ULTIMA NOAPTE DE DRAGOSTE, ÎNTÂIA NOAPTE DE RĂZBOI

de Camil Petrescu

Romanul modern, promovat de Camil petrescu, impune un nou univers epic, o altă perspectivă

narativă și un nou tip de personaj, o conștiință lucidă, analitică, intelectualul, inadaptatul superior.

Romanul psihologic de analiză are ca obiect de investigare în detaliu viața anterioară,

observațiile psihologice, iar ca subiect cazurile de conștiință.

Romanul experienței reprezintă o categorie care valorifică trăirea intensă, până la capăt, în

plan interior, de către personaje, a unor experiențe de viată.

Primul roman al lui Camil Petrescu, „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”,

publicat în anul 1933, este un roman modern, de tip subiectiv. De asemenea, este un roman al
experienței, psihologic.

Romanul este scris la persoana întâi, sub forma unei confesiuni a personajului principal, Ștefan

Gheorghidiu, care trăiește două experiențe fundamentale: iubirea și războiul. Narațiunea la persoana
întâi presupune existența unui narator implicat, punctul de vedere unic și subiectiv.

Textul narativ este structurat în două părți, precizate și în titlu, care indică temele romanului

și, în același timp, cele două experiențe fundamentale de cunoaștere trăite de protagonist, dragostea și
războiul. Prima parte reprezintă rememorarea iubirii matrimoniale eșuate, dintre Ștefan Gheorghidiu și
Ela, partea a doua construită sub forma jurnalului de companie a lui Ștefan, urmărește experiența de pe
front, în Primul Război Mondial. Prima parte este în întregime ficțională, în timp ce a doua parte conferă
autenticitatea textului.

Prima experiență trăită de personaj este sub semnul incertitudinii și reprezintă un zbucium

permanent. Suferința provine, pe de o parte, din iubirea înșelată, iar pe de altă parte, din faptul că
Gheorghidiu caută certitudini.

În primăvara lui 1916, în timpul unei concentrări pe Valea Prahovei, discuția de la popota

ofițerilor declanșează memoria afectivă a personajului, trezindu-i amintirile legate de cei doi ani și
jumătate ai căsniciei cu Ela, timp în care el a crezut că trăiește marea iubire. Iubirea lui pentru Ela se
născuse din admirație, duioșie, dar mai ales, din orgoliu.

„Eram însurat de doi ani și jumătate cu o colegă de la Universitate și bănuiam că mă înșală”

este fraza cu care începe al doilea capitol, dar și retrospectiva iubirii dintre Ștefan Gheorghidiu și Ela.
Până în momentul în care Gheorghidiu primește moștenirea de la unchiul Tache, cuplul trăiește în
condiții modeste, dar în armonie. Primirea moștenirii are efecte și într-un plan mai profund, deoarece
generează criza matrimonială.
 Excursia de la Odoblești declanșează inevitabil criza matrimonială, protagonistul suferind,

deoarece avea impresia că este înșelat. Mici incidente, gesturi fără importanță, priviri pe care Ela le
schimbă cu domnul G., se amplifica în conștiința personajului. După o scurtă despărțire, Ela și Ștefan se
împacă. Înrolat pe frontul românesc, Gheorghidiu cere o permisie, ca să verifice dacă soția îl înșală, fapt
nerealizat din cauza izbucnirii războiului.

A doua experiență fundamentală, cea a confruntării directe cu moartea, lasă definitiv în urmă

experiența iubirii. Drama colectivă, a războiului, anulează drama personală, a iubirii.

Experiențele dramatice de pe front modifică atitudinea personajului-narator față de celelalte

aspecte ale vieții sale.

Rănit și spitalizat, Gheorghidiu se întoarce acasă la București, dar se simte detașat de tot ce îl

legase de Ela. Finalul romanului reprezintă sfârșitul dramei personale a iubirii. Obosit, Ștefan își privește
acum soția „cu indiferența cu care privește un tablou”, iar ruptura este definitivă.

Ștefan Gheorghidiu reprezintă intelectualul care aspiră spre absolut, inadaptatul superior, lucid,

hipersensibil.

Portretul lui Gheorghidiu este caracterizat indirect prin fapte, gânduri, limbaj, gesturi, atitudini

și relațiile cu celelalte personaje. La acestea se adaugă autocaracterizarea, dar și procedee specifice

romanului psihologic modern: monologul interior, autoanaliza lucidă etc.

„Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” este un roman modern, de tip subiectiv,

psihologic, al experienței având drept caracteristici: unicitatea perspectivei narative, timpul prezent și
subiectiv, memoria afectivă, narațiunea la persoana I și autenticitatea trăirii.