Floare albastra

de Mihai Eminescu

-Tema si viziunea despre lume-

Epoca Marilor Clasici (1860-1890) este o perioada infloritoare in literatura noastra,
deoarece se inregistreaza progrese insemnate in domenii variate: poezie, proza, dramaturgie,
critica si eseistica literara. Tot acum au publicat si au scris unii dintre cei mai importanti
creatori ai literaturii romane: I. Creanga, I. Slavici, I.L.Caragiale, M.Eminescu, Titu Maiorescu.

Mihai Eminescu, reprezentant de seama al Epocii Marilor Clasici, a avut un rol important
in dezvoltarea poeziei →prin creatiile sale care valorifica teme variate, el s-a impus ca fiind unul
dintre cei mai mari poeti romantici, ultimul cronologic, inscriindu-se in universalitate. Poezia
Floare albastra este o capodopera a liricii sale de tinerete, care prevesteste marile creatii
ulterioare, printre care si Luceafarul.

Specia literara: imbina mai multe specii literare: poemul filosofic, egloga(idila cu dialog)
si elegia, prin sentimentele de tristete, regret si melancolie exprimate.

Curentul literar: romantismul, specific acestuia fiind tema si motivele literare cu care
aceasta se dezvolta, atitudinea poetica, amestecul speciilor literare, precum si antiteza ca
metoda de lucru.

Tema: iubirea si natura, deoarece natura vibreaza la starile sufletesti ale

indragostitilor, cadrul natural feeric protejeaza cuplul erotic. Alaturi de aceasta tema apare si
cea a omului de geniu care aspira la absolut.

Motive literare: codrul, izvoarele, prapastia, luna, valea.

Vizunea despre lume este romantica, evidentiata in cele doua moduri de existenta sau
ipostaze ale cunoasterii: lumea cunoasterii absolute, a geniului, sugerata prin culoarea albastra si
lumea iubirii concrete, a cunoasterii terestre, sugerata prin cuvantul floare.

Tipul de lirism: se remarca mai multe ipostaze. Ca in lirismul mastilor, eul liric imprumuta
pe rand doua ipostaze umane, asociate celor doua portrete spirituale: principiul masculin – geniul
si cel feminin – fiinta terestra.
 Lirismul subiectiv se remarca prin folosirea marcilor lexico-gramaticale ale eului liric,
precum pronumele si verbul de persoana I singular: eu am ras.

Titlul: este simbolul central al poeziei, care are ca punct de plecare un motiv romantic de
circulatie europeana ce sugereaza aspiratia spre fericirea prin iubire, motivul fiind prezent si la
scriitorul german Novalis, dar si la poetul Italian Leopardi. Astfel, substantivul floare
sugereaza viata, iar adjectivul epitet albastra, infinitul, idealul.

Compozitia: este romantica: 14 strofe, organizate pe patru secvente poetice, bazate pe

alternanta celor doua planuri: cosmic-terestru, in dialogul celor doua voci: geniul si iubita.
→structura versurilor se bazeaza pe o serie de antiteze: eternitate-viata; masculin-feminin;
detasare apolinica-traire dionisiaca; departe-aproape; vis-realitate; trecut-prezent.

Prima secventa(primele trei strofe):

- oglindeste lumea rece a ideilor, lumea vocii masculine;

-este organizata sub forma unui monolog si incepe cu reprosul realizat prin adverbul iar, prezent
la inceputul poeziei;

-adresarea are un ton familiar si alterneaza propozitiile afirmative cu cele negative, pe cele
interogative cu cele exclamative;

-familiaritatea este intretinuta si prin folosirea termenilor populari( cufundat, nu cata), iar
iubirea sincera a fetei este redata prin cele doua apelative, plasate simetric la inceputul si la
sfarsitul primei interventii a fetei: sufletul vieiti mele, iubite;

-prima strofa: contureaza universul spiritual al geniului, care, printr-o enumeratie, reda
simbolurile eternitatii si ale mortii: Iar te-ai cufundat in stele/Si in nori si-n ceruri nalte?
→metaforele folosite sunt foarte sugestive si desemneaza fie aspiratia spre cunoastere
absoluta(rauri de soare), fie domeniul cunoasterii (intunecata mare – misterul genezei; campiile
asire – orizontul cultural; piramidele-nvechite);

-avertismentul sagalnic al fetei( Nu cata in departare/Fericirea ta, iubite! )evidentiaza un mare

adevar, cel ca, in plan terestru, fericirea se realizeaza numai prin iubire.

A doua secventa(strofa a patra): echivaleaza cu meditatia barbatului asupra celor spuse

de iubita →desi este constient de valabilitatea celor spuse de ea, el se detaseaza ironic,
interiorizandu-si trairile prin ras: „ Ah! Ea spuse adevarul/Eu am ras, n-am zis nimica”.
 A treia secventa(strofele V-XII):

-cuprinde al doilea monolog al fetei, care continua cu o invitatie la implinirea prin iubire, in lumea
ei, in plan terestru: ”Hai in codrul cu verdeata…”

-spre deosebire de alte idile eminesciene, in aceasta initiativa apartine femeii, caci ea lanseaza
chemarea, pentru ca, prin retragerea in mijlocul naturii, cei doi sa refaca astfel cuplul adamic →
cadrul natural este conturat prin motive romantice: codrul, izvoarele, valea, balta, luna, iar
imaginile vizuale („Stanca sta sa se pravale/In prapastia mareata” ) se imbina cu cele
auditive(”Und-izvoare plang in vale”).

Ultima secventa(strofele XIII-XIV):

-contine a doua interventie a barbatului si reprezinta o continuare a meditatiei sale asupra iubirii
trecute pe care o proiecteaza acum in ideal si amintire(„ Si te-ai dus, dulce minune,/Si-a murit
iubirea noastra”).

-idila se incheie in plan obiectiv cu despartirea, care, in plan subiectiv, accentueaza lirismul. Daca
in penultima strofa despartirea indragostitilor parea temporara, in ultima strofa ea devine o
certitudine, iar tonul elegiac este sustinut de verbele la trecut: „ te-ai dus”; „a murit”.

-la nivel formal, ultima strofa este separata printr-un sir de puncte de suspensie de restul
poeziei.

-repetitia din penultimul vers(„Floare albastra! Floare albastra!..”.) si versul final(„Totusi este
trist in lume!”) accentueaza tristetea.

Limbajul folosit se caracterizeaza prin expresivitate, creata de mai multe surse →in
plan morfologic, verbele la prezentul etern redau vesnicia naturii(urca, sta), cele la viitor –
aspiratia spre iubire( „vom sedea, voi cerca”), iar cele la trecut din meditatia barbatului
exprima reflectia si distantarea temporala(„am ras”, „te-ai dus”, „a murit” ); la nivel lexical,
vorbirea populara si limbajul familiar accentueaza intimitatea („ incalte”, „nu cata”).

Limbajul artistic: epitete(„prapastia mareata”; „trestia cea lina” – imagini vizuale);

personificari („izvoare plang in vale” – imagine auditiva); comparatia „voi fi rosie ca marul”
inversiunea „albastra-mi,dulce floare”; metafore „rauri de soare”, „intunecata mare”; repetitia
„Floare albastra! Floare albastra!”

Elemente de prozodie: rima imbratisata, ritmul trohaic, masura versurilor de 7-8 silabe.

In opinia mea, poemul Floare albastra abordeaza intr-o viziune originala conditia omului de
geniu si incompatibilitatea lui cu iubirea.
 Astfel, poezia devine o capodopera eminesciana, reprezentativa pentru etapa de tinerete
a creatiei sale.