Contractele de Leasing Si de Franciza

IOAN SCHIAU DREPT COMERCIAL – PARTEA SPECIALĂ
MATERIAL DESTINAT STUDENȚILOR FACULTĂȚII DE DREPT - UNITBV

TOATE DREPTURILE REZERVATE AUTORULUI
CURSUL 11 – CONTRACTE SPECIALE

NEREGLEMENTATE DE CODUL CIVIL
1. CONTRACTUL DE LEASING
PARABOLA CU TRECEREA RÂULUI: LUPUL, VARZA, CAPRA

LEASINGUL ESTE O SOLUTIE PENTRU FURNIZOR, FINANTATOR,
UTILIZATOR
1. Noţiune, subiecţi, caractere juridice

Noţiunea de leasing poate fi utilizată în două accepţiuni:
Într-o primă accepţiune, mai largă, prin leasing înţelegem un mecanism
contractual complex, integrând mai multe raporturi juridice, prin care o entitate
juridică specializată (numită locator/utilizator) cumpără, la solicitarea clientului
său, unele bunuri de la un terţ furnizor, a căror folosinţă şi posesie le transmite
acestui client (numit utilizator), obligându-se să respecte opţiunea utilizatorului
de a cumpăra bunurile la finele contractului, de a le restitui ori de a solicita
prelungirea contractului.
Într-o altă accepţiune, restrânsă, oferită de prevederile art. 1 alin. (1) din
Ordonanţa Guvernului nr. 51/1997 privind operaţiunile de leasing şi societăţile
de leasing, leasing-ul este acel contract prin care o parte, denumită
locator/finanţator, transmite pentru o perioadă determinată dreptul de folosinţă
asupra unui bun al cărui proprietar este, celeilalte părţi, denumită
locatar/utilizator, la solicitarea acesteia, contra unei plăţi periodice, denumită
rată de leasing, iar la sfârşitul perioadei de leasing, locatorul/finanţatorul se
obligă să respecte dreptul de opţiune al locatarului/utilizatorului de a cumpăra
bunul, de a prelungi contractul de leasing ori de a înceta raporturile contractuale.
În realitate, leasingul cunoaşte două forme (leasing financiar şi leasing
opera-ţional), al căror regim juridic şi fiscal este foarte diferit; astfel cum vom
vedea în continuare, definiţiile de mai sus nu se aplică întru totul niciuneia dintre
forme.
Sediul materiei îl constituie prevederile Ordonanţei Guvernului nr.
51/1997, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (denumită, în
continuare, Ordonanţa).
2. Părţile mecanismului de leasing. În mecanismul leasing-ului, ca

operaţiune comercială structurată în mai multe raporturi juridice distincte, sunt
implicate următoarele persoane:
- locatorul/finanţatorul, care este locatorul bunului şi/sau finanţatorul
operaţiu-nii, o entitate juridică specializată, persoană juridică română sau
străină, organizată ca instituţie financiară nebancară, în condiţiile Legii nr.
93/2009 privind instituţiile financiare nebancare; în raport de natura
operaţiunilor de leasing ce constituie obiectul lor de activitate, societăţile de

leasing sunt societăţi de leasing generale, societăţi integrate sau societăţi
imobiliare pentru comerţ şi industrie, care trebuie să aibă un capital social minim
de 200.000 euro sau echivalentul în lei al acestei sume. În literatura juridică s-a
făcut distincţie între noţiunile de locator şi finanţator, locatorul fiind considerat
cel care nu îşi procură bunul dat în leasing de la un terţ furnizor (mecanismul de
leasing fiind limitat la bipolaritatea locator-locatar, fără intervenţia unui terţ
furnizor) iar finanţatorul fiind cel care se impune în mod real între furnizorul
bunului şi utilizator, cumpărând bunul şi transmiţând folosinţa utilizatorului.
- locatarul/utilizatorul, care este locatarul sau beneficiarul bunului, care
poate fi orice persoană fizică sau juridică, română sau străină.
- furnizorul, care poate fi constructorul, producătorul sau fabricantul
lucrului ori un intermediar (agent de distribuţie, concesionar etc.);
În contractul de leasing propriu-zis, intervin numai primele două părţi
menţionate mai sus.
3. Trăsături juridice. Contractul de leasing este un contract comercial,

oneros, sinalagmatic, comutativ, consensual, cu executare succesivă. El
constituie titlu executiv.
Contractul de leasing este un contract comercial, întrucât reprezintă o
operaţiune de interpunere în circulaţia mărfurilor şi valorilor, realizată cu scop
speculativ, în considerarea unui profit; privit astfel, contractul de leasing este un
act de comerţ obiectiv. El poate fi însă privit şi ca un act de comerţ subiectiv,
întrucât locatorul/finanţatorul este, în mod obligatoriu, o persoană juridică,
română sau străină, care are calitatea de comerciant, astfel încât operaţiunile
juridice ale acestora beneficiază de prezumţia de comercialitate instituită de
prevederile art. 4 C. com.
Contractul este oneros, nu numai ca o consecinţă a caracterului său
comercial dar şi pentru că fiecare parte urmăreşte să obţină, prin executarea
contractului, un câştig: folosinţa bunului (pentru locatar/utilizator) sau ratele de
leasing, pentru locator/finanţator.
Contractul de leasing este sinalagmatic sau bilateral, pentru că generează
obligaţii, cu caracter interdependent, pentru ambele părţi. Contractul este
comutativ, pentru că întinderea prestaţiilor părţilor este precis determinată de
acestea, încă de la încheierea contractului. Este adevărat că aceste caractere –
sinalagmatic şi comutativ – nu sunt prezente în forma lor perfectă, întrucât, de
exemplu, ca o abatere de la caracterul sinalagmatic, excepţia de neexecutare a
contractului nu poate fi invocată de locatar, în cazul în care bunul ce constituie
obiectul material al leasingului nu îi este pus la dispoziţie (art. 14 din Ordonanţă)
iar modul de finali¬zare a contractului (vânzare, prelungire, desfiinţare) rămâne
o opţiune individuală a utilizatorului, ceea ce aruncă o umbră de nesiguranţă, în
ceea ce-l priveşte pe locator/finanţator, asupra destinului acestui contract.
Contractul este consensual, deşi legea cere pentru acesta forma scrisă;
această formă nu reprezintă însă o condiţie de validitate, ci una ad probationem.
Contractul de leasing are un caracter intuitu personae în ceea ce priveşte
persoana locatarului/utilizatorului; locatorul/finanţatorul va putea însă înstrăina,
fără restricţii, proprietatea bunului, către alt finanţator, cedentul rămânând
răspunzător în calitate de garant.
În raport de faptul că legiuitorul reglementează, de manieră imperativă,
conţi-nutul minimal al contractului de leasing şi consacră o poziţie forte a
finanţatorului, s-a apreciat în literatura de specialitate că acest contract nu face
parte din categoria celor negociate şi poate fi clasificat printre cele de adeziune.
Această opinie, justificată într-o anumită etapă evolutivă a reglementării
leasingului, dominată de interesele marilor jucători pe piaţa de leasing, este
depăşită în prezent, art. 6 alin. (3) din Ordonanţă precizând expres că
elementele legale menţionate de Ordonanţă sunt minimale iar părţile pot stabili
şi alte clauze de cât cele legale.
Potrivit dispoziţiilor art. 8 din Ordonanţă, contractele de leasing constituie
titluri executorii, putând fi puse în executare fără a fi necesară învestirea cu
formulă executorie . De acelaşi regim juridic se bucură şi garanţiile reale şi
personale, constituite în scopul garantării obligaţiilor asumate prin contractul de
leasing . Contractele de leasing având ca obiect dreptul de utilizare a
programelor pentru calculator constituie titlu executoriu numai în cazul în care
utilizatorul nu a formulat opţiunea cumpărării bunului sau a dobândirii dreptului
definitiv de utilizare a programului sau în cazul rezilierii contractului din vina
exclusivă a utilizatorului, în condiţiile reglementate de art. 81 din Ordonanţă.
4. Condiţii de fond şi de formă

