CONVERSIA ANALOG-NUMERICĂ A SEMNALELOR.

DISCRETIZAREA SEMNALELOR ANALOGICE

Un semnal f (t ) este numit semnal analogic sau continuu în timp dacă este definit pentru
toate valorile reale ale variabilei timp, t. Dacă semnalul f (t ) este definit numai pentru
valori discrete ale timpului t, semnalul este numit semnal eşantionat. Dacă semnalul
eşantionat este cuantizat în amplitudine se numeşte semnal discret. Semnalele discrete
reprezentate în formă binară se numesc semnale numerice (digitale).
Prima etapă a procesului de conversie analog-numerică este eşantionarea. Prin
eşantionare se prelevează valorile semnalului continuu f (t ) la intervale de timp egale, kTe
(k = 0, ± 1, ± 2,K) . În acest fel variabila timp continuu t, este convertită în variabila timp
discret kTe cu k ∈ Z (mulţimea numerelor întregi). Intervalul temporal dintre două
eşantioane succesive, notat cu Te , se numeşte perioadă de eşantionare. Semnalul eşan-
tionat (v. fig. 1,b) este o succesiune (un tren) de pulsuri modulate în amplitudine la va-lorile
semnalului continuu prezentat în figura 1,a.
Utilizarea semnalelor eşantionate reale modelate prin pulsuri modulate în amplitudi-ne
complică foarte mult analiza sistemelor discrete în timp. Din acest motiv şi având, de
asemenea, în vedere că durata de menţinere a valorilor eşantionate (p) este practic foarte
mică, se preferă ca semnalele eşantionate să fie modelate ca un tren de impulsuri unitare-
Dirac modulate în amplitudine (v. fig. 1,c). Semnalele modelate prin trenuri de impulsuri
Dirac se numesc semnale eşantioante ideal.
f (t ) f p* (t )

p
t t
0 0 Te 2Te 3Te 4Te 5Te K kTe
(a) (b)

f * (t )
f (kTe )

t
0 Te 2Te 3Te 4Te 5Te K kTe
(c)
Fig.1 Semnal analogic (continuu) (a) şi versiunea sa eşantionată (discretă) (b), (c).
 Semnalele eşantionate ideal pot fi reprezentate ca o secvenţă de numere ordonate în timp:
Δ
{ f (kTe )} ={ f (0), f (Te ), f (2Te ),K} . (1)

În a doua etapă a procesului de conversie analog-numerică semnalul eşantionat este

cuantizat în amplitudine. Cuantizarea în amplitudine asociază semnalului iniţial) o valoare
cât mai apropiată dintr-o mulţime de valori aprioric fixată, numite niveluri de cuantizare.
Diferenţa dintre două niveluri de cuantizare succesive q = f n +1 − f n , poartă numele de pas
de cuantizare.
*
Niveluri de f q (t )
cuantizare f q (kTe )
6
5 q
4
3
2
1 t
0
0 Te 2Te 3Te 4Te 5Te K kTe
Fig.2 Nivelurile de cuantizare ale semnalului eşantionat din figura 1.

În finalul procesului de conversie analog-numerică, secvenţa semnalului eşantionat şi

cuantizat este codificată (cel mai frecvent utilizat fiind codul binar natural).
 fˆ * (t )
fˆ (kT )
e
(110)

(100) (100)
(011) (011)
(010)

t
0 Te 2Te 3Te 4Te 5Te K kTe
Fig.3 Semnalul analogic din figura 2 digitizat: după cuantizare şi codificare.

Eşantionarea ideală

Sistemele discrete care prelucrează semnale eşantionate ideal sunt sisteme liniare.
Consecinţa cea mai importantă a procesului de eşantionare este modificarea puternică
a spectrului faţă de semnalul original.
Semnalele eşantionate pot fi descrise, aşa cum s-a arătat mai înainte sau pot fi descrise prin
intermediul unor funcţii definite în timp discret notate prin:
f (kTe ) sau f [k ] , cu k ∈ Z , (2)

În cazul argumentului timp cu valori reale, se folosesc parantezele rotunde, iar pentru cazul
argumentului timp cu valori întregi se foloseşte notaţia specială cu paranteze drepte.
 O descriere frecvent folosită pentru semnalele eşantionate ideal, utilizează modalită-
ţile de reprezentare şi notaţiile specifice semnalelor continue. În acest caz, semnalul eşan-
tionat ideal se notează cu f * (t ) . Procesul de eşantionare ideală este modelat şi prezentat în
schemele-bloc funcţionale ca un întrerupător sincron (cu perioada Te ) cu durată de în-
chidere infinit mică, denumit eşantionor ideal. Simbolul elementului eşantionor ideal (EI)
este prezentat grafic în figura 3.
EI
f (t ) f * (t )
Te f ( kTe ), f [k ]
Fig.3 Simbolul grafic al unui element eşantionor ideal.

