Cap100-Nou Merged

DIAGNOSTICARE
CAPITOLUL 1. DIAGNOSTICARE
1.1. Aspecte definitorii ale metodologiei de diagnosticare

1.2. Diagnosticul calităţii
1.3. Terminologie practică: metodă, demers, instrument
1.4. Instrumentele diagnosticului şi demersul investigaţiei
1.5. Analiza informaţiilor adunate, concluziile şi raportul
1.6. Calitatea informaţiei
1.7. Locul diagnosticării în management
1.8. Tipologia studiilor de diagnosticare
1.9. Tehnici de optimizare a procesului decizional
1.1. Aspecte definitorii ale metodologiei de diagnosticare
Realizarea oricărui studiu diagnostic, pentru soluţionarea problemelor de orice

natură intervenite în activitatea agentului economic, necesită o abordare metodică.
Această exigenţă, valabilă pentru toate tipurile de studii, este mult mai mare în cazul
diagnosticului unei activităţi productive, a unui produs. Pentru a pătrunde în labirintul
complicat al unei întreprinderi şi a identifica soluţiile cele mai bune la problemele apărute,
este foarte importantă asigurarea unei informări corecte a specialistului consultant.
Metoda diagnosticării, pe de o parte, ar trebui să permită degajarea elementelor esenţiale
pentru elaborarea studiului şi, mai mult, cercetarea în profunzime în cazul anomaliilor, iar
pe de altă parte, să neglijeze elementele accesorii care nu prezintă utilitate pentru
domeniul studiat, [16]. Această dublă necesitate antrenează eforturile expertului în
eliminarea dificultăţilor metodei de diagnosticare, ce ar trebui să evite două posibile limite
şi anume: realizarea unui studiu foarte analitic şi costisitor în raport cu informaţiile pe care
le aduce sau elaborarea unui studiu mult prea global, care poate antrena unele omisiuni,
prin care să se piardă unele puncte importante pentru judecata finală şi pentru programele
de acţiune ce urmează a fi propuse. Ca urmare, numai o metodă riguroasă de
diagnosticare va convinge beneficiarul studiului de competenţa şi de valoarea expertului
specialist la care s-a apelat şi de faptul că rezultatul expertizei nu cuprinde o multitudine
de informaţii inutile, fără esenţă.
1
EXPERTIZE ÎN INGINERIA MECANICĂ
Orice diagnostic presupune utilizarea mai multor tehnici complementare pentru

evidenţierea şi analiza aspectelor vizate. Avantajul recurgerii la o abordare multilaterală
este dublu: pe de o parte, permite verificarea mărturiilor / argumentelor care măresc
securitatea analizei iar pe de altă parte, permite identificarea celor mai potrivite procedee,
adaptate domeniilor studiate, deoarece orice tehnică are limitele sale şi poate fi utilizată
numai în proporţii diferite pentru examinarea structurilor, funcţiilor sau proceselor
cercetate. Realizarea metodică a diagnosticului comportă un anumit număr de etape,
absolut necesare în elaborarea unei lucrări pertinente.
Studiul diagnosticului [46] ne furnizează un anumit număr de informaţii utile în
abordarea asupra unui produs ca urmare a degradării sau deteriorării acestuia.
Instrumentele diagnosticului sunt destinate să genereze şi să primească informaţii şi date,
să le ordoneze şi să le structureze şi, prin punerea lor în legătură, să permită deducerea
unei semnificaţii pe care n-ar avea-o dacă ar fi tratate separat.
Diagnosticul este prezentat ca unirea a două niveluri de analiză:
- punctele forte şi slăbiciunile posibile ale unui produs;
- ameninţările generate de mediul înconjurător.
Această analiză este în mod necesar dinamică. Se dezvoltă astfel, metode exacte de
analiză comparativă a unui produs.
La definiţia medicală tradiţională, care nu vede în diagnostic decât determinarea
disfuncţionalităţilor (pornind de la simptome), limbajul modern informatic a adăugat
căutarea cauzelor şi corectarea acestor disfuncţionalităţi.
Diagnosticul, în sensul său actual lărgit, cuprinde ciclul complet, [41]:
constatare -analiză-acţiune
Această definiţie poate fi reţinută pentru diagnosticul unui produs, al calităţii sau a
unei situaţii generale de disfuncţionalităţi.
O altă abordare, mai pragmatică, constă din definirea diagnosticului pe baza
întrebărilor la care trebuie să se răspundă:
- Care este situaţia actuală?
- În ce situaţie de risc mă aflu dacă nu schimb nimic?
- În funcţie de situaţia în care mă încadrez, care sunt acţiunile pe care trebuie să le
întreprind?
- Care sunt riscurile şi obstacolele de depăşit?
Cea de-a treia întrebare pune problema referenţialului. Acesta trebuie să fie
explicit, şi să servească drept model de comparaţie pentru a facilita o evaluare a devierii
existente.
Ca urmare, diagnosticul reprezintă o acţiune de investigare dusă de o persoană (sau
un grup de persoane) asupra funcţionării unui produs, echipament, etc., sau asupra unei
situaţii produse ca urmare a degradării produsului, echipamentului, etc., la cererea unei
autorităţi competente.
Realizat într-o manieră preventivă sau curativă, diagnosticul are ca ţel:
- să analizeze corelaţia funcţionării şi a managmentului cu obiectivele;
- să scoată în evidenţă neconformităţile şi ansamblul cauzelor;
2
DIAGNOSTICARE
- să propună un plan de acţiune potrivit, acţionând asupra unui ansamblu de cauze

şi asupra mediului înconjurător, astfel încât să amelioreze competitivitatea sau eficacitatea
produselor, echipamentelor, etc.
Diagnosticul utilizează metode şi instrumente adaptate, plecând de la un referenţial
mai mult sau mai puţin explicit.
Înainte de deteriorare, ca măsură preventivă, se poate efectua diagnosticul calităţii.
1.2. Diagnosticul calităţii
Managementul calităţii reprezintă practica internă a organizaţiilor pentru a asigura

produse şi servicii în conformitate cu cerinţele clienţilor săi. Un sistem de management al
calităţii certificat, demonstrează angajamentul organizaţiei pentru calitate şi satisfacerea
clientului. Încrederea în capacitatea de a furniza ”produse de calitate" a unei organizaţii
este premiza de bază pentru o cooperare fructuoasă. Calitatea, ceea ce înseamnă
calitatea proceselor şi a rezultatelor, este şi va fi întotdeauna un factor de competiţie
important, dacă nu cel mai important. Cele zece principii ale managementului calităţii sunt
un mijloc de a orienta organizaţia către ţelurile propuse şi de a îmbunătăţi în mod continuu
performanţele:
- Îndeplinirea politicii şi a obiectivelor organizaţiei;
- Câştigarea încrederii clienţilor;
- Creşterea satisfacţiei clienţilor;
- Îmbunătăţirea continuă a performanţei generale;
- Adaptare activă şi sistematică la modificările condiţiilor pieţei;
- Satisfacţia angajaţilor;
- Îmbunătăţirea performanţei;
- Transparenţa şi eficienţa proceselor interne ale organizaţiei;
- Evitarea erorilor în locul corectării lor;
- Economisire de timp şi bani.
Aplicarea principiilor managementului calităţii, nu numai că aduce beneficii directe,
dar asigură în acelaşi timp o contribuţie semnificativă la managementul costurilor şi
riscurilor. Consideraţiile managementului beneficiilor, costurilor şi riscurilor sunt importante
pentru organizaţie, clienţii acesteia şi alte organisme interesate. Diagnosticul calităţii îşi
găseşte câmpul de acţiune în toate domeniile pentru a verifica dacă activităţile,
performanţa, structura unei organizaţii, corespund exigenţelor politicii definite de direcţia
impusă şi de performanţele în materie de calitate ale organizaţiei, în vederea căutării
tuturor surselor potenţiale de ameliorare. Această abordare arată că diagnosticul acoperă
elaborarea politicii şi a obiectivelor calităţii, ultimul element al procesului strategic şi,
respectiv, primul element al procesului calităţii.
Astfel, diagnosticul calităţii poate acoperi:

- analiza cuplului produs-client, pentru a măsura adecvarea primului la nevoile celui
de-al doilea (nevoi intrinseci şi extrinseci). Această analiză este la frontiera diagnosticului
strategic;
3
- aptitudinea serviciilor marketing şi comercial de a determina nevoile pieţii,

instrumentele de aplicare la acest nivel şi rezultatele obţinute;
- analiza relaţiilor cu furnizorii şi sub-furnizorii pentru a aprecia neconformităţile şi
câştigurile potenţiale de competitivitate;
- funcţionarea serviciului de aprovizionare în raport cu responsabilitatea sa asupra
calităţii furniturilor exterioare;
- analiza organizării interne în privinţa demersului calitate-produs, aşa cum a fost
prezentată, adică din punct de vedere al controlului proiectării, proceselor şi service-ului,
dar şi în privinţa funcţionării producţiei şi mijloacelor puse la dispoziţia sa (umane, tehnice,
know-how) şi a funcţionării serviciilor numite "de susţinere" a producţiei (metodă,
întreţinere) şi ale serviciilor administrative (personal, financiar, etc.);
- cercetarea tuturor neconformităţilor şi problemelor situate la interferenţele dintre
nivelurile prezentate mai înainte şi mai ales între servicii. Neconformităţile între servicii
sunt tratate în analizele organizaţionale care le privesc.
În prezent, demersul diagnosticului presupune:

- un act voluntarist de cercetare şi analiză în vederea ameliorării unei situaţii;
- un model de referinţă, sau o serie de criterii caracteristice permiţând determinarea
unui nivel de performanţă;
- o metodă de analiză şi investigare;
- un anumit număr de mijloace de acţiune propuse pentru a reduce sau suprima
neconformităţile şi/sau ameliora nivelul de performanţă.
O aceeaşi situaţie poate fi studiată în diferite maniere, după multiple referenţiale, cu
ajutorul instrumentelor speciale.
Cele nouă întrebări ale diagnosticului

1) Care este cadrul investigaţiei?
2) Ce demers trebuie să caracterizeze acţiunea?
3) Cum funcţionează domeniul asupra căruia trebuie condusă ancheta?
4) Cum ar trebui sistemul să funcţioneze?
5) De ce nu funcţionează acesta aşa cum s-a prevăzut?
6) Care sunt consecinţele şi efectele datorate acestei situaţii?
7) Se poate ameliora funcţionarea sa şi ce obiective rezonabile se pot fixa?
8) Acţionând asupra căror parametri şi în ce manieră?
9) Ce consecinţe ar avea modificarea asupra domeniului considerat?
Aceste întrebări oferă o cronologie de lucru care se poate decupa în două mari faze:
- caracterizarea situaţiei de plecare, ce regrupează primele cinci întrebări;
- ameliorarea previzibilă şi modalităţile de acţiune, descrise de ultimele patru
întrebări.
În sfârşit, o ultimă întrebare decurge din toate cele precedente:
10) Cum s-ar putea verifica dacă obiectivele prevăzute au fost atinse?
4
DIAGNOSTICARE
Tab. 1.1. Definiţia diagnosticului

Definiţie Domeniu
Ce îşi Acţiune de investigare1
propune?
O persoană (sau un grup Internă sau externă domeniului respectiv, dar
Cine?
de persoane) în orice caz: competentă şi obiectivă
2
La o organizaţie Sistem, activitate, întreprindere, uzină,
administraţie
Unde?
sau la o parte din ea Atelier, serviciu, funcţie, proces, produs,
procedeu, maşină, tehnică, social, financiar
Să se analizeze Adecvare, corelare, aptitudine de funcţionare,
3
coerenţa sa eficacitate
Să evidenţieze Problema, dificultatea, blocajul
Scop? neconformităţile şi
cauzele lor
Să propună un plan de Soluţii, acţiuni corective sau de ameliorare,
4
acţiune potrivit demersuri, metode, etc.
Utilizând metodele şi Tehnică, analiză de date şi informaţii,
instrumentele adaptate comunicare, model, referinţă recunoscută
Cum?
şi bazându-se pe un
referenţial5
De către o autoritate Din interiorul organizaţiei, factor de decizie,
6
competentă responsabil cu demersul respectiv
Pentru motive preventive Verificare preventivă, verificare prealabilă sau
Declanşare
sau curative în urma unei probleme apărute, a constatării
unei devieri, erori, disfuncţionalităţi, greşeli,
defecţiuni, conflicte
NOTE:
1. Investigare: semnifică cercetarea continuă şi sistematică
2. Sistem
3. Coerenţă: această noţiune trimite la analiza corelării între:
obiective şi contexte (sau mediu înconjurător);
obiective şi caracteristici interne;
obiective şi mijloace aplicate;
mijloacele însăşi;
rezultatele obţinute şi rezultatele posibile.
4. Planul de acţiune se referă la cauzele problemelor dar şi la condiţiile care favorizează
eficacitatea acţiunilor
5. Referenţialul: trebuie să fie cât mai formalizat posibil
6. Autoritate: a) poate fi externă domeniului studiat, dar cu acordul explicit al ierarhiei
operaţionale; b) declanşarea poate fi spontană, fără alt motiv decât prevenirea, sau din
contră, să se facă în urma unor incidente
5
1.3. Terminologie practică în diagnosticare
1.3.1. Metodă, demers, instrument
Metoda
Sensul acestui cuvânt poate fi definit în două moduri, uşor diferite:
- este o manieră de a acţiona după un plan gândit şi hotărât dinainte;
- este un ansamblu de instrumente care se utilizează succesiv, în diferite etape.
Ambele presupun faptul că un scop a fost fixat de la început. Prima definiţie conduce
la necesitatea unei reflecţii prealabile acţiunii, a doua pune accentul pe organizarea
riguroasă a mijloacelor ce se doresc a fi folosite.
Există în metodă un punct de plecare, o orientare filozofică, politică şi strategică în
ceea ce priveşte maniera de a proceda. Se disting două metode ce conduc la aceeaşi
finalitate: metoda Juran privilegiază sensul politic şi managementul pe când metoda
Crosby se vrea mai operaţională şi mai spectaculoasă căutând să mobilizeze efectivele
prin intermediul acţiunilor destinate să influenţeze conştiinţele (ziua cu zero defecte, de
exemplu) şi să favorizeze luările la cunoştinţă şi schimbările de comportament.
Metoda este aleasă în funcţie de obiectivele diagnosticului: ea defineşte
instrumentele, conţinutul şi înlănţuirea etapelor, principiile de acţiune. Metoda justifică
criteriile, permiţând să se decidă trecerea la etapa următoare.
Demersul
Foarte aproape de metodă, demersul nu conţine ideea de plan hotărât dinainte.
Demersul este mai empiric: se ajunge la un rezultat căruia nu i se poate defini cu
siguranţă conţinutul dinainte. Demersul include ideea de directivă. Dacă metoda trebuie
să fie riguros definită şi aplicată, demersul se adaptează în funcţie de situaţiile întâlnite.
În sociologia organizaţiilor se vorbeşte de demers de schimbare. Se înţelege perfect
de ce, pentru că nu există în acest domeniu mijloace care să garanteze schimbarea
căutată. Demersul reprezintă ansamblul acţiunilor planificate care vor fi folosite cu ocazia
diagnosticului. Se pot include în demers etapele şi cronologia lor, respectiv, lista a ceea ce
trebuie făcut. Demersul depinde de metoda utilizată şi de domeniul de investigare; în plus,
el poate varia în funcţie de complexitatea problemei şi de nivelul de investigare dorit.
Instrumentul
Este prin definiţie un obiect fabricat care serveşte pentru a acţiona asupra materiei, a
face o muncă; instrumentul desemnează adesea un obiect sau elementul de bază al unei
maşini mai complexe care este în relaţie directă cu materia. Folosirea acestui cuvânt nu
este improprie în limbajul managementului.
Unitatea de bază a diagnosticului este instrumentul. Cele mai des întâlnite sunt:
- matricea diagnosticului;
- flow-charts (diagramele de flux), diagrame bloc, logigrame;
- grile de analiză ale neconformităţilor;
6
DIAGNOSTICARE
Este esenţială utilizarea unui referenţial pentru a verifica aplicarea procedurilor,

pentru a aprecia conformitatea unei organizări, a calităţii raportată la un referenţial, pentru
a analiza originile costurilor sau ale neconformităţilor (eroare, neaplicare de proceduri,
material neadaptat sau neconform).
Diagnosticul acoperă un câmp de investigare mult mai larg decât auditul şi produce o
analiză mai profundă. El nu se mulţumeşte să constate devierile, ci pune în evidenţă
cauzele neconformităţilor, subliniază importanţa lor relativă şi indică acţiuni corective. Cu
toate că se insistă asupra necesităţii unui referenţial, diagnosticul este adesea realizat
fără document normativ formal, pentru că el trebuie să poată fi orientat în maniere diferite,
în funcţie de situaţiile întâlnite. Diagnosticul trebuie să permită abordarea relaţiilor de la
cauză la efect, cele mai neaşteptate şi mai neobişnuite. El trebuie, de asemenea, să
rămână cât mai liber în investigaţiile sale, ceea ce nu este cazul auditului. Determinările
obiectivelor, analiza referenţialului în raport cu un context dat şi revizia sa eventuală sunt
de domeniul diagnosticului. Acesta face apel la instrumente de un nivel de performanţă
mai înalt decât cele utilizate în mod obişnuit de audit.
Diagnosticul calităţii are ca obiective:
- să dea informaţiile necesare, relative la calitate pentru a permite fixarea strategiei
organizaţiei (dacă aceasta face obiectul unui demers de elaborare structurată);
- să ajute la elaborarea obiectivelor şi a politicii calităţii (pe baza informaţiilor adunate
anterior), ale strategiei şi politicii generale;
- să servească drept bază la elaborarea celei mai bune strategii în domeniul calităţii,
pentru a atinge obiectivele calităţii şi planurile de acţiune, în domeniul calităţii rezultante;
- să propună planurile de acţiune şi programe de ameliorare adecvate politicii,
obiectivelor şi strategiei în domeniul calităţii, adaptate la funcţionarea reală observată;
- să evidenţieze toate neconformităţile în materie de calitate ale organizaţiei, la toate
nivelurile, după obiectivele atribuite diagnosticului, precum şi cauzele lor şi să le
ierarhizeze pentru a uşura elaborarea planurilor de ameliorare a calităţii, în diversitatea
originilor (tehnice, umane, informative, financiare, organizaţionale).
1.3.2. Diagnostic de fezabilitate
Această formă de diagnostic este foarte importantă pentru introducerea tehnicilor,

metodelor sau instrumentelor noi în cadrul organizaţiei. Ea permite să se verifice în
prealabil că:
- tehnica în chestiune se aplică domeniului studiat;
- condiţiile introducerii sale sunt favorabile;
- cauzele blocajelor sau respingerilor sunt bine identificate şi evaluate;
- soluţiile prefigurate pentru remediere sunt bune:
- demersul prefigurat răspunde caracteristicilor terenului;
- programul de introducere este adaptat.
Această formă de diagnostic are mare importanţă în momentul de faţă, datorită
vitezei cu care evoluează tehnicile şi mijloacele de producţie. Ea se aplică perfect la
introducerea metodelor precum şi la controlul statistic al procedeelor, MSP (sau SPC:
Statistical Proces Control), a tehnicilor moderne de conducere a producţiei, etc.
7
1.3.3. Diagnosticul unei situaţii evolutive
Acest tip de diagnostic este practicat atunci când, în cadrul unei probleme cunoscute
sau resimţite (dar pentru care lipseşte informaţia sau este dificil de analizat, sau pentru
care cauzele sunt multiple şi greu ierarhizate), trebuie făcută o investigaţie aprofundată a
diferiţilor factori având, sau fiind susceptibili de a avea, o influenţă asupra problemei.
1.3.4. Diagnostic de acţiuni colective
Este practicat atunci când este necesară o reflecţie comună în vederea obţinerii unui
consens în cadrul proiectelor, vizând evoluţia modurilor de funcţionare, referenţiale
culturale sau comportamentale.
1.3.5. Diagnostic de evoluţie a performanţei
Acest tip de diagnostic poate lua una din următoarele forme:

- evoluţia standardului spre o situaţie de funcţionare optimă (pentru un obiectiv dat);
- reevaluarea obiectivelor calităţii sau ponderea lor în procesul reflecţiei strategice.
1.3.6. Autodiagnostic
Acesta este realizat chiar de părţile implicate, fiind vorba de o formă care poate fi
considerată ca un ansamblu al diagnosticurilor prezentate mai înainte. Grupul constituit
pentru autodiagnostic trebuie să reunească toate competenţele necesare. Oricare ar fi
forma sa, diagnosticul se ocupă întotdeauna de sistem şi de metoda de lucru. El nu se
poate ocupa nici de produs, nici de service, nici de procedurile a căror analiză ţine de
domeniul auditului. Diagnosticul calităţii este o acţiune de investigaţie dusă asupra unei
părţi dintr-o organizaţie. Scopul său este de a ameliora competitivitatea organizaţiei.
Pentru aceasta:
- analizează coerenţa funcţionării în raport de obiectivele definite în politica pentru
calitate;
- reperează, măsoară şi explică neconformităţile;
- propune un plan de acţiune.
Metoda utilizată trebuie să definească obiectivele, etapele succesive şi principiile de
acţiune.
1.4. Instrumentele diagnosticului şi demersul investigaţiei
Pentru ca investigaţia să-şi atingă scopul trebuie ca:

- să fie comunicate principalele tehnici de investigare ce permit obţinerea de
informaţii (astfel încât să nu se omită nimic în cercetarea informaţiilor, să se verifice
calitatea şi precizia lor, să se tragă concluzii utilizabile);
8
DIAGNOSTICARE
- să fie definită utilitatea şi limitele instrumentelor diagnosticului;

- să se prezinte un demers tip, de realizare a unui diagnostic.
Tehnicile de expertizare sunt utilizabile, atât în cursul auditurilor, cât şi al
diagnosticurilor.
Instrumentele de expertizare
Observaţia
Nimic nu înlocuieşte un contact direct cu terenul, mai ales când este vorba de a
observa un mod de funcţionare, adaptarea oamenilor la anumite forme de tehnică (sau de
organizare), aplicarea unui consemn (sau a unei proceduri). Observaţia permite scoaterea
în evidenţă a componentelor, situaţiilor pe care alte forme de diagnostic n-ar fi putut s-o
evidenţieze niciodată. Observarea permite să se ia contact cu mediul, să se perceapă o
ambianţă, să se "filmeze" un cadru. În general, observaţia poate lua mai multe forme, în
funcţie de etapa în care se află studiul.
Analiza documentară
Constă din obţinerea de informaţii având la dispoziţie documentele pe care le
posedă organizaţia. Această formă de investigaţie este întotdeauna foarte bogată. Ea
permite formarea unei opinii asupra stării reale a organizaţiei. Această analiză este
indispensabilă în astfel de demersuri. Analiza documentară îmbogăţeşte toate celelalte
tehnici descrise în acest capitol.
Analiza documentară poate lua mai multe forme dintre care sunt prezentate doar
două.
Analiza pieselor existente în organizaţie

Este potrivit să se instaleze toate piesele existente, să fie comunicate şi, evident, să
fie citite cu atenţie. Se întâmplă foarte rar să se găsească documente precise şi detaliate
asupra neconformităţilor observate. Se va aduna pe parcurs o cantitate importantă de
informaţii care vor fi organizate astfel încât să ajungă la imaginea finală. Experienţa arată
că pot apare frecvent piedici în acest domeniu. Astfel, un investigator insuficient
experimentat va avea tendinţa să dispună de toate documentele aflate în dosarul său. S-a
demonstrat că el nu va folosi mai mult de 30% până la 40% din acestea, pentru concluziile
finale. Totuşi, cunoaşterea celorlalte piese poate avea o anumită importanţă.
Analiza pieselor de întocmit

În cazul precis al unui diagnostic al calităţii, evaluarea a ceea ce se numeşte
costurile noncalităţii presupune să se dispună de o informaţie importantă. Din nefericire
aceasta este foarte rar disponibilă. Ca urmare, este necesar ca informaţia să fie
constituită pe baza documentelor de înregistrare. Aceasta este o parte importantă a
muncii de diagnosticare şi poate lua multiple forme, putându-se aplica la toate
neconformităţile.
9
Există o altă tehnică documentară, şi anume sondajul. Acesta constă din realizarea,
într-o manieră empirică sau statistică (cu definirea riscurilor), unui eşantion şi obţinerea
din această sursă a învăţămintelor aplicabile ansamblului populaţiei.
În cele din urmă, expertul poate desemna pe cineva să facă o operaţiune, sub
controlul său, în scopul evaluării modului în care operaţiunea se desfăşoară şi pentru a se
asigura de validitatea rezultatelor şi condiţiilor de realizare. In acest mod, se pune în
evidenţă o neconformitate.
Se poate da un exemplu de aplicarea acestei tehnici în domeniul capabilităţii
instrumentelor de măsură. Validitatea unei operaţii de control în atelier poate fi contestată,
fie arătând că operatorul nu are competenţa necesară, fie că aparatul nu are precizia sau
repetabilitatea dorită. Este suficient să se realizeze un ansamblu de măsuri "in situ" şi să
se verifice rezultatele în condiţii normale.
Convorbirea
Este o situaţie privilegiată ce reuneşte expertul cu o persoană aleasă să prezinte un
domeniu pe care-l cunoaşte, aducând informaţii, reflectând asupra unei situaţii. Ţinând
cont de dinamica interactivă şi evolutivă caracteristică, această tehnică nu este neutră şi
trebuie utilizată cu unele precauţii (comunicarea, calitatea informaţiilor obţinute, etc.).
Convorbirea este adesea împărţită între două forme diferite de acţiune:
- directivă (pornind de la întrebări al căror număr şi ordine răspund la o logică fixată
dinainte);
- nedirectivă (întrebări deschise).
În toate cazurile se impune utilizarea ghidurilor de conversaţie, a check-listelor de
întrebări, etc. Aceasta reprezintă o formă privilegiată de culegere a informaţiilor. Este
foarte bogată, întrucât operatorul poate reacţiona în fiecare moment asupra unei
propuneri şi asupra unei situaţii prezente, şi, pornind de la aceasta, să fie condus spre
anumite informaţii ascunse, sau a căror importanţă nu era dezvăluită de către persoana
care le furniza. Convorbirea permite, de asemenea, să se evidenţieze date necunoscute
sau considerate de neschimbat.
Chestionarul
Atunci când problema este suficient de bine studiată şi când colaborarea
interlocutorilor este garantată, se utilizează chestionarul ca metodă de lucru. Valoarea
informaţiilor astfel adunate este uneori dificil de apreciat.
Din această tehnică au reieşit altele două, care încearcă să se generalizeze.
Acestea sunt autoraportorul (descrierea unei situaţii de către persoana sau persoanele
interesate) şi autoevaluarea. Aceasta din urmă este folosită cu precădere în funcţiile
administrative.
Autoevaluarea permite celui interesat să ia la cunoştinţă de repartiţia timpului său:
- sarcini legate de misiunea de bază;
- sarcini de informare a altora;
- sarcini de reglementare;
- tratarea urgenţelor;
- reluarea unei munci deja realizate.
10
DIAGNOSTICARE
Chestionarul este folosit şi pentru a cunoaşte nivelul de satisfacere al utilizatorilor, al

consumatorilor unui produs sau al beneficiarilor unui serviciu.
Combinarea tehnicilor
Alegerea uneia sau alteia din aceste tehnici depinde de mai multe criterii:
- tipul diagnosticului ales;
- nivelul de cunoaştere a domeniului ce se studiază;
- nivelul de încredere care se doreşte a fi dat informaţiilor culese.
Observaţia permite aprofundarea nivelului de cunoştinţe deja dobândit, validarea

informaţiilor şi ca urmare, asigurarea obiectivităţii lor. Observaţia se utilizează, în principal,
pentru analizarea comportamentului indivizilor într-un context dat, individual dar şi colectiv,
sau pentru a studia felul în care este aplicată o instrucţiune, o recomandare sau o
procedură, sau modul cum este executată o sarcină.
Cercetarea documentară (în principal asupra pieselor ce se constituie) este un mijloc
fundamental al diagnosticului. Cercetarea documentară permite analiza informaţiilor
calitativ, extragerea indicatorilor sau a sintezelor, verificarea tipului de informaţii adunate şi
tratate de către organizaţie. Cercetarea documentară autorizează exprimarea unui aviz
exterior asupra formei şi conţinutului documentelor utilizate de organizaţie.
Convorbirea este instrumentul privilegiat al oricărei acţiuni de diagnostic sau audit
fiind singurul mod de a proceda conform unei metode, pentru a limita erorile şi omisiunile
într-o intervenţie care trebuie să fie cât se poate de exhaustivă.
1.5. Analiza informaţiilor adunate, concluziile şi raportul
Raportul de diagnostic este un element capital pentru că este singura urmă a muncii
realizate ce ţine cont de toate elementele diagnosticului. Raportul rezultă din analiza
informaţilor adunate şi din interpretarea făcută de expert. Cu cât munca a fost mai
participativă cu atât concluziile sunt de la început împărtăşite de protagonişti. În toate
cazurile această abordare limitează repunerea în cauză a informaţiilor, servind drept bază
a analizei (pentru că ele au fost furnizate şi adunate de persoanele în cauză).
Diagnosticul este forma privilegiată de investigare a unei organizaţii care încearcă să
evolueze, fie prin reducerea neconformităţilor sale, fie prin ameliorarea nivelului său de
performanţă. Posedarea unei metode de diagnostic este o necesitate fundamentală
pentru calitatea investigaţiei realizate.
Utilitatea diagnosticului rezidă din punctele următoare:
- dispune de o abordare structurală asupra organizaţiei, datorită unui model de
referinţă coerent;
- are instrumente operaţionale care permit colectarea unui volum cât mai mare de
informaţii utile, organizarea colectării acestor informaţii urmând o schemă conducătoare
dată (faza de teren), şi care simplifică exploatarea acestor informaţii pentru a proceda la o
analiză pertinentă;
11
- serveşte drept bază de comunicare printr-o reprezentare a rezultatelor care

uşurează înţelegerea lor, plecând de la informaţiile adunate cu ocazia diagnosticului.
O metodă de diagnostic trebuie să dea linii directoare de lucru, şi să furnizeze
următoarele:
- o listă de întrebări care trebuie puse;
- o organizare a acestor întrebări şi cronologia lor;
- un mod de colectare a răspunsurilor şi informaţiilor;
- un mod de tratare a răspunsurilor obţinute.
Limitele sale au mai multe surse:
- caracterul general al unei metode evoluate;
- predictibilitatea asupra a ceea ce se poate determina;
- maniera în care metoda va fi utilizată.
Diagnosticul reprezintă un moment important pentru analiza unei situaţii, produs,

organizaţie, etc. Prin diagnostic trebuie să ne plasăm la originea reflecţiilor (şi uneori a
îndoielilor), a analizelor şi repunerilor în cauză de la care poate pleca un proces de
evoluţie, [41]. Derularea diagnosticului trebuie gândită în acest spirit.
1.6. Calitatea informaţiei
Pentru o eficientizare maximă a diagnosticării, organizaţia trebuie să-şi definească

cu mare precizie nevoile de informaţie. Aceasta implică evaluarea obiectivelor căutate şi
delimitarea domeniului.
Obiectivele sunt mai mult sau mai puţin explicite, în funcţie de operator şi de modul
de formare al problemei; trebuie admisă o anumită marjă de manevră la acest nivel astfel
încât să se păstreze posibilitatea de evaluare în funcţie de situaţiile întâlnite.
Pe de altă parte, determinarea câmpului de investigare presupune delimitarea unui
anumit cadru de referinţă şi existenţa unui model explicit al domeniului. Plecând de la
acest model este posibilă constatarea unor abateri sau devieri.
În cele din urmă trebuie efectuat inventarul nevoilor de informare.
Noţiunea de „calitate“ este una complexă, cu utilizări în multe domenii unde i se

atribuie diferite sensuri, motiv pentru care este greu a se formula o definiţie unică şi
riguroasă:
calitate - măsura în care un ansamblu de caracteristici intrinseci ale unui produs,
proces sau sistem îndeplineşte cerinţele declarate;
caracteristică - trăsătură distinctă;
cerinţă - nevoie sau aşteptare implicită sau obligatorie;
proces - ansamblu de activităţi corelate sau în interacţiune care transformă
elemente de intrare în elemente de ieşire. În general elementele de intrare într-un
proces sunt elemente de ieşire ale altor procese. Procesele dintr-o organizaţie
sunt planificate şi se desfăşoară în condiţii controlate pentru a adăuga valoare.
12
DIAGNOSTICARE
organizaţie - grup de persoane şi facilităţi cu un ansamblu de responsabilităţi,

autorităţi şi relaţii determinate (companie, corporaţie, firmă, instituţie, comerciant
individual, asociaţie);
produs - rezultat al unui proces;
Informaţia reprezintă un mesaj, un semnal care reflectă starea unui sistem sau a
mediului în care aceasta funcţionează şi care aduce receptorului său un spor de
cunoaştere.
Informaţia este o dată ce a fost supusă unui proces de prelucrare şi aduce un
plus de cunoaştere pentru destinatar furnizându-i elemente noi, valorificabile în
exercitarea sarcinilor şi realizarea obiectivelor ce-i revin.
Cunoaşterea şi gestionarea unei unităţi economice solicită identificarea faptelor
şi evenimentelor care generează date, delimitând precis obiectivele cunoaşterii şi
conducerii, stabilind purtătorii materiali de informaţie, precum şi modalităţile prin care
se culeg şi se înregistrează datele, metodele şi instrumentele de prelucrare a acestor
date şi destinaţia informaţiilor, transferul lor la destinatar.
Utilizând simboluri asociate cu realitatea, informaţia este folosită în caracterizarea
ordinii şi a organizării specifice, în studiul procesului de reflectare, căpătând semnificaţii
proprii fiecărui domeniu al cunoaşterii.
În general, informaţia rezultată în procesul cunoaşterii este privită ca o cunoştinţă,
o reflectare a realităţii obiective în cunoştinţa umană.
Informaţia este caracterizată în mare măsură prin gradul de subiectivitate-
obiectivitate, referindu-se la dependenţa acesteia de utilizator, de intervalul de timp
asupra căruia face referinţă, dar şi de aspectele calitative şi cantitative, cu
exemplificarea clasică ”informaţia contabilă”. Informaţiei trebuie să i se asocieze o
valoare de utilitate, respectiv, speranţa de economie, calculată prin diferenţă realizată
între efectele unei decizii promovate, în şi fără elementul ”cunoaştere” a informaţiei
respective. Valoarea de utilitate a unei informaţii este strict dependentă de aspectul
fizic, dar şi de aspectul uzurii morale, aspect prioritar datorat mediului caracterizat
printr-o maximizare a dinamismului acestuia.
Pentru a fi eficientă, informaţia trebuie să fie fundamentată ştiinţific, să fie
oportună, să fie captată la timp şi de cine trebuie, fiind clară şi nu contradictorie.
Calitatea informaţiei se “măsoară” prin întocmirea unor parametrii specifici dintre
care cei mai importanţi sunt:
- dinamismul – în sensul evidenţierii procesului de muncă în evoluţia lui şi nu
static;
- multilaritatea – asigurată de abordarea fenomenului şi procesului prin prisma unor
aspecte de natură economică, tehnică, socială şi regăsirea acestei informaţii;
- realismul – reprezintă utilizarea de informaţii care să respecte fidel situaţia firmei
şi a mediului său contextual;
- oportunitatea – culegerea, înregistrarea, transmiterea şi prelucrarea informaţiilor
în timpul utilizării, asigurându-se derularea de procese decizionale, operaţionale,
eficace;
- siguranţa şi precizia – evidenţierea aspectelor de esenţă şi detaliu care să elimine
13
ambiguitatea mesajului;
- sinteza şi conciziunea - prezentarea informaţiilor cu economie de mesaje ajutând
astfel managerii, aflaţi într-o permanentă criză de timp;
- specificitatea – data de adoptare a informaţiei la particularităţile utilizatorului,
referitoare la nivelul de pregătire, timpul de care dispune pentru a fi rezolvată.
Informaţia este „sângele care irigă”, asigurând robusteţea organizaţiei. Aşa cum
sistemul circulator este dispus într-o simetrie perfectă faţă de scheletul uman, sistemul
informaţional se pliază pe structura organizatorică cu puncte nodale din care se
ramifică sau în care se concentrează informaţia potrivit cerinţelor exprimate de centrii
decizionali ai organizaţiei. Din această cauză parametrii organizării funcţionale se află în
strânsă legătură cu structura organizatorică.
Ar fi incorect să afirmăm că certitudinea există numai acolo unde există şi o
informaţie perfectă, de unde s-ar deduce simplu că problemele apar numai din cauza
absenţei informaţiei perfecte. Din acest motiv punem accentul pe culegerea metodică a
cât mai multă informaţie, ca o premiză esenţială a soluţionării unei probleme. Cu toate
acestea, ne confruntăm cu trei dificultăţi majore – adesea datele sunt incomplete, mare
parte a lor sunt prezentate sub formă de opinii sau pot fi deduse numai din relaţia
aparentă dintre fapte ori evenimente. De aici rezultă că o sarcină majoră a marketerului
este de a verifica informaţiile disponibile, în ceea ce priveşte acurateţea, validitatea şi
veridicitatea lor, ca o permisă pentru a determina relaţiile dintre aspectele semnificative
pentru soluţionarea respectivei probleme.
Deşi acurateţea absolută înseamnă adevăr, este greşit să deducem că un nivel mai
scăzut de acurateţe duce la concluzii eronate şi că, în consecinţă, acest lucru este
inacceptabil. În lumea afacerilor, rareori se cere un grad de precizie similar celui dintr-un
laborator ştiinţific, fiind suficientă o estimare rezonabilă.
Procesul de comunicare implică emiţătorul, care transmite un mesaj printr-un canal
selectat spre receptor (Fig. 1.1). Se observă că, în mare, sunt respectate toate etapele
cuprinse în Fig. 1.1.
Fig. 1.1. Model de proces al comunicării
Comunicaţiile interpersonale reprezintă legătura vitală ce există între oameni. Cu
14
DIAGNOSTICARE
ajutorul lor, oamenii transferă idei, înţelesuri de la unul la altul. S-a observat că şi în
organizaţii dintre cele mai moderne se consumă un timp foarte lung în tot felul de
activităţi de ,,public relations", de comunicare la diferite niveluri şi în toate sensurile în
procesul muncii.
Informaţia este supusă unui risc ridicat de degradare, indus de acţiunile de
producere şi de difuzare, acţiuni rezultate din interacţionarea multiplă şi complexă cu
suma informaţiilor dintr-un mediu. Riscul de degradare a informaţiei este influenţat de
executarea procesului de prelucrare într-un anumit context spaţial şi temporal, de suma
utilizatorilor, precum şi de atitudinea acestora faţă de un atare proces.
Pentru ca angajaţii firmelor să-şi rezolve eficient sarcinile, ei trebuie să înveţe să se
adreseze direcţionat şi să comunice celorlalţi, pe scurt şi pregnant, cele necesare. Ca
receptori de informaţii, ei trebuie să fie capabili să discearnă exact cele transmise de
partenerii de discuţie.
Înainte de a transmite un mesaj, vorbitorul trebuie să aibă o motivaţie, privind
subiectul şi motivul comunicării. De aceea, vorbitorul parcurge un proces – adesea
inconştient - de căutare, care ajută la activarea tuturor datelor relevante pentru tema
tratată.
Mulţi oameni au tendinţa să creadă, deja după primele fraze, că ar fi înţeles
complet cele spuse de interlocutorii lor, dar aceasta este o mare eroare. Valoarea
comunicării rezultă din reacţia la mesaj a partenerilor de discuţii. Decisive pentru
succesul comunicării nu sunt intenţia urmărită prin transmiterea unui mesaj
interlocutorului – şi nici străduinţa de a alege cuvinte potrivite. Nu contează că aveţi
dreptate sau că spuneţi adevărul. Decisiv pentru succesul comunicării este modul cum
ajunge mesajul la ascultători şi cum reacţionează aceştia.
Rolul hotărâtor în conducerea şi organizarea oricărei activităţi, îl are factorul uman,
dar elementul care leagă şi condiţionează diferitele faze ale procesului îl constituie
informaţia. Conceptul de informaţie este un concept de mare generalitate, întâlnindu-se
în absolut toate activităţile umane şi în natură. Nu este posibil nici un sistem natural sau
social fără schimb de informaţii, atât între sistemul respectiv şi alte sisteme din spaţiul
exterior, cât şi în interiorul sistemului propriu, între componentele acestuia.
În procesul conducerii activităţilor economico-sociale, al fundamentării şi formulării
deciziei, informaţia economică trebuie să posede următoarele calităţi:
1) acurateţea exprimă valoarea informaţiei şi se referă la reflectarea exactă a
realităţii;
2) oportunitatea se referă la calitatea informaţiei de a fi disponibilă la momentul la
care este solicitată şi se măsoară prin parametrul timp. Referitor la această calitate
se evidenţiază procesul de ,,îmbătrânire" a informaţiei. În vederea reducerii la
maximum a acestui proces şi a efectelor lui, managementul trebuie să asigure condiţii
pentru o scurtare a ciclului: producere - prelucrare - transmitere - recepţionare -
utilizare a informaţiei;
3) valoarea trebuie privită prin prisma conţinutului informaţional al informaţiei, a
efectelor sale asupra procesului condus.
Sistemul informaţional reprezintă ansamblul mijloacelor şi metodelor de culegere,
prelucrare, stocare, transmitere, receptare a informaţiilor cu privire la funcţionarea unei
15
structuri organizaţionale şi la relaţiile ei cu mediu.

