Raspunsuri anatomie examen

1. Sistemul digestiv

Sistemul digestiv notiuni generale-Sistemul digestiv este alcatuit din totalitatea

organelor care indeplinesc importanta functie de digestie si absorbtie a alimentelor.
Sistemul digestiv se compune din tubul digestiv si anexele acestui tub. Din tubul digestiv
fac parte cavitatea bucala, faringele, esofagul, stomacul, intestinul subtire si gros, iar ficatul
cu vezica biliara si pancreasul alcătuiesc anexele. Functia acestui sistem consta in tratarea
mecanica si chimica a alimentelor ingerate in absorbtia materiilor inapsortibile si indigestie.

2. Structura cavitatii bucale. Actul de deglutitie

-Cavitatea bucala- cavitas oris reprezinta portiunea incipienta a tubului digestive si este
situate in partea inferioara a craniului facial. Cavitatea bucala este impartita prin arcadele
alveolodentare in doua compartimente: vestibulul buccal si cavitatea bucala propriu-zisa.
Cavitatea bucala este constituita din 6 pereti: un perete anterior format din buze, doi pereti
laterali formati de obraji, un perete inferior numit planseul diafragmului buccal si care este
format din muschii partii superioare a gatului si un perete superior reprezentat prin bolta
palatina, un perete posterior prin care cavitatea bucala comunica cu faringele.

Actul de deglutitie – reprezinta trecerea bolului alimentar din cavitatea bucala prin
faringe si esofag pana in stomac, in timpul ei se retine pentru un moment respiratia. Bolul
alimentar nimereste in partea bucala a faringelui si prin contractarea puternica a
musculaturii faringiene este propulsata in stomac.

3. Limba-localizarea, structura si functia ei

-Limba-lingua reprezinta un organ muscular foarte mobil situate pe peretele inferior al

cavitatii bucale, este un organ cu multiple functii:

· Participa la masticatie si deglutitie, in articularea vorbirii si poarta pe suprafata sa

organul gustative.

Limba este constituita din corp, varf si radacina, mai distingem si doua fete: superioara
si inferioara si doua margini laterale.

Structura-tunica mucoasa a limbii inveleste muschii limbii si este de o culoare roz-pala,

pe fata dorsala sip e margini mucoasa are un aspect catifelat din cauza papilelor linguale. Se
disting papile valate, fungiforme, foliate, filiforme si conice.

Membrana mucoasa a radacinii limbii este lipsita de papile. Mucoasa ce acopera fata
inferioara a limbii la trecerea ei pe planseul bucal formeaza frenulul limbii. Muschii limbii
sunt pari si se impart in muschi proprii, la contractia acestor muschi limba isi modifica
forma si pozitia.

4. Dintii-localizarea, strucura si functia-

Dintii-dentes sunt organe dure de culoare albicioasa localizati in alveolele maxilarelor
avand functia de captarea, decuparea si triturarea alimentelor. Dintii au un rol fonetic in
articularea sunetelor.

Sructura dintelui-Dintele este alcatuit din coroana, col si radacina. Coroana dintelui este
cea mai masiva portiune a lui si predomina deasupra gingiei. Fiecare dinte poseda de la una
la 3 radacini. Radacina dintelui se termina cu un apex. Colul dintelui reprezinta o ingustare
a dintelui dintre coroana si radacina, in interiorul dinteluii se afla cavitatea dentara.
Cavitatea dentara contine pulpa dintelui. Substanta dintelui este alcatuita din dentina, smalt
dentar si ciment. Dentina formeaza masa de fond a dintelui si este situata in jurul cavitatii
dentare si a canalului radicular. Pe din afara coroana dintelui este alcatuita din smalt.

5. Importanta digestiei. Digestia in cavitatea bucala-

Scopul digestiei este acela de a descompune mâncarea în părți mai mici, în așa fel încât
să poată fi folosită de către corp.

Digestia e importantă pentru că organismul nostru are nevoie de nutrienții din mâncare
și băutură ca să funcționeze corect și să se mențină sănătos. Proteinele, grăsimile,
carbohidrații și vitaminele, mineralele și apa sunt nutrienți. Sistemul nostru digestiv
descompune mâncarea în părți suficient de mici ca organismul să absoarbă nutrienții și să îi
folosească pentru energie, creștere și regenerare celulară.

Digestia in cavitatea bucala-Prelucrarea alimentelor incep in cavitatea bucala unde are

loc faramitarea lor umectarea cu saliva si formarea bolului alimnetar, la om alimentele se
afla in cavitatea bucala aproximativ 15-18 secunde apoi sunt inghtite, ele ajung in faringe
apoi in esofag. Aici se determina calitatile gustative si comestibilitatea alimentelor.

6. Saliva și compoziția ei.

Saliva este un lichid incolor, opalescent cu o vascozitate ce depinde de proveniența ei si
de conditiile de excreție. La om cantitatea de salivă secretata in 24 ore variaza de la 100 la
1500 ml.

In perioadele interdigestive secretia salivara este mai scazuta de 0,5-1ml/min, in

prezenta unor excitanti puternici se poate ajunge la 30ml/min, dar in somn debitul scade
foarte mult, ajungand la 0,05ml/min. Din totalul secretiei bazale, submaxilarele contribuie
cu 70%, parotidele cu 25%, sublingualele cu 4%, iar glandele mici diseminate in mucoasa
bucala cu 1%.
 Saliva contine cca 99,5 % apa, ceea ce face sa fie considerata drept cel mai apos produs
de secretie al organismului.Aproximativ 0,5 % din saliva reprezinta substanta uscata.
Proportia acesteia variaza in functie de natura alimentelor.Din substanta uscata , cca 1/3 este
de natura anorganica iar restul (2/3) este constituita din substante organice.

7.Voma si mecanismul de aparitie a ei.

Voma-uneori, in urma unor alimente de caliate proasta sau a substantelor iritatoare,
continutul stomacului este expulzat in exterior. Actul vomei prezinta un reflex complex de
protectie, centrul caruia se afla in bulbul rahidian. Excitarea centrului poate preveni in mod
reflex, impulsul nervos centripet având originea la nivelul receptorilor mucoasei
stomacului, nazofaringelui.