Semnalele eşantionate ideal sunt modelate prin trenuri de impulsuri Dirac. Matematic
aceste semnale pot fi descrise folosind un tren de impulsuri Dirac numit funcţia delta Dirac:
+∞
δTe (t ) = ∑ δ(t − kTe ) . (3)
k = −∞

Semnalul eşantionat f * (t ) se obţine prin înmulţirea semnalului analogic f (t ) cu

funcţia delta Dirac, conform figurii 4.
f (t ) f * (t )

t t
0 0
(a) f (t ) f * (t ) (b)

δTe (t )

δTe (t )

t
− 3Te − 2Te − Te 0 Te 2Te 3Te
(c)
Fig.4 Generarea unui semnal eşantionat.
 Astfel, rezultă relaţia de descriere a unui semnal eşantionat ideal:
+∞
*
f (t ) = f (t ) ∑ δ(t − kTe ) . (4)
k = −∞

Având în vedere proprietatea impulsului Dirac exprimată conform relaţiei:

f (t ) δ(t − kTe ) = f (kTe )δ(t − kTe ) , (5)

se poate obţine o altă expresie de descriere a semnalelor eşantionate ideal:

+∞
*
f (t ) = ∑ f (kTe )δ(t − kTe ) . (6)
k = −∞

Relaţia (6) este utilă pentru calculul transformatei Laplace a unui semnal eşantionat ideal.

Analiza spectrală a semnalelor eşantionate ideal. Fenomenul de “aliasing”

Analiza spectrală a semnalelor se face în mod sistematic cu transformata Fourier. Spectrul

complex de amplitudine al unui semnal continuu f (t ) , se obţine prin aplicarea trans-
formatei Fourier, conform relaţiei:
+∞
F ( jω) = ∫ f (t )e − jωt dt . (7)
−∞
 Deoarece F ( jω) ∈ C , pentru analiza spectrală se preferă utilizarea modulului funcţiei
spectrale de amplitudine notat cu F ( jω) . Semnalul are spectrul cu bandă limitată.
F ( jω)

− ωm 0 ωm ω
Fig.5 Spectrul de amplitudine al unui semnal continuu.

Se notează cu ωm pulsaţia maximă conţinută în spectrul F ( jω) .

Spectrul unui semnal eşantionat este format dintr-o infinitate de spectre similare cu cel
al semnalului continuu, ponderate cu 1 Te şi centrate pe valori multiplu întreg al pulsaţiei de
eşantionare. În figura 6,a se prezintă spectrul semnalului eşantionat în cazul ωe 2 > ωm ,
ceea ce înseamnă că frecvenţa de eşantionare ωe = 2π Te depăşeşte de două ori cea mai
înaltă pulsaţie conţinută în spectrul semnalului continuu. În acest caz este evident că
spectrul semnalului original poate fi reconstituit prin filtrarea spectrului F * ( jω) cu un filtru
trece-jos (FTJ) iar figura 6,b se prezintă spectrul periodic al semnalului eşantionat F * ( jω)
în cazul ωe 2 < ωm , ceea ce înseamnă că pulsaţia de eşantionare este mai mică decât dublul
celei mai mari pulsaţii conţinute în spectrul semnalului continuu. Se vede că în acest caz
există o suprapunere a lobilor adiacenţi, fenomen (efect) numit „aliasing”. Având în vedere
că semnalul original este refăcut din semnalul eşantionat cu un filtru trece-jos (FTJ) se
constată că spectrul reconstituit este distorsionat faţă de cel original în zona pulsaţiilor
cuprinse între ωe − ωm şi ωe 2 . În acest interval al pulsaţiilor, spectrul lobului principal se
suprapune (amestecă, aliază) cu spectrul lobului centrat pe pulsaţia ωe . Erorile cauzate de
fenomenul de aliasing pot să devină foarte importante dacă semnalul continuu conţine
zgomote cu amplitudine mare.
Soluţia practică de eliminare a efectelor fenomenului constă în filtrarea cu un FTJ
înainte de convertorul analog/numeric. Acest filtru denumit de „anti-aliasing” trebuie să în-
lăture complet componentele cu pulsaţie mai mare decât ωe 2 (v. fig 6,c).
Pulsaţia critică la care apare fenomenul de aliasing este numită pulsaţie Nyquist şi este
notată ω N = ωe 2 . Un corolar este dat de teorema eşantionării (lui Shannon). Un semnal se
poate reconstitui din eşantioanele sale dacă pulsaţia de eşantionare este cel puţin de două ori
mai mare decât cea mai mare pulsaţie conţinută:

ωe 2π 2π Tm
ωN = ≥ ωm sau ≥ respectiv Te ≤ , (8)
2 2Te Tm 2

unde s-a notat cu Tm perioada corespunzătoare pulsaţiei ωm .

