Psihologia umanistă ca obiect de studiu al psihologiei

I. Aspectul psihic propus. Reprezentanți. Promotori

Psihologia umanistă s-a conturat începând cu mijlocul secolului al XX-lea, în Statele

Unite ale Americii, reprezentând un răspuns la abordările reducționiste specifice psihanalizei și
behaviorismului. Înglobând principii ale celorlalte orientări principale din psihologie
(introspecționism, behaviorism, psihanaliză și psihologia conduitei), umaniștii promovează omul
concret ca obiect fundamental de studiu, întrucât atât funcțiile psihice cât și activitatea nu pot
exista fără purtătorul lor concret, ci au un caracter profund subiectiv și personal. De asmenea,
psihologia umanistă accentuează tendința înnăscută a omului spre actualizare, împlinirea
potențialului și exprimarea creativității.
Printre principalii precursori ai acestei perspective pot fi incluse personalități precum
Carl Gustav Jung care a militat pentru formarea omului pe baza valorificării potențialităților
ascunse ale acestuia sau Karen Horney, pentru care realizarea de sine constituie o tendință
primordială a omului.
Psihologia umanistă a luat naștere în SUA anilor 1940, perioadă în care s-au datat
primele astfel de scrieri, iar promotorii săi sunt considerați a fi Abraham Maslow, ce va denumi
la scurt timp această nouă abordare „a treia forță în psihologie” (celelalte două fiind
behaviorismul și psihanaliza, dar care însă s-au dovedit incapabile de a soluționa ansamblul de
probleme concrete ale omului contemporan. Maslow va formula și modelul piramidei nevoilor
umane – considerată cea mai cunoscută teorie în psihologie – și cel ce va afirma că „ceea ce un
om poate, el trebuie să fie”, accentuând în acest fel faptul că omul trebuie să devină el însuși,
„actualizat în ceea ce este el potențial”(Maslow, 1970).
Pornind de la conștientizarea necesității de redimensionare a problemaiticii psihologiei
personalității, de sinteză și interpretare holistă a omului, la conturarea psihologiei umaniste a
contribuit și Carl Rogers, ce introduce conceptul de „sine unic și individual” ca obiect al
psihologiei precum și pe cel de „om proactiv”, capabil de a se construi și reactualiza. Totodată, el
este cel care va pune bazele unei noi forme de terapie non-directivă, numită ulterior terapia
centrată pe client. Alți promotori americani includ pe Charlotte Bühler, pentru care „psihologia
umanistă este o soluție la problemele umane ale timpului nostru”, pe J.F.T Bugental sau C.
Moustakas. În Europa, psihologia umanistă a fost promovată de J. Cohen (Anglia), A. Wellek
(Germania) sau M. Pagès și A. de Péretti (în Franța), prin contribuția tuturor definitivându-se o
nouă perspectivă de interpretare a obiectului psihologiei.