Mecanismul de aparitie a vomei- actul vomei poate fi provocat prin introducerea in

sânge a preparatelor vomitante (apomorfina, morfina), acestea excitand direct centrul
nervos respectiv. Vomitarea este anticipata de o inspiratie adanca, dupa care contractarea
puternică a stomacului si muschilor abdominali, sfincterul piloric fiind inchis, provoaca
deschiderea sfincterului cardiac si expulzarea continutului stomacului in exterior.

8. Esofagul-localizarea, structura si functia lui.

Esofagul este un conduct musculo-membranos prin care trec alimentele din faringe in
stomac. El reprezinta un tub aplatizat anteroposterior, cu lungimea de 25-30 cm.

Localizarea- Începe de la gât, până la a șasea vertebră cervicală, intră în piept și se

încheie în capătul inferior al stomacului, în vertebra toracică 11.

Structura- din punct de vedere structural, esofagul (trecerea de la stratul cel mai exterior
la stratul cel mai interior) cuprinde: un strat exterior al țesutul conjunctiv și două tipuri de
mușchi. Treimea superioară a esofagului cuprinde un mușchi striat și treimea inferioară
conține mușchiul moale, în timp ce treimea mijlocie conține un amestec din ambele.

Funcția- Principala funcție a esofagului este de a permite bolului alimentar să treacă din
gură la stomac. În momentul în care bolul este înghițit, acesta ajunge la bază, unde trece în
esofag prin gură (care este sfincterul care deschide și reprezintă începutul esofagului). Bolul
continuă drumul către stomac prin esofag. Trecerea prin stomac depinde de deschiderea
sfincterului inferior (cardia), care conectează esofagul de stomac și reprezintă porțiunea
finală a esofagului.

9. Stomacul. Localizarea, structura și funcția.

Stomacul- este organul care primește alimente de la esofag, după ce au fost amestecate
și înghițite prin gură. Aici începe procesul digestiv, care este posibil datorită enzimelor
digestive de la contracția regulată a stomacului însuși. Mâncarea este apoi trecută prin
intestine, unde procesul digestiv continuă, permițând absorbția nutrienților din alimentele
ingerate.

Localizarea- Stomacul este un organ aflat în partea superioară stângă a cavității

abdominale. Din punct de vedere anatomic, poate fi considerat o extensie, în formă de
pungă, a tractului digestiv. Stomacul este, de fapt, conectat direct atât la esofag (de la care
primește alimentele, care trec printr-o structură numită sfincterul inferior esofagian), cât și
la intestinul subțire, de care îl separă sfincterul piloric, o supapă musculară a cărei
deschidere și închiderea reglează golirea stomacului.

Structura- la stomac distingem peretele anterior și peretele posterior. La unirea dintre

acești pereți se formează curbura mica a stomacului, orientată dextrosuperior, si curbura
mare a stomacului, care are o orientare sinistroinferioara. In partea superioară a curburii
mici se afla locul de pătrundere a esofagului în stomac-orificiul cardial, iar partea
stomacului circumiacentă la acest orificiu se numește cardia.

Capacitatea medie a stomacului la omul matur e de circa 3l (1,5-4.0l).

Stomacul își modifică necontemit forma si dimensiunile in funcție de gradul de

umplere si de starea organelor adiacente.

         Funcția- Funcția principală a stomacului este aceea de a permite ca alimentele să

fie transportate către intestine și, în același timp, să fie supuse procesului de digestie.
Sucurile gastrice și enzimele pornesc digestia grăsimilor și a proteinelor, prin
descompunerea lor în substanțele care le formează la început (acizi grași și aminoacizi).
Digestia carbohidraților în stomac este destul de limitată, datorită mediului puternic acid
prezent în interior. De asemenea, stomacul este capabil să absoarbă direct molecule cum ar
fi apa și alcoolul.Funcțiile digestive sunt facilitate de contracțiile cauzate de mușchii
stomacului, care amestecă din conținutul stomacului. În acest fel, este necesar un maxim de
cinci ore pentru ca organismul să poată digera alimente solide din esofag.

10. Digestia stomacală. Compoziția sucului stomacal

Patrunzand in stomac, hrana ramane aici timp de cateva ore si apoi treptat trece in
intestin. Stomacul indeplineste functia de “depozit alimentar”, in care se acumuleaza un
volum mare de hrana. Tot aici au loc modificarile chimice ale unor substante nutritive sub
influenta sucului, secretat de glandele gastrice.

         Sucul gastric este un lichid straveziu, incolor, cu reactie acida, deoarece contine
acid clorhidric. Sucul gastric contine proteaze, care scinteaza proteinele si lipază, care
scindeaza grasimile. Timp de 24 de ore la om se elimina 1,5-2,5 l de suc gastric.
Amestecandu-se cu suc gastric, masele alimentare se lichefiaza si se transforma in chimus.

11. Localizarea și structura intestinului subțire

 Intestinul subţire face parte din tubul digestiv şi este porţiunea cuprinsă între stomac şi
intestinul gros.

Structura:Intestinul subţire prezintă trei segmente şi este sediul principal de absorbţie al

nutrienţilor. Pentru asigurarea rolului său, intestinul subţire este format din celule
specializate pentru fiecare funcţie în parte.

Peretele intestinului subţire este format din patru straturi, de la interior spre exterior
acestea sunt: stratul mucos, submucos, muscular şi seros. Aceste straturi prezintă anumite
particularităţi, în funcţie de segment. Intestinul subţire este împărţit în trei segmente:
duoden, jejun şi ileon. Acestea au funcţii comune, dar şi specifice. Duodenul este porţiunea
fixă a intestinului subţire, iar jejunul şi ileonul sunt segmente mobile, vag delimitate.