4.1. Capacitatea juridică. Pentru valida încheiere a contractului se cere
capacitatea deplină de a contracta, pentru ambele părţi. Este necesar însă să
reţinem unele condiţii speciale de capacitate pentru locatorul/finanţator, care
trebuie, în mod obligatoriu să fie o societate de leasing, constituită cu
respectarea dispoziţiilor LSC şi autorizată potrivit prevederilor Legii nr. 93/2009.
Ne aflăm, deci, în prezenţa unui subiect de drept calificat, beneficiind de o
capacitate juridică specială, întrucât societatea de leasing trebuie să aibă în
obiectul de activitate desfăşurarea operaţiunilor de leasing iar capitalul ei trebuie
să fie adecvat acestei activităţi (echivalentul a minim 200.000 euro).
4.2. Consimţământul. Acesta trebuie să fie exprimat în scris, potrivit
cerinţei art. 7 din Ordonanţă. Literatura de specialitate este de acord că această
cerinţă nu este prevăzută ad validitatem, ci ad probationem.
4.3. Obiectul contractului. Potrivit prevederilor art. 1 alin. (2) al
Ordonanţei, obiectul material al contractului de leasing poate consta în „bunuri
imobile prin natura lor sau care devin imobile prin destinaţie, precum şi bunuri
mobile, aflate în circuitul civil, cu excepţia înregistrărilor pe bandă audio şi video,
a pieselor de teatru, a manuscriselor, a brevetelor, a drepturilor de autor şi a
bunurilor necorporale.” În lipsa altor limitări exprese, rezultă că orice alt bun
mobil corporal poate face obiectul unui contract de leasing, inclusiv bunurile
corporale incluse într-un fond de comerţ sau într-un patrimoniu de afectaţiune
reglementat de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 44/2008.
În ceea ce priveşte preţul, ca expresie a obiectului material al unui
contract, trebuie să distingem între valoarea de intrare care reprezintă preţul de
achiziţie al bunurilor date în leasing şi valoarea totală a contractului, care este
expresia valorică a prestaţiei locatorului/finanţator, structurată în rate de leasing
şi valoarea reziduală. Rata de leasing reprezintă, după caz, (a) o cotă parte din
valoarea de intrare a bunului la care se adaugă dobânda de leasing convenită de
părţi sau (b) echivalentul unei chirii; valoarea reziduală reprezintă valoarea
remanentă la care se face transferul dreptului de proprietate către
locatar/utilizator, după achitarea tuturor ratelor de leasing.
4.4. Cauza mediată a contractului (causa remota) diferă după cum
contractul examinat este de leasing financiar sau operaţional: numai utilizarea
bunului (în leasingul operaţional) sau utilizarea bunului şi, respectiv, exercitarea
opţiunii cumpărării lui (în leasingul financiar).
4.5. Forma contractului. Contractul de leasing nu este unul solemn, ci unul
consensual; totuşi, legea cere ca el să fie încheiat în scris, dar numai pentru
raţiuni legate de dovedirea acestuia; cu alte cuvinte, contractul de leasing nu
poate fi dovedit decât cu înscrisuri.
5. Mecanismul leasingului. Leasingul este privit ca o tehnică modernă

de creditare a comerţului. Prin operaţiunile de leasing se închiriază temporar
bunuri şi servicii, în speţă bunuri imobile şi bunuri mobile de folosinţă
îndelungată, aflate în circuitul civil. În mod obişnuit, bunurile date în locaţie sunt
maşinile, echipamentele şi utilajele de uz comercial.
Elementele şi etapele definitorii ale leasing-ului clasic sunt următoarele:
– solicitarea adresată finanţatorului de către client, viitorul utilizator,
privind încheierea unui contract de leasing a unui anumit bun;
– încredinţarea de către finanţator, utilizatorului, a unui mandat privind
selecţionarea furnizorului şi a bunului şi privind negocierea contractului de
cumpărare a bunului de către finanţator;
– negocierea de către utilizator şi furnizor a unui contract de cumpărare a
bunului, în baza mandatului primit de la locator, dar în condiţiile tehnice şi
comerciale conforme necesităţilor sale;
– cumpărarea de către locator, în vederea închirierii, a unor bunuri, în
conformitate cu condiţiile negociate de utilizator;
– încheierea contractului de leasing între locator/finanţator şi
locatar/utilizator, privind închirierea bunului pe o anumită perioadă, în schimbul
unei redevenţe;
– executarea contractului de leasing, respectiv utilizarea bunurilor de

către utili¬zator, potrivit drepturilor conferite prin contractul de leasing, în
condiţiile achitării ratelor de leasing cuvenite locatorului/finanţatorului;
– manifestarea opţiunii locatarului/utilizatorului, la îndeplinirea
termenului, de a cumpăra bunurile închiriate, de a prelungi contractul sau de a
înceta raporturile contractuale; dacă acesta îşi exercită opţiunea de cumpărare,
atunci preţul va fi stabilit ţinând cont de plăţile efectuate anterior cu titlu de rată
de leasing şi de valoarea reziduală a bunului.
Desigur că, în practică, atât datorită gradului ridicat de specializare a soci-
etăţilor de leasing cât şi în vederea accelerării procesului de selectare a bunurilor
date în leasing şi, respectiv, a simplificării încheierii contractului, o serie de etape
descrise mai sus lipsesc sau fuzionează (de exemplu, societăţile de leasing
specializate în leasingul anumitor echipamente le oferă doar în anumite condiţii
tehnice sau comerciale, astfel încât nu mai este necesară negocierea lor de către
locator/utilizator).
6. Utilitatea leasingului. Leasing-ul a apărut datorită rigidităţii

procedeelor de finanţare a comerţului şi necesităţii dotării întreprinderilor cu
maşini şi utilaje moderne.
Folosirea operaţiunilor de leasing, ca formă de circulaţie a mărfurilor,
prezintă avantaje, pentru toate părţile interesate. Utilizatorul îşi poate procura
maşinile şi utilajele necesare, fără cheltuieli imediate de investiţii şi cu evitarea
riscurilor aferente. De asemenea, el beneficiază de reducerea cheltuielilor de
producţie, de credite curente pentru plăţi, precum şi de un rabat, în măsura în
care va cumpăra bunurile închiriate. El va putea beneficia de taxe vamale
reduse, calculate la valoarea reziduală, dacă optează pentru cumpărarea
bunurilor din import; dacă decide să restituie bunurile, nu datorează taxe
vamale, întrucât admisia acestora în ţară utilizatorului se face în regim de import
temporar, care se definitivează prin re-export.
Furnizorul are posibilitatea de a-şi asigura o piaţă de desfacere pentru
produsele sale şi de a-şi consolida poziţia faţă de concurenţă. Totodată,
realizează un flux convenabil al fondurilor circulante, fără a-şi asuma creditarea
produsului, sarcină ce revine finanţatorului.
Finanţatorul efectuează un plasament profitabil al resurselor sale
financiare şi poate obţine, prin ratele de leasing, importante beneficii. În acelaşi
timp, personalul şi baza materială, necesare desfăşurării activităţii, nu implică
cheltuieli ridicate.
7. Forme de leasing. Contractele de leasing se pot clasifica după mai

