. Regiunea apelor de munte.
Se caracterizează prin terenuri foarte accidentate, cu ape tumultoase,
limpezi, sărace în săruri minerale solvite, dar bogate în oxigen (10–12 mg
O2/l). Temperatura apelor este scăzută şi vara nu depăşeşte decât foarte rar
20°C. În această regiune, pe lângă pâraiele şi râurile de munte, mai sunt
cuprinse şi lacurile de munte naturale şi artificiale, cu ape limpezi, reci, sărace
în săruri minerale, relativ adânci (10-20 m), alimentate de pâraie sau prin
topirea zăpezilor. În această regiune există următoarele zone:
 zona păstrăvului, caracterizată de ape tumultoase, care însumează
o lungime de peste 11.000 Km şi unde coabitează păstrăvul, lostriţa şi mai rar
zglăvocul şi lipanul;
 zona lipanului, caracteristică râurilor de munte mai puţin
tumultoase, unde predomină lipanul, împreună cu mreana vânată, cleanul,
boişteanul şi mai rar scobarolul, mihalţul, zvârluga etc. În această categorie se
pot încadra râurile Bistriţa, Vişeul, Arieşul, cursul superior Moldova Suceava şi
lacurile din Munţii Retezat etc.

57
 Sectorul II. Regiunea apelor colinare
Se caracterizează prin râuri cu ape domoale, cu panta de scurgere
cuprinsă între 0,5-1,0 m/Km, bogate în săruri minerale (între 100-200 mg/l),
tulburi primăvara şi toamna, cu temperatura de până la 25°C vara, cu
adâncime medie redusă şi cu maluri cu multă vegetaţie. În această regiune
este inclusă:
 zona scobarului – cu specia predominantă scobarul, alături de care
se mai întâlnesc mreana, cleanul, mihalţul, ştiuca, somnul şi uneori chiar
bibanul, iar ocazional, crapul. Principalele râuri care străbat această zonă
sunt: Crişurile, Mureşul, Oltul, Jiul, Argeşul şi Siretul, îndeosebi prin cursurile
lor mijlocii.
Sectorul III. Regiunea apelor de şes.
Se caracterizează prin ape cu o curgere lentă, cu panta de sub 0,5
m/Km, cu maluri joase (care formează lunci şi bălţi), un conţinut destul de
mare în săruri solvite (200-250 mg/l) şi care ating temperaturi ridicate în timpul
verii (până la 30°C). Conţinutul în oxigen este scăzut (4-5 mg/l). În această
regiune sunt cuprinse următoarele zone:
 zona mrenei – cu specia predominantă mreana, mai ales în apele
cu albia nisipoasă, alături de scobar, clean, oblete, somn, mihalţ, ştiucă etc.
Sunt cuprinse cursurile mijlocii şi inferioare ale râurilor: Someşul Mare, Tisa,
Siretul etc.
 zona crapului – se caracterizează prin ape adânci (uneori peste 5
m), constant tulburi, cu albii mâloase, cu un conţinut mare şi variabil în săruri
minerale (între 250-1500 mg/l) şi o temperatură ridicată a apei în timpul verii
(uneori peste 30°C). În această zonă predomină crapul, care coabitează cu
următoarele specii: linul, plătica, bibanul, ştiuca, somnul, şalăul, cega şi
ocazional mreana. Tot în această zonă se reproduc şi unii peşti migratori ca:
scrumbia de Dunăre, morunul, nisetrul, păstruga etc.
Din punt de vedere al reproducerii speciilor migratoare, zona crapului
se subdivide în două subzone: subzona cegăi (localizată pe Dunăre între
Baziaş şi Galaţi, unde se reproduce cega şi unde creşte şi şalău, oblete mare,
anghilă, clean etc.). Subzona scumbiei de Dunăre (amplasată în principal între
Galaţi şi vărsarea Dunării în Marea Neagră, unde se reproduce scrumbia
alături de care se mai întâlnesc păstruga, nisetrul, cega, viza, gingirica).
Subordonată sectorului III, dar cu unele particularităţi distincte, se
remarcă subregiunea lacurilor şi a bălţilor de şes. Ea se subordonează
sectorului III deoarece lacurile şi bălţile se formează pe cursurile inferioare ale
apelor de şes. Cele mai multe specii de peşti se află în Lunca şi Delta
Dunării, caracterizate prin ape practic stătătoare, ce se pot primeni în perioada
viiturilor de primăvară. Apele sunt tulburi, bogate în săruri minerale solvite
(200-250 mg/l), cu temperatura în timpul verii de cca. 30°C şi cu vegetaţie
bogată.
Aceste ape oferă condiţii propice pentru buna dezvoltare a
reproducătorilor, dar mai puţin propice pentru reproducerea în sine. Lacuri şi
58
bălţile sunt încă populate cu crap, plătică, caracudă, lin, ştiucă, babuşcă,
boarţă, somn şi chiar chişcari. Înainte de anul 1989 suprafeţele lacurilor şi
bălţilor din această regiune au devenit din ce în ce mai reduse ca urmare a
asanării şi redării circuitului agricol a unor întinse suprafeţe, altădată acoperite
de ape.
Noile orientări, privind refacerea habitatelor naturale ale Deltei Dunării
(devenită Rezervaţie naturală a biosferei) ca şi în ceea ce priveşte
conservarea biodiversităţii, sunt în măsură să creeze o perspectivă optimistă
pentru acest „Paradis al plantelor, animalelor şi păsărilor
Sectorul IV. Regiunea apelor litorale
Se caracterizează prin condiţii foarte variate de viaţă, ceea ce face ca
şi numărul de specii de peşti care se cantonează aici să fie destul de mare
(peste 50 de specii). În acest sector sunt cuprinse:
 lacurile litorale cu apă dulce, în care cresc crapul, şalăul, bibanul,
plătica şi chiar chefalii şi guvizii pătrunşi din mare;
 lacurile salmastre, în care se pot acomoda crapul, şalăul, plătica,
guvizii, chefalii, dar pot pătrunde şi hamsia, cambula, scrumbia de mare etc.;
 lacurile saline, în care se pot acomoda peştii marini ca chefalul,
hamsia, guvidul, cambula, scrumbia de mare, zărganul şi uneori chiar
scrumbia albastră.
Sectorul V. Regiunea avandeltei şi a Mării Negre.
Este reprezentată de o suprafaţă de cca. 200.000 ha avandeltă şi de
cca. 600.000 ha ape marine (din suprafaţa totală a Mării Negre de 413.488
Km2, numai cca. 6.000 Km2, corespunzători platformei continentale şi apelor
teritoriale româneşti interesează piscicultura). Platforma continentală care
aparţine României se caracterizează prin ape cu temperaturi cuprinse între 5-
6°C iarna şi 24-26°C vara, cu salinitatea de 17-19 g/l la suprafaţă şi 20-30 g/l
în profunzime. Conţinutul în oxigen al apei mării este cuprins între 2,5-8,9
mg/l, deci cantităţi variate determinând şi condiţii propice pentru multe specii
de peşti marini.
Marea Neagră fiind o mare relativ izolată, nu este prea bogată
în specii de peşti comparativ cu alte mări sau cu oceane. Ihtiofauna este
reprezentată de un amestec de specii pontice şi mediteraneene, în general de
talie mică (hamsie, stavrid, gingirică) sau mijlocie (chefalul, scrumbia); în
acelaşi timp pot apare şi specii foarte valoroase (tonul, pălămida) şi de talie
mare (sturionii).

59
 5. CAPACITATEA PRODUCTIVĂ
A BAZINELOR ACVATICE
În bazinele acvatice naturale sau amenajate, sub influenţa factorilor
abiotici şi biotici, se produce în mod spontan şi aproape permanent o biomasă
vegetală şi animală foarte diversă. Această biomasă este reprezentată de
organismele producătoare ca şi de o largă paletă de consumatori plasaţi la
niveluri diferite ale lanţului trofic (consumatori primari, secundari, etc).
Producătorii, reprezentaţi de către organismele vegetale (alge sau plante
macrofite) au structuri şi dimensiuni variabile (de la structuri unicelulare sau
pluricelulare dar de dimensiuni mici care formează fitoplanctonul, până la
plantele macrofite cu structură complexă). Şi consumatorii la rândul lor au
aceleaşi caracteristici (dimensiuni reduse) când ne referim la zooplancton,
ajungându-se la organizări complexe pentru diferite stadii de evoluţie
ontogenetică a diverselor specii de animale. Din rândul ultimei categorii
menţionată cei mai reprezentativi şi care prezintă importanţă majoră sunt
peştii.
În concept piscicol, capacitatea unui bazin acvatic de a produce într-un
interval de timp (de regulă un an) o anumită cantitate de peşte fără intervenţia
omului, este redată de conceptul de “Producţie piscicolă naturală” (Pn)
exprimată uzual în Kg peşte / ha şi mai puţin frecvent în “masă/volum”.
Biomasa care se dezvoltă în mod spontan şi din care peştii valorifică o
bună parte pentru creşterea proprie este denumită uzual “Productivitate
naturală”. Ea include organisme vegetale dar şi animale (alge, plante
macrofite, crustacei planctonici, forme larvare ale insectelor, moluşte, etc)
consumate de către peşti în diferite stadii ale creşterii, cu o specificitate ce ţine
de caracteristicile lor de hrănire. Pe parcursul unui an calendaristic volumul
biomasei are valori maxime în sezonul cald şi valori minime în sezonul rece.
Productivitatea piscicolă naturală reprezintă elementul de bază care se
ia în consideraţie atât în cazul bazinelor naturale cât şi al celor amenajate. În
cazul celor amenajate, datorită densităţilor mari ale populaţiei piscicole
comparativ cu cele naturale, productivitatea naturală trebuie stimulată prin
intervenţia competentă a omului. Uzual se intervine prin sporirea aportului de
substanţe minerale care favorizează veriga primară a lanţului trofic, respectiv
producătorii. Se folosesc îngrăşăminte naturale sau artificiale, organice sau
minerale care provoacă o creştere a biomasei naturale şi implicit o creştere a
producţiei de peşte.
60
 Sporul de producţie de peşte datorat intervenţiei cu îngrăşăminte se
numeşte “Producţie piscicolă datorată îngrăşării” (Pi). Practica a demonstrat
că valoarea Pi se poate încadra în intervalul Pn/2 pînă la ≈ Pn.
În condiţiile creşterii dirijate, în heleşteie dar şi în iazuri, pentru
obţinerea unor producţii mai mari de peşte, se foloseşte hrănirea suplimentară
cu hrană impusă reprezentată de furaje realizate după formule şi reţete bine
stabilite care să asigure cele mai adecvate aporturi de glucide, proteine, lipide
şi săruri minerale solicitate de speciile sau categoriile de vârstă existente în
cultură. Producţia suplimentară de peşte care se obţine ca urmare a
intervenţiei cu hrană artificială impusă, suplimentară, este numită “Producţie
artificială” (Pa).
Pentru o unitate amenajată contează “Producţia totală” (Pt) care se
obţine prin însumarea celor trei componente:
Pt = Pn + Pi + Pa
Este riguros necesar a se cunoaşte valorile Pn şi Pi pentru că astfel se
poate determina cantitatea de furaje ce trebuie administrată într-un bazin
piscicol pentru un sezon de creştere în scopul prognozării producţiei totale
planificată
În anumite cazuri, respectiv în salmonicultură care aplică o creştere
superintensivă, unde hrana este exclusiv artificială, producţia totală este
calculată numai la nivelul echivalentului producţiei artificiale.
Producţia piscicolă poate fi abordată şi din punct de vedere cantitativ,
calitativ şi economic.
Aspectul cantitativ se referă la tendinţa de a se obţine dintr-un bazin
acvatic o cantitate cât mai mare de peşte. Aceasta se poate realiza prin
folosirea unor formule de populare cu specii complementare, avâd un ritm bun
de creştere şi abilităţi de hrănire diferite care să permită valorificarea cât mai
completă a potenţialului trofic. Singurul aspect care interesează este
cantitatea de peşte, fără a se insista asupra calităţii cărnii.
Abordarea calitativă comportă obţinerea unei producţii mai mici în
contextul populării cu mai puţine specii dar valoroase, crescute până la stadiul
în care carnea peştilor devine maturată, cu însuşiri gustative solicitate de
consumatori. În acest caz valorificarea potenţialului trofic al bazinului este
incompletă.
Se vizează şi obţinerea de efecte economice maxime rezultate din
valorificarea producţiei la un preţ mare. Acest efect se poate obţine prin
creşterea unor specii deosebit de căutate (sturioni, şalău) sau prin producerea
de puiet din specii frecvent solicitate de către piscicultori sau pentru
repopulări.

5.1. Factorii care influenţează productivitatea piscicolă naturală

Productivitatea piscicolă naturală, determinată de desfăşurarea
spontană a proceselor biologice dintr-un bazin acvatic, este condiţionată de
măsura în care sunt asiguraţi parametri solicitaţi de organismele vegetale şi
61
animale pentru creştere. La aceasta concură factorii de ordin general şi factorii
de ordin special.
Factori de ordin general. Aceştia sunt consideraţi ca cei ce ţinând de
condiţiile specifice ale locului de amplasare a unităţii de exploatare şi se referă
la natura solului pe care este amplasamentul, poziţia unităţii de exploatare faţă
de alte culturi, anumite particularităţi locale ale amplasamentului, prezenţa
pădurilor în zona limitrofă, coordonatele geografice ale amplasamentului, etc.
Solul reprezintă, în afară de apă, elementul de bază în determinarea
parametrilor ce se regăsesc în mediul de creştere deoarece apa preia sărurile
biogene prezente în stratul superficial asigurând un circuit normal al materiei.
Cu cît valoarea solului este mai bună din punct de vedere a conţinutului în
săruri este mai complexă şi mai bogată, cu atât productivitatea naturală este
mai ridicată. Solurile sărace (excesiv argiloase, pietroase sau nisipoase)
generează o productivitate naturală redusă
Poziţia faţă de alte terenuri are la rîndul său un important rol în
determinarea productivităţii piscicole. Existenţa unor localităţi în apropierea
amplasamentului poate avea un efect pozitiv asupra productivităţii piscicole
dacă materia organică deversată în apele cu folosinţă piscicolă este în
cantităţi moderate; această materie, ulterior degradată şi redată circuitului,
generează o puternică dezvoltare a biomasei şi implicit o productivitate
naturală ridicată. Prezenţa în vecinătatea unităţilor de exploatare piscicolă a
terenurilor cu folosinţă agricolă poate genera situaţii nedorite în cazul folosirii
în exces a îngrăşămintelor, pesticidelor şi ierbicidelor; acestea pot induce fie
dezvoltarea în exces a unor grupe de organisme în defavoarea altora, fie
limitarea sau chiar încetarea dezvoltării lor. De asemenea, prezenţa pădurilor
poate conduce la evenimente nedorite prin aportul masiv de materie organică
în descompunere ce provoacă o sporire a nivelului acidităţii.
Unii parametri geografici, respectiv latitudinea şi altitudinea,
influenţează în mod direct condiţiile climatice generale şi implicit
productivitatea naturală prin valoarea diferită a parametrilor mediatici
(temperatură, luminozitate, precipitaţii, vînturi dominante).
Factorii menţionaţi au o influenţă mai pregnantă asupra ciprinidelor
crescute în sisteme de exploatare cu grad redus de intensivizare (extensivă şi
semiintensivă) tributare mai ales resurselor naturale de hrană. În exploatarea
de tip intensiv sau superintensiv, atît în ciprinicultură dar mai ales în
salmonicultură, unde este folosită cu precădere hrana impusă, efectul
productivităţii naturale este foarte limitat, contând numai în cazul creşterii
reproducătorilor.
Factorii de ordin special se referă la acţiuni tehnice specifice, dirijate şi
coordonate de factorul uman (adoptarea parametrilor constructivi specifici,
lăsarea pe uscat a bazinelor, favorizarea dezvoltării acelor grupe de
organisme ce corespund cel mai bine exigenţelor speciei ce urmează a fi
crescută, monitorizarea parametrilor fizico-chimici ai mediului de creştere,
etc.)
62
 Pentru orice exploataţie, încă din faza de proiectare, se vor avea în
vedere parametri constructivi ai unităţilor de exploatare care să corespundă
integral speciilor sau categoriilor de material ce vor fi crescute. Astfel, este
necesar a se stabili destinaţia precisă şi dimensiunile (lungimea, lăţimea şi
adâncimea) unităţilor de exploatare, prognozarea debitelor de alimentare cu
apă necesare, graficul de folosire, etc. În acest sens, pentru crap, specie
omnivoră şi bentonofagă, adîncimea apei se recomandă a fi mai mică
comparativ cu speciile de origine asiatică care, prin regimul specific de hrănire
(specii planctonofage), preferă să stea în masa apei şi deci solicită bazine
ceva mai adînci.
Lăsarea pe uscat a bazinelor piscicole este o acţiune prin care se
permite refacerea structurii fizico-chimice a solului de pe fundul unităţii de
exploatare. În această zonă se depun particule de materie organică şi
anorganică ce frînează sau suprimă schimburile de săruri minerale dintre apă
şi solul pe care se află amplasamentul. Golirea bazinelor este însoţită de
uscarea stratului de mîl care, în contact cu aerul şi sub influenţa altor factori
externi (geruri, curenţi de aer, insolaţie), suferă remineralizarea şi prin aceasta
se asigură reintrarea sărurilor minerale în circuitul materiei.

5.2. Posibilităţi de determinare a productivităţii piscicole naturale

Determinarea valorii productivităţii naturale a bazinelor piscicole a
constituit de-a lungul timpului o preocupare permanentă a piscicultorilor.
Datorită diversităţii factorilor care intervin în determinarea sa şi mai ales
datorită interconexiunilor care se produc, nu se poate discuta despre o
standardizare a procedeelor de determinare a productivităţii naturale. Cel mai
sigur procedeu este acela de a înregistra an de an producţia spontană
constatată, metodă valabilă pentru bazinele piscicole care au fost exploatate
în timp.
Pentru bazinele piscicole nou înfiinţate se poate apela la unele metode
ce sunt rezultatul experienţei piscicultorilor (şi în mai mică măsură elemente
definitorii) şi care iau în considerare natura solului amplasamentului, nivelul
ionilor de calciu din apa de alimentare şi capacitatea biogenică.
Natura solului. Se apreciază că principalele tipuri de sol determină
productivităţi piscicole naturale distincte, după cum urmează:
- soluri nisipoase – Pn = 180 – 200 Kg/ha
- soluri argiloase – Pn = 220 – 230 Kg/ha
- cernoziomuri – Pn = 300 – 650 Kg/ha
- cernoziomuri degradate – Pn = cca 300 Kg/ha
Conţinutul apei de alimentare în ioni de Ca (Ca2+). Aprecierea acestui
parametru permite încadrarea apelor piscicole în următoarele categorii:
- ape puţin productive – conţinutul în Ca2+ este de sub 25 mg/l iar
productivitatea naturală este de 25 – 100 Kg/ha;

63
- ape cu productivitate medie – conţinutul în Ca2+ este de 25 - 100 mg/l iar
productivitatea naturală este de 100 – 200 Kg/ha;
- ape cu productivitate bună – conţinutul în Ca 2+ este de peste 100 mg/l iar
productivitatea naturală este de 200 – 400 Kg/ha;
Aceste valori însă au în vedere şi alte aspecte legate de existenţa unor
factori limitativi ai producţiei piscicole sau anumite raporturi care se impun a fi
respectate. În acest sens s-a constatat că raportul Ca/Mg este deosebit de
important, fiind necesară existenţa a 5 – 6 părţi de Ca la o parte Mg.
Capacitatea biogenică. Noţiunea de “productivitate biogenică”
apare cu peste 100 de ani în urmă cînd Hansen şi echipa lui efectuiază studii
privind componenţa şi rolul zooplanctonului. Capacitatea biogenică a unui
bazin acvatic ar trebui să redea valoarea acestuia, respectiv să sugereze
bogăţia sa în organisme vegetale şi animale ce intră în hrana peştilor (Tabelul
13)
Indicatori şi limite acceptate pentru aprecierea
capacităţii biogenice (Ghercopol, O., 1977)
Tabelul 13
Categoria de productivitate
Indicatorul U. Ape Ape cu Ape slab
M. productive productivitate productive
medie
o
Temperatură C 20 - 25 15 - 20 10 – 15 ; 25 -
30
Oxigen mg/l 7 – 12 4 – 7; 12 - 14 10 – 15; 2 – 6
PH 7,2 – 7,6 5,0 – 7,2; 7,6 – 8,0 1 – 5; > 8
Transparenţa cm 15 - 30 30 - 100 0 – 15; >100
Raport Ca/Mg 4–5/1 3–4/1 1–3/1
o
Duritate totală G 15 - 20 10 - 15 1 - 10
Alcalinitate mg/l 1,8 – 4,0 0,5 – 1,8 ; 4 - 6 0 – 0,5 ; >6
Azotiţi mg/l 0,005 0,002 – 0,005 0,3
0,005 – 0,3
Azotaţi mg/l 1-3 3 - 30 0 – 1; >60
Fosfaţi mg/l 0,05 – 1,5 0,05; 1,5 – 3,0 0,005; 7
Fitoplancton Domină Cloroficee + Domină
cloroficee diatomee cloroficee
Zooplancton Crustacei + Crustacei + rotifere Rotiferele

64
 copepode lipsesc
Bentos Predomină Chironomide + Puţini
chironomide tubifex crustacei şi
chironomide
iar tubifex
lipsesc
Vegetaţie Dezvoltată Slab dezvoltată la Lipsă
submersă abundent maluri
Productivitatea piscicolă naturală a bazinului acvatic se calculează pe baza
formulei Leger-Hunt:
P = Na/10 x B x K (în cazul exprimării suprafeţei în ari) sau,
P = Na x B x K (în cazul exprimării suprafeţei în hectare)
În care: - P = Productivitatea naturală
- Na = suprafaţa bazinului
- B = capacitatea biogenică a bazilnului
- K = coeficient de productivitate
Capacitatea biogenică a unui bazin se apreciază în urma analizelor
parametrilor fizici, chimici şi biologici ai apei şi prin determinarea influenţei
lor directe sau indirecte asupra ihtiofaunei. Aprecierea capacităţii biogenice
are la bază luarea în considerare a 14 parametri mediali cu limite de
variaţie stabilite şi admise pentru încadrarea bazinelor într-o anumită
categorie de productivitate (vezi Tabelul 13 )
Pentru fiecare parametru din acest tabel se acordă o notă în raport de
limitele înscrise şi de valoarea determinată a parametrului, după cum
urmează:
- Nota 10 pentru încadrarea în categoria “ape productive”
- Nota 7 pentru încadrarea în categoria “ape cu productivitate medie”
- Nota 4 pentru încadrarea în categoria “ape slab productive”
Capacitatea biogenică în “Scara Geracopol” permite încadrarea în 10 clase (I – X) în funcţie de punctajul
obţinut:

Clasa capacităţii biogenice Punctajul acceptat

X 140
IX 131
VIII 122
VII 113
VI 104
V 95
IV 86
III 77
II 69
I 60
65
Coeficientul de productivitate K se determină avînd în vedere unii parametri de
mediu şi tehnologici. Astfel, K = K1 + K2 + K3 + K4, în care:
K1 = temperatura medie anuală;
K2 = pH – ul apei;
K3 = specia de peşte;
K4 = vîrsta peştelui (mai puţin sau mai mult de 6 luni)

Cap. 6. CREŞTEREA PRODUCTIVITĂŢII NATURALE

PRIN LUCRĂRI DE AMELIORARE

Productivitatea naturală, aşa cum s-a prezentat anterior, este aproape

exclusiv determinată de condiţiile concrete ale zonei şi terenului de amplasare
şi de însuşirile sursei de alimentare cu apă. În acelaşi timp, prin construcţiile
hidrotehnice şi amenajările specifice realizate în baza unor concepte ştiinţifice,
se creează premizele intervenţiei omului şi influenţarea anumitor parametri ai
mediului de creştere a peştilor, alături de acţiuni cu caracter direct legate de
controlul speciilor şi categoriilor de vârstă cu care se efectuează popularea,
administrarea hranei suplimentare, paza, recoltarea producţiei, etc. Prioritară
este preocuparea pentru creşterea productivităţii naturale, element de bază în
asigurarea unor rezultate bune şi foarte bune.
În practică se efectuează, în funcţie de necesitate şi de tipul de
exploataţie, diferite lucrări de ameliorare care determină creşterea
productivităţii naturale şi se referă la: îmbunătăţirea calităţii apei de
alimentare; controlul dezvoltării vegetaţiei acvatice; lucrări de refacere a
structurii fizice a solului; tratarea cu var a heleşteielor; utilizarea asolamentului
agropiscicol.
6.1. Îmbunătăţirea calităţii apei de alimentare.
Rezultatele obţinute într-o exploataţie piscicolă sunt condiţionate în
primul rînd de existenţa apei care trebuie să corespundă integral exigenţelor
speciilor, respectiv categoriilor de vîrstă crescute. Deseori apar modificări ale
calităţii apei generate de însăşi factorii naturali locali, iar uneori datorită unor
situaţii de excepţie. În măsura în care, în timp şi datorită experienţei, s-au
identificat pîrghii de corectare a anumitor parametri, gradul de intervenţie
poate avea efecte dorite în anumite direcţii: îmbogăţirea apei de alimentare în
oxigen (aerarea apei), corectarea temperaturii apei, corectarea pH–ului,
reducerea conţinututlui apei în substanţe de natură organică, reducerea
surplusului de fier, reducerea cantităţii de suspensii, etc.

66
 Îmbogăţirea apei de alimentare în oxigen. Este o acţiune care se
poate efectua diferenţiat, în funcţie de tipul unităţii de exploatare. Dacă în
iazuri, care sunt tributare debitului de apă curent al sursei, intervenţia are
caracter limitat şi se referă la buna funcţionare a instalaţiilor de tip călugăr, în
heleşteie, care primesc apa printr-un canal magistral de aducţiune, apar alte
posibilităţi de corectare. În acest, se pot dimensiona canalele încă din faza de
proiectare sau se pot intercala pe traseul canalului de aducţiune fie mici
praguri de tipul cascadelor fie instalaţii hidrotehnice specifice.
Dimensionarea canalelor la lungimi şi lărgimi sporite (nu însă cu
creşteri semnificative ale costurilor) creează o suprafaţă mai mare de contact
a apei cu aerul favorizând astfel solvirea oxigenului atmosferic.
Folosirea unor praguri pe traseul canalelor conduce la formarea unor
mici cascade şi căderea liberă a apei ce poate prelua direct din atmosferă o
mai mare cantitate de oxigen.
Folosirea puţurilor de aerare are efecte evidente asupra încărcării apei
cu oxigen. Interpus pe traseul canalului de alimentare, puţul de aerare
prezintă un corp vertical separat de sus în jos de un ecran ce obligă apa să
circule prin fanta de la baza sa. La nivelul inferior al secţiunii aval a corpului
vertical se poate instala o conductă perforată prin care se pompează aer ce
difuzează în apă şi o îmbogăţeşte în oxigen.
Utilizarea instalaţiilor de alimentare de tip umbrelă, fereastră sau pipă,
prin particularităţile constructive, favorizează distribuirea apei în heleşteie sub
forma unor pelicule care prin cădere se îmbogăţeşte semnificativ în oxigen.
Indiferent de tipul de unitate de exploatare (iaz sau heleşteu) pe timpul
verii se constată frecvent un deficit major de oxigen datorat incapacităţii apei
de a solvi şi reţine acest gaz, cunoscându-se corelaţia negativă dintre
temperatură şi capacitatea de solvire ( Vezi tabelul 9 ).
În aceste condiţii se impune uneori aerarea apei, acţiune care, din
punct de vedere tehnic, se poate realiza prin diferite procedee. Pentru iazurile
sau heleşteiele cu suprafeţe mari se poate folosi o ambarcaţiune motorizată
care tractează, plasată sub nivelul apei, o conductă perforată prin care este
insuflat aer produs de un compresor instalat la bord şi cuplat la motorul bărcii
sau cu motor independent. În cazul bazinelor cu suprafeţe reduse insuflarea
de aer se poate realiza prin conducte fixe şi alimentate de instalaţii plasate pe
maluri.
Aerarea apei poate fi realizată şi prin alte metode. Astfel, în Israel se
foloseau instalaţii prin care apa era preluată din bazin şi printr-un sistem de
conducte era distribuită sub forma unor fântâni arteziene ce aruncau apa la
cca. 4 m înălţime. La Brateş, în bazine de creştere în vara I populate în
policultură şi la densitate mare (obţinându-se peste 3 tone de puiet/ha)
îmbogăţirea apei în oxigen s-a realizat printr-un sistem asemănător, folosind
conducte de irigaţii având montate aspersoare care distribuiau apa recirculată.

67
Desigur pomparea apei se realizează cu consum de energie dar sunt depăşite
momentele de impas care altfel pot conduce la adevărate dezastre.
Încălzirea apei. Aparent dificilă şi lipsită de economicitate, operaţiunea
poate fi apelată în cazul amplasamentelor din zonele înalte sau mai nordice.
În asemenea condiţii perioada vegetativă este mai scurtă şi orice intervenţie
care conduce la sporirea biomasei naturale constituită ca hrană naturală
pentru peşti este binevenită.
Din punct de vedere tehnic se face apel la bazine cu adâncime redusă
şi cu suprafaţă bine determinată în funcţie de necesarul exploataţiei sau al
unei anumite verigi tehnologice. Asemenea bazine, supuse insolaţiei, permit o
ridicare a temperaturii apei fără consum suplimentar de energie; în plus ele
pot funcţiona foarte bine şi ca bazine de decantare.
Acolo unde există ape termale, cu însuşiri acceptabile pentru
piscicultură, apa de alimentare se poate combina cu apa termală în anumite
proporţii care să corespundă exigenţelor speciilor de peşti crescute (zona
Oradea). Nu este exclusă, ci este chiar recomandată, folosirea apelor calde
industriale reziduale, în măsura în care de asemenea, nu conţin particule sau
substanţe dăunătoare peştilor.
Reducerea acidităţii. În cazul existenţei unor ape de alimentare cu pH
scăzut (caracter acid), pentru a fi aduse la o stare apropiată de normal, se
poate practica împrăştierea prafului de var pe canalul de alimentare sau se
folosesc instalaţii asemănătoare puţurilor de aerare având plasaţi bulgări de
var în partea inferioară a puţului. În aceste situaţii este necesară o atenţie
deosebită şi se impune efectuarea de analize frecvente ale chimismului apei.
Reducerea conţinutului de substanţă organică. Există situaţii în care
apa de alimentare prezintă un grad ridicat de încărcare cu materie organică ce
poate influenţa negativ procesele biogene ce se desfăşoară normal în bazin.
Corectarea încărcăturii de substanţă organică se poate obţine prin utilizarea
unor oxidanţi puternici cum ar fi permanganatul de potasiu sau de cel de sodiu
care accelerează procesele de oxidare. Prin oxidarea materiei organice
rezultă totuşi anumiţi compuşi, în principal bioxidul de mangan care se
prezintă sub forma unor precipitate de culoare în general brună, dar şi săruri
de potasiu şi sodiu de asemenea sub forma unor precipitate. Aceşti produşi nu
sunt toxici pentru peşti dar pot să se depună la nivelul aparatului branhial
conducând la asfixia peştilor. Pentru a se evita asemenea situaţii este
recomandat ca tratarea apelor să se facă în bazine decantoare amplasate pe
traseul canalelor de alimentare sau să se procedeze la amestecarea apelor
astfel tratate, într-o anumită proporţie, cu apă curată provenită din altă sursă
sau chiar din sursa de bază.
Reducerea surplusului de fier. Când apa de alimentare prezintă un
conţinut în săruri de fier ce depăşeşte 4 – mg / litru este necesară

68
îndepărtarea acestuia. Combinaţiile feroase, în prezenţa oxigenului, trec în
săruri hidratate de fier care precipită dar care pot afecta aparatul branhial al
peştilor. Se recomandă ca apa de alimentare să fie bine aerată înainte de a fi
distribuită în unităţile de exploatare sau să se realizeze bazine de decantare în
care să se efectueze tratarea astfel încât nivelul sărurilor de fier să se situeze
la nivelul de sub 1 mg / litru.
Reducerea cantităţii de suspensii. Apa de alimentare poate fi încărcată
în mod accidental cu diferite particule, de regulă de natură anorganică dar şi
organică, aflate în suspensie. Cele mai expuse sunt iazurile care preiau
integral debitul normal al cursului pe care sunt amplasate şi de asemenea
sunt afectate de apele de şiroire de pe terenurile învecinate şi de pe versanţii
văii. Mai ales în cazul precipitaţiilor abundente este antrenat material terigen
care se depune ulterior peste mâlul organic din iaz determinând un
dezechilibru accentuat prin favorizarea proceselor de descompunere
anaerobă. Prevenirea sau limitarea efectelor unor astfel de situaţii se
realizează prin măsuri specifice care ţin de conduita de folosire a terenurilor
din vecinătatea iazurilor: executarea arăturilor pe direcţia curbelor de nivel,
folosirea versanţilor cu precădere pentru păşuni (deci înierbate), plantarea de
perdele longitudinale de protecţie formate din arbuşti sau chiar arbori. Astfel
se limitează viteza de curgere a apelor din precipitaţii iar prin prezenţa
sistemului radicular se favorizează infiltrarea apei în sol şi redarea ei în iaz
ulterior, sub formă curată. Pentru heleşteie, reducerea cantităţii de suspensii
se poate obţine prin folosirea bazinelor de decantare. În acestea, datorită
vitezei mici de curgere, o mare cantitate dintre particulele aflate în suspensie
se depun, ulterior fiind îndepărtate, iar apa de alimentare este corectată
semnificativ
6.2. Controlul dezvoltării vegetaţiei acvatice.
În bazinele acvatice naturale dar şi în cele amenajate, se dezvoltă în
mod natural şi normal o largă gamă de elemente vegetale. Existenţa plantelor
în mediul acvatic este dorită deoarece astfel se garantează ulterior buna
derulare a lanţului trofic deschis tocmai de către această categorie de
organisme (producători). Când însă se produce dezvoltarea lor în exces apar
o serie de efecte nedorite care se manifestă diferenţiat în funcţie de asociaţiile
vegetale care se formează.
În funcţie de unele caracteristici morfologice plantele se grupează în
următoarele categorii mai importante, deja prezentate în capitolul 4:
- vegetaţie emersă;
- vegetaţie plutitoare, fixată sau nefixată de substrat;
- vegetaţie submersă;
- vegetaţie algală (filamentoasă sau fitoplancton)
Vegetaţia emersă este utilă într-un heleşteu sau iaz când are un grad de
dezvoltare redus şi extindere limitată la baza taluzurilor contribuind la
protejarea acestora împotriva eroziuni provocată de valuri, mai ales în cazul în
69
care suprafaţa bazinului este mare. Totodată formează zone de refugiu, de
adăpostire şi de protecţie pentru peşti. Această vegetaţie nu trebuie să se
dezvolte în exces deoarece:
- utilizează elementele nutritive din sol diminuând în timp capacitatea
biogenică a bazinului;
- cea mai mare parte a speciilor care formează această grupă au porţiunile
vegetative impregnate cu multă celuloză şi compuşi ai siliciului ceea ce le
conferă o duritate puternică şi astfel nu pot fi consumate nici de către
speciile de peşti macrofitofagi;
- accelerează colmatarea biologică prin resturile ce se formează anual după
încheierea ciclului vegetativ;
- stratul de mâl este greu mineralizat datorită conţinutului mare în celuloză;
- împiedică încălzirea apei, circulaţia ihtiofaunei şi răspândirea uniformă a
acesteia în bazin;
- în bazinele cu suprafeţe mai mari şi greu vidabile crează dificultăţi la
recoltare.
Componentele vegetaţiei emerse se comportă diferit în heleşteie după
tipul vegetaţiei:
Stuful – se dezvoltă în mase compacte în zone de adâncimi mici (0,3 m).
Papura – se dezvoltă la adâncimi mai mari, fiind planta care contribuie cel
mai activ la colmatarea biologică.
Pipirigul – se dezvoltă sub formă de tufe la adâncimi de 0,5-0,7 m, uneori
1 m, contribuind la fixarea mâlului.
Genul Equisetum – se dezvoltă în ape sărace în ioni de calciu, la adâncimi
de 0,6-1 m. Formează zone întinse, dar cu o densitate redusă de plante pe
suprafaţă. Devine dăunător atunci când se dezvoltă în mase compacte.
Crinul de baltă – formează mase compacte în ape de cca.1 m adâncime.
Plantele cresc foarte repede după cosirea lor şi, de regulă, la intervale foarte
scurte trebuie să se repete operaţia.
Genul Carex (Rogoz) – se dezvoltă pe terenuri cu un pH acid în zone puţin
adânci, la fel ca papura. Contribuie la colmatarea biologică a fundului
bazinelor.
În general, vegetaţia acvatică emersă spontană se dezvoltă în bazinele
acvatice în zone adăpostite, unde sunt ferite de efectul distructiv al valurilor.
Vegetaţia plutitoare este formată din plante care sunt fixate de substrat şi
din plante din categoria celor nefixate, având talie variabilă, care uneori se
dezvoltă puternic, acoperind ca un covor suprafaţa apei.
În cazul vegetaţiei plutitoare influenţa este numai negativă, respectiv
împiedică pătrunderea razelor soarelui în straturile profunde şi astfel frânează
sau împiedică dezvoltarea altor categorii de plante utile, înfundă sitele de la
evacuarea apei etc.
Vegetaţia submersă este o asociaţie ai cărei componenţi, aproape în
totalitate, reprezintă elemente productive, datorită mai multor avantaje:
- realizează mari producţii de oxigen, fotosinteza având loc în masa apei;
70
- constituie substrat de pontă pentru unele specii de peşti şi alte vieţuitoare
ce se constituie în hrană naturală pentru peşti;
- se descompune repede şi îmbogăţeşte apa şi solul în elemente biogene;
- sunt consumate de foarte mulţi peşti şi nevertebrate.
După felul cum este dezvoltată şi repartizată vegetaţia submersă într-un
heleşteu se pot face aprecieri asupra producţiei piscicole. Astfel, când
Potamogeton, Ranunculus miriofolium etc. se dezvoltă în cantităţi mijlocii sau
mari, producţia poate fi apreciată ca bună. În acest caz, se implică şi o
anumită structură de populare, respectiv să existe specii macrofitofage.
Dacă în heleşteu se găsesc plante din genul Elodea şi Chara, producţia
este medie. Dacă Elodea şi Ceratofilum se găsesc în abundenţă producţia
este slabă.
Unele plante sunt considerate indicatori biologici ai unor elemente. De
exemplu, Elodea şi Chara se dezvoltă în ape cu Ca2+ în cantităţi mari, iar
Carex şi Equisetum se dezvoltă în ape sărace în calciu.
Algele filamentoase au aproape întotdeauna o influenţă negativă. Ele se
dezvoltă din abundenţă acolo unde există substanţă organică multă şi
adâncimea apei este mică, acoperind uneori întreaga coloană de apă. Algele
filamentoase împiedică circulaţia puietului şi izolează stratul fertil de la nivelul
solului. De asemenea, este limitată sau chiar exclusă posibilitatea folosii de
către peşti a organismelor care se dezvoltă în pătura superficială a mâlului şi
care constituie hrană naturală pentru numeroase specii bentonofage şi
categorii de vârstă a peştilor.
Efectul negativ al algelor filamentoase este resimţit mai puţin la bazinele
de creştere şi îngrăşarea crapului deoarece, prin natura caracterului său de
bentonofag, împiedică dezvoltarea acestei vegetaţii.
În cadrul vegetaţiei algale, fitoplanctonul (cloroficee, diatomee etc.), care
reprezintă veriga primară în lanţul trofic, constituie hrana principală pentru
puietul de la toate speciile în primele faze de creştere şi dezvoltare şi hrană de
bază pentru unele specii de cultură (Sîngerul, Polyodon spathula). Cu toate că
acesta are un rol primordial în producţia primară şi în menţinerea în limite
normale a unor parametri ai mediului de creştere a peştilor, în anumite situaţii,
mai ales în timpul sezonului cald, prin dezvoltarea în exces, poate provoca
înflorirea apei care are numeroase efecte nedorite.
Pentru a menţine categoriile de vegetaţie acvatică în limite normale există
anumite modalităţi de control a acestora care se referă de cele mai multe ori la
combaterea dezvoltării lor în exces şi într-o oarecare măsură la stimularea pe
căi externe a dezvoltării unor anumite categorii de organisme vegetale prin
intervenţia cu îngrăşăminte sau corectarea anumitor parametri ai mediului
acvatic.
Controlul şi combaterea vegetaţiei emerse, în sensul limitării dezvoltării
sale sau chiar înlăturarea definitivă, se poate asigura prin menţinerea unui
nivel de apă care nu este favorabil dezvoltării lor. Totuşi nu se recomandă
menţinerea unei adâncimi prea mari deoarece se crează condiţii nefavorabile
71
pentru însăşi speciile de peşti de cultura şi pentru buna circulaţie a materiei în
bazinul acvatic.
Combaterea propriuzisă se realizează prin metode mecanice, chimice,
optice şi biologice.
Metoda mecanică se referă la cosirea vegetaţiei. Acesta se poate realiza
manual în bazinele de dimensiuni mici şi cu vegetaţie rară, sau cu cositori
mecanice în bazinele de dimensiuni mari şi cu vegetaţie abundentă. Conduita
cel mai frecvent adoptată constă în retezarea de 2 – 4 ori pe an a vegetaţiei,
cât mai de jos (aproape de fundul bazinului). Prin aceasta se realizează
îndepărtarea de câteva ori a masei foliacee secătuind în acelaşi timp partea
din pământ, ceea ce are ca efect în 2 – 3 ani eliminarea aproape în totalitate a
plantelor respective. Este recomandat ca ultima cosire să se efectueze în
perioada de înflorire împiedicând astfel înmulţirea sexuată a plantelor. Masa
vegetală rezultată în urma cosirii trebuie îndepărtată din bazin pentru a evita
producerea colmatării biologice. Ea poate fi depozitată pe taluz sub formă de
grămezi, se poate adăuga var şi se obţine un bun compost ce va fi ulterior
folosit ca îngrăşământ.
Metoda chimică se bazează pe utilizarea unor erbicide care au efect
asupra plantelor dar care nu trebuie să afecteze sănătatea peştilor. Unii
specialişti consideră metoda chiar mai bună decît cea mecanică. Tratamentele
pot fi aplicate fie în bazinele vidate, fie chiar atunci când sunt cu apă şi
plantele în perioada vegetativă, folosindu-se diferite substanţe care se
pulverizează. În prima variantă menţionată erbicidele acţionează radical,
inclusiv asupra formelor de rezistenţă a plantelor şi asupra sistemului
radicular, iar în al doilea caz acţionează numai asupra sistemului foliar
împiedicând dezvoltarea acestuia.
Pentru combaterea chimică se utilizează diferite substanţe care se
pulverizează.
Rezultate bune s-au obţinut, prin tratamente ale masei foliare pe timpul
perioadei vegetative, cu produse autohtone folosind Proprirom şi Perenicid în
doze de 10 – 25 litri/ha dar şi cu produse din import Roundop şi Omnidel în
doze de 8 – 10 l/ha. Efectul constatat a fost acela al uscării stufului şi papurei
până la nivelul rizomului, iar în anul următor numai aproximativ 10% din
vegetaţia dură a mai regenerat.
În bazinele vidate, pentru erbicidare s-a folosit cloratul de sodiu în cantităţi
de cca 300 Kg substanţă activă/ha. S-a constatat că în cazul unui strat
semnificativ de mâl este necesar ca doza să fie mai mare.
Metoda optică. S-a utilizat experimental în Suedia şi a constat în folosirea
unor panouri care să împiedice pătrunderea luminii. Are dezavantajul că nu
poate fi aplicată decât la bazine cu suprafeţe mici, are efecte nedorite asupra
dezvoltării vegetaţiei algale şi este şi foarte costisitoare.
Metoda biologică. Constă în folosirea animalelor pentru distrugerea
plantelor.