12. Digestia in intestinul subtire. Sucul intestinal si compozitia lui

În intestinul subţire, chimul gastric acid suferă alte transformări chimice şi mecanice,
care contribuie la desfacerea principiilor alimentare în forme structurale simple ce pot fi
absorbite la nivelul epiteliului intestinal. Transformările chimice se realizează sub acţiunea
conjugată a sucului pancreatic, bilei şi sucului intestinal, iar cele mecanice sunt rezultatul
mişcărilor intestinului subţire.

Sucul intestinal conţine enzime care acţionează la suprafaţa mucoasei intestinale:

– oligopeptidazele hidrolizează oligopeptidele până la aminoacizi.

– lipaza intestinală acţionează la fel ca şi cea pancreatică.

– dizaharidazele (maltază, zaharază, lactază) desfac dizaharidele maltoză, zaharoză

(zahărul din sfeclă) şi lactoză (zahărul din lapte) în monozaharide: glucoză, fructoză,
galactoză.

13.  Motorica (mișcările) intestinul gros si subtire. 

Functia motorie a intestinului subtire este valorificata de patura bistratificata musculara
din structura peretelui intestinal. Stratul extern este reprezentat de fibrele musculare
longitudinale dispuse concentric in jurul stratului intern, ale carui fibre musculare sunt
orientate in sens circular. Intre cele doua straturi se interpune o lama de testut conjunctiv,
prin intermediul careia sunt realizate punti de legatura, activitatea interdependenta dintre
cele doua straturi conducand la indeplinirea miscarilor complexe intestinale.

Miscarile de segmentare sunt provocate de contractia fibrelor circulare cand un segment

intestinal este destins de continutul sau.
 Se realizeaza asemanator celei a intestinului subtire. Ca si aici celulele musculaturii
netede ale colonului au capacitatea de a se contracta spontan si automat in absenta oricarui
stimul nervos sau umoral, dar cu o frecventa mai mica.

In cea ce priveste reglarea nervos – reflexa, colonul proximal are un grad mai mare de
automatism, putand sa-si efectueze aproape normal functia motorie in conditii de
vagotomie, in timp ce colonul distal prezinta in acest sens posibilitati mai reduse.

Miscarile pendulare sunt evidentiate de contractia asimetrica a fibrelor musculare

longitudinale care produc scurtarea ritmica a unui segment limitat si relaxarea pasiva a
zonelor intermediare.

Miscarile tonice sunt oscilatiile intermitente ale tonusului musculaturii intestinale, care
asigura contactul intim dintre vilozitati si particulele alimentare, contribuind intr-o oarecare
masura si la inaintarea masei alimentare in lungul intestinului.

Miscarile peristaltice determina propulsia alimentelor in lungul intestinului, excitantul

natural fiind reprezentat de distensia intestinala marcata de prezenta respectivului chim
alimentar.

 Motorica (mișcările) intestinul gros Se realizeaza asemanator celei a intestinului

subtire. Ca si aici celulele musculaturii netede ale colonului au capacitatea de a se contracta
spontan si automat in absenta oricarui stimul nervos sau umoral, dar cu o frecventa mai
mica.

In cea ce priveste reglarea nervos – reflexa, colonul proximal are un grad mai mare de
automatism, putand sa-si efectueze aproape normal functia motorie in conditii de
vagotomie, in timp ce colonul distal prezinta in acest sens posibilitati mai reduse.

14. Intestinul gros. Localizarea, structura și funcția

Intestinul gros este situat in cavitatea peritoneala, submezocolic, pelvin si perineal.
Acesta inconjoara ansele intestinale sub forma unui cadru deschis partial inferior, pe o
lungime de aproximativ 1,5 m, intre valva ileo-cecala si orificiul anal, calibrul sau
diminuandu-se treptat, initial de la 7 - 8 cm, catre portiunea terminala unde masoara 2,5 - 3
cm.

Intestinul gros incepe la nivelul fosei iliace drepte printr-o portiune saculara, situata
inferior de varsarea ileonului, denumita cec, a carui anexa este reprezentata de apendicele
vermiform. 

Intestinul gros are trei segmente: cecumul, colonul și rectul. Cecumul este prima porție
a colonului și este implicată în digestie. Colonul este o continuare a intestinului subțire și
constă din aceste părți: colonul ascendent, colonul transversal, colonul descendentă și cel
sigmoid. Materialul trece prin aceste părți și ajunge în final în rect. Rectul este ultima
porțiune a intestinului și cea care duce spre exterior, prin orificiul anal. Din rect, deșeurile
sunt eliminate din corp. 

Funcția intestinului gros este de a termina procesul de digestie, prin absorbția,

fermentarea și evacuarea alimentelor ingerate.

15. Ficatul. Localizarea structura și funcția glandei

Ficatul- este cel mai voluminos viscer. Este un organ glandular cu funcții multiple.
Ficatul participă la procesele digestive (elaborează bila), de hematopoieză și de metabolism.

Structura- ficatul este o glandă anexă a tubului digestiv cu o structură foarte complexă.
Unitatea morfologică a ficatului este lobulul hepatic. Acesta are formă de piramidă şi o
lungime de câţiva milimetri. Ficatul conţine până la 100.000 de lobuli. Fiecare lobul hepatic
este format din hepatocite (celulele ficatului), capilare sinusoide şi canale biliare (în care se
varsă bila).

Circulaţia hepatică este dublă – funcţională şi nutritivă, dar ramurile arterei hepatice şi
cele ale venei porte se vor uni în interiorul ficatului formând capilarele sinusoide.

Localizarea- ficatul este situat în cavitatea abdominala, în dreapta sub diafragm. Ficatul
ocupa o astfel de pozitie, incat limita lui superioara pe linia medioclaviculara se afla la
nivelul spatiului IV intercostal.

Funcţiile ficatului:

● Funcţia de stocare a sângelui.

● Funcţia de filtrare şi purificare a sângelui

● Ficatul mai intervine şi în inactivarea unor substanţe toxice – medicamente sau

hormoni.