multe criterii.
7.1. În raport de efectele lor fiscale, Codul fiscal clasifică operaţiunile de
leasing în două categorii :
7.1.1. Leasing operaţional – contractul de leasing care îndeplineşte cel

puţin una dintre următoarele condiţii:
(a) riscurile şi beneficiile dreptului de proprietate asupra bunului care face
obiectul leasingului sunt transferate utilizatorului la momentul la care contractul
de leasing produce efecte;
(b) contractul de leasing prevede expres transferul dreptului de
proprietate asupra bunului ce face obiectul leasingului către utilizator la
momentul expirării contractului;
(c) perioada de leasing depăşeşte 75% din durata normală de funcţionare
maximă a bunului care face obiectul leasingului; în înţelesul acestei definiţii,
perioada de leasing include orice perioadă pentru care contractul de leasing
poate fi prelungit;
7.1.2. Leasing operaţional – orice contract de leasing încheiat între locator
şi locatar, care nu îndeplineşte condiţiile contractului de leasing financiar, deci
care nu îndeplineşte niciuna dintre condiţiile menționate la lit. (a) – (c) de mai
sus.
Distincţia de ordin financiar – fiscal dintre cele două forme de leasing se
referă la evidenţierea fiscală a amortizării bunurilor ce fac obiectul contractului.
Înregistrarea amortizării, în cazul leasingului financiar, se efectuează de către
locatar/utilizator, iar în cazul leasingului operaţional de către locator/finanţator.
Mai departe, achiziţiile de bunuri imobile şi mobile, în cazul leasingului financiar,
sunt tratate ca investiţii, fiind supuse amortizării în conformitate cu actele
normative în vigoare.
7.2. După obiectul operaţiunilor de leasing, în practică se pot distinge mai
multe forme:
- Leasingul echipamentelor şi instalaţiilor industriale;
- Leasingul imobiliar, cu destinaţie comercială sau locativă, având ca obiect
una dintre operaţiunile menţionate de art. 24 din Ordonanţă.;
- Leasingul mobiliar al bunurilor de folosinţă îndelungată;
- Leasingul fondului de comerţ, care se referă doar la bunurile mobile
corporale care constituie elemente componente ale fondului de comerţ;
- Lease-back, prin care o persoană fizică sau juridică vinde un bun unei
societăţi de leasing, pentru a-l închiria şi utiliza apoi în sistem de leasing, cu
dreptul sau obligaţia de răscumpărare la sfârşitul contractului de leasing.
Este o formă de leasing care permite unui comerciant să-şi procure
mijloacele financiare, prin transformarea investiţiilor în fonduri disponibile.
7.3. În raport de poziţia juridică a părţilor contractante, leasing-ul se
împarte în două categorii:
– Leasing direct, care presupune încheierea nemijlocită a contractului între
proprietarul/furnizor şi locatar/utilizator. Este situaţia leasingului imobiliar,
contract în cadrul căruia societatea de leasing este şi proprietarul bunului
imobiliar dat în leasing.
–- Leasing indirect, care se realizează prin intervenţia ca locator/finanţator

a unei societăţi de leasing, care se interpune între furnizor şi locatar/utilizator.
Majoritatea operaţiunilor de leasing sunt incluse în această categorie.
7.4. Având în vedere particularităţile tehnicii de realizare, leasing-ul se
poate prezenta şi sub forma leasingului time-sharing (partajarea timpilor de folo-
sire), prin care se finanţează şi utilizează utilajele complexe. Time-sharing-ul se
foloseşte pentru închirierea în comun de către un număr de utilizatori, a unui
utilaj, în timpi partajaţi. Astfel, un computer sau o macara de foarte mare
capacitate pot fi utilizate simultan sau succesiv de mai mulţi utilizatori şi, ca
urmare, rata de leasing plătită de fiecare utilizator va fi mult redusă.
8. Natura juridică şi caractere juridice. Leasing-ul poate fi caracterizat

ca o modalitate de finanţare cu termen. În acelaşi timp, leasing-ul se aseamănă
cu contractele de închiriere, de vânzare cu plata în rate şi de credit.
8.1. Contractul de locaţiune. Potrivit prevederilor Art. 1.777 C. civ.
”Locațiunea este contractul prin care o parte, numită locator, se obligã sã
asigure celeilalte părți, numite locatar, folosința unui bun pentru o anumitã
perioadã, în schimbul unui preț, denumit chirie”. Raportând fizionomia
contractului de leasing la această definiţie, se desprinde, fără îndoială, concluzia
că cele două contracte prezintă puternice elemente de similitudine.
Distincţia esenţială între cele două instrumente juridice constă în
finalitatea economică a fiecăruia dintre contracte şi în efectele acestora. Astfel,
spre deosebire de contractul de locaţie, care nu constituie, în sine, un temei
pentru transferarea proprietăţii, fiind limitat la asigurarea folosinţei bunului,
contractul de leasing devine translativ de proprietate dacă locatarul/finanţatorul
îşi manifestă această opţiune, în condiţiile îndeplinirii integrale a obligaţilor sale
contractuale. Tot astfel, spre deosebire de chirie, preţul locaţiunii, care
reprezintă echivalentul dreptului de folosinţă a bunului dat în locaţie – ratele de
leasing cuprind o cotă parte din valoarea de intrare a bunului la care se adaugă
dobânda de leasing convenită de părţi; cele două „preţuri” au, deci, o structură
diferită. În fine, regimul juridic al riscurilor transferate locatarilor diferă, ele fiind
limitate în sarcina locatarului din contractul de locaţiune (care este exonerat în
caz de forţă majoră ori caz fortuit sau când bunul este deteriorat din cauza
vechimii sale) şi integrale în cazul locatarului/utilizatorului (căruia îi revine şi
sarcina suportării costului asigurării riscurilor).
8.2. Vânzarea cu plata în rate. La acest tip de vânzare, proprietatea se
transmite cumpărătorului chiar din momentul încheierii contractului, în timp ce
preţul este plătit în mai multe fracţiuni, la diverse scadenţe . Dimpotrivă, în
ipoteza contractului de leasing, vânzarea este doar una dintre opţiunile ce pot să
se materializeze la expirarea perioadei de leasing iar proprietatea rămâne
locatorului/finanțatorului pe toată durata contractului .
8.3. Contractul de credit. Prin acest contract instituţia de credit pune la
dispoziţia unei persoane anumite fonduri băneşti, într-un cuantum şi pentru o
durată determinate, în schimbul unei remuneraţii. Deci, spre deosebire de

