UNIVERSITATEA ,,ALEXANDRU IOAN CUZA ” DIN IAȘI

DREPT EUROPEAN, EXTINDERE BĂLȚI

Drept European

REFERAT:

CONSILIUL UNIUNII EUROPENE

Autor: Graur Tatiana

Anul 1, master

2021
CUPRINS:
Scurt istoric
Ce este Consiliul Uniunii Europene
Organizarea
Modalitatea decizională
Referințe
Scurt istoric

Tratatul de instiutuire a Comunității Europene a Cărbunelui și

Oțelului (CECO), semnat la Paris, a structurat câteva instituții ca Înalta
Autoritate, Consiliul Special, o Adunare și o Curte, Principalul rol al
Consiliului consta în exercitarea controlului asupra activității Înaltei
Autorități prin emiterea avizelor. Fiind a doua instituție creată, după Înalta
Autoritate, Consiliul Special s-a reunit la 8 septembrie 1952, fiind
prezidat după o anumită regulă.
La 26 iunie 1956 la Bruxelles, o conferință a guvernelor privind piața
comună și Euroatom a instituit un comitet de lansare a negocierilor pentru
Tratatele de la Roma.
După modelul structurii instituționale a CECO, noile Comunități au
inclus, de asemenea, patru instituții: o Comisie, un Consiliu și, deținute în
comun cu CECO, o Adunare și o Curte. Cu toate acestea, raportul de forțe
dintre cele două organisme executive (Consiliul și Comisia) s-a modificat
în mod semnificativ, Consiliul dobândind un rol asemănător celui pe care
îl joacă încă în prezent: un organ decizional-cheie. La zece ani de la
înființarea celor trei Comunități, a avut loc ceea ce a devenit cunoscut sub
numele de „fuziunea organismelor executive”. Tratatul de fuziune,
denumit și „Tratatul de la Bruxelles”, după numele orașului în care a fost
semnat, a intrat în vigoare la 1 iulie 1967. Acesta a instituit un Consiliu
unic – Consiliul Comunităților Europene – care să înlocuiască Consiliul
Special al CECO și Consiliile CEE și CEEA.
Denumirea actuală a Consiliului – Consiliul Uniunii Europene – a
fost atribuită acestuia în noiembrie 1993, odată cu intrarea în vigoare a
Tratatului de la Maastricht.

Ce este Consiliul Uniunii Europene ?

Consiliul Uniunii Europene (Consiliul UE sau Consiliul de Miniștri)

este o instituție din cadrul Uniuni Europene cu putere decizională, iar
împreună cu Parlamentul European face parte din legislativul UE, deci
rolul de bază ar fi adoptarea legislației europene și coordonarea politicilor
UE. Aceasta se face posibilă din prisma instituținală a guvernelor statelor
membre care-și promovează poziția națională în domenii cum ar fi:
politica economică și bugetară – coordonează politicile economice și
bugetare ale statelor membre pentru a întări economia UE, monitorizează
politicile bugetare, se ocupă de aspectele juridice și practice ale monedei
euro, de piețele financiare și de fluxurile de capital;
educație, cultură, tineret și sport – consiliul adoptă planurile de lucru
precum și politicile UE în aceste domenii, stabilind priorități de cooperare
între statele membre;
ocuparea forței de muncă – pe baza constatărilor Consiliului European,
anual, se elaborează recomandări în privința situației ocupării forței de
muncă, pentru statele membre;
politică externă și de securitate – stabilește și aplică politica externă și de
securitate comună a UE (ajutorul umanitar, apărarea, comerțul);
închee acorduri internaționale – în baza mandatului de negociere atribuit
Comisiei de către Consiliul UE se inițiază acorduri dintre UE și țările ne
membre și organizațiile internaționale, Consiliul decide asupra semnării
și încheerii acordurilor iar după aprobarea Parlamentului și procedurii de
ratificare de către toate statele membre - adoptă decizia finală de încheere
a acordurilor în diferite domenii.
adoptă bugetul UE – împreună cu Parlamentul, pentru un an
calendaristic.