● Funcţia metabolică a ficatului

● Ficatul mai reprezintă şi un depozit pentru minerale sau vitamine

● Funcţia secretorie şi excretorie a ficatului

16. Pancreasul-localizarea, structura și funcția exocrina a lui

Pancreasul- este o glanda voluminoasa cu o dubla secretie- externa si interna.
Reprezinta o glanda complexa alveolotubulară
 Pancreasul este situat in cavitatea abdominala, in sens transversal la nivelul vertebrelor
I-II lombare, posterior de stomac si are o pozitie retroperitoneala Pancreasul are o lungime
de 14-18 cm si o latime de 3-9 cm. Masa lui la un om matur este de circa 80 gr.

În structura pancreasului se disting doua parti componente. Masa principala a sa are

functia exocrina si este alcatuita din lobuli care secreta sucul pancreatic pe care il varsa in
duoden. Lobulii pancreatici sunt constituiti din acini. Celulele glandulare ale acinilor
secreta suc pancreatic. Ducturile excretoare lobulare incep cu canaliculele excretoare,
acestea colectând secretul acinilor.

Funcția exocrină este indispensabilă pentru procesarea digestivă a alimentelor și

esențială pentru funcționarea sistemului digestiv; secreția endocrină este implicată în
funcționarea sistemului endocrin.

Secreția exocrină, esențială pentru procesarea alimentelor consumate, se realizează prin

structuri mici, cunoscute sub numele de acini glandulari, care sunt secretate în intestin și se
varsă prin ductul Wirsung. Produsul final în secreția exocrină este sucul pancreatic, un
lichid format dintr-un set de enzime (lipaza, amilaza,) esențiale pentru digestie.

17. Vezica biliară. Localizarea, structura și funcția.

Vezica biliara reprezinta un rezervor in care se acumuleaza bila si este asezata in partea
anterioara a santului longitudinal drept al ficatului. Ea are forma de para  și i se descriu o
porțiune largită- fundul, segmentul de mijloc- corpul și o parte ingusta- colul. 

Vezica biliara fiind un organ cavitar, vom studia structura peretelui ei. Fața liberă a
vezicii biliare este acoperita de peritoneu, care trece pe ea de pe ficat si formează tunica
seroasa a vezicii biliare. În locurile unde tunica seroasa lipsește, membrana externă a vezicii
biliare este prezentată de adventitie. Tunica musculara a vezicii biliare este formată din
celule musculare netede, iar tunica mucoasa, în interiorul vezicii formează pliuri.

 Funcția vezicii biliare este sa depoziteze și să elibereze bila, un lichid produs de ficat
care ajuta la digestia grasimilor din alimentele pe care le consumi. Bila este alcatuita din
mai multe substanțe, intre care apa, acizi biliari, bilirubina, fosfolipide si colesterol. 

18. Compoziția sucului pancreatic

Sucul pancreatic este un lichid care produce pancreasul. Se aseamănă cu un lichid
alcalin, limpede, fără culoare. Glanda este situată în spatele peritoneului și se alătură
coloanei vertebrale la nivelul 1 și 2 vertebre din regiunea lombară. Aproximativ, la un adult,
masa lui este de 80 de grame, iar lungimea este de 22 cm. pancreas are un cap, un corp și o
coadă. Se compune din țesut glandular și conducte excretoare. Conform ultimelor progrese
ale sucului pancreatic în duoden. 
 O persoană produce aproximativ 1,5-2 litri de suc de pancreas pe zi. Secreția este
controlată de sistemele nervoase și endocrine. Cu o cantitate mare de suc de pancreatic care
secretă glanda, se dezvoltă o etapă acută și cronică de pancreatită. Cu o lipsă de secreție, o
persoană pierde rapid greutate, deși are un apetit crescut și mănâncă mult. Acest lucru se
datorează faptului că mâncarea este slab digerată în organism. Sucul pancreatic joacă un rol
imens în procesul digestiei alimentelor. Compoziția sa este în mare parte apă. Astfel,
aproximativ 98% îl reprezintă și 2% pentru restul elementelor organice.

19. Compoziția bilei

Bila este secretată continuu de către ficat, dar este eliberată doar în perioadele digestive.
Bila este un lichid a cărui culoare şi compoziţie diferă, în funcţie de locul unde se găseşte –
ficat sau vezică biliară. Bila hepatică este galben-aurie şi limpede. pH-ul este alcalin, de 8 –
8,6. Bila veziculară este verde-brun, tulbure  şi cu un pH-ul de 7 – 7,6. În vezica biliară este
absorbită apa şi bila se concentrează de 8-10 ori.

Compoziţia bilei este reprezentată de săruri biliare, pigmenţi biliari, colesterol, lecitină,
acizi graşi şi mucină. Se mai găsesc şi cloruri de Na, K sau Ca, bicarbonaţi şi fosfaţi. Bila
nu este un suc digestiv propriu-zis, deoarece nu conţine enzime digestive.

II. Metabolismul. Vitaminele. Termoreglarea

1. Schimbul de substanțe- notiuni generale
Studierea schimbului de substanțe consta în aprecierea cantitatilor de proteine, lipide și
glucide ce sunt furnizate organismului prin  intermediul alimentelor, dar totodată, și în
determinarea consumului acestor substante de către organism, adică face bilantul ”venit-
consum” de substanțe. Afluxul de substante nutritive se apreciaza prin analiza chimica a
alimentelor. Daca din masa totala (in grame) a proteinelor, lipidelor si glucidelor ingerate in
componenta hranei se va scadea greutatea substantelor neasimilate eliminate cu materiile
fecale, atunci rezultatul va indica veritabilul venit de substante.

2. Notiuni de metabolism total (energetic) si supliment functional

Pentru realizarea activitatii sale vitale organismul necesita energie. Aceasta se degaja in
urma dezasimilarii unor substante organice cu structura complexa- proteinelor, lipidelor,
glucidelor, energia potentiala a carora se manifesta prin diverse forme ale energiei cinetice.
Scindarea substantelor organice se realizeaza prin aditionarea oxigenului, adica prin
oxidare. 