situaţia juridică a finanţatorului din contractul de leasing, care investeşte
anumite fonduri băneşti pentru a cumpăra bunuri pe care le pune la dispoziţia
utilizatorului, instituţia de credit acordă clientului ei fonduri băneşti, sub condiţia
garantării rambursării lor. Distincţia dintre obiectul celor două contracte este
evidentă, chiar dacă amândouă constituie instrumente de finanţare.
8.4. În concluzie, prin raportare şi la consideraţiile de mai sus, rezultă că
leasing-ul este un mecanism contractual complex şi original, care implică, în
realizarea sa, mai multe instrumente sau mijloace juridice:
– un contract de mandat, încheiat între locator/finanţator şi
locatar/utilizator, prin care acesta din urmă este mandatat să negocieze cu
furnizorul elementele vânzării şi să realizeze operaţiunile tehnice şi formalităţile
administrative.
– un contract de vânzare-cumpărare, încheiat între furnizor şi
locator/finanţator, prin care se achiziţionează bunul solicitat de locatar/utilizator,
contract care conţine şi o stipulaţie pentru altul, prin care furnizorul, la cererea
finanţatorului (stipulantul) se obligă să pună la dispoziţia utilizatorului bunul
cumpărat.
– un contract de locaţie (contractul de leasing propriu-zis), încheiat între
locator/finanţator şi locatar/utilizator, contract a cărui durată precum şi ratele de
leasing, sunt determinate de termenul de amortizare a bunului.
– un contract de asigurare a bunului dat în leasing; sarcina asigurării
revine locatorului/finanţatorului, în timp ce costurile sunt suportate de
locatar/utilizator
– o promisiune unilaterală, respectiv un contract accesoriu care include
promisiunea locatorului/finanţatorului de a respecta, la finele contractului,
opţiunea utilizatorului de cumpărare a bunului, de prelungire a contractului sau
de încetare a raportului juridic.
Cumulând efectele tuturor acestor instrumente juridice, leasingul este şi
rămâne, totuşi, un instrument special de finanţare, rezultat al unei fuziuni de
tehnici şi mijloace juridice.
9. Efectele contractului. Aceste sunt reglementate în mod expres de

Ordonanță, care, într-un capitol separat, face trimitere expresă la obligaţiile şi
drepturile părţilor contractului de leasing. Nu toate aceste obligaţii şi drepturi
reprezintă, în sens strict, efecte ale contractului de leasing; într-un sens mai larg
ele sunt efecte ale operaţiunii de leasing, în sensul că vizează întregul mecanism
juridic prin care se ajunge la încheierea şi executarea contractului de leasing.
9.1. Potrivit art. 9 din Ordonanţă, locatorul/finanţatorul, în funcţie de
stipulaţiile contractuale, are următoarele obligaţii:
a) să respecte dreptul locatarului/utilizatorului de a alege furnizorul de
bunuri, potrivit intereselor sale. Nu reprezintă un efect propriu-zis al contractului
de leasing, fiind premergătoare încheierii acestuia şi fiind chiar o pre-condiţie a
încheierii acestuia; această obligaţie este mai puţin reliefată în cazul societăţilor
de leasing specializate într-un anumit domeniu, care permit, deci, utilizatorului o
opţiune limitată la bunurile ce sunt incluse în domeniul lor de activitate;
b) să contracteze bunul cu furnizorul desemnat de locatar/utilizator, în
condi¬ţiile expres formulate de către acesta; această obligaţie se referă, după
caz, şi la dobândirea dreptului definitiv de utilizare asupra unui program pentru
calculator şi reprezintă expresia juridică a executării de către finanţator a
mandatului încredinţat de utilizator; nici această obligaţie nu constituie un efect
propriu-zis al contractului de leasing;
c) să transmită locatarului/utilizatorului, în temeiul contractului de leasing,
drepturile ce derivă din contract, cu excepţia dreptului de dispoziţie. În cazul
programelor pentru calculator, locatorul/finanţator are obligaţia să transmită
dreptul de utilizare asupra respectivelor programe;
d) să respecte dreptul de opţiune al locatarului/utilizatorului de a cumpăra
bunul, de a prelungi contractul de leasing, fără a schimba natura leasingului, ori
de a înceta raporturile contractuale. Este o obligaţie care ţine de esenţa
contractului de leasing, principala distincţie dintre acesta şi un simplu contract
de locaţiune;
e) să îi garanteze locatarului/utilizatorului folosinţa liniştită a bunului, în
condiţiile în care acesta a respectat toate clauzele contractuale; este o obligaţie
de drept comun a locatorului, consacrată şi de art. 1420 C. civ.;
f) să asigure, printr-o societate de asigurare, bunurile oferite în leasing,
dacă prin contractul de leasing părţile nu au convenit altfel. Costurile asigurării
urmează însă a fi suportate de locatar/utilizator;
Pe toata durata contractului, locatorul/finanţatorul, în calitate de
proprietar, are dreptul de a controla periodic starea bunului şi modul de folosire.
De asemenea, societatea de leasing poate vinde bunul altui finanţator, cu
condiţia ca noul proprietar să respecte contractul de leasing.
9.2. Potrivit art. 10 din Ordonanţă, locatarul/utilizatorul este ţinut:
a) să primească bunul la termenul şi în condiţiile de livrare agreate cu
furnizorul, să efectueze recepţia acestuia şi să-l exploateze conform
instrucţiunilor furnizorului; nerespectarea acestei obligaţii dă dreptul
locatorului/finanţatorului să rezilieze contractul de leasing cu daune-interese.
Este o obligaţie care relevă strânsă legătură dintre furnizor – finanţator –
utilizator, în cadrul unor raporturi juridice în care utilizatorul se subrogă în unele
dintre drepturile şi obligaţiile ce revin finanţatorului faţă de furnizor, în calitate
de cumpărător al bunului dat în leasing;
b) să nu greveze de sarcini bunul care face obiectul contractului de leasing
decât cu acordul finanţatorului; proprietatea asupra bunului rămâne
locatorului/finanțatorului pe tot parcursul executării contractului, acesta fiind
singurul în măsură să greveze sau să dispună de bunul respectiv;
c) să achite toate sumele datorate conform contractului de leasing – rate
de leasing, asigurări, impozite, taxe –, în cuantumul şi la termenele menţionate
în contract; este obligaţia caracteristică ce revine locatarului/utilizator şi, în

conse-cinţă, neîndeplinirea acesteia atrage exercitarea dreptului
locatorului/finanţatorului de a rezilia contractul, cu consecinţa restituirii bunului
precum şi a plăţii, de către locatar/utilizator a tuturor sumelor datorate până la
data rezilierii;
d) să suporte cheltuielile de întreţinere, precum şi orice alte cheltuieli
aferente bunului sau din contractul de leasing. Această obligaţie este o
consecinţă necesară şi firească a transmiterii de către locator/finanţator către
locatar/utilizator a tuturor drepturilor ce derivă din contractul încheiat cu
furnizorul, mai puţin a dreptului de dispoziţie; pe de altă parte, constituie şi o
obligaţie clasică a locatarului (spre exemplu, prevederile art. 1447 C civ.)
e) să îşi asume pentru întreaga perioadă a contractului, în lipsa unei
stipulaţii contrare, totalitatea obligaţiilor care decurg din folosirea bunului direct
sau prin prepuşii săi, inclusiv riscul pierderii, distrugerii sau avarierii bunului
utilizat, din cauze fortuite, şi continuitatea plăţilor cu titlu de rată de leasing
până la achitarea integrală a valorii contractului de leasing; această obligaţie
este reversul drepturilor transmise locatarului/utilizatorului, în temeiul
contractului de locaţie.
f) să permită locatorului/finanţatorului verificarea periodică a stării şi a
modului de exploatare a bunului care face obiectul contractului de leasing;
g) să îl informeze pe locator/finanţator, în timp util, despre orice tulburare
a dreptului de proprietate venită din partea unui terţ;
h) să nu aducă modificări bunului şi să nu schimbe locul declarat în
contract fără acordul locatorului/finanţatorului.
j) să restituie bunul în conformitate cu prevederile contractului de leasing.
Aceste ultime obligaţii sunt expresia firească a poziţiei de locatar pe care o
are utilizatorul şi a obligaţiei sale fundamentale de a respecta dreptul de
proprietate al locatorului/finanţatorului.
Locatarul/utilizatorul este îndreptăţit să introducă o acţiune directă
împotriva furnizorului, în cazul reclamaţiilor privind livrarea, calitatea, asistenţa
tehnică şi service-ul în perioada de garanţie şi postgaranţie. Acest drept acordat
utilizatorului, care nu este parte în contractul de vânzare dintre furnizor şi
finanţator, poate fi privit ca o excepţie de la principiul relativităţii efectelor
contractului. Utilizatorul poate, de asemenea, să exercite acţiunile posesorii faţă
de terţi, în cazul producerii unor tulburări din partea acestora, care afectează
folosinţa liniştită a bunului.
10. Răspunderea părţilor contractului