Comunicarea implică oportunitatea de a transmite mesajul în cea mai bună formă a
sa, către un public ideal exact la timpul potrivit. Procesul comunicării stă la baza creării,
menţinerii şi dezvoltării structurilor sociale. Comunicarea realizează punţi de legătură
între diferite părţi ale sistemelor precum şi legături între sisteme diferite. Cu ajutorul
procesului de comunicare societatea reuşeşte să-şi menţină echilibrul între consens şi
nonconsens, factor care generează energie, creaţie şi dezvoltare.
Controlul mesajelor este o cerinţă fundamentală în noul secol al comunicării, iar
pentru a rezista trebuie să ne supunem unui nou zeu: Informaţia.
1.7. Locul diagnosticării în management
Ca metodă de management, diagnosticarea asigură investigarea firmei şi a

componentelor sale procesuale şi structurale cu ajutorul unui instrumentar specific în
vederea depistării cauzale a principalelor puncte forte şi slabe şi, pe această bază,
formularea de recomandări de amplificare a potenţialului de viabilitate al acesteia.
Din aceasta definiţie rezulta că:
 diagnosticarea vizează firma în ansamblul sau componente procesuale /
structurale majore ale acesteia;
 investigarea se realizează cu ajutorul unor metode şi tehnici specifice, care permit
pătrunderea în intimitatea fenomenelor şi proceselor economice şi de altă natură;
 diagnosticarea facilitează depistarea cauzală a principalelor puncte forte şi slabe
specifice domeniului investigat;
 diagnosticarea permite determinarea potenţialului de viabilitate economică şi
managerială prin luarea în considerare a punctelor forte şi slabe. Aşadar, poate fi
definit diagnosticul firmei ca fiind:
 finalul diagnosticării îl reprezintă prezentarea celor mai importante recomandări,
de natura strategică şi tactică, orientate pe atenuarea sau eliminarea cauzelor
generatoare de puncte forte;
 diagnosticarea poate fi asociată cu alte metode sau tehnici manageriale (vezi
SWOT) ori poate să fie integrată în sisteme de management (precum
managementul prin obiective, managementul prin bugete, s.a.m.d.).
Aspectele la care ne-am referit scot în evidenţă caracteristicile diagnosticării, ca
metoda managerială:
caracterul post-operativ, marcat de faptul că diagnosticarea este asociată cu faza
post-operativa a derulării proceselor de management, cu funcţia de control-
evaluare a acestora. In principal, se compară rezultatele obţinute cu obiectivele
previzionate pentru aceeaşi perioadă sau cu rezultatele înregistrate în anul (anii)
precedent(i).
caracterul previzional, anticipativ, asigurat de recomandările cu care se încheie un
studiu de diagnosticare, prin intermediul cărora se preconizează o amplificare a
potenţialului de viabilitate economică şi managerială;
16
DIAGNOSTICARE
multidisciplinaritatea diagnosticării, dată de faptul că realizarea unui studiu de

diagnosticare este "produsul" unei echipe multidisciplinare de specialişti (ingineri,
economişti, etc.), din cadrul firmei sau din afara acesteia;
complexitatea deosebită a diagnosticării şi a studiilor de diagnosticare,
argumentată atât de complexitatea domeniului investigat, cât şi de aspectele
multiple - economice, manageriale, socio-umane, tehnice şi tehnologice etc. -
abordate de acestea;
dimensiunea participativă a diagnosticării evidenţiată de implicarea activă şi
responsabilă a managerilor şi executanţilor, atât în ceea ce priveşte furnizarea de
date şi informaţii solicitate de realizatorii studiului de diagnosticare, cât şi în
legătură cu definirea principalelor puncte forte şi slabe, a cauzelor generatoare, a
recomandărilor de amplificare a potenţialului de viabilitate al firmei;
abordarea cauzală a punctelor forte şi slabe situaţie ce permite conturarea de
"soluţii" (recomandări) ce iau în considerare asemenea cauze (Fig. 1.2).
Fig. 1.2. Abordarea cauzală a punctelor forte şi slabe
1.8. Tipologia studiilor de diagnosticare
Literatura de specialitate este foarte generoasă în acest domeniu, evidenţiind o

varietate de diagnosticări, delimitate după criterii. Ne referim, în continuare, la cele mai
importante.
17
1.8.1. Tipologia diagnosticărilor
Tab. 1.2. Tipuri de diagnosticări

Nr. Criteriul de
Tipuri de diagnosticări Caracteristici
crt. clasificare
0 1 2 3
- se referă la firma în ansamblul său
- prefaţează demersuri strategico-tactice de
Globală
anvergură
- antrenează resurse variate
Sfera de - vizează una sau mai multe componente
1.
cuprindere procesuale şi structurale ale firmei
- este consecinţa diagnosticării globale
Parţială
- urmăreşte depistarea cauzală a unor puncte
forte şi slabe particularizate pe domenii
distincte
- realizată de o echipă de specialişti din
interiorul firmei investigate
- grad superior de fundamentare a punctelor
Autodiagnosticare
forte, slabe şi a recomandărilor
- subiectivism ridicat în abordarea problemelor
specifice diagnosticării
- se realizează de specialişti din afara firmei
investigate
Diagnosticare propriu-
- grad ridicat de obiectivitate
Poziţia zisă
2. - fundamentarea mai puţin riguroasă a
elaboratorilor
punctelor forte, slabe şi a recomandărilor
- realizată de o echipă multidisciplinară de
specialişti din interiorul şi din afara firmei
investigate
Diagnosticare mixtă - posibilitatea abordării complexe a problemelor
(eterogenă) supuse investigaţiei
- calitate deosebită a studiului de diagnosticare,
valorificabil ca atare în fundamentarea de
strategii şi politici realiste
- are caracter predominant postoperativ
Diagnosticare de - se referă la rezultatele obţinute într-o perioadă
rezultate (de precedentă
Obiectivele sănătate) - evidenţiază, prin intermediul rezultatelor
3.
urmărite obţinute, starea de sănătate a firmei
- evidenţiază potenţialul firmei de a face faţă
Diagnosticare de
viitorului
vitalitate
- atesta capacitatea de redresare a firmei
18
DIAGNOSTICARE
- abordează firma ca o componentă a unor

macrosisteme
Diagnosticare de - pune accentul pe interfaţa dintre firma
ambianţă investigată şi alte componente ale
macrosistemului, precum şi pe interfaţa cu
mediul ambiant, naţional şi internaţional
- evidenţiază gradul de realizare a obiectivelor
Diagnosticare de
- este o sinteză a celor 3 tipuri enumerate mai
evaluare
sus
Facem precizarea că diagnosticarea globală poate declanşa diagnosticări parţiale,

ce aprofundează unele "zone" critice ori potente din punct de vedere cauzal, aşa cum
rezultă şi din figura 1.3.
O asemenea abordare este necesară atunci când se urmăreşte pătrunderea în
intimitatea unor procese de muncă, pentru a evidenţia detaliat, unele puncte forte şi slabe
şi cauzele ce le generează.
Fig. 1.3. Model de diagnosticare globală
1.8.2. Când este necesara diagnosticarea?
Ca metodă managerială cu caracter general, diagnosticarea poate fi utilizată de orice

manager - indiferent de poziţia sa ierarhică în structura organizatorică - în ipostaze din ce
în ce mai variate.
19
Diagnosticarea este necesară atunci când:

se doreşte o analiza profundă a domeniului condus şi, pe aceasta bază,
evidenţierea cauzală a principalelor disfuncţionalităţi şi atu-uri;
se impune fundamentarea şi elaborarea strategiei globale sau a strategiilor
parţiale (de cercetare-dezvoltare, comerciale, de producţie, etc.);
se preconizează schimbări manageriale profunde, circumscrise reproiectării
(remodelării) manageriale;
se impune privatizarea firmei, pentru a evidenţia critic situaţia economico-
financiară şi managerială a acesteia;
se doreşte restructurarea firmei;
managementul este pus în situaţia de a derula demersuri strategico-tactice de
ansamblu sau parţiale;
se exercită funcţia de control-evaluare, atribut al muncii oricărui manager, integrat
în procesul de management. Finalizarea unui ciclu managerial şi
pregătirea"terenului" pentru derularea altuia sunt asigurate de (prin) diagnosticare,
tratata în acest context ca interfaţă între "ce a fost şi ce va fi" în domeniul condus;
se elaborează planuri de afaceri, diagnosticarea fiind o importantă componentă a
acestora;
se finalizează exerciţiul financiar şi se elaborează raportul de gestiune al
administratorului. Acesta din urma prefaţează diagnosticări generale sau parţiale
aprofundate, la solicitarea acţionarilor;
se elaborează studii de fezabilitate, ce exprimă necesitatea şi oportunitatea unui
demers investiţional important pentru firmă;
se schimbă echipa manageriala a firmei, orice "preluare de putere" fiind marcată
de o analiză critică a prestaţiei managerilor înlocuiţi, în principal prin intermediul
rezultatelor obţinute de aceştia.
Aşa cum am precizat, diagnosticarea poate fi abordată atât ca metodă generală de
management, cât şi ca etapă premergătoare reproiectării propriu-zise a managementului.
In aceasta a doua ipostază este necesar să evidenţiem faptul că diagnosticarea - prin
studiul de diagnosticare elaborat - reprezintă unul din fundamentele strategiei, alături de
studiul de piaţă, strategia economiei naţionale şi studiul ecologic. Figura 1.4 este
edificatoare în această privinţă.
Fig. 1.4. Fundamentele strategiei
20
DIAGNOSTICARE
Reţinem ca importante următoarele aspecte:
diagnosticarea prefaţează elaborarea strategiei, prin punctele forte, punctele slabe

şi recomandările pe care le face managementului în legătura cu amplificarea
potenţialului de viabilitate economică şi managerială;
diagnosticarea permite determinarea potenţialului de viabilitate, prin folosirea de
modele şi metode variate; pentru aceasta ia în considerare atât punctele forte şi
slabe, cât şi oportunităţile şi ameninţările (pericolele) mediului ambiant, naţional şi
internaţional;
diagnosticarea vizează deopotrivă firma şi mediul său ambiant, naţional şi
internaţional; diagnosticarea internă (axată pe potenţialul material, financiar şi
uman al firmei, pe costuri, rentabilitate şi patrimoniu) se cuplează cu
diagnosticarea externă, a mediului contextual în care acţionează firma (poziţia
concurenţială absolută şi relativă a firmei, factorii ce o condiţionează, etc.);
de aici şi necesitatea unei analize SWOT cât mai detaliate, punctele forte,
punctele slabe, oportunităţile şi ameninţările (pericolele) fiind elemente
indispensabile în fundamentarea nivelului potenţialului de viabilitate, fig. 1.5;
diagnosticarea prefaţează orice demers managerial important, global (la nivel de
firmă) sau parţial (la nivel de componentă procesuală şi structurală a acesteia). Nu
pot fi adoptate decizii de anvergură, decizii de importanţă pentru prezentul şi, mai
ales, viitorul firmei, fără o cunoaştere critică a situaţiei domeniului la care se
referă, a aspectelor pozitive şi negative, a cauzelor pe care le provoacă;
diagnosticarea precede schimbarea managerială de ansamblu sau la nivel de
componenţă managerială (metodologică, decizională, informaţională,
organizatorică), chiar şi în situaţia în care un astfel de demers este sporadic;
diagnosticarea se realizează şi pe parcursul implementării unor formule
organizatorice noi, pentru a evidenţia maniera în care acestea funcţionează şi
pentru a aduce corecţii unor soluţii iniţiale;
numai printr-o diagnosticare complexă pot fi depistate "cercurile vicioase" şi
"cercurile virtuoase" în care se află firma;
diagnosticarea trebuie corelată cu alte instrumente manageriale, tocmai pentru a
se amplifica valenţele sale manageriale.
Poate fi utilizată ca atare sau în compunerea unor sisteme de management. Un

exemplu de astfel de legături este evidenţiat de figura 1.6.
21
Fig. 1.5. Reproiectarea managerială
22
DIAGNOSTICARE
Fig. 1.6. Interfaţa Diagnosticare - SWOT
1.9. Tehnici de optimizare a procesului decizional
1.9.1.Consideraţii generale
Studiile teoretice au condus la realizarea unui model semnificativ pentru conţinutul şi

filozofia deciziei în managementul industrial: un conducător confruntat cu un număr de
probleme mai mare decât capacitatea decizională disponibilă, probleme majore sau
minore, accidentale sau frecvente, trebuie să adopte hotărâri, numite decizii, influenţate
de trei categorii de premise fundamentale:
- misiunea şi scopurile pe care şi le propun acţionarii;
- starea efectivă a sistemului productiv;
- aspiraţiile justificate ale managerilor.
Sintetic, într-un proces decizional trebuie răspuns la o serie de întrebări generice:
1. Unde se doreşte să se ajungă? Reprezintă dorinţele.
2. Ce putem realiza cu structura existentă? Reprezintă posibilităţile.
3. Ce am dori să realizăm? Reprezintă preferinţele.
Dorinţele sunt asociate obiectivelor şi sunt stabilite de către un eşalon superior
(acţionari, preşedinte de firmă).
Posibilităţile sunt asociate cu natura sistemului şi de cele mai multe ori exprimă
limitele sistemului şi a resurselor puse la dispoziţie, constrângerile de natură financiară,
tehnică sau socială fiind cuantificate prin studii de fezabilitate specializate.
23
Preferinţele reprezintă expresia conducătorului familiarizat cu o serie de metode de

lucru care doreşte să opteze pentru o cale strategică deja cunoscută, proprie,
personalizată, influenţată puternic de capacitatea, cunoştinţele şi aptitudinile manageriale.
O schemă logică a ajustării deciziei în funcţie de elementele nominalizate (Fig. 1.7)
este prezentată de J. Allouche [2] şi conţine:
1. Stabilirea obiectivelor pentru perioada strategică.
2. Ajustarea obiectivelor în concordanţă cu resursele şi starea reală a sistemului.
3. Reajustarea obiectivelor în funcţie de capacităţile şi abilităţile manageriale.
Fig. 1.7. Factorii majori care influenţează decizia managerială
1.9.2. Soluţii adoptate în managementul industrial
Metodele moderne de modelare şi simulare a proceselor de producţie conduc

inevitabil la o tendinţă de uniformizare a raţionamentului conducerii faţă de percepţia
fenomenelor specifice managementului industrial şi a derulării procesului decizional.
Considerând că ceea ce se întâmplă într-un sistem productiv se repetă asemănător şi în
alte sisteme similare, identificându-se o metodă acceptabilă de rezolvare a unor categorii
probleme, adoptarea în situaţii similare a aceleiaşi decizii devine comodă şi promptă.
Totuşi, fiecare problemă managerială are un caracter de unicitate de necontestat
pentru că o serie de elemente specifice au un conţinut, performanţe sau comportamente
singulare, diferite de modelul generalizat, managerul trebuind să identifice acele
particularităţi care conduc la concluzia că fiecare problemă, cel puţin parţial, reprezintă un
caz aparte, singular. Cele două tendinţe (Fig. 1.8) sunt combinate de către manageri şi
consultanţii acestora care vor identifica similitudinile şi deosebirile dintre problema unică
care trebuie rezolvată şi modelul, „cea mai bună cale”, determinat pe baza experienţei
acumulate datorită rezolvării unor probleme cu conţinut similar sau asimilat din lucrările de
specialitate.
24
DIAGNOSTICARE
Fig. 1.8 – Soluţia adoptată de management [5]
1.9.3. Arborele decizional
Pornind de la problemele manageriale pe care le soluţionează, se pot distinge trei

clase tipologice în teoria deciziilor:
1. Decizii în condiţii de certitudine – fiecare variantă conduce la un rezultat clar definit şi
nu există nici o îndoială că dacă se alege o anumită variantă v j, cu o probabilitate de
100% rezultatul final va fi cel predeterminat;
2. Decizii în condiţii de risc – în care se cunosc probabilităţile evenimentelor ce definesc
problema precum şi rezultatele sau consecinţele fiecărei variante decizionale. De
exemplu: nu ştim vremea de mâine dar ştim probabilitatea de a ploua. Determinarea
probabilităţilor, obiective sau subiective, reprezintă punctul sensibil într-un proces
decizional de acest tip, deseori managerii fiind confruntaţi cu „surprize” neplăcute prin
apariţia unor rezultate diferite de cele scontate;
3. Decizii în condiţii de incertitudine – soluţiile adoptate nu se bazează pe informaţii
asupra probabilităţii de producere a stărilor naturii, evenimente sau alternative
decizionale. De exemplu: probabilitatea ca un partid ecologist să numească un prim
ministru peste 20 de ani nu este cunoscută.
În primul caz soluţia se adoptă în funcţie de rezultatul cel mai favorabil, în cel de-al
doilea caz soluţia se determină în funcţie de o valoare aşteptată, iar în ultimul caz
alegerea se motivează prin utilizarea unor metode specifice teoriei jocurilor.
Indiferent de complexitatea problemei manageriale sau de tehnicile folosite pentru
analiză, toate deciziile sunt constituite dintr-o înşiruire de alternative (situaţii decizionale)
luând în considerare probabilitatea desfăşurării evenimentelor, o construcţie grafică care
se numeşte arbore decizional, un instrument de tip stohastic utilizat pentru adoptarea
deciziilor în condiţii de risc şi incertitudine. Arborele decizional permite secvenţarea unei
probleme manageriale complexe într-o suită logică şi ordonată de probleme mai simple şi
evaluarea matematică concretă a câştigurilor sau a pierderilor la fiecare nivel decizional.
Arborele decizional se utilizează în rezolvarea unor probleme manageriale complexe cu
implicaţii financiare majore:
25
− introducerea în fabricaţie de noi produse;

− alegerea amplasării unităţilor productive;
− alegerea echipamentelor;
− extinderea capacităţilor de producţie;
− planificarea întreţinerii şi reparaţiilor utilajelor.
Pentru construirea arborelui decizional se parcurg următoarele etape:

1.Identificarea problemei, stabilirea obiectivului şi determinarea alternativelor posibile;
2.Structurarea şi construirea (reprezentarea grafică) a arborelui de decizie;
3.Stabilirea nivelului de consecinţe aferente fiecărei alternative; rezultatele finale ale
alternativelor Ri;
4.Determinarea probabilităţilor evenimentelor; stările naturii au o anumită probabilitate
de reuşită pi;
5.Calculul matematic al probabilităţii de reuşită pentru fiecare alternativă decizională,
etapă în care se estimează valorile aşteptate pentru fiecare combinaţie posibilă dintre
alternative şi stările naturii;
6. Alegerea variantei decizionale pe baza valorii maxime obţinute.
Arborele decizional, instrument grafic de analiză a variantelor evidenţiază
secvenţele, etapele dintr-un proces decizional, în principal în funcţie de o serie de stări
ale naturii numite evenimente. Aceste stări ale naturii definite prin probabilităţi specifice,
sunt corelate în arborele decizional cu alternativele decizionale, determinându-se la
fiecare nivel câştigul pentru fiecare combinaţie dintre alternative şi stările naturii.
Starea naturii sau evenimentul reprezintă o situaţie bine precizată, o întâmplare care
influenţează sau nu decizia. Exemplu de stare a naturii: mâine e o zi ploioasă.
Alternativa într-un arbore decizional reprezintă cursul acţiunii sau strategia care
poate fi aleasă pentru a adopta o decizie. Alternativele se concentrează în noduri de
decizie reprezentate grafic, semnificând faptul că în acea secvenţă este necesară o
selecţie a unei alternative din mai multe posibile. Exemplu de alternativă: mâine nu iau
umbrela.
Valoarea aşteptată (EMV) pentru o alternativă se determină ca o sumă algebrică a
valorilor specifice stărilor naturii ponderate cu probabilitatea acestora de a se realiza.
EMV(i) = Valoarea primei stări a naturii x Probabilitatea de apariţie a primei stări a naturii +
Valoarea celei de-a doua stări a naturii x Probabilitatea de apariţie a celei de-a doua stări
a naturii + Valoarea celei de-a treia stări a naturii x Probabilitatea de apariţie a celei de-a
treia 3-a stări a naturii + ...
Opţiunea în nodul de decizie va fi aleasă dintre alternativele care sunt generate din
nodul respectiv şi care realizează valoarea aşteptată maximă.
Exemplu: ViGo SA investighează posibilitatea măririi capacităţilor de producţie, stabilindu-
se că pot fi luate în considerare trei variante: se poate construi o fabrică mare, se poate
construi o fabrică mică sau să nu construiască. Piaţa poate fi favorabilă sau defavorabilă
cu o probabilitate pe care managerul o poate determina.
26
DIAGNOSTICARE
Fig. 1.9. - Arborele decizional pentru posibilităţile firmei ViGo S.A.
Arborele decizional aferent problemei enunţate (Fig. 1.9) se construieşte astfel încât
să se regăsească toate alternativele decizionale şi toate stările naturii, reprezentate într-o
înşiruire etapizată, logică.
Determinând valorile consecinţelor pentru fiecare alternativă se poate construi un
tabelul decizional (tab. 1.3) sintetic şi sugestiv.
Acţiuni posibile:
a. Construim fabrică mare;
b. Construim fabrică mică
c. Nu construim.
Tab. 1.3. Consecinţele alternativelor
ALTERNATIVE STĂRI ALE NATURII
FAVORABIL NEFAVORABIL
Construcţie foarte 200.000 u.m. - 180.000 u.m.
mare
Construcţie foarte 100.000 u.m. - 20.000 u.m.
mică
Fără construcţie 0 0
Dacă nu cunoaştem probabilitatea care caracterizează stările naturii, avem o

problemă decizională în caz de incertitudine care poate fi rezolvată pe baza unor criterii
specifice teoriei jocurilor: maxi-max, maxi-min şi media probabilităţilor (probabilitate egală
pentru ambele alternative). Astfel:
- dacă alegem criteriul maxi-max, ceea ce presupune maximizarea câştigurilor se va
construi o fabrică mare care în caz de succes va aduce un câştig de 200.000 u.m.;
- dacă alegem criteriul maxi-min, ceea ce presupune minimizarea pierderilor, nu se
construieşte, pierderea în acest caz fiind 0;
- alegerea criteriului ce reprezintă media probabilităţilor va conduce la determinarea
pentru fiecare alternativă a mediei consecinţelor:
- pentru construcţia de fabrică mare câştigul este (200.000 – 180.000):2 = 10.000
u.m.;
27
- pentru construcţia de fabrică mică câştigul este (100.000 – 20.000):2 = 40.000

u.m.;
- pentru nu construieşte câştigul este 0.
- se va decide construirea unei fabrici mici, care corespunde unui câştig mediu mai
mare.
Decizia în caz de risc este o decizie probabilistică, stările naturii putând fi apreciate
prin anumite probabilităţi. În aceste condiţii valorile condiţionate din tabelul de decizii se
ponderează cu probabilitatea apariţiei fiecărei stări a naturii şi se determină valoarea
aşteptată (EV) pentru fiecare alternativă. Pentru exemplul nostru piaţa poate să se
manifeste prin două situaţii pentru care să presupunem că au fost determinate
următoarele probabilităţi: piaţă favorabilă - 0,6 şi piaţă nefavorabilă - 0,4.
Conform celor prezentate mai sus, pentru fiecare alternativă avem:
EMV1 = 200.000 x 0,6 - 180.000 x 0,4 = 120.000 -72.000 = 48.000 u.m.
EMV2 = 100.000 x 0,6 +(- 20.000) x 0,4 = 60.000 - 8.000 = 52.000 u.m.
EMV3 = 0 x 0,6 + 0 x 0,4 = 0.
Deci, pe baza rezultatelor obţinute se va alege alternativa a doua, care asigură o
valoare mai ridicată.
1.9.4. Arborele decizional în condiţiile unor informaţii totale
Să presupunem că firma nu agreează situaţiile generate de acceptarea

probabilităţilor şi îşi propune să efectueze cercetări astfel încât incertitudinile să fie
complet eliminate. În atare condiţii, dacă se doreşte cunoaşterea cu certitudine a valorii
rezultatului final, decidentul trebuie să fie capabil să evalueze corect stările naturii pe baza
unor informaţii care vor scoate problema din condiţii de risc şi o va transforma într-o
problemă determinată. Deci va trebui să determinăm costul pentru obţinerea unor
informaţii complecte.
Notând cu:
EMI - valoarea aşteptată pentru informaţie completă
EMC - valoarea aşteptată în condiţii de certitudine
avem:
EMI =EMC – MAX(EMV)
în care:
EMC = valoarea celei mai favorabile alternative x probabilitatea alternativei
respective + valoarea celei mai nefavorabile alternative x probabilitatea
alternativei respective
În cazul nostru:
EMC = 200.000 x 0,6 + 0 x 0,6 = 120.000 u.m.
Rezultă că:
EMI = 120.000 - 52.000 = 68.000 u.m.
Ca urmare, pentru a transfera problema managerială din categoria de risc într-una de

certitudine trebuie culese informaţii care vor costa 68.000 u.m.
28
DIAGNOSTICARE
Să considerăm că înainte de a construi fabrica managerul se hotărăşte să elaboreze

un studiu de marketing care costă 10.000 u.m. Studiul arată că există probabilitatea de
45% ca rezultatele dezvoltărilor să fie favorabile iar 55% nefavorabile. În cazul cercetării
favorabile, şansele ca piaţa să fie favorabilă cresc la 78% iar cazul studiului nefavorabil
doar 27% din piaţă va fi favorabilă. În cazul în care nu se construieşte, probabilitatea ca
piaţa să se comporte favorabil sau nefavorabil se consideră 50%.
Arborele decizional (Fig. 1.9) se modifică radical (Fig. 1.10), dar cele trei opţiuni se
menţin:
a. construim fabrică mare; b. construim fabrică mică; c. nu construim.
Aplicând formulele prescurtate, determinăm valorile monetare aşteptate pentru fiecare

nod decizional.
EMV(2) = 190.000 x 0,78 + 0,22 x (-190.000) = 108.400 u.m.
EMV(3) = 90.000 x 0,78 + 0,22 x ( -30.000) = 63.600 u.m.
Pentru nodul decizional B EMV-ul maxim este 108.400 u.m., se construieşte fabrică mare.
EMV(4) = 190.000 x 0,27 + 0,73 x (-190.000) = -87.400 u.m.
EMV(5) = 190.000 x 0,27 + 0,73 x ( -30.000) = 2.400 u.m.
Pentru nodul decizional C EMV-ul maxim este 2.400 u.m., se construieşte fabrică mică.
EMV(6) = 200.000 x 0,50 + 0,50 x (-180.000) = 10.000 u.m.
EMV(7) = 100.000 x 0,50 + 0,50 x ( -20.000) = 40.000 u.m.
Pentru nodul decizional D EMV-ul maxim este 40.000 u.m., se construieşte fabrică mică.
Dacă studiul este sau nu favorabil rezultă un EMV conform calculelor:
EMV(1) = 106.400 x 0,45 + 0,55 x (2.400) = 49.200 u.m.
Pentru nodul decizional A EMV-ul maxim este 49.200 u.m., deci se elaborează studiul.
Etapele decizionale în problema managerială sunt:
- se elaborează studiul;
- dacă studiul este favorabil se construieşte o fabrică mare;
- dacă studiul nu este favorabil se construieşte o fabrică mică.
1.9.5. Exemple de utilizare a teoriei arborilor decizionali
Prezentele exemple sunt prelucrări din lucrările de specialitate menţionate în

bibliografie, [4, 9] şi conturează domeniile în care teoria arborelui decizional poate fi
aplicată.
ViGo S.A. se gândeşte la noua linie de producţie care va trebui să fie instalată
în fabrica sa. În scopul dotării cu utilaje ViGo S.A. trebuie să aleagă una din următoarele
trei alternative:
1. Să cumpere un utilaj ce poate executa mai multe operaţii, deci poate fi folosit pentru
scopuri generale, care în caz de succes va conduce la obţinerea unui câştig de
27.000 u.m. iar în caz de insucces la o pierdere de 14.000 u.m.;
2. Să cumpere un utilaj strict specializat care va conduce la un câştig de 33.000 u.m. în
caz de succes şi la 20.000 u.m. pierdere în caz de insucces;
29
3. Dacă nici o maşină nu va fi achiziţionată SIRCO S.A. va avea o pierdere de 3.000

u.m. datorită neocupării spaţiului şi insatisfacţiei clienţilor referitor la produsele
neasimilate.
ViGo S.A. a calculat o şansă de 70% pentru succes în cazul fiecărei maşini achiziţionate.
Fig. 1.10. - Arborele decizional pentru problema dezvoltării ViGo S.A.
Fig. 1.11. - Arborele decizional pentru achiziţionare la ViGo S.A.
30
DIAGNOSTICARE
Valoarea monetară aşteptată EMV pentru alternativa 1 adică cea a cumpărării unui
utilaj multioperaţional poate fi calculată astfel:
EMV(1) = 0,7 x 27.000 + 0,3 x (-14.000) = 14.700 u.m.
Pentru alternativa 2 valoarea bănească aşteptată este:
EMV(2) = 0,7 x 33.000 + 0,3 x (-20.000) = 17.100 u.m.
Necumpărând nici un utilaj rezultă cu certitudine (probabilitate = 1) o pierdere de 3.000
u.m..
În concluzie, neavând informaţii suplimentare (referitoare la folosirea maşinii
universale în alte scopuri) ViGo va alege varianta 2, fig. 1.11, respectiv achiziţionarea unei
maşini specializate, deoarece potrivit analizei făcute cu ajutorul arborelui decizional,
această alternativă are cea mai mare valoare monetară aşteptată (EMV = 17.100 u.m.).
2. Dan Ionescu, directorul întreprinderii RARĂU S.A. trebuie să hotărască dacă să
construiască sau nu o fabrică producătoare de detergenţi. Problema sa poate fi reprezentată
schematic în următorul tabel:
ALTERNATIVE CONDITII CONDITII

FAVORABILE NEFAVORABILE
Construieşte o fabrică mare 400.000 u.m. - 300.000 u.m.
Construieşte o fabrică mică 80.000 u.m. -10.000 u.m.
Nu construieşte 0 0
Probabilităţile stărilor de 0,4 0,6
condiţii
a) Arborele decizional al problemei este prezentat în Fig. 1.12.
Fig. 1.12. Arborele decizional pentru S.C. RARĂU S.A.
31
b) Alegerea strategiei celei mai bune se realizează folosind criteriul maximizării EMV
Max EMV = 26.000 u.m.
Ca urmare, Dan Ionescu va alege construcţia unei fabrici mici.
4. Victor Socol, inginer şef la Azomur S.A. trebuie să decidă dacă să construiască
sau nu o instalaţie de producţie de amoniu folosind cea mai recentă tehnologie. Dacă
noua instalaţie funcţionează compania poate realiza un profit de 200.000 u.m. Dacă nu va
funcţiona firma poate pierde 150.000 u.m.. În acest moment Socol estimează cu o
probabilitate de 60 % că noua instalaţie va eşua.
O altă opţiune este de a construi o staţie pilot şi apoi să decidă dacă să construiască
sau nu instalaţia completă. Construcţia fabricii pilot costă 10.000 u.m.. Socol estimează
şanse egale ca staţia pilot să aibă succes sau să eşueze. Dacă staţia pilot funcţionează,
există o probabilitate de 90% ca fabrica, dacă este construită, să funcţioneze cu succes.
Dacă staţia pilot nu va funcţiona există o probabilitate de numai 20% ca fabrica să aibă
succes. Socol este pus în faţa unei dileme: Să construiască fabrica? Să construiască staţia
pilot şi apoi să decidă?
a. Arborele decizional al problemei este prezentat în Fig. 1.13.
Notă: În arborele decizional toate cifrele sunt în mii u.m..
Fig. 1.13. Arborele decizional pentru Azomur S.A.
32
DIAGNOSTICARE
Strategia recomandată care conduce la o valoare monetară de 72.500 u.m. este:

- încearcă soluţia construind o staţie pilot;
- dacă staţia pilot merge (are succes) construieşte fabrica;
- dacă staţia pilot este un eşec nu construieşte instalaţia de producţie.
5. Ion Popescu a efectuat nişte analize pentru a lua o decizie în ceea ce priveşte
magazinul său de biciclete. Dacă Popescu construieşte un magazin mare, va câştiga
60.000 u.m. în condiţiile în care piaţa este favorabilă şi va pierde 40.000 u.m. dacă aceste
condiţii de piaţă sunt nefavorabile. Un magazin mic va aduce un profit de 30.000 u.m. în
condiţii favorabile şi 10.000 u.m. pierdere în condiţii nefavorabile.
Fig. 1.14. Arborele decizional pentru magazinul de biciclete
33
În momentul când face această analiză Popescu consideră că există o şansă de

50/50 că va fi o piaţă favorabilă. Profesorul său de marketing îi cere 5.000 u.m. pentru
cercetarea pieţei. Studiul a estimat că este o probabilitate de 0,6 ca dezvoltarea să fie
favorabilă. Mai mult, s-a putut determina că în condiţiile studiului favorabil piaţa va fi
favorabilă cu o probabilitate de 0,9. Oricum, profesorul l-a avertizat pe Popescu că există
o probabilitate de numai 0,12 pentru o piaţă favorabilă dacă rezultatele cercetării de piaţă
sunt nefavorabile.
În urma aplicării analizei arborelui decizional rezultă că strategia optimă este cea a
folosirii studiului: dacă studiul indică existenţa unor condiţii favorabile atunci se
construieşte magazin mare, iar în situaţia unor condiţii nefavorabile nu se construieşte
nimic.
Bibliografie
1. Ackoff, R., - Bazele cercetării operaţionale, Editura Tehnică, 1975.
2. Allouche, J., - Les Outils de la decision strategique, La Decouverte, Paris, 1995.
3. Armstrong, M., - A Handbook of Management Techniques, 2th Edition, Kogan
Page, London, 1995.
4. Heizer, J., - Production and Operations Management, Allyn
and Macon, Needham Heights, Massachusetts, 1991.
5. Marian, L., Management general şi industrial, Curs universitar, Ed. Universităţii
“Petru Maior”, Tg. Mureş, 1994.
6. Moore, F., - Production/Operations Management, 9th ed., Richard Irwin, Burr
Ridge, Illinois, 1994.
7. Shunk, D., - Integrated Process Design and Development, Business One Irwin, Burr
Ridge, Illinois, 1992.
8. Starr, M.K., - Conducerea producţiei. Sisteme şi sinteze. Editura Tehnică,
Bucureşti, 1970.
9. Stevenson, W., - Introduction to Management Science, 2nd ed., Richard D.
Irwin, Burr Ridge, Illinois, 1992.
10. http://www.scritube.com/management/TEHNICI-DE-OPTIMIZARE-A-
PROCES22149.php
11. http://www.scritube.com/management/DECIZIA-SI-PROCESUL-
DECIZIONAL1410242011.php
12. http://www.scritube.com/management/LOCUL-DIAGNOSTICARII-IN-
MANAGE45384.php
34
MANAGEMENTUL RISCULUI
CAPITOLUL 2. MANAGEMENTUL RISCULUI
2.1. Introducere
2.2. Scurt istoric
2.3. Componentele managementului riscului
2.4. Probleme asociate
2.5. Prevenirea disfuncţiunilor
2. 6. Eficacitatea managementului riscului
2.7. Identificarea fazelor procesului de management al riscului
2.1. Introducere
Managementul riscului reprezintă un element al sistemului de control intern, cu

ajutorul căruia sunt descoperite riscurile semnificative din cadrul organizaţiei, scopul final
fiind menţinerea acestor riscuri la un nivel acceptabil.
Principalele obiective ale managementului riscului sunt:
să menţină ameninţările în limitele acceptabile;
să ia decizii adecvate de exploatare a oportunităţilor;
să contribuie la îmbunătăţirea globală a performanţelor.
Managementul riscului este un proces continuu şi ciclic bazat pe activităţi de control

şi monitorizare permanentă, ceea ce presupune:
stabilirea obiectivelor organizaţiei corespunzător nivelelor ierarhice ale acesteia;
identificarea riscurilor care pot afecta realizarea obiectivelor, respectarea regulilor şi
regulamentelor, încrederea în informaţiile financiare, protejarea bunurilor, prevenirea şi
descoperirea fraudelor;
definirea categoriilor de riscuri (externe, operaţionale, privind schimbarea), precum şi a
riscului inerent, riscului rezidual şi apetitului pentru risc;
evaluarea probabilităţii ca riscul să se materializeze şi a mărimii impactului acestuia.
Atât viaţa, cât şi modelele teoretice şi argumentele practice demonstrează că
managementul riscului (gestionarea în cunoştinţă de cauză) este, în esenţă, o problemă
de organizare a protecţiei împotriva principalelor ameninţări: umane şi financiare. Acest
aspect al riscului acţiunilor voite şi dorite, directe sau indirecte, nu exclude însă protecţia
împotriva celorlalte tipuri de ameninţări, ca: accidentele de muncă, de circulaţie sau
casnice, catastrofele naturale etc., ci evidenţiază latura confruntării directe şi inteligente.
Se insistă asupra faptului că, managementul riscului nu este numai o problemă de costuri,
ci mai degrabă o disciplină complexă cu fundamente teoretice, aplicaţii organizatorice şi
practice.
35
2.2. Scurt istoric, [1]
Managementul riscului nu este o preocupare doar a lumii moderne. El a apărut încă

de la constituirea colectivităţilor umane, manifestându-se sub diferite forme de conservare
sau înfruntare, şi s-a dezvoltat, treptat, până la acţiuni deliberate de tratare a riscului, de
prevenire a atacurilor sau de amendare a vulnerabilităţilor.
S-a parcurs un drum lung şi anevoios, cu costuri imense, de la „mai bine un dram
de noroc decât un tratament excelent” până la „logică în loc de panică” şi „acţiune în
cunoştinţă de cauză”. Cu alte cuvinte, s-a făcut un salt uriaş de la a accepta hazardul, la a-
l identifica şi evalua, până la a controla riscul apariţiei unor evenimente nedorite.
Diferenţierea făcută între hazard şi risc este absolut necesară, cu atât mai mult cu
cât există o tendinţă generală (în situaţii obişnuite) de a le considera ca sinonime.
Precizăm că, în timp ce hazardul se referă la producerea unui eveniment nedorit, deci la
ceva concret, riscul este un concept abstract, care defineşte consecinţele negative ale
producerii evenimentului nedorit.
Riscul reprezintă atât o valoare numerică (posibilitatea producerii evenimentului
nedorit, a hazardului, mărimea consecinţelor producerii acestuia sau produsul celor două
elemente), cât şi o atitudine de evaluare ştiinţifică, de prevenire a evenimentelor sau de
atenuare a consecinţelor acestora.
Produsul dintre posibilitatea producerii şi mărimea consecinţelor identifică, poate,
cel mai corect specificitatea riscului.
În timp ce conceptul de acceptare (tolerare) a riscului aparţine civilizaţiilor greacă şi
arabă, conceptul de monitorizare a riscului este relativ nou, conturându-se abia între anii
1950-1960.
Dar, cu toate eforturile depuse, mai există şi astăzi mulţi manageri al căror stil
organizatoric se întemeiază pe credinţa că „managementul riscului ţine mai degrabă de
magie decât de ştiinţă” şi, ca urmare, includerea sa în practicile curente nu se justifică.
Aceasta se datorează nu numai ignoranţei sau lipsei de interes, ci şi faptului că, la
ora actuală, nu poate fi identificată o anumită formă optimală şi explicită de organizare a
managementului riscului situaţiilor fortuite. Se adaugă la aceasta şi lipsa unor reglementări
speciale, care nu poate fi suplinită de prevederile (insuficiente şi lapidare) din standardul
calităţii ISO 9000. Riscurile nu sunt entităţi concrete, nu pot fi măsurate obiective,
reprezentând, mai degrabă, ambiguităţi a căror percepere este deseori confuză şi tardivă.
Nici izomorfismul situaţiilor de risc nu este prea dezvoltat, acesta fiind mai mult un
deziderat decât o preocupare ştiinţifică permanentă.
Deoarece atitudinea fată de risc este conştientă şi se bazează pe o analiză
complexă, perceperea corectă a riscurilor a devenit un factor determinant al formării
atitudinii. Acest aspect este evident pentru toată lumea, fiindcă oamenii răspund la
situaţiile de risc aşa cum reuşesc să le perceapă.
Ca manifestare însă, riscurile sunt independente de societate, colectivităţi sau
indivizi, adevăr pe baza căruia Douglas şi Wildovsky au stabilit un set de criterii pentru
36
analiza riscurilor, asociindu-le cu circumstanţele parţiale de hazard, care pot fi definite şi

măsurate.
Departe de a fi epuizat, managementul riscului a devenit un subiect intens de
cercetare, având la bază, încă din 1994, trei concluzii majore:
- similar hazardului, o activitate necunoscută presupune un risc;
- asocierea dintre risc şi hazardul particular nu este întotdeauna corectă;
- interesul, convenienţa sau urgenţa nu pot fi disociate de risc, chiar şi în cazul în care
acţiunea declanşată de acestea a fost un succes
2.3. Componentele managementului riscului
Dificultăţile cauzate de natura subiectivă a proceselor riscului în sine nu trebuie să

ducă la concluzia că managementul riscului este o activitate misterioasă, desprinsă de
managementul curent. Dimpotrivă, managementul riscului este o activitate organizată şi
planificată, întrepătrunsă cu managementul general şi subordonată acestuia. Ea se
bazează pe trei componente distincte, integrate atât în propriul sistem, cât şi în cel al
managementului general (fig. 2.1):
- managementul operaţional;
- managementul activităţilor esenţiale;
- suportul logistic.
Fig.2.1. Componentele managementului riscului, [1]
Managementul activităţilor esenţiale asigură desfăşurarea în condiţii de eficienţă a

activităţii productive sau de servicii, inclusiv a legăturilor de afaceri cu clienţii sau cu alte
companii similare, concurente sau complementare.
Managementul operaţional reprezintă activitatea de a elabora decizii curente sau de
perspectivă, corecţiile, adaptabilităţile, răspunderile ierarhice, amendamentele parametrice
şi de structură, relaţiile interumane, testele de calitate, sondajele, planificarea şi evaluarea
relaţiilor de afaceri.
37
Suportul logistic este suportul comun al afacerilor şi al operaţionalităţii, cuprinzând

resursele umane, financiare, energetice, informaţionale şi informatice (documentaţii, baze
de date, reţele de calculatoare şi comunicaţii etc.), precum şi mediul ambiant propice
activităţii şi producţiei, de sprijin şi protecţie, precum şi de asigurare a funcţionalităţilor
particulare şi de ansamblu.
Fiecare dintre aceste componente conţine funcţionalităţi comune, dar şi elemente specifice
pentru managementul riscului, cu responsabilităţi organizatorice, de control, de
supraveghere ori de intervenţie, în cazul producerii evenimentelor nedorite, pentru
diminuarea acţiunii factorilor distructivi sau a consecinţelor acestora.
Deşi managementul riscului are acţiuni şi responsabilităţi specifice (în consecinţă şi
structuri), el nu poate fi (şi nici nu trebuie să fie) despărţit de managementul general, aşa
cum nici securitatea proceselor (siguranţa şi stabilitatea lor) nu poate fi considerată
independentă de calitate.
2.4. Probleme asociate
În mod curent, managementului riscului îi sunt asociate mai multe probleme, care
pot constitui fie elemente de analiză, fie obiective concrete.
Diversitatea şi complexitatea problemelor asociate, precum şi subiectivismul
perceperii şi relaţiilor dintre acestea aproape exclud o prezentare ierarhică generală,
rămânând totuşi posibilitatea ierarhizării pe procese şi sisteme definite sau pe
particularităţi de acţiune. Aşa cum se poate constata din figura 2.2, o organizaţie trebuie
să ia în calcul două tipuri de control al riscului; activ şi pasiv. Se cunoaşte faptul că în orice
activitate există riscuri şi că acestea pot fi evitate, prevenite sau diminuate. Acest lucru se
poate face pe baza cunoaşterii potenţialului de risc şi a căilor şi metodelor de îmbunătăţire
a activităţii în vederea controlului riscului.
Fig. 2.2. Confruntarea cu riscurile într-o companie
Încercând o ierarhizare, în funcţie de profunzimea cunoaşterii raporturilor dintre

hazard şi risc, prezentăm spre analiză următoarea serie de probleme asociate
managementului riscului:
- multe dintre evenimentele nedorite au o distribuţie geografică de producere, sunt tipice
sau individuale şi, de aceea, pot fi considerate ca elemente particulare de hazard, care pot
fi tolerate sau ignorate, dacă nu se pune în evidentă nici o relaţie de congruenţă între
38
natura procesului monitorizat şi natura acestor evenimente. Deşi particulare, pe baza

izomorfismului proceselor, elementele de hazard pot fi studiate şi deci cunoscute (real
percepute);
- disputele privind natura ameninţărilor şi caracteristicile vulnerabilităţilor, precum şi
nivelurile riscurilor rezultate la congruenţa acestora pot duce la limitarea măsurilor
organizatorice pentru schimbul real de informaţii despre natura şi pericolul unor
evenimente nedorite atât actuale, cât şi viitoare;
- cel care ia o decizie poate fi uneori reţinut sau chiar speriat, dacă se simte responsabil
(sau poate fi făcut responsabil) de apariţia unui eveniment nedorit. Ca urmare, apare
tendinţa factorilor decizionali de a nu-şi dezvălui eventualele erori pe care le-au comis pe
timpul luării deciziei. Această „meschină scăpare” este una dintre cele mai regretabile erori
umane;
- multe din informaţiile curente despre hazard şi risc nu pot fi formalizate, astfel încât să
poată fi folosite pentru modelarea riscului sau desfăşurarea unei analize;
- există foarte multe dificultăţi în studiul şi evaluarea evenimentelor nedorite produse şi, cu
atât mai mult, în ceea ce priveşte evenimentele previzionate;
- se manifestă tendinţa de a nu învăţa din erorile altora, din convingerea că nu pot fi
repetate, dar nici din erorile proprii, având certitudinea că acestea nu se mai pot produce;
- este imposibil să poată fi cunoscute toate aspectele particulare ale producerii
evenimentelor nedorite sau ale hazardului;
- pentru predicţia apariţiei şi a consecinţelor evenimentelor nedorite, este bine să se facă o
analiză cât mai completă atât a factorilor generali, cât şi a celor particulari. Trebuie însă
avut în vedere că, cu cât aspectele particulare sunt mai numeroase, cu atât predicţia este
mai complicată şi mai greu de explicat într-o formă raţională.
Analizând această gamă de probleme, se observă (fig. 2.3) că managementul
riscului este influenţat de o multitudine de factori cu manifestare aleatorie, greu de definit
şi, în consecinţă, greu de gestionat. Cu toate acestea însă, foarte multe din modelele
logico-matematice ale unor procese complexe greu de monitorizat au fost iniţial realizate
pe baza evenimentelor negative (disfuncţiunilor) şi apoi ameliorate, utilizându-se metodele
de promovare a eficacităţii structurale sau de prevenire a evenimentelor nedorite (a
hazardului).
Fig. 2.3. Factorii care influenţează managementul riscului
39
2.5. Prevenirea disfuncţiunilor, [1]
Procesele care nu pot fi modelate teoretic (analitic, logico-matematic etc.) sunt greu
de studiat şi, deci, de monitorizat. În această clasă se încadrează şi procesele de
management, în general, şi cele de management al riscului, în special.
Pentru a suplini această dificultate, se poate folosi un model cybernetic intuitiv, care
scoate în evidentă elementele de sistem, integrabilitatea lor funcţională, dependenţele de
factorii perturbatori şi poate reliefa disfuncţionalităţile, inclusiv cauzele acestora (fig. 2.4).
Această clasă de modele cibernetice caracterizează toate tipurile de procese
sociale, mecanice şi mai ales mixte (de tip om-maşină).
În general, structura organizatorică este definită la ieşire de o serie de parametri ale
căror valori acceptabile pot determina calitatea unui produs sau a unui serviciu. În această
situaţie, obiectivul tratării îl constituie tocmai comparaţia dintre performantele produsului
sau serviciului monitorizat şi un standard care îl defineşte, îl califică şi îl declară apt pentru
consum.
Standardul de comparaţie, împreună cu limitele de acceptabilitate, face parte din
strategia de tratare şi reprezintă comanda socială a managementului riscului. Cu cât
limitele sunt mai largi, cu atât riscul acceptării este mai mare, iar managementul riscului
este larg. Cu cât limitele sunt mai strânse, cu atât managementul este mai coercitiv, şi, în
consecinţă, riscul este mai mic.
Fig. 2.4. Modelul cibernetic al managementului riscului
În urma comparaţiei dintre standardul impus şi parametrii realizaţi, se obţine un

vector al mărimilor de eroare (Ei), ale căror valori sunt percepute de senzorul instabilităţii şi
transformate în semnale active (şi/sau de timp real) de eroare egală cu diferenţa dintre
valorile medii ale standardului (Smi) şi valorile curente ale lui(Si):
Ei = Smi - Si.
40
Semnalele de eroare excită convertorul, care le transformă în parametrul comenzii

(CS), în funcţie de un prag de sensibilitate (securitate), precum şi de o viteză de conversie
şi de acţiune. Parametrul comenzii se aplică sub formă de reacţie negativă la structura
organizatorică care, în raport de sensul şi mărimea comenzii, îşi reglează funcţionarea,
compensând eroarea.
Acţiunea factorilor perturbatori externi sau interni procesului este percepută de
structura organizatorică sub forma unei presiuni care îi încetineşte funcţionalitatea.
Această diferenţă de viteză funcţională este înregistrată la ieşire, sub forma unei diferenţe
de tact (Pi) fată de tactul normal.
Diferenţele de tact sunt prelucrate de compensatorul perturbaţiilor interne sau
externe şi transformate într-o comandă de amplificare (CA) a vitezei procesului,
compensând astfel întârzierile datorate acţiunii perturbaţiilor.
În funcţionarea modelului se remarcă următoarele aspecte esenţiale:
- monitorizarea funcţionalităţii se realizează continuu, iar reacţiile celor două bucle
compensează cu promptitudine disfuncţionalităţile de sistem;
- aria de acţiune a reacţiei negative trebuie să fie cuprinzătoare sau să vizeze obligatoriu
gama parametrilor de bază;
- sensibilitatea perceperii instabilităţii trebuie să corespundă cu nivelurile stabilite de
strategia de tratare (management);
- dacă nivelurile sunt prea mici, controlul poate fi prea sever şi ca urmare poate împiedica
o bună funcţionalitate, dacă nivelurile sunt prea mari, controlul poate deveni slab şi deci
ineficient;
- flexibilitatea strategiilor de tratare trebuie să cuprindă întreaga gamă a parametrilor de
ieşire, astfel încât să poată fi compensate toate tipurile de erori;
- pentru o compensare eficientă trebuie să existe resurse energetice şi informaţionale
suficiente;
- reacţiile de compensare eficientă trebuie să aibă aceleaşi niveluri de oportunitate atât în
ceea ce priveşte magnitudinea (nivelurile) erorilor, cât şi viteza procesului.
2.6. Eficacitatea managementului riscului
Problemele asociate managementului riscului sunt greu de rezolvat şi, de aceea,

este tot mai des utilizată evaluarea grafică. În fig. 2.5, ţinând seama de distribuţia normală
în timp a pierderilor datorate producerii evenimentelor nedorite, este prezentată acţiunea
managementului riscului de reducere a pierderilor.
Pentru un eveniment nedorit a cărui producere nu este prognozată, pierderile
datorate acestuia au o distribuţie normală (curba A), în timp ce pierderile controlate de
managementul riscului se diminuează substanţial (curba B), atât pe perioada prospectivă
(înainte de producere), cât, mai ales, în perioada de reacţie (de după producere). Acest
lucru se datorează acţiunii bazate pe cunoaştere şi pe reacţia la eveniment, conform
modelului prezentat în fig. 2.4 care, pe de o parte, anticipează efectele negative ale
producerii evenimentului, iar pe de altă parte, atenuează prompt şi profesional urmările
acestuia.
41
Fig.2.5. Efectele managementului riscului
Amplitudinea pierderilor depinde de reacţia negativă, iar atenuarea post eveniment

ţine, mai degrabă, de viteza compensărilor, deci de eficacitatea reacţiei pozitive.
În funcţie de relaţia cost-calitate a cuplajului, se realizează strategii de compensare
a căror eficacitate este invers proporţională cu suprafaţa pierderilor (partea haşurată).
În ceea ce priveşte costurile (fig. 2.6) remarcăm următoarele:
- costurile suportate datorită producerii necontrolate a evenimentului nedorit (curba
A) sunt mai mici înaintea producerii şi au o creştere exponenţială după producere;
- costurile datorate implementării managementului riscului (curba B) sunt mai mari
în prima perioadă a implementării (costurile de investiţii) şi aproape constante după
implementare (costurile de funcţionare şi mentenanţă);
- costurile datorate producerii evenimentului nedorit când este implementat
managementul riscului (curba C), nu cresc prea mult după producerea evenimentului
nedorit (creşterea este controlată de eficacitatea managementului).
Deşi curbele din figură sunt calitative, se observă că în cazul în care nu există
implementat un management al riscului, costurile pentru compensarea pierderilor
depăşesc cu mult pe cele de implementare şi funcţionare ale managementului riscului
(curba D).
Fig. 2.6. Distribuţia costurilor
42
primul câştig al managementului riscului rămâne sporul de oportunitate pe care îl

adaugă, în apropierea momentului producerii evenimentului nedorit, atât în ceea ce
priveşte atenuarea şi eliminarea erorilor umane, cât şi în prevenirea disfuncţionalităţilor de
management ale sistemului.
2.7. Identificarea fazelor procesului de management al riscului
2.7.1. Planificarea managementului de risc
Procesul de management al riscului cuprinde trei faze: identificarea riscului, analiza

riscului si reacţia la risc. Identificarea riscului se realizează prin întocmirea unor liste de
control, organizarea unor şedinţe de identificare a riscurilor si analiza documentelor
arhivate. Analiza riscului utilizează metode cum sunt: determinarea valorii aşteptate,
simularea Monte Carlo şi arborii decizionali. Reacţia la risc cuprinde măsuri şi acţiuni
pentru diminuarea, eliminarea sau repartizarea riscului. Realizarea obiectivelor şi
proiectelor unei organizaţii presupune identificarea şi asumarea unor riscuri multiple, cum
ar fi: schimbările de mediu sau interne, conceperea unor strategii nerealiste, erori şi
omisiuni în proiectare şi/sau execuţie, etc.
Numim risc, nesiguranţa asociată oricărui rezultat. Nesiguranţa se poate referi la
probabilitatea de apariţie a unui eveniment sau la influenţa, la efectul unui eveniment în
cazul în care acesta se produce. Riscul apare atunci când:
·un eveniment se produce sigur, dar rezultatul acestuia e nesigur;
·efectul unui eveniment este cunoscut, dar apariţia evenimentului este nesigură;
·atât evenimentul cât şi efectul acestuia sunt incerte.
Riscul, în activitatea unei firme, se referă la probabilitatea de a nu se respecta
obiectivele stabilite în termeni de performanţă (nerealizarea standardelor de calitate),
programul (nerespectarea termenului de execuţie) şi cost (depăşirea bugetului).
Element de risc este orice element care are o probabilitate măsurabilă de a devia de la
plan. Aceasta presupune desigur existenţa unui plan, figura 2.7.
Fig. 2.7. Managementul riscului în dezvoltarea strategiei firme
43
Pe baza unei predicţii asupra scopului propus, se face o analiză managerială (SWOT)
privind oportunitatea şi disponibilitatea atingerii ţintei propuse pe baza căreia se
elaborează o strategie de urmat. O componentă a respectivei strategii o constituie şi
implementarea unui sistem global de management al riscurilor care să poată evalua
probabilitatea de succes şi, ca urmare şi probabilitatea de eşec.
Strategiile, planurile şi programele firmei constituie elemente care permit
prefigurarea realităţii si apoi confruntarea realizărilor efective cu rezultatele aşteptate.
Pentru realizarea obiectivelor firmei este necesară derularea unor seturi de activităţi. Unei
activităţi, ce prin ea însăşi se constituie într-un element de risc, trebuie să îi fie atribuite şi
riscurile asociate. Prin această atribuire se vor calcula atât probabilitatea de apariţie cât şi
dimensiunile pagubelor sau deteriorărilor produse, figura 2.8.
Fig. 2.8. Cuantificarea probabilităţii de apariţie a riscului asociat unei activităţi
Managementul riscului este un proces ciclic, cu mai multe faze distincte:

identificarea riscului, analiza riscului si reacţia la risc.
În faza de identificare a riscului se evaluează pericolele potenţiale, efectele şi

probabilităţile de apariţie ale acestora pentru a decide care dintre riscuri trebuie prevenite.
Totodată, se elimină riscurile neconcordante, adică acele elemente de risc cu probabilităţi
reduse de apariţie sau cu un efect nesemnificativ. Identificarea riscurilor trebuie realizată
în mod regulat. Aceasta trebuie să ia în considerare atât riscurile interne cât şi pe cele
externe. Riscurile interne sunt riscuri pe care echipa managerială le poate controla sau
influenţa, în timp ce riscurile externe nu se află sub controlul acesteia. Riscul poate fi
identificat folosind diferite metode:
- întocmirea unor liste de control care cuprind surse potenţiale de risc, cum ar fi:
condiţii de mediu, rezultatele aşteptate, personalul, modificări ale obiectivelor,
erorile şi omisiunile de proiectare şi execuţie, estimările costurilor şi ale termenelor
de execuţie etc.;
- analiza documentelor disponibile în arhiva firmei, pentru identificarea problemelor
care au apărut în situaţii similare celor curente;
- utilizarea experienţei personalului direct productiv (şefi de secţii şi de echipe) prin
invitarea acestora la o şedinţă formală de identificare a riscurilor. De multe ori
44
oamenii de pe teren sunt conştienţi de riscuri şi probleme pe care cei din birouri nu
le sesizează. O comunicare eficientă teren - birouri este una dintre cele mai bune
surse de identificare şi diminuare a riscurilor;
- identificarea riscurilor impuse din exterior (prin legislaţie, schimbări în economie,
tehnologie, relaţii cu sindicatele) prin desemnarea unei persoane care să participe
la întrunirile asociaţiilor profesionale, la conferinţe şi care să parcurgă publicaţiile de
specialitate.
Faza de analiză a riscului ia în considerare riscurile identificate în prima fază şi
realizează o cuantificare aprofundată a acestora. Pentru analiza riscului se foloseşte un
instrumentar matematic divers, mergând de la analiza probabilistică la analiza Monte
Carlo. Alegerea instrumentarului matematic trebuie să fie adaptată necesităţilor analizei şi
să ţină seama de acurateţea datelor disponibile. Cea mai simplă metodă de cuantificare a
riscurilor este aceea a valorii aşteptate (VA), care se calculează ca produs între
probabilităţile de apariţie ale anumitor evenimente şi efectele acestora:
VA(a)=P(a)·E(a) (2.1)
unde:
- VA(a) reprezintă valoarea aşteptată a evenimentului (a);
- P(a) este probabilitatea de apariţie a evenimentului (a);
- E(a) este efectul datorat desfăşurării evenimentului (a).
De exemplu, în cazul unei firme de construcţii, determinarea riscului are un impact
major în calculaţia costurilor şi implicit în activitatea de ofertare - licitare. Astfel, dacă în
timpul pregătirii documentaţiei pentru participarea la o licitaţie pentru adjudecarea unei
lucrări s-a identificat riscul de a se întâlni un strat de rocă dură în timpul săpării fundaţiei,
antreprenorul se poate asigura împotriva acestui risc calculând valoarea aşteptată a
producerii acestui fenomen şi o poate include în calculele pentru elaborarea devizului
ofertă. Concret, dacă costul suplimentar antrenat de efectuarea de săpături în rocă dură
pentru o anumită lucrare este de 100.000 milioane lei, iar probabilitatea ca să se
întâlnească rocă dură a fost estimată la 30%, valoarea aşteptată a acestui risc va fi:
VA(a) = 0,30 x 100.000 = 30.000 milioane lei
Antreprenorul poate să includă în valoarea ofertei suma de 30.000 milioane lei pentru
prevenirea acestui risc, ştiind că după un număr suficient de mare de licitaţii, indiferent de
rezultatul acestora, se vor acoperi costurile riscului.
Având în vedere faptul că estimarea probabilităţilor este un proces cu un grad mare de
subiectivitate, rezultatele obţinute prin metoda valorii aşteptate sunt de obicei utilizate ca
date de intrare pentru analize ulterioare.
Simulările constituie o metodă avansată de cuantificare a riscurilor. Simularea
utilizează un model al unui sistem pentru a analiza performanţele sau comportamentul
sistemului. Unul dintre cele mai utilizate modele îl reprezintă simularea Monte Carlo a
programului de execuţie şi a costurilor asociate activităţilor fig. 2.9. Această tehnică
simulează realizarea obiectivelor de un număr mare de ori furnizând o distribuţie statistică
a rezultatelor.
45
Fig. 2.9. Rezultatele unei simulări Monte Carlo
Curba din figura 2.9 arată probabilităţile cumulate ale realizării obiectivului până la o
anumită dată. De exemplu, există o probabilitate de 50% ca obiectivul să fie atins în 145
zile. Datele de realizare a obiectivului din partea stângă prezintă riscuri mai mari decât
cele din partea dreaptă a graficului.
Arborii decizionali sunt instrumente care descriu interacţiunile cheie dintre decizii
şi evenimentele aleatoare, aşa cum sunt percepute de către decidenţi. Ramurile arborelui
reprezintă fie decizii (reprezentate ca pătrate), fie rezultate aleatoare sau incerte
(reprezentate sub forma unor cercuri). Figura 2.10 prezintă un exemplu de arbore
decizional.
Fig. 2.10. Arbore decizional
46
Valoarea aşteptată (VA) a unui efect = Efect x Probabilitatea de apariţie a efectului.

Valoarea aşteptată a unei decizii = suma valorilor aşteptate ale tuturor efectelor rezultând
din acea decizie. Programul “agresiv” are valoarea aşteptată de 36 milioane lei şi va fi
preferat programului “conservator” care are o valoare aşteptată de 9 milioane lei.
In figura 2.11 sunt prezentate câteva strategii de controlul riscurilor pe baza unor
decizii luate în cunoştinţă de cauză.
Fig. 2.11. Strategii de control a riscurilor
Reacţia la risc este faza de acţiune din cadrul ciclului managementului riscului, în
care se încearcă: să se elimine riscurile sau să se reducă riscurile şi / sau să se
repartizeze riscurile.
Decizia de eliminarea a riscurilor are scopul de a reduce la zero probabilitatea de
apariţie a acestora. Echipa managerială sau întreprinzătorul poate: să nu iniţieze o
anumită tranzacţie sau afacere; să stabilească un preţ foarte mare, care să acopere
riscurile; să condiţioneze oferta, etc. Cele mai multe dintre opţiunile care elimină riscul tind
să scoată organizaţia din afaceri. O organizaţie cu aversiune prea mare faţă de risc nu va
supravieţui mult timp şi ar trebui să-şi investească capitalul în altă parte.
Diminuarea riscurilor se poate realiza printr-o serie de instrumente care sunt
descrise în cele ce urmează.
Programarea. Dacă riscurile sunt legate de termenul de execuţie programarea
ştiinţifică a activităţilor cu ajutorul graficelor reţea poate diminua riscurile în limite
rezonabile.
Instruirea. Multe riscuri sunt legate de securitatea muncii. Aceasta influenţează
productivitatea şi calitatea lucrărilor. Prin programe de instruire şi conştientizare în
domeniul securităţii muncii se poate reduce probabilitatea producerii accidentelor şi efectul
acestora.
Reproiectarea. Riscurile pot fi de multe ori diminuate printr-o reproiectare
judicioasă a echipelor de muncă, fluxurilor de materiale, folosirii echipamentelor şi a forţei
de muncă.
47
Repartizarea riscurilor este de asemenea un instrument performant de

management al riscului. Aceasta se referă la părţile care vor accepta o parte sau întreaga
responsabilitate pentru consecinţele riscului. Repartizarea riscului trebuie să se facă
ţinându-se seama de comportamentul faţă de risc al diferitelor organizaţii implicate. În
acest sens regula generală de alocare a riscului este să se aloce riscul părţii care poate să
îl suporte şi să îl controleze cel mai bine. Strategia de contractare constituie un mecanism
esenţial în repartizarea riscului. Riscurile pe care si le asumă firma sunt în mod obişnuit
formalizate prin contracte cu beneficiarii. Riscurile legate de resursele umane sunt
acoperite, cel puţin parţial, prin încheierea contractelor colective şi individuale de muncă.
În majoritatea cazurilor, riscurile legate de materiale şi echipamente pot fi transferate
furnizorilor acestora, prin garanţiile pe care aceştia le oferă.
Unele riscuri pot fi îndepărtate prin încheierea unor contracte de asigurare.
Compania de asigurări îşi asumă o parte din riscuri în schimbul unui preţ (prima de
asigurare). Dacă riscul se produce în condiţiile specificate prin contractul de asigurare,
asiguratorul va rambursa partea asigurată sau toate pierderile suferite datorită riscului.
Dacă riscul nu apare, asiguratorul păstrează prima de asigurare.
Un proces formalizat de management al riscului va da rezultate pozitive numai dacă
ia în considerare toate aspectele acestuia. Performanţa în procesul de management al
riscului este dată de calitatea managerilor şi a personalului implicat, şi anume de cea mai
slabă verigă din cadrul său. Managerii firmei trebuie să se asigure că echipa care
realizează managementul riscului este competentă şi a găsit o cale de mijloc între
tehnicizarea excesivă a procesului si acţiunea pe bază de intuiţie.
48
FIABILITATEA SISTEMELOR MECANICE
Capitolul 3. FIABILITATEA SISTEMELOR MECANICE
3.1. Aspecte particulare ale fiabilităţii sistemelor