72
 În cazul bazinelor vidate se pot folosi animale mari (taurine) care pot
consuma vegetaţia tânără, iar prin călcare distrug rizomii. În plus contribuie la
îngrăşarea bazinelor prin fecalele produse. Totuşi apar şi efecte nedorite
constând în deteriorarea taluzurilor.
În bazinele inundate se pot folosi cu succes animale care în mod natural
se hrănesc cu vegetaţie macrofită. Cele mai bune rezultate s-au constatat
acolo unde a fost folosit Cosaşul (Ctenopharyngodon idella). Acesta consumă
plante tinere împiedicând în continuare dezvoltarea lor. S-a constatat că peştii
macrofitofagi consumă cantităţi mari de vegetaţie (20 – 30 Kg) pentru a realiza
un Kg de spor, iar în decurs de 24 ore consumă o cantitate de vegetaţie egală
sau chiar mai mare cu greutatea propriului corp.
Rezultate bune se obţin şi în condiţiile folosirii castorului de baltă, şi el un
mare consumator de vegetaţie.
Combaterea vegetaţiei submerse. Se poate realiza prin metode diferite:
mecanice, respectiv cosirea sau smulgerea, utilizând instalaţii tractate de
ambarcaţii sau de pe mal; chimice, adică folosirea unor substanţe care inhibă
sau elimină dezvoltarea în exces; termice, constând în distrugerea formelor de
rezistenţă a sistemului radicular prin expunerea acestuia la temperaturile
foarte scăzute pe timp de iarnă; biologice, folosind specii de animale fitofage.
Combaterea vegetaţiei plutitoare. Şi în acest caz apar metode specifice
dar diferenţiate după cum aceste plante sunt sau nu sunt fixate de fundul
bazinului.
Pentru plantele plutitoare fixate o primă metodă este cea mecanică. Ea
constă în smulgerea plantelor dar, în cazul plantelor plutitoare fixate de
substrat, datorită rezistenţei şi flexibilităţii organelor de fixare, rezultatele nu
sunt satisfăcătoare. Mai mult, în cazul anumitor specii cum este ciulinul de
baltă (Trapa natans), prin acţiunea mecanică se pot produce segmentări ale
porţiunilor vegetative, fiecare dintre acestea constituindu-se într-o potenţială
nouă plantă. Mai eficiente apar metodele chimice care prin utilizarea unor
erbicide contribuie la combaterea vegetaţiei nedorite. În acest caz se
recomandă coborârea nivelului apei astfel încât plantele plutitoare să se
depună sub forma unei mase compacte pe fundul bazinului, tratarea cu
erbicid, iar la 5 – 6 ore se reinundă bazinul.
Plantele plutitoare nefixate se pot îndepărta mecanic prin folosirea unor
plase tractate prin diferite procedee.
Pe cale chimică combaterea se recomandă a se efectua după vidarea
bazinelor prin împrăştierea de cianamidă de calciu în doze de 400 – 500
Kg/ha. Pot fi aplicate şi metode biologice specifice, dar numai pentru plantele
de dimensiuni mici, fiind recomandată creşterea palmipedelor.
Combaterea algelor. Dezvoltarea în exces a algelor conduce în mod
frecvent la ceea ce este definit drept fenomenul de “înflorire a apei”.
Fenomenul poate fi evitat şi stăpânit prin menţinerea unui debit de alimentare
constant, dar suficient de mare pentru eliminarea excesului de alge. Calea
chimică recomandă folosirea unor algacide, cel mai eficient demonstrându-se
73
sulfatul de cupru. Acesta este recomandat mai ales pentru combaterea algelor
filamentoase, în special mătasea broaştei (Spirogira), cantităţile folosite fiind
dependente de pH–ul apei. În condiţiile unui pH spre acid se recomandă
folosirea unor doze de 0,5 – 1 mg sulfat de cupru/m 3 de apă iar la un pH
alcalin 1,5 – 2 mg sulfat de cupru/m 3 de apă. Distribuirea sulfatului de cupru
are anumite restricţii care ţin de sensibilitatea speciilor de peşti care în general
la peste 0.5 mg sulfat de cupru/m3 pot prezenta reacţii nedorite, de
temperatura apei, de prezenţa elementelor biogene şi de expunerea la radiaţia
solară. Eficacitatea substanţei este cu atât mai mare cu cât temperatura este
mai ridicată; astfel se recomandă ca împrăştierea sulfatului de cupru să nu se
facă decât atunci când apa are peste 15 0C. Elementele biogene în cantitate
mare ca şi expunerea la radiaţia solară intensă diminuează efectul algacidului
ceea ce impune repetarea tratamentului după cca. 2 săptămâni.
În practica piscicolă, permanent, în bazinele cu vegetaţie abundentă care
are efecte nedorite asupra populaţiilor piscicole, indiferent de natura ei, se
impune adoptarea celei mai potrivite măsuri de combatere deoarece se pot
identifica o serie de avantaje:
- lumina şi căldura difuzează în toată masa apei;
- nu se limitează sau întrerupe schimbul de săruri biogene dintre sol şi apă;
- se asigură o circulaţie normală a elementelor chimice;
- se realizează un bun echilibru între toate verigile lanţului trofic;
- hrana naturală se dezvoltă şi se distribuie uniform favorizând dezvoltarea
ihtiofaunei;
- se poate asigura o amplasare corectă şi uniformă a meselor de hrănire
unde se distribuie hrana artificială;
- sunt facilitate acţiunile de pescuit de control sau cele de recoltare a
producţiei;
- sunt evitate fenomenele nedorite ale deficitului de oxigen constatat vara în
cazul descompunerii materiei organice în exces sau ca urmare a
producerii unor îngheţuri.

6.3. Refacerea structurii fizice şi chimice a solului. Solul pe care se

află amplasată o acumulare de apă are poate cea mai mare importanţă în
garantarea condiţiilor necesare obţinerii unor rezultate tehnice şi economice
pozitive în piscicultură. Aceasta pe considerentul că între solul de pe fundul
bazinului şi apa din acesta se produce permanent un schimb de elemente
biogene. Chiar dacă aceste elemente sunt aduse şi prin apa de alimentare,
rolul major în acest sens îl are totuşi natura solului amplasamentului.
Staţionarea pe termen lung a apei pe solul de amplasare generează pe
termen mediu şi lung o serie de modificări de ordin fizic şi chimic. Modificările
de ordin fizic se referă la faptul că se produce înmuierea şi fărâmiţarea
particulelor de sol ceea ce se soldează cu apariţia unui mâl de natură
anorganică. Din punct de vedere chimic şi mai ales biochimic, sărurile
minerale din sol difuzează continuu în apă fiind utilizate mai întâi de către
74
producători în formarea materiei organice şi ajungând în final în carnea
peştilor. Prin recoltarea periodică a peştelui, din bazinul piscicol, implicit din
sol, sunt extrase însemnate cantităţi de săruri minerale ceea ce conduce în
timp la sărăcirea acestuia şi la scăderea productivităţii naturale.

6.3.1.Refacerea structurii fizice a solului

Funcţionarea pe termen lung a bazinelor acvatice se soldează în timp cu
producerea şi depozitarea pe fundul lor a unui strat de mâl având la bază,
majoritar, particule de natură anorganică (provenite parţial din apa de
alimentare şi parţial din remineralizarea materiei organice) iar în straturile
superioare particule de natură organică (dejecţiile produse de organismele
animalelor acvatice dar şi provenite din corpul organismelor vegetale şi
animale care şi-au încheiat ciclul vital). Câtă vreme stratul de mâl nu
depăşeşte 30 cm grosime, în masa lui şi mai ales în stratul superficial se
produc fenomene aerobe de mineralizare favorizate de temperatura şi
conţinutul în oxigen ale apei. Dacă stratul de mâl este mai substanţial intervin
procese de degradare anaerobe soldate cu producerea unor compuşi
periculoşi pentru viaţa peştilor şi simultan se împiedică schimburile de
substanţe chimice dintre sol şi apă. În aceste condiţii apare imperios necesară
efectuarea unor lucrări de refacere a structurii solului: uscarea anuală
periodică, mobilizarea solului, îndepărtarea mâlului.
Uscarea anuală sau periodică. Reprezintă o măsură foarte eficace care
determină îmbunătăţirea structurii fizice şi aerarea solului producându-se o
accelerare a proceselor de mineralizare a substanţelor organice însoţită de
reducerea acidităţii solului. În bazinele care se videază iarna, sub influenţa
acţiunii îngheţurilor şi dezgheţurilor succesive, structura solului se reface prin
afânare, respectiv prin individualizarea particulelor constituente. Vidarea şi
uscarea sunt deosebit de eficiente din mai multe considerente: sub acţiunea
factorilor de mediu (temperatură, curenţi de aer) se produce o bună uscare a
solului care favorizează aerarea sa; sub influenţa radiaţiei solare se produce
distrugerea unor forme de rezistenţă a unor organisme dăunătoare ihtiofaunei,
a unor germeni patogeni şi a unor organisme ce parazitează peştii sau
servesc ca gazde (gasteropode, lamelibranhiate) pentru ciclul de dezvoltare a
unor paraziţi. Uscarea are însă şi unele efecte negative constând în principal
în distrugerea unor organisme care în mod normal fac parte din sortimentul de
hrană căutat mai ales de către speciile de peşti bentonofagi. Totuşi s-a
constatat că, în cca două săptămâni de la inundare, fitoplanctonul şi
zooplanctonul se regenerează în mare cantitate fără a se produce impasuri.

75
 Uscarea bazinelor piscicole are efecte remarcabile asupra productivităţii
naturale. Dacă în urma vidării toamna şi pe timp de iarnă se înregistrează
sporuri de cca 40%, în cazul uscării şi pe timp de vară şi folosirea în
alternanţă cu culturile agricole, sporul productivităţii naturale este de cca 60%.
Mobilizarea stratului superficial de sol. Contribuie la refacearea structurii
solului în mod deosebit în cazul bazinelor vechi. Cele noi au un strat de mâl
subţire pentru care simpla vidare şi uscare sunt suficiente pentru refacerea
structurii. Pentru cele vechi vidarea şi uscare nu mai sunt suficiente apărând
necesitatea completării cu acţiuni mai energice, respectiv aplicarea unor
lucrări agrotehnice (grăpat, discuit sau chiar arat). Lucrările respective se
recomandă a fi efectuate toamna după vidare sau chiar şi primăvara înainte
de inundare când patul bazinului este încă uscat Prin discuire şi grăpare solul
se afânează, se aerează şi se produce distrugerea rizomilor şi rădăcinilor
plantelor acvatice. Sunt situaţii în care se impune chiar aplicarea unei arături
însă trebuiesc evitate cele prea adânci pentru a nu se provoca modificarea
chimismului solului în sensul aducerii la suprafaţă a straturilor profunde de sol
mai sărăcite în elemente biogene şi îngroparea stratului superficial care este
relativ activ şi mai bogat în asemenea elemente. Astfel, arăturile efectuate la
20 – 25 cm adâncime sunt suficiente şi nu generează efecte nedorite.
Mobilizarea stratului superficial se poate face chiar şi atunci când acesta
este acoperit cu apă folosind metode artificiale (intervenţie cu diferite utilaje)
şi naturale (biologice).
Artificial, mobilizarea stratului superficial se poate realiza, prin folosirea
unor utilaje tractate (grape, cositori) care acţionează asupra depunerilor de pe
fundul bazinului. Trebuie avut în vedere că acţiunea determină tulburirea apei
ce poate genera situaţii nedorite; în cazul folosirii acestei metode se
recomandă aplicarea sa succesiv pe cca 10 – 20% din suprafaţa bazinului, cu
intervale de pauză până la acoperirea în timp a întregii suprafeţe. Experienţe
întreprinse în acest sens au demonstrat că pentru bazine de 2 - 3 ha sporul
productivităţii naturale a fost de 70 – 100 Kg/ha.
Mobilizarea naturală se bazează pe folosirea în bazine a unor specii şi
categorii de vârstă preponderent bentonofage (crap de 2-3 ani); hrana este
căutată cu asiduitate atât la suprafaţa stratului cât şi în profunzimea sa pe o
coloană de câţiva centimetri, contribuindu-se la mobilizarea sa şi implicit a
sărurilor biogene. Prin această metodă se obţin şi alte efecte remarcabile
constând în limitarea înmulţirii algelor filamentoase şi în activarea procesului
de solubilizare a sărurilor de calciu, fosfor, azot şi potasiu care sunt mai bine
utilizate în straturile bentale.
Îndepărtarea mâlului. Este o metodă radicală dar dificil de aplicat ce poate
apare ca necesară numai pentru bazinele în care stratul de mîl ajunge la
grosimi mari (50 – 60 cm) şi când nici simpla uscare sau aplicarea altor lucrări
nu mai poate fi eficientă.
76
 Ca metodă ideală pentru îndepărtarea mâlului poate fi amintită utilizarea
unor instalaţii de dragare plutitoare, capabile să preia aproape în totalitate
aluviunile depuse pe fundul acumulărilor de apă, contribuind la cea mai bună
refacere a bunurilor piscicole. Totuşi, o analiză realistă demonstrează că o
asemenea intervenţie este deosebit de costisitoare şi poate avea rezultate
scontate numai în bazine cu suprafeţe relativ mici.
O alternativă descrisă de unii autori (dar de un realism relativ) pentru
îndepărtarea straturilor groase de mîl ar putea fi oferită în anumite condiţii
climatice. Aceasta se referă la temperaturi foarte scăzute care, în urma vidării
bazinului pe timpul iernii, ar putea provoca îngheţarea mâlului pe o adâncime
considerabilă. Decupând calupuri de mâl îngheţate şi transportându-le pe
terenuri agricole învecinate, folosind mijloace adecvate de transport, se
îndepărtează materialul nedorit din vatra bazinelor piscicole, şi distribuit pe
terenuri agricole poate avea acelaşi efect pe care îl are un îngrăşământ
organic natural.
6.3.2. Modificarea însuşirilor chimice ale solului.
Folosirea amendamentelor. Activitate aflată la graniţa dintre lucrările
vizând ameliorarea structurii fizice şi cea chimică a solului, folosirea
amendamentelor s-a demonstrat în timp ca deosebit de utilă şi eficientă. Cel
mai utilizat produs folosit pentru amendarea solurilor este varul. Tratamentul
cu var are următoarele efecte pozitive:
- neutralizează aciditatea solului prin combinarea sa cu diverşi acizi stocaţi
în mâl;
- prin combinarea sa cu silicaţii care sunt forme greu solubile conduce la
producerea unor compuşi mai uşor solubili;
- contribuie la afânarea solului şi favorizează pătrunderea aerului în
straturile profunde;
- măreşte puterea de tamponare a apei generând producerea de rezerve de
dioxid de carbon prin transformarea bicarbonatului de calciu, în carbonat
de calciu, dioxid de carbon şi apă (reacţie reversibilă);
- neutralizează acţiunea toxică a combinaţiilor de magneziu şi sodiu;
- contribuie la dezvoltarea bacteriilor nitrificatoare şi deci la fixarea azotului;
- contribuie (sub formă de var nestins) la dezinfectarea solului distrugând
forme de rezistenţă ale anumitor agenţi patogeni;
- favorizează şi accelerează mineralizarea substanţei organice.
Folosirea amendamentelor calcaroase nu este recomandată decât în urma
cunoaşterii cât mai precise a stării bunului piscicol în ceea ce priveşte
conţinutul în calciu. În acest sens se pot folosi cu maximă precizie analizele
chimice ale apei şi mâlului sau, cu o certitudine mai redusă şi indirect, prin
aprecierea prezenţei şi gradului de dezvoltare al unor organisme care pot fi
considerate ca indicatori biologici ai nivelului calciului în bazinele acvatice.
Astfel prezenţa a două specii de plante, Ciuma apei (Elodeea canadensis) şi
77
Chara sugerează ape bogate în calciu, pe când rogozul (Carex acuta) şi
coada calului (Equisetum sp) sunt răspândite în ape sărace în calciu. Lipsa
moluştelor este asociată cu ape sărace în calciu.
Ca surse de calciu pentru piscicultură se pot folosi carbonatul de calciu
CaCO3 (rocă naturală din depozitele de calcar măcinată), oxidul de calciu CaO
(var ars nestins) şi Ca(OH)2 soluţie de var stins.
Piatra de var în formă nativă (CaCO 3) se poate folosi pe orice sol, în orice
scop (mai puţin ca dezinfectant) cu condiţia de a fi foarte bine mărunţită
deoarece gradul său de utilizare este invers proporţional cu mărimea
particulelor.
Varul ars nestins (CaO) obţinut prin calcinarea calcarului natural poate
conţine CaO în proporţie de 100% dar poate avea pînă la 10% corpuri străine;
se recomandă în principal pentru dezinfectarea bazinelor dar contribuie şi la
afânarea solurilor compacte şi la corectarea pH-ului acid a solului şi apei.
Varul stins - Ca(OH)2 – poate fi folosit în cazul solurilor normale, puţin
mâlite sau cu reacţie slab acidă. De asemenea se poate administra în doze
mici şi repetate pentru a menţine un pH uşor alcalin sau neutru.
Administrarea varului în exploatările piscicole se face ţinând seama de
anumiţi parametri ai mediului de creştere, respectiv: pH-ul solului şi al apei,
starea bazinului apreciată prin grosimea stratului de mâl, natura solului,
vechimea bazinului, gradul de dezvoltare a vegetaţiei acvatice, scopul urmărit
etc.
Recomandările întâlnite în literatura de specialitate au un spectru foarte
larg şi pot conduce la concluzii şi conduite confuze în multiplele situaţii ce pot
apare. Într-o manieră sintetică se pot reţine următoarele:
- Piatra de var se poate folosi pe orice tip de sol. Cele mai mari cantităţi pot
fi administrate pe solurile argiloase sau argilo-nisipoase, cu pH mai mic de
4 sau în cazul bazinelor puternic mâlite, în cantităţi de cca 4000Kg/ha, iar
cele mai mici cantităţi, cca 200 Kg/ha pe terenuri nisipoase şi cu pH de 6 –
6,5. Pentru tratamente sistematice anuale se recomandă 100 – 200 Kg/ha.
Pentru bazinele mediu mâlite şi cu reacţie slab acidă se indică cca 1000
Kg/ha.
- Varul nestins este recomandat cu precădere pentru dezinfecţia bazinelor
în cazul apariţiei unor boli (cca. 200 Kg/ha)
- Varul stins poate fi folosit chiar în timpul ciclului de exploatare. Aşezat într-
un coş de nuiele şi ataşat submers ambarcaţiunii, prin deplasare se
asigură o uşoară spălare şi răspândire a calciului în masa apei.

6.4. Aplicarea asolamentului agropiscicol.

78
 Metoda are de asemenea conotaţii mixte contribuind atât la refacerea
structurii solului cât şi la modificarea chimismului apei. În esenţă se
procedează la folosirea pentru piscicultură a bazinelor timp de 4 – 6 ani după
care timp de un an, vatra acestora, în urma vidării şi uscării este destinată
unor culturi de plante tehnice. Pentru anul de folosinţă agricolă se recomandă
cultivarea de regulă cu leguminoase care datorită particularităţilor sistemului
radicular, contribuie la fixarea azotului şi îmbogăţirea solului în acest element,
fără însă a fi excluse şi alte culturi.
Prin cultivarea cu plante tehnice se obţin o serie de efecte pozitive:
- uscarea solului se realizează în condiţii perfecte fiind asociată cu lucrările
agrotehnice specifice care contribuie substanţial la refacerea structurii
solului;
- sistemul radicular care se dezvoltă asigură pentru anii următori (când
terenul este acoperit cu apă) pe de o parte, prin canalele formate de
sistemul radicular al plantelor, o cale mai uşoară de circulaţie a
substanţelor chimice iar pe de altă parte pune la dispoziţie o însemnată
biomasă ce stimulează dezvoltarea anumitor categorii de organisme
acvatice utile peştilor;
- se favorizează transferul de săruri de calciu şi de carbon din sol, premize
ale formării unei cantităţi semnificative de hidraţi de carbon şi ulterior a
altor grupe biochimice;
- se distrug o serie de agenţi animaţi care au acţiune patogenă directă sau
care, prin gazdele intermediare care dispar, nu mai au posibilitatea să
afecteze ihtiofauna;
- se obţin efecte remarcabile în corectarea terenurilor sărăturoase, unele
date estimând îndepărtarea masivă a ionilor de sodiu din straturile
superficiale ale solurilor de acest tip.

6.5. Folosirea îngrăşămintelor.

Productivitatea naturală a bazinelor piscicole este dependentă de
cantitatea de săruri biogene din sol şi apă. Aceste săruri se diminuează în
condiţii naturale şi în timp, prin folosirea lor în lanţul trofic mai întâi în mod
direct de către producători (organismele vegetale), iar apoi indirect de către
diferiţii consumatori (reprezentaţi de regulă de organismele animale). Prin
pescuit se extrag astfel din bazinele acvatice însemnate cantităţi de elemente
chimice ale căror rezerve trebuiesc refăcute. Refacerea este posibilă, limitat
pe de o parte prin aportul apei de alimentare şi prin schimburile care intervin
între apa din bazin şi solul terenului de fundare dar mai ales prin intervenţii
dirijate de distribuire a îngrăşămintelor chimice sintetice sau a celor naturale.
La aplicarea îngrăşămintelor se au în vedere unele legi ce afectează sfera
biologicului şi anume:

79
- Legea echivalenţei factorilor; conform acestei legi se consideră că toţi
factorii vieţii sunt absolut echivalenţi nefiind posibil a se diferenţia factori
mai importanţi sau mai puţin importanţi, între ei existând, în anumite limite,
relaţii de interdependenţă ce favorizează însăşi existenţa şi dezvoltarea
vieţii.
- Legea neânlocuibilităţii factorilor; se consideră că nici-unul dintre factorii
vieţii nu poate fi înlocuit de un altul. Formele de viaţă se dezvoltă normal
numai dacă există un anumit echilibru între anumite elemente chimice, iar
prezenţa în exces a unuia nu poate înlocui un altul.
- Legea minimului; considerând că pentru organismele vii există anumiţi
factori limitativi ai creşterii, se apreciază că performanţele în creştere sunt
determinate de nivelul minim la care este asigurat unul dintre factorii
limitativi, chiar dacă toţi ceilalţi sunt asiguraţi la valori maxime.
- Legea restituirii totale a elementelor. Conform acestei legi, într-un sistem
relativ închis cum este un bazin acvatic, elementele chimice preluate din
sol şi incluse în lanţul trofic până la diferite niveluri, sunt ulterior restituite
integral sistemului dat.
Considerentele şi legile enumerate anterior conduc într-o manieră explicită
la reguli şi conduite ce trebuiesc respectate în cazul unităţilor piscicole
amenajate privind folosirea şi administrarea eficientă a îngrăşămintelor.
- fundul bazinelor ce se îngraşă trebuie să fi fost anterior bine prelucrat
pentru a exista condiţii favorabile realizării circuitului materiei, derulării
vieţii şi dezvoltării peştilor;
- asigurarea unui anumit nivel al pH-ului apei şi solului, respectiv neutru sau
uşor alcalin, cunoscându-se din experienţă că un mediu acid reduce parţial
sau total efectul îngrăşămintelor administrate;
- menţinerea unei temperaturi a apei în limitele a 24 – 26 0C considerată ca
valoare optimă pentru asigurarea reacţiilor de schimb; temperaturi mai
mari sau mai scăzute reduc efectul îngrăşămintelor;
- asigurarea unui regim adecvat şi constant al oxigenului în sol şi în apă
pentru a se evita apariţia proceselor anaerobe;
- efectuarea lucrărilor specifice de menţinere a unei permeabilităţi
acceptabile a solului care să permită pătrunderea îngrăşămintelor în
straturile profunde iar ulterior redarea lor circuitului materiei;
- controlul grosimii stratului de mâl în general şi a celui coloidal în special
care, existând sub forma unei pelicule, poate funcţiona ca izolator pentru
circulaţia elementelor biogene;
- menţinerea unui nivel acceptabil al vegetaţiei acvatice, în mod deosebit a
celei emerse, care în condiţii de dezvoltare excesivă poate concura în
folosirea elementelor biogene;
- asigurarea unui circuit (curent) al apei cât mai redus în unităţile de
exploatare pentru a nu favoriza spălarea şi îndepărtarea aportului de săruri
provenit din distribuirea dirijată de îngrăşăminte.

80
 În practica piscicolă, tehnologiile de îngrăşare diferă în funcţie de o serie
de criterii: natura îngrăşămintelor folosite (îngrăşăminte minerale,
îngrăşăminte organice, îngrăşăminte bacteriene), numărul de elemente
biogene conţinute în materialul distribuit (îngrăşăminte simple, îngrăşăminte
complexe), starea de agregare a acestora (îngrăşăminte solide, îngrăşăminte
lichide), etc.
Îngrăşarea bazinelor se practică în special în ciprinicultură unde hrana
naturală reprezintă o componentă importantă în necesarul cotidian al peştilor.
În salmonicultură, ca şi în creşterea superintensivă a ciprinidelor unde
densitatea de populare este foarte mare iar creşterea se realizează în spaţii
foarte restrânse, nu se practică aplicarea îngrăşămintelor. În salmonicultură
intensivă unde creşterea este bazată aproape exclusiv pe hrană impusă, se
poate stimula productivitatea naturală prin distribuirea de îngrăşăminte în
cazul exploatării extensive sau chiar în exploatarea intensivă, dar numai în
bazinele pentru creşterea reproducătorilor la care se urmăreşte asigurarea
unei condiţii de reproducţie foarte bună.
Folosirea îngrăşămintelor fosfatice.
Efectul pozitiv al îngrăşămintelor fosfatice se resimte în mod deosebit în
cazul bunurilor bogate în calciu şi care au un strat subţire de mâl coloidal, bine
mineralizat. În unităţile de exploatare (iazuri sau heleşteie) fosforul contribuie
direct la dezvoltarea organismelor vegetale şi prin aceasta, indirect, la
dezvoltarea organismelor animale. Circuitul fosforului este asigurat în principal
de către unele microorganisme care mobilizează şi mineralizează acest
element făcându-l accesibil plantelor, asigurând astfel procesele de asimilare
şi fixare a sa sub formă de substanţă organică. Prezenţa fosforului
influenţează viaţa microorganismelor, în mod special a celor care fixează sau
eliberează azotul (genurile azotobacter, nitrosomonas şi azotobacter) care se
găsesc în principal în mâlul superficial şi solul bazinelor acvatice şi în cantităţi
mai mici pe frunzele plantelor submerse.
Sub influenţa fosforului, bacteriile din genul azotobacter îşi amplifică
activitatea răspândindu-se în straturile mai profunde. În mod obişnuit, în
bazinele în care se administrează îngrăşăminte cu fosfor, bacteriile din genul
azotobacter pătrund în stratul de mâl până la 30 – 40 cm faţă de adâncimea
obişnuită de 8 – 10 cm în care se regăsesc atunci când nu se folosesc
îngrăşămintele fosfatice. Ca rezultat, bazinele acumulează în timp nitraţi
asimilaţi de plante, dar sunt stimulate numai forme şi specii inferioare de alge.
Pe de altă parte, unele plante inferioare din genul Anabaena sunt capabile
să fixeze azotul liber direct din aerul atmosferic transformându-l în substanţă
organică. Aceste plante se dezvoltă mai bine în condiţiile folosirii
îngrăşămintelor pe bază de fosfor.

81
 Rezultă aşadar că prin folosirea îngrăşămintelor fosfatice se contribuie şi
la creşterea biodisponibilizării de azot prin activarea unor microorganisme şi a
unor plante inferioare.
Deoarece microorganismele azotocolectoare se dezvoltă numai într-un
mediu slab alcalin, înainte de introducerea îngrăşămintelor fosfatice, se
recomandă ca mai înainte să se procedeze la tratarea cu var a bazinelor. În
mediu acid fosforul contribuie el însuşi la sporirea acidităţii şi deci la
diminuarea proceselor biogene ce stau la baza producţiei de peşte.
La aplicarea îngrăşămintelor pe bază de fosfor se va avea în vedere
evitarea formării de compuşi ai acestuia cu calciul şi fierul, compuşi insolubili,
inactivi şi care se depun pe fundul bazinului. Din această cauză tratamentul cu
var, realizat pentru neutralizarea acidităţii sau pentru dezinfecţia bazinelor,
trebuie efectuat cu mult timp înainte de distribuirea îngrăşămintelor fosfatice.
De asemenea în cazul unor ape cu conţinut ridicat în săruri de fier se
recomandă mai întîi normalizarea acestui parametru.
Îngrăşămintele cu fosfor sunt absorbite cu viteză mare de sol de unde
ulterior sunt redate treptat mediului acvatic. Prin aplicarea lor se pot obţine
sporuri însemnate ale productivităţii piscicole naturale ce depăşesc 60% sau
chiar peste 100%. Unii autori (Walter) susţin că un kilogram de superfosfat
introdus în apa bazinelor piscicole determină un spor de producţie de 2 Kg.
Se afirmă şi s-a demonstrat faptul că efectul îngrăşămintelor fosfatice
administrate într-un an, se resimte şi în anii următori, motiv pentru care unii
practicieni consideră că folosirea îngrăşămintelor fosfatice trebuie efectuată o
dată la intervale de 2 – 3 ani. Studii recente demonstrează că folosirea anuală
a unor doze bine precizate favorizează productivitatea piscicolă. Se au în
vedere şi alte elemente care să contribuie la buna utilizare a îngrăşămintelor
fosfatice. Astfel, în bazinele cu vegetaţie foarte abundentă eficacitatea
îngrăşămintelor fosfatice se diminuează. Sunt unele specii (Elodeea) care în
urma administrării acestor îngrăşăminte se dezvoltă abundent, antrenând un
cortegiu de efecte nedorite.
Bazat pe considerentele anterioare, înainte de administrarea
îngrăşămintelor cu fosfor se recomandă aplicarea măsurilor de combatere a
vegetaţiei acvatice nedorită.
Ca îngrăşăminte fosfatice se pot folosi unele produse industriale
(superfosfatul simplu sau superfosfatul concentrat), unele produse naturale
(făina de fosforite) sau unele reziduuri industriale (nitrofosca, zgura lui
Thomas).
Superfosfatul simplu. Din punct de vedere chimic este un fosfat
monocalcic având aspect de pulbere sau de granule albe, cenuşii sau
aproape negre, în funcţie de natura materiei prime. La palpare are aspect
umed iar organoleptic nu prezintă miros specific. Atunci când conţine resturi
82
acide are miros acrişor. Are un conţinut în substanţă activă P 2O5 de cca 15 –
20%. Este uşor solubil în apă, ceea ce este foarte important pentru alegerea
metodei de distribuire.
Superfosfatul concentrat. Este un fosfat dublu sau triplu de calciu. Conţine
în mod obişnuit 40 –50% substanţă activă. Se prezintă sub formă de pulbere
sau sub formă de granule mărunte, uniforme, de culoare albă sau uşor
gălbuie, uşor solubile în apă.
Făina de fosforite. Obţinută din măcinarea unor roci naturale, chiar foarte
fin măcinată, este greu solubilă în apă şi are un conţinut foarte redus de
substanţă activă. Deoarece în mediul acid îi creşte gradul de solubilizare
poate fi folosită în bazinele cu solul acid în care contribuie la neutralizarea
acidităţii.
Nitrofosca. Este un reziduu industrial ce conţine, pe lângă P 2O5 ce poate
atinge 30%, şă azot şi potasiu în proporţie de cca 15%.
Zgura lui Thomas. Rezultă ca subprodus în industria metalurgică la
prelucrarea unor minereuri bogate în fosfor. Produsul măcinat are o culoare
cenuşie negricioasă şi o compoziţie chimică complexă, fiind destul de bogat în
calciu. Prin consecinţă se recomandă a fi folosit cu precădere pentru solurile
acide sau pentru cele compacte.
Dozele de îngrăşăminte fosfatice recomandate de literatura de specialitate
sunt foarte variate. Ca o medie, ce este în concordanţă cu recomandările lui
Walter, cantitatea medie de substanţă activă (P 2O5) trebuie să se situeze la
cca 30 Kg/ha. Cel mai corect este a se determina conţinutul apei în fosfor şi a
se asigura un conţinut minim al acesteia de cca 0,5 mg P2O5 /litru de apă.
Important este însă ca între cantitatea de fosfor şi cea de azot din apă să
existe un raport de 1 : 4 (0,5 mg P / 2 mg N 2/litru de apă). Pentru bazinele
adânci care în straturile profunde prezintă un pH acid, acest raport poate
ajunge chiar 1 : 8.

Folosirea îngrăşămintelor azotoase.

Contribuie la dezvoltarea intensă a fito- şi zooplanctonului cu efecte
pozitive asupra nectonului.
În bazinele acvatice rezerva de azot se reface continuu datorită activităţii
unor organisme specializate şi acţiunii unor alge, ca şi pe seama aportului de
azot organic şi mineral provenit din apele de alimentare.
S-a precizat anterior influenţa îngrăşămintelor cu fosfor asupra creşterii
cantităţii de azot în bazinele piscicole, dar în multe cazuri trebuiesc
administrate îngrăşămintele azotoase.

83
 Unii tehnologi arată că prin administrarea azotatului de amoniu (NH 4NO3)
s-a produs o creştere a productivităţii iniţiale. Se apreciază ca necesar un
conţinut de 0,56 Kg azot pentru creşterea productivităţii piscicole cu 1 Kg.
În baza experienţei acumulată în Europa, se consideră că prin utilizarea
îngrăşămintelor azotoase singure sau în combinaţie cu altele, se poate
determina un spor de producţie de peste 50% faţă de producţia naturală
obţinută fără îngrăşăminte.
Ca îngrăşăminte azotoase se pot folosi: azotatul de amoniu, sulfatul de
amoniu, apa amoniacală şi ureea.
Azotatul de amoniu. Este o sare de culoare albă, cristalizată diferit. În
stare pură conţine 35% azot. Este unul dintre cele mai solubile îngrăşăminte,
având aşadar o acţiune foarte rapidă. Prezintă dezavantajul că se pietrifică
deoarece are un grad mare de higroscopicitate.
Sulfatul de amoniu. Este o sare cristalină sau sub formă de granule, uşor
solubilă în apă. Culoarea este diferită (albă, gălbuie. Cenuşie) în funcţie de
conţinutul de impurităţi. Conţine cca 20% azot. Are reacţie acidă motiv pentru
care este indicat a se folosi în bazinele în care pH-ul apei este alcalin. Pentru
apele cu reacţie acidă acest îngrăşământ se poate amesteca cu carbonatul de
calciu în proporţie de 1 : 1,5 (o parte sulfat de amoniu şi 1,5 părţi carbonat de
calciu).
Apa amoniacală. Reprezintă o soluţie apoasă de amoniac, incoloră sau
uşor gălbuie ce conţine 15-20% azot, sau chiar 20 – 30% azot. Se recomandă
folosire sa numai la temperaturi mai joase deoarece la temperaturi ridicate se
pierde o însemnată cantitate de amoniac.
Ureea. Substanţă cristalină sau granulată ce conţine peste 35% azot, uşor
solubilă în apă şi astfel având acţiune foarte rapidă.
Cantităţile de îngrăşăminte azotoase care se administrează se determină
în baza analizelor chimice ale apei din bazine astfel încăt nivelul azotului să
nu fie mai mic de 2 mg / l, dar nici să depăşească 6 – 7 mg/l. Specialişti de
marcă (Walter) consideră că în general, necesarul de substanţă activă este de
cca 40 Kg/ha. Astfel, în funcţie de conţinutul sortimentului de îngrăşământ
folosit, se stabileşte cantitatea fizică de material brut care va fi folosită.
În administrarea îngrăşămintelor cu azot se are în vedere şi asigurarea
raportului recomandat faţă de fosfor, considerat şi el, alături de azot, factor
limitativ al productivităţii piscicole. Astfel, raportul fosfor/azot trebuie să fie de
aproximativ 1 : 4 în cazul apelor cu pH neutru sau uşor alcalin şi de pînă la 1 :
8 în cazul apelor cu reacţie acidă.
Folosirea îngrăşămintelor potasice.

84
 Rolul potasiului în procesele biochimice şi influenţa sa nu sunt suficient de
bine cunoscute. Este discutabilă necesitatea administrării acestui îngrăşământ
în cazul heleşteielor cu productivitate bună sau medie. Din experimentări s-a
dovedit utilitatea sa în: heleşteie sărace sau fără potasiu, în heleşteie sărace
în rezerve de calciu, în heleşteie cu soluri tari, compacte şi sărace în plante
acvatice, în heleşteie din zone mlăştinoase cu multă substanţă organică. În
heleşteiele pentru creşterea larvelor potasiul are rol în dezvoltarea fito şi
zooplanctonului care constituie hrana de bază a puietului.
Îngrăşămintele potasice au un efect inhibitor asupra vegetaţiei acvatice
dure, nefavorabilă ihtiofaunei şi au efect bun asupra vegetaţiei submerse.
Ca îngrăşăminte potasice sunt folosite clorura de potasiu, sarea potasică,
sulfatul de potasiu, nefelinul şi cenuşa.
Clorura de potasiu – KCl – este un produs industrial cristalin, de culoare
albă conţinând 60 – 62% oxid de potasiu. Este o sare higroscopică
prezentând reacţie acidă.
Sarea potasică provine din amestecul clorurii de potasiu cu alte săruri
minerale (vilumit, cainit ). De aceea, pe lângă clorura de potasiu mai conţine şi
clorură de sodiu şi sulfat de magneziu. Este în general albă dar poate fi
întâlnită şi cu alte nuanţe de culoare.
Sulfatul de potasiu – K2SO4 – este o sare de culoare albă, cu caracter
acid, conţinînd cca 50% oxid de potasiu.
Nefelinul. Este un produs mineral care se găseşte în diferite roci. De obicei
rămâne ca reziduu după prelucrarea opalitei Conţine 0,5 – 8% oxid de
potasiu pe lângă o serie de alţi compuşi bazici. Este de culoare cenuşie cu
reflexe verzui sau roşietice dată de natura impurităţilor.
Cenuşa. Apare ca un amestec de săruri minerale conţinând cantităţi mari
de potasiu. De exemplu în cenuşa de floarea soarelui se găseşte 35%
potasiu. Heleşteiele cu vegetaţie dură abundenţă sau cu plaur se îngraşă cu
cenuşă prin arderea acestora.
Cu privire la modul de folosire a îngrăşămintelor potasice, Walter
recomandă 30 – 40 Kg substanţă activă la hectar, cu dublarea cantităţii pentru
terenurile turboase. În medie însă se recomandă 20 -–30 Kg substanţă activă.
Folosirea îngrăşămintelor ce conţin calciu.
Calciul se utilizează numai în tehnologiile de creştere dirijată a peştilor şi
atunci în scop ameliorativ (ca amendament). Acest element influenţează
majoritatea proceselor fizico-chimice din apă şi sol. Ca îngrăşământ, calciul se
utilizează foarte rar.
Folosirea oligoelementelor.

