Moromeții

Relația dintre 2 personaje

Marin Preda este considerat de critica literară cel mai important

romancier postbelic, fiind un autor al unei opere vaste. Acesta se
remarcă datorită prozelor sale, cea mai importantă fiind chiar
”Moromeții”. El ilustează o nouă latură a realismului, punând accentul
asupra problematicii țăranului și a pământului, dar într-un mod autentic.
Romanul ”Moromeții” este unul obiectiv, care se încadrează în realismul
posteblic. De asemenea, acesta conține și elementele tradiționaliste, dar
și moderne. Primul volum al romanului a fost publicat în 1955, iar al
doilea în anul 1967.
Romanul este o specie a genului epic, în proză, de mare întindere, cu o
acțiune complexă desfășurată pe mai multe planuri narative, care
dezvoltă conflicte puternice.
Tema romanului este cea socială, cea a satului românesc din Câmpia
Dunării de dinainte și de după Al Doilea Război Mondial. Aceasta se
împletește cu cea a timpului neiertător și cea a familiei.
Geneza romanului face referire la cele două schițe(”O adunare liniștită´și
”Salcâmul”), dar și la cele două scene semnificative, preluate ulterior:
întâlnirile din poiana lui Iocan, dar și tăierea salcâmului. De asemenea,
autorul a mărturisit că modelul pentru această operă a fost chiar tatăl
său(”eroul preferat, Moromete, care a existat în realitate, a fost tatăl
meu”).
Elementele de structură și compoziție sunt reprezentative pentru
evoluția relației celor două personaje.
Perspectiva narativă este una obiectivă, fiind aparent susținută de un
narator omniscient și omniprezent, dar neimplicat. Totuți, este folosită
și tehnica folosirii personajului-reflector, prin care sunt reflectate
gândurile și sentimentele prin care trece Ilie Moromete, dar și fiul său,
Niculae, din partea a doua.
Titlul este ilustrat de numele unei familii, care provine dintr-un sat și este
supusă schimbării. Tatăl este considerat astfel, ”fanaticul clasei
țărănești”, iar fiii sunt cosiderați ”declasații”, care își doresc totuși să
evolueze. Este folosită și tehnica planurilor paralele, deoarece se
prezintă și alte destine, precum al celorlalte familii din Siliștea Gumești.
Incipitul romanului cuprinde reperele spațio-temporale, care sunt
reprezentative. De altfel, spațiul face referire la satul de bază, Siliștea
Gumești(”În Câmpia Dunării, cu câțiva ani înaintea celui de-al doilea
război mondial, se pare că timpul avea cu oamnii nesfârșită răbdare”).
Timpul prezintă evenimentele din cadrul unui sfert de secol, din vara lui
1937 până la 1962. Finalul romanului prezintă trecerea timpului și
diferența dintre momente(”Timpul nu mai avea răbdare”).
Relația dintre Ilie Moromete și Niculae, fiul său mai mic, ilustrează două
concepte de viață, două mentalități diferite.
Ilie Moromete este personajul principal, o figură umană și estetică
exemplară, model pentru țăranul român de după al Doilea Război
Mondial. Este soțul Catrinei, dar și tatăl a șase copii: Tita, Ilinca și Niculae,
pe care îi are alături de Catrina, dar și a lui Paraschiv, Nilă și Achim, din
prima sa căsătorie. El reușește să ilustreze și să se încadreze în mai multe
tipologii, precum: tatăl autoritar, reprezentantul țărănimii patriarhale,
dar și ”cel din urmă țăran”(Nicolae Manolescu).
Pe de altă parte, Niculae este fiul cel mic al lui Moromete și se încadrează
în tipologia apostolului, reprezentând mentalitatea colectivistă,
deoarece devine adeptul unui partid politic.
Prima scenă semnificativă este chiar scena cinei, din debutul operei, prin
reprezentarea personajelor în jurul mesei. Tatăl este prezentat, prin
poziția sa, ca o autoritate în cadrul familiei. Niculae însă, nu are loc la
masă și este chiar lovit de tatăl său.
Primul conflict apare chiar din lipsa sprijinului material, în momentul în
care Niculae dorește să meargă la școală, idealul său fiind de a deveni
învățător. Acesta este susținut doar de mama sa și este tratat cu
superficialitate, chiar cu ironie, de către tatăl său, Ilie Moromete(”altă
treabă n-avem noi acuma, ne apucăm să studiem! ”).
A doua scenă semnificativă este chiar cea de la serbare școlară a lui
Niculai. Tatăl acestuia se emoționează, este profund impresionat de
performanțele școlare ale fiului său. Însă, momentul în care Niculai este
cuprins de o criză de friguri, nu îl înduioșează pe Ilie, care reușește să își
ascundă orice sentiment.
Relația dintre cele două personaje se destramă treptat, din cauza
evenimentelor, dar și a lipsei de comunicare dintre aceștia. După cei trei
ani de la școală, copilul este retras, din cauza faptuui că Ilie considera că
școala nu aducea niciun ”beneficiu”. Cu toate acestea, Niculai a învățat
să se descurce singur, a părăsit satul țărănesc, deoarece se simțea
constrâns. El a ajuns activist în cadul noului partid, fiind atras de noua
ideologie, iar mai apoi, și-a continuat studiile în horticutură. Existența lui
Ilie Moromete s-a diminuat treptat, lent, din cauza neînțelegerii vieții.
Singurul regret al acestuia este faptul că nu s-a împăcat cu fiul său.
Ultima scenă semnificativă este cea finală, când Niculai își visează tatăl,
care nu îi mai vorbește. Singurul gest pe care îl realizează este
semnificativ, deoarece se ridică de pe stâncă, semn că îi cedează locul
fiului său.
În concluzie, relația dintre cele două pesonaje, Ilie Moromete și Niculai,
din opera lui Marin Preda este semnificativă, deoarece ilustrează
diferența dintre etape și mentalități. Prăpastia care se produce între cei
doi este ireversibilă, tatăl păstrând însă regretul că nu s-a împăcat cu fiul
său și că nu l-a înțeles pe acesta. De aceea, despărțirea dintre cei doi se
produce încă din copilăria lui Niculai, care nu și poate urma visurile, și
persistă pe toată viața acestuia.