3.2. Definiţiile fiabilităţii
3.3. Indicatori de fiabilitate
3.4. Limitele indicatorilor de fiabilitate
3.5. Legi de distribuţie
3.6. Încercări de fiabilitate
3.7. Teste pentru identificarea legii de distribuţie
3.8. Tipuri de fiabilitate
3.9. Mentenabilitatea şi indicatorii acesteia
3.10. Sistemul de mentenanţă după necesitate, pe baza de diagnostic
3.11. Aplicaţii la fiabilitatea şi mentenabilitatea sistemelor
3.12. Fiabilitatea examinării nedistructive (NDE)
3.1. Aspecte particulare ale fiabilităţii sistemelor
Importanţa tot mai mare a fiabilităţii se datorează următorilor factori: creşterea

complexităţii sistemelor tehnice şi a importanţei funcţiunilor ce trebuie să le realizeze
acestea, intensificarea regimurilor de lucru ale sistemelor sau părţilor componente ale
acestora, complexitatea condiţiilor de exploatare, introducerea automatizării pe scară largă şi
controlul automat al proceselor de producţie, inclusiv cu ajutorul calculatoarelor de proces,
creşterea cheltuielilor de exploatare, asigurarea securităţii exploatării.
Produsele industriale, echipamentele mecanice, dispozitivele, organele de maşini
etc., pot fi considerate ca unităţi elementare, având funcţionare autonomă, în agregate
sau instalaţii complexe.
Instalaţiile sau liniile tehnologice de fabricaţie ale industriei chimice, de exemplu,
sunt alcătuite din utilaje în care au loc operaţii fizice şi/sau procese chimice, alături de
care se află utilaje auxiliare, utilajele fiind legate între ele prin conducte sau prin alte
mijloace de transport, în funcţie de tipul de material transportat: fluide sau solide
granulare. Aceste instalaţii constituie sisteme, adică reprezintă un număr de elemente
active, interconectate între ele, care pot fi considerate ca un întreg structural. Legăturile
reciproce sunt cele care deosebesc sistemul de un simplu conglomerat de elemente.
Legăturile depind, în întregime, pentru fiecare caz dat, de scopul în vederea căruia se
realizează sistemul. În analizele de fiabilitate, se consideră numai legăturile esenţiale
sau cele care in teresează sub aspectul considerat .
49
3.2. Definiţiile fiabilităţii
Se defineşte conceptul calitativ al fiabilităţii, drept aptitudinea unui sistem, bloc,

produs, element etc., de a îndeplini corect funcţiunile prevăzute pe durata unei perioade de
timp date, în condiţii de exploatare specificate.
In mod similar, se defineşte conceptul cantitativ al fiabilităţii, ca fiind probabilitatea ca
un sistem, bloc, produs, element etc., să-şi îndeplinească corect funcţiile prevăzute, la un
nivel de performanţă stabilit, pe durata unei perioade de timp date, în condiţii de exploatare
specificate .
Din definiţiile de mai sus rezultă faptul că studiul fiabilităţii se bazează pe teoria
probabilităţii; de asemenea alte discipline cum sunt: statistica matematică, programarea
matematică, teoria aşteptării, a jocurilor, deciziei şi informaţiei, teoria reglării automate,
analiza spectrală etc., sunt utilizate pentru analiza fiabilităţii.
Ca urmare putem concluziona că:
Fiabilitatea unui “obiect” reprezintă capacitatea acestuia de a-şi îndeplini funcţia

pentru care a fost proiectat, un anumit interval de timp şi cu o probabilitate
cunoscută;
Din punct de vedere metrologic presupune menţinerea unui parametru de calitate
între anumite limite, în afara căruia se consideră că sistemul este în stare de defect;
Nivelul de funcţionare al oricărui sistem este dat de către parametrii săi de
performanţă, respectiv:
 Capacitatea de funcţionare;
 Buna stare a unui sistem;
 Capacitatea de stocare;
 Durata de viaţă;
 Funcţionarea fără defecţiuni;
 Disponibilitatea;
 Capabilitatea;
 Capacitatea de reparare;
 Restabilirea.
Sistemele de felul celor care se examinează aici pot fi reprezentate în moduri

diferite. Pentru exemplificare, în figura 3.1, se prezintă o parte a unui sistem mai
complex, parte ce este proiectată pentru:
1. micşorarea temperaturii unui curent de gaze fierbinţi (gaze reziduale de la un
fierbător industrial);
2. saturarea gazului cu vapori de apă;
3. îndepărtarea particulelor solide antrenate de gaz.
50
Fig. 3.1. Schema unei instalaţii de apă

a - schema tehnologică:
1 - suflantă; 2 răcitor; 3 grup două pompe pentru apă de răcire;
4 - pompă pentru apă de alimentare; 5 - epurator eu preîncălzitor de apă, dispozitiv de
pulverizare şi strat filtrant; 6 - grup două pompe pentru apă de pulverizare, cu recirculare; I -
gaz rezidual; II - gaz la absorbţie; III - abur de purjă;
b - schemă bloc;
A - suflanta 1; B,C - pompele 3; D - pompa 4; E,F - pompele 6; G - stratul filtrant din 5.
Figura 3.1a redă schema tehnologică a instalaţiei, iar figura 3.1b – schema bloc
corespunzătoare. Din compararea figurilor se poate constata că diagrama bloc este
simplificată prin eliminarea elementelor schemei tehnologice care sunt neesenţiale pentru
studiul fiabilităţii sistemului. În continuare, se vor prezenta metode de evaluare a fiabilităţii
sistemului şi de construire a arborelui de defectări, pornind de la schema bloc.
Se constată că schema bloc din figura 3.1b este alcătuită dintr-o succesiune de
tronsoane în serie, unele dintre tronsoane rezultând, la rândul lor, din legarea în paralel a
unor elemente. Dispunerea în paralel a unor elemente identice, măsură ce se ia la
proiectarea sistemului pentru asigurarea redundanţei în vederea sporirii fiabilităţii, este
caracteristică instalaţiilor tehnologice. Redundanţa este “existenţa într-un dispozitiv a mai
mult decât un mijloc pentru îndeplinirea unei funcţii specificate”.
Problema care se pune este de a stabili, pe cale analitică, funcţia de fiabilitate a unui
sistem, înţeles ca un complex de unităţi, ale căror funcţii de fiabilitate sunt cunoscute. Dacă
nu se face vreo altă menţiune, în toate consideraţiile privind sistemul se admite că
unităţile ce-l alcătuiesc sunt in dependente: ieşirea sau in trarea în funcţiune a unei unităţi
nu influenţează celelalte unităţi.
Studiul fiabilităţii unui sistem presupune mai întâi o analiză a “structurii” sistemului,
prin care se stabileşte dependenţa stării acestuia de starea elementelor componente cu
parametri de fiabilitate daţi. Sistemele pot fi: reparabile sau nereparabile, aceasta depinzând
şi de ipotezele admise asupra funcţionării şi de condiţiile impuse exploatării. Referitor la
51
sisteme se pot face următoarele ipoteze:

a) echipamentul considerat nu poate fi la un moment dat, decât în unul din
următoarele două stări: bună funcţionare sau defect;
b) echipamentul poate fi descompus în k elemente componente (sau blocuri),
numerotate de la 1 la k, astfel încât, la un moment dat, fiecare component să fie în stare
bună sau defect iar starea echipamentului (bun sau defect) depinde numai de starea
componentelor;
c) fiecare component al sistemului are o durată de funcţionare în parametri Ti
aleatoare, fiind în stare bună în intervalul (0, Ti) şi în stare defectă după momentul Ti;
d) variabilele aleatoare Ti (i = 1, 2, ... k) sunt i n dependente. Această ultimă ipoteză
este greu de verificat practic. Sistemele pot avea structură cu elemente dispuse în serie, în
paralel şi mixt (structură combinată).
Conceptul de fiabilitate nu este numai probabilistic, el are în acelaşi timp şi un caracter
statistic în sensul că, determinarea caracteristicii de fiabilitate se face pe baza datelor privitoare
la defecţiunile constatate pe o anumită populaţie statistică (un lot de produse identice, fabricate
în condiţii identice şi încercate sau exploatate în aceleaşi condiţii).
3.3. Indicatori de fiabilitate
Indicatorii de fiabilitate sunt mărimi care exprimă, calitativ şi cantitativ, fiabilitatea

produselor. Indicatorii de fiabilitate mai sunt denumiţi şi parametri sau caracteristici de
fiabilitate.
3.3.1. Probabilitatea de bună funcţionare p(t)
Funcţiei de fiabilitate R(t) îi corespunde expresia:
R( t ) p( t ) Pr ob( t T) (3.1)
unde:
p(t) - este probabilitatea de buna funcţionare, adică însăşi funcţia de fiabilitate;
t - variabila de timp;
T- o limita precizată a duratei de bună funcţionare.
Ca orice probabilitate, se înţelege că şi funcţia de fiabilitate va îndeplini condiţia :

0 p( t ) 1
adică: la t=0, p(t)=1 ceea ce înseamnă că produsul este în stare de funcţionare la momentul
începerii exploatării, după care scade după o anumita lege până la p(t)=0, teoretic la t= ,
când produsul se afla în stare de nefuncţionare.
^ N0 n
R( t i ) (3.2)
N0
52
^
Pentru determinarea experimentală a funcţiei de fiabilitate R ( t i ) , se urmăreşte de-a lungul
unei perioade de timp ti, o populaţie statistica formată din No produse identice, numărându-se
cele "n" produse defecte.
3.3.2. Probabilitatea de defectare F(t)
Probabilitatea de defectare, sau funcţia de defectare F(t) se defineşte ca:

F( t ) Pr ob( t T ) (3.3)
şi reprezintă probabilitatea complementară în raport cu R(t), putându-se scrie relaţia:

R( t ) F( t ) 1 (3.4)
Reprezentarea grafică celor două funcţii, de fiabilitate şi de defectare este prezentată în

figura 3.2.
Fig. 3.2. Funcţia de fiabilitate şi cea de defectare
Pentru determinarea pe cale experimentală a indicatorului F(t) se procedează la fel

ca în cazul precedent:
^ ^
n
F( t i ) 1 R( t i ) (3.5)
N0
3.3.3. Cuantila timpului de funcţionare ( tF )
Timpul tF, în care un produs funcţionează cu probabilitatea 1-F, se numeşte cuantila

timpului de funcţionare:
Pr ob(t tF ) F (3.6)
3.3.4. Funcţia de frecvenţă sau densitatea distribuţiei sau densitatea de

probabilitate a căderilor f(t)
Acest indicator, exprima frecvenţa relativă a căderilor ∆ni, într-un interval de timp ∆ti:
53
^
ni
f ( ti ) (3.7)
tiN0
unde: ni N(t) N(t t) .
Reprezentarea grafică a funcţiei de frecvenţă se face pe baza datelor privind
momentele de apariţie a defectelor în funcţie de legea de distribuţie care guvernează
procesul respectiv (fig.3.3).
Fig. 3.3. Funcţia de frecvenţă
Intre indicatorii de fiabilitate introduşi până acum există următoarele relaţii:
t
F( t ) f ( t )dt (3.8)
0
t
R( t ) 1 f ( t )dt f ( t )dt (3.9)
0 t
3.3.5. Rata de defectare z(t)
Rata de defectare, sau intensitatea căderilor, se defineşte prin relaţia:

f (t)
z( t ) (3.10)
R( t )
Si acest indicator se poate determina experimental pentru un interval de timp ∆ti, în

funcţie de frecvenţa absolută a căderilor ∆ni:
^
ni
z( ti )
ti N
Dimensional, intensitatea căderilor se exprimă în h-1.

Pentru foarte multe cazuri practice, funcţia z(t) se reprezintă ca în fig. 3.4, cunoscută
şi sub numele de formă de "cadă de baie".
54
Fig. 3.4. Variaţia în timp a ratei de defectare
In fig.3.4. ,se deosebesc trei zone ale graficului z(t):

zona I, în care se manifestă căderile precoce, datorate unor cauze ascunse şi deficienţelor
de control de fabricaţie, durata 0-t1 numindu-se şi perioada de rodaj;
zona II, în care se manifestă căderile aleatorii, normale, reprezentând perioada de
funcţionare normală; în acest interval de timp (t1-t2), valoarea indicatorului z(t)
rămânând aproape constantă;
zona III, în care se manifestă uzura sau îmbătrânirea materialelor constructive ale
produsului considerat.
Ca urmare, intervalul 0-t2, reprezintă durata de viaţă utilă a produsului studiat.
Timpul mediu de bună funcţionare - (MTBF)
Timpul mediu de bună funcţionare, reprezintă media duratelor de bună funcţionare

pentru populaţia statistică ce a fost luată în consideraţie. Astfel din cele No produse supuse
observaţiei, fiecare reprezintă o anumită durată de funcţionare tFi, (fig.3.5).
Fig. 3.5. Timpul mediu până la defectare
Media aritmetica a acestor timpi este dată de relaţia:

N0
t
i 1 Fi
MTBF (3.11)
N0
55
Din punct de vedere dimensional, MTBF se exprimă în ore. Dacă funcţia de

frecvenţă f(t), este continuă atunci:
MTBF m t f ( t )dt R( t )dt (3.12)

0 0
Tabelul 3.1. prezintă repartiţia căderilor (defecţiunilor) în cazul unui experiment.
Tab. 3.1. Repartiţia defecţiunilor (căderilor)
Tabelul a fost conceput în ipoteza că experimentul a durat până când toate cele N0
produse supuse experimentării s-au defectat.
3.3.7. Dispersia (σ2) şi abaterea medie pătratică (σ)
Dispersia (σ2) este indicatorul care exprima în (h2) abaterea valorilor timpilor de bună
funcţionare faţă de media aritmetică a acestora:
2
( t m)2 f ( t )dt (3.13)
0
Abaterea medie pătratică (σ) exprima în (h), gradul de împrăştiere a timpilor de bună
funcţionare:
1 N0
i 1
( ti m)2 (3.14)
N0 1
Se remarcă faptul că, fiind dat sau determinat unul din cei patru indicatori de
fiabilitate R(t), F(t), f(t), z(t), se pot deduce conform relaţiilor din tabelul 3.2.
56
Tab. 3.2. Relaţii între indicatorii de fiabilitate
Nr. exprimat în funcţie de indicatorul

indicator
crt. F(t) f(t) R(t) z(t)
1 t t
F(t) - 0
f ( t )dt 1- R(t) 1 exp 0
z( t )dt
2 dF(t ) dR( t ) t
f(t) - z( t ) exp 0
z( t )dt
dt dt
3 t
R(t) 1- F(t) f ( t )dt - exp z(t )dt
t 0
4 1 dF( t ) f (t ) 1 dR( t )
z(t) -
1 F( t ) dt f (t )dt R( t ) dt
t
5 t
m 1 F( t ) dt t f ( t )dt R( t )dt exp z( t )dt dt
0 0 0 0 0
3.4. Limitele indicatorilor de fiabilitate
In mod curent, fiabilitatea produselor este exprimata prin indicatorul z(t) sau prin
MTFB .
Rata de defectare z(t) se exprimă de obicei printr-un număr x 10-6 h-1 iar timpul mediu
de bună funcţionare (MTBF) printr-un număr y de ore. Cifrele corespunzătoare provin din
încercări de fiabilitate, organizate conform celor expuse. Dacă se cunoaşte şi legea de
distribuţie f(t), atunci se pot determina şi ceilalţi indicatori de fiabilitate.
Totdeauna, pentru un anumit timp de lucru t, probabilitatea de bună funcţionare R(t)
are o valoare mai mică decât 1, iar z(t) are o valoare oricât de mică dar diferită de zero. Nu
există produs care să prezinte z(t) = 0 şi respectiv R(t) =1, pentru un timp de lucru t dat. Un
produs este cu atât mai bun, cu cât R(t) are o valoare mai apropiată de 1 şi respectiv z(t) o
valoare cât mai apropiata de zero.
Nivele cât mai ridicate de fiabilitate, respectiv indicatori cât mai buni în concepţia de
mai sus, nu se pot realiza în orice condiţii şi nici nu se justifică în orice împrejurare.
Fiabilitatea superioară înseamnă, materiale şi tehnologii perfecţionate, studii şi încercări
aprofundate şi îndelungate, în final costuri mai ridicate. De aceea trebuie corelat nivelul de
fiabilitate cu cerinţele tehnico-economice.
3.5. Legi de distribuţie
Momentele de timp la care se manifestă defectele în cazul unui lot de produse

identice, se repartizează potrivit unei legi de distribuţie statistică, dată de expresia funcţiei de
frecvenţă f(t). După cum variabila aleatoare t (timpul) ia valori discrete sau continui, şi
distribuţia va fi discretă sau continuă.
57
In continuare se vor face scurte consideraţii asupra principalelor trei legi de distribuţie
folosite în teoria fiabilităţii.
3.5.1. Distribuţia normala ( Gauss - Laplace)
Distribuţia normală reprezintă o lege de distribuţie a unei mărimi aleatoare în jurul

mediei sale. Aceasta distribuţie este frecvent întâlnita cu calculul statistic al erorilor, în
răspândirea valorilor unor parametri, iar fiabilitatea caracterizează fenomene de îmbătrânire
mecanică, electrică, termică etc. a elementelor şi sistemelor .
Variabila aleatoare continuă t, urmează o lege de distribuţie normală dacă funcţia de
frecvenţă este de forma:
2
1 t m
f (t) exp (3.15)
2 2 2
unde: m=MTBF are semnificaţia de la punctul 3.3.6 iar σ pe cea de la punctul 3.3.7,
reprezentând parametrii distribuţiei normale .
Reprezentarea grafică a funcţiei f(t) este data în fig.3.6 şi se numeşte curba normală
sau clopotul lui Gauss, cu valori maxime pentru t=m=MTBF.
Variaţia indicatorilor de fiabilitate este dată în fig.3.7, din care se remarcă faptul că
această lege este valabilă pentru sfârşitul duratei de viaţă a produselor, adică zona III din
fig.3.4.
Fig.3.6. Reprezentarea grafică a funcţiei f(t) Fig.3.7. Variaţia indicatorilor de fiabilitate
3.5.2. Distribuţia (negativ) exponenţială
Această lege se caracterizează prin z(t)=constant =λ..

Funcţia de frecvenţă are expresia:
f (t) exp( t) (3.16)
58
Folosind relaţiile din tabelul 3.1 se determină indicatorii de fiabilitate specifici acestei
distribuţii a timpilor de defectare:
R(t) exp(- t) (3.17)
z(t) ) (3.18)
1
m MTBF (3.19)
2 1
2
(3.20)
Graficele de variaţie a indicatorilor de fiabilitate sunt prezentate în fig.3.8, din care se

vede că manifestarea acestei legi are loc pe durata vieţii utile a produsului, adică zona II din
fig.3.4.
Fig. 3.8. Graficele de variaţie a indicatorilor de fiabilitate
3.5.3. Distribuţia Weibull
Aceasta distribuţie are caracterul cel mai general şi se utilizează acolo unde
distribuţia timpilor de defectare nu se supune nici legii normale şi nici celei exponenţiale.
Expresia matematica a acestei legi este:
1 t t0
f (t) t t0 exp (3.21)
sau:
1
t t0 t t0
f (t ) exp (3.22)
unde: β, θ, η şi to sunt parametrii distribuţiei Weibull şi au următoarele semnificaţii: β - este

parametrul de formă (reflectând nivelul procesului intim de degradare); θ - este parametrul de
59
scară; η - este viaţa caracteristică; to - este parametrul de loc (exprimând durata minimă până
la care nu se manifesta nici un defect).
Graficele de variaţie ale indicatorilor de fiabilitate sunt prezentate în fig.3.9.
Fig.3.9. Graficele de variaţie a indicatorilor de fiabilitate în funcţie de β
Pentru cele trei legi de distribuţie prezentate în tabelul 3.3 se dau expresiile
indicatorilor de fiabilitate.
Tab. 3.3. Expresiile indicatorilor de fiabilitate

Indicator Legea de distribuţie
de Exponenţia-
Normală Weibull
fiabilitate lă
2 1
1 1 t m t t0 t t0
f(t) exp exp( t) exp
2 2
2
t 1 1 t m
1 exp dt t t0
R(t) 0
2 2 exp( t ) exp
2
t 1 1 t m t t0
F(t) exp dt 1 exp( t ) 1 exp
0
2 2
2
t 1 1 t m
exp dt
0
2 2 1
2 t t0
z(t) t 1 1 t m
1 exp dt
0
2 2
1
MTBF m t0 t1 exp( t )dt
0
2
2
1 t 2 exp( t )dt t1 exp( t )dt
0 0
2
60
3.6. Încercări de fiabilitate
Determinarea indicatorilor de fiabilitate ai unui produs se face în condiţii de laborator,

similar cu modul în care se determină statistic calitatea produselor.
In funcţie de etapa în care se fac, încercările de fiabilitate sunt de doua feluri :
de determinare - care are ca scop, stabilirea valorii unui indicator de fiabilitate al unui
produs nou aflat în faza de concepţie şi asimilare, nivelul acestui indicator de fiabilitate
urmând a fi trecut în norma produsului;
de conformitate - care are ca scop verificarea dacă valoarea unui indicator de fiabilitate al
unui produs este sau nu conformă cu cea prescrisă prin norma produsului respectiv.
Aceasta încercare se face în faza de fabricaţie curentă, la recepţia loturilor de
produse .
Încercările de laborator simulează în general, condiţiile de exploatare (fig. 3.10a),
având cel puţin pe durata iniţială, o rezervă de rezistenţă suficientă (adică R>>S), unde R
este rezistenţa produsului la solicitarea S. De obicei însă, se recurge la o încercare de
anduranţă în timpul căreia produsul funcţionează în condiţii particulare de solicitare, de-a
lungul unei durate date cu o solicitare constanta S=Smax<R (fig. 3.10b).
Un alt tip de încercare este încercarea la oboseală (mecanică, termică, electrică),
unde solicitarea are loc la o valoare S>Smax, astfel încât rezerva de rezistenţă este minimă
(fig. 3.10c), urmărindu-se prin aceasta punerea în evidenţă a elementelor slabe ale unui
produs.
a) condiţii de exploatare b) anduranţă c) la oboseală

Fig. 3.10. Încercări de laborator
Încercările corecte de fiabilitate, au loc atunci când pot fi simulate, concomitent, toate
solicitările care au loc în exploatarea produsului. De multe ori însă, acest lucru fiind greu de
realizat în laborator, produsul este încercat succesiv, la diferiţi factori, în standuri speciale:
camere climatice pentru încercarea la temperaturi ridicate, scăzute, sau umiditate ridicată;
standuri de vibraţii, şocuri şi zdruncinături; stand de încercare la tensiunea de străpungere;
stand electric sau mecanic pentru verificarea funcţionării de durata, etc.
Uneori, dat fiind faptul că multe produse sunt de bună calitate şi prin urmare, aceste
încercări de laborator devin costisitoare, defecţiunile având loc după durate lungi de timp, se
apelează la încercările accelerate, în cursul cărora nivelul ales al solicitărilor aplicate este
peste cel fixat prin norma produsului. Pentru a fi validată, o încercare accelerată nu trebuie
61
să altereze legea fizică a mecanismului de defectare, respectiv caracterul legii de distribuţie a

timpilor de funcţionare fără defectare.
Organizarea încercărilor de laborator se face pe loturi de produse identice, utilizând
metodologia controlului statistic. Astfel dacă se studiază un lot de N0 produse identice supuse
încercărilor de fiabilitate şi se notează timpii de defectare, se poate proceda în doua feluri cu
organizarea experimentului (fig.3.11):
încercarea cenzurată - la care experimentul se opreşte în momentul când din cele N0
produse, care alcătuiesc eşantionul studiat, s-au defectat K produse, K fiind dinainte
stabilit.
încercarea trunchiată - la care experimentul se opreşte după scurgerea unui anumit timp T,
momentul T fiind dinainte stabilit.
Pentru ambele tipuri de încercări, pe lângă mărimea eşantionului (No), se mai
precizează şi dacă experimentul se face cu sau fără înlocuirea produselor defectate.
a) încercarea cenzurată b) încercarea trunchiată

Fig. 3.11. Tipuri de încercări
3.7. Teste pentru identificarea legii de distribuţie
După obţinerea rezultatelor din experimente, se impune identificarea legii de

distribuţie care guvernează procesul respectiv.
3.7.1. Testul grafic exponenţial
Pornind de la expresia probabilităţii de bună funcţionare (3.17) în care se substituie

relaţia (3.19), se ajunge la:
t
R( t ) exp (3.23)
m
Prin logaritmarea ecuaţiei (3.23) se obţine:
1 t
y ln (3.24)
R( t ) m
care reprezintă ecuaţia unei drepte, ce trece prin originea planului y(t).
62
Dacă din datele experimentale punctele obţinute sunt situate aproximativ de-a lungul
unei drepte, fig. 3.11b, se poate considera că distribuţia timpilor de defectare este
exponenţială; în caz contrar se renunţă la această ipoteza.
3.7.2. Testul grafic normal
Acest test se realizează plecând de la expresia funcţiei de defectare F(t) din cazul
legării normale (tabelul 3.3). Daca rezultatele obţinute în urma experimentului sunt situate
aproximativ de-a lungul unei drepte fixe într-un sistem de coordonate care are pe abscisă
timpul iar pe ordonată (în coordonate logaritmice) procentajul cumulat de defectări (fig.3.12a),
atunci procesul respectiv este supus unei legi de distribuţie normale.
Fig. 3.12. Funcţia de defectare pentru testul grafic Fig. 3.13. Funcţia de defectare
testul Weibull
3.7.3. Testul grafic Weibull
Testul se realizează plecând de la relaţia (3.22), în care parametrul to=0:

t
R( t ) exp (3.25)
Prin inversare şi dublă logaritmare relaţia (3.25) devine:

1
y ln ln ln t ln (3.26)
R(t )
Din relaţia (3.26) se vede că pentru un β dat avem:

y f (ln t ) (3.27)
Ca urmare, graficul pentru probabilitatea în cazul testului grafic Weibull este dată în
fig.3.13, unde: pe ordonata în coordonate logaritmice se fixează procentajul cumulat al
^ ^
defectelor, F( t ) 1 R ( t ) , iar pe abscisa în coordonate logaritmice este fixat timpul de
63
defectare. Dacă punctele ce reprezintă rezultatele experimentale se figurează în sistemul de

coordonate de mai sus şi sunt aliniate aproximativ după o dreapta, se poate concluziona că
procesul de fiabilitate studiat se supune unei legi de distribuţie de tip Weibull. Panta dreptei
experimentale reprezintă valoarea parametrului de forma β şi se citeşte cu ajutorul unei
paralele dusa prin polul P al graficului. Intersecţia paralelei la abscisă, dusă prin punctul
corespunzător probabilităţii de defectare egala cu 0,63, cu dreapta experimentală, determină
^
durata de viaţă caracteristică pentru lotul de produse studiat.
3.8. Tipuri de fiabilitate
In funcţie de modul de determinare, fiabilitatea poate fi de trei feluri:

Fiabilitate previzională - se calculează pe baza unui model matematic, plecând de la datele
proiectului şi fiabilitatea cunoscută a elementelor componente ale sistemului, ţinând
cont de regimurile de funcţionare şi condiţiile de exploatare.
Fiabilitate experimentală - determinata prin măsurători şi încercări de laborator, pe mai
multe exemplare identice puse în funcţiune.
Fiabilitatea operaţională - determinată pe baza prelucrării datelor obţinute din exploatare,
adică pe baza urmăririi în exploatare a mai multor exemplare identice, pe o perioada
determinata de timp.
3.9. Mentenabilitatea şi indicatorii acesteia
Prezentarea noţiunilor din capitolul de faţă s-a referit la produsele cu funcţie unică
(simplă), la care defectarea constituie şi finalul duratei lor de viaţă. Aceste concepte se pot
aplica şi la produse complexe, la care elementele defecte pot fi înlocuite cu altele noi,
produsele au caracter reparabil şi sunt denumite cu funcţie repetată sau sisteme cu reînnoire
(restabilire).
Ansamblul tuturor acţiunilor tehnico-organizatorice necesare, efectuate în scopul
menţinerii sau restabilirii unui produs în starea de îndeplinire a funcţiei curente, poartă
numele de mentenanţă . Deosebim următoarele tipuri de mentenanţă :
mentenanţa reactivă - care are ca scop, depistarea naturii şi cauzelor unei defecţiuni,
repararea defectului prin înlocuirea completă sau parţială a unuia sau mai multor
elemente ce au reprezentat sediul defecţiunii, verificarea corectitudinii operaţiunilor de
mentenanţă întreprinse;
mentenanţa preventivă - care constă din lucrări de revizie, reglaje, verificări şi reparaţii
planificate, executate în vederea evitării unor viitoare defecţiuni inerente;
mentenanţa predictivă - este un concept nou care elimină chiar unele neajunsuri introduse
de mentenanţa preventivă, prin repetatele intervenţii efectuate asupra produselor sau
elementelor componente ale acestora, verificarea stării în care se afla sistemul
făcându-se ON-LINE, prin tehnici avansate, iar la sistemele foarte importante
64
făcându-se chiar monitorizare permanentă. Personalul şi baza materială, necesare

acestor acţiuni, constituie suportul mentenanţei .
mentenabilitatea corectivă (practica), reprezintă aptitudinea unui produs ca în condiţii date
de utilizare, să fie menţinut sau restabilit, în stare de a-şi îndeplini funcţia specificată, atunci
când acţiunile de mentenanţă se efectuează în condiţii precizate şi într-un timp dat, cu
procedee şi remedieri prescrise. Exprimarea cantitativă a acestui concept se face ca şi în
cazul fiabilităţii, printr-o probabilitate:
M(tr ) Pr ob(tr Tr ) (3.28)
unde: tr - este timpul de restabilire; Tr - este o limita impusă duratei de restabilire; M(tr) - este
funcţia de mentenabilitate.
Ca şi fiabilitatea, mentenabilitatea se creează încă în procesul de concepţie al
produselor, între problemele care trebuie să-şi găsească soluţionarea, cu prilejul studiilor de
model, cele mai importante fiind:
asigurarea accesibilităţii, adică crearea posibilităţii de montare - demontare a oricărui
element component şi măsurare direct pe produs a unor mărimi fizice, în condiţii de
timp şi efort minim;
determinarea defecţiunilor tipice care pot avea loc, modul şi mijloacele de înlăturare rapidă
a acestora;
asigurarea unui timp minimal de remediere a oricărei defecţiuni.
Trebuie avute de asemenea în vedere efectele economice ale acţiunilor de
mentenanţă, în sensul ca acestea să fie realizate cu costuri cât mai mici şi în timp cât mai
scurt care sa nu micşoreze capacitatea de producţie. După cum se observă,
mentenabilitatea este o însuşire a produselor şi se referă la perioada de exploatare propriu-
zisă a unui sistem, respectiv la modul de exploatare şi menţinerea acestuia în stare de
funcţionare, în strânsă conexiune cu fiabilitatea.
Pe lângă funcţia de mentenabilitate M(tr), mentenabilitatea se caracterizează şi cu
alţi indicatori de mentenabilitate, cum ar fi:
rata (intesitatea) reparaţiei - µ(tr) - şi atunci funcţia de mentabilitate are expresia:
tr
m( t r ) M( t r ) 1 exp ( t r )dt r (3.29)
0
media timpilor de reparaţie - MTR - care corespunde indicatorului MTBF al fiabilităţii şi care
are expresia:
k
n1 1t1r n2 2 t 2r ... nk k t kr i 1
n tr i
MTR k (3.30)
n1 1 n2 2 ... nk k n i
i 1
unde:
ni - este numărul de componente de acelaşi tip;
λi - este rata de defectare a componentelor de tip i;
tri ' - este timpul mediu apreciat pentru înlăturarea defectării unei componente din grupul ni;
(nλ)i- este numărul mediu orar de defecte pentru grupul de elemente ni;
k- este numărul de grupe distincte de elemente componente ale unui sistem.
65
In cazul unui experiment, sau pe bază de observaţii în exploatare, dacă se

consemnează de-a lungul unei perioade de timp, un şir tri de timpi de restabilire observaţi
referitori la un număr n de acţiuni de mentenanţă, valoarea estimata a MTR va fi:
^ ^
n
t r1 t r 2 ... t rn i
t
1 ri
MTR t r1 (3.31)
n n
Admiţând ca media timpilor de restabilire, urmează o lege de distribuţie exponenţială,

atunci:
(tr ) const. (3.32)
şi
1
MTR (3.33)
iar relaţia (3.29) devine:

tr
M( t r ) 1 exp 1 exp tr (3.34)
MTR
3.10. Sistemul de mentenanţă după necesitate, pe baza de diagnostic
In scopul realizării unui nivel înalt de fiabilitate şi a unei disponibilităţi optime a

produselor realizate, se apreciază că există două sisteme de mentenanţă: preventivă şi
corectivă. Mentenanţa preventivă este clasificată în trei categorii: sistematică, condiţională
şi previzionară, iar cea corectivă în două categorii: curativă şi paliativă, [29]. Mentenanţa
după necesitate face parte din mentenanţa corectivă; ea se mai numeşte şi mentenanţa
paliativă şi constă din activităţi de mentenaţă corectivă destinate a permite unui mijloc de
producţie îndeplinirea întegrală sau parţială a funcţiilor sale. Aşadar, această categorie de
mentenanţă trebuie continuată cu lucrări de mentenaţă curativă.
Din practica exploatării maşinilor complexe a reieşit faptul că, se impune alegerea
unui sistem mixt de mentenanţă care să conţină atât lucrări (operaţiuni) de mentenanţă
preventivă cât şi corectivă.
Fig. 3.14. Cheltuieli totale (CT) de mentenanţă
66
Acest nou sistem a rezultat din necesitatea reducerii cheltuielilor totale de

mentenanţă (CT) spre costurile minime (Cmin) dar cu menţinerea unui nivel de fiabilitate
acceptabil, figura 3.3.
Conform graficului din figura 3.14, cu cât volumul lucrărilor de mentenanţă
preventiva (Mp) şi cheltuielile aferente sunt mai mari, cu atât creşte nivelul fiabilităţii şi
disponibilităţii produselor tehnice. Totuşi, oricât ar creşte cheltuielile pentru mentenanţa
preventivă (Mp), nu se va ajunge niciodată la valoarea de 100% a funcţiei de fiabilitate
R(t). Se poate observa că, pentru un asemenea nivel de fiabilitate, cheltuielile tind în mod
asimptotic spre ∞. Aşadar, nu este raţional să se exagereze cu aplicarea unui volum prea
mare de lucrări de mentenanţă preventivă în detrimentul mentenanţei corective (M C).
Din aceeaşi figură rezultă că, pe măsură ce scad cheltuielile pentru mentenanţa
preventivă, cresc cele destinate mentenanţei corective. Dacă se adună costurile
corespunzătoare celor două categorii de mentenanţă rezultă curba cheltuielilor totale (C T)
de mentenanţă. O politică raţională în acest domeniu ne obligă să reducem cheltuielile
totale de mentenanţă. Din graficul prezentat rezultă că, dacă se micşorează cheltuielile
totale de mentenanţă şi în primul rând cele corespunzătoare mentenanţei preventive,
fiabilitatea produselor scade în mod continuu. Ca urmare, este normal să se accepte o
reducere a valorilor indicatorilor de fiabilitate până când se ajunge la cheltuielile minime
(Cmin) de mentenanţă. In continuare, nu mai este raţională reducerea cheltuielilor de
mentenanţă preventivă deoarece, în acest caz, ar începe să crească cheltuielile pentru
mentenanţa corectivă şi, implicit, cheltuielile totale de mentenanţă. In acelaşi timp, ar
continua să scadă fiabilitatea produselor tehnice, aşa cum relevă graficele din figura 3.14,
[29]. Cheltuielile de mentenanţă corectivă şi preventivă, precum şi cheltuielile totale pe
întreg ciclul de viaţă a produsului, trebuie urmărite şi precizate încă din primele faze de
cercetare – proiectare pentru a se ajunge la cheltuieli minime.
Revenind la aplicarea sistemului de mentenanţă după necesitate, pe baza de
diagnostic, trebuie să precizăm faptul că, din experienţa diagnosticării tehnice s-a
constatat inexistenţa unei metode de evaluare şi predicţie a timpului probabil de
funcţionare fără defectarea unui produs, bazată pe analiza rezultatelor diagnosticării
acestuia. Aceasta disfuncţie în determinarea perioadei până la apariţia primei defecţiuni se
datorează faptului că, metoda de prezicere se bazează pe ipoteza absenţei defectelor
instalate, iar după instalarea acestora, pe ipoteza existenţei datelor statistice a mediei
timpilor de bună funcţionare pentru fiecare defect în parte şi pentru fiecare subansamblu
din compunerea structurilor respective. Stabilirea cu precizie a perioadei optime de
diagnosticare reprezintă o problemă ce trebuie rezolvată. S-a încercat determinarea
valorilor admisibile şi limită ai parametrilor de diagnosticare şi ai celor de funcţionare a
diferitelor ansambluri de produse pe baza anumitor criterii (tehnic, tehnologic sau
funcţional, economic, al siguranţei în funcţionare, etc.). Toate aceste criterii ridică anumite
probleme. Astfel, criteriul tehnic presupune determinarea valorilor limită ale parametrilor
menţionaţi, bazându-se pe date statistice şi pe măsurarea efectivă a unui anumit
parametru. Ca urmare, dificultatea determinării perioadei optime de diagnosticare şi a
timpului probabil la care se va produce defecţiunea se explică prin faptul că este dificil de
creat o bază de date despre tipul, periculozitatea şi intensitatea tuturor defectărilor la toate
piesele şi componentele ce fac parte dintr-un ansamblu.
67
3.11. Aplicaţii la fiabilitatea şi mentenabilitatea sistemelor
Dacă notăm cu R fiabilitatea unui sistem (probabilitatea de supravieţuire) şi cu F

probabilitatea de apariţie a unei defecţiuni oarecare a sistemului, vom avea: R+F=1.
3.11.1 Sisteme în serie
Un sistem este de tip serie dacă funcţionarea sa necesită funcţionarea tuturor

celor n subansamble ale sale (sistemul va fi în defect dacă un singur element este defect),
fig. 3.15. Fie Ai evenimentul conform căruia "elementul i funcţionează", i=1÷n. Rezultă că
fiabilitatea sistemului sau probabilitatea de funcţionare a acestuia va fi dată de
probabilitatea ca fiecare element al său să funcţioneze:
n
R P(S) P i 1 A i
Fig.3.15. Sistem serie
Dacă evenimentele Ai sunt independente, asta înseamnă că buna funcţionare a

elementului i nu depinde de starea lui j (adică defectarea lui j nu conduce la defectarea lui
i) iar regula probabilităţii compuse conduce la:
R=P(∩Ai)=P(A1)P(A2)..........P(An),
deci:
n n n
R P i 1 A i P( A1 ) P( A 2 ) .... P( A n ) i 1
P( A i ) i 1
Ri
unde Ri=Pi.
Cum Ri<1, oricare ar fi i, rezultă R<Ri minim, ceea ce înseamnă că fiabilitatea unui
astfel de sistem este totdeauna inferioară celei ale componentei cu fiabilitatea cea mai
redusă.
3.11.2 Sisteme în paralel
Un sistem est de tip paralel daca funcţionarea unei singure componente este
suficientă pentru funcţionarea sistemului, figura 3.16. În acest caz, sistemul va fi defect
dacă toate elementele sale sunt defecte. Cum S reprezintă evenimentul sistemul
_
funcţionează, vom spune ca S reprezintă evenimentul sistemul nu funcţionează. Vom
avea:
_ _
n
S  i 1
Ai
68
Fig. 3.16. Sistem paralel
Rezultă că probabilitatea de supravieţuire R la un moment dat va fi:

_ _
n
R 1 F 1 P S 1 P  i 1
Ai
_
Dacă evenimentele Ai (şi A i ) sunt independente, rezultă:
_ _ _ _
n
R 1 P A1 P A 2 ... P An 1 i 1
P Ai
sau:
n n
R 1 F1
i 1 i i 1
1 Ri
Ca urmare, expresia funcţiei de fiabilitate va fi:

n
R 1 i 1
1 Ri
Un astfel de sistem se numeşte redundant (montaj redundant), iar probabilitatea

de funcţionare satisface relaţia: R>Ri, oricare ar fi i, adică fiabilitatea unui astfel de sistem
este mai mare decât fiabilitatea elementului celui mai fiabil.
3.11.3 Sisteme mixte
Putem avea două situaţii:

a) În cazul unor astfel de sisteme montajul poate cuprinde de m ori în paralel n elemente
în serie, figura 3.17.
Fig. 3.17. Sistem mixt
69
In acest caz, fiabilitatea seriei i va fi:

n
Rj P  j 1 Sij
unde Sij este evenimentul de tipul: elementul j al liniei i funcţionează. Cu aceasta,

fiabilitatea ansamblului va fi:
_
n
R 1 P  i 1
Si
_
unde S i reprezintă evenimentul de tipul: seria i nu funcţionează.
Dacă cele (m∙n) evenimente elementare sunt independente vom avea:
m m n
R 1 i 1
1 Ri 1 i 1
1 j 1
Rij
b) Un sistem mixt poate cuprinde ansambluri paralele dispuse în serie, adică, de n ori
înseriate m elemente în paralel, figura 3.18.
Fig. 3.18. Sistem mixt
Fiabilitatea subansamblului paralel j va fi:

_
m
Rj 1 P  i 1
Sij
_
unde Sij este evenimentul de tipul: elementul i al coloanei j nu funcţionează. In acest
fiabilitatea ansamblului este dată de relaţia:
n
R P j 1Sj
unde Sj este evenimentul de tipul: ansamblul j funcţionează. Dacă cele (m∙n) evenimente
sunt independente rezultă:
n n m
R j 1
Rj j 1
1 i 1
1 Rij
unde Rij este probabilitatea de funcţionare a elementului i din coloana j.
70
3.12. Fiabilitatea examinării nedistructive (NDE–Non-Destructive Examination)
O tehnică NDE fiabilă se defineşte ca fiind aceea ce detectează în mod constant

toate defectele semnificative atunci când este aplicată riguros de către un număr de
echipe de profesionişti şi urmând procedurile.
O caracteristică comună a tuturor tehnicilor NDE este incapacitatea acestora de a
furniza în mod repetat aceleaşi indicaţii atunci când sunt aplicate de diverşi inspectori la un
număr de defecte de aceeaşi dimensiune, [24].
Factorii esenţiali care influenţează şansa de detectare:
- locul dezvoltării şi calitatea echipamentului NDE;
- calitatea procedurilor scrise;
- cunoştinţele şi atitudinea operatorilor;
- geometria şi materialul elementului component;
- mediul şi locaţia în care are loc inspecţia;
- orientarea şi dimensiunea defectului.
Deoarece acţiunile de mentenanţă ale structurii sunt programate pe baza lungimii
potenţiale a fisurii, trebuie ca incertitudinea inspecţiei să fie caracterizată în termenii
lungimii fisurii.
3.12.1. Probabilitatea detectării fisurii (POD)
Pentru toate fisurile de o anumită lungime, probabilitatea detectării fisurii este

postulată ca fiind proporţia fisurilor ce vor fi detectate printr-o tehnică NDE atunci când
este aplicată de către operatori calificaţi unui număr de elemente componente într-un
mediu de lucru definit.
Prin POD, capacitatea unei tehnici NDE se exprimă în termeni probabilistici, figura
3.19.
POD max
1
Probabilitatea
POD: probabilitatea detectarii fisurii
POD+PND=1 (evenimente complementare)
PND: probabilitatea nedetectarii
a0 Lungimea fisurii , a
Fig. 3.19. Probabilitatea detectării fisurii
71
Variaţia POD-urilor în funcţie de dimensiunea fisurii este prezentată în mod

schematic.
Tendinţa variaţiei poate expune un prag minim al fisurii, a0, ce indică faptul că
defectele trebuie să aibă o anumită dimensiune minimă înainte să poată fi detectate.
Peste acest prag POD creşte o dată cu dimensiunea defectului.
Curba POD atinge în final o valoare maximă PODmax unde nedetectarea este
guvernată de alţi factori cum ar fi eroarea umană, (fiabilitatea umană) care domină
procesul de detectare.
Creşterea POD prin diverse mijloace (de exemplu prin folosirea unei interpretări mai
puţin discriminatorii a semnalelor), elimină posibilitatea ca o componentă fără defect să fie
clasificată incorect ca fiind cu defect.
Probabilitatea alarmei false se poate defini ca fiind fracţiunea de încercări în urma
cărora o componentă fără defect este clasificată ca fiind cu defect.
Pe lângă o POD ridicată, şi o tehnică NDE de încredere ar trebui să aibă o
acurateţe corespunzătoare de determinare a dimensiunii . Acurateţea dimensionării
măsoară diferenţa dintre dimensiunea reală a defectului şi dimensiunea estimată prin
NDE. Erorile de dimensionare pot fi sistematice sau aleatoare. Cele aleatoare sunt de
regulă descrise de distribuţiile statistice.
POD şi PND reprezintă probabilităţi legate de evenimente complementare (exclusiv
reciproc).
POD poate fi estimată doar prin intermediul experimentelor NDT planificate statistic
pe epruvete (probe) ce conţin defecte de dimensiune cunoscută.
Metodele statistice folosite pentru estimarea POD sunt:
- procesarea datelor Reuşită/Eşec;
- procesarea datelor sub formă de răspunsuri-semnal corelate cu dimensiunea
fisurii;
- analiza probabilităţii maxime dintre parametrii funcţiei POD;
- incertitudinea estimată prin limite de încredere inferioare (CB - conservatoare)
pentru POD.
Intervalul de incredere
Limita superioara
de incredere Valoarea medie
POD
a POD
Limita inferioara
de incredere
a0 Lungimea fisurii , a
Fig. 3.20. Exemplu: CB 97,5% inferioară la curba POD pentru 95% interval de încredere.
72
Metodele Bootstrap (eşantionare prin simulare pe calculator) sunt foarte eficiente

pentru stabilirea intervalelor de încredere parametrice şi neparametrice ale POD în funcţie
de curbele dimensiunii fisurilor.
Prin NDE repetate de aceeaşi echipă sau de echipe diferite, cu aceeaşi tehnică şi
cu aceeaşi procedură, un anumit defect poate fi detectat sau nu, iar dacă este detectat i se
pot da dimensiuni diferite, figura 3.21.
Fig. 3.21. Arbore de evenimente pentru examinări nedistructive
Evaluarea optimistă a avantajului NDE repetat
- La prima examinare, probabilitatea de reuşită este POD iar probabilitatea de a nu

detecta defectele este (1-POD).
- După n inspecţii, probabilitatea de reuşită este: PODn 1 (1 POD) n , având în
vedere distribuţia binomială.
Această evaluare este optimistă deoarece consideră că un rezultat al NDE este
independent de celelalte, iar erorile implicate sunt aleatorii (fără părtinire). În realitate
73
acest lucru este greu de obţinut deoarece, de regulă, evaluarea într-o inspecţie este
influenţată de ceea ce s-a descoperit la inspecţiile precedente.
Evaluarea pesimistă
- Rezultatul fiecărei examinări NDE este în strânsă legătură cu rezultatul altor
examinări.
- Probabilitatea ca cel puţin într-o examinare defectul să fie detectat este evaluat
prin probabilitatea maximă de detectare în inspecţiile individuale.
PODn Max(POD1 , POD2 ,...PODn )
Exemplu: Se consideră patru NDE-uri succesive cu probabilităţi de 35%, 75%,
88% şi 57%.
Cel mai optimist POD, după patru inspecţii este:
PODn 1 (1 0,65)(1 0,75)(1 0,88)(1 0,57) 0,995485, mai exact 99,5%.
Cel mai pesimist este: PODn=88%.
Ca urmare PODn real este între limitele anterioare.
Răspunsul NDE obţinut de la un sistem NDE poate lua forma:
- unui rezultat sub formă de semnal;
- unei imagini directe sau indirecte.
Condiţiile acceptabile se pot diferenţia (discrimina) de condiţiile inacceptabile prin:
- Discriminarea pragului de la ieşirile electronice;
- Recunoaşterea modelului prin analizarea imaginii şi discriminarea pragului.
Discriminarea semnelor sau imaginilor prag se poate face:
- prin proceduri automate;
- de către operatori umani.
Legătura pozitivă dintre răspunsul NDE şi funcţionalitatea şi fiabilitatea structurală a
sistemului este, în principal, funcţie de:
calibrare;
criterii de acceptare;
accesibilitatea inspectării;
condiţiile de suprafaţă;
materialul de inspectare;
compatibilitatea;
mediul de inspectare;
specificaţii/proceduri NDE directe;
calificări operatori;
organizarea muncii şi disciplină, motivaţie, etc.
O înţelegere primară a ingineriei NDE, presiunile economice şi sociale pentru a
rezolva sistemele tehnologice cu probleme şi atitudinea şi practica sistemelor legate,
poate conduce la un optimism excesiv şi la o relaţie negativă dintre evaluarea NDE şi
funcţionalitatea şi fiabilitatea sistemului. Aşadar, consecvenţa şi fiabilitatea ridicate ale
recunoaşterii şi discriminării modelului se pot realiza de către operatorii umani.
Examinarea şi măsurătorile NDE sunt de regulă indirecte. Semnalele pozitive ale
defectelor pot fi generate de surse nerelevante cum ar fi:
74
- rugozitatea suprafeţei, structurale granulare, tensiunile remanente, etc.;

- semnalele pozitive de la sursele nerelevante generează un "zgomot" inerent
specific NDE aplicat.
Fig. 3.22. Defecte mari
Fig. 3.23. Defecte medii
75
Fig. 3.24. Defecte mici
Discriminarea semnalelor de ieşire NDE trebuie derivate din acele semnale care
trec pragul zgomotului de aplicare.
Raportul semnal - zgomot (de ex. STN = xm/x0) este o măsură a calităţii unei
proceduri NDE.
Procedurile standard pentru STN crescător pot fi folosite pentru creşterea
performanţei globale a procedurilor NDE. Sursa dominantă de zgomotul la NDE nu este
zgomotul electronic (care poate fi redus prin filtrare şi alte tehnici) ci este generat de
semnale nerelevante (condiţii de suprafaţă, dimensiunea grăuntelui, etc.).
3.12.2. Managementul NDE
Măsurătorile NDE şi evaluarea datelor reprezintă un proces complex cu variaţii

accidentale inerente, atât în ceea ce priveşte procesul de măsurare cât şi obiectul testului.
Atunci când este implicată şi detectarea fisurilor, acceptarea / respingerea reprezintă un
proces de luare a deciziilor probabilistic binar.
Real Pozitiv (RP): există o fisură şi ea se detectează:

M(D,d) - numărul total de observaţii pozitive reale;
P(D/d) - probabilitatea de a avea observaţii pozitive reale.
Fals Pozitiv (FP): nu există o fisură dar ea se detectează:
M(D,n) - numărul total de observaţii pozitive false;
P(D/n) - probabilitatea de a avea observaţii pozitive false.
76
Fig. 3.25. Procesul de luare a deciziilor
Fals Negativ (FN): există o fisură dar nu se detectează:

M(N,d) - numărul total de observaţii negative false;
P(N/d) - probabilitatea de a avea observaţii negative false.
Real Negativ (RN): nu există o fisură şi nu se detectează:
M(N,n) - numărul total de observaţii negative reale;
P(N/n) - probabilitatea de a avea observaţii negative reale.
M(D,d) + M(N,d) = numărul total de defecte existente (numărul de rezultate ce dau

naştere unor şanse pentru apeluri pozitive).
M(D,n) + M(N,n) = numărul total de observaţii fără defecte (numărul de şanse
pentru alarme false).
Probabilităţile de tip P(X/x) sunt probabilităţi condiţionale. Datorită interdependenţei
(prin definiţie) trebuie luate în considerare doar două probabilităţi pentru a cuantifica
decizia de acceptare / refuz.
3.12.3. Probabilităţi condiţionale în procesul de discriminare prin NDE
Probabilitatea observaţiilor pozitive adevărate P(D,d) se identifică cu probabilitatea

detectării, POD:
M(D, d) Numarul apelurilor pozitive reale

POD P(D,d) sau
M(D, d) M(N, d) Numrul defectelor
Probabilitatea observaţiilor pozitive false P(D,n) se identifică cu probabilitatea

alarmelor false, PAF:
77
M(D, n) Numarul de alarme false reale

PAF P(D,n) sau
M(D, n) M(N, n) Sanse de alarme false
Generarea curbelor POD

Un număr de piese de testare ce conţin defecte (fisuri) sunt supuse unei proceduri
NDE specifice iar rezultatele sunt înregistrate ca un singur punct - mostră în termeni de
apelare pozitivă (defect detectat) sau apelare negativă (lipsă defect). Se evaluează
dimensiunea defectului, a. Procedura NDE este repetată de către acelaşi operator sau de
operatori diferiţi.
Modelele reale ale defectelor existente la piesele de testare sunt evaluate printr-o
metodă de referinţă (exactitatea acceptată) sau, în cele mai multe cazuri, prin tăierea
piesei de testare pentru examinarea existenţei defectelor şi măsurarea geometriei şi
locaţiei dimensiunii defectelor. Prin compararea apelurilor pozitive şi negative cu modelul
real (număr, dimensiune, locaţie) ale defectelor din piesa de testare, se evaluează
numărul apelurilor pozitive reale şi numărul de defecte determinat post - factum. POD se
calculează funcţie de dimensiunea fisurii cu formula de mai sus. Evaluarea POD este o
întreprindere lungă şi costisitoare. Noi tendinţe sunt reprezentate de simularea POD pe
computer. PAF sau rata apelurilor false nu se reflectă în curbele POD. Ea trebuie
înregistrată separat şi folosită ca supliment în evaluarea calităţii procedurilor NDE.
3.12.4. Curbele ROC (caracteristici operaţionale relative)
Datele necesare pentru formarea curbelor ROC sunt datele POD şi PAF la o
anumită dimensiune a fisurii, a.
POD (evaluarea pozitivă reală) este evaluată ca opusul lui PAF (evaluare pozitivă
falsă) la o anumită dimensiune a fisurii, a. De regulă, dimensiunea fisurii este fixată la
limita critică de prag a procedurii NDE.
Performanţa ridicată a operatorului pentru o anumită procedură NDE se vede atunci
când se obţin POD ridicate şi PAF scăzute. în aceste condiţii se realizează graficul pentru
o curbă ROC dorită (ţintă). Procedura se repetă pentru diferiţi operatori şi se estimează
POD şi PAF. Performanţa celor mai calificaţi operatori ajunge aproape de partea
superioară - stângă a graficului ROC (discriminare ridicată). Astfel, se stabileşte o zonă de
acceptare pentru operatorii calificaţi. Operatorii cu performanţe ce nu se înscriu în zona de
acceptare sunt recalificaţi prin formare sau sunt distribuiţi în alte domenii. Diagonala în
reprezentarea ROC este legată de discriminarea independentă de procesul NDE, mai
exact reprezintă linia unei presupuneri total aleatoare.
3.12.5. Influenţa pragului de acceptare
Se consideră aplicarea unei proceduri NDE pentru un defect mare, la o separare

corectă a semnalului şi sunetului. Posibilităţi privind poziţionarea pragului de acceptare:
a) Pragul de acceptare se plasează prea sus; unele defecte nu se vor observa; POD este
redusă;
78
b) Pragul de acceptare se plasează prea jos; numărul de respingeri va creşte şi vor rezulta
alarme false; PAF este crescută şi se vor respinge părţi bune;
c) Pragul de acceptare se plasează la un nivel corespunzător; va rezulta discriminarea
clară.
Influenţa plasării pragului de acceptare (discriminare) la riscul de cedare se poate
face prin analiza sensibilităţii.
Fig. 3.26. Reprezentarea ROC
Intensitatea semnalului de răspuns

N – zgomot; S – semnal; DT – prag de discriminare
Fig. 3.25. Influenţa pragului de acceptare
79
3.12.6. Factorul uman
Cu excepţia cazului în care procesul de inspecţie NDE este complet automat,

competenţa şi fiabilitatea operatorului uman este cea mai mare variabilă care afectează
fiabilitatea inspecţiei. Competenţa operatorului poate varia semnificativ de la un operator la
altul dar şi la acelaşi operator.
Factori ce afectează fiabilitatea (siguranţa) factorului uman în procesul NDT:
- calificarea: educaţie, formare şi experienţă (competenţă);

- calităţi înnăscute: dexteritate, vigilenţă şi capacitatea de discriminare vizuală (în
recunoaşterea tiparelor), temperament;
- mediul de lucru: temperatură, zgomot, munca personalului şi echipamentul de protecţie;
- sănătate, atitudine mentală, motivaţie;
- mediu micro-social: relaţii interumane cu colegii de echipă, ierarhie clară, supervizare
pozitivă, tensiuni, determinare de meserie, viitoarele proiecte ale organizaţiei (companiei).
Capacitatea, nivelul de performanţă şi fiabilitatea operatorilor umani pot fi măsurate,
cuantificate şi verificate prin demonstraţii pe hardware similar şi epruvete de testare care
fixează limitele de performanţă ale procedurii NDE.
Dacă echipamentul de inspecţie, materialele sau procesul de inspecţie pot varia,
operatorii umani nu pot obţine o discriminare corectă şi stabilă şi o interpretare a
rezultatelor NDE.
Fiabilitatea factorului uman este considerată a fi cauza primară a rezultatelor NDE,
incorecte sau deficiente.
Bibliografie
1. Gheorghe ILIE, Securitatea proceselor şi calitatea vieţii - Managementul riscului,

http://www.revista-alarma.ro/pdf/Managementul%20riscului.pdf.
2. ILIE, GHEORGHE; URDĂREANU, TIBERIU – Securitatea deplină, Editura UTI,
Bucuresti, 2001.
3. ILIE, GHEORGHE; STOIAN, ION; CIOBANU VIOREL – Securitatea informaţiilor,
Editura Militară, Bucuresti,1996.
4. 5URDĂREANU, TIBERIU; ILIE, GHEORGHE; BLAHA, MIRCEA –Securitatea
instituţiilor financiar-bancare, Editura UTI
80
DETECTAREA DEFECTELOR ÎN SISTEMELE DINAMICE
Capitolul 4. DETECTAREA DEFECTELOR ÎN SISTEMELE DINAMICE
4.1. Noţiunea de defecţiune

4.2. Diagnoza defectelor
4.3. Modelarea matematică a unui traductor sau a elementului de execuţie defect
4.4. Metode analitice pentru detecţia şi localizarea defectelor
4.5. Analiza sistemelor cu elemente de execuţie defecte
4.6. Sinteza comenzilor în cazul defectării elementelor de execuţie
4.7. Diagnoza defectelor în instalaţiile industriale
4.1. Noţiunea de defecţiune
Încetarea aptitudinii unui produs, bloc, sistem etc. de a-şi îndeplini funcţia specificată,
se numeşte defectare sau cădere. Cauzele defectării pot fi foarte variate, reprezentând
circumstanţele legate de proiectare, fabricaţie sau utilizarea produsului, care au condus la o
comportare necorespunzătoare a acestuia .
Defectarea poate fi: inerenta (atunci când aceasta provine de la slăbiciuni proprii ale
produsului sau de la elemente ale acestui produs, livrate de terţi în condiţii în care solicitările
reale nu depăşesc posibilităţile admisibile ale acestuia) sau datorate utilizării
necorespunzătoare (atunci când acesta provine ca urmare a unor solicitări ce depăşesc
posibilităţile admisibile ale produsului - acest tip de defecte nu caracterizează produsul şi nu
se iau în consideraţie la calculul fiabilităţii).
Problema detectării şi izolării defectelor este una complexă. Necesitatea obţinerii unor
performanţe în diagnoză, fără instalarea unor echipamente redundante sau dedicate
scumpe, forţează dezvoltarea programelor de diagnoză prin adoptarea de tehnici
disponibile şi descoperirea de informaţii “ascunse” în procesul tehnologic, [30]. Realitatea
sistemelor industriale oferă inginerului însărcinat cu implementarea funcţiilor de
monitorizare, modele slabe, inadecvate, bazate pe lipsa redundanţei, număr insuficient de
măsuri, distorsiuni în datele achiziţionate, perturbaţii nemodelate.
Un defect se defineşte ca: “o deviaţie nepermisă a unei proprietăţi caracteristice ce
duce la inabilitatea îndeplinirii scopului propus”.
Pentru problema detectării şi izolării defectelor în sistemele dinamice au fost propuse
mai multe abordări incluzând utilizarea arborilor de defectare, (cap.2), filtre Kalman,
observatori, tehnici de paritate a spaţiului şi filtre de detecţie, etc.
81
Toate metodele de detectare a defectelor utilizează date redundante (suplimentare)

obţinute fie direct, când există două sau mai multe traductoare pentru măsurarea unei
variabile a procesului, fie analitic, când o variabilă a unui proces este determinată printr-un
model matematic. Aceste relaţii de redundanţă pot fi exploatate pentru a genera semnale
reziduale. În condiţii normale de funcţionare aceste semnale reziduale sunt “mici” dar pot
afişa variaţii distincte la apariţia defectului. Procesul de diagnoză a defectului constă în trei
etape, [16]:
a) Procesul de modelare (estimarea stării, estimarea parametrilor, teoria deciziei
statistice, etc.);
b) Generarea semnalelor reziduale. Acestea sunt independente de măsurătorile
reale dar, reflectă efectele modelării incerte, zgomot şi defectele componentelor. În
absenţa defectelor şi erorilor mari de modelare, semnalele reziduale nu prezintă abateri
arătând o anumită corespondenţă între măsurători şi detecţia bazată pe modelare;
c) Analiza semnalelor reziduale. Datorită efectelor zgomotului şi a modelului incert,
semnalele reziduale trebuie examinate cu atenţie pentru a permite determinare prezenţei
unor defecte (detectare)şi precizarea componentelor care prezintă defecte (izolare).
4.2. Diagnoza defectelor
Un defect cauzează o degradare în comportarea sistemului dar nu conduce

neapărat la o cădere totală a instalaţiei. Sistemul poate continua să funcţioneze la un nivel
mai scăzut, motiv pentru care, căderea se poate produce dacă defectul nu este detectat la
timp. Sarcinile unui sistem de monitorizare a defectelor sunt, [11]:
• detectarea defectului: o indicaţie binară dacă defectul s-a produs sau dacă acesta nu
s-a produs;
• izolarea defectului, reprezintă a doua sarcină a diagnozei defectului; aceasta
înseamnă detectarea traductorului sau a elementului de execuţie care prezintă defect;
• sinteza comenzilor în condiţionarea defectului care trebuie să asigure viabilitatea
sistemului (posibilă într-o mai mică măsură).
Problema detectării şi izolării defectului este prezentată în figura 4.1, [66].
În general, modelul matematic al unui proces are următoarea expresie:
Y f (U , N , , X ) (4.1)
unde s-a notat cu:
Y – variabile de ieşire măsurabile;
U - variabile de intrare măsurabile;
Θ - parametri procesului nemăsurabili;
N - semnale nemăsurabile de perturbaţii (preluate din proces şi din sistemele de
achiziţie şi control);
X – variabilele stării interne (parţial măsurabile şi parţial nemăsurabile).
82
Fig. 4.1. Structura generalizată a modelului bazat pe metodele de detectare şi izolare a

defectelor
4.3. Modelarea matematică a unui traductor sau a elementului de execuţie

defect
In figura 4.2 este prezentat sistemul generalizat cu toate posibilităţile de defect,

[30]. Semnificaţia variabilelor este următoarea:
Uc- intrările dorite pentru control;
Ud- defecte la dispozitivul de acţionare;
Ur- acţionarea instalaţiei (intrare reală);
Yc- ieşirea actuală a instalaţiei;
Yd- defectele senzorului;
Yr- ieşirea măsurată a instalaţiei.
Fig. 4.2. Modelul analitic al traductoarelor şi elementelor de execuţie defecte
83
Considerăm două clase de defecte: defecte independente ale senzorilor şi defecte

independente ale dispozitivelor de acţionare.
Este posibilă modelarea defectelor la dispozitivele de acţionare sau la senzori ca
semnale adiţionale, aşa cum indică figura 4.2. Se presupune că Uc(t) este intrarea corectă
(dorită) a instalaţiei şi Ur(t) este intrarea reală (actuală) a instalaţiei, modificată de
semnalul de eroare Ud(t). Printr-o selecţie corectă a semnalelor Udi(t) putem reprezenta
diferite defecte pentru dispozitivul de acţionare “i”. În particular, dacă acesta se blochează
în poziţia iniţială neproducând nici o ieşire, atunci Udi(t) = -Uci(t). Dacă apare o abatere bi
pentru dispozitivul de acţionare respectiv, din diferite motive, atunci Udi(t) = bi. În final dacă
dispozitivul de acţionare “i” este blocat la o valoare constantă bi, atunci Udi(t)=bi -Uci(t).
Defectele multiple pot fi modelate speficicând faptul că, mai multe elemente ale lui Ud(t)
trebuie să fie diferite de zero.
Defectele senzorilor pot fi reprezentate într-o manieră asemănătoare pe baza unei
alegeri corespunzătoare a semnalelor Ydi(t). Variabilele Uc(t) şi Yr(t) reprezintă semnalele
externe disponibile pentru diagnoza defectelor, iar Ur(t) şi Yc(t) sunt semnale interne sau
inaccesibile.
4.4. Metode analitice pentru detecţia şi localizarea defectelor
4.4.1. Detecţia şi localizarea defectelor utilizând analiza sensibilităţii inverse
Din practica inginerească este bine ştiut că, un sistem dinamic nu răspunde la fel la
toţi stimuli exteriori (mărimi de comandă sau perturbaţii). Se spune că sistemul este mai
sensibil la comanda ui sau la perturbaţia ξj. În mod similar, modificarea unuia sau a mai
multor parametri din structura internă, face ca starea şi ieşirea sistemului să se abată de la
traiectoria neperturbată, sistemul fiind mai sensibil la unele modificări faţă de altele. Toate
aceste observaţii au condus la necesitatea analizei sensibilităţii sistemului care cuprinde
următoarele aspecte:
- analiza sensibilităţii directe – ASD;
- analiza sensibilităţii inverse – ASI.
În cazul ASD se urmăreşte determinarea influenţelor pe care le au variaţile stării
iniţiale ale parametrilor şi ale comenzilor, asupra evoluţiei în timp a stării şi ieşirii
sistemului.
În cazul ASI se porneşte de la măsurarea abaterilor traiectoriilor stării şi ieşirii
sistemului perturbat faţă de traiectoriile ideale generate de un model al sistemului
neperturbat şi se caută determinarea cauzelor care au condus la aceste abateri,
realizându-se o diagnosticare tehnică.
4.4.2. Detecţia şi localizarea defectelor utilizând metoda filtrelor multiple
Metodele de detectare a defectelor bazate pe compararea ipotezelor multiple se

bazează pe utilizarea filtrelor multiple cu funcţii corespunzătoare.
84
Alocând ipoteza H0 pentru funcţionarea normală (fără defect) şi Hi, i=1...n, pentru
diferite moduri de defecte, prin analiza cu ajutorul calculatorului şi utilizând semnalele
reziduale pentru fiecare filtru, sunt generate funcţiile corespunzătoare (probabilităţile de
defect) pentru Hi, acestea oferind o indicaţie asupra defectului. Uneori, poate fi utilizat
modul de alcătuire a fiecărui filtru şi poate fi aleasă ipoteza cea mai plauzibilă ca mod de
defect. Principalul dezavantaj al metodei constă în numărul mare de modele utilizate.
4.4.4. Expertizarea stării sistemului
Pentru a realiza o expertizare de stare corectă, se porneşte de la modelul

matematic, [66]:
xk 1 Ak Bd uk (4.2)
yk Cd xk (4.3)
Fie xk vectorul de stare real, în timp ce x k reprezintă vectorul stării estimate. Relaţia
cunoscută, ce descrie dinamica estimatorului de stare este:
xk 1 Ad x k Bd u k L yk Cd x k (4.4)
Alegerea matricii câştig L se face astfel încât (Ad-LCd) să fie stabilă.
4.5. Analiza sistemelor cu elemente de execuţie defecte
Pentru a analiza comportamentul unui sistem, atunci când unul sau mai multe
elemente de execuţie sunt blocate, vom considera următoarea relaţie :
ir 1 ki i ki i0 i 1, 2, 3 (4.5)
în care:
ki=0 pentru starea în care elementul de execuţie este în funcţiune;
ki=1 în condiţii de defect şi elementul de execuţie este blocat în poziţia (θi0; θir),
având semnificaţia unei comenzi reale a elementului de execuţie i.
Pentru cazul în care ki=1 putem simula un element de execuţie care nu funcţionează şi
rămâne blocat, θi0. În concluzie, apariţia unui defect este echivalentă cu o modificare a
structurii ecuaţiei de stare pentru elementele de execuţie. Vectorul de comandă are
expresia :
1r 1 10
Er 2r I KD 2 KD 20 (4.6)
3r 3 30
în care:
85
k1 0 0
KD 0 k2 0 (4.7)
0 0 k3
este numită matrice de defect . Când KD=0 sistemul nu are nici un defect.
T
Vectorul 0 10 20 30 reprezintă poziţia de blocaj a elementului de
execuţie. Ca urmare, putem studia comportamentul în condiţii de defect fixând matricea de
defect. Polinomul caracteristic al sistemului este:
L( s) det( sI As ) 1 det[ I ( sI As ) 1 AD ] (4.8)
şi, dacă presupunem că sistemul fără defect este stabil , nu ne rămâne decât să analizăm
condiţiile în care soluţiile ecuaţiei sunt în semiplanul stâng al planului complex:
det[ I ( sI As ) 1 AD ] 0 (4.9)
4.6. Sinteza comenzilor în cazul defectării elementelor de execuţie
Dacă sistemul de control este proiectat folosind un controlor dinamic sau static,
atunci putem asigura controlabilitatea în cazul defectării unui element de execuţie, dacă
acesta nu este interferat în structura sistemului de control. Mai mult, acţiunea controlerului
asupra canalului defect (care caută să împiedice apariţia unei erori) perturbă puternic
celelalte canale pentru că acele ieşiri vor tinde repede spre valoarea minimă sau maximă.
Pentru a descrie simplu (matematic) un sistem defect avem următoarele ecuaţii:
o
x p (t ) Ap x p (t ) B p 1 K D K C ur (t ) B p K D u0 (4.10)
y(t ) C p x p (t ); ur (t ) f v(t ) y(t ) (4.11)
unde: KD = diag[ki] cu ki=0 pentru funcţionare normală şi kj =1 pentru defectarea

elementului de execuţie pe canalul j. Trebuie rezolvată problema determinării coeficienţilor
matricii KC, astfel încât procesul să poată fi menţinut în starea dorită. În acest caz,
produsul (I-KD )KC are linia j cu toate elementele zero, unde (I-KD)=diag[aii ] cu aii =1 şi ajj
=0, celelalte elemente aik fiind zero. Pentru că este folosită cu variabile standard, starea
statică prognozată va corespunde la xs=0, urs=0, ys=0. Se foloseşte indicele “d” pentru
valorile variabilelor statice în condiţii de defect. În aceste condiţii, ecuaţile (4.10-4.11)
devin:
Ap x p (t ) B p 1 K D K C ur (t ) B p K D u0 0 (4.12)
yd C p Ap B p I K D K C u rd K D u0 ( 4.13)
Sinteza comenzii este considerată rezolvată dacă matricea KC şi/sau vectorul de

comandă urd sunt determinaţi pentru o matrice KD şi vectorul u0.
86
4.7. Diagnoza defectelor în instalaţiile industriale
Diagnoza defectelor: determinarea tipului, locaţiei şi timpului de detectare a

defectului. Acest proces urmează detectării defectelor şi include izolarea şi identificarea
defectelor.
Sistemele de detectare şi diagnoza a defectelor (FDD - Fault Detection and
Diagnosis): funcţionarea acestora presupune următoarele etape:
1. Detectarea defectelor: determinarea prezentei unui defect în sistem şi timpul de
detectare; indică dacă s-a produs un eveniment nedorit în sistemul de supraveghere;
2. Izolarea defectelor: determinarea tipului de defect, a locului de producere a defectului şi
a momentului de detectare; urmează detectării defectelor. Se determină subsistemul
funcţional care se află la originea anomaliei şi progresiv se rafinează această determinare
pentru a izola organul sau dispozitivul elementar defect.
4. Identificarea defectelor: determinarea mărimii şi comportării în timp a defectului;
urmează etapei de izolare a defectelor. Se determină cauza care a generat defectarea
constatată.
4.7.1. Compararea diferitelor metode de detectare a defectelor
Diferitele abordări ale detectării bazate pe model a defectelor au diferite proprietăţi

