O scrisoare pierdută

De Ion Luca Caragiale

Comedia, în latină: ,,comoedia”, grecesc ,,komoidia”= cântec de sărbătoare.
Conceptul de comedie descrie o specie a genului dramatic, care stârnește
râsul, având întotdeauna un final comic.

Piesa ,,O scrisoare pierdută” este o comedie de moravuri sociale, politice,

ilustrate prin comportamentul unor personaje aflate în conflict.

Piesa a fost reprezentată în seara de 13 noiembrie 1884, la Teatrul Național

din București.

Tema comediei este reprezentată de satirizarea moravurilor sociale

manifestate pe fondul luptei politice, în vederea desemnării unui candidat
pentru Adunarea constituită în 1883.

Conflictul-principal constă în înfruntarea pentru putere politică a două forșe

opuse: reprezentanții partidului aflat la putere (Tipătescu, Trahanache și Zoe) și
gruparea independentă constituită de Nae Cațavencu.

-secundar: este reprezentat de grupul Farfuridi-Brânzovenescu ,

care se teme de trădarea prefectului.

Reperele spațio-temporale

-,,în capitala unui județ de munte, în zilele noastre”-lipsa individualizării prin

nume propriu al locației conferă conflictului caracter general, iar referința
temporală este o aluzie la campania electorală din 1883.

Titlul desemnează un obiect de șantaj politic, o banală scrisoare amoroasă,

care devine bun de preț pentru cine o deține, atât la Centru cât și în provincie,
în capitala unui județ de munte, unde are loc și acțiunea piesei. Aceasta este
mereu pierdută, semn că niciunul dintre cei care o dorește să o folosească în
mod abuziv nu este demn de statutul pe care și-l dorește. În cel mai fericit caz,
se întoarce în final la ,,adresar”.

Piesa propune următoarele tipuri (caractere umane):

-Ștefan Tipătescu (Don Juan, june prim)-personaj orgolios; trăiește sentimentul
abandonării unei cariere strălucite; oscilează între sentimentele față de Zoe și
dorința de ascensiune politică; dovedește defecte și vicii generale umane.

-Zaharia Trahanache (zahariseală-ramorisment; trahană-cocă moale, ușor de

modelat) tipul înconoradului; venerabilul neica Zaharia, stâlpul local al
partidului de guvernământ.

-Zoe Trahanache (zoare-apă murdară-caracterul aluterin) soție infidelă,

ambițioasă, mimează că trăiește o dramă.

-Nae Cațavencu (cață- femeie rea de gură; cațavencă-haine purtate pe două

părți-caracter fățarnic) șef al grupului independent; ipocrit, dar în același timp
umil și neputincios.

-Agamiță Dandanache (agamiță-luptător drept; dandană-poznă) este prostul,

șiret și ticălos, tipul naivului

-Pristanda (jocul românesc care se execută la comandă0

-Farduridi-Brânzovenescu (farfurie-brânză; arată dependența unul de altul)

Tipuri de comic:

-comicul de moravuri- vizează viața de familie (imoralitatea, triunghiul

conjugal) și viața politică, falsificarea alegerilor electorale, corupția

-comicul de intenție- atitudinea scriitorului față de personaje se reflectă în

vorbirea lor, utilizarea greșită a neologismului reflectând adâncimea
contrastului comic. Personajele mai pretențioase sunt doar ironizate. În
schimb, ambițiosul Cațavencu, incult, dar snob, cu pretenții de erudiție (avocat,
director de gazetă, prezident al unei societăți, aspirant la mandatul de
deputat), este satirizat: atribuie sensuri greșite neologismelor. Un singur
personaj este grotesc: Dandanache, ,,alesul” trimis de la Centru, senil,
convorbire incoerentă, incapabil de a simila neologismul pe care îl înlocuiește
cu interjecția ,,și omonopatopeea”

-comicul de situație- susține tensiunea dramatică prin întâmplări neprevăzute,

construite după scheme comice clasice: pierderea și găsirea scrisorii,
acumularea progresivă, coincidența, confuzia, repetiția, evoluția inversă a lui
Cațavencu, perechea Farfuridi-Brânzovenescu, triunghiul conjugal

-comicul de caracter- tipologiile clasice, reliefând defecte general umane pe

care Caragiale le sancționează prin râs

-comicul de limbaj- sursă de caracterizare indirectă, se evidențează incultura

personajelor, ușor de dedus din ticuri verbale, greșeli de exprimare
(neologisme pronunțate greșit, etimologii false, pleonasm, nonsens).

