Sistemul de evaluare în procesul educațional

Evaluarea este cunoașterea efectelor activității instructive-educative desfășurate, a

randamentului școlar, respectiv a raportului dintre performanțele realizate de o anumită populație
școlară într-un timp determinat și un context pedagogic determinat și performanțele proiectate de
cadrul didactic. Pe baza informațiilor obținute, această activitate poate fi ameliorată și optimizată
în timp. Practica evaluării implică o colectare sistematică a informațiilor despre activitățile,
caracteristicile și obiectivele programelor, pentru a fi utilizate de către anumiți specialiști în
scopul reducerii gradului de relativitate.
Demersul evaluator, oricare ar fi situațiile și fenomenele pe care le vizează, se prezintă ca
acțiune întreprinsă din afara fenomenului evaluat asupra acestuia; așadar, ne apare ca o relație
dintre evaluator și ceea ce este evaluat. Referindu-ne la evaluarea rezultatelor școlare, aprecierea
emisă de educator asupra rezultatelor obținute de educabili se prezintă ca acțiune realizată de
educator și suportată de educabil. Demersul în sine produce și unele efecte formative, dacă se are
în vedere faptul că prin chiar modul în care educatorul îi apreciază rezultatele pe care le obțin la
învățare. Prin aceasta, procesul de formare a educabililor încorporează și acțiuni evaluatoare.
Activitatea didactică se realizează, în cele mai multe cazuri, de către un grup de persoane
– educatorii asupra unui grup- de regulă, mai numeros decât cel amintit. Între componenții
acestora se stabilește o multitudine de relații, inclusiv de interevaluare, fiecare component al
grupului fiind interesat nu numai de ce face personal, ci și de ceea ce fac ceilalți membri ai
grupului.
Aceste caracteristici ale acțiunilor umane, cel puțin ale celor înterprinse deliberat, sunt
proprii și activității didactice. Deci, alături de acțiuni evaluative se produc și frecvente procese de
autoevaluare și interevaluare, cu mențiunea că ele privesc nu numai relația educator-educabil, ci
și relațiile dintre educatori, respective dintre educabili.
Autoevaluarea și interevaluarea, în general, orice demers prin care se realizează
cunoașterea stării unui fenomen, îndeplinesc o funcție de reglare-autoreglare a oricărui sistem.
Cultivarea capacității autoevaluative la educabili devine necesară și din considerente care
privesc organizarea activității școlare. Avem în vedere numărul mare al elevilor dintr-o clasă, a
căror evaluare poate diminua sensibil, timpul necesar activității de instruire-învățare, numărul
redus de ore pe săptămână la unele discipline, încărcarea programelor care obligă la utilizarea
timpului disponibil pentru tratarea conținutului și diminuarea timpului rămas disponibil pentru
verificare.
Cu privire la autoevaluarea de către elevi a randamentului lor școlar există numeroase
studii reflectând experiențe și achiziții importante în domeniul considerat. Capacitatea de
autoevaluare a educabililor, deși poate fi exersată încă din prima școlaritate, devine semnificativă
și argumentată începând cu vârsta preadolescentă.
Demersul de evaluare a rezultatelor școlare se depărtează tot mai evident pe ideea potrivit
căreia nota este acordată de educator și suportată de elev. Această schimbare este mai rapidă
sau mai lentă, mai evidentă sau mai greu de sesizat, în funcție de modul în care educatorul îi
apreciază pe elevi, îi învață cum trebuie să-și autoaprecieze rezultatele în învățare.
Autoevaluarea, ca proces de autocunoaștere a propriei personalități, este o capacitate care
se formează, nu este un dat. Ea nu este, deci, numai mijloc utilizat în activitatea didactică, în
scopul ameliorării acesteia, ci, în același timp, este și, obiectiv al procesului de formare al
elevilor.
Cu privire la autoevaluare și interevaluare randamentul școlar există numeroase studii
reflectând experiențe și achiziții importante în domeniu. Oportunitatea consultării elevilor
verificați și/sau a colegilor acestora, în aprecierea răspunsurilor date la chestionarea orală, sau ca
probă scrisă, fără ca această consultare să însemne o apreciere oficială. Cercetări interprinse în
acest scop au condus la concluzii încurajatoare cu privire la formarea la elevi a capacității de
autoevaluare. Relevarea efectelor pozitive pe care exercițiul autoevaluării le produce asupra
randamentului școlar în general, asupra activității de învățare a elevilor, în special. Constatări ale
unor profesori care atestă faptul că acțiunile de autoapreciere a rezultatelor școlare, de către
elevi: influențează pozitiv motivația și atitudinea acestora față de învățare, le oferă satisfacția
muncii rodnice împlinite și îi face încrezători în forțele proprii; semnalează dificultăți cu care se
confruntă elevii, erorile pe care le comit; în același timp, permit îmbunătățirea stilului
educatorului în ceea ce privește utilizarea sistemului de notare.
Dezvoltarea la elevi a capacității de autoevaluare este favorizată de promovarea strategiei
evaluării formative. Numărul mare al verificărilor pe care le implică strategia menționată face nu
numai oportună, ci chiar necesară recurgerea la autoaprecierea de către elevi a rezultatelor
obținute în învățare.
 Educarea capacității de autoapreciere și interapreciative are efecte pozitive și în planul
dezvoltării unor atitudini colegiale, de înțelegere și întrajutorare între elevi. Aprecierea corectă a
colegilor și a propriilor rezultate favorizează dezvoltarea relațiilor intercolegiale și totodată
formarea unei corecte imagini de sine din partea fiecărui component al grupului de clasă. Previne
apariția neconcordanței între aprecierile emise de educator și imaginea de sine, generatoare de
tensiuni și descurajări. Recurgerea sistematică la autoaprecierea rezultatelor constituie un
exercițiu util și eficace de dezvoltare la elevi a capacității valorizatoare.
În general, problematica autoevaluării se corelează cu aceea a interevaluării. Notă
comună o constituie antrenarea elevilor în realizarea actului evaluator privind propriile lor
rezultate sau pe cele ale colegilor. Ambele vizează formarea capacității de valorizare a
rezultatelor activității de învățare. Ceea ce le distinge sunt obstacolele pe care le au de depășit. În
cazul autoevaluării obstacolul este reprezentat de imaginea de sine, în timp ce în cazul
interevaluării este reprezentat, cel mai adesea, de relațiile inter-individuale dintre educabili.

Bibliografie
Bocoș, M. (2004), Evaluare în învățământul primar- Aplicații practice, Editura Casa Cărții de
Știință,Cluj-Napoca

Învățământul primar, Revistă dedicată cadrelor didactice, (2005), nr. 3-4, editura MINIPED