O parte considerabila din energia chimica se treansforma in energie termica, care se

consuma pentru mentinerea temperaturii constante a corpului.
 Supliment functional. Depasirea cheltuielilor energetice prevazute de
metabolismul bazal constituie suplimentul functional. La sporirea consumului de energie
contribuie ingerarea alimentelor, temperatura scazuta sau ridicata a mediului (mai sus de
30C) si travaliul muscular.

3. Metabolismul H2O
Apa constituie ⅔ din masa corpului uman si este partea componenta indispensabila a
celulei. Aflandu-se in componenta lichidului tisular, apa constituie deasemenea partea
fundamentala lichida a sangelui si limfei. In cantitati mici apa se formeaza in organism la
oxidarea substantelor nutritive, in special a grasimilor (la oxidarea 100 g de lipide se
formeaza 118 g de apa). Însa in cea mai mare parte apa este introdusa in organism din
mediul extern, in componenta alimentelor si bauturilor. Apa se elimina din organism, in
special, prin rinichi (1,5l), partial prin caile respiratorii, in componenta aerului expirat
(500ml), si prin vaporizarea de pe suprafata tegumentului (500ml). Afluxul permanent de
apa este o necesitate vitala, apa reînnoind mediile lichide ale organismului.

Substantele minerale se introduc in organism impreuna cu alimentele si apa.

Organismul foloseste cu economie sarurile minerale. Elementele chimice necesare

organismului in cantitati infime se numesc microelemente.

4. Metabolismul proteic- însemnătatea lui

Proteinele sunt substante macromoleculare complexe, in componenta carora, spre
deosebire de lipide si glucide, este prezent azotul. Moleculele de proteine sunt formate din
20 de aminoacizi diferiti. Fiind absorbiti de intestin, aminoacizii formeaza ulterior molecule
de proteine. Organismul va avea mereu la dispozitie toti aminoacizii in cantitati si raporturi
necesare; in caz contrar sinteza proteinelor devine imposibila.

Proteinele nimeresc in organism impreuna cu alimentele ingerate, iar cele ce nu se

asimileaza se elimina in componenta materiilor fecale. Asadar daca din cantitatea totala de
proteine ingerate se va scadea cantitatea de proteine eliminate cu materii fecale, diferenta va
constitui venitul de proteine.

Cantitatea de proteine descompuse in organism se determina dupa continutul de azot in

urina. Necesitatile de proteine ale organismului se afla de asemenea in raport cu profesia
individului si conditiile climaterice.

Sistemul nervos central regleaza metabolismul proteinelor prin influenta asupra

secretiei hormonilor si eliminarii lor din sange.

5. Metabolismul lipidic
 Lipidele prezinta sunbstante organice complexe, din care fac parte grasimile neutre,
alcatuite din acizi grasi si glicerina, si asa-zisii lipoizi (licetina si colesterina), asemanatori
dupa proprietatile fizice si chimice cu grasimile. Pe langa acizii grasi, in componenta
lipoizilor intra alcooli poliatomotori, acizi fosforici si compusii azotați. Grasimile in
organism au rol de substante plastice si energetice. Ele sunt utilizate in organism si ca
material energetic, in oxidarea 1g de lipide se degaja energie termica in valoare de 9.3 kcal,
adica de 2.2 ori mai mult decat se elimina la oxidarea 1g de proteine sau glucide.
Metabolismul lipidelor se afla in raporturi stranse cu metabolismul proteinelor si glucidelor.
Reglarea metabolismului lipidelor se efectueaza prin intermediul sistemului nervos central
si al glandelor endocrine.

6. Metabolismul glucidic
În procesele generatoare de energie din organism metabolismul glucidelor ocupă un loc
central, glucidele asigurând cea mai mare parte –  peste 50% - din energia necesară
desfășurării activității celulare.

Îndeosebi celula nervoasă este dependentă de glucoză ca sursă de energie.

În organismele animalelor superioare glucoza poate constitui depozite de energie sub

formă  de glicogen hepatic sau muscular. La plante acest rol îl îndeplinește cu prioritate
amidonul. Animalele fiind organisme heterotrofe își procură glucidele pe cale exogenă, prin
alimentație, din regnul vegetal și numai când aportul acestora este insuficient și pe cale
endogenă, prin metabolizarea altor substanțe neglucidice, în special a proteinelor.
Metabolismul general al glucidelor cuprinde transformări: digestia, absorbția, transportul,
depozitarea, metabolismul intermediar și excreția.

7. Metabolismul sarurilor minerale

Substantele minerale se introduc in organism impreuna cu alimentele si apa.
Necesitățile organismului de diferite saruri minerale variaza mult. Pentru 24 ore organismul
necesita 10g de sare de bucatarie, 1g de potasiu, 0,3 g de mangan, 0,00003g de iod. Sarurile
minerale se elimina in peremanenta cu urina si materiile fecale si de aceea este necesara
introducerea lor in organism in cantitati egale celor eliminate. Organismul foloseste cu
economie sarurile minerale. Asa, de exemplu, sarurile ce se elimina in componenta
sucurilor digestive in tubul intestinal se reabsorb in sange aproape integral.

8. Notiuni generale si importanta studierii vitaminelor

Vitaminele sunt substante organice de natura chimica diferita, care nu fac parte din
proteine, lipide, glucide sau din produsele de scindare a acestora si care sunt necesare
pentru alimentatia omului si animalelor. Vitaminele exercita o influenta puternica si intr-o
anumita masura specifica asupra cresterii, metabolismului si starii fiziologice a
organismului.
 Vitaminele indeplinesc in organism diverse functii catalitice si sunt necesare in cantitati
infime in comparatie cu alte sunbstante nutritive.

9. Caracteristica vitaminelor hidrosolubile.

Sunt cele care se dizolva in apa si care sunt rapid absorbite in tesuturile noastre, pentru
ca organismul sa le foloseasca imediat. Deoarece nu pot fi stocate sau pastrate in corp,
rezervele acestor vitamine trebuie sa fie "reumplute" in mod regulat, cu ajutorul
alimentatiei. Excesul, cand vine vorba despre vitaminele solubile in apa, este rapid excretat,
adica eliminat prin urina si rareori se acumuleaza in corp ca sa atinga niveluri toxice.