în ceea ce priveşte detectare diverselor tipuri de defecte. Pentru o bună aplicabilitate,
trebuiesc luate în considerare următoarele aspecte:
 înscrierea defectelor reale în reziduurile generate;
 viteza de dezvoltare a defectului (abrupt, incipient);
 cunoştinţe apriori asupra modelului (structura, parametrii);
 excitaţia prin semnalele de intrare (static, dinamic);
 extinderea informaţiilor pentru o diagnoză a defectelor în adâncime.
Metodele cu estimarea parametrilor sunt potrivite, în special, pentru detectarea

defectelor multiplicative (modificări de parametri). Aceste schimbări au loc, în principal, în
proces sau în elementul de execuţie. Estimarea parametrilor produce de asemenea câteva
simptome pentru procesele SISO. Ele pot fi folosite direct pentru anumite clase de procese
neliniare şi de asemenea pentru caracteristici statice neliniare. Oricum, ele necesită o
excitare a intrărilor procesului cu un anumit spectru de frecvenţă. Aceasta nu este o
problemă pentru multe procese cu modificări ale intrărilor în funcţionarea normală, ca de
exemplu: servo-motoare, maşini unelte, vehicule, etc. Pentru procese cu o funcţionare
preponderent staţionară, ca de exemplu: procesele industriale sau chimice, un mic semnal
de excitaţie poate fi permis daca se presupune apariţia unui defect. Metodele cu estimare
a parametrilor deţin o structură modulară, unificată, şi, de aceea, ele pot fi uşor
configurate. Calcularea coeficienţilor procesului depinde de fiecare proces în parte.
Ecuaţiile de paritate sunt folosite, în special, pentru detectarea defectelor aditive. Ele
apar pentru senzori, elemente de execuţie şi chiar pentru proces (de exemplu:
87
scurtcircuite). Oricum, modelul folosit pentru proces trebuie să descrie destul de precis
procesul real. Un avantaj îl constituie efortul relativ mic de calcul şi faptul că pentru o parte
a defectelor nu sunt necesare excitări ale intrărilor. Ecuaţiile de paritate sunt foarte
sensibile la perturbaţii nemăsurabile ale procesului, care nu au fost înlăturate în timpul
proiectării. Reziduuri multiple sunt obţinute doar pentru semnale de ieşire multi -
măsurabile.
Observatorii de stare au proprietăţi similare cu cele ale ecuaţiilor de paritate. Ei sunt
potriviţi pentru defecte aditive. Efortul de proiectare este relativ mic pentru defecte
sensibile la filtre şi relativ mare şi dependent de proces pentru celelalte. O diferenţă de
bază între aceste metode este reprezentată de faptul că estimarea parametrilor este
proiectată să elimine valorile constante ale semnalelor perturbate iar observerii de stare şi
ecuaţiile de paritate să determine valorile dependente de timp din semnalele neperturbate.
De aceea răspunsul unui estimator de parametru pentru semnalele cu zgomot este mai
încet dar mai precis. Observerii de stare reacţionează mai rapid dar cu valori nu foarte
relevante (cu dependenţă mare). Daca estimarea de parametrii este proiectată pentru
parametrii dependenţi de timp sau dacă se includ modele dinamice pentru parametri
(Isermann, 1992a), estimarea parametrilor are efecte rapide asupra suprimării zgomotelor.
Din acest motiv, abilitatea de urmărire rapidă a modificărilor abrupte depinde de
proiectarea lor, atât pentru estimarea parametrilor cât şi pentru estimarea stărilor.
4.7.2. Combinarea diverselor metode de detecţie
Daca toate tipurile de defecte trebuie detectate, diferite metode de detectare trebuie
integrate astfel încât să se folosească avantajele proprii fiecărei metode. Cum în
majoritatea cazurilor, parametrii modelului nu sunt cunoscuţi, este natural să se înceapă
cu o estimare a parametrilor. Atunci pot rezulta următoarele combinaţii de metode de
detecţie bazate pe model:
I) Estimarea secvenţiala a parametrilor şi a stării:
 estimarea parametrilor pentru obţinerea modelului;
 estimarea stării pentru detectarea rapidă a modificărilor;
 estimarea parametrilor (la cerere) pentru diagnoza defectelor în adâncime;
II) Estimarea secvenţiala a parametrilor şi ecuaţii de paritate:
 estimarea parametrilor pentru obţinerea modelului - ecuaţii de paritate pentru
detectarea schimbărilor (efort de calcul redus);
 estimarea parametrilor (la cerere) pentru diagnoza defectelor în adâncime;
III) Estimarea parametrilor şi a stării în paralel:
 pentru defecte aditive şi multiplicative;
 dependenţa de excitaţia intrării;
IV) Estimarea parametrilor şi analiza vibraţiilor:
 estimarea parametrilor pentru trasarea defectelor parametrilor;
 analiza vibraţiilor pentru alte tipuri de defecte ca instabilitatea, bătaia unui
mecanism şi alte defecte specifice maşinilor rotative;
88
Modul de integrare depinde foarte mult de proces, de defectele posibil de detectat şi de

mijlocul de calcul disponibil. în unele cazuri integrarea metodelor de detectare bazate pe
modele ale semnalelor sau ale procesului poate oferi informaţii bune asupra ansamblului.
Diagnoza tehnica se afla la răscrucea mai multor domenii cum ar fi: automatica,
prelucrarea semnalelor sau informatica. Metodele de detectare şi diagnoza a defectelor nu
au un caracter universal. în funcţie de natura proceselor, echipamentelor sau a sistemelor
de conducere trebuie să se pună în practica metode specifice ce ţin cont de tehnologiile
folosite.
Problema consta în detecţia erorilor din proces, element de execuţie sau senzor prin
folosirea dependentelor dintre diferitele semnale măsurate. Aceste dependente sunt
exprimate fie prin modele analitice fie prin modele de date. în domeniul metodelor bazate
pe model, cercetările au progresat semnificativ în ultimii ani.
Scopul acestora nu este doar de a pune în evidenţă dacă un defect este prezent sau
nu (detecţia defectului) ci şi de a determina timpul şi locaţia acestuia (izolarea defectului)
sau a mărimii şi comportării în timp a defectului.
Majoritatea schemelor de detectare şi diagnoza constau în două nivele: un nivel de
generare a simptomelor şi un nivel de diagnosticare. Primul nivel indică starea procesului
(prezenţa sau nu a defectului), folosindu-se semnătura defectelor, în cel de-al doilea nivel
sunt diagnosticate defecţiunile.
Dificultatea în construirea unor scheme de detectare şi diagnoza a defectelor constă în
a găsi acele manifestări semnificative, robuste la zgomote, perturbaţii, incertitudini de
modelare şi modificare a punctului static de funcţionare. Abordările moderne se bazează
pe modele ale procesului şi exploatează relaţiile matematice dintre diferitele semnale
măsurate în proces. Ele permit o diagnosticare în mare profunzime, dar necesită modele
matematice exacte ale procesului.
O modelare analitica bazata pe ecuaţiile fizice ale procesului reprezintă o muncă
laborioasă, în special pentru procese neliniare, dar permite totodată o mare acurateţe în
diagnosticare, datorită posibilităţii de interpretare fizică a parametrilor. Aceste metode sunt
bazate pe estimatori de stare, observatori sau ecuaţii de paritate.
Modelele bazate pe date, cum ar fi reţelele neurale sau funcţiile fuzzy, oferă un
instrument puternic şi rapid de calcul pentru tratarea problemelor de diagnoză.
Complementar acestor metode tehnicile de prelucrare a semnalului pot aduce în domeniul
detecţiei şi diagnozei defectelor noi valente, ţinând cont de utilitatea practică a acestor
tehnici pentru procesele ce conţin elemente în mişcare, maşini rotative, etc. Tehnicile de
prelucrare a semnalelor pentru detectarea defectelor pot fi folosite pentru detectarea
schimbărilor în semnale provenite fie direct din măsurători, fie din reziduuri rezultate în
urma altor tehnici de detectare a defectelor. Utilizarea acestor tehnici vizează analiza în
timp (detectarea unei modificări a proprietăţilor statistice ale semnalelor: medie sau
dispersie), analiza în frecvenţa (detectarea unei schimbări de spectru a semnalului: FFT)
sau analiza în domeniul timp-frecvenţă (STFT, wavelets).
Toate aceste metode şi tehnici sunt prezente în literatura de specialitate la nivel de
cercetări ştiinţifice ale diferitelor grupuri de lucru internaţionale dar lipseşte o prezentare
abordabilă prin prisma unui tutorial însoţit de exemple şi simulări dinamice, accesibil
publicului mai puţin avizat. Din prisma unei prezentări abordabile a noţiunilor de bază în
89
diagnoza tehnică s-au realizat programele de curs structurate pe module pentru

prezentarea noţiunilor şi metodelor specifice domeniului detecţiei şi diagnozei defectelor.
4.7.3. Metode de diagnoza a defectelor
Metodele de diagnosticare a defectelor constau în determinarea tipului de defect cu

cat mai multe detalii posibile, cum ar fi dimensiunea defectului, localizarea şi timpul de
detectare al acestuia. Procedura de diagnosticare este bazata pe observarea simptomelor
analitice şi euristice şi pe cunoştinţe euristice despre proces.
Reprezentarea simptomelor
Intrările mecanismului de inferenţa a defectelor bazat pe cunoştinţe sunt toate
simptomele disponibile ca evenimente iar cunoştinţele relevante pentru defecte despre
proces sunt majoritatea în forma euristica:
a) Simptomele analitice (Sai) - sunt rezultatele verificării valorilor limita ale
semnalelor măsurabile, a metodelor de detecţie a erorilor bazate pe modelul procesului
sau al semnalului şi detectarea schimbărilor.
b) Simptome euristice (Shi) - reprezintă observaţiile personalului ce supraveghează
instalaţia, sub formă de sunete, oscilaţii sau impresii optice (culori, fum), obţinute prin
inspecţie. Evenimentele empirice pot sa fie reprezentate, de obicei, doar sub forma de
masuri calitative, ca de exemplu expresii lingvistice (mic, mediu, mare).
c) Istoria procesului şi statistica defectelor - aceasta categorie de evenimente
depinde de starea generala a procesului, bazata pe funcţionarea anterioara a acestuia.
Aceste evenimente includ informaţii despre timpul de funcţionare, măsurători de sarcina,
ultimele operaţii de întreţinere sau reparaţii. Dacă exista statistici de defecte, ele descriu
frecventa anumitor defecte pentru acelaşi proces sau unul similar. Depinzând de calitatea
acestor măsurători, ele pot fi folosite ca simptome analitice sau euristice. În general,
informaţiile provenite din istoria procesului sunt vagi şi evenimentele rezultate trebuie
considerate ca fiind simptome euristice. Cunoştinţele despre aceste simptome se pot
reprezenta sub forma de şiruri de caractere şi pot include, de exemplu: numere, nume,
valori numerice, valori de referinţă, valori de încredere sau de apartenenta, timp de
detectare, texte explicative.
d) Reprezentarea uniforma a simptomelor - pentru procesarea tuturor simptomelor
într-un mecanism de inferenţa este avantajos sa se folosească o reprezentare uniforma. O
posibilitate este sa se formuleze atât simptomele euristice cat şi cele analitice sub forma
numerelor de încredere 0<c(Si)<1, tratate în sensul abordării probabilistice cunoscute din
teoria probabilităţilor (Freyermuth, 1991). O alta posibilitate este reprezentarea ca functii
membre 0<m(Si)<1 sau seturi fuzzy (Isermann and Ulieru, 1993).
Figura următoare arata câteva exemple pentru cazurile în care simptomul DSi
indica fie creşterea fie descreşterea mărimii urmărite. Primele doua figuri a) şi b) au
avantajul folosirii unei funcţie membru unice în contrast cu figura c) unde trebuie prelucrate
informaţiile pentru 5 funcţii membru, care exprima modificările lingvistice.
90
Fig. 4.3. Funcţiile membre ale simptomelor şi reprezentate ca funcţii fuzzy
Prin aceste tipuri de seturi fuzzy şi funcţii membre corespunzătoare, toate

simptomele euristice şi analitice trebuie reprezentate într-un mod uniform în intervalul
0<m(Si)<1. Aceste reprezentări ale simptomelor sunt apoi intrări ale mecanismului de
inferenţa.
e) Relaţiile dintre simptomele ce caracterizează defectele - propagarea defectelor,
sesizabila prin caracteristici sau simptome, urmăreşte în general relaţiile fizice cauza-
efect, unde proprietăţile fizice şi variabilele sunt conectate cantitativ între ele şi funcţie de
timp. Se întâmplă frecvent, ca legile fizice ce definesc cel mai bine procesul în forma
analitica sa nu fie cunoscute sau sa fie prea complicat de calculat. Daca nu sunt
disponibile informaţii asupra cauzalităţii defect-simptom, se pot aplica metode de
clasificare antrenate experimental. Aceasta conduce la o baza de cunoştinţe nestructurata.
În cazul în care cauzalitatea defect-sistem poate fi exprimata sub forma de reguli if-then,
se pot folosi metode de raţionare. Atât timp cat relaţia cauza-defect nu este cunoscuta, în
majoritatea cazurilor, relaţiile sunt considerate statice.
4.7.4. Diagnoza folosind metode de clasificare
Caracteristicile sau simptomele euristice sunt reprezentate într-un vector:

S =[S1 S2 ... Sn], precum şi defectele corespunzătoare presupuse a fi cunoscute: FT=[F1 F2
T
... Fm].
Elementele vectorului F pot fi binare Fj є [0, 1] , exprimând faptul ca un anumit
defect fie s-a întâmplat, fie nu, sau pot exprima gradual existenta defectului, daca
elementele vectorului F sunt de forma.
Daca nu sunt disponibile alte informaţii despre relaţiile simptom-defect se pot folosi
metode de clasificare sau recunoaştere de forme. Fie Sn vectorul referinţă al
comportamentului normal şi Si vectorul caracteristicilor (simptomelor) asociate unui anumit
defect Fj, atunci relaţia dintre F şi S este învăţată (antrenată) experimental şi memorata
91
pentru fiecare defect j într-o baza de cunoştinţe. Prin compararea stării observate S cu
referinţa normala Sn poate fi concluzionat defectul F. Se poate face distincţia între metode
de clasificare statice sau geometrice, cu sau fără anumite funcţii de probabilitate (Tou and
Gonzalez, 1974). O altă posibilitate este folosirea reţelelor neurale datorita abilităţii lor de a
aproxima relaţii neliniare şi de a genera decizii flexibile. Ariile de separaţie pot fi generate
şi prin clustere fuzzy.
4.7.5. Diagnoza folosind metode de raţionare
Pentru anumite procese tehnice relaţiile de baza între defecte şi simptome sunt
parţial cunoscute. Atunci aceste cunoştinţe a-priori pot fi reprezentate prin relaţii cauzale:
defect – eveniment - simptom.
Stabilirea acestei cauzalităţi se realizează în urma analizei arborilor de defectare
(FTA-fault tree analysis) pornind de la defect - prin evenimente intermediare - la simptom
(cauza fizică) sau prin analiza arborilor de funcţionare (ETA-event tree analysis) pornind
de la simptom la defect (înlănţuirea înainte) (Lee et al., 1985).
Pentru a asigura un diagnostic, informaţia calitativa trebuie exprimata sub forma de reguli:
DACA - ATUNCI . Premisa conţine starea de fapt sub forma simptomelor şi ca intrări iar
concluzia include evenimentele Ek şi defectele Fj ca o cauza logica a faptelor. Daca
aceste simptome indica un eveniment sau un defect, faptele sunt asociate prin conexiuni
şi ori SAU, conducând la reguli de forma:
DACA (S1 şi S2) ATUNCI (E1) ....
DACA (E1 şi E2) ATUNCI (F1) ....
Pentru stabilirea acestor cunoştinţe euristice sunt folosite o serie de abordări aşa
cum sunt prezentate în (Frost, 1986) şi (Torasso and Console, 1989).
In analiza arborilor de defectare, simptomele şi evenimentele sunt considerate ca
variabile binare iar partea condiţionala a regulilor poate fi calculata cu ajutorul algebrei
booleene (Barlow and Proschan, 1975; Freyermuth, 1993). Aceasta procedura nu s-a
demonstrat a fi de succes datorita naturii continue a defectelor şi simptomelor. Pentru
procese tehnice sunt mai potrivite metode de raţionare aproximativa (Isermann and Ulieru,
1993) şi (Ulieru, 1996).
Folosind strategia de înlănţuire înainte, faptele sunt potrivite cu premisele şi
concluziile sunt bazate pe consecinţe logice.
Pentru raţionarea aproximativa simptomele sunt considerate fapte incerte. Aceasta
se poate realiza prin reprezentarea simptomelor ca funcţii de încredere c(Si), funcţii
membre ale seturilor fuzzy m(Si) sau funcţii de densitate probabilistice p(Si).
Raţionarea probabilistica este bazata pe reţele Bayesiene cu probabilităţi
condiţionate pentru cauzalităţi (Pearl, 1988). Pentru a reduce efortul de calcul, simptomele
independente statistic trebuie sa fie presupuse. Atunci formularea este foarte
asemănătoare cu operaţia de însumare-multiplicare din logica fuzzy (Ulieru, 1996).
Raţionarea probabilistica cu logica fuzzy este foarte puternica. Simptomele sunt
reprezentate ca seturi fuzzy cu semnificaţie lingvistică: mic, mediu, mare. Urmează apoi
conform sistemului de reguli fuzzy: fuzzificarea, inferenţa, acumularea şi defuzzificarea.
92
Rezultatul este posibilitatea de a măsura un defect şi mărimea sa (Isermann, 1995; Ulieru,

1996; Ballé and Isermann, 1998).
Datorita generării greoaie a bazei de date s-au dezvoltat sisteme adaptive-fuzzy
pentru raţionamente aproximative. Folosind similitudine dintre sistemele fuzzy şi reţelele
neuronale s-a propus un sistem neuro-fuzzy în care funcţiile membre ale simptomelor şi
conexiunile SI/SAU sunt acordate experimental.
Strategia de înlănţuire înapoi presupune cunoscuta concluzia şi caută toate
premisele posibile. Aceasta abordare este interesanta daca simptomele nu sunt complete.
De aceea, pornind de la simptome cunoscute, sunt alese toate evenimentele şi defectele
posibile (înlănţuire înainte), ulterior aplicând înlănţuirea înapoi, evenimentele şi defectele
posibile sunt considerate premise şi se caută simptoamele lipsa, după care este repornita
căutarea înainte. Aceasta procedura este cel mai bine implementata prin intermediul unui
dialog interactiv şi repetata până când este terminata de către operator.
Exemplu de diagnoza în cazul unei turbine cu aburi
Analizorul VPA 316 este destinat supravegherii şi diagnozei avansate a turbinelor de

putere prin analiza şi monitorizarea complexa a principalilor parametri de stare:
 Vibraţii
 Dilatări
 Temperaturi
 Turaţie
 Calitatea parametrilor electrici
Fig. 4.4. Formele de undă ale acceleraţiei vibraţiilor
Cele 8 intrări pentru accelerometre permit monitorizarea simultana a tuturor

lagărelor turbinei. Fiind sensibile la frecvente înalte, aceste semnale sunt utilizate pentru
detectarea şocurilor, fricţiunilor, defectelor de etanşare şi angrenare, defectelor
generatorului electric.
93
Fig. 4.5. Formele de unda ale vitezei vibraţiilor
Prin integrarea în domeniul timp a acceleraţiei vibraţiilor sunt obţinute formele de

unda ale vitezei vibraţiilor. Parametrii statistici ai acestor semnale sunt utilizaţi pentru
supravegherea turbinei şi semnalarea defectelor datorate dezechilibrelor, dezalinierilor,
dilatărilor neuniforme, asimetriilor de întrefier sau dezechilibrelor electrice.
Spectrele de frecventa sincronizate cu turaţia şi diagrama polara multicanal, prezintă într-
un mod sugestiv starea de funcţionare a fiecărui lagăr şi a turbinei în ansamblu. Fereastra
Parameters Measurement afişează şi supraveghează zeci de parametri selectaţi de către
utilizator. Evoluţia acestor parametri este înregistrată în mod continuu în cadrul ferestrei
Parameters Trend.
Fig. 4.5. Spectrele vibraţiilor, diagrama polară multicanal şi lista parametrilor urmăriţi
Prin analiza traiectoriei arborelui sau a carcasei sunt obţinute informaţii utile în
diagnoza întregului lanţ de arbori. Diagrama orbită FFT descompune mişcarea
monitorizata în elipsele constituente şi calculează parametrii geometrici ai acestora şi
sensul de parcurgere.
94
Fig. 4.6. Orbita compusa, orbitele elementare şi parametrii orbitei selectate
Fig. 4.7. Tabel Excel cu eşantioanele formelor de undă
Parametrii finali şi rezultatele fiecărui tip de analiză sunt înregistrate în format

propriu sau Excel pentru prezentare şi prelucrări specifice.
95
Capitolul V. ANALIZE MACRO-MICROSCOPICE
5.1. Analiza macroscopică - aspecte teoretice

5.2. Analiza suprafeţelor de rupere sau de solidificare
5.1. Analiza macroscopică - aspecte teoretice
Analiza macroscopică constă din examinarea cu ochiul liber, cu lupa sau

stereomicroscopul (mărire maximă 50x), a aspectului exterior al pieselor sau al unei
suprafeţe special pregătite.
Examinarea macroscopică trebuie să constituie prima etapă a unei analize
metalografice. Ea cere un minim de pregătire şi dă informaţii privind natura materialului,
particularităţile structurii de turnare, caracterul şi calitatea prelucrării ulterioare ce conferă
forma # 11411j94l 1;i proprietăţile finale (deformare plastică, aşchiere, sudare, tratamente
termice sau termochimice, etc.), caracterul ruperii şi cauzele acesteia.
Totodată analiza macroscopică permite alegerea zonelor din piesa studiată, care
trebuie ulterior supusă unei analize microscopice mai amănunţite.
Studiul macroscopic se poate efectua pe suprafeţe de rupere (casuri), de
solidificare sau pe suprafeţe şlefuite şi atacate cu un reactiv.
5.2. Analiza suprafeţelor de rupere sau de solidificare
Natura materialului
Informaţii privind calitatea materialului se pot obţine prin corelarea culorii cu
densitatea, proprietăţile magnetice, rezistenţa la coroziune a materialului. Astfel, Cu are
culoarea roşie; alamele cu max. 10% Zn, bronzurile cu Sn, Pb sau Be – roşiatică; alamele
cu mai mult de 10% Zn, bronzurile cu Al – galben, galben – verzui; aluminiul şi nichelul –
gri deschis, puţin mai închis oţelul; zincul – gri albăstrui; fonta-albă, staniul – alb argintiu;
fontele cenuşii – gri închis. În casura proaspătă a fontelor cenuşii, grafitul se desprinde ca
un praf negru, unsuros.
După densitate, materialele metalice sunt: ultrauşoare (r<2g/cm3): Mg, Be; uşoare
(2<r<4): Al, Si; semiuşoare (4<r<6): Ti, V, Ge; grele (6<r<10): Zn, Sn, Cr, Mn, Fe, Co;
foarte grele (10<r<15): Ag, Pb, Hg; deosebit de grele (r>15): Au, Pt, Os.
96
ANALIZE MACRO-MICROSCOPICE
După proprietăţile magnetice, materialele pot fi:

- diamagnetice, slab respinse de câmpul magnetic: Cu, Au, Ag, Zn;
- paramagnetice, slab atrase de câmpul magnetic: Al, Bn, Mg, Pt, Cr, Ti, oţel
inoxidabil austenitic etc;
- feromagnetice, puternic atrase de câmpul magnetic: Fe, Co, Ni şi aliajele lor,
feritele, etc.
După rezistenţa la coroziune, exprimată prin viteza de coroziune, materialele: se pot
clasifica în: necorodabile (v<0,001 mm/an); stabile (v<0,05 mm/an); corodabile
(v>1mm/an).
Materialele necorodabile şi stabile se acoperă cu o peliculă de reacţie protectoare;
cele corodabile formează un strat poros de reacţie ce evoluează în timp. Astfel, probele
din oţel inoxidabil sunt necorodabile în atmosferă normală. până la 780°C.
Structura şi defectele de solidificare

În casura unui lingou se poate urmări structura acestuia. Se disting trei zone cu
granulaţie diferenţiată: zona exterioară cu granulaţie fină, zona columnară dendritică şi
zona centrală cu grăunţi echiaxiali mari. Extinderea acestor zone depinde de compoziţia
chimică şi condiţiile de turnare. Astfel, structura echiaxială cu bune proprietăţi de
deformare este favorizată de prezenţa impurităţilor, viteze lente de răcire, agitarea topiturii
(fig. 3.1).
Secţiunea longitudinală prin lingou pune în evidenţă defectele de solidificare. La un
oţel necalmat (Si <0.07%), retasura (golul de contracţie) este dispersată în masa metalică
(fig.3.2.a). La un oţel calmat (Si>0.17%), retasura este concentrată, închisă printr-o punte,
ca în figura 3.2.b.
În jurul retasurii se adună impurităţile, determinând neomogenităţi chimice –

segregaţii, care se disting cu ochiul liber prin cloritul diferit de al masei metalice.
97
La oţelul calmat în jurul retasurii apar suflurile, goluri datorate gazelor (CO2, N2, H2)
neevacuate. La oţelul necalmat se formează o coroană de sufluri marginale la baza
lingoului (fig. 3.3). Suflurile au suprafaţa neoxidată şi se sudează la laminare sau forjare.
Cele care comunică cu exteriorul – porii – au suprafaţa oxidată şi nu se pot suda.(fig. 3.2).
Retasurile, suflurile şi porii sunt defecte de compactitate, care dacă nu sunt

eliminate prin tăiere, decojire, deformare, pot constitui amorse de fisuri, crăpături, ruperi,
care se amplifică în timpul deformării plastice.
În retasura unor lingouri se poate constata prezenţa unor formaţiuni arborescente
numite dendrite . Suprafaţa lor de solidificare evidenţiază că, în condiţii de răcire rapidă şi
nedirijată, creşterea grăunţilor cristalini are loc arborescent după direcţii preferenţiale de
creştere.
Caracterul şi cauzele ruperii
Ruperea poate interveni voit pe epruvete de încercări mecanice sau prin avarierea
unor piese. Analiza macroscopică are ca scop interpretarea comportării materialului
încercat sau stabilirea cauzelor avariei. În acest ultim caz, este necesară asamblarea cu
grijă a fragmentelor, pentru a nu provoca abraziuni pe suprafeţele cercetate. Factorii care
trebuie luaţi în consideraţie sunt: deformarea asociată ruperii, aspectul suprafeţei de
rupere, coroziunea produsă, numărul, mărimea şi localizarea fragmentelor.
98
Ruperea se poate produce la aplicarea unei suprasarcini sau este progresivă sub
sarcini mici şi variabile – rupere prin oboseală.
Ruperea la suprasarcină poate fi ductilă sau fragilă. Ruperea ductilă este însoţită de
deformare plastică prealabilă şi are aspect mat, fibros. La o epruvetă de tracţiune din oţel
recopt cu 0.2 % C, se observă gâtuirea epruvetei şi ruperea tip con – cupă. Ruperea la
încovoiere prin şoc produce o suprafaţă puternic deformată, aspră.
Ruperea fragilă – nu prezintă deformare plastică prealabilă şi are aspect cristalin,
strălucitor, grosier. La epruvetele de tracţiune sau de rezilienţă, suprafaţa de rupere este
plană iar la solicitarea la torsiune este elicoidală, (fig.3.6).
Caracterul ruperii este influenţat de: compoziţia chimică, structură, tratamentul
termic aplicat, stare de tensiuni, temperatură etc.
Un oţel turnat sau călit are rupere fragilă. Acelaşi oţel după normalizare sau
îmbunătăţire se comportă ductil. Un oţel silicios are în casura unei epruvete Charpy
(pentru determinarea rezilienţei) o rupere fragilă, datorită granulaţiei grosiere şi alierii cu
siliciu. Alierea unui oţel cu elemente carburigene, cu efect de finisare a granulaţiei,
măreşte ductilitatea. Un oţel rapid aliat cu wolfram (marca Rp 3), în stare călită, prezintă
ruptură “tip porţelan”.
Majoritatea oţelurilor prezintă temperatură de tranziţie ductil – fragil sub care
materialul se comportă fragil. În fig. 3.5. se prezintă probe de rezilienţă din oţel de cazane
K52 normalizat, solicitate la diferite temperaturi. Se observă la “–20C” temperatura de
tranziţie TD, cu 50% casură fibroasă şi 50% cristalină.
Prezenţa unor defecte de solidificare sau de la prelucrările ulterioare (picături reci,
sufluri, segregaţii, incluziuni nemetalice, fisuri) favorizează ruperea fragilă prematură.
Fisuri cu efect de fragilizare pot apare la răcirea rapidă în timpul călirii, recunoscute prin
decolorarea suprafeţei de rupere în cursul revenirii ulterioare. De asemenea, hidrogenul
absorbit la încălzirea pieselor în atmosferă de H2, sau la decaparea în medii acide
determină apariţia fulgilor cu efect de fragilizare. Fulgii sunt microfisuri, care au aspect de
pete strălucitoare în suprafaţa de rupere (fig. 3.7).
99
Aspectul unei ruperi prin oboseală este apropiat de cel fragil, deoarece îi este
asociată o mică deformare plastică. Suprafeţele de rupere sunt relativ netede. Deoarece
ruperea este progresivă piesele supuse la oboseală au în general o suprafaţă de rupere
caracteristică pe care se disting următoarele zone(fig.3.8):
-amorsa de fisură care poate fi un concentrator de tensiune: incluziune nemetalică,
neregularitate superficială, microfisuri de călire etc.
-zona ruperii în exploatare, mai netedă, cu linii de aşteptare, cu aspect de dune de
nisip, care indică propagarea intermitentă a fisurii. Cu cât fisura avansează liniile de
aşteptare se măresc şi se distanţează, astfel încât localizarea celor mai mici linii indică
amorsa de fisurare;
-zona ruperii statice, cu aspect cristalin mai grosier, fibros care se produce atunci
când secţiunea devine subcritică.
Mărimea stratului carburat
100
Îmbogăţirea superficială în carbon modifică aspectul suprafeţei de rupere. Astfel o

rolă de pod rulant carburată şi călită prezintă un strat superficial cu ductilitate mai redusă,
cu aspect mat şi granulaţie fină asociat cu un miez tenace, ductil cu aspect fibros. Stratul
carburat se observă mai clar prin încălzire la 300350C, când miezul se acoperă cu o
peliculă de oxid albastru deschis, iar stratul carburat albastru mai închis (fig.3.9).
1.2.2. Analiza macroscopică pe suprafeţe şlefuite şi atacate cu reactiv
Analiza macroscopică se execută pe suprafeţe care au fost supuse unei prelucrări
mecanice pentru obţinerea unei suprafeţe plane, apoi şlefuire pe hârtie metalografică
(granulaţie min.200) şi atac cu un reactiv adecvat scopului urmărit, conform STAS 4203-74
şi STAS 11961-83 (tabel 3.1). Se pot pune în evidenţă: neomogenităţile chimice,
discontinuităţile de material (porozităţi sufluri, fisuri) structura primară dendritică, liniile de
deformare plastică, neomogenităţile chimice şi structurale introduse de tratamentul termic
sau termochimic, structura şi defectele îmbinărilor sudate, etc.
a) Segregaţiile.
Neomogenităţile chimice apărute în procesul solidificării determină neomogenităţi
de structură şi de proprietăţi. La oţeluri prezintă interes segregaţia carbonului şi a
elementelor însoţitoare dăunătoare: sulful şi fosforul.
Segregaţia carbonului se evidenţiază prin atac cu reactivul nital 5%. Zonele mai
bogate în carbon apar mai întunecate (fig.3.10).
Cu ajutorul amprentei Baumann se fixează pe hârtie fotografică segregaţia sulfului,
conform STAS 7839-67.
Hârtia fotografică cu bromură de argint, de tip contrast, subţire, mată, se introduce
pentru 2 minute într-o soluţie de 5% H2SO4 în apă distilată. Se scoate, se scurge şi se
îndepărtează excesul de acid prin tamponare cu hârtie de filtru. Se aşează pe o suprafaţă
plană cu faţa gelatinoasă deasupra.
101
Tabel 3.1. Reactivi pentru analiza macroscopică (STAS 11961-83)

Nr. Reactiv Conditii de atac Utilizari
Crt
1 BAUMANN Hârtia fotografică este Pune în evidenţă segregaţia
A:H2SO4 (1.84) 2- imersionată 2 min. în soluţia A, sulfului
5% după care se aşează în contact
Apă distilată cu suprafaţa probei 30s-5min.
rest Apoi se spală, se fixează 5min.
B: Tiosulfat Na: în soluţia B şi se spală 15 min.
200g cu curent de apă.
Metabisulfat Na:
38g
Apă
1l
2 OBERHOFFER Proba lustruită este imersată în Pune în evidenţă segregaţia
Clorură cuprică soluţie până la acoperirea cu fosforului. In câmp luminos,
1g un strat roşu de cupru. După zonele bogate în P apar
Clorură stanoasă atac se spală cu alcool şi puţin galbene strălucitoare pe fond
0,5g HCl. întunecat, mat. În lumina
Clorură ferică oblică efectul este invers.
30ml
HCl (1,19)
50ml
Apă distilată
520ml
Alcool etilic
500ml
3 HEYN Durata de atac 1-5 min. Cuprul Pune în evidentă segregaţia P
Clorură cuprică amoniacală depus se înlătură cu un tampon (zone cafenii) si C (zone
102
10g sub jet de apă. negre)

Apă distilată
120ml
4 FRY nr. 4 Încălzirea probei 5-30 min. la Pune în evidenţă linii de
Clorură cuprică 200-250C lustruire si atac prin alunecare şi urme de
90g ştergere. Spălare în alcool sau deformare în oţeluri cu %C
HCl (1.19) soluţie HCl 1:1 pt. înlăturarea scăzut.
120ml cuprului.
Apă distilată
100ml
5 IATEVICI Temperatura 72-82C, timp de Pune în evidenţă orientarea
HCl atac 15-45 min. fibrelor, segregaţii, porozităţi,
3ml incluziuni, strat durificat, pete
H2SO4 12ml moi la călire, la oţeluri, inclusiv
Apă distilată inoxidabil.
50ml
6 NITAL Durata de atac 1-5 min. apoi Adâncimea stratului cementat,
HNO3 (1.4) proba se intoduce 1s în soluţie decarburat, călit superficial,
5ml 10% HCl suduri.
Alcool etilic 95
ml
7 ADLER Se dizolvă clorura cuprică, apoi Pune în evidenţă structura şi
Clorură cuprică amoniacală HCl şi la urmă clorura ferică. zona influenţată termic a
3g Atacul se face prin imersionare, cusăturilor sudate din oţeluri
Clorură ferică apoi spălare şi uscare in aer carbon şi slab aliate.
15g cald
HCl
(1.19) 50cm
Apă distilată
25ml
8 NISSNER Hârtia fotografică îmbibată în Pune în evidenţă oxizii care
A: HCl (1.19) soluţia A se aplică pe proba se colorează albastru închis
B: Ferocianuri de K 20% lustruită, 2min. Developarea
hârtiei în sol. B, 10 min.
9 HNO3 (1.4) 4- Imersionare sau tamponare 5- Evidenţiază sufluri, porozităţi,
10ml 25 min. la 20C fisuri, fulgi, suduri de oţeluri
Apă distilată 90- carbon şi slab aliate
96 ml
10 HCl (1.19) Durata de atac 5-45 min. la 60- Macroanaliza semifabricatelor

100ml 80C din oţel. Excepţie cele
Apă austenitice, feritice.
100ml
103
11 HCl (1.19) Durata de atac:5-10min. la 60- Macrostructura la oţeluri

100ml 70 rezistente la coroziune şi
HNO3 (1.4) 10 sau refractare, oţeluri austenitice
100ml
Apă
100ml
12 HCl (1.19) Durata de atac:1-10 min. la Macrostructura în aliaje de Al
40ml 20C
HNO3 (1.4)
40ml
HF
10ml
Apă distilată
150ml
13 Clorură ferică Durata de atac:2-5 min. la Macrostructura în aliaje de Cu
10ml 20C şi Ni.
HCl (1.19)
30ml
Apă distilată
120ml
Proba bine şlefuită, se degresează în alcool şi se usucă, după care se aplică pe
faţa sensibilă a hârtiei, 30 secunde5minute, evitând alunecarea. După ridicarea probei,
hârtia fotografică se spală în curent de apă, se introduce în soluţia de fixare 5 min., după
care se spală 15 min. în curent de apă şi apoi se usucă pe o suprafaţă plană.
Reacţiile care au loc sunt următoarele:
FeS+ H2SO4=FeSO4+H2S
MnS+ H2SO4=MnSO4+H2S
H2S+2AgBr=Ag2S+2HBr
Segregaţia sulfului este evidenţiată de sulfura de argint, sub formă de pete şi
puncte de culoare cafenie închisă (fig. 3.11).
Dacă proba are dimensiuni mari, se aplică hârtia fotografică pe suprafaţa probei.
Bulele de gaz care se formează între hârtie şi probă se elimină cu un rulou de cauciuc sau
cu o baghetă de sticlă. În caz contrar, pe hârtie apar pete luminoase ce denaturează
analiza.
Dacă este necesară executarea mai multor amprente pe această probă, se impune
îndepărtarea unui strat de minimum 0.5 mm după fiecare amprentă.
Reactivul Oberhoffer pune în evidenţă segregaţia fosforului. Proba lustruită este
imersată în soluţia de atac (compoziţia din tabel 3.1) până la acoperirea cu un strat roşu
de cupru, apoi este spălată în alcool. Privită în lumină perpendiculară, prezintă zonele
bogate în fosfor galbene strălucitoare pe fond întunecat (fig.3.12).
Reactivul Heyn, evidenţiază segregaţia carbonului şi fosforului. După atac 1÷5 min.,
proba se spală pentru înlăturarea cuprului depus. Zonele bogate în carbon apar
întunecate, cele bogate în fosfor apar cafenii. Se recomandă pentru oţeluri cu mai puţin de
104
0.6%C. La creşterea conţinutului de C, depunerea de cupru se îndepărtează greu de pe

probă.
b) Discontinuităţi de material
Pentru determinarea defectelor care perturbă continuitatea materialului semifabricat
se folosesc reactivi cu acţiune profundă , conform STAS 11961-83 (tabel 3.1). Se pun
astfel în evidenţă porozităţi, segregaţii, sufluri, solidificare în straturi, benzi de culoare
deschisă, fulgi, etc.
c) Identificarea procedeului de fabricaţie
Neomogenitatea chimică relevată prin macroanaliză permite identificarea

procedeului de fabricaţie al pieselor: turnare, forjare sau aşchiere. Piesa turnată prezintă
structură dendritică specifică. Prin atac cu o soluţie 5÷10% acid azotic în apă distilată se
relevă structura dendritică de turnare în oţelurile cu conţinut redus în carbon, elemente de
aliere şi elemente dăunătoare. Zonele axiale ale dendritelor sunt atacate mai intens decât
cele interaxiale (fig. 3.13).
105
Oţelul forjat sau laminat relevă o structură fibroasă, ca urmare a atacării mai intense
a zonelor cu segregaţii şi incluziunilor alungite după direcţia de curgere a metalului.
Piesele obţinute prin deformare plastică au continuitatea fibrajului (fig.3.14.a) spre
deosebire de cele aşchiate la care fibrajul este întrerupt (fig.3.14.b). Deoarece rezistenţa,
plasticitatea, tenacitatea sunt ridicate de-a lungul fibrelor, se urmăreşte ca la piesele
solidificate dinamic cu sarcini mari (arbori cotiţi, biele, cârlige de macara, etc.) tensiunile
maxime din exploatare să fie de-a lungul fibrelor.
d).Mărimea stratului tratat termic sau termochimic
Prin atac cu nital 5% se evidenţiază mărimea stratului carburat (fig. 3.15.a) de
culoare mai întunecată, a stratului decarburat (fig.3.15.b) sau a stratului călit superficial
(fig.3.15.c) de culoare mai deschisă faţă de miezul piesei.
e).Calitatea îmbinărilor sudate
Epruvete cu secţiune transversală sau longitudinală a cordonului de sudură,
şlefuite, sunt introduse în reactiv Adler (tabel 3.1) sau nital 5÷10% până la apariţia imaginii
cusăturii. Se diferenţiază materialul de bază, zona influenţată termic la sudare, cordonul
de sudură şi eventuale defecte: pori, fisuri, etc. La sudarea în mai multe straturi se
observă ordinea de depunere a acestora (fig.3.16).
1.3. Condiţii de lucru