II. Concepte propuse și metoda utilizată

Odată cu sesizarea necesității de a studia funcțiile psihice ale omului concret și activitatea
personală în locul abordării lor independente și impersonale, psihologia umanistă și-a propus
abordarea „poziției omului în lumea de azi” (Maslow), dar mai ales găsirea soluțiilor la
problemele concrete și reale ale omului contemporan. În acest sens, scopurile sale au inclus
centrarea atenției pe experiența persoanei – considerată fenomen primar în studiul omului în timp
ce explicațiile teoretice și comportamentele manifeste trec în plan secundar. De asemenea,
psihologia umanistă introduce concepte opuse față de abordarea mecanicistă și reducționistă a
omului, accentuând calități precum posibilitatea de alegere, creativitatea, valorizarea și
autoactualizarea, precum și necesitatea dotării omului cu mijloacele de acțiune pentru depășirea
dificultăților și dezvoltarea potențialului inerent al fiecăruia.
Cu alte cuvinte, în psihologia umanistă persoana are o poziție centrală și este analizată
atât în procesul descoperirii propriei existențe cât și în relațiile sale cu ceilalți, fiind incluse
totalitaetea caracteristicilor sale, de la „nimicurile cotidiene, la marile drame”(Zlate), ipostazele
devenirii și autoconstrucției sale, precum și încurajarea atitudinii active față de propria existență.
Pentru susținerea filosofiei proprii, Carl Rogers formulează o serie de afirmații,
considerate o nouă „declarație de independență” în care omul nu mai este o păpușă vie
determinată de forțe economice, ale inconștientului sau ale mediului, cum era perceput în
abordările anterioare ci acesta este capabil „să-și creeze sensul vieții și să încorporeze o
dimensiune a vieții subiective”(Rogers), obiectul psihologiei fiind de acum „sinele unic și
individual”(Rogers). Astfel, sunt eliminate o serie de însușiri ale omului precum calitatea de a fi
„autonom”, independent de mediul exterior cum credeau introspecționiștii, „heteronom” – fără
intenționalitate (Skinner) sau „divizat” între inconștient și conștient ca în psihanaliză, abordându-
se în schimb omul proactiv, apt să se construiască și autoactualizeze.
Printre temele abordate de Carl Rogers se numără și ameliorarea constructivă a vieții,
tendința spre actualizare, maturizarea psihologică și socializarea, sporirea empatiei la nivelul
personalității precum și autonomia și responsabilitatea deciziilor în societate. Astfel, pe
principiul „ceea ce un om poate, el trebuie să fie”(Maslow) principalele concepte ale psihologiei
umaniste vizează abordarea omului totalitar, holistic, în cadrul căruia elementele simple de ordin
natural-biologic se îmbină cu cele complexe - spirituale sau sociale, acesta fiind unic și valoros
prin el însuși și capabil de a-și dirija propria devenire și chiar a-și elabora propriul destin.

În ceea ce privește metodologia specifică psihologiei umaniste, se susține că „toate

resursele echipamentului cognitiv trebuie folosite ca instrumente de cercetare”(Allport),
respingând metodele obiective specifice behaviorismului, care puneau accent pe analiza
elementelor componente ale realității, a relațiilor și cauzelor care determinau evoluția acestora.
În schimb, umaniștii abordează atât metode obiective, cât și subiective și proiective precum:
cunoașterea directă, metoda autoobservației sau autoevaluării, care se bazau pe percepția
subiectului in unicitatea lui, crescând semnificativ rolul acestuia în cercetare. Din acest
considerent, s-au formulat critici cum că s-ar reîntoarce la introspecționism, adoptând metodele
idiografice și considerând că omul nu poate fi studiat nomotetic, după legile determinismului
clasic, datorită unicității și complexității sale.
Astfel, metodologia este una de tip interpretativ, implicând înțelegerea și analizarea
semnificațiilor subiective ale comportamentelor situaționale, a scopurilor și motivelor acțiunilor
umane și importanței evenimentelor sociale pentru subiect, necesitând strategii empatice și
intuitive. În acest fel, se poate atinge unul dintre principalele scopuri ale acestei abordări:
înțelegerea acțiunilor omului orientat spre sine și spre ceilalți și direcționat spre scopuri. Un alt
câștig al metodelor psihologiei umaniste constă în îmbinarea a două practici aparent opuse, cele
ale metodologiei interpretative – ce au la baza principiul individualismului metodologic cu cele
ale metodelor obiective – specifice principiilor holismului metodologic. Mai mult, s-a creat o
modalitate proprie de abordare a realității umane, rezultatul combinării acestor două principii
aplicându-se individului uman unitar, văzut ca întreg, conturându-se în acest fel viziunea holistă
caracteristică psihologiei umaniste.

III. Contribuții și limite teoretice și metodologice

Printre principalele contribuții ale psihologiei umaniste este inclusă finalitatea cu un

