Agresivitatea la copii

by Răzvan T. Coloja · februarie 24, 2016

Copiii agresivi sunt o problemă atât pentru familie cât și pentru ceilalți copii cu care
interacționează. Cauzele agresivității lor sunt diverse și variază de la factori familiali și până
la modul în care aceștia percep pericolul. Una din teorile agresivității la copii afirmă că
aceștia au un nivel scăzut al arousal-ului. Prin urmare, nu reacționează la stimuli normali și
caută activare prin alte metode. Teoria învățării sociale a lui Seligman afirmă că acești copii
preiau deprinderi agresive prin studierea comportamentului celorlalți – de cele mai multe ori
al părinților. Dacă copilul se trage dintr-o familie dezorganizată ori dacă între părinți există
probleme maritale, asta la rândul ei poate duce la o creștere a agresivității în copil obținută
prin învățare. O explicație psihologică stă în faptul că în cazul problemelor maritale, unul din
părinți caută de obicei un aliat în persoana copilului, permițându-i totodată acestuia lucruri
pentru a nu rupe alianța pornită împotriva celuilalt părinte. Stilul permisiv al părintelui aliat și
implicit stilul mai punitiv al celuilalt părinte care încearcă să-și pedepsească copilul atunci
când greșește intră în conflict. Copilul percepe acest conflict ca pe o inconsistență: este
pedepsit doar uneori, așa că experimentează și riscă, presupunând că va putea scăpa basma
curată și data viitoare. În plus, tensiunile din familie sunt exteriorizate de copil asupra altor
copii, de obicei la școală sau la locul de joacă.

Prin urmare, de cele mai multe ori, comportamentul agresiv al copiilor este ori învățat în
familie, ori un efect al unui stil parental excesiv de punitiv, permisiv sau neglijent.
Agresivitatea copiilor poate fi verbală sau fizică sau se poate manifesta în ambele feluri. În
caz că un copil nu respectă autoritatea părinților și a profesorilor, se ceartă mereu, dă vina pe
alții pentru problemele lui și refuză să facă ce i se spune vorbim de opoziționism provocator.
Tulburarea de conduită în schimb este mai gravă și se manifestă prin nerespectarea drepturilor
celorlalți copii, nepăsarea față de regulile sociale, agresiune, furt, folosirea unor arme ce pot
cauza vătămări fizice (bucăți de sticlă, cuie, obiecte contondente), tâlhărie, amenințări și
chinuirea altor copii sau a animalelor.

Lăsate să iasă de sub control, opoziționismul provocator și tulburarea de conduită se pot

transforma în tulburare de personalitate antisocială după vârsta de 18 ani. Uneori, în trecutul
copiilor agresivi întâlnim și prezența ADHD-ului. În caz că există probleme în familie, copiii
cu tulburare de conduită pot ajunge la un moment dat să folosească mecanisme de coping
neadecvate precum consumul de droguri sau consumul de alcool la vârste mici. Consumul de
substanțe și comportamentul similar învățat de la membrii familiei duc la marginalizarea de
către societate a acestor copii care ajung să răspundă acestei marginalizări tot prin
agresivitate.

O altă teorie cu privire la cauzele agresivității copiilor stă în modul în care aceștia percep
situațiile ambigue. Puși în fața unei situații pe care nu o pricep prea bine sau în fața unei
persoane asupra a cărei intenții nu sunt pe deplin convinși, acești copii reacționează prin
agresivitate. Răspunsul le vine natural și se naște din nevoia de autoconservare. Este un
răspuns ușor de obținut și rapid în fața unui potențial pericol sau a unui pericol închipuit. Prin
răspunsul agresiv copilul își afirmă curajul, dominanța, sau încearcă să-și ascundă teama de
necunoscut.