Vitaminele solubile in apa includ vitamina C si complexul sau grupul de vitamine B,

fiecare dintre acestea avand beneficii pentru sanatate.

Diferentele dintre vitaminele hidrosolubile si cele liposolubile sunt foarte importante.

Ele determina modul in care fiecare vitamina actioneaza in interiorul organismului.
Vitaminele liposolubile se dizolva in grasimi. Ele sunt de regula absorbite in chilomicroni,
care circula prin sistemul limfatic al intestinului subtire si in sistemul circulator general al
corpului (prin sange). Vitaminele solubile in grasimi, in special A si E, sunt apoi stocate in
tesuturile din corp.

Aceste vitamine, odata ce au fost depozitate sau stocate in tesuturi, tind sa ramana
acolo. Asta inseamna ca, daca o persoana ia o cantitate prea mare dintr-o vitamina solubila
in grasimi, in timp, este posibil sa fie prezent un procent prea mare din acea vitamina in
corp, iar aceasta este o afectiune potential periculoasa, numita hipervitaminoza sau
toxicitatea vitaminelor (literalmente, exista o cantitate prea mare din acea vitamina in corp).

10. Caracteristica proteinelor liposolubile.

Este important sa retii ca vitaminele liposolubile se gasesc in abundenta in alimentele
bogate in grasimi si ca se absorb mult mai bine in organism (adica in fluxul sangvin) cand
sunt luate in timpul mesei, mai ales daca mananci alimente grase. Exista patru tipuri de
vitamine liposolubile care exista in alimentatia noastra, iar fiecare dintre ele iti ofera
beneficii diferite.

11. Termoreglarea- notiuni generale

Organismul viu, datorita schimbului continuu de materii, genereaza in permanenta
energie termica. Simultan, toata suprafat corpului emana neincetat caldura catre mediul
extern. Prin  urmare, temperatura corpului depinde de raportul dintre procesele de
termogeneza si termoliza ce decurg in organism.

Organismul cedeaza caldura prin intermediul tegumentelor, plamanilor si mai putin cu

urina si materiile fecale.
 La o ridicare a temperaturii mediului nivelul metabolismului scade, vasele sangvine ale
pielii se dilata, intensificand astfel termoliza.

12. Notiuni de termogeneza si termoliza

Termogeneza este un proces metabolic special care constă în producerea de căldură de
către organism , în special în țesutul adipos și muscular .

Metabolismul și, prin urmare, și amploarea termogenezei, depind printre altele de

factorii genetici și, prin urmare, pot varia de la individ la individ. Acești factori
influențează, de asemenea, cantitatea de așa-numitul țesut adipos maro ( grăsime brună ), un
țesut capabil să producă căldură și energie prin „arderea” grăsimilor în cantități mai mari
decât în orice altă zonă a corpului.

Deoarece greutatea corporală este determinată de echilibrul dintre caloriile introduse cu

alimentele și cele arse cu activitate fizică și cu diverse procese metabolice precum digestia ,
respirația etc., prin stimularea termogenezei este posibil să se obțină un anumit control al
greutății corporale.

 Termoliza proces fiziologic prin care organismul cedeaza mediului ambiant surplusul
de caldura; evaporarea transpiratiei la suprafata corpului printr-o serie de procese
fiziologice.

III. Sistemul urogenital

1. Sistemul urinar- notiuni generale
Sistemul urinar este un ansamblu de organe al căror rol este de a filtra și apoi de a
evacua deșeurile din organism sub formă lichidă. Include în vertebrate o succesiune de
organe retro-apoi subperitoneale: rinichii, care produc urină, și tractul excretor urinar
extrarenal alcătuit din cele două uretere care transportă urina, vezica urinară care o
stochează și tractul urinar. evacuarea acestuia (fenomen de urinare care are ca rezultat
evacuarea periodică, completă și controlată a urinei).

Sistemul urinar este alcătuit din rinichi , uretere , vezică , uretra și meat urinar . Se
formează și începe să funcționeze înainte de naștere. Când vezica urinară conține 250 ml de
urină, se simte nevoia de a urina.

Rolul acestui dispozitiv este de a forma urina care va fi evacuată. Uree este excretat prin
rinichi face urină; această urină este canalizată prin ureter către vezică, un buzunar care
reține urina, apoi eliberat în afara corpului în timpul urinării prin uretra care duce la meatul
urinar.

2. Rinichii- localizarea, structura si functia

 Rinichii (latină ren) sunt organe-pereche, de forma boabelor de fasole, nu mai mari de
10-12 cm și cu o greutate de 115-170 g la un adult sănătos, care îndeplinesc funcții vitale în
organism și care reprezintă o parte esențială a aparatului excretor. Alterarea acestor funcții
poate determina complicații de lungă durata și nefavorabile, întrucât toate celelalte organe
depind de buna-funcționare a rinichilor.

Parenchimul renal se subîmparte în:

a) zona corticală

● Corticala rinichiului (Cortex renalis), zona externă, zona marginală;

● de culoare roșie brună;

● conține glomerulii nefronilor;

● reprezintă stratul de filtrare al rinichilor.

b) zona medulară:

● zona internă, de palida;

● formată din aproximativ 10 formațiuni piramidale Malpighi;

● este stratul tubilor uriniferi și ai ansei Hanle;

● prezintă un țesut în interior măduva rinichiului (Medulla renalis) prevăzut cu hilul

renal, locul unde pătrund în rinichi ureterele și vasele de sânge;

Măduva renală este structurată în 10 - 12 piramide cu baza spre cortex și vârful spre
hilul renal numite piramidele lui Malpighi;

Vârfurile acestor piramide se numesc papile care se deschid în calicele renale care apoi
unindu-se formează bazinetul care se continuă cu ureterul.

La om rinichiul este așezat retroperitoneal de o parte și alta a coloanei vertebrale, sub

diafragmă, apărat de un strat de grăsime (adipos).

Forma lor este asemănătoare bobului de fasole, având lungimea de 10 - 12 cm, o lățime
de 5 - 6 cm, grosimea de 3 - 5 cm și o greutate de 120 - 200 grame.