Organizarea

Consiliul UE diferă de celelalte instituții ale UE dat fiind faptul că nu

are stabilit un mandat multi-anual pentru funcția de Președinte,
Președinția Consiliului UE se schimbă la fiecare șase luni și fiecare stat
membru are obligația de a exercita pe rând Președinția prin prezidarea
reuniunilor organizate în cadrul Consiliului la nivel ministerial, de
ambasador și de expert. Acest sistem are dezavantaje când merge vorba
de continuitatea programelor și a inițiativelor Consiliului, dar, crează o
imagine benefică a unei Uniuni de state membre.
Deci, preşedinţia este deţinută de către fiecare Stat Membru timp de
şase luni, prin rotaţie, şi are rolul de a organiza şi prezida reuniunile şi
de a veghea la coerenţa şi la continuitatea procesului de decizie. La
origine, rotaţia se făcea în ordinea alfabetică a statelor membre, cu
numele acestora scrise în ortografia naţională. Începând cu momentul
aderării Spaniei şi Portugaliei, la 1.01.1986. s-a prevăzut o primă
perioadă de şase ani în care preşedinţia Consiliului să se schimbe în
ordinea alfabetică şi o a doua perioadă în care ordinea alfabetică să fie
inversată între grupuri de două state consecutive, astfel încât un stat
membru care în prima perioadă de şase ani exercitase preşedinţia în
primul semestru, în a doua perioadă să o exercite în semestrul doi. În
partea a doua a anului 2003 la preşedinţia Consiliului s-a aflat Italia,
urmată în 2004 de Irlanda şi Olanda iar în 2005 de Luxembourg şi
Marea Britanie. Conform Concluziilor întâlnirii miniştrilor de externe
ai statelor membre UE, din 12 decembrie 2005, ordinea preşedinţilor
este următoarea:
-2006: Austria, Finlanda; -2007: Germania, Portugalia;
-2008: Slovenia, Franţa; -2009: Republica Cehă, Suedia;
-2010:Spania, Belgia; -2011: Ungaria, Polonia;
- 2012: Danemarca, Cipru; -2013: Irlanda, Lituania;
Pe 1 iulie 2007, preşedinţia a fost preluată de Portugalia. În 2008, în
perioada 1 ianuarie -30 iunie, va fi deţinută de Slovenia, iar în al doilea
semestru de Franţa
-2014: Grecia, Italia; -2015: Letonia, Luxemburg;
- 2016: Olanda, Slovacia; - 2017: Malta, Marea Britanie;
-2018: Estonia, Bulgaria; - 2019: Austria, România;
- 2020: Finlanda.
Preşedinţia este responsabila pentru aplicarea acestui regulament de
procedura și a asigura buna derulare a dezbaterilor. În acest scop,
preşedinţia poate, cu excepţia cazurilor în care Consiliul decide altfel,
să adopte orice măsura adecvata necesară pentru ca timpul disponibil
în cursul reuniunilor sa fie folosit în cel mai bun mod posibil, în
special:(a) să limiteze, pentru dezbaterea unui anumit punct, numărul
de persoane din fiecare delegaţie prezente în sala de reuniune și să
decidă dacă să autorizeze sau nu deschiderea unei săli suplimentare;
(b) să stabilească ordinea în care se tratează punctele şi durata
discuţiilor care le sunt consacrate;
(c) să organizeze timpul alocat pentru dezbaterea unui anumit punct, în
special limitând timpul în care participanţii pot lua cuvântul şi stabilind
ordinea intervenţiilor lor;
(d) să solicite delegaţiilor să prezinte în scris propunerile lor pentru
modificarea unui text în discuţie înainte de o anumită dată însoţite, dacă
este cazul, de o scurtă explicaţie;
(e) să solicite delegaţiilor care au poziţii identice sau similare privind
un anumit punct, text sau parte a unui text, să o aleagă pe una dintre ele
pentru a exprima poziţia lor comuna în cadrul reuniunii sau în scris
înainte de reuniune.
Organizatoric, Consiliul are în componență mai multe consilii distinctive
pe sectoare de activitate: Consiliul General – cu atribuții în coordonarea
activității Consiliilor Speciale. Se reunește la nivel de miniștri de externe
sau a miniștrilor pentru integrare europeană. Consilii speciale – pentru
diferite domenii, în cadrul cărora se întrunesc miniștrii de resort. În
Consiliu se mai regășeste un Comitet al Reprezentanților Permanent
(COREPER, compus din reprezentanții permanenți adjuncți ai fiecărei
țări. Reuniunile sale sunt prezidate de reprezentantul permanent adjunct
al țării care asigură președinția Consiliului Afaceri Generale. Pregătirea
și desfășurarea lucrărilor de secretariat se asigură de către Secretariatul
General al Consiliului UE, la toate nivelurile. Secretarul General are un
mandat de cinci ani, iar conform Tratatului de la Amsterdam Secretarul
General are și rolul de ,,Înalt Reprezentant al Politicii Comune de
Securitate şi Apărare”.