85
 Cu privire la influenţa microelementelor există relativ puţine cercetări dar,
din cele întreprinse s-a constatat efectul pozitiv al acestora.
Cobaltul. Element care are numeroase influenţe asupra organismelor
acvatice şi implicit a peştilor: activează metabolismul peştilor intensificând
sinteza proteinelor; influenţează creşterea numărului de eritrocite şi a cantităţii
de hemoglobină; favorizează fixarea în organism a vitaminelor A, C, şi E cu
importanţă în creştere; măreşte rezistenţa organismului la deficitul de oxigen;
manifestă acţiune terapeutică.
Amestecând furajele cu săruri de cobalt s-a obţinut reducerea consumului
de furaje şi sporuri de creştere superioare cu 15%
La noi s-au folosit în experienţe cobalt asociat cu zinc şi iod sau cu azot şi
fosfor administrate direct în apă, constatându-se creşteri semnificative ale
producţiei. Cele mai bune rezultate s-au obţinut folosind azot 80 Kg/ha, fosfor
20 Kg/ha şi 0,1 – 0,12 Kg/ha cobalt.
În practică, în situaţia când se folosesc îngrăşăminte minerale, bazinele se
îngraşă combinat, respectiv se folosesc mai multe elemente ţinând cont de
interdependenţa dintre ele.
Se poate folosi în principal fosfor şi azot cu respectarea rapoartelor
menţionate anterior. Ţinându-se seama de efectul pozitiv al potasiului şi
calciului, se administrează şi acestea în anumite combinaţii.
În SUA, asigurându-se 8 mg fosfor, 4 mg azot, 2 mg potasiu şi 16 mg
calciu pe un litru de apă s-au obţinut producţii de 3 – 4 ori mai mari decât în
bazinele neîngrăşate. În Japonia, pentru stimularea dezvoltării fitoplanctonului
s-au folosit 8 mg fosfor, 10 mg azot şi 4 mg potasiu la un litru de apă,
generându-se o creştere semnificativă a biomasei vegetale.
Pentru fiecare element care se distribuie este necesar să se stabilească
valoarea cantitativă ce trebuie introdusă în bazin, pe seama valorii cantităţilor
existente şi a valorii optime.
A-B
D = ------------- x h x 10000

C
D = doza de îngrăşământ ce trebuie introdus (KG/ha)
A = concentraţia recomandată ca valoare optimă pentru elementul ce
trebuie introdus sub formă de îngrăşământ
B = concentraţia găsită la analiza solului şi apei pentru elementul ce se
foloseşte ca îngrăşământ
C = conţinutul în elemente biogene ce interesează din tipul de
îngrăşământ folosit
86
 H = adâncimea medie a apei
10000 = suprafaţa în m2 a unui hectar
Îngrăşămintele minerale utilizate în piscicultură se pot administra sub două
forme: solide sau ca soluţie, distribuirea fiind posibilă ori pe vatra bazinului
vidat, ori după inundarea bazinului. Condiţia fundamentală însă este aceea de
a se realiza o împrăştiere cât mai uniformă pentru ca efectul să fie cât mai
bun. Distribuirea se poate efectua manual pentru bazinele cu suprafeţe mici şi
mecanizat în bazinele cu suprafaţă mare.
Dozele stabilite pot fi introduse integral primăvara, sau în reprize (cel mai
adesea). Prima doză se introduce pe solul uscat iar următoarele după
inundare, în perioada vegetativă ţinându-se seama de gradul de dezvoltare a
organismelor planctonice. Intervalul dintre reprizele de administrare este mai
redus primăvara şi mai mare spre toamnă, valoarea acestor intervale
stabilindu-se în funcţie de categoria de organisme ce se urmăreşte a fi
stimulată să se dezvolte şi de regimul de hrănire al peştilor.
La amestecurile de îngrăşăminte minerale se recomandă ca administrarea
de calciu să se facă toamna după vidare sau în timpul iernii când terenul este
îngheţat şi permite accesul. Celelalte componente ale combinaţiilor de
îngrăşăminte se vor introduce primăvara, în mai multe reprize. Există situaţii
cînd calciul nu poate fi distribuit decât primăvara. În această situaţie, celelalte
componente (îngrăşămintele cu fosfor şi azot) se împrăştie numai după două
săptămâni de la folosirea calciului pentru a se evita formarea unor compuşi
insolubili.
Folosirea îngrăşămintelor organice.
Îngrăşămintele organice au în general o compoziţie chimică complexă dar
foarte variabilă din punct de vedere structural. Oricum, se apreciază că ele
sunt foarte utile în piscicultură, indiferent de specia de peşti care se va creşte.
Folosirea îngrăşămintelor organice se face cu mare atenţie şi numai în
funcţie de gradul de încărcătură organică a solului şi apei pentru a se evita
apariţia proceselor de descompunere anaerobă.
În piscicultură efectul îngrăşămintelor organice este pozitiv atunci când se
utilizează pe soluri nisipoase, calcaroase sau argiloase sau pe vetrele fără
strat de mâl coloidal. Această categorie de îngrăşăminte are efecte favorabile
asupra dezvoltării microorganismelor autotrofe care la rândul lor sunt
considerate organisme detritivore sau servesc ca hrană unor nevertebrate
mărunte.
Îngrăşămintele organice în stare proaspătă sunt consumate de către
chironomide, iar cele în stare de descompunere sunt consumate de către unii
crustacei (cladocere). Totodată contribuie la formarea unui mâl organic fin,
coloidal, cu rol în absorbţia şi redarea în circuit a unor elemente deosebit de
importante în viaţa bazinelor acvatice iar prin descompunere îmbogăţesc apa
în dioxid de carbon utilizat de către plante în procesul de fotosinteză.

87
 Gunoiul de grajd conţine în medie 0,5% azot, 0,25% pentoxid de fosfor şi
0,% oxid de potasiu dar aceste valori variază foarte mult în funcţie de
sortimentul de furaje folosit în hrana animalelor.
Dejecţiile de pasăre, formate din excrementele păsărilor dar şi din resturi
de hrană, reprezintă poate cel mai bun îngrăşământ organic avînd o
compoziţie chimică deosebită: 1% azot, 1,5% fosfor, 1,5% calciu, 1% potasiu,
0,05% sodiu şi 0,35% alte elemente chimice.
Compostul se obţine prin fermentarea aerobă şi de durată a unor
amestecuri de materiale de origine vegetală şi animală singure sau cu adaus
de compuşi minerali (var, cenuşă, mâl din heleşteie). Este bogat în fosfor (1,5
– 2%), potasiu (0,3 – 1,5%) şi chiar azot (0,15 – 1%).
Mustul de grajd şi urina reprezintă îngrăşăminte azoto-potasice care au o
acţiune foarte rapidă care se folosesc în toate situaţiile dar în special în
unităţile de exploatare care au stratul de mâl coloidal foarte redus.
Dozele de îngrăşăminte organice sunt în general greu de stabilit cu
precizie iar valorile întâlnite au limite foarte largi şi au mai degrabă caracter
orientativ. Gunoiul de grajd are mare eficienţă pe vetrele nisipoase şi argiloase
în cantităţi de 2 – 5 tone/ha. În unele ţări unde s-au întrebuinţat 10 tone/ha,
productivitatea naturală crescând cu 200%. Mustul de grajd se recomandă în
medie în cantităţi de cca 1000Kg/ha. Peste această valoare este posibil să se
producă poluarea apei din bazin având ca şi consecinţe scăderea conţinutului
în oxigen solvit, apariţia şi manifestarea branhiomicozelor, fenomene de
denitrificare şi formarea unui mediu anaerob pe fundul bazinelor cu producere
de metan.
Metodele de distribuire au în vedere starea îngrăşământului folosit şi
starea bazinelor (vidate sau inundate).
În general îngrăşămintele organice se distribuie toamna după vidarea,
uscarea şi amendarea fundului bazinelor cu calciu, în scopul asigurării unui
timp suficient de mineralizare a mâlului organic acumulat în ciclul de
exploatare precedent.
Gunoiul de grajd sau compostul se distribuie sub formă de grămezi plasate
la anumite distanţe. În acest fel se asigură spaţii largi pentru mineralizarea
substanţei organice de pe vatra bazinului. Primăvara înainte de inundare,
dacă sunt prezente resturi de gunoi nedescompuse sau cu conţinut celulozic,
se recomandă îndepărtarea lor deoarece sunt relativ greu mineralizabile.
Dejecţiile lichide se distribuie cât mai uniform, utilizând dispozitive sau maşini
care să permită această operaţie.
În cazul bazinelor inundate dejecţiile solide se dispun sub forma unor
grămezi izolate având volumul de 1 – 2 m 3, plasate de preferinţă pe latura
bazinului aflată sub vânt unde malurile sunt mai puţin afectate de valuri, sau
chiar pe tot perimetrul. Gunoiul se acoperă cu pământ şi se aşează de aşa
manieră încât cca 25% din volumul grămezilor să fie cufundat în apă. Astfel
componenţii materialului sunt treptat transferaţi în apă, iar în timp întreaga
grămadă este împinsă în bazin. Şi dejecţiile lichide pot fi distribuite în perioada
88
vegetativă, fie prin răspândire în doze repetate pe parcursul ciclului de
exploatare, direct la suprafaţa apei sau prin introducerea lor în apa de
alimentare. Este posibil ca dejecţiile lichide să fie administrate şi mixt,
respectiv o parte în bazinele vidate iar o parte în timpul perioadei inundate.
Folosirea acestor îngrăşăminte organice are ca efect stimularea dezvoltării
verigilor primare care interesează întrucât pun la dispoziţia peştilor o cantitate
de hrană naturală semnificativ mai mare.
Îngrăşămintele organice verzi. Sunt folosite diferite plante care prin
descompunere aduc importante cantităţi de elemente biogene ce sunt uşor
reintroduse în circuitul materiei. În acest scop poate fi folosită chiar vegetaţia
acvatică existentă în bazin, dar cel mai frecvent ea provine din cultivarea unor
plante chiar în vatra bazinelor piscicole.
Vegetaţia obţinută prin însămânţare poate constitui un îngrăşământ verde
complet în cazul utilizării sale integrale, sau incomplet, respectiv se coseşte
partea aeriană şi se foloseşte numai o mică porţiune din tulpini şi sistemul
radicular. În acest ultim caz se evită o autoîncărcare cu materie organică iar
sporul productivităţii naturale este de cca 60%. Conform opiniei unor tehnologi
sunt necesare 6 – 7 tone/ha de îngrăşăminte organice verzi. Acestea se pot
obţine prin semănături efectuate toamna sau primăvara cu diferite specii de
plante (cereale sau leguminoase). Frecvent sunt preferate leguminoasele care
prin nodozităţile de pe rădăcini fixează cantităţi însemnate de azot liber.
Schaperclaus recomandă folosirea unor amestecuri de 2 – 3 specii de plante
(cereale şi leguminoase) considerând că după inundare, se prelungeşte timpul
de descompunere al acestora şi implicit se măreşte intervalul în care sunt
cedate elementele biogene.
Însămânţarea bazinelor piscicole se poate face fie pe întreaga suprafaţă a
vetrei bazinului, fie numai în anumite proporţii. Însămânţarea pe întreaga
suprafaţă prezintă un oarecare grad de risc privind supraîncărcarea cu
materie organică în descompunere pe parcursul ciclului de exploatare. Se
apreciază că întotdeauna, lucrările agrotehnice nu trebuie să fie profunde,
respectiv să nu depăşească 15 – 20 cm adâncime.
În cazul heleşteielor de reproducere natural dirijată, în care vegetaţia
naturală nu s-a dezvoltat suficient, se poate aplica însămânţarea cu diferite
plante (de exemplu orz), sub formă de benzi. Astfel plantele vor reprezenta
suportul vegetal pentru depunerea icrelor, iar ulterior prin descompunere vor
constitui un foarte bun îngrăşământ organic natural.
Vegetaţia acvatică cosită poate avea efecte favorabile în cazul colectării şi
depozitării sale pe taluz şi parţial în apă se descompune în mediu aerob,
conducând, după unii autori (Buşniţă), la creşterea cantităţii de chironomide
de până la 5 ori iar a celei de oligocheţi de cca 2 ori.
Rezultate deosebite sunt consemnate şi privind administrarea făinii de fân,
recomandată în mod expres pentru bazinele de reproducere şi mai ales pentru
cele de predezvoltare unde, pe lângă faptul că poate fi parţial consumată,

89
stimulează dezvoltarea puternică a algelor verzi şi pe seama acestora
dezvoltarea masivă a crustaceilor planctonici.

7. SISTEME ORGANIZATORICE FOLOSITE

ÎN EXPLOATAŢIILE PISCICOLE
Creşterea dirijatã a speciilor de peşti care prezintă importanţă
economică nu se poate realiza decât în spaţii ce menţin permanent un anumit
volum de apă care constituie mediul de viaţă al acestor animale. Deşi unele
dintre ele solicită condiţii particulare pentru a-şi desfăşura ciclul vital
(salmonidaele prezintă cerinţe distincte faţă de cyprinidae în ceea ce priveşte
conţinutul apei în oxigen, temperatură, curentul apei etc.), în principiu
exploatarea lor dirijată are la bază aceleaşi concepte iar amenajările pe care
le reclamă nu se deosebesc fundamental.
Pe cursurile libere ale râurilor şi fluviilor sunt prezente volume
impresionante de apă dar aici nu se poate vorbi în principiu despre practicarea
unei pisciculturi dirijată deoarece pe de o parte nu se poate interveni în
corectarea măcar parţială a parametrilor fizico chimici şi biologici ai apei, iar
pe de altă parte, nu se poate controla populaţia piscicolă şi nici nu se poate
interveni direct cu un regim alimentar impus. Fac excepţie metodele de
creştere în parcuri suspendate (viviere flotabile) în care, realizând incinte ce
nu permit evadarea peştilor se poate interveni şi cu un regim alimentar
adecvat. Reuşita tehnică şi economică într-o gospodărie piscicolă este
condiţionată de felul în care au fost concepute şi realizate amenajările
specifice, ca şi de posibilitatea menţinerii unor parametri în limitele cel puţin
acceptabile (de dorit optime), solicitate de speciile crescute.
Înainte de realizarea propriuzisă a unei gospodării piscicole, este
obligatorie cunoaşterea (pe baza unei riguroase documentări şi prognoze)
90
tuturor factorilor implicaţi în obţinerea unor cantităţi maxime de carne de
peşte.

7.1. Condiţii necesare pentru înfiinţarea şi funcţionarea unei

gospodării piscicole.
Condiţiile create în apele iazurilor şi heleşteielor se deosebesc foarte
mult de cele existente în apele naturale (cursuri ale râurilor, bălţi sau lacuri). În
aceste spaţii, create artificial, parametri fizico-chimici şi cei biologici pot fi
controlaţi şi dirijaţi într-o oarecare măsură. În acest fel capacitatea productivă
naturală a bazinelor artificiale, realizate în urma intervenţiei dirijată a omului,
are ca rezultat şi obţinerea unor producţii ridicate de peşte.
Producţia mare de peşte este aşadar consecinţa realizării unor medii
de apă stătătoare, cu adâncimi mici, cu posibilităţi de împrospătare ori de câte
ori se produce un dezechilibru sau de administrare a unor substanţe chimice
(îngrăşăminte) atunci când unele elemente sunt în cantităţi insuficiente sau
lipsesc.
Înfiinţarea şi funcţionarea unei gospodării piscicole trebuie să răspundă
unor condiţii de ordin biologic, tehnic şi economico-organizatorice.
Condiţii de ordin biologic.
Acestea au ca scop garanţia asigurării apriorice a unor parametri
(factori) decisivi în predeterminarea calităţii mediului de creştere a peştilor. În
acest sens interesează cu precădere existenţa şi calitatea sursei de apă şi
calitatea terenului pe care se vor amplasa ulterior acumulările artificiale de
apă.
Sursa de aprovizionare cu apă este esenţială pentru că ea trebuie să
asigure un debit relativ constant, sau în cel mai rău caz la un nivel minim
acceptat pentru perioadele în care, în mod natural, se produce o diminuare a
volumului său. Este de reţinut că, în condiţiile ţării noastre, momentul în care
debitele cursurilor de apă înregistrează scăderi accentuate se situiază vara,
când necesarul debitului pentru bazinele piscicole este mai mare.
Debitul de alimentare trebuie să asigure cantităţile de apă necesare
pentru înlocuirea apei infiltrată în sol (debit de infiltraţie), a apei evaporată
(debit de evaporaţie) şi a celei ale cărei însuşiri se alterează în urma folosirii
sale de către vietăţile acvatice (debit de compensaţie).
În general cursurile de apă de suprafaţă de la noi din ţară au însuşiri
fizico-chimice şi biologice favorabile folosirii lor pentru piscicultură. Excepţie
fac unele cursuri de apă care primesc deversări ce produc poluarea şi care de
obicei se situiază în zonele apropiate aşezărilor urbane (sau rurale) ori lângă
unele întreprinderi industriale sau zootehnice mari. Chiar dacă prin diluarea
treptată a apelor poluate sau prin acţiunea unor factori naturali efectul
factorilor poluanţi se diminuiază pe măsură ce se măreşte distanţa faţă de
sursa de poluare, este de dorit ca unităţile piscicole să preia apa de
alimentare (şi chiar să fie amplasate) din (în) amonte de astfel de obiective

91
sociale sau industriale. În acest fel se elimină riscul unor accidente cu efecte
dintre cele mai nedorite.
Este de remarcat şi necesitatea alegerii profilului unei unităţi de
exploatare piscicolă (ciprinicolă, salmonicolă etc.) în funcţie de preferinţele
speciilor de peşti ce vor face obiectul culturii şi de condiţiile naturale (respectiv
caracteristicile sursei de apă) care să fie compatibile cu exigenţele speciilor
care interesează.
Alături de apă, solul este unul din elementele principale de care trebuie
să se ţină seama la construirea viitoarelor iazuri sau heleşteie pentru a fi
productive.
Terenul pe care urmează să se construiască şi să funcţioneze un iaz
sau heleşteu, trebuie ales după calitatea pământului şi după particularităţile
topografice. Până nu de mult, exista părerea că o piscicultură cu randament
sporit nu se poate practica decât pe terenuri sănătoase şi fertile din punct de
vedere agricol. Este adevărat că asemenea terenuri sunt cele mai bune şi cel
mai uşor de amenajat pentru piscicultură. Tehnicile de asanare şi ameliorare a
terenurilor înmlăştinite, turboase şi sărăturoase, au făcut însă posibilă
dezvoltarea unei pisciculturi cu producţii ridicate la hectar şi pe asemenea
terenuri.
Ţinând seama de faptul că terenurile sănătoase şi productive sunt
destinate culturilor agricole, pentru iazuri şi heleşteie se vor alege terenurile
slab productive sau improprii pentru culturile vegetale, reprezentate de argile
sau pământuri argilo-nisipoase, islazuri neproductive, înmlăştinate sau
sărăturoase din luncile râurilor, văi sau albii părăsite sau cu un debit mic şi
cursuri intermitente, vechile vetre de iazuri, stufării şi păpurişuri care produc
cantităţi neânsemnate de peşte.
Toate aceste terenuri pot fi puse foarte bine în valoare prin aplicarea
unor metode avansate de piscicultură şi de amenajare, care le însănătoşeşte
şi le redau producţiei piscicole.
În vederea stabilirii dacă vatra unui iaz sau heleşteu este sau nu
potrivită pentru piscicultură, trebuie studiate structura fizică a terenului,
bogăţia în săruri minerale, conţinutul în substanţe organice, aciditatea, starea
de aerare şi posibilităţile de asanare şi spălare, dacă sunt terenuri înmlăştinite,
acoperite de vegetaţie sau sunt sărături.
Pregătirea în prealabil a terenurilor supuse amenajărilor este o condiţie
esenţială pentru productivitatea şi viitoarea exploatare a iazurilor şi
heleşteielor. Defrişarea şi distrugerea vegetaţiei tari, desecarea, mineralizarea
substanţelor organice sub acţiunea agenţilor atmosferici după uscarea
terenului timp de un an, înierbarea lui, refacerea structurii, toate sunt metode
care transformă calitatea terenului de la starea lui iniţială la aceea a unui sol
productiv, pe care se poate obţine o însemnată producţie de peşte
Vetrele heleşteielor şi iazurilor amenajate pe soluri sterile, sau pe cele
cu substanţe humice din abundenţă, pe turbării, nu asigură calciul necesar.
Heleşteiele amenajate pe terenuri acide sunt de asemenea lipsite de calciu şi
92
ele sunt intens acoperite de o vegetaţie dură. În asemenea cazuri, acest
neajuns se poate remedia prin folosirea amendamentelor calcaroase.
Solul pe care se construieşte viitorul iaz sau heleşteu, o dată
însănătoşit, poate fi folosit şi valorificat prin piscicultură, dându-i-se una dintre
cele mai rentabile întrebuinţări.
Interacţiunea apei cu solul de pe fundul bazinului nu se poate petrece
în profunzime şi într-un timp scurt. Stratul care participă la viaţa heleşteului
are o grosime redusă (15 - 30 cm). El îşi eliberează substanţele chimice
nutritive în timp, ca un adevărat rezervor.
În cazul când pe fund se depune un strat gros de mâl fin anorganic sau
organic, sub acţiunea valurilor produse de vânt, straturile de mâl pot fi
răscolite la o adâncime mică producând o intensă tulburare a apei, uneori
dăunătoare vieţii peştilor, mai ales în stadiile de larvă sau alevin.
Dacă stratul superficial al solului de pe fund este format din nisip
grosier (0,2-2 mm) sau fin (0,02-0,2 mm) heleşteul sau iazul prezintă un fund
sărac, cu substanţe minerale în cantităţi minime (calciu, fosfor, azot etc.) şi în
plus favorizează pierderea unor cantităţi mari de apă prin infiltraţie. Din
această cauză, terenurile nisipoase sau pietroase nu sunt indicate pentru
construirea iazurilor şi heleşteielor.
Terenurile sterile, permeabile, folosite ca fund al viitoarelor unităţi
piscicole, necesită îmbunătăţirea structurii prin colmatări aluvionale şi depozite
de mâl organic, care se produc în timp. Formarea materiei organice, ca primă
resursă în desfăşurarea lanţului trofic din iazul şi heleşteul respectiv, este
deosebit de importantă pentru productivitatea piscicolă a unităţii de producţie.
Rezervele de materie organică ale heleşteului pot avea două
provenienţe: ele pot rezulta din resturile de plante acvatice şi alge, ale
zooplanctonului după moarte acestuia, sau pot proveni din rădăcinile şi
resturile tulpinilor aeriene ale plantelor macrofite rămase la suprafaţa solului
după defrişare şi acoperite cu apă prin inundarea bazinului în urma amenajării
lui. La acestea se mai adaugă şi substanţa organică a aluviunilor decantate
din apa de alimentare. Reducerea rezervelor organice prin folosirea lor în
circuitul biologic al bazinului, şi în final transformarea lor în carne de peşte,
este o măsură de cea mai mare însemnătate pentru creşterea producţiei de
peşte. În acest sens desecarea periodică, lăsarea la odihnă, înierbarea sau
cultivarea solului de pe fund sunt măsuri care aduc o îmbunătăţire a rezervelor
organice şi ajută la mineralizarea şi transformarea lor.

Condiţii de ordin tehnic

Gospodăria piscicolă nou înfiinţată beneficiază de un cadru căruia
trebuie să i se adapteze în concepţie şi execuţie. În acest sens, principala
opţiune constă în adoptarea tipului de exploatare (iazuri sau heleşteie) în
conformitate cu particularităţile zonei propusă pentru amplasament.
Dimensiunea gospodăriei va ţine seama pe de o parte de debitul
asigurat de sursa de apă care pentru majoritatea speciilor de peşti (cu
93
excepţia salmonidelor) se consideră că trebuie să fie de minim 1 litru /
secundă / hectar, iar pe de altă parte de posibilităţile de extindere a suprafeţei
de luciu de apă în raport de configuraţia topografică. În acest sens este de
remarcat că pentru gospodăriile de iazuri, este de dorit ca râul să aibă o pantă
de scurgere de minim 0,3 - 0,5 o/o iar albia majoră să permită realizarea unui
bazin suficient de extins şi cu o adâncime convenabilă. De asemenea,
lungimea acumulării pe firul văii nu trebuie să fie mai mică de 0,5 Km dar nici
mai mare de 1 - 2 Km.
Pentru gospodăriile de heleşteie se va avea în vedere în primul rând
necesitatea realizării unor bazine cu destinaţie specifică. În acest sens, terenul
trebuie să fie suficient de plan, dar să aibă şi unele particularităţi care să
permită sistematizarea heleşteielor astfel încât să se asigure fluxul tehnologic
specific. În acelaşi timp, se va căuta ca amplasarea canalelor de alimentare şi
de evacuare a apei să solicite un volum cât mai mic de lucrări de terasament.
Deosebit de importantă este permeabilitatea terenului de amplasare.
Acest aspect interesează pentru că se pune problema pierderilor prin
infiltraţie pe de o parte, dar şi pentru că stratul superficial de sol va fi folosit la
confecţionarea terasamentelor.

Condiţii de ordin economic

Pentru a se asigura o rentabilitate maximă a gospodăriei piscicolă, se
va avea în vedere încă din stadiul de studiu al realizării investiţiei, alegerea
terenului sub raportul apropierii de căile de comunicaţie, de reţelele electrice
care vor furniza energia pentru anumite instalaţii şi utilaje, ca şi de localităţi
pentru a se asigura forţa de muncă necesară.
O atenţie deosebită se va acorda analizei biologice a apelor din zonă
şi determinării caracteristicilor biomasei care se dezvoltă care se dezvoltă în
mod natural, pentru a se îmbina cât mai raţional furajarea suplimentară cu
utilizarea bazei trofice naturală, în vederea reducerii costurilor de producţie.
Legat de acest aspect, se vor stabili şi speciile care se consideră că se
pretează cel mai bine la condiţiile existente.
De mare importanţă este şi găsirea de soluţii pentru producerea de
furaje concentrate specifice hrănirii peştilor şi în special a categoriilor mici de
vârstă, precum şi cultivarea vetrelor heleşteielor şi iazurilor cu diferite plante
care fie că vor fi folosite de speciile de peşti fitofagi, fie vor contribui la
ameliorarea vetrei bazinelor după anumite perioade de folosire.
Simultan se impune analiza posibilităţilor de integrare în circuitul
productiv a unor activităţi anexe cum ar fi creşterea raţelor, folosirea apei
pentru irigaţii locale, activităţi de agrement etc.

7.2. Organizarea exploatării peştilor

Creşterea peştilor se poate practica în apele naturale (lacuri naturale,
bălţi naturale din luncile inundabile ale râurilor mai mari), în bazine de apă
realizate special în scop piscicol (iazuri şi heleşteie) ca şi în bazine realizate în
94
alte scopuri (lacuri create în scop energetic sau pentru sistemele de irigaţii,
canale de irigaţii, orezării). Cele mai importante pentru piscicultură rămân
amenajările realizate special în scop piscicol (iazurile şi heleşteiele) care de
cele mai multe ori sunt organizate ca gospodării (crescătorii) piscicole. Aceste
crescătorii se bazează pe principii organizatorice similare cu cele aplicate la
animalele terestre ce fac obiectul zootehniei.
Crescătoriile piscicole pot fi clasificate după o serie de criterii mai
importante.
a) În funcţie de specia de bază crescută. Se întâlnesc crescătorii
ciprinicole (profilate pe creşterea diferitelor specii de cyprinidae), crescătorii
salmonicole (profilate pe creşterea păstrăvilor), crescătorii sturionicole
(profilate pe creşterea sturionilor), gospodării pentru creşterea peştilor marini.
b) În raport de complexitatea fluxului tehnologic aplicat. În practica
piscicolă se întâlnesc două tipuri de exploataţii:
- crescătorii cu ciclu incomplet (au ca profil numai o verigă din ciclul
biologic normal al peştilor cum ar fi producerea peştelui de consum sau numai
producerea puietului);
- crescătorii cu ciclu complet, ce se ocupă de creşterea
reproducătorilor, realizează reproducerea, cresc puietul, cresc şi produc
peştele de consum.
c) funcţie de gradul de intensifizare al producţiei. Gradul de
intensivizare are în vedere elemente specifice şi se referă la aspecte cum
sunt: densitatea la populare, sporul în greutate, consumul specific, producţia
obţinută pe un hectar luciu de apă sau la 1 m 3 apă etc. Astfel, crescătoriile
piscicole pot căpăta caracter extensiv, semiintensiv şi intensiv iar în ultimul
timp se promovează exploataţii de tip superintensiv.
d) În funcţie de modul de realizare şi organizare a bazinelor. Se
întâlnesc gospodării semisistematice şi gospodării sistematice.
Gospodăriile semisistematice au ca unitate de exploatare iazul, realizat
prin bararea cursului unui râu sau pârâu, cu debit suficient şi relativ constant.
Ele se obţin prin realizarea unei succesiuni de baraje (şi în consecinţă a unei
salbe de iazuri).
Crescătoriile sistematice au ca unitate de exploatare heleşteul.
Amplasarea pe terenuri relativ plane face posibilă o dispunere a heleşteielor
sub formă de baterii de heleşteie. Aceasta permite stabilirea unei destinaţii
specifice pentru fiecare heleşteu şi aranjarea lor în conformitate cu cerinţele
fluxului tehnologic.
Criteriile de clasificare prezentate nu trebuiesc privite rigid, cu atât mai
mult cu cât anumite aspecte se întrepătrund şi în anumite situaţii, o
crescătorie poate îmbina elemente comune diferitelor criterii de clasificare
menţionate. Astfel, o crescătorie ciprinicolă sistematică poate avea într-o
ipostază caracter intensiv iar în alta caracter semiintensiv (după cum sunt
folosite diferitele pârghii care vizează gradul de intensivizare a producţiei). La
rândul lor, fiecare dintre acestea pot avea ciclu de producţie complet sau
95
incomplet. În acelaşi timp se poate menţiona că o gospodărie piscicolă
semisistematică nu este compatibilă, în general, cu asigurarea unui ciclu
complet şi nici cu un grad ridicat de intensivizare.

7.3. Amenajări piscicole semisistematice

O modalitate larg utilizată pentru realizarea unor acumulări artificiale
de apă o constituie bararea cursului unei ape. Prin această acţiune se obţin
aşa numitele “iazuri“ . În mod obişnuit se procedează la efectuarea unui
număr mai mare de baraje pe acelaşi curs ceea ce dă naştere unei succesiuni
de acumulări sau unei “salbe“ de iazuri. Acţiunea se realizează numai în urma
unor studii amănunţite ale zonei vizând aspecte complexe (topografice,
hidrografice, economice, biologice etc.) iar construirea amenajărilor necesare
poate fi făcută numai după obţinerea acordului organelor de stat abilitate cu
gospodărirea apelor.

7.3.1. Avantajele şi dezavantajele amenajărilor semisistematice

Prin bararea cursului unei ape, se obţine o succesiune de acumulări
care însă nu sunt decât aparent independente şi nu întrerup definitiv cursul
propriuzis al apei. După umplerea iazului amplasat cel mai în amonte la cotele
determinate, apa îşi continuă curgerea şi este acumulată în iazul imediat
următor şi aşa mai departe până la umplerea tuturor. Debitul de alimentare
este reprezentat practic de debitul normal al cursului respectiv, cu toate
fluctuaţiile sale, apa fiind tranzitată dintr-un iaz în altul, succesiv, în sensul
pantei naturale de scurgere.
Principal avantaj al acestui tip de amenajări se referă la volumul redus
al investiţei iniţiale. El derivă din faptul că principalele componente care
necesită efort economic sunt barajul (construit de altfel din pământ) şi unele
instalaţii adiacente relativ simple, menite să-i asigure barajului durabilitate şi
protecţie, dar şi cu rol tehnologic (instalaţia de evacuare de tip “călugăr“,
deversorul, groapă de pescuit). Restul împrejmuirii incintei este reprezentată
de versanţii văii care, în principiu, nu au nevoie de amenajări sau intervenţii
deosebite.
Alături de acest principal avantaj trebuie avut în vedere faptul că în
zonele adiacente cursurilor respective, în general, solul nu prezintă
caracteristici deosebite în ceea ce priveşte fertilitatea. Se poate afirma, fără
teama de a greşi, că în aceste zone terenul nu poate căpăta destinaţie
agricolă fiind de cele mai multe ori mlăştinos sau cu o structură improprie
practicării culturilor agricole. În cazul înfiinţării unor iazuri, zonele menţionate
pot fi valorificate în direcţia obţinerii de produse utile consumului uman,
respectiv carne de peşte.
Prin acumularea unor volume semnificative de apă zonele limitrofe pot
beneficia de irigaţii sau de apă utilizată în diferite scopuri (edilitar, economic,
96
agrement etc.). Nu poate fi neglijat nici aspectul legat de regularizarea cursului
de apă respectiv sau cel cu privire la efectul climatologic local al acumulării.
Dezavantajele acestor amenajări sunt de ordin tehnologic şi sanitar.
Dat fiind modul în care se realizează acumularea de apă şi în strânsă legătură
cu panta de curgere a văii respective, iazul are o adâncime maximă la nivelul
barajului (unde poate atinge chiar 6-8 m) şi din ce în ce mai mică pe măsură
ce se depărtează de baraj în amonte, (practic adâncimea secţiunii naturale de
curgere a apei respective). Această adâncime variabilă crează condiţii
deosebite ce nu corespund întotdeauna exigenţelor anumitor specii, categorii
de vârstă ale peştilor sau unor faze tehnologice caracteristice unui ciclu de
exploatare complet.
În zonele cu adâncime mare nu se recomandă distribuirea furajelor
deoarece peştii caută mai puţin în aceste puncte.
Trecerea apei dintr-un iaz în altul se face după ce o parte din însuşirile
sale fizico-chimice s-au modificat, astfel încât fiecare din iazurile din aval
primesc apă din ce în ce mai sărăcită în componenţii utili, în special în ceea ce
priveşte oxigenul solvit. Totuşi, datorită suprafeţelor mari, microflorei care se
dezvoltă în iaz şi unor instalaţii anexe, deficitul aparent de oxigen devine
aproape întotdeauna neobservabil.
Umplerea şi golirea unităţilor de exploatare (iazurilor) nu se poate face
independent, ceea ce crează dificultăţi în anumite momente (sezonul de
pescuit radical de recoltă). În acelaşi timp este foarte dificil de controlat
populaţia de peşti sălbatici care pot oricând pătrunde în incintele amenajate şi
care, aproape întotdeauna provoacă probleme, asociind lipsei valorii lor
economice şi implicaţii tehnologice legate de concurenţa la hrana distribuită în
mod dirijat, de consumul oxigenului solvit sau de faptul că pot fi prădători ai
materialului biologic crescut în iazuri.
Un aspect mai delicat este reprezentat de inconvenientele de ordin
sanitar în sensul că la o eventuală declanşare a unei boli, aceasta se
transmite, fără posibilitatea de intervenţie, din amonte spre aval datorită
curgerii normale a apei în acest sens.
Dezavantajele menţionate nu sunt însă în măsură să excludă din
practica piscicolă iazurile sau să le minimizeze rolul şi importanţa. Ele
trebuiesc cunoscute şi interpretate la justa lor valoare, iar prin conduita
tehnologică, să se caute limitarea efectelor nedorite.

7.3.2.Condiţii specifice pentru înfiinţarea amenajărilor semisistematice

Decizia pentru înfiinţarea unei amenajări complexe de tip
semisistematic nu poate fi adoptată decât în urma unei analize complexe. In
principiu se poate discuta despre respectarea unor condiţii de ordin tehnic,
biologic şi economic
Principalul element care va fi hotărâtor este reprezentat de existenţa şi
caracteristicile sursei de apă care va alimenta amenajarea. În acest sens

97
studiul preliminar se referă la aprecierea cantităţii şi calităţii apei, dar şi asupra
configuraţiei topografice a terenului unde se prefigurează amplasamentul.
Amenajările semisistematice îşi găsesc de regulă utilitatea, dar şi
condiţii în general favorabile amplasării, în zonele de şes şi eventual colinare,
pe albia unor cursuri având albii relativ largi, pante de curgere nu prea
accentuate, aşa cum a fost precizat anterior, (0,3 - 0,5% care ar permite
obţinerea unor heleşteie a căror lungime să se situieze între 0,5 - 3 Km) şi
debite nu prea mari, dar relativ constante (debit tehnologic mai mare de 1
l/sec/ha) .
Studiul preliminar trebuie să aibă la bază o investigaţie privind date
multianuale referitoare la debitul mediu, minim, maxim şi eventual la situaţiile
de excepţie cunoscute sau previzibile. În acelaşi timp este util a se cunoaşte
în ce măsură, pe traseul din amonte, sunt prezente aşezări umane sau
eventuale surse de poluare care ar putea pune sub semnul îndoielii păstrarea
purităţii apei. Deosebit de important este şi un studiu privind caracteristicile
fizico-chimice şi biologice ale apei (compoziţie chimică, valorile parametrilor
fizici, grad de incărcare biologică şi componenţa acestei încărcături).
Din punct de vedere al condiţiilor economice şi sociale, decizia privind
amplasarea unei gospodării piscicole va avea în vedere apropierea faţă de
căile de comunicaţii, aşezările omeneşti, sursele de energie electrică etc.
Aceste considerente sunt legate de posibilitatea de asigurare a accesului
mijloacelor de transport în zonă, a forţei de muncă sau a pazei, ca şi a
posibilităţii utilizării unor instalaţii tehnice pentru prepararea furajelori sau
pentru condiţionarea şi valorificarea producţiei.

7.3.3. Amenajări, construcţii hidrotehnice şi instalaţii folosite în

amenajările semisistematice.
Unitatea de exploatare folosită în amenajările semisistematice este
cunoscută sub denumirea de “iaz“. El reprezintă o acumulare de apă obţinută
prin oprirea cursului apei folosind o lucrare de terasament numită “baraj“.
Alături de baraj, în scopul protejării sale de efectul distructiv al apei ca şi în
scopuri tehnologice mai apar o serie de construcţii (instalaţia de tip călugăr
sau eventual instalaţia de tip călugăr deversor, deversorul, groapa de pescuit,
canalele drenoare (Fig.17).

98
 Barajul
Reprezintă o lucrare de terasament care, în piscicultură, se realizează
în general din pământ a cărui permeabilitate conferă garanţii privind
stabilitatea construcţiei. În cazul în care structura pământului gropilor de
împrumut din care se preconizează construirea barajului este preponderent
nisipoasă sau pietroasă se pot include în structura barajului elemente izolante
din argilă cunoscute sub denumirea de nucleu şi ecran.
În urma măsurătorilor topometrice ale terenului de amplasare a iazului
se determină parametri ce vor caracteriza iazul şi implicit ai corpului barajului
care va servi la închiderea văii. Dimensionarea barajului trebuie să ibă în
vedere solicitările hidrodinamice şi hidrostatice la care va fi supus
terasamentul, atât în mod constant cât şi în cazuri de excepţie (undă de viitură
ce poate apare în cazuri de ploi torenţiale soldate cu creşteri anormale ale
debitelor cursului respectiv).
Elementele care caracterizează barajul se stabilesc pe bază de calcule
, prin formule adecvate, ce ţin seama de caracteristicile iazului ce se va forma,
de structura pământului din care se construieşte şi bineînţeles de parametri
specifici ai acestui tip de terasament (coronament, baza sau talpa barajului,
înălţime, taluzuri etc).
În secţiune barajul are aspect trapezoidal, baza mare fiind
reprezentată de talpa barajului, baza mică formând coronamentul iar laturile
neparalele formând taluzurile (Fig. 18 )

99
 Secţiunea şi implicit volumul barajului se determină astfel încât prin
greutatea sa să poată asigura stabilitatea construcţiei la acţiunea forţelor
dezvoltate de volumul de apă acumulat în amonte şi care manifestă tendinţa
împingerii către aval a barajului.
De o deosebită importanţă este determinarea curbei de infiltraţie ce
ţine seama pe de o parte de forţele hidrodinamice ale acţiunii apei iar pe de
altă parte de elementele constructive ale barajului şi de natura pământului din
care este realizat.
Înclinarea taluzurilor amonte şi aval (respectiv umed şi uscat) se
admite între anumite limite ce ţin seama în principal de natura terenului
(Tabelul 14)

Înclinarea taluzurilor în funcţie de natura

terenului (după Voican V si col. 1974)
Tabelul 14
Structura terenului în Înclinarea taluzului
groapa
de împrumut Taluzul umed Taluzul uscat
Nisipo - argilos 1/3 - 1/4 1/2 - 1/2,5
Argilo - nisipos 1/2,5 - 1/3 1/1,5 - 1/2

Coronamentul va fi astfel dimensionat încât să ţină seama şi de rolul

său ca eventuală cale de circulaţie deoarece prin bararea cursului apei se
suprimă în multe situaţii comunicaţiile zonale.

100
 Construirea barajului începe prin alegeraea locului de amplasare.
Suprafaţa pe care se va ridica barajul poartă denumirea de ampriză. Terenul
pentru ampriză poate ave anumite particularităţi care pot fi favorabile sau care
pot crea unele probleme în ceea ce priveşte stabilitatea şi siguranţa barajului
(teren nisipos, teren cu vegetaţie de diferite dimensiuni, teren mlăştinos, plaur
etc.). Este necesr să se ţină seama de aceste particularităţişi să se aleagă
conduita adecvată în ceea ce priveşte construirea barajului, mai ales în
stabilirea volumului barajului.
Pe versanţi se recomandă săparea terenului în trepte pentru a mări
suprafaţa de contact a barajului cu terenul de fundaţie.
Din considerente logice, înălţarea barajului trebuie precedată de
construirea instalaţiei de tip “călugăr“ sau “călugăr-deversor“ al căror corp
orizontal ce va servi la evacuarea apei din iaz se amplasează în punctul cel
mai jos al secţiunii albiei.
Pe zona marcată prin pichetare, în funcţie de dimensiunile calculate,
se aduce pământ din aşa numitele “gropi de împrumut“, respectiv zone din
care se prelevează materialul pentru construirea barajului. Acestea trebuie să
furnizeze un pământ având caracteristici structurale adecvate din punct de
vedere al permeabilităţii, dar care să nu se afle la distanţe prea mari, care ar
implica cheltuieli ridicate legate de transport. Este recomandat ca gropile de
împrumut să fie amplasate imediat în zona aval a viitorului baraj deoarece
astfel se îndeplinesc simultan mai multe deziderate: se reduce distanţa de
transport a materialului din care se construieşte barajul; se produce o adâncire
a porţiunii terminale a iazului din aval care devine astfel utilizabilă pentru
creşterea peştilor; se exclud zonele malarigene.
Pământul prelevat din gropile de împrumut se transportă pe zona
marcată, se împrăştie în straturi cât mai uniforme şi se tasează prin diverse
metode (prin trecerea mijloacelor de transport, manual cu maiuri, folosind
dispozitive specifice cum este “tăvălugul picior de oaie“ etc). Simultan se
urmăreşte realizarea înclinării taluzurilor. Volumul iniţial al barajului are în
vedere tasările ulterioare, ceea ce impune asigurarea unui spor de până la 1/8
din volumul calculat, în funcţie de natura pământului folosit.
Dacă debitul cursului de apă pe care este construit barajul este mai
mare decât cel pe care l-ar putea prelua călugărul sau călugărul-deversor,
într-o extremitate a barajului se construieşte o aşa numită lucrare de artă
cunoscută sub denumirea de “deversor“
După realizarea barajului se trece la consolidarea taluzurilor şi
coronamentului pentru a le asigura împotriva eroziunii cauzată de valuri sau
de scurgerile de apă din precipitaţii. În acest sens se pot folosi glii de sol
înierbate ce pot proveni din decopertarea zonei de ampriză şi păstrate în
acest scop, sau se poate folosi înierbarea directă prin semănarea unor
graminee cu sistem radicular dezvoltat şi rezistent.
Funcţionarea amenajărilor semisistematice şi dirijarea unor parametri
tehnici şi tehnologici este condiţionată de existenţa unor construcţii simple dar
101
absolut necesare a căror distribuţie şi rol ţin de caracteristicile concrete ale
fiecărui caz în parte.
Instalaţia de de evacuare tip “călugăr“
Este cunoscută şi sub denumirea de “instalaţie de evacuare a apei“
sau pur şi simplu “călugăr“, având totuşi un rol complex. Din punct de vedere
constructiv “călugărul“ este format din două corpuri îmbinate în unghi de 90 o
(un corp orizontal şi un corp vertical). Cel mai frecvent instalaţia este
construită din beton armat. Întreaga instalaţie se încastrează în baraj şi este
plasată pe o fundaţie din beton. Aceasta este consolidată pe piloţi încastraţi în
terenul de fundare peste care se toarnă beton, formând radierul lucrării.
Corpul orizontal are aspectul unui tub, cel mai frecvent cu secţiune
rotundă dar care poate fi şi pătrată sau dreptunghiulară. El se amplasează pe
radier la cota cea mai joasă a secţiunii albiei pentru a se oferi posibilitatea
scurgerii complete a apei din iaz atunci când este necesar.
Corpul vertical se construieşte întotdeauna sub formă prismatică având
secţiunea dreptunghiulară sau pătrată. La nivelul corpului vertical apar unele
detalii constructive care-i conferă funcţionalitatea. Un prim detaliu este legat
de faptul că acest corp îşi are baza la nivelul cotei inferioare a tubului orizontal
cu care se îmbină. Pereţii laterali (apreciaţi faţă de axul văii sau al corpului
orizontal) prezintă pe toată înălţimea câte unul sau două şanţuri (ghidaje)
foarte bine finisate sau realizate din profil metalic având în secţiune forma
literei U. În aceste spaţi se vor instala “vanetele“ ce reprezintă piesele active
ale călugărului. Vanetele sunt calupi de lemn foarte bine fasonaţi ce se
plasează succesiv începând de la cota minimă, pâna la nivele ce vor permite
reţinerea apei la cota dorită. Trecând peste vaneta cea mai sus plasată, apa
curge sub forma unei pelicule sau perdea continuându-şi drumul spre aval
realizând alimentarea iazului următor (Fig.18 )

102
 Deşi poartă denumirea de instalaţie de evacuare, călugărul are roluri
multiple:
- permite reglarea nivelului apei în iaz prin adăugarea vanetelor la cota
dorită;
- dă posibilitatea evacuării complete a apei din iaz în cazul ridicării
tuturor vanetelor;
- preia şi elimină apa din straturile profunde ale iazului unde, datorită
contactului cu mâlul organic sau datorită imposibilităţii pătrunderii luminii
solare, în general prezintă caracteristici fizico-chimice şi biologice modificate;
- prin curgerea sub formă de peliculă şi în contact cu aerul atmosferic,
apa care trece în iazul succesiv se reoxigenează fiind astfel propice alimentării
acestei unităţi de exploatare.
Deversorul
Bararea cursului unei ape crează, pentru anumite situaţii de excepţie,
probleme deosebite. Apariţia unor debite excedentare ca urmare a unor
precipitaţii abundente în bazinul hidrografic al respectivului curs, poate
provoca distrugerea barajului datorita incapacităţii instalaţiei de tip calugăr de
a prelua decât o parte din volumul apelor din iaz, în cazul în care debitul
cursului este relativ mic şi foarte constant (ceea ce se întâlneşte foarte rar).
Dacă însă în mod permanent debitul cursului este mai mare şi
fluctuaţiile debitului de asemenea sunt importante, se impune existenţa unei
instalaţii hidrotehnice cunoscută sub denumirea de “deversor“
Deversorul este o construcţie hidrotehnică cu aspect general de uluc,
având rolul de a prelua şi tranzita spre aval debitul excedentar prezent în mod
103
constant pe cursul respectiv sau debitele care pot apare în situaţii
excepţionale. Din acest considerent este absolut necesar ca proiectarea unui
baraj piscicol şi a instalaţiilor hidrotehnice aferente să fie precedate de un
riguros studiu hidrologic, pentru a se cunoaşte cele mai mari debite
consemnate în evidenţele multianuale ale organismelor de stat abilitate cu
gospodărirea apelor. Dimensiunile tuturor terasamentelor şi a instalaţiilor
hidrotehnice se vor proiecta pentru cele mai mari debite cunoscute.
Deversorul se construieşte din beton armat fiind compus din trei
segmente (radieri) îmbinate şi aflate unul în continuarea celuilalt (radierul
amonte, central şi aval) (Fig.19 ).