Ambii rinichi sunt înveliți într-o capsulă (Capsula fibrosa), și împreună cu glandele
suprarenale sunt învelite într-un țesut gras (Capsula adiposa).

Această capsulă adipoasă care căptușește rinichii, este mai groasă în regiunea spatelui,
rinichii fiind susținuți de o fascie în formă de sac deschis spre abdomen, rinichii și
suprarenalele fiind în contact cu organele din abdomen.
 Cea mai cunoscută dintre funcțiile rinichilor o reprezintă eliminarea compușilor toxici
din sângele circulant, rezultați din reacțiile bio-chimice ce au loc în fiecare zi în organismul
nostru. Însă , la fel de importante sunt și celelalte funcții ale rinichiului, care nu sunt atât de
bine cunoscute, și pe care le vom enumera mai jos, într-o listă completă:

● Eliminarea “deșeurilor” metabolice (compuși toxici proveniți din reacțiile bio-

chimice ale organismului) prin urină.

● Reglarea balanței de apă și electroliți sau menținerea homeostaziei ( homeostazie =

echilibrul acido-bazic al organismului nostru, necesar pentru o bună funcționare a
organelor)

● Secreție de substanțe bioactive (hormoni): eritropoetina, renina, precum și

metabolizarea hormonilor secretați de alte glande precum insulina, glucagon, parathormon.

3. Ureterele- localizarea, structura si  functia

Ureterele sunt canalele care permit trecerea urinei de la rinichi la vezica urinară. Fiecare
tub este compus dintr-un strat muscular, fibros, și un înveliș din mucus, și se împarte într-o
parte abdominală și o parte pelviană. Partea abdominală se află în spatele peritoneului, în
partea de mijloc a mușchiului psoas major, și intră în cavitatea pelviană printr-o bifurcație,
care este fie începutul arterei iliace externe, fie terminarea arterei iliace comune. Ureterul la
bărbați (în partea pelviană) se întinde de-a lungul peretelui lateral al cavității pelviene și
ajunge la unghiul final al vezicii urinare chiar sub vârful superior al veziculei seminale. La
femei, partea pelviană a ureterelor creează limita posterioară a fosei ovariene și trece medial
și ventral pe lângă partea superioară a vaginului. Urina este pompată prin uretere prin unde
peristaltice, care apar în medie de trei ori într-un minut.

Cele două uretere sunt aranjate pe părțile laterale ale coloanei vertebrale, pe verticală.
Diametrul lor măsoară aproximativ un centimetru, în timp ce lungimea este de aproximativ
25 până la 30 cm.

Ureterul este un tub fibros muscular, cu o lungime de 41 până la 46 cm, prin care urina
trece de la rinichi la vezică. Prezent la fiecare dintre cei doi rinichi, mușchiul mucosal al
ductului poate fi divizat în mod ideal într-o porțiune abdominală și o porțiune pelviană
(deoarece provine din abdomen și se termină în vezica urinară). 

Funcția ureterelor este de a transporta urina produsă de rinichi de la pelvisul renal până
la vezica urinară.

4. Localizarea, structura si functia vezicii urinare

Vezica urinară este un organ în formă de săculeț, parte componentă a sistemului
excretor la vertebrate sinapside, în care urina este adunată din rinichi pentru eliberarea ei
ulterioară la exteriorul organismului prin uretră.
 Vezica urinară a omului poate reține de la 250 până la 500 ml de lichid. De asemenea,
aceasta după ce-și atinge cantitatea de lichid prestabilit (respectiv 500 ml în cazuri maxime,
adică rezultant al unei acțiuni de ne eliminare din organism) poate provoca diferite boli cu
țintă urinară/pentru căi urinare (cancer de prostată) dar și o eventuală spargere interioară
care poate cauza probleme grave, chiar letale.

Vezica urinara este situata in cavitatea micului bazin posterior de simfiza pubiana. 

Peretele vezicii urinare este alcatuit din tunica mucoasa, din baza submucoasa, din
tunica musculara si partial din tunica seroasa. In locurile unde tunica seroasa lipseste,
membrana externa a vezicii urinare o constituie adventitia.

Tunica mucoasa tapeteaza vezica urinara din interior formand pliuri in vezică in stare
evacuata.

Functia vezicii urinare – Urina este produsă de către rinichi şi se scurge în jos, prin
uretere, către vezica urinară, care este o „pungă” musculară ce se poate dilata, situată la
nivelul pelvisului.

5. Uretra masculină- localizarea structura și funcția

Uretra reprezintă canalul prin care urina este eliminată din vezică la exterior. La bărbați,
uretra are dublă funcție: servește atât la eliminarea urinei, cât și la expulzarea spermei în
timpul ejacularii. Uretra masculina pornește de la orificul uretral al vezicii și se termină prin
orificiul extern sau meatul urinar.

Din punct de vedere anatomic, uretra masculina este împărțită în 3 porțiuni:

1.  Porțiunea prostatică

2.  Porțiunea membranoasă/diafragmatică

3.  Porțiunea spongioasă.

Uretra la adult are o lungime medie de 16 cm, însă aceasta se poate modifica în
funcție de Uretra masculina are rolul de a expulza urina din vezică la exterior și sperma în
timpul  ejaculării. Uretra masculină are mușchii conectați la prostată. Sfincterul intern
prezintă o musculatură puternică, nepermitând trecerea urinii din vezică în uretră, doar în
situații în care presiunea din vezică depășește o anumită valoare-prag.

Pentru ejacularea spermei, sfincterul intern și musculatura prostatei se contractă, iar

mușchii sfincterului extern se relaxează.

ungimea penisului.

6. Localizarea, structura și funcția uretrei feminine

 Uretra feminina este scurta si reprezinta calea finala a aparatului urinar, prin care urina
este eliminata la exterior.

Uretra incepe la nivelul orificiului uretral al vezicii urinare, la aproximativ 3 cm

posterior de mijlocul simfizei pubiene, strabate diafragma urogenitala si se termina
prinmeatul urinar exterior, situat la nivelul vestibulului vaginei.