10.1. Răspunderea utilizatorului. În cazul în care utilizatorul refuză
primirea bunului la termenul convenit sau dacă este supus procedurii
reorganizării judiciare şi/sau falimentului, finanţatorul va putea rezilia unilateral
contractul, cu daune interese.
În situaţia că utilizatorul nu plăteşte ratele de leasing două luni

consecutiv, finanţatorul poate rezilia contractul, cu obligaţia utilizatorului de a
restitui bunul şi de a plăti ratele scadente şi nerambursate, cu daune interese,
dacă în contract nu se prevede altfel.
Utilizatorul răspunde pentru prejudiciile pricinuite bunului sau terţilor în
timpul utilizării bunului, direct sau prin prepuşii lui, inclusiv pentru pierderea,
deteriorarea sau distrugerea bunului.
10.2. Răspunderea finanţatorului. Dacă locatorul/finanţator nu respectă
dreptul de opţiune al locatarului/utilizatorului, aşa cum este prevăzut în prezenta
ordonanță, locatorul/finanţator datorează daune-interese egale cu totalul
prejudiciului produs prin încălcarea acestei obligaţii (prejudiciu care poate fi
echivalent cu valoarea de circulaţie pe piaţă a bunului sau cu valoarea sa de
înlocuire.). Instanţa judecătorească învestită cu stabilirea daunelor-interese va
putea pronunţa o hotărâre care să ţină loc de act de vânzare-cumpărare (art. 16
din Ordonanţă) .
Finanţatorul nu răspunde dacă bunul nu este livrat utilizatorului de către
furnizor sau dacă el nu este livrat în condiţiile contractate cu furnizorul. În acest
sens jurisprudenţa a constat că, potrivit art. 12 alin. (1) lit. a) din O.G. nr.
51/1997, republicată, utilizatorul are dreptul în temeiul contractului de leasing la
acţiune directă împotriva furnizorului pentru reclamaţiile privind livrarea,
calitatea, asis¬tenţa tehnică, finanţatorul fiind exonerat de orice răspundere, iar
conform art. 42 alin. (2) din acelaşi act normativ, locatorul/finanţatorul nu
răspunde dacă bunul nu este livrat sau este livrat necorespunzător. Ipoteza
acestor norme juridice este reprezentată exclusiv de nerespectarea obligaţiei de
livrare de către furnizor, din culpa sa, independent de vreo culpă a
finanţatorului, acoperind acea situaţie în care, deşi finanţatorul este de bună
credinţă şi şi-a îndeplinit toate obligaţiile contractuale, nu poate să-şi respecte
obligaţia prevăzută de art. 9 lit. e) din O.G. nr. 51/1997, respectiv, aceea de a-i
garanta utilizatorului liniştita folosinţă a bunului din culpa terţului furnizor .
Dar, practica judiciară a reţinut că, în cazul în care finanţatorul/locatorul
nu îşi respectă obligaţiile asumate, în sensul cumpărării unui bun cu specificaţiile
şi caracteristicile inserate în contractul de leasing, locatarul/utilizatorul este
îndreptăţit să rezilieze contractul şi să angajeze răspunderea finanţatorului
pentru prejudiciile cauzate de acesta prin neîndeplinirea propriilor obligaţii.
Din momentul încheierii contractului şi până la reintrare în posesia
bunului, finanţatorul este exonerat de orice răspundere faţă de terţi pentru
prejudiciile provocate prin folosinţa bunului de către utilizator.
11. Încetarea contractului. Contractul de leasing poate înceta în

următoarele situaţii:
- la expirarea termenului iniţial de validitate, cu excepţia situaţiei în care
utilizatorul optează pentru prelungirea contractului; consecinţele acestei încetări
sunt fie transferarea dreptului de proprietate către locatar/utilizator, dacă acesta
şi-a exercitat această opţiune, fie restituirea bunului către proprietar

(finanţatorul/utilizator).
- prin convenţia părţilor (mutuum dissensus).
- prin reziliere, în diversele situaţii reglementate de Ordonanţă: când
utilizatorul refuză să primească bunul [art. 14 alin. (1)], când utilizatorul se află
în reorganizare judiciară sau faliment [art. 14 alin. (1)], când utilizatorul nu
achită două rate de leasing succesiv (art. 15) sau când finanţatorul nu respectă
dreptul de opţiune al utilizatorului (art. 16).
2. CONTRACTUL DE FRANCIZĂ
1. Noţiune, apariţie, părţi, avantaje. Potrivit definiţiei sale legale,

franciza este un sistem de comercializare bazat pe o colaborare continuă între
persoane fizice şi/sau juridice, independente din punct de vedere financiar, prin
care o persoană, denumită francizor, acordă unei alte persoane, denumită
francizat, dreptul de a exploata sau de a dezvolta o afacere, un produs, o
tehnologie sau un serviciu. Sediul materiei îl constituie Ordonanţa Guvernului nr.
52/1997 privind regimul juridic al francizei (în continuare denumită Ordonanţa)
şi art. 7 alin. (1) pct. 14 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu
modificările ulterioare, ambele acte normative oferind aceeaşi definiţie a
francizei.
Franciza este o creaţie a practicii comerciale nord-americane de la sfârşitul
secolului XIX care, pentru diminuarea efectelor legislaţiei anti-trust, edictată în
vederea protejării principiilor competiţiei şi concurenţei loiale, a creat un nou
sistem de comercializare. Întrucât legea a interzis ca anumite produse (în speţă,
auto¬vehiculele) să fie comercializate direct de către producători, impunând
utili-zarea unor distribuitori specializaţi, comercializarea acelor produse a fost
concesionată unor societăţi comerciale specializate în desfacere, cărora le-a fost
transmisă o anumită formulă unitară de comercializare, împreună cu mijloacele
şi metodele susceptibile de a obţine cele mai bune condiţii de rentabilitate. De-
abia în a doua parte a secolului XX franciza a fost şi consacrată legislativ, tot în
Statele Unite, dar ea deja fusese importată şi răspândită pe tot globul.
Contractul sau acordul de franciză este instrumentul juridic prin care se
reali-zează punerea în operă a acestui sistem de comercializare sau distribuţie a
produselor sau serviciilor, respectiv de exploatare a unei afaceri sau a unei
tehnologii.
Potrivit definiţiei redactate de Camera de Comerţ Internaţională de la
Paris, contractul de franciză este „acordul prin intermediul căruia francizorul
cedează francizatului, în schimbul unei prestaţii financiare directe ori indirecte,
dreptul de a exploata un ansamblu de drepturi de proprietate intelectuală sau
industrială, constând, în principal, în know-how, marcă, emblemă dar şi dreptul

