Pozitivismul

Pozitivismul este un curent filozofic a cărui teză principală este că singura cunoaștere autentică
este cea științifică, iar aceasta nu poate veni decât de la afirmarea pozitivă a teoriilor prin aplicarea
strictă a metodei științifice.
Datele verificate (fapte pozitive) primite de la simțuri sunt cunoscute ca dovezi empirice; astfel
pozitivismul se bazează pe empirism.[1]
Pozitivismul susține de asemenea că societatea, la fel ca lumea fizică, operează conform legilor
generale. Cunoașterea introspectivă și intuitivă este respinsă, la fel ca și metafizica și teologia,
deoarece pretențiile metafizice și teologice nu pot fi verificate de experiența simțurilor. Deși
abordarea pozitivistă a fost o temă recurentă în istoria gândului occidental,[2] abordarea modernă a
fost formulată de filosoful Auguste Comte la începutul secolului al XIX-lea.[3] Comte a argumentat că,
la fel cum lumea fizică operează în funcție de gravitate și de alte legi absolute, societatea[4] și-a
dezvoltat în continuare pozitivismul într-o Religie a umanității.

Etimologie
Substantivul englez Pozitivism a fost reimportat în secolul al XIX-lea din cuvântul
francez positivisme, derivat din positif în sensul său filosofic de "impus pe minte prin experiență".
Adjectivul corespunzător (latin positīvus) a fost folosit într-un sens similar pentru a discuta despre
lege (legea pozitivă în comparație cu legea naturală) din vremea lui Chaucer.[5]

Reprezentanți
Prima fază. A apărut în anii '30 ai secolului al XIX-lea, reprezentanții principali fiind Auguste
Comte, Herbert Spencer și John Stuart Mill.

 Faza a doua. A apărut la sfârșitul secolului XIX - începutul secolului XX, în legatură cu marile
descoperiri din fizică, principalii reprezentanți fiind Ernst Mach și Richard Avenarius.
 Faza a treia, sau neopozitivismul a apărut în anii '20 ai secolului XX, reprezentanții principali
fiind Bertrand Russell, Alfred North Whitehead și Ludwig Wittgenstein.

Gândirea evoluționistă, ideea conform căreia speciile se schimbă de-a lungul

timpului, își are rădăcinile încă din antichitate, la greci, romani, chinezi și musulmani. Totuși, până
în secolul al XVIII-lea, gândirea biologică occidentală era dominată de esențialism, concepție
conform căreia formele de viață rămân neschimbate. Dar în perioada iluminismului se produce o
schimbare când cosmologia evoluționistă și mecanicismul se desprind din cadrul știintelor fizice
formând istoria naturală. Naturaliștii încep să-și îndrepte atenția către domeniul variabilității speciilor;
apariția paleontologiei și apoi a conceptului de dispariție a speciilor determină renunțarea la
imaginea statică a naturii. La începutul secolului al XIX-lea, Jean-Baptiste de Lamarck elaborează
teoria transmutației speciilor, prima formă științifică a evoluționismului.
În 1858, Charles Darwin și Alfred Russel Wallace au elaborat și publicat o noua formă a teoriei
evoluționiste, explicată mai detaliat în lucrarea lui Darwin, Originea speciilor (1859). Diferit față de
Lamarck, Darwin propune conceptul de origine comună și un arbore filogenetic foarte ramificat.
Teoria era bazată pe ideea selecției naturale și avea ca punct de plecare o gamă largă de dovezi și
fapte din domenii precum: creșterea animalelor, biogeografie, geologie, morfologie și embriologie.
Opera lui Darwin a condus la o acceptare mai rapidă a evoluționismului, dar mecanismul propus de
marele savant englez, selecția naturală,nu a fost larg acceptat până prin anii 1940'.