Fig. 19. Schema deversorului

Construcţia se plasează într-o extremitate a barajului şi “îmbracă“ atât

terasamentul cât şi versantul în care este încastrat barajul. Radierul amonte
are în plan aspect de evantai pentru a prelua apa si a o conduce spre radierul
central. Pentru a evita pătrunderea corpurilor plutitoare ce pot apare în cazul
undei de viitură (arbori, crengi etc.) şi care ar putea bloca sau stânjeni
curgerea apei, accesul in ulucul radierului amonte se face printr-un grătar
metalic. Radierul central, care determină nivelul reţinerii apei în iaz, se
amplasează la cota de exploatare (sau după caz la cota de siguranţă) a
barajului. Dacă barajul va avea coronamentul utilizat ca şi cale rutieră, radierul
central se prevede cu un pod pentru a permite circulaţia vehiculelor. Radierul
aval are în plan, ca şi radierul amonte, formă de evantai cu deschiderea mai
larga spre zona de curgere (aval). Deoarece curgerea apelor, chiar prin ulucul
betonat, dezvoltă o energie ce poate fi însoţită de fenomene erozive
substanţiale în zona de cădere, porţiunea finală a radierului aval este
prevăzută cu “disipator de energie“. Acesta are rolul de a reduce viteza de
104
curgere a apei şi de a produce o diminuare a efectului erodant al apei. În fapt,
disipatorul de energie este reprezentat de către o serie de calupi inseraţi din
construcţie în porţiunea finală a ulucului radierului aval, ca şi de un bazin de
liniştire, construit de asemenea din beton rezistent.
Călugărul deversor
Din punct de vedere constructiv, călugărul deversor se aseamănă
foarte bine cu instalaţia de evacuare de tip călugăr în sensul ca se compune
din aceleaşi elemente şi aceleaşi detalii funcţionale. Diferenţa constă în aceea
că înălţimea corpului vertical este strict determinată şi anume, stabilita până la
nivelul de siguranţă al barajului, iar secţiunea de curgere a apei prin corpul
vertical şi cel orizontal sunt mai mari. De asemenea este de reţinut că
întotdeuna corpul vertical este plasat numai interior.
Aceste precizări sunt utile în contextul înţelegerii rolului instalaţiei în
amenajările piscicole. Trebuie remarcat faptul că instalaţia îmbină atît rolul
instalaţiei de evacuare de tip călugăr, dar şi funcţia de deversor, respectiv
aceea de eliminare din iaz a excesului de apă ce poate apare în mod
accidental pe cursul respectiv.
Cota superioară a corpului vertical este situată la nivelul cotei de
siguranţă a barajului pentru a permite apei, în cazul creşterii nivelului acesteia
din cauze accidentale, să pătrundă prin acest tub şi să fie tranzitată spre iazul
imediat următor. Asociat cu cota maximă a corpului vertical şi cu necesitatea
evacuării unui volum sporit de apă, secţiunea liberă a corpului vertical trebuie
astfel determinată încît să poată prelua debitele maxime ce au şansa, cel
puţin teoretică, de a apare pe cursul respectiv. Secţiunea liberă a corpului
vertical va funcţiona ca o conductă cu circuit forţat ce va prelua volumul de
apă în exces.
La partea superioară a corpului vertical al “călugărului deversor“, din
considerente de siguranţă în funcţionarea instalaţiei, apar unele detalii. Astfel,
pe trei laturi ale secţiunii superioare se instalează grilaje metalice care au ca
scop împiedicarea pătrunderii de corpuri plutitoare ce ar putea înfunda
corpurile vertical şi orizontal ca şi împiedicarea evadării peştilor. Pe partea
dinspre baraj segmentul corpului vertical este plin, spre a nu se produce
vârtejuri ce ar contribui la erodarea barajului.

7.4. Amenajări piscicole sistematice

Gradul de sistematizare al unei amenajări piscicole exprimat prin felul
în care sunt realizate şi dispuse unităţile de exploatare ca şi prin modul de
folosinţă al acestora, conferă amenajărilor incluse în această, categorie un
statut particular.
Unitatea de exploatare în acest caz este reprezentată de heleşteu.
Heleşteul este obţinut prin lucrări de terasament realizate pe un teren relativ
plan, în contextul amenajării unor supraacumulări de pămînt perimetrale ce
sunt capabile să reprezinte incinte de depozitare a apei ce ajunge aici prin
aducţiune dintr-o sursă continuă.
105
 Heleşteiele apar astfel ca amenajări dispuse de regulă sub formă de
baterii, amplasate întotdeauna numai în albia majoră a cursurilor apelor de
suprafaţă, fără a ocupa albia minoră a acestora.

7.4.1. Avantajele şi dezavantajele amenajărilor sistematice.

Prin analogie cu ceea ce a fost prezentat anterior la capitolul 7.3.1. ca
dezavantaje pentru amenajările semisistematice, în acest caz pot fi prezentate
ca avantaje. Astfel, prezentate în mod succint, amenajările sistematice oferă
multe avantaje pentru cei care optează pentru o asemenea variantă de
amenajare.
- alegerea judicioasă a spaţiului de amplasare permite distribuirea
heleşteielor după scheme care pot asigura fluxuri complete impuse de
exploatarea peştilor în ciruit închis (de la producerea şi creşterea dirijată a
reproducătorilor, pînă la obţinerea peştelui de consum);
- fiind plasate pe teren plan, heleşteiele pot fi amenajate astfel încît,
prin parametri constructivi, să asigure acumulări de apă cu adîncimi relativ
uniforme dar mai ales adecvate exigenţelor diferitelor specii sau categorii de
vîrstă a peştilor care vor face obiectul culturii dirijate;
- regimul de alimentare cu apă şi cel de evacuare a acesteia, crează
fiecărui heleşteu un statut independent, ceea ce convine din punct de vedere
tehnologic şi în acelaşi timp permite menţinerea unei situaţii sanitare fără
riscuri majore;
- avînd posibilitatea funcţionării independente, heleşteiele permit un
control riguros al peştilor cu care se face popularea (sub aspectul speciilor sau
al structurii de vîrstă), al folosirii furajelor ,al dirijării adecvate a factorilor fizico-
chimici şi biologici ai mediului de creştere, al recoltării producţiei, etc.
Faţă de aceste avantaje, amenajările sistematice prezintă un
dezavantaj major, legat de volumul mare al investiţiei iniţiale. Acesta este
reprezentat în principal de construirea terasamentelor specifice (digurile)
alături de care apar şi construcţiile specifice, ca şi de instalaţiile de preluare a
apei din sursă şi de canalele de aducţiune a apei.

7.4.2. Condiţii specifice pentru înfiinţarea amenajărilor sistematice

Modul de realizare al unităţilor de exploatare sistematice care va fi
prezentat în cele ce urmează, este limitat de aceleaşi condiţii de ordin
biologic, tehnic şi socio-economic amintite în capitolele precedente.
Dacă în ceea ce priveşte condiţiile biologice şi socio-economice nu
apar elemente deosebite faţă de amenajările semisistematice, se poate
aprecia că fac notă aparte condiţiile de ordin tehnic ce se referă cu precădere
la aspectele de topografie a terenului ales pentru amplasamentul amenajării.
Aşa cum s-a mai precizat amenajările sistematice sunt întotdeauna
amplasate în afara albiei minore a cursurilor de apă de suprafaţă (respectiv în
albiile majore ale acestora). Zona aleasă trebuie să fie plană, cu profil relativ
orizontal sau cu pantă foarte mică, dar care să aibă o extindere suficient de
106
largă pentru a permite realizarea în final a unor suprafeţe de luciu de apă
adecvate scopurilor economice ale investiţiei. Simultan se va avea în vedere
utilizarea maximă a “accidentelor topografice„ ca zone de delimitare a
heleşteielor, implicit ca economii în realizarea terasamentelor.
Amplasamentul va ţine seama şi de posibilităţile de preluare a apei din
sursă astfel încît să fie evitate eventualele accidente posibile de poluare.

7.4.3. Amenajări, construcţii hidrotehnice şi instalaţii folosite în

exploatările sistematice
Heleşteul reprezintă unitatea de exploatare în amenajările sistematice.
El se construieşte pe teren relativ plan prin delimitare perimetrală cu lucrarea
de terasament numită dig şi apare întotdeauna între canalul de alimentare
(plasat la o cotă superioară nivelului de exploatare a apei din heleşteu) şi
canalul de evacuare (ce este situat la o cotă inferioară a fundului heleşteului
pentru a permite evacuarea completă a apei).
Digurile se construiesc din pămînt fiind folosite ca gropi de împrumut
fundurile viitoarelor heleşteie. Stratul superficial de sol se mobilizează cu
mijloace mecanice şi se deplasează pe zonele marcate unde se
sistematizează şi se tasează.
În funcţie de configuraţia zonei de amplasare şi de schema de
distribuire a unităţilor de exploatare aleasă, digurile pot fi plasate marginal sau
central.
Digurile marginale delimitează perimetrul exterior al heleşteielor, iar
digurile centrale se interpun între două baterii de heleşteie. De regulă, digurile
centrale sunt folosite pentru aducţiunea apei. În acest scop, pe coronament,
este construit canalul de alimentare din care apa este distribuită în heleşteie
prin intermediul instalaţiilor de alimentare. Existăşi situaţii în care, din
considerente topografice, aducţiunea apei de alimentare se asigură prin
zonele marginale.
Legat de aceste aspecte ale amplasării canalelor de alimentare şi de
evacuare, în practică se pot întîlni diverse scheme de distribuire a unităţilor de
exploatare, după cum heleşteiele sunt proiectate a fi realizate pe un singur
rînd sau pe două rînduri:

a) amplasarea pe un singur rând.

În acest caz alimentarea cu apă şi evacuarea sa poate avea loc “pe
părţi opuse“ (Fig.20 a), sau “succesiv“ (cunoscut şi sub denumirea de “rice
way“), dintr-un heleşteu în altul (Fig.20 b). Această ultimă variantă, deşi se
aseamănă în bună măsură cu sistemul de alimentare al iazurilor, este mai
puţin răspîndit pentru cyprinicultură, apărând sporadic în cazul exploatărilor
salmonicole.

107
 b) amplasarea pe două rînduri

Alimentarea poate fi centrală iar evacuarea bilaterală (Fig.21 a), sau

alimentarea este bilaterală şi evacuarea centrală (Fig.21b)

Aprovizionarea cu apă a heleşteielor se face prin intermediul

“canalelor de alimentare“ ce conduc apa de la sursă preluînd-o prin “prizele de
apă“ şi distribuind-o prin “instalaţiile de alimentare“. Pe traseul canalelor de
alimentare pot apare unele obstacole ce pot fi supratraversate cu ajutorul
108
“apeductelor“ sau pot fi subtraversate cu ajutorul “sifoanelor“. De asemenea,
la diverse nivele ale canalului de alimentare poate fi instalat “stăvilarul“.
Evacuarea apei din heleşteie se face cu ajutorul instalaţiilor de tip călugăr,
identice din punct de vedere constructiv cu cele folosite în amenajările
semisistematice. Repartizarea în plan a acestor elemente, într-o manieră
schematică, se poate observa în fig. 22.
Dacă prezenţa prizelor de apă, a instalaţiilor de alimentare şi a celor de
evacuare este obligatorie, celelalte instalaţii (apeduct, sifon, stăvilar) apar
numai în anumite cazuri, impuse de prezenţa unor obstacole ce se cer a fi
supratraversate, sau subtraversate, respectiv pentru dirijarea nivelului sau
debitului apei tranzitată prin canalul de alimentare

Prizele de apă. Prin analogie cu prizele electrice care reprezintă

punctul de racordare şi de alimentare a unui consumator electric cu energie,
prizele de apă reprezintă punctele de preluare a apei cu care vor fi alimentate
unităţile sistematice de exploatare a peştilor (heleşteiele). Acest rol nu poate
fi asigurat decît printr-un complex de lucrări, terasamente şi instalaţii, capabile
de a prelua din sursa de apă debitul maxim solicitat de exploataţie. În acelaşi
timp, în funcţie de topografia locală, se vor căuta acele soluţii care să permită
preluarea apei cu consum minim de energie şi materiale şi să asigure o apă
proprie creşterii peştilor, respectiv lipsită de o încărcătură prea mare în
suspensii.
109
! Este esenţial de cunoscut că orice amenajare piscicolă sau preluare a
apei dintr-o sursă de suprafaţă pentru folosinţă piscicolă, nu pot fi concepute
şi realizate fără acordul instituţiilor de stat abilitate cu gospodărirea apelor pe
teritoriul ţării.
Prizele de apă utilizate pentru piscicultură pot fi grupate în următoarele
categorii, ce ţin seama de modul în care este preluată apa din sursă:
- prize gravitaţionale - astfel concepute încît să preia apa fără
consumuri suplimenatare de energie ;
- prize cu pomparea apei - ce folosesc pompe acţionate de motoare
termice sau electrice;
- noduri hidrotehnice - o îmbinare a primelor categorii menţionate
anterior.
Alegerea unuia sau altuia dintre tipurile de prize de apă menţionate
are în vedere diferenţa de nivel dintre locul de plasare al prizei şi nivelul
unităţilor de exploatare, ca şi volumul brut şi variaţiile de nivel (maxime şi
minime) ale sursei din care va fi aprovizionată exploataţia piscicolă. Aceste
elemente se vor corela cu volumul terasamentelor ce se prefigurează pentru
construirea canalului magistral de aducţiune ca şi a eventualelor construcţii
hidrotehnice suplimentare impuse de prezenţa anumitor obstacole ce se cer
sub- sau supratraversate, comparativ cu cheltuielile ulterioare generate de
consumurile de energie prin folosirea diverselor pompe.
Prizele gravitaţionale sunt astfel concepute încît să fie capabile de a
prelua apa din sursă în mod direct prin dirijarea unei fracţiuni a debitului sursei
spre canalul magistral de aducţiune. În funcţie de gradul de variaţie al nivelului
sursei de apă, aceste prize pot apare sub două forme: a) prize gravitaţionale
libere, fără baraj şi b) prize gravitaţionale cu baraj.
Priza gravitaţională liberă (sau priza de mal simplă) (Fig 23 a)este
folosită foarte rar deoarece solicită o diferenţă de nivel suficientă între zona sa
de amplasare şi nivelul heleşteielor iar în acelaşi timp existenţa unei surse de
apă cu un debit suficient şi cu variaţii mici ale cotelor minimă şi maximă.
Constructiv, acest tip de priză, este realizabilă sub forma unui uluc încastrat
într-o structură de protecţie a efectului eroziv al apei (respectiv un pereu de
piatră sau o consolidare din beton) amplasată în malul concav al cursului de
suprafaţă. În porţiunea iniţială se poate încastra un stăvilar menit a regla
debitul apei ce pătrunde în canalul de aducţiune.
Priza gravitaţională cu baraj. (Fig. 23 b). Este recomandată în cazul
surselor de suprafaţă cu debit relativ mic şi puţin constant avînd şi panta de
curgere accentuată. Aceste situaţii sunt asociate unor albii strîmte, cu versanţi
înalţi, caracteristice pîraielor sau cursurilor din zone mai înalte. Priza constă
dintr-un baraj (submersibil sau insubmersibil) ce ocupă parţial albia de curgere
şi care funcţionează ca un radier de deversor, asociat cu un stăvilar ocupînd
restul albiei, servind pentru menţinerea nivelului constant al apei în
acumularea realizată şi pentru spălarea ulterioară a acumulărilor aluvionare
inerente ce apar pe astfel de cursuri (Fig. 23 b).
110
 Prizele cu pompare a apei. Se apelează la acest tip de prize atunci
cînd diferenţa de nivel a amplasamentului exploataţiei faţă de cel al sursei
este mic iar variaţiile de nivel ale sursei sunt deosebit de mari. Prizele cu
pomparea apei sunt agregate formate din motoare acţionate electric sau
motoare termice şi pompe (de regulă de tip centrifugal, şi de joasă presiune).
Pompele sunt prevăzute cu sorburi capabile să preia apa între limitele de
variaţie a nivelului apei din sursă. Legat de acest aspect, prizele cu pompare a
apei pot fi fixe sau mobile (plutitoare), pentru a putea asigura apa în orice
moment.
Combinarea celor două tipuri de prize de apă conduce la realizarea
aşa numitelor “noduri hidrotehnice“. Prin nodul hidrotehnic se poate asigura
apa necesară, o bună parte din perioada de exploatare, pe cale gravitaţională
şi numai cînd apar situaţii extreme (scăderi accentuate ale nivelului sursei sau
solicitări pentru debite tehnologice mai mari), se apelează la pompare.
Canalele de aducţiune a apei.
Aceste amenajări apar sub forma unor conducte deschise (pentru
majoritatea tipurilor de exploataţii piscicole) sau sub forma unor conducte
închise (pentru unele exploataţii salmonicole).

Canalele deschise folosite în ciprinicultură (aproape în exclusivitate)

pot fi realizate în diferite modalităţi faţă de nivelul solulului : în rambleu, în
debleu sau în semirambleu – semidebleu (Fig.24)

111
 Fig.24. Modalităţi de realizare a canalelor de alimentare cu apă
a-debleu ; b-semirambleu – semidebleu ; c-rambleu

Ele se dimensionează pentru curgerea fluidului astfel încât să permită

curgerea gravitaţională a debitului maxim calculat pentru exploataţie.
Canalele de aducţiunea apei, în funcţie de locul ocupat faţă de unităţile
de exploatare (heleşteie) pot fi canale magistrale de alimentare sau canale
secundare. Indiferent de rolul şi amplasarea lor terasamentul care le
conturează trebuie calculat pentru infiltraţie

Categoriile de heleşteie şi numărul lor diferă de la o unitate la alta, în

funcţie de suprafaţa de teren, tipul acesteia şi durata de exploatare. Astfel,
pentru unităţile complete, cu ciclu de exploatare de trei ani, în sistemul clasic,
se găsesc:
1.Heleşteie reproducere naturală dirijată (folosit pe cicluri de cca 7
zile);
2.Heleşteie de creştere a puietului în etapa I (15 – 21 zile);
3.Heleşteie de creştere etapa a II-a, creştere vara I ( 120 zile);
Heleşteiele 1 şi 2 sunt frecvent înlocuite de o categorie în care se
realizează ambele procese.
4.Heleşteie de creştere vara a II-a (folosit cca 6 – 7 luni);
5.Heleşteie de creştere vara a III-a = heleşteu de îngrăşare pentru
obţinerea producţiei marfă (folosit cca 6 - 7luni);
6.Heleşteie de creştere a remonţilor şi reproducătorilor (6 - 8 luni);
7.Heleşteie de prematurare a remonţilor şi reproducătorilor (1 - 1,5
luni);
8.Heleşteie de maturare a reproducătorilor, în cazul reproducerii
artificiale. Durata de folosinţă pentru un lot este scurtă, limitată de efectul
injectării cu extract de hipofiză asupra reproducătorilor, în funcţie de
temperatura apei.
9.Bazine circulare pentru reproducerea ciprinidelor asiatice hipofizate
dirijat.
II.Heleşteie de iarnă – se împart în heleşteie de iernat şi heleşteie de
păstrare a peştelui viu.
III.Heleşteie speciale – heleşteie de carantină şi heleşteie pentru
cercetare tehnologică.

112
 Pentru unităţile sistematice cu ciclu de exploatare de 2 ani, luând
criteriile de grupare a heleşteielor ca în cazul precedent, se întâlnesc
următoarele heleşteie:
I.Heleşteie de vară – aceleaşi categorii, cu excepţia celor de vara a III-
a;
II.Heleşteie de iarnă – aceleaşi categorii;
III.Heleşteie speciale – aceleaşi categorii.
Unităţile complete au aceleaşi bazine.
Unităţile incomplete se clasifică în:
- unităţi de îngrăşare cu ciclu de exploatare pe 2 ani (heleşteu de
creştere vara a II-a şi heleşteu de îngrăşare vara a III-a) şi cu ciclu de
exploatare de un an – iazurile;
- pepiniere – au aceleaşi categorii de bazine în ele. Se mai pot întâlni
la unităţile complete sau complexe cu ciclul de 3 sau 2 ani.
Heleşteiele de reproducere şi cele de creştere etapa I (predezvoltare)
sunt înlocuite în practică de o singură categorie; heleşteie de creştere etapa I
(vara I); heleşteiele de creştere a remonţilor şi reproducătorilor; heleşteie de
maturare a reproducătorilor hipofizaţi şi bazine circulare pentru ciprinidele
asiatice.
Dintre heleşteiele de iernat, în pepiniere nu se întâlnesc heleşteiele
pentru iernatul puietului de o vară. Sunt situaţii când în unele amenajări
apropiate, profilate ca pepiniere şi pentru creştere, sau de cercetare – se face
şi iernarea materialului de vara I în pepinieră.
În pepiniere există şi heleşteie de iernat pentru remonţi şi
reproducători.
Pentru unităţile incomplete de îngrăşare, cu ciclu de 2 ani, există
heleşteie de iernat pentru materialul ce va fi îngrăşat în vara a III-a şi de
păstrare a peştelui viu. Pentru cele cu ciclu de un an pot exista heleşteie de
păstrare a peştelui viu.
Dintre heleşteiele speciale, sunt necesare, îndeosebi pentru pepiniere,
heleşteie de carantină unde se păstrează pe o durată determinată materialul
adus de la o altă unitate sau chiar din altă ţară, pentru a urmări starea
sanitară, şi heleşteie de cercetare tehnologică.
Categoriile de heleşteie se reduc în funcţie de tipul unităţii. De
exemplu, dacă unitatea are ciclul de exploatare de 2 ani, din categoria
heleşteielor de vară dispar heleşteiele de vara a III-a întrucât cele de vara a II-
a din unităţile cu ciclu de 2 ani reprezintă heleşteiele de îngrăşare. La fel se
întâmplă şi în cazul pepinierelor, unde nu vor mai exista heleşteie de vara a II-
a şi a III-a cu excepţia acelora unde se urmăreşte obţinerea prin selecţie a
remonţilor şi reproducătorilor. Aceste unităţi au rolul principal de producere a
puietului de o vară. Nu sunt necesare nici heleşteie de păstrare a peştelui viu.
Raportul dintre diferitele categorii de heleşteie este condiţionat de procesul
tehnologic ce se aplică şi de ciclul de exploatare.

113
 În literatura de specialitate se întâlnesc valori procentuale orientative.
După Schoperclaus, se dau următoarele valori pentru unităţile cu ciclu de
exploatare de 3 ani: pentru heleşteiele de reproducere 0,25 - 0,50 % din
suprafaţa totală; heleşteie de creştere a puietului etapa I (predezvoltare) 2,75
%; heleşteie de creştere a puietului etapa a II-a – vara a I – 10 % (după alţi
autori – 12 – 13 %); heleşteie de creştere vara a II-a 20 – 25 %; heleşteie de
creştere vara a III-a (îngrăşare) 60 – 65 %; heleşteie pentru creşterea
remonţilor şi reproducătorilor 1%; heleşteie de iernat 3 %; heleşteie pentru
carantină 0,5 – 2 %; heleşteie pentru cercetare tehnologică 1 %.
Pentru unităţile cu ciclu de 2 ani, după Eleonski, heleşteiele de
reproducere reprezintă 0,5 – 1 % din suprafaţa totală; heleşteie de creştere
vara I 7 %; heleşteie de creştere vara a II-a (îngrăşare) 91 %; heleşteie de
iernat 1,5 %. Aşa cum se observă, cea mai mare parte din suprafaţă este
deţinută de heleşteiele de creştere şi îngrăşare. După alţi autori se apreciază
că raportul dintre heleşteiele de creştere şi heleşteiele de îngrăşare, este de
aproximativ 1/10. Apreciindu-se că un ha heleşteu de creştere produce o
cantitate de crap de o vară, pentru următorul ciclu necesită o suprafaţă de 10
ori mai mare pentru îngrăşarea acestuia (unitate cu ciclu de exploatare de 2
ani).

Modul de amplasare a diferitelor heleşteie

Într-o unitate sistematică, ţinând seama de sursă, de fluxul tehnologic,
posibilităţile de automatizare, heleşteiele sunt amplasate astfel:
- heleşteiele de reproducere – lângă sursa de alimentare şi sediul
unităţii;
- heleşteiele de iernat – lângă sursa de alimentare, pentru a asigura
condiţii bune de alimentare (circulaţia apei pe canalul de alimentare în timpul
iernilor cu îngheţ);
- heleşteiele de predezvoltare – lângă cele de reproducţie, apoi vin
cele de creştere vara I, vara a II-a şi vara a III-a.
Lângă heleşteiele de iernat se găsesc heleşteiele de prematurare,
plasate lângă cele de reproducere pentru a elimina factorii stresanţi pentru
reproducători în timpul transportului.
Heleşteiele de carantină se plasează în ultima parte a amenajărilor, în
aval de toate celelalte categorii de bazine, apa din acesta fiind dirijată în sursă
după ce a tranzitat unitatea, pentru a evita răspândirea unui eventual focar de
îmbolnăvire a materialului din amenajare.

114
 8. BAZELE BIOLOGICE ŞI TEHNOLOGICE ALE
REPRODUCERII ŞI CREŞTERII PEŞTILOR
Funcţia de reproducere la peşti, ca şi la celelalte specii de animale şi
plante, reprezintă însăşi raţiunea înmulţirii şi existenţei formelor de viaţă. Fără
această funcţie, care asigură înmulţirea, indiferent de modul în care se
realizează (sexuat sau asexuat), nu poate exista şi persista nici-o categorie de
organisme vii.
Peştii, în majoritatea cazurilor, au reproducere sexuată, prezentînd
totuşi o variabilitate deosebită din punct de vedere al morfologiei aparatului
genital, fiziologiei acestuia, exigenţelor faţă de condiţiile de mediu, etologie,
etc. Dacă la peştii cartilaginoşi şi la numeroase specii ornamentale (de
acvariu) sunt frecvente cazurile de viviparitate sau ovoviviparitate, la cei osoşi,
care fac în principal obiectul pisciculturii dirijate, se realizează fecundarea
externă, evoluţia celulei ou derulîndu-se în mediul extern.

8.1. Particularităţi biologice în reproducerea peştilor

8.1.1. Particularităţi morfofiziologice
Peştii prezintă din punct de vedere biologic numeroase particularităţi
generate pe de o parte de marea varietate de specii întâlnite, arealul larg pe
care sunt răspândiţi care la rândul său impune adaptări la cele mai diverse
condiţii de mediu.
Dimorfismul sexual. S-a precizat deja anterior faptul că peştii prezintă
un dimorfism sexual destul de redus, diferenţierea între sexe fiind dificilă pe
baza unor criterii legate de aspectul exterior. Se poate afirma că în general
femelele din aceeaşi generaţie sunt cu o dezvoltare corporală mai mare, sau
că în perioada de reproducere se pot produce unele modificări ale aspectului
masculilor constând în intensificarea coloritului sau prezenţa organului perlat.
Vârsta intrării la reproducţie. Reproducerea peştilor nu poate avea loc
decât într-un anumit stadiu de creştere şi dezvoltare reprezentat de momentul
instalării maturităţii sexuale. Din acest punct de vedere se pot întâlni specii
foarte precoce sau unele foarte tardive. Maturitatea sexuală se instalează la
cca. 10 -12 luni la Hamsie, la 3 – 4 ani la majoritatea speciilor de ciprinide
autohtone (Crap, Mreană, Plătică), la 6 – 7 ani la ciprinidele de origine asiatică
(Sânger, Novac, Cosaş), ajungând la 10 - 14 ani la Nisetru şi la 16 – 20 ani la
Morun.
Numărul de reproduceri pe parcursul vieţii. Din acest punct de vedere
în cazul peştilor apar situaţii cu totul particulare. Majoritatea speciilor se
reproduc de mai multe ori după instalarea maturităţii sexuale fiind considerate
specii cu „reproducere repetată”. Există însă specii care nu se reproduc decât
o singură dată după care îşi încetează ciclul vital, denumite „specii cu
reproducere unică” (Somonul, Anghilla).
Modul de depunere a pontei. În rândul peştilor se constată faptul că
femelele pot depune întreaga cantitate de icre maturate la o singură pontă în
115
acele condiţii pentru care este adaptată şi sunt denumite „specii cu depunere
sincronă” dar există şi specii la care la femele, icrele produse de ovar nu se
maturează toate odată. La aceste specii, denumite „specii cu depunere
asincronă” sau „cu depunere în porţii”, în momentul optim pentru reproducere
este eliminată o primă cantitate de icre, urmând ca la intervale de cca. 2
săptămâni să mai fie eliminate, în două trei reprize alte serii de icre.
Momentul depunerii pontei. Toate speciile de animale sunt astfel
adaptate ca reproducerea să aibă loc în acele momente în care pentru
descendenţi sunt asigurate în mod natural condiţiile propice de supravieţuire.
Majoritatea speciilor de peşti din zona temperată (mai ales cei paşnici) se
reproduc primăvara când în apă se dezvoltă particulele de fito- şi zooplancton
necesare hrănirii puietului. Speciile răpitoare se reproduc primăvara dar mult
mai timpuriu, astfel ca generaţia nou produsă sa aibă un „avans” în ceea ce
priveşte creşterea faţă de „victimele” lor reprezentate de speciile paşnice. Se
remarcă şi unele categorii de peşti care se reproduc în condiţii particulare, la
sfârşitul toamnei, cum este păstrăvul indigen (şi el răpitor) şi a cărui
descendenţă apare primăvara timpuriu, probabil din considerentele
menţionate anterior.

8.1.2. Particularităţi etologice ale reproducerii peştilor

Locul unde este realizată reproducerea. Speciile de peşti se
cantonează în anumite areale unde găsesc resursele de hrană sau pentru
care sunt adaptate. Reproducerea poate avea loc în aceste zone sau sunt
căutate alte spaţii care asigură descendenţei cele mai bune condiţii pentru a
se dezvolta. Speciile de peşti care sunt cantonate şi se reproduc în ape
stagnante pot fi încadrate din acest punct de vedere în „ categoria „generativ
stagnofile” iar cele care trăiesc şi se reproduc în cursurile râurilor sau fluviilor
sunt numite „generativ reofile”.
Se remarcă faptul că unele specii de peşti caută pentru reproducere
anumite spaţii şi în acest sens efectuează deplasări pe distanţe mai mari sau
mai mici fiind denumite „specii migratoare”.
În acest sens Păstrăvul indigen urcă pentru a se reproduce spre
izvoarele cursurilor de apă în care creşte, la fel ca şi majoritatea speciilor
reofile şi care astfel asigură posibilitatea ca descendenţii lor, iniţial puţin
mobili, să fie aduşi de curentul apei tocmai în zonele favorabile de creştere.
Mai deosebite sunt cazurile unor specii care efectuiază migraţii de o amploare
ieşită din comun, pe distanţe de mii de kilometri; astfel, Anghilla care se
cantonează în mod natural în bazinul Mării Mediterane şi zonele adiacente, în
momentul atingerii maturităţii sexuale la vârsta de 5 – 6 ani, efectuează
migraţie în Marea Sargaselor unde se reproduce, adulţii încheindu-şi ciclul
vital (specie cu reproducere unică). De aceeaşi manieră procedează şi
Somonul care ca adult trăieşte în apele oceanice şi care pentru reproducere
efectuează migraţii, dar în ape interioare.

116
 Migraţii semnificative caracterizează şi sturionii care trăiesc în zona
noastră (Morunul, Nisetrul, Păstruga) care trăiesc în mediul marin al bazinului
Ponto-caspic şi care pentru reproducere migrează pe marile fluvii pentru
reproducere, cu specificarea că sunt specii cu reproducere repetată.
Substratul pentru depunerea pontei. Speciile de peşti au adaptări şi
implicit preferinţe pentru anumite zone sau condiţii care să le permită
perpetuarea. Reproducerea poate avea loc numai dacă există acele
caracteristici ale mediului de creştere solicitate. Un rol deosebit de important.
Determinant de altfel în realizarea reproducerii este substratul de depunere a
pontei, la peşti întâlnindu-se următoarele grupe ecologice:
- peşti pelagofili – care depun ponta în masa apei. Icrele se hidratează
puternic, ajungând la o greutate specifică ce la asigură plutirea în masa
apei şi aproape că nu au pigment galben, deoarece se dezvoltă în mediu
cu oxigen abundent. Icrele sunt aproape incolore şi greu de observat de
către prădători. În natură există specii marine (scombridele, clupeidele etc.)
şi specii dulcicole (ciprinide) pelagofile.
Din punct de vedere practic, acest aspect este important pentru că
uşurează procesul de reproducere eliminând existenţa unui substrat.
- peşti fitofili – necesită un pat vegetal pentru fixarea icrelor în momentul
depunerii pontei. Se deosebesc mai multe categorii de specii:
- specii ce depun ponta pe vegetaţie uscată, care se reproduc
primăvara timpuriu (ştiuca, bibanul);
- specii ce depun ponte pe vegetaţie de luncă proaspăt inundată
(crapul, carasul, văduviţa);
- specii ce depun ponta pe vegetaţie submersă nou dezvoltată şi se
reproduc la sfârşitul primăverii (carasul, somnul).
Aceasta impune ca la reproducerea dirijată să se asigure un pat vegetal
natural, care se poate realiza prin însămânţări (ex. orz) sau prin folosirea
saltelelor (cuiburi) artificiale.
- specii litofile – dintre acestea fac parte specii importante din grupa
ciprinidelor si salmonidelor. Substratul este reprezentat de pietriş sau
prundiş mărunt. Se întâlnesc specii ce depun ponta pe fundul bazinelor şi
specii ce depun ponta în nişte cuiburi de reproducere. Icrele speciilor din
primul grup sunt lipicioase (ciprinide generativ reofile, cum sunt mreana,
morunaşul) şi se fixează de substrat, nefiind antrenate de curent. Al doilea
grup (păstrăvii) este constituit din specii la care icrele nu sunt lipicioase, iar
pentru a nu fi antrenate de curent sunt depuse în cuiburi amenajate. Icrele
au mult pigment galben, deoarece se dezvoltă într-un mediu cu oxigen mai
puţin.
- specii psamofile – depun ponta pe rădăcinile plantelor, icrele fiind
lipicioase. În cazul reproducerii dirijate este necesară amplasarea saltelelor
artificiale.
117
 - specii ostracofile – sunt destul de puţine, fără importanţă economică şi cu
prolificitate redusă. Sunt interesante cel puţin din punct de vedere
comportamental şi biologic. Pentru reproducere au nevoie de prezenţa
unor bivalve realizându-se o veritabilă simbioză între scoică şi peşte
(boarţa). Scoica asigură iniţial protecţie pentru icrele depuse şi pentru
larvele peştelui, iar ulterior alevinii răspândesc în masa apei ouăle scoicii.
- forme intermediare – au locuri diferite de depunere a pontei, în funcţie de
caracteristicile bazinului acvatic.

8.1.3. Ontogenia la peşti.

Ontogenia reprezintă totalitatea etapelor prin care trece un organism
de la stadiul de celulă sexuală, celulă ou (zigot) obţinută în urma fecundării
până la încheierea ciclului vital, după ce a atins maturitatea şi s-a reprodus.
La peşti, în mod particular, se disting mai multe stadii până când este
atins cel de peşte adult.
Celula ou (zigotul) provine din celulele sexuale specifice (ovula şi
spermatozoidul) care, în urma procesului de fecundare, realizează setul
diploid de cromozomi – baza unui nou organism independent. Consecutiv
formării celulei ou încep procese multiplicative; la început acestea sunt
simetrice, sincrone şi totale iar ulterior devin asimetrice şi asincrone
conducînd la formarea ţesuturilor, organelor şi aparatelor noului organism pe
parcursul embriogenezei.
La peşti sunt precizate patru perioade de dezvoltare şi anume:
1. perioada embrionară;
2. perioada larvară (postembrionară);
3. perioada de alevin;
4. perioada de pui;
5. perioada de adult.
În cadrul fiecărei perioade se întâlnesc mai multe etape şi faze de
dezvoltare.(Fig. 25)
Perioada embrionară este intervalul de timp în care ovulul fecundat trece
printr-o serie de procese calitative deosebite care conduc la formarea
noului individ şi eclozarea acestuia. Această perioadă este de scurtă
durată, de 2 – 4 zile, la speciile care se reproduc în sezonul cald şi de
lungă durată (de câteva săptămâni) la speciile care se reproduc în sezonul
rece.
Perioada larvară începe odată cu eclozarea şi se termină cu resorbţia
totală a sacului vitelin respectiv trecerea la hrănirea exogenă. Imediat după
eclozare atât anatomia internă cât şi exteriorul noilor organisme
independente sunt diferite faţă de adulţi. Larva prezintă în zona ventrală o
dilatare (uneori deosebit de voluminoasă, depăşind chiar talia larvei)
acoperită de o membrană fină, intens vascularizată cu rol în schimbul
118
gazos în această etapă şi care asigură un „depozit” de vitelus nutritiv,
numită „sac vitelin”. Aparatul bucal şi cel branhial sunt incomplete, sacul
vitelin suplinind funcţiile acestora. Forma corpului este destul de difuză,
fără înotătoare conturate, fapt care în majoritatea cazurilor determină o
stare de imobilitate a larvelor. De fapt reprezintă o perioadă de continuare a
proceselor de dezvoltare.
Această perioadă este diferită ca durată, fiind mai mică (2 – 4 zile la crap)
sau mai îndelungată (câteva săptămâni la păstrăv).
Perioada de alevin. Debutează cu conturarea aparatului bucal şi într-o
oarecare măsură a înotătoarelor înregistrându-se resorbţia aproape
integrală a sacului vitelin şi trecerea la hrănirea activă cu particule de
plancton. Creşterea este foarte intensă ca urmare a intensificării mişcării
active şi a consumului tot mai mare de particule de hrană.