de a beneficia de asistenţă continuă pe întreaga durată a contractului”.
1.1. Părţile contractului sunt francizorul şi francizatul. Francizorul este un
comerciant [art. 1 alin. (2) din Ordonanta], titularul drepturilor asupra unei
mărci înregistrate, care oferă un ansamblu de produse şi/sau servicii şi/sau
tehnologii, asigură francizatului o pregătire iniţială şi utilizează personal şi
mijloace financiare pentru promovarea mărcii sale, asigurând dezvoltarea şi
viabilitatea produsului sau serviciului.
Francizatul este un comerciant [art. 1 alin. (3) din Ordonanta], selecţionat
de francizor, care aderă la prin-cipiul omogenităţii reţelei de franciză şi care
primeşte dreptul de a exploata o anumită afacere, un produs sau un serviciu.
Prin intermediul francizei se creează o unitate economică simplă între
francizor şi francizat, prin utilizarea unei mărci de fabrică sau de comerţ în
condiţiile unor anumite formule sau metode de comercializare; această legătură
economică este bazată pe o colaborare strânsă şi continuă între părţile
contractuale, independente din punct de vedere financiar.
1.2. Prin încheierea şi executarea contractului de franciză, ambele părţi
beneficiază de o serie de avantaje economice şi strategice. Francizorul poate
pătrunde pe pieţele externe, fără eforturi de investiţii şi în condiţii de maximă
eficienţă, putând crea un sistem de comercializare a produselor şi serviciilor de
dimensiuni mult mai mari decât i-ar permite mijloacele proprii. Francizatul îşi
desfăşoară activitatea beneficiind de reputaţia mărcii francizorului, asigurându şi
clientela şi extinderea operaţiunilor comerciale precum şi folosirea unor brevete
sau a know-how-lui, puse la dispoziţia sa de francizor.
2. Tipuri de franciză. Caracteristici juridice. Natura juridică.

2.1. Tipuri de franciză. Sub raportul obiectului lor, sistemele de franciză se
referă la producţia mărfurilor, la distribuţia lor şi la prestarea serviciilor.
Franciza industrială sau de producţie urmăreşte accelerarea şi
multiplicarea producţiei unor mărfuri, prin dreptul conferit francizatului de a
fabrica, pe baza licenţelor şi asistenţei acordate de francizor, produse pe care le
comercializează apoi sub marca francizorului.
Franciza de distribuţie este aceea prin care francizatul francizei este
autorizat să comercializeze anumite produse sub marca francizorului, fie în
cadrul unor magazine, fie în cadrul unei francize mobile, potrivit dispoziţiilor
acestuia.
Franciza de servicii este acel sistem în virtutea căruia francizatul este
autorizat să ofere servicii sub marca francizorului şi în conformitate cu
instrucţiunile acestuia.
2.2. Trăsături caracteristice. Examinarea instituţiei juridice a francizei
impune o diferenţiere între diversele accepţiuni ale termenului: franciza este atât
un sistem de comercializare sau o operaţiune comercială, cât şi contractul prin
care se realizează franciza.
2.2.1. Ca sistem de comercializare, franciza prezintă următoarele trăsături

specifice:
- părţile sunt independente din punct de vedere financiar; chiar dacă
franciza a fost definită, în mod plastic, ca arta de a face bani pe succesul
altcuiva, riscurile afacerii sunt clar partajate între francizor şi francizat, astfel
încât succesul francizorului se poate transforma în eşecul francizatului;
- franciza se integrează unei reţele de franciză; franciza fiind privită ca o
multi-plicare a unei afaceri de succes, conceptul de reţea este inerent. Forţa
economică a unei francize este dată de dimensiunile reţelei sale, care îi conferă
notorietate. Întregul eşafodaj al francizei se fundamentează pe reţeaua de
franciză, respectiv pe un ansamblu de raporturi contractuale care îl leagă pe
francizor de mai mulţi francizati, în scopul promovării sistemului de franciză.
Reţeaua de franciză poate fi privită atât ca un ansamblu de raporturi
contractuale [art. 1 lit. e) din Ordonanţă], cât şi ca un mecanism comercial
format din francizor şi francizati (art. 12 din Ordonanţă).
- între părţi se desfăşoară o colaborare strânsă şi continuă pentru
promovarea afacerii, produsului sau serviciului concesionat; în absenţa unei
asemenea cola¬borări conceptul de sistem de franciză este lipsit de conţinut,
întrucât omogenitatea reţelei de franciză constituie cheia succesului acesteia.
Omogenitatea, respectiv unitatea şi coeziunea reţelei de franciză asigură
repetarea succesului afacerii franci¬zate; franciza fiind o modalitate de a reitera
şi multiplica o afacere reuşită, reţeaua de franciză omogenă este instrumentul
acestei multiplicări.
2.2.2. Contractul de franciză este un contract comercial, sinalagmatic,
consensual, oneros, comutativ, intuitu personae.
Contractul are natură comercială, dintr-o dublă perspectivă: (a) este un
act juridic ce are ca obiect un sistem de comercializare şi (b) legea cere ca atât
francizorul cât şi francizatul să aibă calitatea de profesionist/comerciant, astfel
încât contractul reprezintă o obligaţie asumată de comercianţi şi se bucură de
prezumţia de comercialitate.
Contractul este sinalagmatic, cuprinzând obligaţii reciproce pentru părţi.
Contractul este consensual, Ordonanţa necerând ca acesta să îmbrace forma
scrisă; cu toate acestea, reglementarea minimală a cerinţelor şi a prevederilor
pe care trebuie să le cuprindă contractul (art. 5 şi 6 din Ordonanţă) precum şi
obliga-tivitatea notificării scrise a încălcării obligaţiilor contractuale indică
necesitatea formei scrise ca instrument ad probationem.
Contractul este unul oneros, francizorul urmărind un câştig concretizat în
redevenţele şi taxele contractuale iar francizatul urmărind să obţină un profit
prin fructificarea succesului afacerii francizate; suntem în prezenţa unui contract
comutativ, cuprinsul şi întinderea obligaţiilor şi drepturilor părţilor fiind
cunoscute de la încheierea contractului.
Contractul de franciză este un contract intuitu personae, întrucât
francizorul îl selecţionează pe francizat în considerarea capacităţii sale
profesionale de a multi¬plica succesul afacerii francizate şi de a adera la

principiul omogenităţii reţelei de franciză. În consecinţă, el este, de principiu,
incesibil; orice abatere de la regulă este rezultatul unui acord expres al părţilor şi
este supusă aşa-numitei „clauze de agrement”, în temeiul căreia francizorul îşi
rezervă dreptul de a agrea sau nu (în sensul acceptării în reţeaua de franciză) pe
cesionarul contractului de franciză.
3. Natura juridică. Contractul de franciză este un contract sui generis,