caracter integrator și sintetizator, vizând dezvoltarea personală a omului concret, maturizarea sa
psihică și socială, precum și depășirea dificultăților existenței sale. Astfel, ea abordează
nivelurile mai înalte ale naturii umane, prin interpretarea holistă a omului ea depășind cu mult
teoriile formulate de-a lungul timpului în legătură cu obiectul psihologiei. Mai mult, umaniștii
doresc să introducă tehnici de schimbare socio-psihologică a oamenilor, bazate pe ideea că
subiectul este liber, capabil de a-și controla acțiunile și de a fi responsabil de ele, concretizate
prin noțiunea de „om proactiv”, plasat într-o imagine pozitivă și optimistă asupra naturii umane.
În plan metodologic, psihologia umanistă elimină mediul artificial specific
experimentului (caracteristic behaviorismului) și susține autenticitatea și individualitatea
oamenilor prin metode predominant calitative. Aplicabilitatea acestei teorii constă în metode noi
de terapie, precum cea instituită de Carl Rogers – terapia centrată pe client – în care subiectul
este liber să se exprime și încurajat să se axeze pe gânduri și emoții pozitive, terapeutul oferindu-
i cadrul empatic necesar în acest sens.
Nu în ultimul rând, psihologia umanistă își propune ca, prin intermediul omului, să
ajungă să realizeze îmbunătățiri la nivelul societății, concretizate în ceea ce umaniștii numesc
societatea „Eu-psihică”, prin toate aceste aspecte psihologia umanistă fiind mult mai apropiată de
spiritul practic al psihologiei contemporane ce percepe omul ca ființă concretă, unitară.
În pofida numeroaselor beneficii aduse de psihologia umanistă, aceasta înregistrează și o
serie de limite, reconfirmând faptul că nicio orientare nu este perfectă, în principiu cauzate de
ignorarea aspectelor inferioare, senzorio-motorii din care se naște psihicul în accentuarea rolului
formațiunilor psihice superioare. De asemenea, i-a fost criticată în nenumărate rânduri lipsa de
obiectivitate, ca urmare a utilizării metodelor calitative, ce nu pot fi cuantificate, noțiunile de
libertate a acțiunilor omului fiind în contradictoriu cu legile deterministe ale științei.
În demersurile de a încerca să surprindă modul individual de a percepe lumea, psihologia
umanistă este considerată a fi predispusă la bias-uri, fiind invocată lipsa datelor empirice din
metode ce stau la baza unor concepții. De exemplu, pentru a studia metamotivele și tendința de
autorealizare, A. Maslow utilizează metoda biografică, prin care selectează și analizează un
eșantion redus format din personalități care au atins nivelul superior în cadrul ierarhiei nevoilor,
dezvoltându-și ceea ce el numește metamotive, motiv pentru care prezintă un suport empiric
redus.
 Totodată, o altă critică adusă psihologiei umaniste este că ea accentuează importanța
conștientului și a prezentului, ignorând formațiunile inconștiente, precum și pe cele agresive,
aspectele negative din viață a căror prezență nu poate fi negată printr-o abordare exclusiv
pozitivă a naturii umane.

IV. Încercări de redresare, curentele neo

Psihologia umanistă a continuat să se dezvolte și după formularea principalelor sale

concepte de către promotorii săi principali, regăsite într-o serie de abordări actuale precum
psihologia transpersonală și psihologia pozitivă.
Considerată o continuare și o adâncire a psihologiei umaniste, denumită chiar „a patra
forță în psihologie” psihologia transpersonală extinde câmpul cercetării dincolo de limitele
obișnuite, considerând conștiința umană o parte a „marii minți universale”, având ca scop
realizarea unei „corespondențe între personalitate și Self-ul total”(Mitrofan).
Temele predilecte ale acestei orientări includ: conștiința integrală, metanevoile,
transcendența eului, conștiința cosmică, extazul, experiența mistică sau sacralizarea vieții
cotidiene și au fost abordare de principalii săi promotori printre care se numără: Ken Wilber,
Stanislav Grof, M. Washburn sau J. Ferrer. Metodele abordate în psihologia transpersonală
înclud meditația dar și alte tehnici de spiritualitate tradițională adaptate (taoism, yoga etc). Cu
toate acestea, la adresa sa au fost formulate o serie de critici susținând că este lipsită de rigoare
științifică și un fundament teoretic solid, R.May afirmând chiar în acest sens că neglijează
aspectul psihic.
O altă abordare nouă cu rădăcini în psihologia umanistă a secolului al XX-lea este
reprezentată de psihologia pozitivă, ce se ocupă cu stiudiul normalității psihice, al activismului
uman și posibilitatea oamenilor de a deveni mai siguri și eficienți, scopul său fiind acela de a
construi o serie de factori care să permită indivizilor și societății să se dezvolte. Această orientare
nu înlocuiește sau neagă elementele psihologiei tradiționale, ci prin principalul său inițiator,
Martin Seligman dorește să schimbe accentul științei psihologiei de la a repara ceea ce este rău,
la a înțelege și construi acele relații care fac viața să merite trăită.
Psihologia pozitivă se bazează pe trei mari concepte: experiențele pozitive (introdus de
Diener), ce includ dezvoltarea unor stări pozitive în raport cu trecutul (well-being, mulțumire),
viitorul (optimism, speranță) și prezentul (bucurie, plăcere), individul pozitiv (Csikszentmihalyi)
a cărui trăsătură se manifestă în trei domenii: relațiile interpersonale, calitățile individuale și
reglarea vieții proprii. Cea de a treia dimensiune este comunitatea pozitivă, concept introdus de
Jamierson prin care promovează dezvoltarea umană atât în plan individual cât și la nivel
comunitar.