-Metoda de lucru: analiza macroscopică;
-Aparatură: lupă, stereomicroscop, magnet permanent;
-Reactivi: pentru amprenta Baumann, Nital 5%, soluţie Cu2SO4;
-Materiale: hârtie metalografică de granulaţie 200-400, hârtie fotografică, hârtie de
filtru;
106
-Probe macro: oţel turnat, forjat, laminat, sudat, carburat, călit superficial;
-Probe fractografice: epruvete de tracţiune, rezilienţă, torsiune, piese carburate
rupte prin oboseală, lingouri.
3.4. Mod de lucru
Se vor analiza macroscopic suprafeţele de rupere şi de solidificare de la probele
existente în laborator.
Se vor determina experimental: segregaţia sulfului, şi carbonului, calitatea sudurilor
şi a tratamentelor termice (călire superficială, decarburare) şi termochimice (carburare).
2. Analiza microscopica
2.1 Microscopia Roentgen
Pentru a obţine informaţii structurale cît mai detaliate şi mai profunde despre
obiectele (probele) cercetate se utilizează pe larg microscopia Roentgen, bazată pe
difracţia radiaţiei Roentgen (radiaţiei X). Abaterea în cristale a unităţilor structurale de la
repartizarea lor periodică duce la schimbarea direcţiei şi a intensităţii radiaţiei X care, fiind
înregistrată pe filmul fotografic, redă topograma obiectului de investigare. Metodele
microscopice Roentgen permit studierea atît a defectelor individuale, cît şi a defectelor în
ansamblu. Ele se folosesc pe larg pentru investigarea monocristalelor semiconductoare cu
densitatea dislocaţiilor relativ mică
disl 10 6 cm 2
2.1.1. Metoda Lang

Dacă cristalul va fi supus acţiunii unui fascicul de radiaţie Roentgen paralel şi
monocromatic de secţiune suficient de mare astfel, încît cristalul se va afla în poziţia
reflectoare, atunci "reflexul" va avea dimensiunile acestuia şi va reda structura lui
interioară. În cazul surselor obişnuite de radiaţie Roentgen şi cristalelor comparativ subţiri
pentru care se respectă condiţia μx < 1, unde μ este coeficientul liniar de atenuare, x –
grosimea cristalului, Lang a propus următorul montaj care poartă denumirea de metoda
Lang. Raza fină monocromatică de radiaţie Roentgen (fig.2.1.) cade pe cristalul fixat în
poziţia reflectoare. Pentru obţinerea unei rezoluţii maxime în direcţia Bragg, care este
determinată de setul lungimilor de undă din componenţa radiaţiei S, se utilizează numai
componenta Ka1. Separarea componentei Ka2 se realizează prin instalarea în calea
fasciculului primar a paravanului S1 cu o fantă îngustă. Fanta în paravanul S2, care
serveşte ca protecţie pentru pelicula fotografică contra fasciculului primar, lasă să treacă
numai fasciculul difractat. În scopul obţinerii imaginii a întregului cristal, acestuia şi
concomitent peliculei fotografice li se comunică o mişcare de du-te-vino (baleiaj) în direcţia
paralelă cu suprafaţa cristalului (fig.68). Astfel se obţine imaginea –
microroentgenograma (topograma) întregului cristal.
În cazul cînd cristalul conţine o imperfecţiune, de exemplu dislocaţia, atunci la
trecerea undei prin ea va apărea un defazaj în raport cu unda ce nu întâlneşte
imperfecţiunea. Asemenea contrast de fază modifică imaginea locului respectiv pe
topogramă (peliculă fotografică) în raport cu alte regiuni ale cristalului.
107
În metoda Lang sectoarele deformate ale reţelei se manifestă ca regiuni de

intensitate majorată (pe pelicula fotografică regiunile de înnegrire majorată).
Fig.2.1. Metoda topografiei Roentgen după Lan

Majorarea intensităţii razelor reflectate de sectoarele deformate ale reţelei se
explică prin reducerea influenţei extincţiei primare. În vecinătatea liniilor de dislocaţii
reţeaua spaţială deformată se comportă asemănător cristalului de mozaic ideal, în care
fenomenul extincţiei primare lipseşte şi din acest motiv razele reflectate de această
regiune sunt mai intense în raport cu razele reflectate de alte regiuni mai perfecte.
Contrastul de acest tip se numeşte contrast de extincţie.
Contrastul maxim al dislocaţiilor (înnegrire maximă) pe microroengenograme de
difracţie (topograme) se obţine la reflexie de la cele mai deformate plane, adică cînd
vectorul Burgers b este perpendicular pe planul reflector. În cazul acesta se respectă
condiţia:
b H hkl 1
unde Hhkl este vectorul reţelei reciproce a planului reflector (reflexia utilizată). La reflexiile
pe planele în care se află vectorul Burgers, cînd se respectă condiţia
b H hkl 0
contrastul dislocaţiilor nu se observă. Considerentele menţionate se folosesc la
determinarea vectorului Burgers al dislocaţiilor: se obţin topograme pentru cîteva
reflexii. Topograma cu contrastul maxim se obţine la reflexia pe planul, vectorul reţelei
reciproce al căreia coincide cu direcţia vectorului Burgers. Pentru a ne imagina aranjarea
spaţială a dislocaţiilor este necesar să se obţină topograme ale reflexiilor de tipul hkl şi h k
l.
108
Fig. 2.2. Topografia siliciului deformat, obţinută după

metoda lui Lang
Prin metoda Lang dislocaţiile individuale pot fi evidenţiate numai în cazul cînd
densitatea acestora în probă nu depăşeşte 106 cm-2.
În fig.2.2 este prezentat un exemplu de structură cu dislocaţii evidenţiate prin
metoda Lang. Pe topogramă se observă imaginea izvorului de dislocaţii (izvorul Frank-
Read) în cristalul de siliciu deformat prin răsucire. În ultimul timp la aplicarea metodei Lang
în calitate de sursă se utilizează radiaţia Roentgen sincrotronă ce contribuie la o reducere
considerabilă a timpului de expoziţie (secunde) şi permite studiul proceselor modificării
structurii reale la deformare, tranziţiilor de fază, tratării cu radiaţii, diverselor tratări
tehnologice ale cristalelor.
2.1.2. Metoda Borrmann
Pentru studierea imperfecţiunilor în cristale cu absorbţie sporită (μx>>1, unde μ este
coeficientul de atenuare al radiaţiei X, x – grosimea cristalului) o largă utilizare a căpătat
una dintre cele mai sensibile metode ale microroentgenogafiei de difracţie – metoda
Borrmann.
Metoda Borrmann se bazează pe efectul de trecere anomală a fascicului
monocromatic Roentgen prin cristal, dacă acesta se află în poziţia reflectoare.
Efectul se explică prin faptul că fasciculul monocromatic incident pe cristal formează în
interiorul acestuia unde cvasistaţionare A şi B defazate cu π (fig.2.3). Dacă fasciculul
primar So formează cu setul de plane (hkl) ale cristalului unghiul Bragg θ, atunci pentru
una dintre unde A ventrele se vor afla între plane (nodurile vor coincide cu planele
atomice), iar pentru altă undă B ventrele vor coincide cu planele reflectoare (nodurile se
vor afla între plane). Ca rezultat va avea loc trecerea anomală a primei unde A şi absorbţia
puternică (anomală) a celei de-a doua unde B. Prima
undă aproape că nu se va absorbi. La o grosime suficientă a cristalului unda a doua va
suferi o absorbţie completă,iarr prima undă va trece fără absorbţie. La ieşirea din cristal
prima undă se va diviza în două fascicule: transmis şi difractat.
Formarea în cristalul suficient de gros a două cîmpuri de undă şi absorbţia unui
cîmp se explică prin teoria dinamică a difracţiei. În cristalul subţire aceste cîmpuri vor
interfera şi fenomenul trecerii anomale prin acesta a razelor Roentgen (efectul Borrmann)
nu se va observa.
109
Efectul Borrmann mai poate fi explicat prin analogia cu fenomenul de canelare a

particulelor. Să ne imaginăm că cristalul este tăiat după planul reflector astfel încît între
ambele jumătăţi se formează o fisură (fig. 2.4). Dacă fasciculul nimereşte în această fisură
sub unghiul Bragg, atunci în urma reflexiilor succesive pe ambele jumătăţi ale cristalului,
care pot fi considerate nişte oglinzi, fasciculul se va deplasa şi va ieşi în două direcţii ca
fascicule de intensităţi egale aproape fără pierderi de energie.
Fig. 2.3.Modelul fizic al efectului Borrmann

Orice distorsiuni ale reţelei, care conduc la devierea elementelor acesteia în raport
cu planele reflectoare, de exemplu, existenţa dislocaţiilor reduc efectul anomal de trecere
a radiaţiei Roentgen. Deci,aceste defecte se vor traduce pe microroentgenograme prin
apariţia domeniilor de intensitate redusă. Existenţa dislocaţiilor dereglează structura
cristalină (apar extraplane) şi ca urmare are loc majorarea locală a coeficientului de
absorbţie. Pe microroentgenogame liniile de dislocaţii se vor obţine mai luminoase în
raport cu fondul.
Fig. 2.4. Ilustraţia analogiei dintre canalizarea particulei şi efectul

Borrmann.
110
În fig.2.5 este prezentată schema de fotografiere prin metoda Borrmann. Proba se

va fixa în poziţia reflectoare pentru planele normale la suprafaţa acesteia. Filmul se va
instala sau distanţa de la cristal sau în imediata lui suprafaţă. În primul caz se vor observa
separat fasciculele transmise şi difractate, în al doilea caz - aceste fascicule se vor
suprapune. În faţa filmului se poate instala un paravan astfel încît pe film se va înregistra
numai fasciculul transmis.
Fig.2.5. Metoda topografiei Roentgen după Borrmann
În scopul studierii întregului volum al cristalului acesta este deplasat menţinînd

neschimbată orientaţia lui în raport cu fasciculul primar.
Efectul Borrmann este una dintre cele mai sensibile metode a
microroentgenografiei de difracţie şi se utilizează pe larg la evidenţierea dislocaţiilor,
segregaţiilor şi impurităţilor care distorsionează reţeaua cristalului şi creează domenii de
înalte tensiuni locale. Gradul de relevare a dislocaţiilor prin metoda Borrmann depinde atît
de densitatea acestora în cristal, care nu trebuie să depăşească 10 6 cm-2, cît şi de poziţia
vectorului Burgers. Contrastul dislocaţiilor va fi maxim atunci cînd vectorul Burgers al
acestora va fii perpendicular pe planul reflector. Direcţiile vectorului Burgers al dislocaţiilor
se stabilesc prin compararea microroentgenogramelor
obţinute pe diferite reflexii ca şi în metoda Lang.
2.2. Microscopia electronica
4.2.1. Bazele fizice ale microscopiei electronice
În "Microscopia optică" cea mai fină structură poate fi redată exact cu ajutorul
microscopului optic numai în cazurile cînd dimensiunile elementelor structurale nu
depăşesc mărimea kλ/A, unde λ - lungimea de undă a radiaţiei utilizate pentru iluminarea
obiectului; k - constantă; A – apertura numerică a obiectivului. Din expresia pentru
rezoluţia limită rezultă cele două căi de îmbunătăţire a acesteia: sau se micşorează
lungimea de undă a radiaţiei utilizate, sau se măreşte apertura numerică. În microscopul
optic rezoluţia limită este de ordinul 2000 Å, deoarece lungimea de undă minimă pentru
lumina vizibilă constituie aproximativ 4000 Å, iar apertura numerică maximă atinge
valoarea 1,4.
111
În anul 1923 Louis de Broglie afirmă că orice particulă în mişcare are şi o

comportare ondulatorie. Ulterior această ipoteză a fost confirmată prin numeroase
experimente. S-a stabilit că legătura dintre lungimea de undă asociată λ şi impulsul p al
particulei este dată de relaţia:
h
p
unde h - constanta lui Planck.
Pentru particulele încărcate, accelerate la o diferenţă de potenţial U, este raţional
să se exprime impulsul p prin diferenţa de potenţial. Totodată este necesar să se
analizeze două cazuri.
Nerelativist, cînd viteza particulei încărcate v<<c (c – viteza luminii în vid). Atunci
1/ 2
p 2m0 eU
Dacă în formula lui de Broglie constantele h, m0 şi e se înlocuiesc cu valorile
numerice respective pentru electron, atunci se obţine expresia:
12,26 A / U 1 / 2
unde λ – lungimea de undă asociată electronului în Å; U – tensiunea acceleratoare în V.
Relativist, cînd viteza particulei încărcate v < c. Atunci
2 1/ 2
p c m0 eU / c 2 m02
Pentru electronul relativist se obţine
6 1/ 2
12,26 A / (1 0,9788 10 U) U
Factorul din parantezele rotunde reprezintă corecţia relativistă. Ea trebuie luată în
considerare atunci cînd valoarea tensiunii acceleratoare U devine apropiată de valoarea
106V.
Din formulele obţinute se vede că lungimea de undă asociată electronului în
mişcare se micşorează cu mărirea tensiunii acceleratoare. Prin urmare, capacitatea de
rezoluţie poate fi mărită utilizînd electroni acceleraţi pentru formarea imaginii obiectelor.
Aparatele, în care se utilizează electronii acceleraţi pentru studiul structurii corpurilor, se
numesc microscoape electronice. După principiul de construcţie şi funcţionare ele se
clasifică în cîteva tipuri:
microscoape electronice de transmisie (MET);
microscoape electronice cu baleiaj (MEB);
microscoape electronice cu reflexie (MER);
microscoape electronice cu emisie (MEE).
Principalul avantaj al microscopului electronic faţă de cel optic este înalta capacitate de
rezoluţie, în MET contemporane cu tensiunea acceleratoare de cîţiva MV se atinge 1Å.
2.2.2. Principiul de funcţionare al microscopului electronic de transmisie

Principalele părţi componente ale microscopului electronicde transmisie sunt:
sistemul de iluminare;
sistemul de proiecţie;
sistemul de înregistrare;
112
sistemul de înaltă tensiune;

sistemul de vid.
În fig.2.6 este prezentată schema optică pentru formarea imaginii obiectului în MET cu
trei trepte de mărire (în regimul de observaţie a microstructurii obiectului).
Proba AB, studiată în fasciculul electronic transmis, este plasată în apropierea lentilei
electromagnetice obiectiv 4. Imaginea mărită A'B', formată de obiectiv se numeşte prima
imagine intermediară. Ea, serveşte în calitate de obiect pentru lentila electromagnetică
intermediară 6, care formează a doua imagine intermediară A"B". Apoi imaginea A"B" este
mărită de lentila electromagnetică proiector 7, care formează imaginea finală A ′′′B ′′′ a
obiectului AB pe ecranul fluorescent sau pe placa fotografică 8. Imaginea finală mărită
poate fi modificată reglînd curentul lentilei intermediare sau al lentilei proiector.
Fig.2.6. Schema de principiu a microscopului electronic prin

transmisie: a – regim de formare a imaginii; b – regim de
microdifracţie; 1 – sursă de electroni; 2 – lentilă-condensor;
3 – obiect; 4 – lentilă-obiectiv; 5 – diafragmă colectoare;
6 – lentilă intermediară; 7 – lentilă de proiectare;
8 – ecran fluorescent sau placă fotografică
În MET contrastul imaginii este condiţionat de intensitatea undelor asociate electronilor

reflectaţi conform legii lui Bragg, pe diferite sectoare ale probei-folie de studiu. Cu ajutorul
diafragmei apertură a lentilei obiectiv electronii reflectaţi sunt reţinuţi şi acestea nu
participă la formarea imaginii. În acest caz imaginea este formată numai de fasciculul
113
direct şi de electronii împrăştiaţi neelastic la unghiuri mici. Această formă de reprezentare

a imaginii se numeşte imagine în cîmp luminos,iar contrastul – prin difracţie.
Dacă prin înclinaţia sistemului de iluminare sau prin deplasarea respectivă a diafragmei
apertură,fasciculul difractat (reflectat conform legii lui Bragg) este dirijat pe axa lentilei
obiectiv, atunci imaginea obiectului va fi formată de razele reflectate. Aşa formă de
reprezentare a imaginii se numeşte imagine în cîmp întunecat.
Obţinerea în MET a imaginilor în cîmp luminos şi în cîmp întunecat se completează
una pe alta şi permite a judeca cu o mare certitudine despre microstructura obiectului
studiat.
În MET poate fi obţinut tabloul de difracţie de la sectoarele mici ale obiectului –
microdifractograma. Pentru aceasta trebuie de micşorat puterea optică a lentilei
intermediare şi de făcut t posibil ca planul focal posterior al lentilei obiectiv să fiet focalizat
pe ecran. În acest caz pe ecran se va observa tabloul de difracţie a electronilor de la
sectorul translucid al probei, plasată în planul de formare a primei imagini intermediare
(vezi în fig.73 mersul razelor în MET în regimul microdifracţiei).
Obţinînd microdifractograma, se poate de legat particularităţile structurii probei,
evidenţiate pe microfotografie, cu cristalografia acesteia. Afară de aceasta,
microdifractograma poate fi utilizată pentru identificarea fazelor în proba cu structură
eterogenă.
2.2.3. Principiul de funcţionare al microscopului electronic cu baleiaj
La interacţiunea fasciculului de electroni cu proba - ţintă apar numeroase efecte
fizice care servesc ca surse de diverse tipuri de semnale. La ele se referă radiaţia X,
catodoluminiscenţa, electronii reflectaţi, absorbiţi, secundari, transmişi şi Auger, curentul
indus de sonda electronică şi tensiunea electromotoare indusă de sarcină.
Semnalele formate de detectoarele respective se amplifică şi se utilizează la
dirijarea strălucirii ecranului tubului catodic (TC). Pentru fiecare punct al probei există un
punct pe ecranull TC strălucirea căruia este condiţionată de semnalul detectorului obţinut
ca rezultat al interacţiei sondei electronice cu proba.
Dacă interacţia ar fi aceeaşi în toate punctele probei, atunci pe ecranul TC ar fi o
strălucire uniformă, în realitate, din cauza variaţiei proprietăţilor locale ale probei, interacţia
fasciculului electronic în diferite locuri ale probei este diferită.
Dacă în două puncte P1 şi P2 semnalul S este diferit după valoare, atunci spunem
că există contrast între imaginile acestor puncte, iar măsura contrastului este mărimea
C S1 S 2 / S med S / S med
unde S1 şi S2 sunt semnalele în punctele 1 şi 2; Smed este nivelul semnalului mediat pentru
toate punctele.
Asupra caracterului de interacţie al fascicului cu proba pot influenţa topografia,
componenţa chimică, structura cristalină, cîmpul electric şi magnetic şi alte proprietăţi ale
probei. Deoarece caracterul de interacţie variază de la un punct la alt punct al suprafeţei
probei semnalele formate de detectori, prin urmare şi strălucirea punctelor respective pe
ecranul TC, de asemenea vor varia. Asupra formării imaginii influenţează fiecare semnal
de interacţie al electronilor cu proba. Aceste semnale în microscopia electronică cu baleiaj
se utilizează pentru obţinerea informaţiei despre componenţa calitativă şi cantitativă a
114
substanţei, despre proprietăţile fizice, fizico – chimice şi cristalochimice ale acesteia.

Unele semnale (emisia electronică secundară, catodoluminiscenţa, curentul indus de
sonda electronică) se utilizează pentru studiul dispozitivelor cu semiconductori în
regimurile static şi dinamic.
Principiul de funcţionare a MEB este prezentat în schema – bloc din fig.2.7.
Fasciculul de electroni este format de tunul electronic 1. La ieşirea din tunul electronic
diametrul minim al fasciculului, în cazul utilizării catodului de volfram de forma săgeţii
(termoemitor), constituie aproximativ 10 μm, iar în cazul utilizării emiterului autoelectronic
(de forma unui ac) - mai puţin de 10 μm. Apoi fasciculul electronic cu energia în intervalul
0,1 – 50 keV (în dependenţă de tensiunea acceleratoare) este focalizat cu una dintre cele
două lentile condensor 2, este deflectat în rastru cu ajutorul a două perechi de bobine
deviatoare 3, prin care de la un generator 4 se avansează curent în formă de dinţi de
ferestrău şi în cele din urmă este focalizat în forma de sondă de diametru mic (de obicei
mai mic de 10 nm) pe proba 6 de către lentila obiectiv 5. Imaginea obiectului va fi obţinută
în regimul electronilor secundari 7 sau cu ajutorul electronilor incidenţi reflectaţi 8.
Electronii secundari smulşi din probă sau electronii incidenţi reflectaţi nimeresc în
cîmpul electric al colectorilor 13 şi 14 respectiv şi sunt captaţi de aceştia. Fiind amplificat
de amplificatorul 21, videosemnalul este avansat la modulatorul TC 22 cu o deflectare
sincronă a fasciculului de către bobinele deviatoare 3 alimentate cu curent de la
generatorul 4.
Semnalul video în prealabil (pînă la avansarea la TC) poate fi prelucrat de un
dispozitiv videocontrol al MEB pentru majorarea raportului semnal/zgomot al contrastului
imaginii, înregistrarea cadrului etc. În MEB moderne dirijarea fasciculului se realizează cu
ajutorul computerului. Sonda electronică, fiind fixată pe o durată mică de timp, pe o
regiune mică a suprafeţei probei, prin salt este deplasată pe o altă regiune.
Particularitatea caracteristică a imaginilor obţinute în MEB, în comparaţie cu cele
optice, este marea adîncime a clarităţii: aproximativ cu două ordine de mărime mai mare
decît într-un microscop optic obişnuit. Acest efect "pozitiv" este condiţionat de cel "negativ"
- de marea aberaţie sferică a lentilelor electromagnetice,care micşorează apertura
unghiulară a fasciculului electronic.
115
Fig.2.7. Schema-bloc a coloanei şi formarea imaginii în MEB:

1 – tun electronic; 2 – lentile-condensor; 3 – bobine deviatoare;
4 – generator de deflectare; 5 – lentilă-obiectiv; 6 – probă;
7 – electroni secundari; 8 – electroni primari reflectaţi;
9 – electroni transmişi; 10 – electroni absorbiţi; 11 – luminiscenţă
catodică; 12 – radiaţie X; 13,14,15 – detectori de electroni secundari,
primari reflectaţi şi de radiaţie X; 16 – detector de TEM indusă de
sarcină; 17 – rezonator de ultraînaltă frecvenţă; 18 – înregistrator
DLTS; 19 – piezotransformator; 20 – fotomultiplicator;
21 –videoamplificator; 22 – tub catodic
Formarea imaginii în MEB "punct cu punct" (dimensiunea "punctului" aproximativ

corespunde diametrului sondei electronice pe probă) esenţial simplifică interpretarea
imaginilor obţinute în acesta faţă de cele obţinute în MET, care se formează, practic, în
acelaşi moment cu interferenţa fasciculelor electronice, transmise prin diferite "puncte" ale
probei. Transformarea informaţiei despre starea suprafeţei probei în cod temporal permite
utilizarea diverselor metode radiotehnice la prelucrarea videosemnalului: de a îngusta sau
a lărgi banda de transmisiune, de a îmbunătăţi raportul semnal/zgomot, de a realiza
transformarea neliniară a semnalului (aşa-numita corecţia – Y) pentru îmbunătăţirea
contrastului imaginii etc.
116
Datorită acestor particularităţi de obţinere a videosemnalului şi de formare a

imaginii MEB au o largă utilizare în diverse domenii ale ştiinţei şi tehnicii contemporane.
Una dintre importantele performanţe ale MEB reprezintă numeroasele moduri de
obţinere a informaţiei despre probă, fiind rezultatul varietăţilor mecanismelor fizice de
interacţie a fasciculului electronic cu corpul solid (fig.74).
2.3. Microscopia tunel cu baleiaj
Microscopia tunel cu baleiaj (MTB) a fost fondată în anul 1981 de către laureaţii
premiului Nobel G. Binnig şi G. Rohrer. Ea oferă posibilitatea de a analiza atom cu atom,
adică de a traversa periodic rînd cu rînd întregul sector supus examinării al obiectului de
studiu. Astfel s-au realizat progrese în vederea cunoaşterii lumii atomilor separaţi în orice
substanţă fără a o distruge.
Principiul de funcţionare al MTB comparativ este simplu: către suprafaţa de studiu
se apropie un ac pînă cînd între probă şi ac nu se va crea un curent de tunel (fig. 2.8). Cu
ajutorul
computerului se dirijează deplasarea acului, menţinîndu-se constantă distanţa ac - probă
sau curentul de tunel. Raza de curbură a vîrfului ascuţit (de obicei din volfram) este mai
mică de 1000 Å, spaţiul de lucru (de la vîrful acului pînă la suprafaţa examinată a probei)
este de circa 3 Å, tensiunea de lucru între ac şi probă este aproximativ de 0,1... 10 V,
curentul de tunel, de obicei, se află în limitele 0,1... 10 nA şi variază aproximativ cu ordinul
de mărime la variaţia spaţiului de lucru cu 1 Å.
Fig.2.8. Schema-bloc a MTB: 1 – probă; 2 – ac; 3 –

computer; 4, 5, 6 – convertizoare analoge-digitale
Curentul de tunel în fond "cordonă" între cei mai apropiaţi atomi ai acului şi probei,
fapt ce conduce la o rezoluţie a MTB "pe orizontală" (în planul suprafeţei examinate)de
117
ordinull dimensiunilor atomice – circa 1 Å. Datorită dependenţei exponenţiale a

probabilităţii de tunelare de distanţa ac-probă r
W exp 2r / h 2m0U
unde m0 – masa electronului; h – constanta lui Planck; U – înălţimea barierei de potenţial,
rezoluţia MTB "pe verticală" atinge 10-2 Å. Decicu ajutorul acestui aparat se poate localiza
un volum de aproximativ 10-2 Å 3.
Inventarea microscopului tunel cu baleiaj a lărgit esenţial limitele de utilizare a
microscopiei cu baleiaj. Din punctul de vedere al aplicaţiilor în domeniul fizicii corpului solid
şi al microelectronicii cu semiconductori MTB prezintă interes prin faptul că posedă un
înalt grad de rezoluţie (pînă la 1 Å) şi poate funcţiona atît în vid cît şi în medii lichide şi
gazoase, inclusiv poate servi drept sursă de informaţie despre microrelieful suprafeţei
examinate, spectrele stărilorr electronice, investigarea proceselor de creştere a peliculelor
şi de generare a defectelor etc. Acest aparat poate fi combinat cu MEB astfel încît ambele
se completează unul pe altul. Dacă MTB se utilizează nu în regimul curentului de tunel, ci
în regimul emisiei autoelectronice, atunci acesta poate fi transformat într-un analog al MEB
cu energii mici ale fasciculului: la energia de 15 eV rezoluţia unui astfel de "MEB fără
lentile" este aproximativ de 30 Å. Pot fi studiate de asemenea oscilaţiile curentului ce apar
în spaţiul ac-probă, fiind similare cu undele electronice staţionare, emisia fotonilor,
mecanismele de excitare ale plasmonilor etc.
MTB face posibilă trasarea desenelor în diapazonul de dimensiuni nanometrice,
adică crearea nanotehnologiei.
2.4. Microscopia de forţă atomică
O varietate a MTB prezintă microscopul de forţă atomică (MFA). Acesta
înregistrează forţe de interacţiune Van der Waals foarte mici (mai mici de 1nN) între ac şi
probă. Aceste forţe descresc cu distanţa r proporţional cu r-8 (pentru doi atomi separaţi).
Rezoluţiile MFA şi MTB sunt de acelaşi ordin de mărime. Principiul de funcţionare a MFA
este ilustrat în fig.2.9: devierea microresortului (microconsolei) pe care este fixat acul-
detector al interacţiunii de forţă (aici - granulă de diamant), este controlată după curentul
de tunel între cel de-al doilea ac şi partea opusă a microresortului (adică regimul obişnuit
de funcţionare a MFA). Pentru controlul poziţiei microresortului se mai utilizează metodele
interferometriei laser şi înregistrarea variaţiilor capacităţii. Microresorturile, în majoritatea
cazurilor, sunt confecţionate dintr-un, strat de SiO2 pe Si prin metoda microtehnologiei
care asigură o rezoluţie mai bună de 2,5 Å.
Spre deosebire de MTB, cu ajutorul căruia pot fi studiate numai probe cu
conductivitate sporită, MFA oferă posibilitatea de a studia şi obiecte dielectrice. Dacă acul-
detector de forţă este confecţionat dintr un material feromagnetic, atunci MFA permite a
studia şi structura magnetică a probelor, în special a pereţilor de domenii. Deosebirea
fundamentală de principiu dintre MTB şi MFA constă în aceea că MTB redă convoluţia
electronică şi topografică a structurii probei, iar MFA - o oarecare sumă de poziţii ale
atomilor, legăturilor acestora şi interacţiunii cu acul de baleiaj.
Afară de MFA deja sunt elaborate şi alte varietăţi ale MTB: aparate cu surse ionice,
ascuţişul cărora este confecţionat din metal lichid, cu micropipete de baleiaj, cu
înregistrarea undelor termice etc., rezoluţia cărora este apropiată de rezoluţia MTB. MTB
118
şi MFA se utilizează la studiul undelor densităţii de sarcină în cristale, structuriii

supraconductorilor, la detectarea frecvenţelor optice ţinînd contt de caracterul neliniar al
caracteristicii tensiune-curent a contactului ascuţiş-suprafaţă de examinare, la
înregistrarea diferitelor radiaţii (spectroscopia izocromatică, fluorescentă şi luminiscentă).
Fig.2.9. Schema microscopului de forţă atomică: 1 – proba; 2 –

ascuţişul MFA; 3 – microresort sensibil; 4 – ascuţişul MTB pentru
controlul poziţiei microresortului; 5 – piezoelement pentru punerea în funcţiune a
ascuţişului MFA; 6, 7 – piezoanalizoare ale MFA şi MTB;
8 – garnitura amortizor; 9 – carcasă de aluminiu
MTB se combină cu MEB şi cu alte aparate şi instalaţii de supravid, cu microscoape

ionice cu efect de cîmp, cu microscoape de reflexie, cu instalaţii pentru difracţia
electronilor lenţi etc. MFA poate fi utilizat la studiul proprietăţilor de suprafaţă ale
structurilor dielectrice şi la măsurarea potenţialelor. Sensibilitatea accesibilă la măsurarea
capacităţilor este de 10-22 F. Se disting incluziuni ale dielectricului pe substratul de siliciu
şi se măsoară distribuţia potenţialelor pe joncţiunea p-n cu o rezoluţie submicronică. Se
detectează pînă şi salturile de potenţial de ordinul 1 μV condiţionate de electronii
împrăştiaţi la graniţele granulelor.
Inventarea microscopului tunel cu baleiaj a deschis o nouă etapăîn dezvoltarea
ştiinţei pe scară mondială. Au luat naştere cele maimoderne ramuri ale ştiinţelor
tehnologice şi mai întîi de toate nanotehnologia, care oferă posibilitatea de a elabora
instalaţii nanotehnologice şi de a începe crearea din atomi separaţi a unor structuri cu
mulţi atomi, care este imposibil să fie obţinute prin metode microtehnologice. Au fost
create primele nanoscoape, care oferă posibilitatea de a vedea şi a înţelege fenomene
necunoscute pînă în prezent. Au fost puse bazele nanoelectronicii.
BIBLIOGRAFIE
1. Iuliu Pop, Mircea Crişan. Fizica corpului solid şi a semiconductorilor.