de sine stătător, dar care prezintă asemănări sau legături cu o serie de alte
contracte numite sau nenumite – contractul de agenţie, contratul de know-how,
contractul de distribuţie (concesiune) exclusivă.
Contractul de agenţie este acel contract prin care un comerciant, numit
agent comercial permanent, este împuternicit în mod statornic de către o altă
persoană, numită comitent, fie să negocieze afaceri pentru acesta, fie să
negocieze şi să încheie afaceri în numele şi pe seama acestuia, contra unei
remuneraţii. Atât agentul cât şi francizatul contractului de franciză sunt
comercianţi independenţi, care, de o manieră generală, acţionează în interesul
stăpânului afacerii (dominus negotium). Dar, în timp ce francizatul este autorizat
să utilizeze sau exploateze o serie de drepturi de proprietate intelectuală sau
industrială aparţinând francizorului şi îi este transferat un ansamblu de
cunoştinţe practice necesare implementării francizei, agentul nu beneficiază de
asemenea drepturi sau avantaje. Pe de altă parte, în timp ce profitul agentului
se realizează din comisionul plătit lui de comi¬tent, francizatul îşi aproprie
câştigul din rezultatele şi performanţele financiare obţinute prin exploatarea
francizei; în fine, agenţii nu sunt constituiţi într-o reţea care să funcţioneze pe
principiul omogenităţii, fiecare având libertatea să îşi desfă¬şoare activitatea
prin utilizarea mijloacelor şi instrumentelor pe care le consideră mai adecvate
scopului urmărit.
Contractul de know-how este contractul prin care furnizorul, titularul unor
cunoştinţe tehnice practice, secrete, substanţiale, identificate, de regulă nebre-
vetate, necesare sau utile procesului de fabricaţie a unor mărfuri, prestării unor
servicii sau activităţii de comercializare a mărfurilor şi serviciilor, le transmite
francizatului, în schimbul unei redevenţe. Contractul de know-how are, de
regulă, un caracter accesoriu, întrucât el însoţeşte un raport juridic fundamental,
cum ar fi un contract de cesiune sau licenţiere a unui drept de proprietate
industrială vizând un produs sau serviciu. Potrivit specificului contractului de
franciză, francizorul are şi el obligaţia de a transmite francizatului asemenea
cunoştinţe practice, rezultate din experienţa sa. Din această perspectivă,
contractul de franciză poate fi însoţit şi de un contract accesoriu de know-how,
constatat printr-un înscris separat, sau poate să cuprindă descrierea know-how-
ului şi obligaţiile părţilor aferente, în cadrul unui capitol distinct.
Contractul de concesiune exclusivă este acel contract prin care o parte,
numită concedent, vinde, în exclusivitate, anumite mărfuri unei alte părţi,
numită con¬cesionar, ce le revinde, în nume şi pe cont propriu, clienţilor săi, pe

o piaţă precis delimitată. În contractul de concesiune exclusivă, concesionarul
are o dublă cali¬tate, de cumpărător şi revânzător, lucrând în nume şi în cont
propriu. Din această perspectivă, poziţia juridică a concesionarului şi a
francizatului este asemănă¬toare, ambii fiind comercianţi independenţi; dar, în
timp ce ambii beneficiază de avantajele utilizării mărcii concedentului sau, după
caz, a francizorului, conce¬sionarul este lipsit de beneficiul transmiterii unui
know-how sau de cel al funcţionării în cadrul unei reţele omogene de distribuţie
a mărfurilor.
4. Raporturi precontractuale. Încheierea contractului de franciză

reprezintă pentru ambele părţi o decizie majoră, cu efecte economice care se pot
repercuta la scara întregii reţele de franciză, întrucât eşecul sau succesul unui
francizat poate influenţa reuşita afacerii francizate.
De aceea, în perioada precontractuală, părţile trebuie să beneficieze de
toate informaţiile necesare pentru ca decizia lor de colaborare să fie
fundamentată pe o bună cunoaştere a avantajelor şi rigorilor francizei. În
această fază are loc selecţia francizatului de către francizor, pe baza evaluării
performanţelor sale economice sau a potenţialului sau de integrare în reţeaua de
franciză.
În aceeaşi perioadă, francizorul trebuie să transmită potenţialului francizat
informaţiile necesare pentru ca acesta să evalueze avantajele şi riscurile afacerii;
francizatul trebuie informat despre experienţa dobândită în cadrul reţelei, despre
condiţiile financiare ale contractului (taxe, tarife, redevenţe), despre obiectivele
reţelei şi aria exclusivităţii sale, despre durata contractului şi alte elemente
necesare pentru previzionarea rezultatelor financiare ale implicării sale în
mecanismul francizei. Este o obligaţie legală de informare, reglementată de
prevederile art. 2 din Ordonanţă.
5. Efectele contractului. Obligaţiile părţilor

5.1. Francizorul îşi asumă următoarele obligaţii:
- să asigure francizatului o pregătire iniţială, precum şi asistenţă
comercială şi/sau tehnică permanentă, pe toată durata contractului; francizorul
are un interes major în succesul afacerii francizate, care trebuie să fie o replică
fidelă a propriei afaceri. De aceea, francizorul trebuie să-l iniţieze pe francizat şi
să îl asiste în toate etapele de implementare, consolidare şi dezvoltare a afacerii;
pentru reali-zarea operaţiunii, francizorul trebuie să informeze pe francizat
asupra rentabilităţii investiţiilor, să supravegheze activitatea comercială a
acestuia, să organizeze campania publicitară şi să acorde asistenţa tehnică sau
comercială, după caz;
- să transmită francizatului dreptul de a utiliza firma, emblema sau sigla
sa, marca produselor, serviciilor sau tehnologiilor precum şi orice alte drepturi de
proprietate intelectuală sau industrială necesare exploatării comerciale a afacerii;
marca afacerii francizate este un „simbol al identităţii şi al renumelui reţelei de

franciză (şi) constituie garanţia calităţii produsului/serviciului/tehnologiei
furnizate consumatorului” [art. 7 alin. (2) din Ordonanţă]. Utilizarea acestor
semne grafice de către francizat constituie un efect direct al contractului de
franciză, dar poate constitui şi obiectul unor contracte distincte de licenţă;
francizorul are dreptul să controleze respectarea de către francizat a tuturor
elementelor constitutive ale imaginii mărcii sale;
- să transmită francizatului un ansamblu de informaţii practice,
nebrevetate rezultând din experienţa sa şi verificate de el (know-how sau savoir-
faire), privind prezentarea produselor în vederea vânzării, transformarea
produselor în legătură cu prestarea de servicii, relaţiile cu clientela, gestiunea
administrativă şi financiară, procesele de fabricaţie şi de distribuţie ale unei
mărfi sau ale unui serviciu. Aceste cunoştinţe au caracter secret (în sensul că nu
sunt cunoscute sau uşor accesibile), sunt de natură substanţială (în sensul că
sunt importante sau chiar indispensabile şi oferă un avantaj francizatului) şi
trebuie să fie identificate (în sensul că sunt suficient de complet descrise, astfel
încât să fie utilizabile şi să justifice caracterul secret şi natura lor substanţială).
Practic, prin transferul de know-how se transmite secretul succesului afacerii
francizate şi se constituie premizele omogenităţii reţelei de franciză; de aceea,
transmiterea know-how-ului este de esenţa contractului de franciză. Secretul
know-how-ului este asigurat prin asumarea de către francizat a unor obligaţii de
confidenţialitate şi a sancţiunilor aplicabile pentru încălcarea acestei obligaţii.
- să asigure aprovizionarea ritmică cu o gamă omogenă de produse,
servicii şi/sau tehnologii. Pentru asigurarea omogenităţii reţelei de franciză este
util ca produsele, serviciile sau tehnologiile uzitate să provină din surse atestate
sau controlate de francizor, pentru a se conserva omogenitatea reţelei de
franciză şi a produselor sau serviciilor acesteia. De aceea, cel puţin la debutul
activităţii benefi¬ciarului, francizorul îşi asumă şi obligaţia de a aproviziona
produsele, serviciile şi/sau tehnologiile specifice, până la atestarea unor furnizori
locali, impunând francizatului, prin intermediul clauzei de minimum, un volum
minim sau o valoare minimă a achiziţiilor sale de la francizor.
5.2. Francizatul are următoarele obligaţii:
- să respecte regulile şi politicile comerciale stabilite de francizor privind
desfa-cerea produselor sau prestarea serviciilor şi dezvoltarea reţelei de franciză,
în condiţiile menţinerii identităţii sale comune şi a reputaţiei acesteia; francizorul
este adevăratul stăpân al afacerii (dominus negotium), cel care a conceput,
implementat şi dezvoltat afacerea al cărei succes îl multiplică reţeaua de
franciză. De aceea, el reprezintă elementul de unitate al francizei, care stabileşte
elementele de politică şi strategie comercială, fundamentându-se şi pe
experienţa colectivă dobândită de reţeaua de franciză;
- să plătească francizorului sumele cuvenite acestuia; după caz, acestea
pot consta într-o o taxă de intrare (pentru admiterea în afacere), o taxă de
exclusivitate (atunci când francizorul acordă francizatului un asemenea avantaj)
şi o redevenţă, care se calculează în procente sau într o cotă fixă, în funcţie de