Fig.25. Aspecte ale ontogeniei peştilor

a-c =evoluţia ovulei fecundate; d=eclozare; e=larvă cu sac vitelin; f-g= alevin

Perioada de pui (sau tineret). Este marcată în general de momentul

apariţiei solzilor, se constată hrănirea exclusiv exogenă cu particule din ce
în ce mai mari şi caracteristice speciei şi modificări de exterior care conduc
la apariţia unor caractere morfologice prin care organismul iniţial relativ
şters ca formă devine asemănător cu adulţii din specia din care face parte.
119
La unele specii, tineretul poate prezenta unele caractere sexuale
secundare (dimorfism sexual) slab dezvoltate, dar organele genitale sunt
incomplet dezvoltate. Acumulările de masă corporală sunt intense.
Perioada de pui se termină atunci când se ajunge la prima maturare
sexuală şi are loc prima reproducere.
Perioada de adult se caracterizează prin continuarea creşterii şi prin
capacitatea organismului de a se reproduce ciclic, asigurând apariţia unor
noi generaţii. Ciclul vital se încheie în perioada de bătrâneţe, când
creşterea încetează şi capacitatea fiziologică de înmulţire aproape că
dispare.
Din punct de vedere practic, este important să se cunoască detalii privind
perioadele critice care se întâlnesc pe parcursul ontogeniei ceea ce permite
adoptarea unor conduite tehnologice menite să maximizeze rezultatele
practice obţinute.
Este necesar a fi cunoscute foarte bine caracteristicile perioadei
embrionare pentru a asigura condiţii optime de desfăşurare a
embriogenezei şi de a cunoaşte momentele de maximă sensibilitate sau
rezistenţă când materialul sub formă de icre fecundate sau embrionate
poate fi manipulat (tratat contra unor agenţi specifici sau transportat).
În perioada dezvoltării embrionare există două faze critice de minimă
rezistenţă a embrionilor faţă de anumiţi factori şi anume:
- prima fază coincide cu începutul formării morulei şi durează până
la terminarea gastrulei;
- a doua fază începe cu eclozarea şi durează până la formarea
aparatului branhial.
În prima fază există o sensibilitate crescută la anumiţi factori mecanici.
Datorită hidratării, membrana se subţiază şi poate fi distrusă uşor sub
influenţa unor factori mecanici (la spălare, la îndepărtarea nisipului, la
îmbăieri cu soluţii chimice pentru îndepărtarea ciupercii Saprolegnia), cât şi
datorită presiunii osmotice, datorită activităţii embrionului.
În a doua fază, embrionul manifestă o sensibilitate crescută faţă de
cantitatea de oxigen solvit în apă, întrucât până la formarea aparatului
branhial oxigenarea se realizează la nivelul unei membrane primare ce
înconjoară mai mult partea posterioară a embrionului şi la nivelul sacului
vitelin. Fiind într-o fază incipientă, vascularizaţia superficială şi schimbul
gazos între organism şi mediu se face relativ uşor.
Între aceste două faze critice există o perioadă de sensibilitate mai redusă,
care corespunde cu apariţia globilor oculari (apar sub forma unor pete
pigmentate, uşor de observat cu ochiul liber) şi durează până când
embrionul începe să se mişte în interior (aproape de momentul eclozării). În
această fază se pot transporta icrele embrionate.
120
În perioada embrionară relaţia organism-mediu este reprezentată de
schimbul gazos.
Dezvoltarea embrionului este influenţată de o serie de factori abiotici cum
ar fi temperatura, lumina, oxigenul şi de o serie de factori biotici şi anume
diferite organisme vegetale şi animale.
Faza de embriogeneză se încheie cu eclozarea embrionului şi astfel începe
perioada larvară, caracterizată de: părăsirea oului de către embrion prin
pleznirea membranelor sub acţiuni mecanice, provocate de mişcarea
embrionului; subţierii acesteia sub acţiunea unor enzime de eclozare
produse de embrion; diferenţei de presiune osmotică ce există între
interiorul oului şi mediu ca urmare a catabolismului. Nu toate icrele
fecundate eclozează în acelaşi timp, ci la câteva ore diferenţă. Acest fapt
prezintă importanţă practică, deoarece trebuie îndepărtate cojile (din
incubatoare), care prin descompunere viciază mediul. Pentru grăbirea
procesului de eclozare în masă se utilizează substanţe proteolitice ca de
exemplu alcalaza şi neutraza, folosite cu success la SCNucet.

8.1.4.Caracteristici ale perioadei larvare şi implicaţii biologice şi

tehnologice.
Larvele care ies din icre au, în general, un aspect asemănător, cu unele
diferenţe în funcţie de specie. Indiferent de specie, toate larvele în perioada
post embrionară prezintă caracteristici comune:
- prezenţa sacului vitelin, care diferă de la o specie la alta prin formă,
mărime şi poziţie, dar la toate speciile se află situat în partea inferioară a
corpului;
- respiraţia la toate larvele este de tip vascular. La ciprinide, în principal,
respiraţia se realizează prin reţeaua sanguină răspândită mai mult la nivelul
membranelor primare, la salmonide se realizează pe suprafaţa sacului
vitelin, iar la sturioni prin intermediul unor branhii externe bine
vascularizate. Reţeaua sanguină se găseşte la toate speciile pe întreaga
suprafaţă corporală;
- corpul este de formă alungită, culoarea fiind redusă datorită unei prezenţe
slabe a cromatoforilor, distribuţia acestora fiind o caracteristică de specie.
Prin studii microscopice sau cu biocularul se poate urmări răspândirea
cromatoforilor şi creşterea ca număr şi extindere a acestora pe măsura
dezvoltării larvelor;
- gura la început are o poziţie terminală, este imobilă; capacul opercular
este incomplet dezvoltat şi închis. Gura devine mobilă treptat, în funcţie de
resorbţia sacului vitelin, concomitent cu dezvoltarea aparatului digestiv şi a
celui respirator. În această perioadă poziţia gurii se schimbă la unele specii,
121
cum ar fi cazul celor cu gura inferioară, modificându-se şi preferinţele
alimentare. Această caracteristică de schimbare este prinsă în codul
genetic al speciei şi de asemenea începe să se manifeste şi caracterul de
protractilitate al gurii;
- mobilitatea – la început este în general redusă, datorită lipsei înotătoarelor
şi a vezicii gazoase. Treptat, pe măsura dezvoltării înotătoarelor din
primordii şi de umplere a vezicii cu gaze, începe să se modifice şi
mobilitatea.
În primele faze, la unele specii, prin intermediul unor secreţii lipicioase ale
unor glande, larvele stau lipite de substrat sau la altele, cum este cazul
celor pelagofile plutesc în masa apei.
Dezvoltarea vezicii înotătoare, la speciile la care acest organ este cu două
compartimente, la început se dezvoltă cel posterior ceea ca face ca
mişcarea larvelor să fie dezordonată. Larvele au tendinţa să se deplaseze
în sus pentru ca apoi să coboare în partea inferioară a coloanei de apă.
Perioada se termină cu dezvoltarea completă a vezicii, cu apariţia
înotătoarelor şi branhiilor, cu epuizarea sacului vitelin şi trecerea la hrănirea
exogenă, când larvele se mişcă activ în masa apei.
În condiţii de reproducere artificială, faza de resorbţie vitelină este foarte
importantă. Nu pot fi ţinute în incinte din plasă un număr mare de larve mai
mult de perioada de resorbţie a sacului vitelin, pentru că neavând hrană
naturală într-o cantitate şi calitate corespunzătoare, se poate înregistra o
mortalitate masivă. De exemplu, ciprinidele după eclozare pot fi menţinute
în juvelnice 3 – 5 zile, în funcţie de temperatura apei. Când mai rămâne
puţin din sacul vitelin se pot trece în alte bazine unde sunt oferite condiţii
mult mai bune de dezvoltare.
Ritmul de creştere este foarte accentuat, iar printr-o dezvoltare complexă
se manifestă unele caractere adaptative ale speciei.
În perioada embrionară şi larvară sunt o serie de factori de mediu care
influenţează pozitiv sau negativ evoluţia individului.
Temperatura mediului este unul dintre cei mai importanţi factori care
condiţionează evoluţia şi supravieţuirea, însă trebuie ţinut seama că fiecare
specie este adaptată la un anumit regim termic, având un interval limită în
care dezvoltarea este normală. Indicatorii cu care se operează în mod
uzual în piscicultură sunt pragul termic (temperatura minimă), temperatura
optimă şi temperatura maximă.
Pragul termic reprezintă valoarea de temperatură sub care embriogeneza
şi dezvoltarea larvară încetează.

122
Temperatura optimă este valoarea normală care permite desfăşurarea
embriogenezei, eclozarea şi dezvoltarea postembrionară. Are valori bine
stabilite, ce permit apariţia embrionilor şi larvelor viabile.
Temperatura maximă reprezintă acea valoare superioară nivelului
considerat optim la care se produce moartea embrionilor şi larvelor.
Dacă în aceste faze temperatura coboară sau urcă uşor faţă de valoarea
optimă, deşi se încetineşte sau se intensifică dezvoltarea, nu sunt influenţe
puternic negative care să ducă la pierderi materiale, viabilitatea nu se
modifică, limitele admise ca abatere faţă de temperatura caracteristică
speciei fiind de 2 – 3oC.
Dacă se coboară temperatura mult se ajunge la pragul termic şi apar
pierderi. Invers, dacă temperatura creşte mult, mai ales în perioada
embrionară are loc o intensificare exagerată a metabolismului, ceea ce
determină apariţia de embrioni anormali şi neviabili.
Etapele de temperatură se stabilesc experimental pentru fiecare specie sau
grup ecologic. În dezvoltarea larvară, influenţa temperaturii se manifestă în
principal asupra procesului de hrănire, care conduce la creşterea şi
dezvoltarea larvelor.
Oxigenul. Regimul de oxigen al apei are rol important pentru viaţa peştilor,
mai ales pentru perioada embrionară şi larvară. Fiecare specie are nişte
limite de adaptabilitate în cadrul cărora dezvoltarea este normală.
Modificarea conţinutului de oxigen solvit şi depăşirea valorilor în afara
limitelor caracteristice speciilor are efecte diferite după cum valorile termice
se menţin sau nu normale. Influenţa este negativă, când la temperatura
aproape de valoarea maximă şi când apa înregistrează conţinut de oxigen
solvit mai scăzut, aproape de valoarea minimă. Dacă temperatura se
menţine între pragul termic şi valoarea optimă, oscilaţiile de oxigen solvit,
chiar dacă depăşesc uşor valorile minime, nu au efecte semnificative
asupra procesului de dezvoltare.
Salinitatea este caracteristică diferitelor specii, existând şi în acest caz
limite de adaptabilitate în care dezvoltarea este normală.
În funcţie de modul de adaptare se întâlnesc mai multe categorii de specii:
- specii adaptate la concentraţii variabile în săruri şi care suportă
fără probleme asemenea variaţii chiar în perioade tinere de vârstă
(specii eurihaline).
- specii care acceptă un ecart foarte restrâns al conţinutului în săruri
(specii stenohaline). La acestea schimbarea concentraţiei în săruri
în plus sau în minus faţă de gradul de adaptabilitate determină
perturbări sau chiar întreruperea dezvoltării.

123
După Ştefens, crapul care este specie dulcicolă folosind de regulă ape cu
salinitatea având concentraţia de 3 – 5 ‰, poate să se dezvolte până la un
conţinut de cca 9 – 10 ‰.; moartea intervine la depăşirea acestor limite. În
Israel, crapul se dezvoltă normal în ape cu salinitate de 5 g/100.
La păstrăvul curcubeu, specie dulcicolă, poate fi folosită în anumite condiţii
chiar apă salmastră. La puiet de vara I este bine tolerată o apă cu salinitate
de 3 – 6 ‰, iar pentru vara a II-a concentraţia tolerată este de 12 – 15 ‰.
Aceasta a permis ca în nordul Franţei să poată fi practicată chiar creşterea
păstrăvului în viviere flotabile în vara a II-a în ape marine.
Reacţia apei (pH-ul). Pentru o dezvoltare normală a peştilor, pH-ul apei
trebuie să fie neutru sau slab alcalin, cu oscilaţii uşoare. Depăşirea limitelor
de toleranţă provoacă moartea peştilor.
Duritatea. Pentru ciprinide, se consideră ape bune cele care au duritatea
de 6 – 20oGermane (1ogerman = 10 mg carbonat de calciu la 1 l apă).
Lumina – când este prea puternică constituie pentru majoritatea speciilor
un factor negativ. Radiaţiile infraroşii determină încetinirea dezvoltării şi
reduce substanţial viabilitatea larvelor.
Transparenţa – trebuie să fie de 0,5 – 0,8 m pentru a permite fotosinteza.
Curentul apei este necesar pentru toate speciile, pentru că printr-o
alimentare cu apă la incubaţie se realizează un echilibru în ceea ce
priveşte conţinutul apei în gaze solvite, în plus apa eliminând influenţa
negativă provocată de substanţele reziduale provenite din procesele
catabolice.
Hrana trebuie să corespundă integral din punct de vedere cantitativ şi
calitativ.

În mediu natural, embriogeneza poate fi oprită brusc sau se poate solda cu

mortalitate în masă a embrionilor, dacă în zona în care a avut loc
reproducerea icrele rămân pe uscat (este valabil şi pentru larvele eclozate),
fie datorită retragerii apei, fie datorită acţiunii curenţilor de aer (vântului),
care acţionând pe o anumită direcţie poate îndepărta sau reduce stratul de
apă. Pierirea icrelor se poate întâmpla şi în bazine de reproducere dirijată.
Pentru îndepărtarea efectului negativ al curenţilor de aer, după reproducere
se ridică nivelul apei; se recomandă ca operaţiunea să fie efectuată seara
pentru a contribui astfel la reducerea ecartului termic dintre zi şi noapte.
Toţi factorii menţionaţi influenţează în mod evident embriogeneza şi
dezvoltarea în general, influenţa negativă resimţindu-se mai puternic atunci
când modificările factorilor se produc de la o etapă la alta de dezvoltare.

124
Chiar dacă aceştia influenţează în mod direct supravieţuirea, acţiunea lor
se resimte nu numai în perioada embrionară şi larvară, ci pe toată durata
de viaţă.
În general, factorii care influenţează supravieţuirea sunt cuprinşi în două
mari grupe şi anume:
- factori abiotici (neanimaţi): fizici şi chimici;
- factori biotici (animaţi): sunt reprezentaţi de toate organismele
vegetale şi animale din bazin.
Influenţa factorilor biotici poate fi directă sau indirectă şi poate fi pozitivă
sau negativă.
Influenţa directă-pozitivă este atunci când după trecerea la hrănirea mixtă
există în bazin o biomasă cu o structură calitativă şi cantitativă a
elementelor trofice adecvată, începând cu organismele planctonice,
corespunzătoare speciilor.
Influenţa directă-negativă este atunci când organisme care constituie baza
trofică (ex. planctonul) se dezvoltă foarte mult, ducând la fenomenul de
“înflorire a apei”, sau dezvoltarea în exces a vegetaţiei acvatice care
modifică regimul gazos şi reduce suprafaţa de mişcare a peştilor.
Sunt numeroase animale carnivore care în regim natural de reproducţie
influenţează evident supravieţuirea. De asemenea, sunt apoi diferite
organisme, începând de la bacterii până la prădătorii mari, care
influenţează foarte mult supravieţuirea.
Influenţa parazitismului se resimte mult atunci când infestarea este în masă
şi mai puţin atunci când este izolată. Saprolegnia poate infesta icrele şi
larvele, dar şi exemplarele mari.
Există şi situaţii când influenţa din partea factorilor biotici este indirectă. De
exemplu, vegetaţia macrofită, în unele situaţii prin celuloza greu
mineralizabilă fie că tulbură apa, determinând depunerea de material
terigen pe icrele fecundate sau pe larvele lipite de substrat, fie că sunt
consumatoare de hrană naturală.
Legat de supravieţuire, în practica piscicolă sunt folosiţi anumiţi termeni
specifici, respectiv „indici de supravieţuire” care prezintă importanţă
practică în caracterizarea sintetică a evoluţiei noilor organisme rezultate în
urma proceselor evolutive ale celulelor iniţiale.
Rezultatul final al influenţei tuturor factorilor de mediu asupra aspectului
cantitativ şi calitativ al procesului de înmulţire a peştilor, exprimat numeric
sau procentual reprezintă indici cantitativi de supravieţuire. În practică se
întâlnesc trei noţiuni:
- supravieţuire industrială;

125
 - supravieţuire piscicolă;
- supravieţuire biologică.
Supravieţuirea industrială exprimă cantitatea de peşte ce poate fi pescuită
după un număr de ani dintr-un bazin acvatic, din cantitatea de icre, larve
sau puiet existente iniţial în bazin.
Supravieţuirea piscicolă reprezintă cantitatea de peşte ce se poate recolta
dintr-un bazin din cantitatea de icre, larve şi puiet lansat.
Deoarece în ambele cazuri se compară materialul iniţial cu cantitatea ce
poate fi pescuită şi pentru că niciodată într-un bazin nevidabil nu se poate
recolta întreaga cantitate de peşte, s-a introdus noţiunea de supravieţuire
biologică. Aceasta exprimă toată cantitatea de peşte ce poate fi la un
moment dat într-un bazin ca rezultat al înmulţirii acestora. Acest indice are
o valoare mai mare decât ceilalţi, cu excepţia heleşteielor şi iazurilor care
rămân pe uscat, caz în care supravieţuirea biologică este egală cu cea
piscicolă.
Indicii de supravieţuire se exprimă fie prin „coeficientul de supravieţuire”, fie
prin „procentul de supravieţuire”. Coeficientul de supravieţuire este indicele
prin care se arată cât material iniţial, sub formă de icre, larve şi puiet, este
necesar într-un bazin acvatic pentru a se obţine un exemplar matur.
Procentul de supravieţuire reprezintă raportul dintre numărul iniţial al
materialului ce s-a introdus într-o unitate de exploatare, aflat într-o anumită
fază (icră, larvă, pui) şi numărul de exemplare ce se obţin după o anumită
perioadă.
În practică se utilizează la sfârşitul fiecărei etape următoarele: procentul de
fecundare; procentul de eclozare; procentul de puiet de supravieţuire în
perioada de predezvoltare; procentul de supravieţuire într-un sezon
vegetativ; procentul de supravieţuire în perioada de iernat etc.
Supravieţuirile pe faze tehnologice şi pe specii sunt stabilite experimental,
dar sunt influenţate de o multitudine de factori, chiar pentru aceeaşi specie
sau grup ecologic de peşti.

8.2. Principii tehnologice în reproducerea crapului şi a altor specii

de peşti

Tehnicile de reproducţie întâlnite şi aplicate la peşti au în vedere, în

principal, gradul de intervenţie al omului în anumite etape ale acestui proces
complex.
Din acest punct de vedere, în piscicultură se întâlnesc fundamental
două metode de reproducere: reproducere naturală şi reproducere artificială.

126
 Reproducerea naturală, la rândul său, poate avea două forme:
reproducerea naturală liberă şi reproducerea naturală dirijată.
“Reproducerea naturală liberă” este forma în care peştii, în mediul lor
de creştere, manifestă comportamentul specific de reproducere în raport de
caracteristicile mediale (prezenţa substratului de depunere a pontei, nivelul
termic şi al intensităţii luminoase, prezenţa indivizilor de sex opus, abundenţa
hranei etc.). Supravieţuirea de la stadiul de icră la cel de puiet este deosebit
de mică, de 0,01-0,1%.
“Reproducerea naturală dirijată” este metoda în care tehnologul
intervine în selectarea materialului biologic folosit la reproducere şi asigură,
prin diferite acţiuni şi amenajări specifice, condiţii cât mai apropiate de cele
solicitate în mediul natural de specia reprodusă. Supravieţuirea de la stadiul
de icră la cel de puiet poate atinge 5-10%.
“Reproducerea artificială” este metoda în care intervine tehnologul într-
un mod deosebit, începând cu selecţia materialului de reproducere şi încheind
cu creşterea dirijată a alevinilor.
Etapele parcurse în reproducţia artificială sunt:
- asigurarea lotului de reproducere;
- stimularea maturării sincrone a celulelor sexuale;
- obţinerea celulelor sexuale;
- fecundarea icrelor;
- incubarea icrelor;
- creşterea larvelor şi alevinilor.
Ca urmare a aplicării acestei metode, derulată în spaţii bine delimitate
şi cu un control riguros al parametrilor fizico-chimice şi biologici ai mediului de
creştere se ajunge la rezultate spectaculoase, respectiv la supravieţuirea de la
icră fecundată la puiet, în situaţii excepţionale, de până la 40-50%.

8.2.1. Asigurarea lotului de reproducători

Este o activitate comună atât în reproducerea naturală dirijată, cât şi în
cea artificială. În lotul de reproducere trebuie selectate cele mai bune
exemplare din populaţie, care au atins maturitatea sexuală. Folosirea la
reproducere este limitată în timp la cca. 3 - 4 ani, ceea ce presupune
înlocuirea anuală a unei părţi din reproducătorii masculi şi femeli. Aceasta
face ca în exploataţia piscicolă să fie format şi crescut un lot de remonţi, în
baza practicării unor selecţii succesive, începând chiar din rândul puietului de
o vară şi continuând până în momentul introducerii la reproducţie.
Procesul reproducerii peştilor de cultură este precedat de o serie de
lucrări pregătitoare care se efectuează anual. Principala lucrare constă în
selecţionarea efectivă a peştilor care vor fi folosiţi pentru completarea şi
menţinerea lotului de reproducători (bonitarea de toamnă). Acesta trebuie să
fie constituit numai din exemplare viguroase, lipsite de leziuni, fără malformaţii
sau semne de boală şi de talie corespunzătoare vârstei. Criteriile după care se

127
realizează selecţia se referă în principal la aspectele de exterior, vârstă şi
greutate corporală (Tabelul 15)

Parametri minimali pentru promovarea remonţilor în lotul de reproducători

Tabelul 15 .
Specia Vârsta Greutatea
Crap
- femele 4 – 6 ani 4 – 6 kg
- masculi 3 – 6 ani 4 – 5 kg
Fitofagi şi planctonofagi
- sânger de la 6 ani 6 – 8 kg
- novac de la 7 ani 8 – 10 kg
- cosaş de la 7 ani 7 – 10 kg

Materialul selecţionat este introdus în bazine de iernat; aici au nevoie de un

strat liber de apă de min. 1,2 m sub stratul de gheaţă; densitatea de populare
este de 500 – 600 ex./ha (respectiv 4000 – 8000 kg/ha), asigurându-se un
debit de apă corespunzător schimbării întregului volum de apă în decurs de 10
– 12 zile şi aerarea apei în perioada de îngheţ prin executarea a min. 2
copci/ha, cu dimensiuni de 2 x 4 m.
Înainte de lansarea în bazinele de iernat, reproducătorii se îmbăiază
preventiv timp de 30 sec. cu soluţie de permanganat de potasiu 1/1000.
De cel puţin două ori pe lună se controlează starea sanitară a
materialului biologic aflat la iernat, prin pescuiri de control, iar zilnic se verifică
parametrii fizico-chimici ai apei, intervenindu-se ori de câte ori este nevoie în
normalizarea lor. Se verifică astfel temperatura apei, conţinutul în oxigen şi
valoarea pH-ului, iar când valoarea acestor parametri se abate de la limitele
admisibile, se asigură un debit crescut de apă şi se intensifică aerarea apei.
Pescuirea reproducătorilor din bazinele de iernat se realizează primăvara
timpuriu, când temperatura apei ajunge la 10 – 12 oC, moment în care se
procedează la o nouă selecţie (bonitarea de primăvară), ţinându-se cont de
următoarele criterii:
La femele:
- exemplarele cu abdomenul moale şi proeminent, cu orificiul genital uşor
tumefiat, deci aspecte care indică un grad avansat de maturare, se introduc la
reproducere în prima etapă;
- exemplarele cu aspect asemănător, dar cu un grad de maturarea mai
puţin evidenţiat, se vor utiliza la reproducere în etapa a II-a, după epuizarea
primelor;
- exemplarele cu aspect nediferenţiat de cel al masculilor nu se reţin la
reproducere, fiind dirijate către heleşteiele de creştere.
La masculi:

128
 - exemplarele care au bine diferenţiate caracterele specifice maturării,
cedând uşor lapţii la apăsare, sunt utilizate în prima etapă la reproducere;
- exemplarele care cedează foarte puţin sau deloc lapţi se utilizează în
etapa a II-a.
La speciile fitofage şi planctonofage, masculii prezintă pe înotătoarele
pectorale butoni nupţiali, uşor sesizabili la palparea înotătoarelor; mai dificil se
determină sexul la cosaş, la care dimorfismul sexual este slab diferenţiat
primăvara timpuriu, fiind necesar a se parca separat pe sexe imediat după
reproducere.

Prematurarea reproducătorilor
Se realizează separat pe sexe în bazine speciale, cu suprafaţa de
2000 – 2500 m2, cu adâncimea de 2 – 2,5 m, la o densitate de 1 exemplar la
10 m3 apă.
În cazul peştilor fitofagi şi planctonofagi, masculii sunt parcaţi la un loc
cu femelele, fiind astfel stimulată maturarea produselor seminale. Această
metodă nu se aplică însă în nici un caz la crap, la care există riscul declanşării
reproducerii direct în bazinele de prematurare.
În momentul în care temperatura apei se stabilizează în jurul valorilor
de 14 – 15oC, pentru reproducători se începe hrănirea cu furaje concentrate,
bogate în substanţe proteice şi vitamine, alcătuite din: şroturi de floarea
soarelui şi de soia, drojdie furajeră, făină de peşte etc. La crap, raţia zilnică
deţine o proporţie de 3 – 5 % din greutatea corporală a peştelui. Cosaşul se
hrăneşte cu vegetaţie proaspătă (lucernă, stuf tânăr) în funcţie de consum;
pentru sânger şi novac, se distribuie îngrăşăminte minerale pentru stimularea
dezvoltării planctonului, asigurându-se menţinerea concentraţiei de azotaţi la 3
– 5 mg/l şi superfosfaţi la 2,0 mg/l.
În cazul îmbolnăvirii unor reproducători, la hrana obişnuită se vor
adăuga substanţe medicamentoase (furazolidon 0,2 %, tetraciclină 1 %), iar
exemplarele puternic afectate se vor îndepărta din bazin.
8.2.2. Reproducerea natural-dirijată a crapului
Reproducerea naturală a crapului se realizează în bazine speciale,
având suprafaţa de max. 0,5 ha (în mod obişnuit 0,1 ha) şi adâncimea de
max. 1,3 – 1,5 m la nivelul cel mai scăzut al canalului perimetral.
Bazinele pentru reproducerea naturală a crapului (heleşteie de
reproducere) sunt heleşteie care prezintă digurile ce asigură acumularea apei
iar în interior prezintă o platformă de pământ (de regulă înclinată) mărginită de
un canal perimetral amplasat între platformă şi dig (Fig. 26)

129
 Prin această configuraţie se pot asigura condiţii similare reproducerii
naturale a crapului care solicită apă la temperatura de 18 – 20 oC, şi foarte
important, existenţa vegetaţiei proaspete.
Pentru obţinerea unor producţii de pui superioare şi constante, se
impune pregătirea atentă a acestora, cât şi asigurarea condiţiilor necesare
pentru realizarea unui mediu optim de viaţă. În acest scop, bazinele sunt
menţinute pe uscat în tot cursul anului. Primăvara timpuriu vegetaţia este
tăiată, adunată în grămezi şi arsă. Se distribuie praf de var 500 – 1000 kg/ha
şi îngrăşăminte organice (de preferat gunoi de pasăre fără rumeguş) 6 – 8
t/ha, îngrăşăminte minerale 100 kg/ha, toate distribuite uniform pe platformă,
după care aceasta este arată sau discuită, astfel ca îngrăşămintele şi
amendamentele să fie încorporate în sol.

Fig. 26. Bazin de reproducere natural-dirijată de tip Dubisch

Instalaţiile de filtrare de la gurile de alimentare şi evacuare se
pregătesc şi verifică cu multă atenţie, pentru a asigura etanşeizarea lor totală,
urmărindu-se clorinarea eficientă a canalelor de alimentare şi eliminarea
oricăror posibilităţi de pătrundere a dăunătorilor naturali sau a speciilor străine
ca atare sau, sub formă de icre sau alevini.
Odată cu stabilizarea temperaturilor la 17 – 18 oC, se declanşează
reproducerea naturală. În acest scop, bazinele se inundă până la realizarea
unui nivel de apă de 30 – 70 cm deasupra platformei de pământ înclinată şi
apoi sunt populate cu 18 – 20 familii/ha. Programul este astfel elaborat încât
130
să se asigure popularea bazinelor cel târziu în dimineaţa următoare zilei
începerii inundării.
Pentru crearea unei hrane selective, respectiv, a unor forme mărunte
de plancton (rotiferi), imediat după reproducere se administrează clorofos 0,25
mg/l. Dacă concentraţia în substanţă activă este redusă, se vor face corecţiile
respective.
Reproducerea şi predezvoltarea
În condiţii normale, reproducerea are loc spre seară chiar în ziua
lansării reproducătorilor sau în dimineaţa zilei următoare. Procesul trebuie
urmărit permanent în vederea verificării intensităţii acestuia. Dacă
reproducerea se desfăşoară slab sau nu are loc în următoarele două zile, se
pescuiesc reproducătorii şi se introduce un nou lot de reproducători.
După efectuarea reproducerii, nivelul apei se ridică cu încă 15 – 20 cm
pentru a acoperi eventuala vegetaţie rămasă pe uscat. Nivelul apei se ridică
ulterior la 1,5 – 1,7 m, pe tot parcursul incubaţiei, ecloziunii şi predezvoltării,
nefiind admisă recircularea apei decât în cazul în care substanţa organică
depăşeşte 30 mg KMnO4/l. Imediat după fecundare, reproducătorii sunt
pescuiţi şi trecuţi în bazine separate sau se pot lăsa în continuare în bazinele
de reproducere până la pescuirea puilor predezvoltaţi.
Se va verifica permanent populaţia de rotifere; dacă concentraţia
acesteia este sub 3 cm3/l, se administrează suplimentar gunoi de grajd (100
kg la bazin), dispus în grămezi în zona malurilor. În primele 4 – 6 zile, în
bazine trebuie să existe hrană vie formată în cea mai mare parte din rotifere,
dar şi din forme tinere de cladocere şi nauplii de copepode. Pentru menţinerea
acestei structuri se poate aplica un tratament cu clorofos (0,25 mg/l).
Predezvoltarea alevinilor se continuă după 4 zile de la ecloziune prin
administrarea de furaje „prestarter” conform normelor tehnologice. Dacă hrana
vie este abundentă, hrănirea poate începe la 6 – 7 zile de la ecloziune.
Furajul „prestarter” recomandat (pentru vârsta cuprinsă între 4 şi 10
zile) ar trebui să aibă următoarea structură: zară – 69%, făină de soia
alimentară – 9%, drojdie furajeră – 6%, făină de carne – 6%, făină de grâu –
7%, untură – 1%, premix – 1%, făină de oase 1%.
Amestecul cu componentele menţionate asigură o concentraţie
proteică de cca 45%, se macină foarte fin astfel încât particulele să aibă un
diametru de cca. 0,05 mm şi se distribuie sub formă de pulbere uscată (cca.8
– 10 Kg/zi/ha), pe suprafaţa apei în zonele de mal unde se aglomerează
larvele, în cel puţin 10 tainuri pe zi.
Pentru intervalul de vârstă 11 – 20 (25) zile se recomandă un furaj
„starter” care asigură o concentraţie proteică de cca. 41% şi a cărui structură
este: făină de peşte - 30%, şrot de soia – 20%, făină de grâu - 19%, făină de
carne – 12%, drojdie furajeră – 8%, lapte praf – 8%, ulei comestibil – 2%,
premix 1%. Şi acest amestec se macină până la dimensiuni ale particulelor de
131
cca. 0,08 mm fiind distribuit în cca 8 tainuri pe zi (cca. 10 – 12 Kg/zi/ha) şi tot
sub formă uscată.
În tot cursul predezvoltării se fac zilnic analizele parametrilor chimici ai
apei, în funcţie de care se vor stabili dozele de îngrăşăminte minerale ce se
administrează în continuare; la administrarea îngrăşămintelor se va ţine
seamă şi de volumul fitoplanctonului, sistându-se distribuirea în caz de exces
(înflorirea apei). În acest caz se recomandă recircularea apei, până la
restabilirea echilibrului biologic.
În cazul în care, cu toate măsurile aplicate, se produce totuşi invazia
crustaceilor filopozi (Apus, Cyzicus, Streptocephalus) bazinele vor fi retratate
cu insecticidul organo-fosforic „Clorofos”, conform normelor tehnologice
sanitare.
Pescuirea puilor predezvoltaţi
Această operaţie constituie o operaţie ce necesită o mare atenţie şi
deosebită fineţe, în toate fazele pescuitului şi transportului.
Pescuitul începe după o durată de predezvoltare de 15 – 20 zile, când
greutatea medie a puilor ajunge la 0,250 g/ex. În scopul prevenirii pierderii
puilor prin inaniţie, perioada poate fi scurtată până la 10 – 12 zile, când puii
ating greutatea de 80 – 100 mg/ex.. Scurtarea perioadei necesită însă, o
pregătire bună a bazinelor de creştere vara I şi asigurarea unei hrane naturale
abundente.
Deoarece pescuitul puilor nu se poate realiza la nivele mari de apă,
este necesar ca acestea să fie coborâte în prealabil până la apariţia canalelor
drenoare. Pentru scurtarea timpului de evacuare a apei cât şi pentru protecţia
puilor, se utilizează „cutia de filtrare”, care se montează pe primul ghidaj al
călugărului, cu etanşare perfectă, deasupra căreia se aşează vanete până la
nivelul superior al călugărului. Acest dispozitiv permite creşterea considerabilă
a suprafeţei de filtrare, cu reducerea relativă a curentului de trecere al apei
prin site, fiind evitată astfel traumatizarea puilor prin lipirea lor pe site.
Odată cu apariţia drenoarelor, se pescuiesc reproducătorii cu ajutorul
unui volog, având mărimea laturii ochiului de 22 – 24 mm, până la epuizarea
stocului. În continuare, se vor pescui puii predezvoltaţi cu un volog
confecţionat dintr-o ţesătură cu latura ochiului de 1,0 mm (pânză de perdea).
După coborârea suficientă a nivelului de apă, dispozitivul de filtrare este scos
din ghidajele călugărului, pescuitul continuând apoi în oboarele instalate la
gura din exterior a călugărului.
Dat fiind că pescuitul se execută de regulă către sfârşitul lunii mai şi
începutul lunii iunie, când temperaturile pot ajunge la valori destul de ridicate
ce pot afecta supravieţuirea puilor, această operaţie trebuie executată în
primele ore ale dimineţii, cel târziu până la orele 10,00. Pentru aceasta, este

132
necesar a se stabili o bună corelaţie între momentul începerii evacuării apei şi
cel al începerii pescuitului dimineaţa în zori, ţinându-se seama de
particularităţile fiecărui bazin în parte.
Numărarea puilor se realizează volumetric. În acest scop, se ia un
recipient cu volum redus şi cu acest recipient se încarcă o cană gradată, din
material plastic, cu apă, numărându-se recipientele până la umplerea unui
volum de 1 litru.
Se încarcă apoi recipientul cu pui până la marginea superioară a
acestuia; puii se toarnă într-un vas cu apă, după care se prelevează puii cu
ajutorul unei linguri metalice şi se lansează în alt vas şi se procedează la
numărarea lor. Se calculează numărul de pui care revin la o cană de 1 litru.
În timpul pescuitului, se concentrează puii într-o porţiune de plasă, de
unde se prelevează cu cana gradată, numărându-se cănile până la epuizarea
capturii. Înmulţind numărul de căni cu numărul de pui care revin la o cană, se
află numărul total de pui pescuiţi.
Transportul puilor la heleşteiele de creştere aflate în imediata
apropiere de bazinele de reproducere, se face cu găleata, în care se toarnă în
prealabil cca 5 l apă. La heleşteiele mai îndepărtate transportul se execută cu
hidrobioanele, în care se montează câte 3 juvelnice suspendate pe bare
metalice; se umple cu apă 2/3 din volumul hidrobionului, iar puii sunt turnaţi cu
găleata în juvelnice, revenind 2 – 3 căni cu pui la juvelnic.
Pentru transportul puilor la distanţa mai mari, sunt utilizate pungi din
material plastic cu apă şi oxigen. Se obişnuieşte, de asemenea, transportul
puilor în viviere, căptuşite cu plasă de perdea, cu latura ochiului de 1 mm,
vivierele prezentând avantajul că oferă un volum mare de apă în continuă
preschimbare în timpul transportului. Puii odată aduşi la destinaţie, se
recuperează prin ridicarea plasei şi scurgerea apei.
Întreg lotul de pui va fi îmbăiat cu soluţie de permanganat de potasiu
înainte de expediţie, pentru combaterea protozoarelor ectoparazite Costia,
Trichodina etc.
8.2.3. Reproducerea artificială a crapului
Reproducerea artificială a crapului începe odată cu stabilizarea
temperaturii apei la 17 – 18oC, măsurată în primele ore ale dimineţii în
bazinele de maturare, de regulă, în ultima decadă a lunii aprilie sau în primele
zile ale lunii mai.
Stimularea maturării reproducătorilor se realizează prin aplicarea
injecţiilor hipofizare. Hipofizele se recoltează de la masculi în perioada
octombrie-martie, iar de la femele în februarie-martie.

133
 Nu se recomandă recoltarea hipofizei mai târziu de luna martie,
deoarece, după acest termen, hormonul gonadotrop difuzează în sânge şi îşi
pierde calităţile activante.
La femele doza necesară diferă în funcţie de temperatura apei (Tabelul
16):

Doza de hipofiză administrată femelelor în vederea maturării

sincrone a ovulelor în funcţie de temperature apei
Tabelul 16
Temperatura apei
Doza hipofizară
16 – 18 C
o
4 mg/kg corp
19 – 21oC 3,5 mg/kg corp
22 – 23oC 3 mg/kg corp

Pentru masculi, doza hipofizară este de 2 mg/kg corp, indiferent de

temperatura apei.
În cazul în care temperaturile se menţin în jurul a 16 – 17 oC, se
recomandă administrarea injecţiei hipofizare în două reprize, prima fiind
executată la orele 16 – 18, iar a II-a la orele 7,00 – 9,00.
Pentru evaluarea necesarului de hipofiză, este necesar a se urmări
atât temperatura, cât şi greutatea reproducătorilor şi greutatea individuală a
hipofizelor.
Injecţia cu hipofiză se face la baza înotătoarei pectorale, în suspensie
cu 2 ml ser fiziologic la femele şi 1 ml ser fiziologic la masculi.
Reproducătorii injectaţi sunt parcaţi separat pe sexe, în bazine de
maturare, maxim 5 exemplare într-un bazin (3 – 5 exemplare).
Recoltarea produselor seminale
Maturarea femelelor se produce, de regulă, după 14 – 20 ore de la
injectare. Sunt destul de frecvente cazurile în care maturarea se prelungeşte
până la 34 – 36 ore, chiar dacă temperatura se menţine constantă de 17 –
18oC.
Cu circa 60 de minute înainte de mulgerea femelelor, masculii sunt
pescuiţi din bazinele de maturare şi se procedează la recoltarea spermei în
eprubete, peste care se toarnă un lichid conservant, denumit “Eluent
Holtfretter” şi care are compoziţia prezentată în Tabelul 17.
Substanţele, în cantităţile indicate, sunt diluate în 1000 ml apă distilată.
Prin omogenizarea spermatozoizilor cu acest diluant, se produce
imobilizarea acestora timp de cca. 60 minute, la temperatura mediului
ambiant.

Structura “Eluentului Holtfretter

Tabelul 17

134
 - Clorură de sodiu (NaCl) 6,6 g/l
- Clorură de potasiu (KCl) 0,1 g/l
- Clorură de calciu (CaCl2) 0,2 g/l
- Hidrocarbonat de sodiu (NaHCO3) 0,4 g/l

Raportul spermă – eluent este de 1 : 1. Dacă fecundarea se execută

în maximum 1 oră, amestecul se poate păstra la umbră, la temperatura
mediului ambiant; dacă timpul de păstrare se prelungeşte peste o oră,
amestecul se conservă în recipienţi cu gheaţă (condiţie în care poate fi
transportat de la o staţie de incubaţie la alta) sau în frigider. Termenul de
păstrare a spermei în aceste condiţii este de maximum 24 ore.
După colectarea şi conservarea spermei, se trece la colectarea icrelor.
În acest scop, femelele scoase din bazinele de maturare sunt anesteziate prin
folosirea unor substanţe chimice (MS 222 – Sandoz) sau prin electronarcoză,
după care sunt mulse prin presarea uşoară a abdomenului. Icrele sunt
colectate în căni din material plastic gradate unde sunt măsurate, după care
sunt turnate în lighene din acelaşi material, în porţii de 250 g. După obţinerea
a 4 – 5 porţii, peste icre se toarnă cca 5 ml amestec spermă - eluent. Simultan
cu sperma, se toarnă peste icre 500 – 1000 ml lichid fecundant (soluţie de 30
g uree + 40 g sare chimic pură la 10 litri apă), după care se agită ligheanul
prin rotire cu multă energie, pentru omogenizarea amestecului. După aceasta,
icrele sunt transportate în sala de incubaţie, fiind amestecate continuu (cu o
pană de gâscă). Aici se execută descleierea icrelor în suspensie de nămol şi
barbotare cu bule de aer.
După 24 ore de la fecundare, icrele sunt tratate cu o soluţie de
formalină diluată 1/500 timp de 15 minute, pentru combaterea ciupercii
parazite Saprolegnia. În acest scop, se opreşte alimentarea şi se evacuează
apa din incubator prin sifonare. Peste icre se toarnă soluţie de formol, cca 2/3
din volumul incubatorului. Icrele se agită uşor cu pana timp de 15 minute,
după care se redeschide robinetul de alimentare. Se reglează debitul de
alimentare şi se continuă incubaţia. Îmbăierea se va repeta după 24 ore, dar
numai pentru 5 minute. Odată cu creşterea temperaturilor acţiunea parazitului
se atenuează, ne mai fiind necesară a două îmbăiere. Menţionăm că metoda
descleierii cu mâl şi barbotarea cu aer comprimat acoperă icrele cu un strat
protector care diminuează considerabil infestarea cu Saprolegnia, spălarea cu
formalină nefiind de multe ori necesară.
După ecloziunea a cca 50 % din cantitatea de icre, acestea se
descarcă prin sifonare în lighene cu apă (cu grijă pentru a evita
traumatizarea), unde se continuă ecloziunea şi se decantează resturile
membranelor de icre. Pe măsura eclozionării, larvele se ridică la suprafaţă şi
sunt deversate uşor în juvelnicele din bazinul betonat, evitându-se antrenarea
resturilor de membrane odată cu larvele. După fiecare deversare, lighenele
sunt umplute din nou cu apă proaspătă şi se repetă operaţia.

135
 Pentru simplificarea operaţiei de colectare a larvelor (lucrare greoaie şi de
lungă durată), imediat după ecloziunea primelor larve sau chiar înainte de
aceasta, icrele sunt colectate din carafe şi introduse în incubatoare tip Nucet,
unde se va continua incubaţia cât şi predezvoltarea, până în momentul livrării
din staţie.

Predezvoltarea postembrionară (alevinajul)

Larvele deversate în juvelnice, sunt ţinute aici timp de 3 – 5 zile în funcţie
de temperatură astfel: 5 zile la 18 – 19 oC, 4 zile la 19 – 20oC şi 3 zile la peste
20oC.
În timpul predezvoltării, pereţii juvelnicelor se vor spăla uşor cu palma,
pentru îndepărtarea suspensiilor depuse în timp. Tot în acest scop, juvelnicele
sunt plimbate din timp în timp prin bazin.
Începând din a treia zi de la ecloziune, larvele se hrănesc cu furaje
specifice prestarter, conform precizărilor făcute la reproducerea natural
dirijată, care asigură procesul de dezvoltare, trecerea rapidă la hrănirea
exogenă şi, reducerea substanţială a pierderilor prin inaniţie.
În perioada alevinajului, se urmăreşte permanent dezvoltarea larvelor,
resorbţia sacului vitelin, apariţia vezicii înotătoare şi formarea aparatului bucal.
La livrare, larvele trebuie să aibă gura mobilă, corpul pigmentat şi să
prezinte 1/3 din volumul iniţial al sacului vitelin.
Larvele livrate sunt lansate în bazinele de predezvoltare sau direct în
heleşteiele de creştere vara I, unde predezvoltarea se realizează la nivelul
drenoarelor, bazinele fiind pregătite corespunzător.