Originile și evoluția limbii române. De la latina

populară la limba română.
Limba română face parte din familia limbilor romanice, împreună cu: lb.
franceză, lb. italiană, lb. portugheză, lb. spaniolă, catalană (estul Spaniei),
provenală (sudul Franței), petosomană ( estul Elveției), sardă, dalmată (Croația;
a dispărut in secolul XX)

În secolul V d.Hr., Imperiul Roman se prăbușește, se rup legăturile cu Centrul

(Roma), iar în ținuturile cucerite se împarte latina vulgară (populară)

Latina clasică este varianta scrisă a limbii latine, folosită începând din secolul
III î.Hr. și până în secolul VI d.Hr. Ca limbă oficială a Imperiului și ca limbă
vorbită de păturile culte, respectă riguros normele lingvistice, se păstrează ca
limbă literară în operele autorilor clasici.

Latina populară (vulgară) reprezintă varianta orală a limbii latine, folosită în

vorbirea familiară, receptivă la novații și ignorând aspectele normative.

Procesul de transformare a latinei populare durează câteva secole și are

anumite particularități în spațiul de la nordul și sudul Dunării.

În fonetică acționează mai multe legi: vocala ,,i’’ după consoană produce
modificarea consoanei (dicere-dezicere-zicere) sau dispariția ei. Se transformă
vocalele a, à, o și e în poziție nazală (adică urmate de n sau n+consoană,
m+consoană) în â, u, î sau i. ex : lana-lână ; bonus-bun ; ventum-vânt ; bene-
bine

Grupurile consonatice se modifică : ct se transformă în pt, cl se transformă în

K[chi]; gl-gl’g’[ghe]. Ex: octo-opt; oculus-oclus-ochi; glemus-ghem.

Legea rotacismului: consoana ,,l” în poziție intervocalică devine ,,r”. ex: bula-
gura; sale-sare; darus-dar

În morfologie apar câteva schimbări importante:

-lb. română are trei declinări, față de 5 în latină

-verbul are cele 4 conjugări ca în latină și cu aceleași vocale tematice

-se mențin cele 3 moduri verbale personale: indicativ, conjunctiv, imperativ, și

cele impersonale: infinitiv, gerunziu, participiu

-se păstrează pronumele și numerale, dar și numeroase adverbe și prepoziții.

Vocabularul dovedește moștenirea latină, la analiza fondului principal lexical.

Sunt de origine latină cuvintele din seriile semantice cu circulație: om, corp
omenesc, familie, culori, natură, vegetație, animale, acțiuni cotidiene și
fenomene ale naturii.

Substratul dacic-substratul este limba autohtonă părăsită de o populație în

urma cuceririi de către un popor a cărui limbă se impune prin superioritatea
civilizației.

Vocabularul conține cea mai consistentă parte a moștenirii dacice. Numărul

cuvintelor nu depășește 200, dar fac parte din fondul lexical principal. Cele mai
numeroase sunt substantive proprii și comune (Argeș, Criș, Dunăre, Mureș, Olt,
Prut, Siret, Someș), mai puține sunt adjectivele și verbele. Lista cuvintelor din
substrat: balaur, baltă, barză, brad, cioară, copac, copil, groapă, grumaz,
mazăre, mărar, moș, pârâu, mânz, țară, țap, viezure)

Teritoriul de formare al limbii și al poporului român este ,,problema cea mai

grea din istoria limbii române” (Ovid Denușeanu)
 S-au emis mai multe teorii în legătură cu teritoriul de formare al limbii și al
poporului român, teorii ce s-ar putea grupa în 3 categorii:

-teoria care susține formarea limbii și a poporului român la nord de Dunăre

-teoria care susține formarea limbii și a poporului român atât la nord cât și la
sud de Dunăre

Româna comună ca primă fază a limbii române reprezintă limba vorbită de

strămoșii daco-romanilor, aromânilor, a neglesomâne și a hustomânilor,
înainte ca legătura dintre ei să se intrerupă.