V. Aprecierea personală – forța explicativă a abordării

 În ceea ce privește testabilitatea empirică a acestei teorii au fost formulate critici cu
privire la faptul că o serie de concepte nu prezintă date empirice solide, sau care pot fi ușor
verificabile, ca urmare a metodelor calitative și idiografice considerate nesigure. Într-adevăr, în
teoria sa cu privire la metamotive aparținând lui A. Maslow, chiar dacă metoda adoptată este cea
a observației, el studiază un număr redus de personalități marcante ale vremii (aproximativ 20),
aspect ce denotă faptul că rezultatele pot fi valabile dar sunt supuse hazardului, având un mare
grad de incertitudine, putând astfel exista cu ușurință excepții. De asemenea, metodele
interpretative pot fi nesigure, datorită factorilor ce pot influența percepția asupra semnificațiilor
evenimentelor pentru o persoană sau procedeele empatice; totuși, acestea surprind autenticitatea
și unicitatea umană ce reprezintă un important beneficiu pentru orientarea umanistă.
Scopul psihologiei umaniste este de a studia omul concret, unitar „cu nimicurile cotidiene
și marile drame”(Zlate), pledând pentru o abordare concretă a funcțiilor psihice și activităților ce
nu pot fi desprinse de purtătorul lor concret. Consider că țelul la care aspiră psihologia umanistă
conduce la beneficii observabile și semnificative, atât la nivel individual cât și în raport cu
societatea, prin faptul că pune bazele unei serii de tehnici ce au menirea de a ajuta ”omul
proactiv” să se dezvolte și maturizeze psihic și social, în vederea atingerii nivelului de
autorealizare și îndeplinirii potențialului. Cu toate acestea, abordarea holistă a obiectului
psihologiei conferă un înalt grad de generalizare a conceptelor susținute și a obiectivelor sale,
motiv pentru care scopul său ar putea deveni ușor vag.
Din punct de vedere al gradului de formalizare, psihologia umanistă este considerată mai
puțin formală decât alte abordări precum behaviorismul, ca urmare a adoptării metodelor
interpretative (neagă posibilitatea de a studia omul pe baza relațiilor stricte de cauzalitate) și a
unor legi fixe, prestabilite. Aceasta, în schimb, este mult mai nuanțată, punând accent pe
unicitatea oamenilor, iar în cadrul terapiei limbajul nu este unul științific, oferind pacientului un
mediu empatic și încurajând astfel exprimarea liberă, necondiționată a gândurilor și trăirilor.
Caracterul holist al psihologiei umaniste conduce la un mare grad de generalizare a
conceptelor precum libertatea de decizie, autoactualizarea, sinele unic și individual, care nu sunt
la fel de precise ca noțiuni precum comportamentul și studiul acestuia (specific behaviorismului).
Din acest motiv, explicitarea conceptuală a teoriilor poate părea ușor mai redusă în comparație
cu alte orientări, însă oferirea unor tehnici prin care pot fi atinse țeluri precum autodezvoltarea,
autonomia asupra acțiunilor sau atingerea potențialului (de pildă prin intermediul terapiei
centrate pe client – C. Rogers) contribuie la conturarea coerenței și explicitării conceptuale,
precum si a gradului de coeziune al acestei orientări.