Disciplina și disciplinarea pozitivă

Cuvântul „disciplină”, vine de la cuvântul latinesc „disciple”, care înseamnă „a învăţa (pe cineva)”.
Disciplina pozitivă nu are legătură cu asprimea, se referă la modalităţile de stabilire a limitelor într-un mod
ferm, dar plin de dragoste.
Disciplinarea pozitivă încurajează respectul pentru copil, pentru individualitatea fiecărui copil, presupune
înţelegerea nevoilor, a temperamentului şi a obiceiurilor copilului, fără a încerca să-l schimbi excesiv.
Disciplinarea copiilor (controlul comportamental) reprezintă unul dintre principalele roluri pe care le
avem ca şi dascăli. Nu este o formă de ,,supunere” a copilului la regulile impuse de adult. Pedeapsa nu face
decât să elimine pentru moment un comportament, însă nu îl învaţă pe copil cum să realizeze comportamentul
în parametrii acceptaţi, pune accentual pe persoană nu pe natura comportamentului. O disciplinare eficientă
începe întotdeauna cu dezvoltarea încrederii în sine a copilului.
Trebuie să avem mare grijă deoarece, dacă pedepsim copilul permanent, pentru orice mică greşeală, sau
chiar pe nedrept, nu numai că nu-i vom îndrepta comportamentul, ci îl vom porni împotriva noastră. Copilul va
deveni violent cu cei din jur, îi va „taxa” de fiecare dată când greşesc şi chiar se va obişnui cu pedepsele, care
nu vor mai avea nici o eficienţă în cazul lui.
Când ne adresăm unui copil care a greşit, trebuie să facem distincţia între comportamentul problematic,
specific, pe care acesta urmează să îl schimbe sau să îl înveţe, fără să utilizăm etichete care fac atac la
persoană.
Comportamentele problematice ale copiilor de vârstă şcolară mică au diverse cause; ele pot fi de
atragere a atenţiei, rezultatul unor stări emoţionale negative, de frustrare sau iritare.
Un exemplu de comportament problematic este cazul lui Mihai, un elev în clasa II, care mereu în pauze
alearga prin clasă, îi lovește pe ceilalți colegi din neatenție și aruncă mizerile pe jos. Deși exista un set de
reguli ale clasei, Mihai nu ține cont de ele, încălcând frecvent prin aceste manifestări trei dintre regulile
stabilite („Nu alergăm prin clasă.”, „Nu lovim sau jignim colegii.”, „Gunoaiele trebuie aruncate la coșul de
gunoi.”). Elevul a fost atenționat de fiecare dată când încălca o regulă, fiind rugat să meargă frumos prin clasă,
să își ceară iertare de la colegii pe care i-a lovit, să își arunce hârtiile la coșul de gunoi, însă fără rezultate.
Astfel, a trebuit să se recurgă la o alto metodă de disciplinare. Mihai a fost numit timp de o săptămână
supraveghetorul clasei. În fiecare pauză el trebuia să fie atent ca nici una din cele trei reguli pe care el le
încălca de obicei, să nu fie încălcate. Dacă un copil alerga prin clasă, Mihai trebuia să îl atenționeze frumos,
blând să nu mai alerge pentru că s-ar putea să răstoarne ceva sau chiar să lovească pe cineva. Dacă un copil
lovea pe cineva, Mihai trebuia să meargă împreună cu „atacatorul” și „victima” la învățătoare și să îi prezinte
situația, ca martor. Iar dacă cineva nu păstra ordinea și curățenia în clasă, Mihai trebuia să atenționeze elevul
respectiv și uneori chiar să îi ofere un model pozitiv, adică să ducă el însuși gunoiul la coșul de gunoi.
În săptămâna aceea, Mihai a fost un supraveghetor excelent. A uitat de câteva ori să arunce gunoaiele
la coșul de gunoi, însă colegii i-au adus aminte de rolul său din aceea săptămână, spunându-i că nu poate cere
colegiilor ceva ce el nu face și că el trebuie să fie un model pozitiv pentru ei. După aceea săptămână, Mihai,
deși nu mai avea rolul oficial de supraveghetor, a continuat să mențină ordinea în clasă și a respectat el însuși
regulile. Se mai întâmplă uneori să încalce câte o regulă, iar atunci el este pus din nou, timp de o zi să fie
supraveghetor.
Acesta a fost un caz în care doar spunându-i elevului ce să nu mai facă nu funcționa. A fost nevoie de
aplicarea unei disciplinări pozitive. Desigur, nu au lipsit atenționările blânde, în particular sau de față cu
colegii, însă s-a pus accent pe metoda pozitivă de disciplinare.