Modalitate decizională
Modul de luare a deciziilor în Consiliu se înfăptuiește prin mai multe
variante, însă regula de bază este atribuirea unui singur vot din partea
fiecărui stat membru. În principal deciziile se adoptă cu majoritatea
simplă (majoritatea statelor membre), însă sunt domenii în care se cere
unanimitate de voturi. Consiliul poate decide și pe baza majorității
calificate ceea ce înseamnă că fiecare stat membru deține un anumit
număr de voturi, în funcție de importanța politică, teritorială și
demografică.

Stat membru Locuri Stat membru Locuri

Germania 29 Bulgaria 10
Franta 29 Danemarca 7
Regatul Unit 29 Finlanda 7
Italia 29 Slovacia 7
Spania 27 Irlanda 7
Polonia 27 Lituania 7
Romania 14 Letonia 4
Țările de Jos 13 Slovenia 4
Belgia 12 Cipru 4
Republica Cehă 12 Estonia 4
Grecia 12 Luxemburg 4
Ungaria 12 Malta 3
Portugalia 12
Suedia 10
Austria 10

În caz de unanimitate, abținerile membrilor prezenți nu împiedică

adoptarea actului normativ. În caz de majoritate calificată, pentru
adoptarea deciziei este nevoie în prezent de 232 de voturi (din totalul de
321). În caz de majoritate dublu calificată, voturile de la majoritatea
calificată trebuie să provină de la cel puțin două treimi din statele membre.
Prin Tratatul de la Nisa a fost întrodusă majoritatea triplu calificată sau
“demografică”, pe langă cele două condiții de la majoritatea dublu
calificată cerându-se ca statele care au votat să reprezinte cel puțin 62%
din populația UE.
Referințe
Din momentul intrării în vigoare a Tratatului de la Paris, în 1952,
Consiliul, ca instituție s-a modificat încontinuu. În prezent, tratatele îi
atribuie acestuia o putere generală de decizie. În cadrul structurii
instituționale , Consiliul a trecut la un statut de codecizie cu Parlamentul
European. Cu toate că procesele decizionale au devenit tot mai complexe,
acestea au dobândit în același timp mai multă transparență și deschidere
față de public. Acum 60 de ani reuniunile se derulau exclusiv în spatele
ușilor închise, âmn timpul de față poate fi urmărite în timp real deliberările
Consiliului sau voturile privind proiectele de acte legislative, deoarece
acestea sunt transmise în direct pe site-ul Consiliului. De-a lungul
existenței sale, Consiliul a jucat de asemenea un rol de echilibrare destul
de iscusită, care a implicat interesele statelor membre, pe de o parte, și
obținerea unor decizii colective, pe de altă parte. Numărul membrilor săi
a crescut semnificativ, însă idea compromisului în a lua decizii s-a păstrat.
Deși este instituția în cadrul căreia statele membre își exercită cu
precădere influența, rolul său a depășit cu mult, dintotdeauna, simpla
reprezentare a intereselor naționale; Consiliul reprezintă mai degrabă
procesul luării în comun a deciziilor, ceea ce denotă faptul că unitatea
Uniunii Europene este pe piloni puternici.
Bibliografie
archives.centrales@consilium.europa.eu
https://www.europarl.europa.eu/ftu/pdf/ro/FTU_1.3.7.pdf
https://www.europarl.europa.eu/factsheets/ro/section/187/institutiile-
si-organele-uniunii-europene
Consiliul Uniunii Europene – 1952-2012: legiuitor și factor de decizie de 60 de ani
Luxemburg: Oficiul pentru Publicații al Uniunii Europene 2013
Bărbulescu, Iordan Gheorghe. 2008. Procesul decizional în Uniunea Europeană.
Polirom