8.2.4. Reproducerea artificială a speciilor asiatice

Pregătirea reproducătorilor.
Pescuitul, selecţia şi parcarea reproducătorilor se realizează timpuriu,
după criteriile descrise anterior, reproducătorii având la dispoziţie o perioadă
de minimum 60 zile pentru prematurare.

Injectarea şi mulgerea.
Reproducerea poate începe în momentul în care temperatura se
stabilizează la cca 20oC, cosaşul fiind prima specie cu care se începe
reproducerea. Reproducătorii sunt pescuiţi din bazinele de prematurare,
injectaţi cu extract hipofizar sau cu alţi produşi de sinteză şi introduşi în
bazinele de maturare.
Injectarea femelelor se face în două reprize, astfel:
- injecţia I pregătitoare, reprezentând 1/10 din doză;
- injecţia a II-a hotărâtoare, reprezentând 9/10 din doză, care se
execută după 24 ore de la prima injectare.
Masculilor li se administrează injecţia într-o singură repriză,
reprezentând 1/8 din doza administrată femelelor, simultan cu injecţia I la
136
femele. La injectarea ambelor sexe în prima repriză, se întrebuinţează 1 cm 3
ser fiziologic/reproducător, iar injecţia a II-a la femele se face cu 2 cm3 ser.
Relaţia dintre temperatură şi doza hipofizară, se prezintă astfel:

Temperatura Doza hipofizară/Kg Greutate a ♀

19 – 20oC 3,5 mg
20 – 22oC 3,0 mg
peste 22oC 2,5 – 3,0 mg

Hormonul gonadotrop inoculat, accelerează procesul de ovulaţie la nivelul

ovarelor, maturarea producându-se la cca 8 ore după a doua injectare,
când are loc mulgerea.
Icrele colectate sunt măsurate în căni gradate şi turnate în lighene în
porţii de cca 500 g, după care se execută fecundarea, la fel ca la crap şi, după
fecundare, icrele sunt spălate continuu cu apă curată. După cca 40 minute,
icrele cresc în volum de cca 4 ori, moment în care sunt turnate în incubatoare
Nucet, Delta sau carafe gigant.
În funcţie de temperatură, incubaţia durează astfel:

Temperatura Durata incubaţiei

18 – 20oC până la 40 ore
21 – 24oC 30 – 34 ore
25 – 26oC 26 – 30 ore
27 – 29oC 17 – 19 ore

Dacă în cursul incubaţiei se produce zbârcirea membranei şi spargerea

icrelor cauzată de infestare cu hife micotice sau protozoare ciliate şi flagelate
saprofite, se procedează la îmbăierea acestora.
Înainte de a fi introdusă în staţia de incubaţie, apa va fi supusă
degazării.
Larvele eclozate, sunt colectate din incubatoare şi trecute în juvelnice
sau în incubatoare pentru predezvoltare. În decurs de 3 – 5 zile larvele se
dezvoltă, epuizează o bună parte din sacul vitelin, corpul se pigmentează şi
începe a se forma vezica înotătoare, moment în care alevinii sunt duşi la
predezvoltare, care se realizează în condiţii asemănătoare cu cele de la crap,
cu deosebirea că adâncimea apei în bazine trebuie să fie obligatoriu de 1,5 –
1,7 m.

8.2.5. Reproducerea natural dirijată a speciilor fitofage şi

planctonofage în bazine circulare

Reproducerea natural dirijată a peştilor fitofagi şi planctonofagi,

constituie o metodă aplicată iniţial în ţările de origine a acestor specii
137
(Extremul Orient) şi extinsă ulterior în majoritatea ţărilor care au preluat aceste
specii în vederea aclimatizării.
Metoda reproducerii în bazine circulare reprezintă o cale prin care se
încearcă a crea condiţii cât mai apropiate celor din mediul natural în care
speciile asiatice se reproduc, ştiind că speciile respective sunt specii reofile.
Pe această cale se simplifică lucrările de reproducere fiind eliminate o serie de
operaţii (mulgere şi fecundare) care de multe ori produc traumatizarea sau
chiar moartea reproducătorilor. Prin această tehnică se realizează o fecundare
calitativ superioară deoarece femelele expulzează numai icrele pe deplin
mature şi se evită traumatizarea reproducătorilor.
Pentru reproducere este folosit un bazin circular confecţionat din beton
având diametrul de cca.10 m şi care asigură o adâncime a apei de 1,7 – 1,8
m. Alimentarea este realizată prin intermediul unor conducte (prevăzute cu
vane) instalate oblic (cca. 450) faţă de pereţii verticali ai bazinului circular,
imprimând astfel prin simpla curgere, un curent circular în interiorul bazinului
care imită curentul apei din zonele de reproducere naturală a speciilor în
discuţie. Apa de alimentare este iniţial decantată şi filtrată (eventual
termostatată).
Fundul bazinului este uşor conic şi se continuă cu o conductă care
preia icrele şi le conduce la o cameră colectoare (Fig. 27)
Pentru reproducere, în condiţiile ţării noastre, se recomandă folosirea a
10 de familii pentru un bazin circular (o familie fiind reprezentată de raportul
un mascul şi o femelă). În ţările de origine ale metodei se folosesc densităţi de
până la 4 ori mai mari în ideea că la densităţi mai mari, şansele de întîlnire şi
formare a cuplurilor sunt sporite şi implicit fecundarea este mult mai bună.
Tehnologia de reproducere începe cu inundarea bazinului circular care
se face dimineaţa, la primele ore, înainte de ora 9,00, folosind un debit maxim
de alimentare care asigură formarea unui curent puternic, circular, al apei.
După cca o oră se injectează masculii şi femelele cu o doză de 0,5 mg
hipofiză/Kg greutate corporală după care masculii sunt lansaţi în bazinul
circular iar femelele sunt parcate în heleşteie de maturare.

Fig.27. Schema bazinului circular pentru reproducere natural-dirijată

a speciilor de origine asiatică
138
 A – Bazin circular pentru reproducători; B – Cameră colectoare pentru icre

În principiu, seara (noaptea) la orele 20,00 – 24,00, femele sunt

injectate cu a doua doză de extract hipofizar de cca. 3,00 – 5,5 mg hipofiză /
Kg greutate corporală (în funcţie de temperatura apei) după care sunt şi ele
lansate în bazinul circular, unde între timp s-a asigurat un uşor curent de apă
reglat prin reglare debitului de alimentare. După cca. 10 ore (cu variaţii între 6
şi 14 ore) are loc depunerea icrelor şi fecundarea acestora. Icrele au
densitatea mai mare decât a apei, au tendinţa de a se depune pe fundul
bazinului, dar curentul circular le concentrează spre centru de unde sunt
preluate şi dirijate către camera de prindere unde sunt recoltate şi dirijate
către instalaţiile de incubare.

8.2.6. Tehnici de incubare a icrelor

Incubarea icrelor se realizează în spaţii care se doreşte să asigure
condiţii cât mai bune privind protecţia icrelor fecundate faţă de agresiunea
agenţilor biologici şi o oxigenare corespunzătoare, alături de alţi parametri
fizico-chimici. În acest scop sunt folosite diferite dispozitive care corespund
particularităţilor şi exigenţelor icrelor fecundate.
Pentru crap, după descleierea icrelor se pot folosi incubatoarele Zug-
Weiss, recipienţi confecţionaţi din sticlă, având aspect de pâlnie răsturnată cu
o capacitate de 6 – 12 litri, în care se pot incuba cca. 250 g de icre. Printr-un
sistem de conducte şi robineţi se asigură un curent ascendent care
barbotează permanent icrele.
O altă metodă este reprezentată de folosirea incubatoarelor de tip
„Nucet”. Acestea sunt realizate din metal sub forma unor cutii în interiorul
cărora se pot instala juvelnice din tifon sau plasă „nytal” în care se introduc
icrele care sunt barbotate prin crearea unui curent relativ circular
În cazul folosirii icrelor fără descleiere, după fecundare, se procedează
la împrăştierea lor pe rame din tifon la care aderă şi sunt amplasate ca şi
ramele de albine în stup, într-un recipient paralelipipedic ce are asigurat un
curent continuu de apă.
Pentru incubarea icrelor speciilor fitofage şi planctonofage care au icre
demerse şi care nu necesită descleiere se folosesc uzual „carafe gigant”
confecţionate din sticlă sau fibră de sticlă, având un volum mare (cca. 150 –
200 litri) şi care sub aspect constructiv şi funcţional se aseamănă cu carafele
de tip „Zug-Weiss” (Fig. 28)

139
 Fig. 28. Aspect dintr-o sală de incubare a icrelor fecundate
A - Incubator tip “Nucet”; B – Carafă gigant

8.3. Bazele tehnologice ale creşterii puietului în vara I

Realizarea unor producţii superioare de puiet, necesită aplicarea în

termen şi cu multă exigenţă a lucrărilor în toate fazele tehnologice, începând
cu pregătirea heleşteielor, popularea, creşterea puilor şi terminând cu
pescuitul de recoltă.

8.3.1. Pregătirea heleşteielor

După desecarea şi pescuitul de toamnă, heleşteiele sunt lăsate pe
uscat, prin menţinerea nivelului apei în canale la minimum 0,5 m sub cota
platformei, în vederea mineralizării solului şi accesul utilajelor pe platformă.
În această perioadă, se execută defrişarea vegetaţiei dure prin
recoltare şi ardere, completarea şi consolidarea digurilor, revizia şi repararea
instalaţiilor de filtrare, a uneltelor şi accesoriilor de pescuit.
Pentru dezinfectarea solului, la interval de 3 ani sau ori de câte ori este
necesar, se va administra pe platformă cca 500 kg/ha var praf, pe teren umed.
Se va distribui, de asemenea, gunoi de grajd 2,5 – 3,0 t/ha, în grămezi pe
platformă sau la piciorul talazului.
În luna aprilie, de preferat în zilele însorite, se va evacua apa din
canalele drenoare şi se va clorina reţeaua drenoare pentru îndepărtarea
speciilor străine, folosind în acest scop 0,10 kg clorură de var în amestec cu
0,15 kg azotat de amoniu la 1 m3 apă. Se vor clorina atât porţiunile de canal în
care a rămas apă, cât şi zonele mocirloase.

140
 În aceeaşi perioadă, se vor aplica lucrări agrotehnice, respectiv ararea
platformei pe cca 50% din suprafaţa heleşteielor.

8.3.2. Popularea heleşteielor

Cu cca 15 zile înainte de populare, primăvara, se procedează la
inundarea heleşteielor prin alimentare de suprafaţă, folosind la instalaţiile de
alimentare casete cu site metalice, având latura ochiului de 1 mm, în care se
aşterne un strat de 10 – 15 cm şpan de strung. În momentul populării, nivelul
minim de apă trebuie să fie de cca 0,5 m.
În perioada mai-iunie, heleşteiele se populează cu pui predezvoltaţi,
folosindu-se creşterea în mono sau policultură.
Popularea se realizează la densităţi diferite după cum se face
creşterea, în monocultură sau în policultură (Tabelul 15 )

Recomandări privind densităţile la populare în vara I

Tabelul 15.

Formule de Speciile si nr. de bucati de pui predezvoltati pe Observatii

populari ha.
Total din care:

Co Ho Ao Cto

1.Policultura

Formula nr.1 80000 25000 40000 10000 5000 Suplimentar

Formula nr.2 80000 20000 40000 20000 - fata de speciile
Formula nr.3 80000 30000 40000 10000 - de baza se pot
Formula nr.4 70000 - 30000 10000 30000 efectua si
Formula nr.5 70000 30000 40000 - - populari cu pui
predezvoltati
Formula nr.6 60000 - 40000 20000 - de So,Bo si Lo
2.Monocultura in limita de
10% fara sa
Formula nr.7 60000 60000 - - - depasim pe
Formula nr.8 60000 - 60000 - - total 80000
Formula nr.9 60000 - - 60000 - buc./ha.
Formula nr.10 60000 - - - 60000

8.3.3. Operaţiuni tehnologice necesare în vara I

Inundarea heleşteielor va continua după populare, astfel ca nivelul
maxim să fie realizat la data de 15 iunie. La nivel maxim, adâncimea apei
trebuie să ajungă la 1,5 – 2,0 m. Nu se admit adâncimi mai mici de 0,5 m în
141
heleşteie, iar suprafaţa ocupată cu asemenea adâncimi minime nu trebuie să
depăşească 15% din suprafaţa totală.
Pentru menţinerea unei concentraţii de 3 – 5 mg N 2/l, în perioada de
creştere se vor administra îngrăşăminte minerale. În cazul creşterii valorii pH-
ului peste 8,5 sau a înfloririi excesive a apei, administrarea îngrăşămintelor se
sistează.
Furajarea puilor va începe imediat după lansarea lor în heleşteie, iniţial
pe lângă maluri, în zonele de aglomerarea a puilor, iar după formarea
reflexului de venire la hrană, furajarea se va deplasa spre interiorul
heleşteului, până la stabilirea la mese fixe.
După încheierea predezvoltării, până la vârsta de cca 40 zile, se poate
folosi un furaj care asigură nivelul proteic de cca. 36% format din: făină de
peşte – 18%, făină de carne – 12%, şrot de soia – 28%, făină de grâu – 21%,
drojdie furajeră – 8%, porumb – 12%, premix – 1%. Furajul se amestecă, se
macină şi se distribuie la dimensiuni de 0,1 -0,2 mm diametru tot sub formă
uscată.
După vârsta de 40 de zile şi până în toamnă (la vârsta de cca. 160
zile) în reţetă sporeşte ponderea ingredientelor de origine vegetală ceea ce
conduce la scăderea conţinutului mediu de proteină brută la cca. 26% . O
structură care asigură aceste cerinţe este următoarea: făină de peşte – 3%,
făină de carne – 3%, şrot de soia – 33%, şrot floarea soarelui – 8%, orz
decorticat – 13%, porumb – 14%, făină de grâu – 20%, cretă furajeră – 5%,
premix – 1%. Diametrul particulelor de furaj creşte treptat de la 0,2 mm către
0,8 – 1 mm iar distribuirea se face după o umectare prealabilă şi în puncte fixe
marcate prin geamanduri sau pari de lemn înfipţi pe fundul bazinului.
După realizarea nivelului maxim, alimentarea cu apă va fi continuată
numai pentru menţinerea nivelului de apă, respectiv pentru acoperirea
pierderilor prin infiltraţii, evaporaţii şi evapotranspiraţii. În cazul dereglării
chimismului apei, înfloririi excesive, se va suplimenta debitul de apă şi se va
trece la recircularea ei.
Pe tot parcursul perioadei de creştere, se vor executa decadal pescuiri
de control pentru urmărirea ritmului de creştere şi a stării sanitare, cât şi
pentru evaluarea efectivului piscicol din heleşteie, în vederea intensificării sau
reducerii furajării, aplicarea unor măsuri ihtio-sanitare, suplimentarea debitului
de alimentare etc.
În perioada iunie-august, se va cosi vegetaţia dură din heleşteie. Este
de dorit ca această operaţie să fie executată imediat după ce vegetaţia a ieşit
la suprafaţă, în acest caz nefiind necesară strângerea ei. Cosirea se va repete
de trei ori într-un sezon până la epuizarea rezervelor de hrană ale plantelor, în
anii următori fiind necesară doar o singură cosire pentru întreţinere.
Pentru a se evita erodarea digurilor sub acţiunea valurilor, se vor lăsa
benzi de vegetaţie netăiată de-a lungul acestora, în lăţime de 3 – 10 m, în
funcţie de suprafaţa heleşeteielor.

142
 Săptămânal, se vor urmări parametrii chimici ai apei. În cazuri speciale,
analizele vor fi efectuate ori de câte ori va fi necesar.

8.3.4. Pescuitul de recoltă

Campania pescuitului de recoltă va fi precedată de lucrări pregătitoare,
constând din verificarea agregatelor de pompare, revizuirea ambarcaţiunilor
cu rame, a vivierelor şi uneltelor de pescuit. Vidarea heleşteielor, în funcţie de
suprafaţa acestora, va începe în jurul datei de 1 octombrie, iniţial gravitaţional
şi apoi prin pompare, iar pescuitul se va desfăşura în perioada 15 octombrie –
15 noiembrie.
Manipularea puietului şi transportul lui de la groapa de pescuit la masa
de sortare şi de aici în viviere, se va realiza numai în coşuri căpţuşite cu
pânză. Mesele de sortare vor fi adăpostite sub umbrare ferite de razele solare.
Sortarea se va realiza cu maximum de rapiditate, pentru reducerea la
minimum a timpului de staţionare pe mese. Pentru creşterea vitezei de
selecţionare a peştelui, se pot utiliza sortatoare special construite.
Se va asigura aerarea apei din viviere în tot cursul staţionării acestora
cu peşte, fie manual cu găleată, fie mecanic sub formă de ploaie prin
aspersie.

8.4. Creşterea peştelui de consum

Lucrările pregătitoare sunt în general asemănătoare celor descrise la

creşterea puietului în vara I.

8.4.1. Inundarea şi popularea

Este de dorit ca acţiunea să se înceapă primăvara timpuriu la
temperatura de 8 – 10oC, când pierderile la pescuit şi la manipulare sunt
minime. În momentul populării, nivelul de apă în heleşteie trebuie să fie de
minim 0,5 m, evitându-se prin aceasta pierderile produse de acţiunea păsărilor
ihtiofage.
Popularea se va face în diferite formule, în funcţie de suprafaţa
bazinelor, gradul de mineralizare a solului dar mai ales în funcţie de vârsta de
valorificare (după vara a II-a de creştere sau după vara a III-a de creştere)
(Tabelul 16 şi 17)

143
Norme tehnologice privind densitatea la populare pentru creşterea în vara a II-
a
Tabelul 16
Categoriile Crestere in vara a-II-a
de bazine Grupele Peste de consum buc/ha. Grupele Material de populare buc/ha.
piscicole de de
Co+ Ho+ Ao+ Cto+ Total
greutate greutate
medie la C1 H1 A1 Ct1 Total medie la
populare populare
(g) (g)

Helesteie 30-50 1200 3000 800 500 5500 10-20 3000 6500 3500 1000 14000

Helesteie 50-100 1000 2500 500 500 4500 20-30 3000 4000 2000 1000 10000

Iazuri 30-50 1200 3300 1000 500 6000 10-20 3000 6000 4000 1000 14000

Iazuri 50-100 1200 2500 800 500 5000 20-30 3000 3500 2500 1000 10000

Lacuri de 30-50 500 1500 500 500 3000 x x x x x x

acumu-
lare
Lacuri de 50-100 500 1000 500 500 2500 x x x x x x
acumu-
lare

Variante privind densitatea la populare pentru creşterea în vara a III-a

Tabelul 17
Crestere in vara a-III-a
Grupele de Peste de consum buc/ha. Total buc.
greutate
medii la
populare C2 H2 A2 Ct2
80-150 400 1500 500 100 2500
150- 300 400 1200 400 200 2200
80-150 500 1520 500 180 2700
150 -300 500 1200 400 100 2200
80-150 200 1000 200 100 1500
150-300 200 800 200 100 1300
144
 8.4.2. Operaţiuni tehnologice în vara a II-a şi a III-a

Nivelul maxim în heleşteie trebuie atins la sfârşitul lunii iunie, cu

respectarea indicaţiilor menţionate anterior. Pentru producţii sporite de
peşte, se vor asigura debite sporite de apă, după cum urmează:

Prod./ha Debit apă (Q)

1000 – 1500 kg/ha 3 l/s/ha
1500 – 2000 kg/ha 4 – 5 l/s/ha
peste 2000 kg/ha 5 l/s/ha

În condiţiile unor densităţi ridicate de material piscicol în bazine,

nerealizarea unei alimentări corecte cu apă, conduce la înrăutăţirea mediului
de viaţă, creşterea pierderilor şi realizarea unor sporuri de creştere reduse, cu
un consum neeconomicos de furaje.
Se va realiza cosirea vegetaţiei, precum şi combaterea ei biologică,
prin cultura peştilor fitofagi.
Hrănirea peştelui se va realiza cu furaje preponderent de origine
vegetală dar care asigură un nivel proteic acceptabil, apropiat de 25 – 26%. O
reţetă recomandată este formată din: şroturi diferite - 50%, spărturi de cereale
sau zoană – 10%, porumb - 35%, alte furaje, eventual chiar drojdie furajeră –
5%.
Pentru urmărirea stării sanitare şi a sporului de creştere, se vor efectua
decadal pescuiri de control, în funcţie de care se stabilesc măsurile ce se
impun.

8.4.3. Pescuitul de recoltă

Acţiunea începe de regula în perioada 15 septembrie – 1 octombrie,
fiind precedată de lucrările pregătitoare, respectiv, evacuarea apei din
heleşteie, care se stabileşte pentru fiecare eleşteu în parte, în funcţie de
particularităţile acestora, suprafaţă, debit de evacuare etc.
Se vor verifica, repara şi completa uneltele de pescuit şi accesoriile,
mijloacele de transport etc. Se vor igieniza spaţiile de sortare şi de
condiţionare a peştelui, se vor asigura stocurile de ambalaje necesare livrării
peştelui de consum etc.
Peştele sub greutatea comercială va fi selecţionat în cursul pescuitului
şi dus la bazinele de iernat ca puiet vara a II-a.

145
 9. CREŞTEREA ALTOR SPECII DE PEŞTI

9.1.Tehnologia creşterii ciprinidelor asiatice

Ciprinidele asiatice sunt reprezentate de Cosaş (Ctenopharyngodon

idella) – macrofitofag, Sânger (Hypophthalmichthys molitrix) –
fitoplanctonofag, Novac (Aristichtys nobilis) – zooplanctonofag şi Scoicar
(Mylopharyngodon piceus). Aceste specii au fost aduse la noi în ţară în anul
1960 şi 1962, sub formă de puiet în vârstă de 30 zile, cu o greutate medie de
0,2 g/ex. Odată cu ele a fost adusă accidental şi o specie neimportantă din
punct de vedere economic, ba chiar cu aptitudini nedorite, respectiv Murgoiul
bălţat.

Fig.29. Cosaş (Ctenopharyngodon idella)

Fig.30. Sânger (Hypophthalmichthys molitrix)

În anul 1966 s-a reuşit să se obţină la noi în ţară primul lot de

reproducători, utilizându-se în vederea obţinerii descendenţilor pentru
popularea bazinelor de creştere a crapului în policultură. Scopul introducerii la
noi a fost de a valorifica cât mai complex unele verigi trofice nevalorificate
complet sau corespunzător de ihtiofauna indigenă. S-au dezvoltat bine primele
trei specii Cosaş, Sânger şi Novac.

146
 Fig.31. Novac (Hypophthalmichthys nobilis)
(sinonim Aristichthys nobilis)

Murgoiul bălţat, întâlnit în totate categoriile de apă, este un concurent

nedorit la hrana naturală, dăunător de asemenea prin consumul icrelor şi al
puietului.
Pentru creşterea ciprinidelor asiatice sunt necesare heleşteie de
creştere a remonţilor, heleşteie pentru reproducători, heleşteie pentru iernat
remonţi şi reproducători, heleşteie de prematurare reproducători, heleşteie de
maturare, heleşteie de predezvoltare a larvelor, heleşteie de creştere a
puietului. Pentru reproducerea natural - dirijată se pot folosi bazine circulare.
În vara I puietul poate fi crescut în mono- sau policultură, în vara a II-a
şi a III-a în policultură (vezi subcap 8.3. şi 8.4.)
Pentru asigurarea reproducătorilor este necesar să se facă o selecţie
în masă în trei etape:
- se selectează exemplare de un an, reţinându-se 50 % din
exemplarele analizate;
- se selectează exemplare de doi ani, reţinându-se 10 % din
exemplarele analizate;
- la vârsta maturării de 6 – 7 ani se reţin circa 25 % din efectiv.
Procentele se aplică ţinând seama de necesarul de reproducători activi
şi de rezultate şi de pierderile ce au loc la creştere şi iernat.
Creşterea remonţilor şi reproducătorilor se face în heleşteie speciale,
fie în monocultură, fie în policultură, pentru valorificarea hranei naturale
(regimuri diferite de hrană). Densitatea medie de populare este de cca 350
ex./ha în condiţiile unei hrane abundente (greutatea lotului cca. 2000 kg/ha).
Heleşteiele invadate cu vegetaţie submersă se populează la început cu
Cosaş, apoi cu celelalte specii. Pentru o dezvoltare bună în aceste heleşteie
se poate introduce şi crap - cca. 2 %, mai mic ca talie şi vîrstă, pentru
valorificarea bentosului. Pentru a se dezvolta bine producţia la Cosaş se

147
recomandă hrănirea suplimentară cu furaje concentrate (K = 1) completată cu
vegetaţie acvatică sau terestră cu un coeficient de conversie de 20 – 30 kg.
Pentru Sânger şi Novac este necesară dezvoltarea organismelor
planctonice, deci fertilizarea heleşteielor cu îngrăşăminte minerale, circa 100
kg /ha în perioada de creştere şi circa 300 kg/ha la prematurare avîndu-se în
vedere ca azotaţii şi superfosfaţii să se afle într-o proporţie de 4/1.
Perioada optimă de reproducere se situează în intervalul iunie – iulie,
uneori până în august, fiecare specie având o perioadă optimă:
- Cosaşul – optim până la jumătatea lui iulie, uneori şi după;
- Sângerul – asemănător cu Cosaşul;
- Novacul – începutul lui iulie, optim 25 –28oC;
- Scoicar – a doua jumătate a lui iulie.
Pentru ca reproducătorii maturi să fie utilizaţi la reproducţie s-a
constatat că de la o perioadă la alta de reproducţie, reproducătorii trebuie să
acumuleze un anumit număr de grade-zile. Pe specii acest număr este
următorul: la Cosaş 4300 grade-zile; la Sânger 4400 grade-zile; Novac 4500
grade-zile; Scoicar 4600 grade-zile. Aceste valori sunt corelate cu
succesiunea perioadelor optime de reproducere. Reproducerea începe la
Cosaş în iunie-iulie şi se termină la Scoicar.
Altă posibilitate de apreciere, tot după numărul de grade-zile, este
valoarea ce se înregistrează de la 1 ianuarie până la data reproducerii fiecărei
specii. Pentru primele trei specii valorile necesare sunt mai mici de 3000
grade-zile faţă de cele de la un sezon la altul. Pentru Cosaş 1300 grade-zile,
Sânger 1400 grade-zile, Novac 1500 grade-zile.
După creştere, reproducătorii se iernează în bazine speciale la o
densitate ca şi pentru crap de până la 5 tone/ha sau se pot ierna în heleşteie
de creştere dacă lipsesc bazinele de iernat.
Scoaterea lor de la iernat se face primăvara când temperatura este în
jurul valorii de 14oC. După unii autori, se pot scoate şi la 8 – 10oC pentru a
evita stresarea (agitarea), întrucât la temperaturi scăzute sunt mai puţin
mobili. Scoaterea de la iernat este recomandată a se face la temperaturi mai
ridicate (14 – 15oC) pentru a se separa uşor pe sexe datorită unor elemente
legate de dimorfismul sexual şi a stabili la fiecare specie categoria cea mai
bună ce poate fi folosită la reproducere.
În heleşteiele de prematurare, reproducătorii se introduc la un loc
deoarece nu se reproduc, necesitând intervenţia dirijată privind stimulare
hormonală, dar este mai bine ca parcarea şi prematurarea să se facă separat
pe sexe pentru ca la capturarea loturilor zilnice să se acţioneze numai asupra
unui sex, evitând astfel stresările din timpul manipulării reproducătorilor.
148
 Trecerea reproducătorilor la parcare se face în prima decadă a lunii
aprilie, atunci când reproducătorii dispun de circa 60 de zile până la începutul
campaniei de reproducere. Începutul campaniei de reproducere este
condiţionat de stabilizarea temperaturii apei în jur de 20 – 22oC, astfel că
pentru Cosaş, prima specie cu care se începe reproducerea, campania de
reproducere se suprapune cu a crapului, sau uşor decalată. În parcare
densitatea este de 1 ex./10 m3.
Reproducătorii activi se selecţionează după gradul de maturare pe
două grupe şi pe sexe. În prima grupă pentru femele intră exemplarele care
au abdomenul vizibil mărit şi moale şi la scoaterea din apă abdomenul se
rotunjeşte. La masculii din grupa I de calitate, partea internă a pectoralelor
este zimţată, aspră, iar la apăsare apar picături de lichid seminal. Femelele
din grupa a II-a prezintă la palpare abdomenul mai tare, iar la scoaterea din
apă abdomenul nu se mai rotunjeşte. La masculii din grupa a II-a nu apar
picături de lichid seminal la apăsare, iar asperităţile de pe faţa internă a
pectoralelor se simt mai puţin.
Este necesar ca reproducătorii să fie separaţi pe sexe şi categorii
pentru a fi uşor utilizaţi. În funcţie de spaţiu, femelele şi masculii din ambele
categorii se ţin în bazine separate sau în bazine comune. Când se ajunge la
un anumit număr de grade-zile se trec pe loturi de 10 – 15 exemplare de
reproducători pentru fiecare sex, în bazine de maturare cu adâncimea de 1,5 -
2 m, moment în care sunt hipofizaţi. Adâncimea la maturare este necesară
pentru a menţine o temperatură relativ constantă în timpul când extractul
hipofizar îşi face efectul.
Reproducerea speciilor din categoria ciprinidelor asiatice se bazează
pe stimularea hormonală a reproducătorilor. Se utilizează hipofize de crap sau
diferite produse similare de sinteză.
Cantităţile de hipofiză se fac pe bază de nomograme. În principiu,
astfel se poate stabili cantitatea totală de hipofiză sau se stabileşte doza
exprimată în mg/1 kg greutate corporală.
Se administrează 3 – 6 mg hipofiză uscată/kg greutate corporală la
femele şi 1/6 – 1/8 din această doză pentru 1 kg greutate corporală la masculi.
Metoda clasică presupune injectarea femelelor în două reprize, la
interval de 24 ore între ele, şi a masculilor cu o singură doză în acelaşi timp cu
cea de-a doua injectare a femelelor. În timp metoda s-a perfecţionat,
injectându-se şi masculii cu două doze, la fel ca femelele (în funcţie de gradul
lor de maturare).
După metoda clasică se pot face injecţii diferite în funcţie de
temperatură.

149
 Atunci când variaţia temperaturii apei între zi şi noapte nu depăşeşte
o
2 C, prima injecţie se poate face seara între orele 19 – 20, iar a II-a injecţie se
va face a doua zi la aceeaşi oră, mulgerea efectuându-se în dimineaţa zilei
următoare.
Dacă temperatura între zi şi noapte variază între 3 - 6oC, prima injecţie
se face dimineaţa, iar a II-a în dimineaţa următoare, mulgerea făcându-se
seara. Prima injecţie, fiind mai mică, are rol de declanşare a ovulaţiei, iar cea
de-a doua desăvârşeşte ovulaţia.
După cea de-a doua injecţie trebuie să treacă un anumit număr de ore
până ce femelele sunt scoase şi mulse pentru recoltarea icrelor. Timpul dintre
cea de-a II-a injecţie şi maturare, în funcţie de temperatură, variază de la 7 – 8
ore la 26 - 27oC, la 10 – 12 ore la 20 - 22oC.
Pentru ca pescuirea reproducătorilor să se facă uşor, în bazinele de
maturare se vor stoca 3 – 5 reproducători iar bazinele vor fi prevăzute cu
plasă care căptuşeşete suprafaţa interioară a bazinului pentru ca prin
strângerea plasei la un capăt să se adune reproducătorii, înlocuind prinderea
cu sac fără fund.
Icrele se recoltează direct prin „mulgere”, după scoaterea femelelor din
heleşteul de maturare, cantitatea de icre porţionându-se în funcţie de
capacitatea şi tipul incubatoarelor.
Masculii, de regulă, sunt introduşi în staţie în tărgi cu apă iar prin
apăsare pe abdomen, se recoltează direct lichidul seminal şi se distribuie
peste icre.
În unele ţări se utilizează pentru prematurare bazine mici din beton 6 x
2 x 1 în care se pun deasupra diferite corpuri plutitoare pentru creerea unei
obscurităţi, evitând salturile (agitaţia) reproducătorilor.
Reproducătorii pot fi anesteziaţi prin introducerea lor într-o soluţie
narcozantă Sandoz 222, cu rolul de a-i imobiliza uşurând prinderea, injectarea
şi recoltarea produselor gonadelor.
Se introduc la început într-o astfel de soluţie, se injectează, se elimină
apa şi se pune apă curată. După trecerea timpului, până la a II-a injectare, se
elimină din nou apa, se reinundă, se adaugă Sandoz , se face a doua injecţie,
se elimină din nou apa şi se introduce apă curată. Pentru recoltare se
foloseşte din nou substanţă narcotică pentru a evita agitarea reproducătorilor.
Se pot folosi şi bazine mai mici.
Icrele sunt colectate prin metoda uscată (se evită contactul celulelor
sexuale cu orice picătură de apă, la fel procedîndu-se şi în eprubetele pentru
lapţi), porţionate, fără să se amestece de la femele diferite; pentru fecundare
se amestecă fie prin metoda uscată cu lapţi de la 2 - 3 masculi, fie

150
adăugându-se lapţi din eprubetă sau trecând masculii pe rând şi apăsând pe
abdomen deasupra vaselor cu icre (2 – 3 picături de la fiecare mascul. Se
amestecă, se adaugă apă până când nivelul acesteia depăşeşte cu 2 – 3 cm
nivelul icrelor, se lasă în repaus 1 – 2 minute pentru fiecare vas, urmând
spălarea, îndepărtarea impurităţilor şi surplusul de spermatozoizi. În acelaşi
timp, printr-o spălare continuă are loc hidratarea timp de 10 – 15 minute.
După aceea se trec în incubatoare de tip Zugg-Weiss, Nucet sau în
carafe gigant. În cazul utilizării incubatoarelor mai mari (de ex. tip Nucet), se
introduce o cantitate de icre de până la 1 kg, respectiv atât cât se poate obţine
de la o femelă.
După fecundare şi spălare icrele se introduc în incubatoare, unde are
loc continuarea hidratării lor, debitul din timpul incubării fiind diferit. La început
icrele fiind mai grele debitul este mai mare pentru a menţine icrele în masa
apei. După hidratare, se micşorează debitul, menţinând icrele în masa apei şi
evitând o agitare prea puternică, deoarece prin hidratare (umflare) devin
sensibile. Icrele îşi măresc diametrul de la 1,5 mm la 4 – 5 mm.
Embriogeneza are loc în 26 – 35 ore, trecându-se prin două faze
critice. Prima fază durează de la începutul formării morulei până la terminarea
gastrulei, icrele embrionate având o sensibilitate mare. Faza a doua începe cu
eclozarea şi durează până la formarea branhiilor; cînd sensibilitatea este
deosebită faţă de conţinutul de O2 din apă.
Supravieţuirea de la stadiul de larvă până la 5 zile depinde de specie,
de calitatea icrelor şi de condiţiile de incubare. Se pot înregistra pierderi mari
când temperatura apei are variaţii de 5 – 6oC şi când în incubatoare pătrund
copepode, care atacă icrele şi larvele. Supravieţuirea în această perioadă este
de aproximativ 55 %.
În timpul incubării se aplică băi de formol 1/500 sau de permanganat
de potasiu. Soluţiile se amestecă cu apa, se lasă să circule câteva minute cu
scopul de a distruge sporii de Saprolegnia.
După eclozare larvele sunt trecute în juvelnice, instalaţii de bază din
staţie. Mai întâi se elimină larvele anormale, imobile, rămase pe fund, cu
culoare albăstruie. Larvele normale sunt transparente şi se deplasează pe
verticală, apoi cad din nou la fund.
Juvelnicele sunt confecţionate din pânză fină de nytal, cu ochiuri mai
mici de 1 mm, şi schelet din lemn pentru plutire, cu dimensiunea de 0,7 x 0,7
m şi înălţimea de 0,45 m. Juvelnicele au o capacitate de 200.000 – 250.000
larve şi se introduc în bazinele din staţie sau în bazine situate în apropierea
staţiei.

151
 Larvele se menţin în juvelnic timp de 2,5 – 5 zile, în funcţie de
temperatura apei, până ce ajung să se hrănească activ fără să epuizeze
complet sacul vitelin.
Transportul larvelor în unitate se face pînă la bazine de predezvoltare
sau direct în heleşteu de creştere vara I ori, în exteriorul unităţii, la diverşi
beneficiari.
Pentru transport se utilizează diverse mijloace, în mod obişnuit
folosindu-se pungi din polietilenă cu capacitatea de cca. 40 l, dar în care se
pun numai cca. 20 l apă. În aceste pungi se introduc 20.000 – 50.000 larve.
Pentru a se evita asfixia larvelor în sacii de polietilenă se introduce oxigen
tehnic sub presiune care permite transportul la distanţe mari şi cu o durată a
transportului de peste 48 ore.
Pierderile în timpul transportului sunt de circa 3 % până la 10 ore
durata de transport şi de 5 – 7 % la durate ale transportului de peste 10 ore.
La predezvoltare se folosesc heleşteie cu suprafaţa de până la 1 ha şi
cu adâncime de 1,5 – 2 m, în care se introduc în medie aproximativ 600.000
larve/ha (cu variaţii în limite foarte largi 250.000 – 1.500.000), unde se
realizează în medie o supravieţuire de 50 – 40 %.
Durata de predezvoltare este de 21 – 30 zile, când un exemplar atinge
o greutate medie de 1 – 2 g. Debitul de alimentare este redus, atât cât să
compenseze pierderile de infiltrare şi evaporare. Temperatura optimă de
creştere este de 25oC, iar cea critică de 18oC.
Pescuirea se face prin evacuarea apei (ca la crap), prinderea puilor
având loc în exteriorul călugărului la gura de evacuare. Pescuirea se mai
poate face în două etape: prima constă în prinderea puilor în masa apei, iar
cea de-a doua prin evacuarea ei şi prinderea puietului rămas. Puietul se
hrăneşte cu prestarter, dar o parte importantă din hrana lui este reprezentată
de hrana naturală, care se dezvoltă datorită administrării îngrăşămintelor
organice şi minerale.
O altă metodă de reproducere presupune folosirea unui bazin circular
unde are loc depunerea spontană a pontei, eliminîndu-se mulgerea
reproducătorilor, mulgere care are efecte negative asupra supravieţuirii
acestora (în cazul reproducerii artificiale pierderile la femele sunt de circa 30
%, în timp ce la reproducerea naturală pierderile sunt de numai 2 %).
În cadrul acestei metode, reproducătorii sunt injectaţi cu extract de
hipofiză şi se introduc în bazinul de maturare. După 7 – 10 ore, în funcţie de
temperatură, se aplică cea de-a doua injecţie şi reproducătorii sunt introduşi în
bazinele circulare, mai întâi masculii şi apoi femelele.
Unele recomandări tehnologice prevăd ca atât reproducătorii masculi
cât şi femelele să fie injectaţi cu extract de hipofiză în două reprize: la masculi
152
din doza totală de 2 – 3 mg/kg corp, prima să fie de 0,5 mg/kg corp, iar la
femele din doza totală de 4 – 6 mg/kg corp, prima să fie de 0,5 mg/kg corp.
Cea de-a doua injecţie este de 1,5 – 2,5 mg/kg corp la masculi şi de
3,5 – 5,5 mg/kg corp la femele.
Intervalul de timp dintre doze este stabilit în funcţie de temperatură;
astfel, cu cât temperatura este mai mică cu atât distanţa este mai mare şi
invers. De exemplu, la o temperatură de 22 oC, intervalul dintre cele două
injectări este de 9 – 10 h, iar la 26 - 28 oC intervalul este de 5 – 6 h.
De regulă prima injecţie se face dimineaţa la ora 10oo, iar a doua după-
amiaza între orele 16 – 17oo. Oricum, momentul injectării depinde de
momentul când se urmăreşte recoltarea icrelor. Astfel, prima injecţie se poate
face după-amiaza între orele 16 – 17oo, iar recoltarea icrelor în dimineaţa zilei
următoare între orele 7 – 9oo.
După cea de-a doua injecţie până la începerea reproducţiei, durata
variază în funcţie de temperatura apei din bazinul circular astfel încît la
temperatura de 20 - 21 oC acest timp este de 11 – 12 h, iar la temperatura de
28 oC este de 6 – 7 h.
După introducerea reproducătorilor hipofizaţi în bazinul circular plin cu
apă, conform opiniilor unor tehnologi, este necesar să se menţină un curent
continuu de apă circular care să-l imite pe cel din mediul natural, respectiv să
se asigure o viteză de 0,5 m/s. Alţi tehnologi consideră că nu este necesară
realizarea unui curent de apă, deci se opreşte introducerea apei în bazinul
circular după introducerea lotului de reproducători în masa apei, până ce
aceştia îşi depun icrele, curentul apei producându-se prin deplasarea
reproducătorilor în bazin. Bazinele circulare sunt construite din beton, metal
sau fibră de sticlă şi au volumul de 50 m3. În partea inferioară are o formă uşor
conică cu o conductă centrală prin care se evacuează icrele fecundate ce sunt
prinse într-o cameră prevăzută cu juvelnic (vezi capitolul anterior).
În pereţii bazinului circular sunt mai multe guri de alimentare ce vin de
la o conductă circulară sau de la o altă sursă de alimentare (poate fi de la o
instalaţie ce asigură apă termostatată) guri de alimentare orientate oblic
pentru a provoca o circulaţie într-un anumit sens a apei în bazin. Conducta
centrală, care are sită, se continuă în partea inferioară (conică) a bazinului
printr-o conductă orizontală spre camera de prindere. De capătul inferior al
conductei se ataşează o pânză fină de nytal, în formă cilindrică, ce ajunge
într-o cutie prinzătoare (juvelnic) din acelaşi material.
În partea superioară, bazinul circular are din loc în loc un schelet
metalic înclinat spre interior, pe care se prinde o plasă pentru a evita pierderile
de reproducători în momentul agitării acestora cînd efectuiază salturi din apă.