Dialectul limbii române

-dialectul daco-român (nordul Dunării), teritoriul actual al României; are

următoarele subdialecte: bănățean, crișean, maramureșan, moldovean,
muntean.

-dialectul aromân (în țările balcanice: Grecia, Albania, Macedonia, Bulgaria)

-dialectul maglenoromân (în două regiuni din Grecia, Serbia, două orașe din
Macedonia)

-dialectul historomân (în nord-estul Croației; pe cale de dispariție)

Împrumuturi vechi. Influențe vechi (slavă, greacă, maghiară și germană)

-influența slavă (secolele VI-VII); ex: gât, obraz, cocoș, veveriță, nevastă,
prieten, ciocan, izvor, Bogdan, Mihai, Nicolae, Vlad

-influența grecho-veche (sec. VII-VIII): datorită relațiilor cu Imperiul Bizantin;

ex: adună, catarg, traistă

-influența maghiară (sec. X); ex: bolund, boldă, uiagă (sticlă), beteag

-influența germană (sec. XII, XVIII, XIX, XX); ex: cartof, chiflă, griș, halbă, șnițel,
pantof, stofă, șort, șnur, chelner

În limba literară au intrat și termeni austrieci: crenvurști, parizer, ștrudel,

șpriț.
 Primul text apărut în România este ,,Scrisoarea lui Neacșu” de la Câmpulung
(1521), iar prima gramatică a limbii române a apărut în 1780, scrisă de Samuil
Micu și Gheorghe Șincai, la Viena

Textele rotacizante-traducerile denumite și texte rotacizante datorită

particularităților comune, rotacismul reprezintă copii ale unor originale mai
vechi și se identifică după locul descoperirii sau după numele donatorului. Ex.:
Psaltirea Hurmuzdei, Psaltirea Voronețeală, Podicele Ucronețean, Psaltirea
Scheiană.

În a doua jumătate a secolului XVII, se tipăresc două traduceri valoare

monumentală de limbă: Noul Testament de Bălgrad (1648) și Biblia de la
Bucrești (1668)

Împrumuturi vechi. Influența orientală (turcă, neo-greacă)

-influența turcă se manifestă în contextul istoric al dominației otomane prin

toata Peninsula Balcanică: cașcaval, chiftea, ciulama, geam, tavan, ciorap,
saltea, papuc, dovleac, lalea, tembel, fudul

-influența neo-greacă a început după căderea Constantinopolului: cărturari,

călugări, negustori, teatru, simfonie, anomalie, cangrenă, tifos.

Din zorii modernizării spre zilele noastre

Trecerea de la alfabetul chirilic la cel latin.

Cunoaște momente și repere diferite în cele 3 țări române:

-1828- după ce Ion Heliade Rădulescu simplifică sistemul scrierii chirilice într-o
variantă ce se adapta pronunțării românești

-între 1863-1844 s-au creat alfabete de tranziție în care literele latine înlocuiau
treptat caracterele chirilice, principalul autor al acestei acțiuni fiind tot I.H.
Rădulescu în Țara Românească, iar în Moldova Gheorghe Asachi, și în Ardeal
George Barițiu

-documentele oficiale din timpul lui A.I. Cuza instituie prin lege folosirea
alfabetului latin în 1860 (Muntenia) și 1862 (Moldova)

Procesul de reromanizare a limbii române

Reromanizarea se realizează în prima jumătate a secolului XIX prin trei
influențe exercitate asupra limbii române de limba franceză, limba italiană,
latina savantă

-influența franceză: parchet, birocrație, retaurant, șampanie etc.

-influența italiană: capodoperă, partitură, tenor, agenție, bancă, fisc etc.

-influența rusă s-a exercitat asupra limbii române în două perioade:

administrația regulamentului organic (1829-1853) și în timpul comunismului:
stepă, tundră

Limba actuală

Până în 1989, regimul comunist controla strict circulația informațiilor. Din

1990, barierele și interdicțiile au dispărut, permițând adoptarea altui mod de
viață, schimbări economice, sociale, culturale, care obligă la împrumut masiv,
mai ales engleza: manager, hit.