Acestă limită inferioară (ωe 2 ≅ ωm ) are un caracter pur teoretic. În practică, pentru
refacerea cât mai exactă a unui semnal din eşantioanele sale este necesar ca ωe 2 ≥ 5ωm .
 Te F * ( jω)

− ωe ωe − ω m 0 ωm ωe ωe ω
−
2 2 (a)

Te F * ( jω)
Te FTJ

− ωe − ω m 0 ωe − ωm ωm ωe ω
ω ωe
− e (b)
2 2

Te F * ( jω)

− ωe ωe 0 ωe ωe ω
−
2 2
(c)
 Cuantizarea

După eşantionare următorul pas în conversia analog-numerică este cuantizarea în ampli-

tudine. Fiecare eşantion f (kTe ) este aproximat cu o valoare care este multiplu întreg al unei
cantităţi de bază q numită pas de cuantizare. Cuantizarea în amplitudine se poate realiza în
două moduri:
f q (kTe )
– prin rotunjire;
– prin trunchiere. Max

. 3q
2q
q
f ( kTe )
q 3q 5q
2 2 2
−2q
−3q

Min
 Codificarea
Având semnalul eşantionat în timp şi cuantizat în amplitudine, se ajunge la o secvenţă de
numere f q (kTe ) care sunt acum codificate binar. Aceasta este etapa finală în procesul de
conversie analog-numeric şi secvenţa codificată poate fi aplicată unui procesor numeric
(digital). Procesorul prelucrează secvenţa efectuând o serie de operaţii standard printre care:
stocarea într-o memorie, multiplicarea cu un număr, adunarea şi deplasarea. În fiecare
operaţie care implică elementele componente ale secvenţei şi alte numere, fiecare mărime
este reprezentată printr-un număr binar.

TRANSFORMATA Z
Utilizarea transformatei Z reprezintă o metodă de analiză a semnalelor eşantionate şi a
sistemelor liniare discrete. Metoda transformatei Z oferă un mecanism simplu, bazat pe
funcţii raţionale de variabilă complexă, pentru descrierea semnalelor eşantionate.
Definiţia transformatei Z
Se consideră un semnal eşantionat descris în domeniul timpului:
+∞
*
f (t ) = f (t ) |t =0 δ(t ) + K + f (t ) |t =kTe δ(t − kTe ) + K = ∑ f (kTe )δ(t − kTe ) , (9)
k =0

care are transformata Laplace:

 +∞
*
F (s) = ∑ f (kTe )e −skT e
,
k =0

unde f (kTe ) reprezintă valorile semnalului continuu în momentele de eşantionare.

Prin definiţie, transformata Z a semnalului eşantionat f * (t ) este:
+∞
*
F ( z ) = F ( s ) s =(1 Te ) ln z = ∑ f (kTe ) z −k . (10)
k =0

Se remarcă faptul că la definirea transformatei Z se poate scrie suma de la k = −∞ la

k = +∞ , adică:
+∞
F ( z) = ∑ f (kTe ) z −k , (11)
k = −∞

fapt posibil, având în vedere că semnalele cauzale folosite în automatică sunt nule pentru
k < 0.
Transformata Z a unui semnal continuu f (t ) care este eşantionat se notează prin:

F ( z ) = Z [ f (t )] , (12)

unde Z este simbolul pentru transformata Z.

 O altă variantă de definire a transformatei Z are la bază descrierea specifică unui
semnal discret. În acest caz transformata Z se defineşte cu relaţia:
+∞
F ( z) = ∑ f [k ] z −k . (13)
k = −∞

Se subliniază faptul că la această versiune de calcul a transformatei Z, parametrul Te

nu apare explicit în relaţiile care rezultă astfel (se consideră Te = 1 ).
O proprietate calitativă a transformatei Z este faptul că aceasta nu este univoc definită.
Proprietatea constituie un dezavantaj important al transformatei Z. Acest aspect este ilustrat
în figura 8.
f1 (t ) = 1+ (t ) f (t ) 2
f1* (t ) = 1+ ( kTe ) f 2* (t ) f 2 (t ) f 2* (t )
f1 (t ) f1* (t )

t t
0 Te 2Te 3Te 4Te 5Te K kTe 0 Te 2Te 3Te 4Te 5Te K kTe
(a) (b)
Fig.8 Neunivocitatea transformatei Z.