153
 La reproducere, icrele sunt mărunte, cu diametrul de 1 – 1,2 mm, dar
după câtva timp se hidratează şi ajung la 4 - 5 mm diametru. Icrele se menţin
în stare de plutire şi după ce s-a constatat încetarea reproducerii (trebuie
menţinută o linişte deplină în jurul bazinului) urmează recoltarea lor.
În cazul în care apa de alimentare este oprită se începe alimentarea
bazinului concomitent cu deschiderea vanei de evacuare. Se realizează un
curent circular, icrele fiind dirijate spre zona centrală şi prin absorbţie sunt
dirijate şi colectate în cutia prinzător. În paralel, icrele din acest sac colector
(juvelnic) sunt dirijate în staţia de incubaţie, către incubatoarele utilizate.
Se continuă colectarea icrelor până ce în sacul colector nu se mai
constată icre şi apoi se opreşte alimentarea, continuând evacuarea până când
în bazinul circular rămâne un strat mic de apă, cât să acopere reproducătorii.
Urmează scoaterea reproducătorilor şi trecerea lor într-un heleşteu de
creştere (pentru refacere).
Pentru cunoaşterea cantităţii de icre depuse este posibil să se
folosească la camera de prindere, de unde se dirijează icrele din conductă
spre evacuare, a unui aparat electric cu celule fotoelectrice, pentru a număra
icrele obţinute. Cantitatea de icre ce se introduce în incubaţie este astfel
apreciată încât să fie comparabilă cu cea impusă de utilizarea metodelor
clasice de fecundare (pentru incubatoare tip Nucet 600 – 700 g până la 1 kg
de icre).
Incubaţia şi menţinerea larvelor după eclozare timp de 3 – 5 zile în
juvelnice se face ca în cazul metodelor clasice de reproducere artificială.
Din staţie, larvele de 3 – 5 zile se transportă prin diferite procedee, dar
cel mai frecvent în pungi de polietilenă, fie la beneficiari, fie în heleşteiele de
predezvoltare.
Spre deosebire de cele de crap, unde pe lângă reproducere se poate
face şi predezvoltarea, heleşteiele de predezvoltare în acest caz pot avea
aceeaşi suprafaţă, dar sunt mai adânci având cca. 1,5 m.
Puietul se menţine aici până la 21 zile, când trebuie să ajungă între 0,5
– 1 g/ex. Norma de populare este de până la 1 milion de larve, pierderile
putând ajunge la 70 %.
Heleşteiele trebuie să beneficieze de o bună stare biologică,
impunându-se distribuirea la momentul oportun a îngrăşămintelor minerale
sau a celor organice, acestea din urmă fiind dispuse în grămezi amplasate
perimetral.
Se administrează de asemenea şi hrană suplimentară foarte fină
(prestarter) în cantitate de cca10 kg/zi/ha la 1 – 1,5 mil. larve.

154
 Tot la noi în ţară se utilizează predezvoltarea superintensivă. Pentru
aceasta se utilizează bazine din beton în care densitatea de populare este
foarte mare de circa 300.000 – 500.000 larve de 3 – 5 zile/m3.
În principiu, această metodă este bună deoarece se elimină unii factori
cu influenţă negativă, cum ar fi:
- dezvoltarea puternică a filopodelor în bazinele de pământ;
- prezenţa diverşilor prădători.
Prin această metodă există posibilitatea de control a consumului de
hrană şi de menţinere a parametrilor fizico-chimici ai apei soldată cu o
supravieţuire de peste 90%.
S-a remarcat că, indiferent de metodă, trebuie asigurată o hrană
naturală corespunzătoare şi o hrănire suplimentară adecvată, pe lângă
menţinerea parametrilor fizico-chimici ai apei în limite normale.
Creşterea în vara I se face de preferat în monocultură (fiecare specie
într-un bazin) dar şi în policultură, fie toate speciile asiatice la un loc, fie
împreună cu crapul.
În monocultură vara I, bazinele se pot popula cu pui predezvoltaţi circa
60.000 – 70.000 ex./ha sau cu larve de 3 – 5 zile în număr de 200.000/ha. În
primul caz pierderile sunt de 50 %, iar în al doilea caz pot ajunge până la 90
%.
Bazinele de creştere vara I au o suprafaţă de 10 – 15 ha şi chiar mai
mult, de până la 40 ha şi o adâncime de 1,5 m.
La sfârşitul creşterii din vara I puietul poate ajunge la o greutate de 20
g/ex., iar în funcţie de densitate, de condiţiile de viaţă, inclusiv hrănirea
suplimentară, poate ajunge la peste 30 g/ex.
În policultură, când se foloseşte şi puiet de crap predezvoltat,
densitatea poate să ajungă la 100.000 – 120.000 pui predezvoltaţi/ha, din care
puiet crap 60 – 70 %. În acest caz, puii predezvoltaţi de crap se introduc cu
circa 2 săptămâni înainte, deoarece crapul este prima specie care se
reproduce şi se predezvoltă în acelaşi heleşteu în care se vor predezvolta şi
larvele de 3 – 5 zile de ciprinide asiatice. Este important ca introducerea
ciprinidelor asiatice să se facă la date cât mai apropiate pentru a evita
pierderile mari.
Creşterea în vara a II-a şi a III-a se face numai în policultură cu crapul
pentru a utiliza cât mai complet nişele trofice naturale din bazin. Ponderea
ciprinidelor asiatice din numărul total şi între ele depinde de asigurarea bazei
trofice.

155
 În ultimul timp se pune accent pe o densitate mai mare a crapului, fiind
mai solicitat pe piaţă. Ponderea crapului este de 70 – 80 % din numărul total
de exemplare introduse. Raportul între Sânger/Novac este 3/1, iar numărul de
Cteno (Cosaş) este astfel apreciat încât să ţină seama pe de o parte de
existenţa vegetaţiei acvatice macrofite şi pe de altă parte de consumul de
furaje administrate pentru crap, întrucât această specie foloseşte şi hrană
suplimentară.
De regulă, procentul între cele trei specii este de 70 % Sânger, 20 – 25
% Novac şi 5 – 10 % Cosaş.
La calcularea necesarului de furaje folosite în cazul practicării
policulturii având crapul în formula de populare, se ia în considerare şi
consumul speciilor asiatice, deoarece şi acestea, fără să fie considerate specii
concurente la hrană cu crapul, utilizează la filtrarea apei, pe lângă hrana
naturală şi particule fine de hrana suplimentară administrată. Surplusul de
hrană suplimentară este legat de producţia preconizată şi de partea ce revine
speciilor asiatice, respectiv de 20 – 25 % faţă de cantitatea de hrană calculată
pentru crap.
Iernarea se face în heleşteie speciale, pe grupe de vârstă ca şi la crap,
dar în mod frecvent se utilizează iernarea combinată a speciilor dintr-o unitate,
pe grupe de vârstă.
Pe lângă speciile de ciprinide asiatice menţionate, în unităţile noastre
se mai pot creşte şi alte specii ca Linul (Tinca tinca), Văduviţa (Leuciscus
idus), Plătica (Abramis brama), Carasul argintiu (Carasius auratus gibelio).

9.2. Tehnologia de creştere a linului

Linul (Tinca tinca) este un ciprinid valoros deoarece poate suporta
condiţii de viaţă improprii crapului, adică se dezvoltă bine în bazine cu fundul
mâlos, cu multă substanţă organică, cu pH spre acid, cu deficit de O2; în plus
are o carne săracă în grăsimi şi cu însuşiri organoleptice bune.

156
 Fig.32. Linul (Tinca tinca)

Este o specie uşor adaptabilă la condiţii diverse de viaţă. Se poate

creşte în mono- sau policultură.
Reproducătorii se obţin anual, fie prin pescuirea lor din mediul natural,
fie prin asigurarea unui lot propriu de reproducători. Se face selecţia,
reţinându-se exemplarele plus variane şi cele corect conformate.
Linul este un ciprinid fitofil, cu prolificitate de 30.000 – 40.000 icre cu
diametru de 1,9 mm. Se reproduce în mai spre iunie, la o temperatură a apei
de 19 – 21oC. Icrele sunt depuse în câteva reprize, la interval de circa 15 zile,
timp de 1,5 – 2 luni.
Maturitatea sexuală la masculi este atinsă la vârsta de 4 ani, când au o
greutate de 0,5 kg/ex.
Linul prezintă un uşor dimorfism sexual, în sensul că în perioada de
reproducere masculii au radiile simple ale ventralelor puternic îngroşate şi
înotătoarele perechi mai lungi decât la femele.
Embriogeneza se desfăşoară în 3 zile.
Reproducătorii crescuţi în unitate, iernează ca şi crapul, dar se pot
folosi juvelnice, în care se introduc reproducătorii, instalate în bazinele de
creştere, pentru a fi recoltaţi uşor primăvara. Este necesar acest lucru pentru
că linul este o specie care se prinde greu, deoarece se înfundă în nămol.
Reproducătorii, după iernare sau de la început, parcându-se în incinte diferite,
separat pe sexe. Reproducerea se poate face în heleşteie speciale sau în cele
de creştere a puietului în vara I.
Heleşteiele de reproducere natural dirijată se folosesc şi pentru
predezvoltare. Au suprafaţa de cca. 1000 m2 şi o adâncime de 0,5 m pentru
încălzirea rapidă a apei. Fundul are o pantă pronunţată şi o reţea de drenare
pentru a uşura recoltarea. Heleşteiele se inundă primăvara când apa se
menţine la 20oC. Popularea se face cu 2 – 3 familii/ha. O familie fiind formată
în acest caz din: o femelă + 3 masculi sau o femelă + 2 masculi. Este nevoie
de pat vegetal sau de saltele pentru reproducţie. După depunerea icrelor este
necesară îndepărtarea reproducătorilor pentru a evita apariţia unor generaţii
târzii. Trebuie precizat faptul că se înregistrează mari dificultăţi la recoltare.
Pentru a evita traumatismele la care linul este foarte sensibil, o schemă
tehnică pretabilă este folosirea unor heleşteie cu suprafaţa mai mică de 1 ha,
în care să aibă loc reproducerea, predezvoltarea, creşterea vara I şi chiar
iernatul.
În cazul reproducerii naturale dirijate, dacă nu există substrat vegetal,
se introduc saltele de reproducere. După reproducere, se prelevează saltelele

157
cu icre şi se introduc în juvelnice cu ochiul plasei de 1 – 1,5 mm. Juvelnicele
sunt instalate în heleşteie de creştere vara I şi se elimină astfel fazele de
predezvoltare în heleşteie de reproducere, de pescuire şi de transport al puilor
predezvoltaţi. În juvelnice se menţin o anumită perioadă de timp, uneori chiar
până la predezvoltare, apoi se dirijează în heleşteie de creştere vara I, după
ce în prealabil se stabileşte numărul de puiet predezvoltat. De reţinut că, linul
este o specie care se capturează greu în bazinele de creştere, indiferent de
vârstă. Dificultăţi mai mari se întâmpină la vârste mai mici, când se îngroapă
în mâl şi apar pierderi mari.
Creşterea în vara I se realizează în heleşteie cu suprafaţă mică, de
până la 1 ha, cu adâncimea de circa 1 m, cu fundul mâlit şi cu vegetaţie.
Norma de populare cu puiet predezvoltat este mai mică decât în cazul crapului
cu circa 25 – 30 %, deoarece linul consumă bentos mai mult decât crapul şi
nu foloseşte şi alte elemente naturale. Pierderile în vara I sunt de 25 %.
Linul este o specie solitară, iar la reducerea nivelului apei sau după
scăderea temperaturii apei sub 10oC, se afundă în mâl, făcând pescuitul dificil.
Pentru creşterea randamentului la pescuit, se recomandă ca acesta să se
facă toamna, înainte de prinderea crapului şi dacă este posibil noaptea,
corelat cu evacuarea lentă a apei. Aceasta face ca materialul să se
aglomereze în canalele de drenaj, ajungând în instalaţiile de pescuit.
Deoarece se afundă în mâl, bazinele se reinundă şi se evacuează din nou şi
din această cauză, după unii tehnologi, predezvoltarea şi creşterea în vara I
trebuie să se facă în heleşteie de creştere vara I.
Creşterea în vara a II-a şi a III-a se face în heleşteie cu suprafaţa de 1
– 2 ha, de 1 m adâncime, cu multă vegetaţie submersă şi cu un strat de mâl
abundent (condiţii ecologice caracteristice speciei). Densitatea de populare
are aceleaşi valori cu cea de la creşterea în vara I; pierderile în vara a II-a
sunt de 10 – 15 %, iar în vara a III-a de 5 %. În perioada de creştere se poate
face şi furajare suplimentară, ceea ce face ca la calcularea normei de
populare să se ţină seama de sporul realizat pe baza hranei suplimentare.
Ritmul de creştere obţinut este mai bun şi linul ajunge în vara a II-a la o
greutate de 250 – 300 g/ex., reducându-se astfel durata ciclului de exploatare
de la 3 la 2 ani.
În condiţii normale, unde există hrană naturală din abundenţă, ritmul
de creştere la exemplarele de o vară este de 25 g, la 1 an şi o vară de 125 –
200 g, la 2 ani şi o vară de 300 – 400 g, iar la cele de 3 ani şi o vară de
aproximativ 500 g.
Linul poate ierna în heleşteie speciale cu suprafaţa de 0,25 - 0,5 ha, cu
adâncimea de 1,5 – 2 m, cu alimentare intermitentă cu apă proaspătă şi cu
fundul mâlit. Se pot introduce 70.000 exemplare la ha vara I, 60.000
exemplare la ha vara a II-a şi 20.000 reproducători la ha. Pierderile la iernat
sunt de până la 10 %. Când este mai puţin material biologic, iernatul se poate
158
face şi în juvelnice instalate în heleşteiele de creştere a crapului, în lacuri de
acumulare sau râuri din care se alimentează unitatea; sistemul este mai bun
pentru că se elimină categoria de heleşteie pentru iernat, controlul este mai
uşor şi la recoltatul de primăvară nu se întâmpină probleme.
Creşterea linului ca specie suplimentară este o metodă bună pentru
valorificarea îndeosebi a organismelor bentale, întrucât s-a constat că în
bazinele cu mult mâl şi cu un pH spre acid există o cantitate de 16 – 17 g/m2
organisme bentale nefolosite de crap. În acelaşi timp, datorită pH-ului, crapul
nu exploatează hrana din zona mai adâncă a bazinului. După unii tehnologi,
numărul exemplarelor de lin este egal sau chiar mai mare decât al crapului, în
funcţie de condiţiile mediului. După alţii, în vara a II-a se introduce lin de 1 an
circa 1500 ex./ha sau de 2 ani circa 500 ex./ha. În condiţii mai slabe acest
număr se poate reduce la jumătate.

9.3. Tehnologia de creştere a văduviţei

Văduviţa (Leuciscus idus) este un ciprinid tipic râurilor şi lacurilor de

şes, cu ape slab curgătoare. Se reproduce în intervalul martie-aprilie, la o
temperatură a apei de 7 – 8oC. Perioada de reproducere durează 8 – 10 zile.
Prolificitatea este de 150.000 icre, cu diametrul de 1,2 – 1,6 mm, care după
hidratare ajung la un diametru de 2,2 mm. Eclozarea are loc după 10 zile la o
temperatură a apei de 8 – 15oC (după 2600oore). Este o specie fitofilă.

Fig.33. Văduviţa (Leuciscus idus)

Ca şi linul, se creşte în monocultură sau ca specie suplimentară. În

monocultură se creşte după principiul crapului, dar randamentul este scăzut.
Acest tip de creştere poate fi folosit pentru obţinerea puietului în vederea
populării sau repopulării lacurilor naturale sau pentru popularea heleşteielor
de crap, ca specie suplimentară. Se poate folosi specia ca atare Leuciscus
idus sau varietatea orfus.
159
 Pentru reproducerea naturală dirijată se folosesc heleşteie mici, de
până la 1000 m2, cu fundul acoperit cu resturi de vegetaţie acvatică rămase
din anul precedent, deoarece văduviţa se reproduce devreme. În lipsă de
vegetaţie se introduc saltele pentru reproducere. Într-un bazin se introduc
familii astfel încât, la o familie să corespundă 50 m2 sau chiar mai mult.
Structura familiei este asemănătoare cu cea de la crap, respectiv o femelă şi 2
masculi sau o femelă şi 3 masculi. În bazinele de reproducere are loc şi
predezvoltarea larvelor timp de 20 – 21 zile.
Puietul predezvoltat se trece în heleşteiele de creştere vara I, care au
o suprafaţă de 1 – 3 ha, adâncimea apei de 1 m, şi care au mult plancton.
Densitatea de populare este de 10.000 – 15.000 pui predezvoltaţi/ha, iar
pierderile sunt de 30 – 40 %. Iernarea puilor de o vară se face în heleşteie
identice cu cele de crap, dar fiind o specie nordică, puii pot rămâne şi în
heleşteiele de creştere dacă este posibil să se reţină un strat de 1,5 m apă.
Se poate realiza creşterea şi îngrăşarea în monocultură în heleşteie
speciale asemănătoare cu cele de crap, dar mai mici. Se poate distribui şi
hrană suplimentară. Nu s-a dovedit însă a permite o creştere rentabilă.
În policultură s-a constat creşterea producţiei cu peste 25 %. Trebuie
ţinut însă seama de vârsta speciei suplimentare şi a celei de bază pentru a
evita concurenţa la hrană.
Primăvara, văduviţa consumă larve de insecte, oligochete, moluşte şi
pui de peşti. Vara consumă în plus vegetaţie macrofită şi plancton, putând să
consume aproape numai plancon, dacă este abundent. Toamna preferă
vegetaţie, larve de chironomide şi tricoptere, iar iarna diatomee şi resturi de
vegetaţie. Regimul trofic este asemănător cu crapul, existând o posibilă
concurenţă.
În policultură se amestecă crapul de 2 ani şi o vară cu văduviţă de un
an şi o vară, iar o densitate sporită a văduviţei se întâlneşte în heleşteiele
unde nu există pui de crap. În heleşteiele cu o slabă dezvoltare a planctonului,
chiar în absenţa puilor de crap, se introduce o cantitate mai mică de văduviţă.
În bazinele naturale, existenţa văduviţei este corelată cu existenţa
ştiucii, dar existenţa ambelor este influenţată de perioada de viitură. Ştiuca se
reproduce pe teren proaspăt inundat înaintea văduviţei, astfel că atât icrele cât
şi larvele acesteia, reprezintă prima pradă pentru ştiucă. Ca urmare, în anii cu
inundaţii timpuri este favorizată reproducerea ştiucii, efectul fiind o producţie
scăzută de văduviţă şi invers.
Când este necesar să creştem fondul de văduviţă dintr-un mediu
natural (lac, râu) se poate efectua o reproducere dirijată în acesta, alegându-
se zone corespunzătoare cu vegetaţie sau zone care se înconjoară cu plasă,
cu suprafaţa de 30 – 50 m2, în care se pot pune saltele artificiale şi
reproducători din mediul natural.
160
 Plasa protejează icrele după depunere şi în perioada de incubaţie şi
larvele după eclozare, o anumită perioadă de timp. Puii ies liber şi se
răspândesc, părăsind zona.
Văduviţa se poate reproduce şi artificial, metodă care a fost
experimentată şi la noi în ţară. Reproducătorii au fost prinşi din Dunăre în
epoca naturală de înmulţire. Celulele sexuale s-au obţinut prin mulgere,
fecundarea fiind prin metoda uscată. Procentul de fecunditate ajunge la 90 %.
Pentru că icrele sunt lipicioase, după fecundare se pun pe rame de
tifon într-un rând sau se prind de ramuri de vegetaţie ce se introduc în coşuri
sau juvelnice pentru incubaţie. Acestea se introduc în bazinele de incubaţie.
Supravieţuirea până la sfârşitul incubaţiei (eclozării) poate fi de 40 – 50 %.
Icrele fecundate pot fi transportate în lăzi izoterme pentru popularea
altor bazine, după circa 10 ore de la începutul incubarii.
Dar în timpul transportuluipierderile pot ajunge la 5 – 10 %.

9.4. Tehnologia creşterii plăticii

Plătica este un ciprinid de apă stătătoare sau lent curgătoare, ce se

reproduce din a II-a jumătate a lunii aprilie până la sfârşitul lui iunie, cănd apa
are o temperatură de 18oC, maxim 20oC. Se reproduce exclusiv în ape
stătătoare, locurile pentru depunerea pontei fiind de mică adâncime şi cu
multă vegetaţie (este o specie fitofilă).

Fig.34. Plătica (Abramis brama)

Prolificitatea este de 350.000 icre/kg, cu diametrul mai mare de 1,6
mm. Majoritatea femelelor depun icrele în două reprize. Maturitatea sexuală
se instalează la vârsta de 3 – 4 ani.
Puietul se poate creşte îndeosebi ca specie suplimentară cu crapul.
Se obţine prin reproducere artificială şi dirijată. Pentru reproducerea artificială
161
se folosesc reproducători cu gonadele în ultimul stadiu, prinşi din bazine
naturale, evitându-se traumatismele. Ei se separă pe sexe şi se parchează în
vase mari. Se poate folosi metoda de stimulare ecologică a maturării pentru
exemplarele incomplet mature sau chiar hipofizarea. Fecundarea se
realizează prin metoda uscată folosind icre de o femelă şi lapţi de la 2 – 3
masculi. Deoarece icrele sunt lipicioase trebuie lucrat repede pentru a evita
aglomerarea icrelor, ceea ce ar duce la pierderi importante. După fecundare,în
mediul natural icrele se prind de vegetaţie iar în cazul reproducerii artificiale
în vasul de fecundare se pun pe rame de tifon şi se intoduc în coşuri (vase) de
incubaţie pe mai multe straturi, separat pe suporţi din pânză sau alt material.
Se poate folosi şi metoda descleierii şi incubării în incubatoare Zugg-Weis.
Coşurile cu icre fecundate se pot introduce în bazine de incubaţie mici
sau în bazine naturale când se urmăreşte popularea cu plătică. Procentul de
fecunditate este de 80 % şi de supravieţuire în perioada de embriogeneză de
70 %.
Se poate realiza reproducerea în mediu natural ca la văduviţă,
respectiv în zone cu apă de circa 1 m adâncime se realizează ţarcuri îngrădite
cu suprafaţa de 20 – 30 m2 cu stuf sau împletitură de nuiele. În aceste ţarcuri
se introduce o familie formată din două femele şi trei masculi.
După depunere, fie că se lasă pentru incubare şi eclozare aici tot
materialul, larvele când trec la hrănirea activă, răspândindu-se liber, fie că se
prelevează ramurile cu icre, se introduc în coşuri de incubaţie, acestea putând
fi duse acolo unde este necesar. Ţarcurile se pot folosi din nou pentru o altă
reproducere.

9.5. Tehnologia de creştere a carasului argintiu

Carasul este un ciprinid întâlnit în toate categoriile de ape stătătoare,

lent curgătoare, amenajate sau naturale, din zona colinară până la şes. Deşi
nu este demult la noi, are o extindere foarte mare, anual obţinându-se
producţii însemnate. Din punct de vedere al calităţii cărnii este o specie
preferată de consumatori, dar tehnologic, având un ritm de creştere scăzut nu
se recomandă creşterea dirijată.

162
 Fig.35. Carasul argintiu (Carassius auratus gibelio)

Rezistă la lipsa de oxigen, la temperaturi scăzute şi la boli.

Se reproduce la 18 - 20oC fiindu-i caracteristic fenomenul de
ginogeneză. Este o specie fitofilă. Prolificitatea creşte odată cu vârsta, icrele
sunt mărunte şi au un diametru de 1,2 mm. Maturitatea sexuală este atinsă la
vârsta de 2 ani. Ponta este depusă în mai multe reprize, până în august.
Se poate creşte în monocultură sau ca specie suplimentară cu crapul.
În monocultură se creşte pentru puiet folosit la popularea bazinelor naturale
sau artificiale unde specii mai valoroase nu au condiţii corespunzătoare de
viaţă.
De asemenea, este util ca specie furajeră în cazul unor culturi de
răpitori. Sub acest aspect este important pentru că depunând ponta în mai
multe reprize şi nu toţi reproducătorii în acelaşi moment, tot timpul există
caras de diferite dimensiuni.
Reproducerea se poate face natural dirijat, folosind heleşteie de 100
m2, puţin adânci cu vegetaţie sau saltele. Se introduc 10 familii/100 m2,
formate din femele de 3 – 5 ani şi masculi de crap sau alt ciprinid care se
reproduce în aceiaşi perioadă. Masculii trebuie să nu depăşească cu mult talia
femelelor. Incubaţia durează 3 – 4 zile şi se desfăşoară în acelaşi bazin cu
predezvoltarea care durează 20 zile. De la o femelă se obţin 10.000 – 15.000
pui predezvoltaţi. Puii se trec în bazine de creştere vara I, cu mult plancton, cu
suprafaţa de câteva hectare şi cu densitatea mai mare chiar decât la crap, de
200.000 pui predezvoltaţi la ha.
Iernarea se realizează în bazine speciale sau în cele de creştere vara
I. Densitatea este de 500.000 ex./ha. Pentru a elimina dificultăţile de recoltare
a puilor predezvoltaţi – se recomandă utilizarea unui singur tip de heleşteu (de
preferinţă bazin de reproducere naturală) pe toată perioada, de la reproducere
până la de stadiul de puiet.
Carasul are un procent de supravieţuire mai mare decât crapul: în vara
I – 60 %, în vara a II-a – 90 % şi în vara a III-a – 95 %. În vara a II-a, creşterea
în monocultură nu se recomandă deoarece ritmul de creştere este lent şi
valorifică incomplet potenţialul trofic natural, deşi este eurifag. Poate fi crescut
în bălţile cu condiţii improprii de viaţă pentru crap: braţe moarte, bălţi izolate,
nealimentate cu apă sau alimentate doar prin precipitaţii, canale de irigaţii. În
amenajări nu este admis în pepiniere de crap. În heleşteiele de creştere vara
a II-a şi a III-a de crap, poate fi admis în procent redus, de 10 – 15 % faţă de
populaţia de bază, deoarece utilizează hrana suplimentară neutilizată de crap

163
şi care datorită temperaturilor ridicate din timpul sezonului vegetal, hrana
neutilizată, prin descompunere, ar influenţa condiţiile de creştere a crapului.

9.6. Tehnologia de creştere a ştiucii

Ştiuca este o specie dulcicolă relativ oxifilă, fiind întâlnită în ape

stătătoare, preferându-le pe cele cu vegetaţia, dar şi în râuri ajungând până la
zona colinară. Suportă totuşi şi ape uşor salmastre. Este foarte vorace, prin
excelenţă ihtiofagă, manifestând chiar canibalismul.

Fig.36. Ştiuca (Esox lucius)

Se reproduce în general începând cu luna februarie înaintea majorităţii

speciilor de apă dulce, chiar la temperaturi ale apei de 4 – 5oC. Prezintă
variabilitate largă în ceea ce priveşte limitele de temperatură, de reproducere
(în funcţie de vârstă), înmulţirea putând să se întindă până în aprilie. Perioada
de vârf este însă în luna martie, la o temperatură a apei de 8 – 10oC. Icrele
depuse la o pontă se lipesc la început,(2 – 3 ore), pe vegetaţie, după care se
desprind şi plutesc în masa apei aproape de fund. Durata incubării icrelor este
de cca. 2 săptămâni. Maturitatea sexuală se instalează la vârta de 3 – 4 ani,
masculul maturându-se de regulă cu un an înaintea femelei. În condiţii
tehnologice de înmulţire dirijată, se pot folosi şi reproducători de aceeaşi
vârstă.
Ştiuca este o specie importantă, atât prin calitatea cărnii şi icrelor, cât
şi prin faptul că într-un ecosistem acvatic asigură echilibrul în structura
ihtiofaunei şi valorifică speciile inferioare pe care le transformă în carne de
calitate superioară. Când este numeroasă devine dăunătoare. Trebuie amintit
că pescuitul său nu este prohibit nici măcar în perioada de reproducere.

164
 Este utilizată la creştere într-o serie de ţări din Europa. La noi în ţară
prezintă importanţă pentru obţinerea puietului ce se introduce ca material
secundar în bazinele ciprinicole şi pentru popularea apelor naturale.
Tehnologia obţinerii puilor necesită existenţa reproducătorilor.
Reproducătorii pot fi capturaţi din mediul natural sau se poate realiza
un lot propriu de reproducători.
În mediul natural sunt prinşi în locurile de aglomerare, în luna
februarie, atât transportul, cât şi prinderea fiind făcute cu deosebită atenţie,
deoarece sunt foarte sensibili la traumatisme. Menţinerea reproducătorilor în
recipienţii de transport trebuie să fie de scurtă durată deoarece pot să se
inhibe. Există diferenţe semnificative în ceea ce priveşte reacţiile la stres între
cele două sexe. Astfel, masculii pot fi reţinuţi în recipiente câteva zile, dar
femelele nu ajung la maturitate în captivitate şi nu cedează icre chiar dacă
sunt la maturitate.
În cazul formării loturilor de reproducători, aceştia se cresc în heleşteie
speciale în monocultură, în sezonul de vegtaţie, vara premergătoare
reproducerii fiind hrăniţi cu specii de talie mică, fără valoare. Cantitatea de
hrană necesară este de cel puţin 3 ori mai mare decât greutatea
reproducătorilor. Suprafaţa heleşteului de creştere este variabilă, de la 1000
m2 până la 8000 m2 cu adâncimea de 1m. La sfârşitul iernii, dar în general la
începutul lui martie, reproducătorii sunt trecuţi în heleşteie de maturare, de
dimensiuni mai reduse, în jur de 300 – 400 m2, în care se asigură curent de
apă şi hrană vie. Pentru a determina declanşarea ovulaţiei şi spermiaţiei este
necesar ca temperatura apei din heleşteul de parcare să se menţină la
valoarea necesară reproducerii. Scăderea sau creşterea bruscă a
temperaturii, în afara limitelor optime, poate compromite total maturarea.
În aceste bazine mici reproducătorii pot fi număraţi uşor şi când se
constată că formează grupuri mici din ambele sexe, indică apropierea
momentului de înmulţire, în acest moment se prind şi se folosesc la
reproducere.
Din punct de vedere tehnologic, reproducerea poate fi dirijată sau
artificială.
Reproducerea dirijată se realizează în bazine mici de cca. 1000 m2,
dar se pot utiliza chiar cele folosite pentru crap (ştiuca se reproduce înaintea
crapului). În aceste heleşteie se introduc saltele artificiale, se inundă imediat
după topirea gheţii şi la temperatura apei de 8 – 10oC se populează cu famili
de reproducători, a căror structură este de o femelă la 2 – 3 masculi. La 1000
m2 se pot introduce 2 – 4 familii. Femelele au greutatea de 1 – 2 kg şi vârsta
de 3 – 5 ani, iar masculii 2 – 4 ani şi 0,5 – 1 kg. Durata incubării icrelor este
influenţată de temperatură, dar în general se desfăşoară în 10 – 14 zile, iar
după eclozare resorbţia sacului vitelin are loc după 7 – 8 zile. Pentru a evita
165
canibalismul este necesar ca puietul să fie transferat după 20 zile în alte
heleşteie.
Reproducere artificială se realizează prin mulgerea reproducătorilor,
folosind metoda uscată şi pentru stimularea maturării celulelor sexuale
reproducătorii pot fi hipofizaţi: femelele sunt stimulate cu 3 – 4 mg hipofiză/kg
corp şi masculii cu 1,5 – 2 mg/kg corp.
Injectarea se poate face şi cu hipofize de crap. Masculii se maturează
mai devreme decât femelele, astfel că pentru a evita o eventuală insuficienţă a
lor pe durata perioadei de reproducere, este necesar ca lichidul seminal să fie
colectat în recipiente, ţinând seama că la temperatura de 15oC viabilitatea lor
este de 1 – 2 min. La o mulgere, masculii cedează o cantitate mică de lichid
seminal, dar este important de menţionat că acelaşi reproducător poate ceda
lichid seminal de 3 – 4 ori într-o perioadă de reproducere. Lichidul de bună
calitate are un pH de 7,3 – 7,6 şi o consistentă vâscoasă ca smântâna albă.
Cel de calitate inferioară are pH-ul sub 7 şi o consistenţă slabă, apoasă. Într-
un mm3 lichid de calitate bună se găsesc 20 mil. spermatozoizi. Din practică
se poate spune că o cantitate de 0,02 cm3 lichid semional conţine suficienţi
spermatozoizi pentru a fecunda 100 cm3 icre.
Femelele bine maturate se observă relativ uşor deoarece ţinute cu
capul în sus icrele curg singure. În mod obişnuit acestea se obţin prin
presarea abdomenului longitudinal, de sus în jos, în lungul liniei axiale a
abdomenului, apăsarea oprindu-se când apar urme de sânge. De la o femelă
se recoltează o porţie. Odată cu icrele se obţine şi lichidul ovarian, foarte
necesar la fecundare. Porţionarea icrelor ţine seama de capacitatea
incubatorului folosit. Astfel într-un incubator Zugg-Weis se pot introduce
50.000 – 60.000 icre. Peste o porţie de icre se adaugă 3 – 4 ml lichid seminal,
care poate proveni direct de la masculi sau din eprubeta în care a fost colectat
în prealabil lichidul respectiv. După metoda uscată, se omogenizează cele
două tipuri de celule şi după 1 – 2 min. se adaugă apă într-o cantitate dublă
faţă de volumul icrelor. Se lasă apoi în repaus 2 – 3 min. (după alţi autori 10
min.) pentru fecundare.
Mobilitatea şi forţa de penetrare a spermatozoizilor sunt favorizate de
un pH cuprins între 5 – 9 al amestecului de icre, lichid ovarian şi apă. La un
pH mai mic decât 5 mobilitatea scade. Mobilitatea mai este influenţată de
temperatură, scăzând pe măsură ce creşte temperatura (scade şi viabilitatea),
şi de diferiţi ioni de Ca, Ba, Mg etc.
Icrele, în contact cu apa, prin hidratare îşi măresc volumul cu până la
40 %, ajungând de la 1,5 – 2 mm în diametru la recoltare, la 2,5 – 3 mm după
hidratare. Procentul de fecunditate în condiţii normale este de 80 – 90 %.
După ultima spălare (se spală cu apă până ce se elimină toate
impurităţile), icrele se introduc în incubatoare. Trebuie o atenţie deosebită în

166
manipularea lor pentru că după hidratare membrana icrelor este foarte fragilă
şi icrele se sparg uşor la cele mai mici şocuri. Se folosesc diferite tipuri de
incubatoare: Zugg-Weis, Kannegietter şi Mac-Donald. Al doilea tip este
confecţionat din sticlă sau material plastic, având capacitatea de 6 – 7 l până
la 10 – 12 l, forma unui trunchi de con, cu posibilitate de scurgere a apei prin
partea superioară. Diametrul inferior faţă de cel superior este de ¼ până la
1/6. Ca şi la incubatorul precedent, menţinerea icrelor în masa apei se face
print-o alimentare din partea inferioară.
Al treilea tip este de capacitate asemănătoare cu a celui precedent şi
poate fi din sticlă, material plastic sau un alt transparent.
În principiu, are două tuburi de sticlă, unul prin care se face
alimentarea şi care ajunge până în partea inferioară a incubatorului şi al doilea
prin care se face evacuarea, prevăzut cu o sită pentru a nu pierde icrele, la o
cotă de 1/3 din înălţime. Acest incubator prezintă dezavantajul că nu se pot
îndepărta icrele infestate de Saprolegnia, ca şi cele nefecundate. Incubarea
embrionilor durează 12 zile, în medie 120o zile (95-150o zile). Pe toată
perioada de incubaţie este necesar urmărirea dezvoltării embrionilor în
primele 2 – 3 zile, icrele se pot lipi între ele sau de pereţii incubatorului fiiind
necesară desprinderea lor.
Apa de alimentare trebuie să fie curată, oxigenată şi la temperatura de
8 – 14oC. Necesarul de oxigen diferă în funcţie de etapa de embrionare astfel
încât pentru 1 kg icre embrionate incubate la 12oC, nevoia de oxigen creşte de
la 6 mg/h/cm3 în stadiul de morulă la 130 mg/h/cm3 în apropierea eclozării.
Debitul de alimentare se reglează astfel încât icrele să fie într-o continuă
mişcare. Pentru un incubator de 6 – 8 l, debitul creşte de la 3 l/min. la 5 – 8
l/min.
După eclozare larvele au tendinţa să stea pe fund, deoarece în mediul
natural se prind de un suport vegetal. Pentru a asigura respectarea acestei
particularităţi ecologice acestui aspect ecologic, cu puţin timp înainte de
eclozare, când s-au acumulat 115 grade zile. Şi când embrionul devine relativ
mobil, adică aproape de ecloziune, icrele se transvazează prin sifonare în
nişte lăzi de eclozare cu dimensiuni de 50 x 40 x 50 cm. O astfel de ladă are
partea inferioară cu pereţii dubli. Peretele superior este prevăzut cu o sită cu
ochi sub 2 mm, iar icrele înainte de eclozare se distribuie pe această sită.
Există şi varianta ca pe sită se aşează în prealabil ramuri de vegetaţie şi apoi
se pun icrele respective, vegetaţia mărind suprafaţa astfel încât într-o ladă să
se asigure maxim 10 icre/cm2.
În perioada de incubaţie-eclozare, în mod normal se înregistrază
pierderi de 20 %, dar acestea pot ajunge chiar la 40 %.
Larvele eclozate se fixează mai întâi pe suport şi după câteva zile
încep să devină mobile. Ele ar trebui să rămână în lăzile de eclozare până la

167
resorbţia totală a sacului vitelin, adică 10 – 12 zile (uneori numai 7 – 8 zile în
funcţie de temperatură).
În nutriţie, ştiuca foloseşte aproape numai hrană vie şi încă de la talii
mici de 6 – 10 cm devine ihtiofagă, apărând frecvent canibalismul.
Pentru vara I se impun trei etape de creştere:
1.creşterea puietului până la 3 – 4 săptămâni;
2.creşterea puietului până la 6 – 8 săptămâni;
3.creşterea puietului până la vârsta de o vară în heleşteie de crap.
Prima etapă are loc în puierniţe de circa 2 – 4 m2, cu adâncime de 30 –
50 cm, din beton clasic, circulare sau dreptunghiulare, străbătute permanet de
curent redus de apă. Densitatea de populare este de 2500 larve/m2,
obţinându-se la sfârşitul etapei circa 1500 larve/m2, cu pierderi de 60 %.
Deoarece bazinele sunt utilizate pe o durată mică de timp, ele pot fi folosite şi
pentru creşterea unui alt lot de larve. Sunt hrănite intens cu plancton, fie
produs special, fie recoltat din bazine naturale. Pe măsura epuizării rezervelor
viteline după trecerea perioadei mixte de hrănire, încă din ultima perioadă de
menţinere în lăzile de eclozare li se administrează organisme planctonice
mărunte. Larvele de 10 – 12 mm sunt preponderent fitoplanctonofage, iar
când ajung la 15 – 20 mm încep să se hrănească în principal cu zooplancton.
Următoarea etapă constă în creşterea puilor până la vârsta de 6 – 8
săptămâni. Se pot utiliza bazine asemănătoare constructiv celor de
reproducere-predezvoltare a crapului sau chiar în bazine în care se practică
ciprinicultura, unde există bazine de reproducere-predezvoltare pentru crap. În
acest ultim caz se ţine seama că bazinele respective se vor folosi şi pentru
reproducerea crapului şi este necesar să fie clorinate pentru a distruge
eventualul puiet de ştiucă rămas. Popularea se face în a doua jumătate a lunii
aprilie la o densitate diferită, de la 10.000 la 25.000 exemplare de 3 – 4
săptămâni la ha, care înregistrează de regulă o supravieţuire de 20 % (5 – 50
%),şi se poate obţine la sfârşitul etapei 2500 – 5000 ex./ha în vârstă de de 6 –
8 săptămâni. La sfârşitul etapei, puietul ajunge la o lungime de 9 – 10 cm şi o
greutate medie de circa 5 g/ex. (1 – 20 g/ex.).
Supravieţuirea este în general redusă, pe de o parte datorită variaţiei
bruşte de temperatură din această perioadă şi pe de altă parte datorită
manifestării canibalismului. Deşi la puiet hrănirea este încă preponderent
zooplanctonică, pentru a evita canibalismul sau a-l limita este necesar să se
asigure hrană naturală reprezentată de zooplancton.
În etapa de creştere a puietului de ştiucă în heleşteie de vara a II-a sau
a III-a pentru crap, se ţine seama că la vârsta de 30 – 35 zile puietul înoată
activ în masa apei, devenind cu precădere ihtiofag folosind în hrană puietul
altor specii nevaloroase pătruns în bazine odată cu apa de alimentare sau
168
chiar puietul speciilor de cultură, ce apare printr-o reproducere necontrolată a
acestora (în cazul când în heleşteiele respective sunt şi exemplare mai
precoce care pot să se înmulţească).
Popularea se face cu puiet de 6 – 8 săptămâni la o densitate de 150 –
300 ex./ha (până la 5 % din efectivul de bază). Toama puii ajung la o lungime
de 20 – 40 cm şi o greutate medie de 200 g/ex. (150 – 500g/ex., în funcţie de
disponibilul de hrană). Admiţând că în această perioadă pierderile sunt de
circa 10 %, se poate obţine toamna suplimentar o producţie de circa 50 kg/ha
ştiucă de o vară.
Pentru simplificarea tehnologiei, heleşteiele de creştere a crapului în
vara a II-a şi a III-a, pot fi populate cu material în vârstă de 3 – 4 săpt., obţinut
în puierniţe la o densitate de 1000 ex./ha, dar pierderile sunt mai mari şi pot
ajunge la 50 %.
La sfârşitul toamnei, materialul biologic are lungimea şi greutatea ca şi
în cazul precedent şi dă o producţie suplimentară de 20 – 50 kg/ha.
Heleşteiele de creştere a crapului în vara I, a II-a şi a III-a pot fi
populate şi cu icre embrionate de ştiucă, dar acestea trebuie protejate în
perioada de incubaţie şi în perioada postlarvară când pot fi pierderi mari
datorită diverşilor prădători.
Ca specie suplimentară în heleşteiele ciprinicole, ştiuca poate fi
crescută până la 3 veri. După unii tehnologi, la vârsta de două veri poate
ajunge la 0,7 – 1,8 kg, cu o lungime de 40 – 55 cm şi la vara a III-a la o
greutate de 2 – 3 kg şi la o lungime de 60 – 80 cm. Peste vârsta de trei veri
ştiuca nu se mai creşte în heleşteiele ciprinicole datorită dimensiunilor mari
existând pericolul de a provoca pierderi în efectivul de bază. Reproducătorii de
ştiucă pot fi crecuţi în bazine unde există sau poate fi introdus peşte fără
valoare.
Bazinele naturale fără ştiucă sau cu exemplare izolate pot fi populate
cu ştiucă pentru a se realiza echilibrul ecologic normal între peştii răpitori şi cei
paşnici, pot fi populate cu larve ce înoată activ sau care au sacul vitelin
incomplet resorbit sau mai bine cu puiet de 3 – 4 săptămâni din puierniţe.
Transportul de la pepiniere la locul de deversare se face în recipiente
sau pungi din polietilenă, la o densitate de 300 – 600 ex./l apă.
Deversarea se face în locuri liniştite, puţin adânci, cu vegetaţie
submersă şi zooplancton.
Pentru bazinele naturale, normele de populare se stabilesc după
aceleaşi criterii ca şi la ciprinide. Pentru râuri se consideră, orientativ, că se
pot introduce circa 1000 ex. de 3 – 4 săpt. Pe km, cu un procent de revenire
de cca. 10 % peşte adult de 3 ani.