Editura Didactică şi Pedagocică, Bucureşti 1983.
2. B.K. Vainştein. Cristalografia modernă. Vol 1. Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti 1989.
119
3. Kittel Ch. Introducere în fizica corpului solid. Editura

Tehnică, Bucureşti 1972.
4. C. Pumnea, I. Dina, Fl. Sarescu, M. Dumitru, I. Niculescu.
Tehnici speciale de analiză fizico-chimică a materialelor
metalice. Editura tehnică, Bucureşti 1988.
5. I. Sirotin, M. Sascolskaia. Fizica cristalelor. Editura tehnică,
Bucureşti 1981.
6. C. Gheorghieş. Controlul structurii fine a metalelor cu radiaţii
X. Editura tehnică, Bucureşti 1990.
120
ANALIZA DE AVARII
Capitolul 6. ANALIZA DE AVARII DIN DOMENIUL CONSTRUCŢIILOR SUDATE ŞI

NESUDATE
6.1. Obiectivele şi etapele analizei

6.2. Descrierea etapelor
6.1. Obiectivele şi etapele analizei
Obiectivele analizei avariei sunt acelea de a stabili cauzele ce duc la producerea

avariei şi luarea de măsuri pentru prevenirea altor avarii.
În orice avarie acţionează mai mulţi factori din care unul este cel iniţiator dar nu
neapărat cel mai important.
Analiza avariei trebuie să identifice toţi factorii ce au concurat la producerea
avariei, să identifice factorul iniţiator.
Factorii de bază pentru analiza tehnică a avariilor în structurile sudate au fost
prezentaţi anterior (în număr de 17 – studiaţi I.I.S.)
6.2. Descrierea etapelor
Culegerea de informaţii privind proiectarea, execuţia şi exploatarea, precum şi

fixarea zonelor de interes de la care s-a amorsat procesul de degradare.
În analiza unei avarii trebuie pornit de la proiectare. Se verifică corectitudinea
calculelor de rezistenţa materialelor, dacă desenul s-a întocmit corect, dacă executantul a
utilizat un desen corespunzător, dacă în desen au fost trecute materialele
corespunzătoare.
Urmează verificarea tehnologiei. Se verifică dacă tehnologia a fost corect
întocmită pe operaţii şi faze; dacă a fost prevăzută metoda de sudare corespunzătoare;
dacă s-au recomandat regimurile de lucru optime; dacă s-au prevăzut condiţiile de lucru
(temperatură,umiditate etc.)
Verificarea execuţiei presupune verificarea materialelor: dacă sunt cele prevăzute
în desene; dacă corespund STAS-urilor în vigoare; verificarea tehnologiei: electrozii
prevăzuţi în tehnologia de execuţie, dacă aceştia corespund STAS-urilor în vigoare, dacă
ei au fost pregătiţi corespunzător înaintea utilizării; dacă s-a utilizat metoda de sudare
corespunzătoare, dacă condiţiile mediului ambiant au corespuns condiţiilor impuse de
tehnolog.
121
Examinări nedistructive
Defectul este o abatere de la prescripţiile de calitate ale documentaţiei de execuţie

a unui produs, putându-se referi atât la continuitate, cât şi la formă, dimensiuni, aspect şi
chiar structură. Examinarea nedistructivă detectează aceste defecte fără a distruge
produsul supus analizei.
Intensificarea preocupărilor pentru realizarea unor produse şi construcţii sudate de
dimensiuni mari cum ar fi: petroliere si mineraliere, platforme de foraj marin, instalaţii
termoenergetice, vase de presiune pentru centrale nucleare, instalaţii chimice, poduri etc.
impun un control riguros al acestora tocmai pentru a mări siguranţa în exploatare şi
evitarea avariilor şi în felul acesta asigurându-se o protecţie individuală, colectivă precum
şi a mediului.
Cheltuielile necesare controlului se justifică deoarece se va reduce în mod sigur
riscul avariei (ce implică pierderi materiale şi uneori umane) şi se micşorează cheltuielile
de întreţinere.
Variaţia costurilor în funcţie de dimensiunile

defectului
Curba 1 reprezintă dependenţa costurilor
de producţie de defectul admisibil.
Curba 2 reprezintă dependenţa cheltuielilor
de întreţinere-exploatare, în funcţie de
mărimea defectului adimisibil.
Curba 3 reprezintă cheltuielile totale, al
cărei minim determină pentru o anumită
situaţie dimensiunile optime ale defectului
maxim acceptat.
Metodele de examinare
nedistructive cele mai des utilizate sunt:
controlul cu ultrasunete, controlul cu radiaţii penetrante, lichide penetrante etc.
Controlul cu ultrasunete
Controlul cu ultrasunete pune în evidenţă toate tipurile de defecte interne ale

îmbinărilor sudate; metoda ultrasonică poate fi folosită şi pentru determinări de grosimi de
pereţi şi de straturi depuse. Se poate aplica la toate metalele şi materialele nemetalice.
Având o penetraţie deosebită, ultrasunetele permit controlul secţiunilor foarte mari (până la
5-10m şi oţel cu structură ferito-perlitică). Probleme apar la aplicarea acestei metode dacă
se controlează structuri grosolane şi cu înalt grad de eterogenitate.
Aparatele de control ultrasonic se produc în ţară, sunt uşor de manipulat dar
necesită un personal cu o bogată experienţă.
122
ANALIZA DE AVARII
Se pot detecta defecte de dimensiuni mici (sub 1mm), putându-se preciza cu

exactitate poziţia defectului.
Controlul ultrasonic utilizează unde de înaltă frecvenţă
f 16 KHz 10 4 MHz(1Hz 1ciclu / s) .
Ele nu sunt percepute de urechea umană (16÷16000 Hz - sunete percepute de om) însă
se propagă în solide şi lichide.
Ultrasunetele, ca orice alte tipuri de oscilaţii au ecuaţia:
y r sin( t ) r = raza traiectoriei
0
= t faza mişcării
= faza iniţială
0
2
unde 2 f
T
Parametrii mişcării circulare
Analog potenţialului electric şi elastic, există un potenţial de viteză ce determină

mişcarea fiecărui punct de coordonate x,y,z.
( x, y , z , t ) =potenţial de viteză
Derivatele parţiale ale lui reprezintă componentele vitezei de propagare a

particulei:
ux uy uz
x y z
Mărimi ultraacustice carecteristice:

- viteza de oscilaţie a particulei u se obţine prin derivarea funcţiei de potenţial:
u r cos (t x)
m t v
care admite ca valoare maximă umax r ,iar ca valoare medie:
um r cos 2 r
4 2
Energia cinetică a unui element de volum din mediul elastic este dată de relaţia:
Wcin 1 um2 r
2
iar energia potenţială, în ipoteza sistemelor conservative în care pierderile prin frecare
sunt nule:
123
1 p2
Wpot V
2 v2
Producerea ultrasunetelor se bazează pe efectul piezoelectric şi constă în

inducerea sarcinilor electrice de către unele cristale supuse la tensiuni de compresiune
sau de întindere. Fenomenul este reversibil. La rezonanţă, când frecvenţa câmpului
electric coincide cu frecvenţa proprie de oscilaţie a cristalului, amplitudinea vibraţiilor
ultrasonice este maximă.
Oscilaţia unui piezocristal legat electric : a. pe direcţia x

b. pe direcţia y
Metodele de control ultrasonic se pot clasifica astfel:

- după regimul de emisie pot fi continue sau intermitente;
- după tehnica de examinare se pot împărţi în :
- metoda prin transmisie – un palpator emite şi recepţionează;
- metoda prin reflexie – acelaşi palpator emite şi recepţionează;
- după modul de cuplare pot fi cu strat cuplant sau prin imersie;
- după mărimea măsurată care poate fi timpul de propagare, frecvenţa de
oscilaţie, intensitatea sau aplitudinea semnalului recepţionat;
- după modul de punere în
evidenţă a defectului;
Corespondenţa dintre parcursul

undelor în piesă şi imaginea de pe
ecranul aparatului (în tehnica de
examinare prin reflexie)
124
ANALIZA DE AVARII
Un palpator piezoeletric emiţător-receptor se prezintă schematic în figura de mai

jos unde :
- 1 este traductorul (plăcuţa) piezoeletrică;

- 2 sunt electrozii de contact, care pot fi
suprafeţe metalizate;
- 3 este masa de amortizare a undelor
reflectate constituită din material
fonoabsorbant cu impedanţă acustică mare,
de regulă araldit
- 4 este pana de cuplare a palpatorului pe
suprafaţa de controlat, realizată din plexiglas;
- 5 sunt conductorii, unul legat la fişa
palpatorului şi unul la masă;
- 6 este fişa palpatorului;
- 7 carcasa metalică;
Secţiune prin palpatorul normal de unde longitudinale.
Analiza prin metodele mecanicii ruperii
Mecanica ruperii reprezintă un concept de analiză a condiţiilor în care se

produce deformarea şi ruperea unui material în care există defecte de forma unor fisuri.
Scopul urmărit este acela de a stabili legătura cantitativă între forţele exterioare,
geometria corpului, inclusiv dimensiunile defectelor şi caracteristicile de material. Ipotezele
de calcul au în vedere comportarea la rupere a diferitelor categorii de materiale. Astfel, în
cazul oţelurilor şi aliajelor de înaltă rezistenţă, ca şi al altor materiale care se rup cu
deformaţii plastice mici se acceptă, ipoteze comportării elastice liniare în întreaga regiune
de la vârful fisurii în care se amorsează şi se dezvoltă procesul de rupere. Valorile
tensiunilor într-un punct din această zonă raportat la vârful fisurii prin coordonatele polare
Kfij ( )
r şi se determină prin relaţii de tipul: ij 2 r
în care K este o mărime independentă de r şi , numită factor de intensitate a tensiunii,
iar f ij ( ) este o funcţie dependentă de repartiţia tensiunilor în corpul fisurat şi de
geometria acestuia.
În principiu, se definesc trei tipuri de repartiţie a tensiunilor cărora le corespund
factorii de intensitate a tensiunilor K I , K II , respectiv, K III .
125
Simbolizare Modul de Schema de solicitare

convenţională propagare
I Deschide
Forfecare
II frontală
Forfecare
III laterală
În toate cazurile, propagarea ruperii se face de la stânga la dreapta fisurii.
Încercările pentru determinarea tenacităţii la rupere K IC se fac pe epruvete cu

concentrator de formă plată prelungit cu fisură de oboseală şi prin încărcarea acestora cu
sarcină continuă la tracţiune sau încovoiere.
Dimensiunile epruvetelor sunt date modulat (tipizat) în tabele. Dimensiunile
epruvetelor şi ale concentratorului sunt prezentate mai jos.
126
ANALIZA DE AVARII
Analiza chimică.
O metodă modernă de stabilire a procentului fiecărui element chimic al unui metal

este aceea în care se utilizează un aparat SPECTROLAB F.
Epruveta utilizată este un cub cu latura ≈ 20mm cu suprafeţele şlefuite. Pe aceste
suprafeţe se produc scântei cu ajutorul unui electrod. Aceste scântei sunt de fapt particule
de metal incandescent. Analiza rapidă a acestor scântei cu ajutorul unui calculator
afişează rezultatul analizei. Pe ecranul monitorului apar în procente cantitatea fiecărui
element chimic ce compune metalul.
În mai puţin de un minut se va obţine rezultatul unei analize simultane multi-
element care a fost cândva posibilă de realizat doar în laborator cu mai mulţi chimişti.
SPECTROLAB F produce rezultate având calitatea de certificate care pot fi
transmise la terminale îndepărtate sau la alte sisteme de computere (calculatoare) şi astfel
el poate fi integrat în sisteme de control calitate uzinale pentru calcule de topire şi calcule
de şarjă şi alte prelucrări ale analizelor.
Sursa scânteii:- transformator de tensiune constantă;
- parametrii sursei variabile optimizaţi prin aplicare;
Capacitatea 2,2 12 F
Rezistenţa 0 15
Condiţii de alimentare cu putere:

- 230 V c.a. -15/+10%, 50 sau 60Hz, monofazat
- putere: 1200 VA max
- siguranţe fuzibile: 16A, acţionare înceată (electromagnetică)
Dimensiuni: - lăţime 650mm
- înălţime 1400mm
- adâncime 800mm
Greutate: - 250 kg
Simularea unor condiţii de exploatare.
Încercările de amorsare a ruperii constau în studiul amorsării ruperii fragile în

condiţii de solicitare apropiate celor întâlnite în construcţii metalice realizate din table
groase (recipiente sub presiune, nave, etc.). Epruvetele, executate integral din metalul de
bază sub forma unor îmbinări sudate, sunt răcite la diferite temperaturi şi apoi supuse la
încărcarea statică până la rupere. Pentru amorsarea ruperii fragile, în secţiunea centrală a
epruvetelor, se realizează în mod intenţionat defecte plane de lungime controlată,
orientate normal pe direcţia de solicitare. Datorită dimensiunilor mari a epruvetelor
încercările se execută pe instalaţii hidraulice speciale, capabile să dezvolte forţe în unele
cazuri de până la 60 MN.
Rezultatele încercărilor se exprimă de obicei, prin valoarea temperaturii de
amorsare a ruperii fragile, care se determină pe curbe de variaţie cu temperatura a
tensiunii sau deformaţiei de rupere a epruvetelor, folosind diferite criterii convenţionale de
127
departajare a comportării fragile de cea tenace. De exemplu, în cazul încercării la tracţiune

pe epruvete cu sudură longitudinală, temperatura de tranziţie corespunde unei deformări
specifice de 0,5% (≈ 4 deformaţia la limita de curgere) măsurată pe o bază de 125mm.
Lăţimea respectivă se consideră că înglobează întreaga deformaţie plastică
premergătoare amorsării ruperii.
Amorsarea ruperii poate fi analizată şi pe considerente de bilanţ energetic, prin
trasarea curbei de variaţie a energiei de rupere cu temperatura. De asemenea se practică
sistemul determinării, la fiecare temperatură de încercare, a valorii critice a factorului de
intensitate a tensiunii, sau a deplasării de deschidere a fisurii.
Concluzii, redactare, raport de expertiză.

Se determină toţi factorii ce au dus la producerea avariei, şi se stabileşte factorul
iniţiator.
Se redactează un raport amănunţit despre condiţiile ce au dus la producerea
avariei, se stabileşte gradul de vinovăţie al fiecărui participant la execuţia construcţiei
sudate. Se dau indicaţii pentru evitarea pe viitor a altor avarii.
128
EVALUAREA DURATEI DE VIAŢĂ
Cap. 7. EVALUAREA DURATEI DE VIAŢĂ
7.1.Prezentarea sintetică a problematicii

7.2. Teorii ale duratei de viaţă
7.1.Prezentarea sintetică a problematicii
Calitatea unui material electrotehnic în general este determinată, în principal, de

nivelul proprietăţilor sale precum şi de stabilitatea acestora în timp. În acest sens, se
defineşte durabilitatea materialelor ca fiind capacitatea acestora de a face faţă solicitărilor
funcţionale şi de mediu un anumit interval de timp.
Durabilitatea unui material este legată de procesele de degradare sau de îmbătrânire.
Îmbătrânirea unui material este definită ca un proces de transformări ireversibile de natură
fizică şi chimică în urma cărora sunt înrăutăţite anumite proprietăţi sub limitele impuse.
Se pot distinge două tipuri de îmbătrâniri :
- îmbătrânire intranzitivă caracterizată prin modificarea diferitelor proprietăţi la trecerea
timpului;
- îmbătrânire tranzitivă caracterizată printr-o degradare rapidă la solicitări ce diferă de
utilizarea normală.
Interesul pentru evaluarea procesului de îmbătrânire în exploatare este legat de evaluarea
duratei în care un echipament îşi realizează funcţia sau a duratei de viaţă referitoare la o
anumită proprietate. Se defineşte durata de viaţă ca fiind intervalul de timp scurs de la
începerea procesului de degradare până la stadiul limită considerat.
Evaluarea stării de îmbătrânire se poate realiza după diferite criterii cum ar fi tg , Estr,
duritatea, rezistenţa la rupere etc.
7.2.Teorii ale duratei de viaţă
Factori de stres
Solicitările la care sunt supuse materialele electroizolante în timpul funcţionării pot
fi :
- electrice;
- termice;
- mecanice.
Solicitările de mediu pot fi :
129
- temperatura ambiantă;
- radiaţii luminoase;
- radiaţii ultraviolete;
- gaze din componenţa atmosferei;
- umiditatea;
- praf, nisip, praf semiconductor;
- agenţi biologici;
- agenţi chimici solizi, lichizi şi gazoşi.
În tabelul de mai jos sunt enumeraţi cei mai importanţi factori de stres ce afectează durata
de viaţă a materialelor electroizolante.
Solicitări funcţionale Solicitări de mediu

Solicitări electrice Gaze din componenţa atmosferei
Tensiunea de serviciu Oxigenul
Supratensiunea tranzitorie Hidrogenul
Frecvenţa Azotul
Descărcările parţiale Gazele inerte
Solicitări termice Umiditatea
Temperatura maximă Temperatura ambiantă
Gradientul de temperatură Agenţi chimici
Solicitări mecanice Industriali (acizi,baze, SF6, SO2,
NaCl uleiuri, solvenţi, etc)
Întindere Praf semiconductor
Compresiune Praf şi Nisip
Îndoire Agenţi biologici
Răsucire Ciuperci
Şoc Rozătoare, termite
Vibraţii Radiaţii luminoase
Presiune Radiaţii ultraviolete
2.2. Solicitări singulare şi compuse

Solicitările sau factorii de stres pot acţiona:
- simultan;
- succesiv.
Între factorii de stres pot apărea interacţiuni care sunt de tip:
- direct atunci când influenţa acestora este diferită dacă aceştia acţionează simultan sau
succesiv;
- indirect dacă influenţa lor rămâne neschimbată indiferent dacă aceştia acţionează
simultan sau succesiv.
Există o varietate de interacţiuni între factorii de stres de aceeaşi natură sau de naturi
diferite. Spre exemplu, trebuie luată în consideraţie interacţiunea dintre efectele termice
induse de câmpul electric şi stresul termic impus din exterior.
130
În privinţa factorilor de stres de naturi diferite care acţionează simultan, trebuie ţinut seama
de efectul de sinergism care amplifică degradarea materialului izolant mult mai mult decât
în cazul aplicării succesive a solicitărilor.
2.3. Modele ale duratei de viaţă

Sub acţiunea prelungită a solicitărilor de diferite naturi, în materialele electroizolante se
desfăşoară procese fizico-chimice ireversibile care duc la degradarea lor.
Procesele de degradare a materialelor electroizolante sunt constituite din reacţii de
oxidare (din care rezultă produşi acizi cu conductivitate electrică ridicată), reticulare care
contribuie la diminuarea elasticităţii şi plasticităţii, depolimerizare (care duc la micşorarea
rezistenţei mecanice precum şi la apariţia unor incluziuni gazoase). La acestea se adaugă
contribuţia proceselor de hidroliză, a reacţiilor de incompatibilitate între constituenţi sau
agresiunea solvenţilor.
Îmbătrânirea materialelor electroizolante este manifestarea macroscopică a desfăşurării
unor reacţii chimice ireversibile cu anumite viteze.
La nivel microscopic, în cazul unui proces de degradare influenţat numai de temperatură,
pe baza teoriei cineticii reacţiilor chimice, se poate deduce expresia duratei de viaţă
considerând o reacţie simplă (monomoleculară) prin care din substanţele A’ şi B’ rezultă
substanţa A’B’. Viteza de desfăşurare a reacţiei chimice se defineşte ca fiind variaţia
(scăderea) în timp a concentraţiilor A şi B ale substanţelor A’ şi B’ care este proporţională
cu concentraţiile acestora :
dA dB
vA, B K AnA BnB
dt dt
În această relaţie, nA şi nB reprezintă ordinele parţiale ale reacţiei chimice, iar factorul K,
numit constanta vitezei de reacţie, reprezintă numărul reacţiilor din unitatea de timp şi
depinde de temperatură fie conform relaţiei lui Arrhenius :
Wa
K G exp[ ]
RT
unde Wa reprezintă energia de activare, R=8314,3 J/kmol K, T este temperatura absolută,
iar G, numit factor de şoc sau de frecvenţă, este legat de numărul de ciocniri dintre
molecule în unitatea de timp şi este proporţional cu T½, fie conform relaţiei lui Eyring :
W
K κ T exp[ F ]
RT
în care WF este energia liberă de reacţie, iar κ este o constantă.
În cazul reacţiilor de ordinul întâi, care sunt cele mai frecvente reacţii, alături de
cele de ordinul al doilea, dacă reacţionează între ele numai moleculele unei singure
substanţe A’, se obţine :
1 1
Kt
A A0
unde A0 reprezintă concentraţia iniţială a substanţei A’ (la t=0).
131
Dacă se consideră un anumit criteriu de evaluare a stării de îmbătrânire, a cărei

valoare P este dependentă de concentraţia A prin relaţia A=f(P) şi care are valoarea
iniţială P0 corespunzătoare concentraţiei A0, durata reacţiei de degradare la temperatura T
prin care concentraţia se modifică de la A0 la Ar este dată de relaţia :
1 1 1 W
t exp[ a ]
G f ( Pr ) f ( P0 ) RT
Deoarece valoarea P a criteriului de evaluare nu depinde decât de concentraţia
ce se modifică prin reacţie, durata reacţiei se poate scrie sub forma generală :
t a exp[b ]
T
care sub forma :
b
ln t ln a
T
poate fi reprezentată grafic sub forma unei drepte şi are utilizare cvasi-generară.
Expresii mai complicate ale duratei de viaţă dar greu de utilizat, se obţin dacă se ia
în consideraţie variaţia în timp a temperaturii T la care se află izolantul.
Pentru hârtia impregnată, folosită ca izolaţie de transformator, Montsinger a stabilit
(în 1930) următoarea relaţie empirică a duratei de viaţă valabilă pe un interval mic de
temperatură (90-110 C), prin determinări asupra rezistenţei la tracţiune :
t a exp[ bT ]
Analiza mai detaliată a rezultatelor experimentale privind influenţa temperaturii a
relevat că, în relaţia lui Arrhenius, atât factorul de frecvenţă G cât şi energia de activare
Wa depind, de asemenea, de temperatură. Kossel a propus pentru constanta vitezei de
reacţie următoarea expresie :
Wa
K GT m exp[ ]
RT
de unde se poate determina relaţia dintre energiile de activare Wa şi Wa din relaţia lui
Arrhenius :
Wa mRT Wa
Deoarece în practică interesează evaluarea variaţiei unor parametri macroscopici P
de material, se iau în considerare numai efectele solicitărilor exterioare S de diferite
intensităţi asupra degradării materialelor.
În general, se poate defini o funcţie de comportament a sistemului material-solicitări
de forma :
F(P,S,t)=0
în care t constituie variabila timp.
La solicitare constantă, funcţia respectivă :
F(P,t)S=ct=0
reprezintă geometric curba de îmbătrânire sau degradare, în timp ce, la parametru
constant, funcţia respectivă :
F(S,t)P=ct=0
132
reprezintă geometric curba de anduranţă.

Durata de viaţă L a unui material este intervalul de timp în care o mărime fizică de
material P, numită indicator de degradare, variază sub acţiunea solicitării de intensitate S
de la o valoare iniţială P0, ce caracterizează starea nedegradată, până la o valoare Pcr,
numită criteriu de sfârşit de viaţă, pentru care se consideră că materialul nu mai satisface
cerinţele funcţionale.
În practică, valoarea limită a indicatorului de degradare se fixează prin convenţie.
De exemplu, în cazul solicitării electrice, când interesează evoluţia rigidităţii dielectrice, se
consideră valoarea critică ca fiind jumătate din valoarea iniţială a acesteia.
Curba duratei de viaţă este deci curba de anduranţă pentru cazul limită P= Pcr,
adică :
F(S,L)P=cr=0
Pentru a deduce curba duratei de viaţă, teoretic se porneşte de la funcţia de
comportament. Însă, în practică, se deduc experimental curbele de degradare.
Forma analitică generală a curbelor de degradare se obţine de la ecuaţia propusă
de Simoni:
dp
K (S ) p
dt
în care α R, K(S)=ct. pentru S=ct, iar p(t) este valoarea normată a proprietăţii P(t), adică :
P(t )
p(t )
P0
Din rezolvarea ecuaţiei lui Simoni, se obţine expresia duratei de viaţă, având drept
criteriu de sfârşit de viaţă valoarea pcr :
1 pcrα 1
L pentru α 1
1 α K (S )
1
L ln pcr pentru α=1
K (S )
rezultând ca o primă concluzie că durata de viaţă este invers proporţională cu viteza de
îmbătrânire K(S).
Forma completă a expresiei duratei de viaţă se stabileşte prin stabilirea valorii
parametrului α şi a vitezei de îmbătrânire K(S) pe baza teoriilor fizico-chimice (cum ar fi
cea de tip Arrhenius sau Eyring).
Dintre toate solicitările exercitate asupra materialelor electroizolante, cele mai
importante solicitări sunt cea termică şi cea electrică ca urmare a influenţei lor asupra
duratei de viaţă.
Durata de viaţă termică este prin definiţie intervalul de timp LT în care proprietatea
p, numit indicator de viaţă termică, a atins valoarea limită pcr, numit criteriu de sfârşit de
viaţă, sub acţiunea solicitării termice la temperatură constantă.
Teoriile fenomenologice ale degradării termice iau în consideraţie transformări
ireversibile care pot fi evidenţiate prin modificări macroscopice de material în urma unor
reacţii chimice.
În cazul procesului de degradare termică, se utilizează expresii de tip Arrhenius, având
forma generală:
133
LT LT0 exp ( B T )
în care LT este durata de viaţă, LTO şi B sunt constante de material, iar T este
temperatura absolută.
Însă, cel mai utilizat model este modelul de stres unic propus de Dakin, utilizat la
interpretarea datelor provenite din încercările accelerate :
L a exp( bT )
unde a şi b sunt constante. Se ţine seama că, în anumite limite, poate fi utilizat principiul
echivalenţei durată-nivel solicitare :
Ki Si ti ct
adică se poate înregistra acelaşi nivel de degradare la diferite intensităţi ale unei solicitări
dar la intervale de timp diferite, ceea ce ar justifica încercările accelerate.
Durata de viaţă electrică este prin definiţie intervalul de timp LE în care proprietatea
p, numit indicator de viaţă electrică, a atins valoarea limită pcr, numit criteriu de sfârşit de
viaţă, sub acţiunea solicitării electrice constante. Deoarece tensiunile mai mari decât cele
nominale pot provoca străpungerea unui material electroizolant, implicit degradarea sa
ireversibilă, mărimea ce caracterizează degradarea electrică este rigiditatea dielectică,
intensitatea câmpului electric fiind caracteristica solicitării electrice.
Datele experimentale arată că la majoritatea materialelor electroizolante se înscriu
în legi de tip putere sau de tip exponenţial.
Modelul puterii inverse furnizează o expresie a duratei de viaţă de forma:
E n
LE LE0 ( )
Es
în care LE0 şi n sunt constante de material, E este intensitatea câmpului electric ce solicită
materialul, iar Es este limita până la care este valabil modelul şi până la care se poate
calcula durata de viaţă.
Fundamentarea teoretică a legii de tip putere este legată de mecanismul
descărcărilor parţiale dar şi al procesului aleatoriu de străpungere electrică ce se
încadrează în statistica Weibull.
O expresie mai simplă a duratei de viaţă este :
C
LE
En
Expresia de tip exponenţial este de forma :
LE C exp( n E)
în care C, C´, n şi n´ sunt constante care depind de material şi condiţiile de încercare.
Constanta n se mai numeşte şi exponent de viaţă sau coeficient de anduranţă.
Degradarea dielectricilor polimerici sub acţiunea descărcărilor parţiale respectă,
de asemenea, o lege de tip putere de forma :
C
LE
( E E0 ) n
134
unde E0 este intensitatea câmpului electric de iniţiere a descărcărilor parţiale, iar C şi

n sunt constante dependente de material şi de condiţiile de încercare.
Efectul de sinergism apare în timpul utilizării unui material electroizolant, când
factorii care determină îmbătrânirea, solicită materialul simultan câte doi sau mai mulţi, iar
efectul rezultant nu este pur cumulativ. Efectul de sinergism constă deci în neaditivarea
efectelor factorilor de stres.
În absenţa efectului de sinergism, durata de viaţă, corespunzătoare unui anumit
indice de îmbătrânire, se calculează cu relaţia :
1 1
L Li
iar in cazul sinergismului,cu relaţia :
1 si
L Li
relaţie în care intervine indicele de sinergism si.
Modelele de îmbătrânire multistres oferă relaţii analitice de tipul:
L f(E,T )
între durata de viaţă L şi factorii de stres (câmpul electric E şi temperatura T), stabilite pe
baza unor teorii microscopice sau fenomenologice.
În cazul solicitărilor combinate, termică şi electrică, expresiile duratei de viaţă
conţin un factor de corecţie a sinergismului şi sunt de forma :
s
(n )
T
E
L(T , E ) L0 exp( B T )
Es
sau :
( n cT )
E
L(T , E ) L0 exp( bT )
Es
Se poate constata că, la creşterea temperaturii, datorită factorilor de sinergism s şi

c, se diminuează efectul solicitării electrice.
Observaţii experimentale arată că există unele materiale la care degradarea, sub
acţiunea diferiţilor factori de stres, este neglijabilă la valori ale acestora sub anumite valori
de prag.
Comportamentul izolanţilor la solicitări electrice le împarte în două categorii :
- materiale cu prag de câmp Et , la care solicitarea sub prag nu influenţează durata
de viaţă;
- materiale la care durata de viaţă depinde de solicitarea electrică (considerându-se
că există totuşi un prag de valoare foarte scăzută).
Ca exemplu, răşinile termoplaste sunt materiale cu prag, în timp ce polietilena de
joasă densitate este un material fără prag.
135
Materialele din prima categorie, au valori de prag Et ale intensităţii câmpului

electric până la care solicitarea electric nu mai are influenţă asupra duratei de viaţă. De
asemenea, în cazul solicitării termice există valori de prag Tt ale temperaturii sub care
durata de viaţă termică este practic nelimitată.
Diferitele modele ale materialelor cu prag furnizează expresii ale duratei de viaţă
care conţin la numitor factori ce se anulează pentru solicitări la nivel de prag. Spre
exemplu, pentru stresul electric, o expresie a duratei de viaţă este de forma :
E n
( )
Es
LEt LE0t ( E
E Et
Es E t
Pentru stresul termic, expresia duratei de viaţă se exprimă în funcţie de stresul

termic convenţional TC, definit prin relaţia :
1/TC=1/T0-1/T
în care T0 este o temperatură care poate fi cea a mediului sau cea mai mică valoare până
la care modelul este valabil. Expresia duratei de viaţă termică, pentru materiale cu prag
termic, este :
exp( BTC )
LTt LT0t T
TC
1
TCt
în care TCt este valoarea de prag a stresului termic convenţional. Mărimile µ E şi µT sunt
parametri care ajustează concordanţa relaţiilor respective cu datele experimentale. Prin
anularea acestora, se poate trece la modelele materialelor fără prag.
Aceste expresii ale duratelor de viaţă nu sunt însă aplicabile solicitărilor electrică şi
termic sub valorile de prag, când LEt şi LTt trebuie să tindă spre infinit.
Pentru a nu modifica expresiile duratei de viaţă a materialelor cu prag solicitate
electric sau termic, trebuie introduşi la numitorul acestor relaţii factori FEt sau FTt cu
proprietatea:
FEt= 0 pentru E < Et ; FEt= 1 pentru E > Et
FTt= 0 pentru T < Tt ; FTt= 1 pentru T > Tt
Pentru extinderea valabilităţii expresiei duratei de viaţă la solicitare electrică, se
propune introducerea unui factor FEt de forma:
1
FEt
Et E
exp( ) 1
K Et
136
în care constanta K controlează rapiditatea saltului factorului FEt între 0 şi 1 într-un interval
. Mărimea acestui interval poate fi aleasă procentual din valoarea lui Et, ţinând seama de
gradul preciziei de determinare a valorii de prag. Cu K=1/500, rezultă intervalul ca fiind
2% din valoarea de prag.
Rezultă următoarea expresie generală a duratei de viaţă la solicitare electrică a
materialelor cu prag:
E n
( )
Es Et E
LEt LE0t [exp( ) 1]
E Et
E
K Et
Es E t
În mod similar, se poate extinde valabilitatea expresiei duratei de viaţă la

solicitarea termică:
exp( BTC ) TCt TC

LTt LT0t [exp( ) 1]
TC
T
KTCt
1
TCt
Aceste relaţii generale de evaluare a duratei de viaţă pot fi utilizate în cazul

solicitărilor singulare, care sunt cele mai importante din punct de vedere practic
Ïn cazul solicitărilor combinate, electrică şi termică, există mai multe expresii ale duratei de
viaţă care generalizează relaţia generală pentru materiale electroizolante fără prag electric
şi termic. Dar nici aceste expresii ale duratei de viaţă nu sunt valabile sub valorile de prag.
Deoarece în aceste relaţii cele două tipuri de solicitări nu au contribuţie aditivă, este
imposibil de a le generaliza sub valorile de prag prin procedeul aplicat la solicitările
electrică sau termică singulară.
Expresiile duratelor de viaţă sunt, în general, relaţii complicate şi neadecvate unei
utilizări practice, operative, în condiţiile în care, în general, interesează evaluarea efectului
unui singur tip de solicitare variabilă. Aceste relaţii se utilizează întotdeauna ajustate
pentru a se conforma datelor experimentale
3. Metode de evaluare experimentală a duratei de viaţă
3.1. Norme de evaluare

Evaluarea îmbătrânirii termice, pe plan mondial, se realizează prin standarde de
degradare. În practică, interesează evaluarea duratei de viaţă la îmbătrânire accelerată. În
acest caz, predicţia duratei de viaţă la stres normal, se realizează printr-un model
matematic de extrapolare a rezultatelor obţinute la îmbătrânirea accelerată pornind de la
modelul lui Dakin al duratei de viaţă :
L a exp( bT )
137
care stă la baza mai multor standarde de evaluare (IEC 216, IEEE 275/81 etc).
În cazul îmbătrânirii electrice, se utilizează modelul puterii inverse în funcţie de
tensiunea aplicată U :
L K U -n
în care constantele K şi n se determină în conformitate cu standardul IEEE 930/87.
În condiţii de solicitare multistres, se utilizează expresia duratei de viaţă :
n
L K U exp( bT )
în care constantele K, n, b se determină în conformitate cu standardele IE 1064/91 şiIEC
792.
Trebuie subliniat că testele de evaluare a duratei de viaţă pot fi destructive sau
nedestructive.
3.2.Metode de măsură
În cazul degradării termice, metoda de determinare a duratei de viaţă constă în
înregistrarea continuă sau la intervale regulate a valorii unei proprietăţi alese drept
indicator de viaţă termică atunci când materialul este menţinut la o temperatură constantă.
În cazul degradării electrice, pentru evaluarea experimentală a duratei de viaţă, se
utilizează, în principal, metoda solicitării la tensiune cu amplitudine constantă, prin care se
determină timpul până la străpungere. Timpul mediu până la străpungere va fi funcţie de
intensitatea câmpului electric E aplicat şi de condiţiile de încercare. Modelul puterii inverse
pare a fi cel mai practic pentru că este legat de statistica Weibull în care se încadrează
procesul aleatoriu de străpungere şi, prin intermediul căreia, se poate determina
parametrul n pe baza unor încercări de scurtă durată.
3.3.Limite ale tehnicilor de evaluare a duratei de viaţă

Chiar dacă se poate prezice durata de viaţă prin metode standardizate, în condiţii de
laborator, rezultatele sunt mai mult sau mai puţin conforme cu realitatea deoarece
condiţiile simulate sunt depărtate de condiţiile concrete de utilizare.
De asemenea, procedeele standard sunt discutabile datorită neechivalenţei dintre
solicitările accelerate şi cele din timpul funcţionării reale. Prin urmare, evaluarea cea mai
sigură a degradării se poate realiza numai în timpul funcţionării.
5.1.1.Limite ale modelelor teoretice ale duratei de viaţă

Modelele de viaţă utilizate provin din două abordări :
- studiul teoretic şi experimental al procesului de degradare;
- tratarea fenomenologică a procesului de degradare prin încadrarea rezultatelor
obţinute într-un anumit model.
În primul caz, există limite de înţelegere a mecanismelor de modificare a diferitelor
proprietăţi. Spre exemplu, se are în vedere ipoteza că solicitările mecanice induc procese
chimice.
În al doilea caz, ce se încadrează în practica inginerească, adevăratul model
poate fi ascuns de dependenţa rezultatelor obţinute de acurateţea tehnicii de măsurare.
138
Se apreciază că numai în cazul degradării termice, există acoperire teoretică, dar

nu în totalitate, prin modelul Arrhenius.
În cazul degradării electrice, modelul puterii inverse a fost consacrat de încadrarea
rezultatelor experimentale în statistica Weibull.
Dar se apreciază că şi simulările statistice sau numerice port conduce la concluzii
eronate.
De asemenea, modelele de îmbătrânire multistres nu sunt acoperitoare în ce
priveşte sinergia.
5.1.2. Limite ale metodelor de evaluare experimentală

În stadiul actual al tehnicii, se consideră că procedeele standard privind evaluarea duratei
de viaţă sunt imprecise.
Există de fapt două abordări practice :
- caracterizarea tuturor materialelor din componenţa unui agregat electrotehnic din
punctul de vedere al duratei de viaţă;
- caracterizarea întregului agregat electrotehnic privitor la durata de viaţă.
La evaluarea duratei de viaţă, trebuie avut în vedere acţiunea complexă a
diferiţilor factori de stres dintre care cei mai importanţi se consideră solicitările electrică şi
termică. Nu trebuie însă neglijată importanţa solicitării mecanice sub formă de vibraţie
precum şi cea a radiaţiilor ionizante în special asupra materialelor macromoleculare
sintetice.
Se poate aprecia că în cazul echipamentelor de joasă tensiune stresul este în special de
natură termică, în timp ce în cazul celor de înaltă tensiune domină factorii de stres de
natură electrică şi mecanică.
139

Cap100-Nou Merged

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Cap100-Nou Merged

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

DIAGNOSTICARE

1.1. Aspecte definitorii ale metodologiei de diagnosticare

1.1. Aspecte definitorii ale metodologiei de diagnosticare

Realizarea oricărui studiu diagnostic, pentru soluţionarea problemelor de orice

Orice diagnostic presupune utilizarea mai multor tehnici complementare pentru

- să propună un plan de acţiune potrivit, acţionând asupra unui ansamblu de cauze

1.2. Diagnosticul calităţii

Managementul calităţii reprezintă practica internă a organizaţiilor pentru a asigura

Astfel, diagnosticul calităţii poate acoperi:

- aptitudinea serviciilor marketing şi comercial de a determina nevoile pieţii,

În prezent, demersul diagnosticului presupune:

Cele nouă întrebări ale diagnosticului

Tab. 1.1. Definiţia diagnosticului

1.3. Terminologie practică în diagnosticare

1.3.1. Metodă, demers, instrument

Este esenţială utilizarea unui referenţial pentru a verifica aplicarea procedurilor,

1.3.2. Diagnostic de fezabilitate

Această formă de diagnostic este foarte importantă pentru introducerea tehnicilor,

1.3.3. Diagnosticul unei situaţii evolutive

1.3.4. Diagnostic de acţiuni colective

1.3.5. Diagnostic de evoluţie a performanţei

Acest tip de diagnostic poate lua una din următoarele forme:

1.4. Instrumentele diagnosticului şi demersul investigaţiei

Pentru ca investigaţia să-şi atingă scopul trebuie ca:

- să fie definită utilitatea şi limitele instrumentelor diagnosticului;

Analiza pieselor existente în organizaţie

Analiza pieselor de întocmit

Chestionarul este folosit şi pentru a cunoaşte nivelul de satisfacere al utilizatorilor, al

Observaţia permite aprofundarea nivelului de cunoştinţe deja dobândit, validarea

1.5. Analiza informaţiilor adunate, concluziile şi raportul

- serveşte drept bază de comunicare printr-o reprezentare a rezultatelor care

Diagnosticul reprezintă un moment important pentru analiza unei situaţii, produs,

1.6. Calitatea informaţiei

Pentru o eficientizare maximă a diagnosticării, organizaţia trebuie să-şi definească

Noţiunea de „calitate“ este una complexă, cu utilizări în multe domenii unde i se

organizaţie - grup de persoane şi facilităţi cu un ansamblu de responsabilităţi,

Fig. 1.1. Model de proces al comunicării

Comunicaţiile interpersonale reprezintă legătura vitală ce există între oameni. Cu

structuri organizaţionale şi la relaţiile ei cu mediu.

1.7. Locul diagnosticării în management

Ca metodă de management, diagnosticarea asigură investigarea firmei şi a

multidisciplinaritatea diagnosticării, dată de faptul că realizarea unui studiu de

Fig. 1.2. Abordarea cauzală a punctelor forte şi slabe

1.8. Tipologia studiilor de diagnosticare

Literatura de specialitate este foarte generoasă în acest domeniu, evidenţiind o

1.8.1. Tipologia diagnosticărilor

Tab. 1.2. Tipuri de diagnosticări

- abordează firma ca o componentă a unor

Facem precizarea că diagnosticarea globală poate declanşa diagnosticări parţiale,

Fig. 1.3. Model de diagnosticare globală

1.8.2. Când este necesara diagnosticarea?

Ca metodă managerială cu caracter general, diagnosticarea poate fi utilizată de orice

Diagnosticarea este necesară atunci când:

Fig. 1.4. Fundamentele strategiei

Reţinem ca importante următoarele aspecte:

diagnosticarea prefaţează elaborarea strategiei, prin punctele forte, punctele slabe

Poate fi utilizată ca atare sau în compunerea unor sisteme de management. Un

Fig. 1.5. Reproiectarea managerială

Fig. 1.6. Interfaţa Diagnosticare - SWOT

1.9. Tehnici de optimizare a procesului decizional

Studiile teoretice au condus la realizarea unui model semnificativ pentru conţinutul şi

Preferinţele reprezintă expresia conducătorului familiarizat cu o serie de metode de

Fig. 1.7. Factorii majori care influenţează decizia managerială