desfacerile sau cifra de afaceri realizate;
- să nu divulge terţilor know-how-ul furnizat de francizor; singura
protecţie a cunoştinţelor practice transmise de francizor este realizată prin
asigurarea confi-den¬ţialităţii acestora. Neconstituind elemente de noutate
absolută, care să poată face obiectul unei invenţii sau inovaţii, acestor cunoştinţe
nu li se oferă o protecţie legală, astfel încât păstrarea secretului în cadrul reţelei
de franciză constituie o cerinţă esenţială, menită să protejeze afacerea de o
competiţie realizată prin copierea reţetei francizei;
- să furnizeze francizorului informaţiile de natură a facilita cunoaşterea şi
analiza performanţelor sale financiare, pentru ca acesta să poată asigura o
gestiune eficientă a reţelei de franciză; primul interesat în succesul francizei este
francizorul, care îşi asumă şi rolul de integrator şi dezvoltator al reţelei de
franciză. Pentru aceasta, el trebuie să cunoască, printre altele, şi performanţele
francizatilor francizei, pentru ca prin analiza acestora să poată concepe politicile
şi strategiile de menţinere şi dezvoltare a francizei;
- dacă i s-a acordat exclusivitate teritorială, să respecte clauza de non-
concu-renţă şi, după caz, clauza de randament. De cele mai multe ori,
francizorul oferă şi exclusivitate francizatului pentru operaţiunile francizabile
desfăşurate pe un anumit teritoriu, obligându-se să nu desfăşoare activităţi
concurenţiale în teritoriul arondat francizatului de franciză sau să nu încheie alte
contracte de franciză în acelaşi teritoriu. O asemenea exclusivitate este, în mod
frecvent, însoţită de o clauza de non-concurenţă asumate de francizat, prin care
acesta se obligă ca pe parcursul derulării contractului de franciză sau – în
anumite condiţii – chiar şi după încetarea acestuia, să nu desfăşoare activităţi
comerciale concurenţiale, care să afecteze interesele francizorului sau ale reţelei
de franciză ori care să încalce confidenţialitatea know-how-ului transmis de
francizor. Exclusivitatea este însoţită uneori şi de o clauză de randament, prin
care francizorul, limitându-şi dreptul de a selecta şi alţi francizati în acelaşi
teritoriu, urmăreşte să se asigure că francizatul desemnat va obţine anumite
performanţe comerciale şi financiare minime
- la încetarea contractului de franciză, să restituie francizorului sau, după
caz, să înceteze utilizarea oricărui bun corporal sau incorporal aparţinând
acestuia; sunt luate în considerare, în primul rând, orice drepturi de proprietate
intelectuală sau industrială, al căror exerciţiu trebuie să înceteze total şi
necondiţionat la terminarea contractului. Această obligaţie se poate referi însă şi
la bunuri corporale, care servesc identificării sau promovării reţelei de franciză,
puse la dispoziţie de francizor.
6. Încetarea contractului. Contractul de franciză încetează prin

ajungerea la termen, reziliere precum şi în situaţiile specifice de încetare a
contractelor intuitu personae. Astfel, contractul, atunci când este încheiat pe o
perioadă nedeterminată, poate fi denunţat oricând, de către oricare dintre părţi.
De asemenea, el încetează prin decesul, incapacitatea ori falimentul persoanei

fizice sau lichidarea ori falimentul persoanei juridice.

Contractele de Leasing Si de Franciza

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Contractele de Leasing Si de Franciza

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

IOAN SCHIAU DREPT COMERCIAL – PARTEA SPECIALĂ

MATERIAL DESTINAT STUDENȚILOR FACULTĂȚII DE DREPT - UNITBV

CURSUL 11 – CONTRACTE SPECIALE

PARABOLA CU TRECEREA RÂULUI: LUPUL, VARZA, CAPRA

1. Noţiune, subiecţi, caractere juridice

2. Părţile mecanismului de leasing. În mecanismul leasing-ului, ca

operaţiunilor de leasing ce constituie obiectul lor de activitate, societăţile de

3. Trăsături juridice. Contractul de leasing este un contract comercial,

4. Condiţii de fond şi de formă

5. Mecanismul leasingului. Leasingul este privit ca o tehnică modernă

– executarea contractului de leasing, respectiv utilizarea bunurilor de

6. Utilitatea leasingului. Leasing-ul a apărut datorită rigidităţii

7. Forme de leasing. Contractele de leasing se pot clasifica după mai

7.1.1. Leasing operaţional – contractul de leasing care îndeplineşte cel

–- Leasing indirect, care se realizează prin intervenţia ca locator/finanţator

8. Natura juridică şi caractere juridice. Leasing-ul poate fi caracterizat

durată determinate, în schimbul unei remuneraţii. Deci, spre deosebire de

9. Efectele contractului. Aceste sunt reglementate în mod expres de

în contract; este obligaţia caracteristică ce revine locatarului/utilizator şi, în

10. Răspunderea părţilor contractului

În situaţia că utilizatorul nu plăteşte ratele de leasing două luni

11. Încetarea contractului. Contractul de leasing poate înceta în

şi-a exercitat această opţiune, fie restituirea bunului către proprietar

1. Noţiune, apariţie, părţi, avantaje. Potrivit definiţiei sale legale,

industrială, constând, în principal, în know-how, marcă, emblemă dar şi dreptul

2. Tipuri de franciză. Caracteristici juridice. Natura juridică.

2.2.1. Ca sistem de comercializare, franciza prezintă următoarele trăsături

profesionale de a multi¬plica succesul afacerii francizate şi de a adera la

3. Natura juridică. Contractul de franciză este un contract sui generis,

numită con¬cesionar, ce le revinde, în nume şi pe cont propriu, clienţilor săi, pe

4. Raporturi precontractuale. Încheierea contractului de franciză

5. Efectele contractului. Obligaţiile părţilor

marca afacerii francizate este un „simbol al identităţii şi al renumelui reţelei de

şi o redevenţă, care se calculează în procente sau într o cotă fixă, în funcţie de

6. Încetarea contractului. Contractul de franciză încetează prin

De asemenea, el încetează prin decesul, incapacitatea ori falimentul persoanei

S-ar putea să vă placă și