169
 În concluzie, esocicultura poate avea ca obiective obţinerea de icre
embrionate, obţinerea de puiet de 3 – 8 săpt. într-o pepinieră sau creşterea în
monocultură în diferite bazine naturale (de exemplu în canalele de irigaţie
unde poate valorifica eficient speciile nevaloroase).

9.7. Tehnologia de creştere a şalăului

Şalăul ajunge în mod obişnuit la o lungime de 40 – 70 cm şi o greutate

de 1 – 2 kg, dimensiuni corespunzătoare şi reproducătorilor. Se întâlneşte în
ape naturale, stătătoare sau lent curgătoare, suportând şi ape salmastre (10 –
12 g NaCl/litru). Preferă apele cu fundul tare, nisipos, argilos, bine oxigenate.
Este considerat specie semimigratoare – primăvara pătrunde înainte
de reproducere în zonele inundabile de unde se retrage la scăderea apelor,
dar sunt şi bazine care nu au legătură cu ape curgătoare unde există şalău,
acesta fiind sedentar. Se reproduce primăvara înaintea celor mai multe
ciprinide, începând de la temperatura de 10oC. Dar în masă, procesul de
depunere al pontei începe la 14 – 16oC, din primele decade ale lunii aprilie
până la sfârşitul lunii mai.

Fig.37. Şalăul (Stizostedion lucioperca)

Icrele sunt depuse pe vegetaţie (specie fitofilă), într-o singură porţie,

de obicei la adâncimea de cca. 1 m şi chiar mai mult.
Icrele depuse de o femelă variază între 150.000 – 200.000, au
diametrul sub 1 mm (0,6 – 0,8 mm), iar după mulgere ajung prin hidratare la
diametrul de 1,5 mm.
Maturitatea sexuală se instalează la vârsta de 3 – 4 ani la femele, când
au dimensiuni de 30 – 40 cm şi la vârsta de 2 – 3 ani la masculi, având
dimensiuni de 25 – 30 cm.

170
 Comparativ cu ştiuca dezvoltarea este mai înceată, dar unii apreciază
mai mult şalăul deoarece are carnea mai bună, este mai puţin vorace,
consumă mai puţin peşte pentru 1 kg spor şi foloseşte specii de talie mai mică
comparativ cu ştiuca (care poate înghiţi exemplare ce reprezintă 50 % din
greutatea proprie).
Şalăul este crescut artificial în Europa Centrală pentru obţinerea de
puiet în vederea repopulării sau populării bazinelor naturale sau pentru
creştere ca specie suplimentară(10%) alături de ciprinidele folosite ca material
de bază dar ca şi ştiuca poate fi crescut ca produs pentru consum.
O crescătorie de şalău poate avea următoarele categorii de bază:
- heleşteie de iernat reproducători cu suprafaţa de 0,1 – 0,2 ha
alimentate continuu cu un debit de 15 – 20 l/sec/ha şi cu adâncimea de 1,5 –
2 m. Reproducătorii pot proveni din mediu natural sau din lot propriu obţinut
prin selecţie din heleşteiele în care este crescut special, sau din heleşteie
unde este crescut în policultură cu alte ciprinide.
- heleşteie de iernat a puietului de o vară, cu suprafaţa de 0,5 – 1 ha,
cu adâncimea de 1,5 – 2m şi cu acelaşi debit de alimentare.
- heleşteie de parcare a reproducătorilor pe timp scurt, cu suprafaţa de
60 – 100 m2 şi adâncimea de 1 – 1,5 m. Debitul de alimentare este de 20 – 25
l/sec/ha.
- heleşteie de reproducere, de dimensiuni mai mici, cu suprafaţa de 0,1
ha şi adâncimea de 1,5 – 2 m.
Când reproducătorii sunt prinşi din mediul natural, aceştia se prind
toamna la temperaturi scăzute pentru a fi evitate pierderile la transport.
Transportul se face cu viviere sau hidrobioane cu aport de oxigen.
Pentru perioada octombrie-martie se ţin în heleşteie de iernat, sunt hrăniţi cu
hrană naturală, formată din peşte viu, reprezentând 0,5 – 1 % din greutatea
reproducătorului.
Densitatea de populare cu reproducători a heleşteielor de iernare este
de 1 ex./m2. La începutul lunii aprilie, când apa ajunge la temperatura de 9 –
10oC, reproducătorii se pescuiesc şi se introduc în heleşteie de parcare
separat pe sexe. Dimorfismul sexual este puţin evident, orientarea făcându-se
după volumul abdomenului.
Reproducerea se poate face în două moduri:
-reproducerea dirijată cu saltele artificiale;
- reproducerea artificială.
La reproducerea dirijată heleşteiele trebuie să aibă formă alungită,
eventual un canal în care să se menţină o viteză a apei de 1 – 1,5 m/sec. În
171
heleşteie se introduce un număr corespunzător de familii de reproducători,
alocându-se pentru o familie 20 – 40 m2. Familiile sunt alcătuite în mod
obişnuit dintr-un mascul şi o femelă, dar pot fi folosiţi şi doi masculi la o
femelă, în cazul în care există diferenţe în ceea ce priveşte gradul de
maturare la introducerea în heleşteie.
Este foarte important modul de construcţie a cuiburilor artificiale şi
amplasarea acestora. Cuiburile au suprafaţa de aproximativ 1 m2 şi sunt
introduse astfel ca partea inferioară a vegetaţiei ce intră în alcătuire să fie la
0,5 m faţă de fund pentru a nu se mâli. De asemenea pentru a putea fi
recunoscute în vederea controlului pontei, acestea sunt marcate cu un flotor
sau cu un alt sistem.
În bazinele de reproducere, reproducătorii se introduc atunci când
temperatura apei se situează la cca. 12oC. Din momentul lansării se urmăreşte
zilnic dacă a avut loc depunerea pontei care devine masivă la 16oC.
Numărul de cuiburi este egal cel al numărului de familii. Sepoate
amplasa un număr de cuiburi chiar dublufaţă de numărul de familii.
Când se constată prezenţa icrelor depuse se poate determina
cantitatea lor şi procentul de fecunditate. Dacă nu există posibilitatea realizării
de heleşteie de reproducere, în heleşteiele de creştere a crapului (vara a II-a)
se delimitează zona unde se introduc saltelele şi reproducătorii (bazinele de
creştere a crapului sunt frecvent populate cu şalău prin introducerea de icre
embrionate).
Unii tehnologi recomandă pentru reproducere utilizarea de viviere de
1,5 m3 (1,5 x 1 x 1). În aceste viviere se introduce câte un cuib cu o familie şi
se amplasează într-un bazin cu adâncimea mai mare, cu curent intens al apei
astfel încât să fie sub nivelul apei cu cca. 75 cm şi deasupra fundului cu 0,5 m.
Metoda este simplă din punct de vedere tehnologic, dar are influenţă negativă
asupra reproducătorilor deoarece poate apare inhibiţia acestora datorită
stresului provocat de spaţiul limitat.
La reproducerea artificială se poate folosi metoda uscată, metoda
umedă sau metoda suedeză. Ultima metodă presupune utilizarea unei benzi
de tifon de 1 m lungime şi 20- 25 cm lăţime, pe care se distribuie icre care se
lipesc după care banda este trecută printr-o suspensie cu lichid seminal
mascul.
Indiferent de modul în care se obţin icrele fecundate urmează
incubaţia, ce se realizează în coşuri de incubaţie. În acestea se introduc
ramurile cu icrele depuse.
Pentru creşterea larvelor în etapa a II-a (predezvoltare) se introduc în
heleşteie mici.

172
 În coşurile de incubaţie, icrele fecundate pot fi depuse pe 2 – 3 rânduri
pentru a asigura condiţii favorabile pentru larvele care eclozează.
Coşurile se instalează deasupra fundului la circa 25 cm şi sub nivelul
apei fiind fixate de un suport. Suportul indică şi locul de amplasare.
Orientativ într-un coş de incubaţie se introduc cca. 20.000 icre
fecundate. Admiţând pierderile normale în perioada de embriogeneză de
cca.10 – 20 %, într-un bazin în care are loc şi predezvoltarea timp de 4 – 8
săptămâni, se pot introduce cca. 200.000 – 240.000 icre.Tehnologiile aplicate
în Ungaria prevăd ca ramurile cu icre (saltelele) să fie trecute în camera de
incubaţie unde se asigură temperaturi de 14 – 15oC şi să fie stropite continuu
sau intermitent cu apă curată. Când se observă că se apropie momentul
eclozării cuiburile respective se trec în heleşteie de creştere a larvelor.
Conform unor tehnici aplicate în diferite centre, icrele se pot transporta la alte
unităţi în stadiul în care embrionul a ajuns în faza de apariţie a globilor oculari.
Creşterea larvelor se face în heleşteie în care are loc incubarea,
eclozarea şi creşterea. Heleşteiele trebuie să asigure hrana naturală din
belşug obţinută prin administrarea îngrăşămintelor. La început larvele
consumă rotifere, naupli de copepode, crustacei şi alte forme zooplanctonice.
La o lungime mai mare de 1,5 cm consumă şi chironomide. La 4 – 5
săptămâni de la eclozare consumă icre şi apoi devin răpitori. Dacă alevinii nu
au hrană apare canibalismul chiar la dimensiuni ale larvelor de 4 cm.
Densitatea de populare este de 200.000 larve/ha. După o durată de
creştere de 4 – 8 săptămâni recoltarea puilor se face ca la ciprinide. Puii de 4
– 8 săptămâni pot fi deversaţi în mediu natural sau pot fi crescuţi până la
vârsta de o vară în monocultură. În monocultură hrana este formată din peşti
fără valoare economică. Se consideră că se pot obţine 15.000 – 30.000 pui de
o vară /ha cu lungime de 8 – 20 cm şi greutate de cca. 40 g/ex. Pierderile la
incubaţie sunt de 10 – 20 %, la creştere vara I de 75 %, iar în vara a II-a şi a
III-a de 5 – 10 %.
Şalăul se creşte în mod frecvent în policultură, ca specie suplimentară.
Astfel, în heleşteiele carpicole populate cu crap de un an se pot introduce
circa 1000 icre embrionate la ha, din care în urma unor pierderi de cca. 85 %
se obţin aproximativ 150 exemplare de o vară la ha. Toamna puii ajung la o
greutate de 50 – 60 g/ex. Decizia privind norma de populare cu şalău de un an
provenind din la heleşteiele de iernat este în funcţie de prezenţa cantitativă a
speciilor de peşti lipsite de valoare; astfel, la circa 50 kg/ha peşti fără valoare
se populează cu 900 – 1000 ex. şalău de un an, la peste 200 kg/ha peşte fără
valoare norma de populare este de 4000 ex şalău. Dacă se introduc pui
predezvoltaţi cu vârsta de peste 4 săptămâni norma se majorează cu 50 %,
având în vedere pierderile.

173
 Unii tehnologi apreciază că este necesar ca şalăul cu care se
populează să fie mai mare cu un an faţă de specia de bază; alţii însă
consideră că poate fi de aceeaşi vârstă pe considerentul că este mai puţin
rapace.

9.8. Tehnologia de creştere a somnului

Somnul poate ajunge la dimensiuni foarte mari, de până la 4 m şi 300

– 400 kg.
Comparativ cu răpitorii prezentaţi anterior creşterea lui fie în
monocultură, fie în policultură, este recomandată datorită posibilităţilor pe care
le are de a rezista la condiţii precare de viaţă. Are un spectru nutritiv mai larg
şi se creşte mai uşor.

Fig.38. Somnul (Silurus glanis)

Reproducătorii se pot obţine prin creşterea materialului sub formă de

remonţi în heleşteiele ciprinicole sau prin capturare din mediul natural. Pentru
creştere în unităţi piscicole se utilizează heleşteie mici de 2 – 4 ha, cu
adâncime de 1,5 m, cu posibilităţi de evacuare totală a apei, sau se cresc în
heleşteie de îngrăşare a crapului.
Iernarea are loc în heleşteie de creştere sau în heleşteie speciale
asemănătoare constructiv cu cele de crap.
Somnul se reproduce în aceeaşi perioadă cu crapul, la o temperatură
de 18 – 20oC. Din heleşteiele de iernat reproducătorii se scot primăvara, la
începutul lunii aprilie şi se parchează separat pe sexe.
Bazinele de parcare recomandate de tehnologi au o suprafaţă de
aproximativ 300 m2, adâncimea de 2 – 2,5 m şi debitul de alimentare continuu

174
de 5 – 7 l/sec/ha. În aceste bazine, reproducătorii se pot introduce încă din
toamnă, fiind hrăniţi cu peşte fără valoare economică.
Selecţionarea lotului de reproducători activi se poate face toamna sau
primăvara. În timpul iernării se hrănesc cu o cantitate de peşte ce reprezintă
de 2,5 ori masa reproducătorilor.
Primăvara se sortează pe sexe. Dimorfismul sexual este mai
accentuat decât la ceilalţi răpitori. La femelele abdomenul este bombat, porul
genital are un contur circular iar în apropierea depunerii capătă o culoare
roşietică. Masculii au abdomenul mai mic, porul genital este alungit, liniar sau
sub forma litarei “Y” iar radia principală a pectoralelor zimţată. De asemenea
se constată o intensificare a coloraţiei corpului.
Parcarea se face la o temperatură de 12oC, reproducătorii selecţionaţi
având vârsta de 4 – 8 ani şi greutatea de peste 8 kg.
Puietul este obţinut prin reproducere naturală dirijată sau prin
reproducere artificială.
Prolificitatea variază în funcţie de dimensiunea reproducătorilor având
valori ce oscilează între 5.000 – 25.000 icre/kg femelă.
Reproducerea naturală dirijată se poate realiza în heleşteie cu
suprafaţa de 0,5 – 1 ha,la o norma de 10 familii/ha. Raportul între sexe este
de 1/1, fiind o specie monogamă.
Bazinele se inundă cu o zi înainte de lansarea reproducătorilor, în
prelabil instalându-se şi cuiburi de reproducere la 4 – 5 m distanţă între ele.
Apa trebuie să acopere aceste saltele.
Lansarea reproducătorilor se face atunci când temperatura apei se
menţine dimineaţa timp de câteva zile la 18 – 19oC şi ajunge după-amiaza la
23 - 25oC. În funcţie de temperatură, reproducerea are loc de la sfârşitul lunii
aprilie până la sfârşitul lunii iunie.
După depunerea pontei masculul rămâne în apropierea cuibului timp
de câteva zile.
Procentul de fecunditate este în medie de 70 – 80 %. De la o femelă
cu greutatea de 8 – 10 kg se pot obţine în final în jur de 10.000 pui de somn
de o vară.
Dacă se ia în calcul valoarea medie de 10.000 icre/kg femelă, de la un
exemplar de 10 kg se obţin 100.000 icre. La un procent de fecunditate de 80
% rezultă 80.000 icre fecundate. Dacă pierderile la embriogeneză sunt de 20
% mai rămân 64.000 icre. Pierderile de la eclozare până la resorbţia sacului
vitelin sunt de cca. 20 %, ceea ce duce la obţinerea a cca. 50.000 larve de 5 –
6 zile. Pierderile în timpul predezvoltării se situează la cca. 50 – 70 %, ceea ce
duce la obţinerea de 25.500 ex. puiet predezvoltat.Îtrucât pierderile pe
175
parcursul primei verise situează la cca. 50% numărul de pui de somn vara I,
obţinuţi de la o femelă este de 12.500 (valoare apropiată de cifra menţionată
anterior).

9.9. Sturionicultura

Sturionii sunt specii relicte, răspândite în emisfera Nordică, în America

de Nord, Europa şi Asia. La noi în ţară se găsesc 5 specii, două din genul
huso şi trei din genul Acipenser. Patru dintre ele sunt mai des întâlni şi anume:
morunul (Huso huso), nisetrul (Acipenser güldenstaedti), păstruga (Acipenser
stellatus) şi cega (Acipenser ruthilus).

Fig.39. Morunul (Huso huso)

Fig.40. Nisetrul (Acipenser güldenstädti)

Morunul şi nisetrul sunt migratori. Trăiesc în mare şi se reproduc în

Dunăre unde vin o dată sau de două ori pe an: primăvara (migraţia de
primăvară, exemplarele prezintă gonade în stadiul IV de maturare) şi toamna
(migraţia de toamnă, exemplarele prezentând gonade în stadiul III de
maturare).
Exemplarele care migrează primăvara se şi reproduc în acest anotimp,
iar cele care migrează toamna iernează în Dunăre şi se reproduc primăvara.
Există situaţii când se întâlnesc exemplare care se reproduc în afara celor
două migraţii.
În principiu tehnologia de reproducere se referă la următoarele etape :
176
  recoltarea reproducătorilor;
 transportul reproducătorilor;
 parcarea reproducătorilor;
 hipofizarea cu hipofiză de sturioni sau cu hipofiză de crap (doză
dublă);
 recoltarea produselor seminale;
 fecundarea uscată sau semiuscată (mai frecvent);
 incubarea;
 predezvoltarea (care durează în medie cca. 30 zile, exemplarele
ajungând la o greutate de aprox. 2 g/ex.);
 trecerea puilor în mediul natural (ulterior puii se cresc în sistem
intensiv sau extensiv timp de 3 ani, până ating talia de valorificare);
 recoltarea peştilor adulţi din mediul natural se efectuează în perioada
de migrare.
Pentru sturionii anadromi recoltarea reproducătorilor se face
primăvara, când temperatura apei ajunge la 13oC pentru nisetru, 15 – 20oC
pentru păstrugă şi 10 - 15oC pentru morun. La sturionii dulcicoli, recoltarea
reproducătorilor se face la o temperatură de 10 – 20oC pentru cegă.
În concluzie, temperatura medie de recoltare a reproducătorilor din
speciile amintite anterior este de cca. 15oC. La această valoare a temperaturii
se constată un grad avansat de maturare, gonadele sunt aproape de stadiul
V.

Fig.41. Cega (Acipenser stellatus)

177
 Fig.42. Păstruga (Acipenser sturio)

Sunt însă situaţii când reproducătorii nu se găsesc în stadiul de

„curgere” (în acest stadiu reproducătorii cedează produsele sexuale fără
intervenţia tehnologului) şi nu cedează produse seminale. Dacă de la masculi
se poate obţine lichid seminal, de la femele nu se pot obţine prin mulgere icre,
chiar dacă sunt hipofizate. Este posibil ca acestea să aibă un grad mare de
sensibilitate şi datorită stresului acumulat după prindere să nu cedeze icre,
chiar dacă sunt mature (fapt constat şi la alte specii).
Reproducătorii capturaţi primăvara se transportă în viviere şi sunt
parcaţi în bazine cu particularităţi constructive diferite, având în general
adâncimea de 2 – 2,5 m.
Numărul de exemplare/unit. de volum (m3 apă) este stabilit în funcţie
de talie: un morun / 3 m3 apă, un nisetru / 1,5 m3 apă, o păstrugă / 1,5 m3 apă
şi o cegă / 0,3 m3 apă.
Parcarea reproducătorilor după prindere se face separat pe sexe.
Durata transportului de la locul de prindere până la bazinele de parcare ar
trebui să nu fie mai mare de 48 ore.
La temperatura caracteristică a momentului reproducerii fiecărei specii
se face injectarea cu hipofiză de sturion sau cu hipofiză de crap, dar în doză
dublă.
Procentul de maturare a reproducătorilor hipofizaţi după capturare
(reproducătorii se ţin câteva zile până la injectare, timp în care cantitatea de
O2 minim necesar este de 6 mg/l apă) variază în general între 50 – 80 %, în
funcţie de stadiul maturării în momentul injectării.
Gradul avansat de maturare a gonadelor se apreciază după conţinutul
în hemoglobină şi albumină. Se obţine un grad de maturare de 100 % şi un
procent de fecunditate mai mare de 80 % dacă hemoglobina este de 52 – 59
% la morun, 52 – 58 % la nisetru şi 50 – 58 % la păstrugă, iar albumina din
sânge este de 3,2 – 4 % la morun, 2,9 – 4,6 % la nisetru şi 3 – 3,7 la păstrugă.
178
 Icrele de sturioni au mai mulţi micropili, fapt care conduce în mod
obişnuit la înregistrarea unui procent de fecunditate este de peste 80 %.
Injectarea se face în muşchiul dorsal într-o doză sau în două doze
(prima cuprinde 2/3 din total, iar cea de a doua se face la 10 – 12 ore după
prima). În cazul folosirii hipofizei de crap, doza se dublează faţă de cea de
sturion.
Într-o serie de experimente s-a folosit hipofiză de crap pentru
injectarea ambelor sexe la păstrugă, primăvara. Doza folosită la femele a fost
de 4 – 6 mg/kg corp şi la masculi de 2 – 3 mg/kg corp. Injectarea s-a efectuat
în două reprize la femele, iar la masculi într-o repriză, odată cu cea de-a doua
doză de la femele (tehnologie asemănătoare cu cea de la ciprinide asiatice).
Cantitatea de ser fiziologic este mică şi depinde de cantitatea de
pulbere de hipofiză, situându-se la nivelul de 1 ml pentru prima doză şi 2 ml
pentru a doua doză.
După cca. 10 – 15 ore de la injectare se face controlul maturării.
La femelele ajunse la gradul IV de maturare abdomenul este moale,
ca şi la păstrăv şi înclinând femela cu capul în sus sau în jos, masa de icre se
deplasează în sens opus.
Pentru a avea un grad de certitudine ridicat privind stadiul de maturare
a ovulelor se poate introduce în oviduct un tub cu diametrul de 0,3 – 0,5 cm pe
o distanţă de 5 – 10 cm.
Prezenţa icrelor în oviduct se constată prin pătrunderea lor în tubul de
sticlă, fapt care constituie un indiciu al declanşării ovulaţiei (respectiv al
capacităţii femelelor de a depune icrele). Dacă pe lângă icre apare şi o
cantitate însemnată de lichid ovarian, femela trebuie lăsată încă aproximativ 2
ore înainte de a fi transportată la staţia de incubare pentru recoltare.
Recoltarea lichidului seminal la toţi sturionii se poate face prin mulgere
fără sacrificare sau folosind chiar o sondă ce se introduce prin porul genital şi
prin aspiraţie se recoltează lichidul spermatic, evitând astfel presarea
abdomenului.
Referitor la femele apar diferenţe în ceea ce priveşte soluţiile de
obţinere a icrelor. Astfel, la cegă, o parte din ovule se pot recolta prin mulgere,
iar restul prin sacrificare în timp ce la ceilalţi sturioni recoltarea se face de
regulă prin sacrificare.
În ultimul timp recoltarea se face evitând pierderea reproducătorilor.
Aceasta constă în realizarea unei incizii de câţiva centimetri (5 – 10 cm) la
nivelul abdomenului, prin care se recoltează numai icrele ce curg după
masarea acestuia. Restul icrelor nu se utilizează deoarece nu au ajuns la
maturitate. Ulterior incizia se coase folosind tehnica chirurgicală normală, se

179
dezinfectează şi se administrează local (sau general) antibiotice după care
reproducătorii sunt plasaţi în bazine de refacere.
Pentru obţinerea unei fecundităţi ridicate este necesar ca icrele să fie
mature. Gradul de maturare se depistează cu ajutorul unei soluţii de albastru
de metilen cu apă (o picătură de albastru de metilen la 10 ml apă).
Într-o asemenea soluţie se introduce (în mod obişnuit) 1 cm3 icre la 5
ml soluţie. În funcţie de gradul de maturare soluţia se decolorează într-un timp
mai mare sau mai mic. Dacă icrele sunt de bună calitate, soluţia se
decolorează în 30 – 60 min. şi icrele se hidratează. Dacă decolorarea are loc
după 70 – 90 min. în icrele recoltate sunt multe nematurate, deci au un
procent de fecunditate redus.
În funcţie de specie, icrele se recoltează în vase cu volume adecvate,
dar cel mai frecvent de volume mari (ligheane de 15 l). După recoltarea
completă icrele se împart în porţii de câte 2 kg, în funcţie de specie, şi se
adaugă lichid seminal de la 2 – 3 masculi în cantitate de 10 ml pentru 1 kg de
icre.
La metoda semiumedă se foloseşte lichid seminal diluat respectiv 1
volum de lichid spermatic la 200 volume apă.
Prin metoda de fecundare uscată se amestecă cele două tipuri de
celule sexuale circa 3 min. apoi se adaugă 4 – 5 litri de apă / 1 kg icre.
După omogenizarea cât mai completă se lasă 1 – 2 min. pentru
fecundare, după care se spală pentru a se evita lipirea lor (acest proces se
numeşte descleiere).
Pentru descleiere, la noi în ţară, s-a folosit cu succes o soluţie de mâl
fin, sterilizat în proporţie de 0,5 kg mâl la 5 l apă. Această soluţie se adaugă
imediat după îndepărtarea apei în care s-a realizat fecundarea. Durata
operaţiunii de descleiere este de 30 – 40 min. După 10 min. de la începerea
hidratării icrelor, fapt ce se observă cu uşurinţă datorită maririi în volum, se
înlocuieşte treptat soluţia de mâl cu apă curată până ce se îndepărtează toată
apa cu mâl care are o culoare uşor opacă. Mâlul fin se depune pe icre,
împiedicând lipirea lor. Când apa este curată icrele se trec în incubatoare. În
ultimul timp s-a experimemntat şi se utilizează bentonita (pulbere albă folosită
la limpezirea vinului). Principiul este acelaşi ca şi la folosirea mâlului.
La incubare se pot utiliza şi icre netratate cu soluţie de descleiere, dar
cu un procent mai redus de reuşită.
Se folosesc diferite tipuri de incubatoare: în cazul utilizării
incubatoarelor de tip Zugg-Weis sunt introduse 100 – 200 icre; cel mai
frecvent folosit este incubatorul Iuscenko întîlnit sub diferite tipuri (într-o
baterie cu 8 cutii de incubatoare se introduc până la 100.000 icre/instalaţie).

180
 Durata de incubaţie variază în funcţie de temperatură între 5 – 10 zile.
Temperaturile optime de incubaţie sunt de 9 – 15oC pentru morun, 12 - 21oC
pentru nisetru, 16 - 23oC pentru păstrugă şi 13 – 17oC pentru cegă. Consumul
optim de O2 este de 10 mg O2/l apă.
Supravieţuirea în timpul incubaţiei este de 80 – 85 %.
Durata incubaţiei diferă în funcţie de specie şi de temperatura medie
zilnică. La morun şi nisetru la temperaturi de 10 - 11o C, durata incubării este
de 10 – 11 zile. La păstrugă, sturion care migrează mai târziu în Dunăre, la
temperaturi mai mari, durata incubării la 15 –16oC este de 6 – 7 zile, iar la
cegă la temperaturi de 10 - 12o C durata este de 7 – 8 zile.
Îngrijirea icrelor este foarte importantă în perioada de incubare
deoarece spre deosebire de ciprinide şi salmonide la care hidratarea este
destul de puternică, la sturioni hidratarea este redusă la 10 – 15 % faţă de
volumul iniţial. Din această cauză trebuie să se regleze debitul de alimentare
în incubatoare astfel încât icrele să se menţină foarte uşor într-o mişcare
continuă de rostogolire (pentru a asigura o oxigenare uniformă a întregului
material).
Periodic este necesară spălarea icrelor. Această activitate are ca scop
îndepărtarea particulelor fine de mâl şi a icrelor moarte.
Combaterea Saprolegniei se face prin tratare cu soluţie de „verde de
malahit” într-o diluţie de 1/200.000 sau cu formalină comercială 40 % diluată
în apă în proporţie de 1 : 500, la care se adaugă 0,05 % sare.
După eclozare, larvele se pot introduce într-un bazin de unde după un
timp se transportă fie direct în zonele de populare în mediul natural fie, cel mai
bine, se continuă creşterea şi îngrijirea puilor pe o durată de 2 – 3 luni până ce
ajung la o greutate de 2 – 3 g/ex.
Cu acest material se pot popula bazinele naturale închise sau
curgătoare sau se pot creşte încă pe două cicluri anuale pentru obţinerea
materialului de consum. Acesta este sistemul clasic dar, ca şi la salmonide şi
ciprinide, se poate utiliza sistemul de creştere în viviere flotabile cu rezultate
bune.
După eclozare, predezvoltarea durează cca. 2 săptămâni (7 – 16 zile),
în funcţie de temperatură, când se trece la hrănirea strict exogenă; ulterior se
desăvârşesc aspectele de conformaţie şi se instalează caractere morfologice
asemănătoare adulţilor, adică apar scuturile, în special cele dorsale, şi se
conturează toate înotătoarele. Aceasta se întâmplă când larvele ajung la 3 – 4
cm, în funcţie de specie şi de condiţiile de creştere. Din momentul în care
larvele capătă aspectul morfologic al genitorilor, se trece la faza de puiet.
În cazul reproducerii dirijate, larvele eclozate în incubatoare sunt
transvazate pentru predezvoltare fie în bazine de beton, fie în juvelnice
181
amplasate în heleşteie de creştere. În cazul creşterii în bazine de beton
predezvoltarea se face în instalaţii circulare cu diametrul de 3 m, adâncimea
peretelui 0,5 m şi a apei 0,3 m, cu debitul de alimentare 0,5 l/sec. Alimentarea
se face pe la suprafaţă, iar evacuarea apei pe la fundul bazinului. Densitatea
de populare este de cca. 20.000 larve/bazin. În aceste bazine larvele sunt
ţinute până când trec la hrănirea activă, apoi sunt lansate în cursurile naturale
sau în heleşteie cu suprafaţă mare.
Juvelnicele folosite pentru predezvoltare au dimensiuni de 1,5 x 2 x 0,5
m şi un volum de aproximativ 2 m3. Pereţii sunt din sită metalică cu ochiuri de
1 mm. Densitatea de populare este de aproximativ 20.000 larve eclozate
pentru fiecare juvelnic. În continuare juvelnicele sunt introduse în heleşteie de
creştere a puilor. În aceste condiţii nu mai este necesară administrarea de
hrană, care există deja, heleşteul respectiv fiind pregătit din timp.
Supravieţuirea larvelor în acest sistem este de circa 80 %.
Există şi alte sisteme, ţinând seama că în perioada post embrionară
(larvară) sunt două momente critice:
- Trecerea de la respiraţia vitelină la cea branhială se produce în mod
obişnuit la 3 – 4 zile de la eclozare, în funcţie de specie şi temperatura apei.
Larvele au o sensibilitate crescută faţă de cantitatea de O2 solvit în apă
deoarece cantitatea necesară de O2, ca urmare a creşterii metabolismului,
este de 3 ori mai mare, respectiv de 8 – 9 mg O2/l la un pH slab alcalin.
Această fază se înregistrează în bazinele de predezvoltare sau în juvelnice.
- Trecerea de la hrănirea mixtă la cea exogenă. Trecerea are loc între
7 – 12 zile (16 zile de la eclozare), în funcţie de specie, când larvele devin
treptat pui, cu sistem respirator dezvoltat. La început se hrănesc cu dafnii,
apoi cu elemente bentonice, cu larve de Chironomide şi de Artemia salina.
Această perioadă durează 2 – 4 zile.
După perioada de menţinere în bazine din beton sau juvelnice,
materialul în lungime de 3 – 4 cm, poate fi crescut în diferite sisteme (în
sistemul clasic în heleşteie mici, extensiv sau semiintensiv). În sistemul
industrial, creşterea se face în viviere flotabile sau bazine.
Metodele de creştere a puilor de sturioni sunt aplicate în funcţie de
destinaţia materialului, dacă este pentru repopulare sau dacă este destinat
pentru producţia de peşte de consum. S-a experimentat metoda simplă de
creştere în bazine circulare cu diametrul de 3 m şi adâncime 0,5 m, larvele
putând fi lansate fie dintr-un bazin în care au devenit pui, fie după o zi de la
eclozare. Se cresc până ce ajung la 1,5 – 2 g, circa 1,5 – 2 luni sau mai puţin,
după care se vor lansa în bazine naturale.
Altă metodă preasupune folosirea unor heleşteie mici, cu suprafaţă de
circa 2 ha, adâncime medie 1,5 m, în care se lansează material de 7 – 12 zile
după ce a fost parcat în juvelnice. În aceste condiţii puii se prind după 1,5 – 2
182
luni când ajung la 2 – 3 g; producţia este de 150 kg/ha. În aceste heleşteie
popularea se face la o densitate de 70.000 – 80.000 pui predezvoltaţi în vârstă
de 7 – 12 zile (eventual de 16 zile).
O altă metodă de creştere a puilor este reprezentată de metoda
combinată ce include mai multe etape:
- prima etapă presupune utilizarea unor bazine din beton sau plastic (3
m diametru, 0,3 m adâncime) în care se lansează larve de o zi. După resorbţia
sacului vitelin larvele trec la hrănirea activă. Puii se hrănesc cu naupli de
copepode, artemii, larve de chironomide, timp de 15 – 17 zile până când ajung
la 200 – 300 mg/ex.
- în a doua etapă se folosesc heleşteie cu suprafaţa de 1 – 2 ha sau
chiar mai mici, cu adâncimea apei de 1 – 1,5 m. Acestea se populează cu
material din prima etapă care se creşte extensiv cu hrană naturală timp de 25
– 30 zile până ajung la greutatea de 2 – 3 g/ex., iar apoi este capturat şi lansat
în mediu natural sau crescut mai departe.
Această metodă oferă posibilitatea de a folosi în mod repetat bazine
rotunde şi heleşteie pentru creşterea câtorva loturi de pui astfel încât se poate
realiza o exploataţie intensivă cu o producţie de 2 – 3 ori mai mare pe unitatea
de suprafaţă a bazinului sau heleşteului.
Prin această metodă, în etapa a doua, trebuie să se asigure condiţii
foarte bune de viaţă (O2 minim 7 mg/l, lipsa vegetaţiei şi răpitorilor, etc). Se
poate utiliza şi hrană suplimentară granulată cu conţinut în proteină de 40 %.
Metoda de creştere pentru consum se practică la nisetru şi cegă.
Cercetările au evidenţiat posibilitatea creşterii în heleşteie în monocultură
până la vârsta de 2 ani şi o vară a nisetrului şi cegii, cu o producţie în condiţii
de hrană naturală de 250 kg/ha.
În cazul acestei metode popularea s-a făcut la densităţi reduse cu
larve trecute la hrănirea exogenă.
Greutăţile obţinute la nisetru în vara I au fost de 40 g, în vara a II-a de
400g iar în vara a III-a de 700g.
La cegă, ritmul de creştere este ceva mai mic, obţinându-se greutăţi
de: 30 g în vara I, 200 g în vara a II-a şi 500 g în vara a III-a.
Prin metoda de creştere în monocultură, îmbunătăţită prin creşterea în
sistem intensiv folosind o densitate mai mare, se ajunge la o producţie de cca.
1000 kg/ha, rezultat asemănător cu creşterea în policultură cu ciprinidele
asiatice.
În mod frecvent se utilizează hibrizi de sturion cum ar fi de exemplu
besterul, hibrid obţinut din încrucişarea unei femele de morun cu un mascul de

183
cegă. Acest hibrid ajunge la o greutate de 3 kg la vârsta de 3 ani, este prolific
şi devine matur sexual la vârsta de 4 ani masculul şi 7 – 8 ani femela.

Fig.43. Besterul

Besterul este cel mai important hibrid din grupa sturionilor (şi chiar a
peştilor în ansamblu) şi se pretează a fi crescut în heleşteie în mono- sau
policultură. Hrana de bază este constituită din bentofaună, larve de insecte,
crustacei, chironomide, peşti mici.
Pe lângă calitatea deosebită a cărnii la bester şi ritmul de creştere
este bun; astfel ajunge la 100 g/ex. în vara I, la 1 kg/ex. în vara a II-a şi la 2 –
3 kg/ex. în vara a III-a. La vârsta de 6 ani atinge o lungime de 1 – 2 m şi o
greutate de 10 – 14 kg. Condiţiile principale de viaţă solicitate trebuie să se
situieze la valori de 21 – 24oC pentru temperatura apei, 8 – 10 mg O2/l şi un
pH de 6,5 – 8.
În reproducerea dirijată produsele seminale se obţin după o maturare
fiziologică. După unii autori, se pot injecta cu extract de hipofiză. Fecundarea
este artificială. Icrele se pot obţine prin extragerea lor din cavitatea
abdominală prin presare (mulgere). Lapţii se mulg sau se absorb cu seringa.
Incubarea se poate realiza cu rezultate bune în incubatoare tip
Iuscenko, timp de 7 zile la 12 - 15oC şi 5 zile la 17 - 18oC. Pierderile în
perioada de fecundare sunt de 40 %.
Larvele au la eclozare o lungime de 10 – 12 mm şi o greutate de 25
mg.
Predezvoltarea se face în bazine circulare sau în heleşteie.
În bazinele circulare, care au un volum de 0,5 m3 apă, la o temperatură
a apei de 20oC şi la un conţinut de peste 5 mg O2/l, se introduc 10.000 –
20.000 larve /m3. Hrănirea lor se realizează cu forme mărunte de zooplancton
sau larve de insecte mărunţite. Durata predezvoltării este de 30 zile, puii
ajungând la 2 – 3 g/ex.

184
 În Rusia se foloseşte predezvoltarea în heleşteie de pământ cu
suprafaţa de 2 – 3 ha şi cu adâncimea maximă de 1 – 1,5 m, densitate de
populare fiind de 80.000 – 100.000 ex./ha. Pierderile înregistrate se situează
la 40 – 60 %, faţă de predezvoltarea în bazine din beton, unde sunt de 60 – 70
%.
Producţia medie este de 150 kg/ha. De exemplu, considerându-se o
populaţie de 90.000 larve/ha, cu pierderi în cele 30 zile de predezvoltare de
circa 50 %, rezultă 45.000 exemplare predezvoltate cu o greutate de 3,5 g/ex.
Obţinerea peştelui de consum se face în viviere flotabile sau în bazine
din beton.
Besterul poate fi crescut în mono- sau policultură, în sistem intensiv
sau extensiv. Parametri de creştere solicitaţi sunt următorii: temperatura apei
de 22 - 25oC, O2 solvit între 6 – 8 mg/l apă, pH de 6,5 – 8.
Puietul de o vară se obţine din pui de 2 – 3 g obţinuţi în faza precedentă.
Creşterea în monocultură şi în sistem clasic sunt recomandate în cazul
utilizării heleşteielor cu o suprafaţă de cca. 1 ha folosindu-se o densitate de
15.000 – 30.000 pui/ha, cu pierderi de 20 – 30 %. Se obţine o producţie de
500 – 1000 kg/ha. Pentru furajare se foloseşte hrană granulată sau proaspătă
(umedă) distribuită de 2 ori pe zi, putându-se administra şi peşte mărunţit cu
un coeficient de conversie de 6 – 7 kg/kg creştere. Greutatea finală care se
obţine este de 200 – 250 g/ex.
Creşterea extensivă în vara I se face în bazine mai mari de până la 10
ha, populate cu 5.000 – 15.000 pui de 2 – 3 g/ha.
Creşterea în vara a II-a în sistem intensiv şi în monocultură se
realizează în heleşteie de 2 ha, la o densitate de 2.000 – 6.000 ex./ha cu
pierderi de 10 – 20 %. Toamna se poate obţine o producţie de 1 – 2 t/ha, puii
având o greutate de 350 – 400 g/ex. Pentru obţinerea unei producţii bune pe
lângă hrana naturală se administrează şi hrană suplimentară.
Creşterea în policultură în vara a II-a şi a III-a se face cu specii
planctonofage şi nu bentonofage. În literatura de specialitate se precizează că
se pot obţine producţii de până la 5000 kg/ha şi chiar mai mult, besterul având
o greutate medie de 2 kg în vara a III-a.
Creşterea în viviere flotabile presupune instalarea acestora în lacuri de
acumulare cu adâncime bună sau chiar în apele marine. Hibrizii suportă foarte
bine apa salmastră.
În vara I, în perioada mai-octombrie se introduce material sub formă de
pui predezvoltaţi sau de 1 – 2 luni între 50 – 100 ex./m3, obţinându-se toamna
exemplare de 70 – 100 g, administrându-se hrană granulată combinată cu

185
hrană proaspătă. Coeficientul de supravieţuire este de 60 – 70 %. În vara a II-
a se obţine o greutate de 0,5 – 1 kg/ex.
Alţi sturioni care pot fi exploataţi sunt Acipenser baeri şi Poliodon
spathula.
Acipenser baeri (nisetrul siberian) este specie dulcicolă de origine
siberiană, considerată cea mai interesantă pentru creşterea dirijată. Are o
mare plasticitate şi poate fi folosită la hibridări. Este un sturion dulcicol dar
care efectuiază migraţii în apă dulce fără să treacă în mare. Se reproduce la
13 - 16oC, pe fundul apei, la o viteză a apei de 1,2 – 1,4 m/sec. În crescătorii,
la vârsta de 2 ani şi o vară ajunge la maxim 3 kg/ex., greutatea medie fiind de
1,5 kg/ex. A fost introdus în Japonia, unde s-a aclimatizat foarte bine, după 5
ani obţinându-se femele mature.

Fig.44. Nisetrul siberian (Acipenser baeri)

Creşterea dirijată se bazează pe hrănirea suplimentară. Specia se

creşte şi în Franţa şi Germania. Prezintă interes şi pentru noi datorită
plasticităţii şi implicit a posibilităţii mari de aclimatizare ca şi în contextul
îmbunătăţirii genofondului de specii valoroase.
Poliodon spathula este o specie de origine nord-americană. Interesant
este faptul că este singurul sturion de apă dulce care consumă în principal
zooplancton şi mai puţin bentos. Creşte până la 2 m lungime şi 70 kg greutate.
Este o specie euritermă (preferă apele calde). Reproducerea se realizează
primăvara, pe fundul nisipos al apelor, la temperaturi de 12 - 16oC. Se
recunoaşte uşor faţă de ceilalţi sturioni prin lipsa plăcilor osoase, dar mai ales
prin rostrul spatulat.

Fig.45. Polyodon spathula

186
 A fost importat şi în România unde, după 10 ani, s-au obţinut
reproducători şi unde recent s-a reuşit reproducerea artificială.
Poate fi crescut în policultură cu o gamă largă de specii ciprinicole,
evitând astfel concurenţa la hrană. Pentru a realiza o unitate sturionicolă în
sistem clasic, din punct de vedere tehnic este necesară existenţa unei
pepiniere şi a heleşteielor de creştere pentru consum vara I, vara a II-a şi vara
a III-a.
Pepiniera este reprezentată de un complex reproducţie-incubaţie, cu
diferite anexe reprezentate de filtru decantor, bazine de creştere a larvelor sau
bazine de creştere a puilor, complex de bazine pentru prematurare-maturare a
reproducătorilor, bazine şi terarii pentru creşterea materialului pentru hrană
vie.

187