Aceasta are un traiect oblic, descendent si dinspre posterior spre anterior. I se descriu
doua portiuni: una pelvina si una perineala.

Lungimea medie este de 3-5 cm lungime si lumen fusiform iar dimaterul este
aproximativ 7-8 mm.

Uretra este usor distensibila, motiv pentru care se preteaza foarte bine cateterismului
insa zona mai putin elastica este la nivelul orificiului extern.

Mucoasa uretrei prezinta pliuri longitudinale iar unul din acestea cu localizare
posterioara poarta denumirea de creasta uretrala.

Peretele uretrei feminine este alcatuit din:

- mucoasa: este subtire si elastica si este alcatuita din epiteliu de tip uroteliu in partea
superioara iar inferior din epiteliu cilindric straificat.

Uretra feminina este implicata in eliminarea urinii de la vezica urinara catre exterior, iar
evacuarea urinii din vezica urinara in uretra este controlata de sfinctere vezicale:

- sfincterul vezical intern (in uretra posterioara) impiedica patrunderea urinii in uretra
prevenind evacuarea acesteia pana in momentul in care presiunea intravezicala depaseste o
anumita valoare-prag.

- sfincterul vezical extern (de la nivelul diafragmei urogenitale) poate fi controlat

voluntar, putand impiedica mictiunea chiar si in situatiile in care sunt impulsuri nervoase
generate involuntar care comanda evacuarea vezicii urinare.

7. Formarea urinei primare si secundare

Urina primara- in corpusculii renali se efectueaza filtrarea plasmei sangvine din
capilarele glomerulare in cavitatea capsulei nefronului. Filtrarea reprezinta procesul de
trecere a apei si substantelor hidrosolubile prin peretele capilar sub influenta diferentei de
presiune care se creaza de o parte si de cealalta a membranei.

Urina primara propulseaza din capsula corpusculului renal in tuburile urinifere. Pe

masura scurgerii urinei primare prin sistemul tubilor renali se desfasoara procesele de
reabsorbtie in sange a glucozei, aminoacizilor, vitaminelor, multor saruri minerale si a apei.
În rezultatul reabsorbtiei din 150 l urina primara se formeaza 1,5 urina definitivă. 

8. Urina si compozitia ei
 Urina- lichid secretat de catre nefroni (unitati functionale ale rinichiului), care se
scurge pe caile urinare excretorii (calice, bazinete, uretere) si se acumuleaza in vezica
inainte de a fi evacuata prin uretra.

 Compozitie - Urina este un lichid galben-pai sau de culoarea chihlimbarului, limpede

in momentul emisiei ei, cu un miros specific si usor acida. Ea este constituita din apa, in
care sunt dizolvate substante minerale (sodiu, potasiu, calciu, magneziu sub forma de
cloruri, sulfati, fosfati) si organice (uree, creatinina, acid uric, acizi aminati, enzime,
hormoni, vitamine), si contine globule rosii si globule albe in cantitate mica (mai putin de 5
000 pe mililitru). Volumul urinei excretate este cuprins in mod normal intre 0,5 si 2 litri in
24 ore, dar variaza in functie de varsta subiectului, de cantitatea de lichide absorbite, de
alimentatie, de activitatea fizica, de climat.  Elaborare si fiziologie - Glomerulul, prima
parte a nefronului, elaboreaza urina.

9. Sistemul genital masculin- notiuni generale

Aparatul genital masculin este format din organele sexuale care joacă un rol important
în procesul de reproducere umană. Aceste organe sunt situate atât la interiorul corpului, cât
și în exteriorul pelvisului.  

Sistemul genital masculin este alcatuit din organe genitale externe: penis, testicule,
scrot si organe genitale interne: epididim, cai spermatice, funicul spermatic, uretra si
glandele anexe ale sistemului reproducator masculin: veziculele seminale, glande bulbo-
uretrale, prostata.

Penisul este organul intromitent masculin. Are un ax lung și un vârf mărit, în formă de
bulb, numit glandul penisului, acoperit de o proeminență tegumentară denumită prepuț.

Scrotul este o structură asemănătoare unei pungi care atârnă posterior față de penisul. El
conține și protejează testiculele. De asemenea, prezintă numeroși nervi și vase de sânge.

Testiculele au două funcții majore: să producă spermatozoizi prin divizarea meiotică a

celulelor germinale în tubulii seminiferi ], să sintetizeze și să secrete hormoni androgeni
care reglează funcțiile de reproducere masculină.

Epididimul este o masă albicioasă lungă asemeni unui tub strâns înfășurat.
Spermatozoizii care sunt produși în tubii seminiferi se scurg în epididim. În timpul trecerii
prin epididim, spermatozoizii suferă maturizare și sunt concentrați prin acțiunea canalelor
ionice situate pe membrana apicală a epididimului.
 10.Penisul- structura si functia
Penisul - penis Penisul este organul copulativ masculin şi serveşte la evacuarea urinei
din ve zica urinară şi la ejacularea spermei in căile genitale ale femeii. Penisul - penis
Penisul este organul copulativ masculin şi serveşte la evacuarea urinei din ve zica urinară şi
la ejacularea spermei in căile genitale ale femeii . Penisul este alcătuit din portiunea
anterioară liberă , numità corpul penisului . Acesta se termină prin glandul penian dotat la
vârf cu un orificiu în formă de fantă , care constituie osti ul extern al uretrei masculine . Pe
glandul penian distingem o porțiune mai lată numită coroana glandului şi o porțiune
strangulată numită colul glandului . Por fiunea posterioară numită rădăcina penisului se
inseră pe oasele pubiene . Corpul penisului este tegumentat cu piele fină deplasabilă , care
trece in pielea muntelui Ve nus in sus şi în pielea scrotului - - in jos . In portiunea anterioară
a corpului penian pielea formează un repliu cutanat pronuntat numit preputiu penian , care
acoperă glandul , trecând apoi in pielea glandului penian . In partea inferioară a glandului .
prepuțiul se unește cu glandul prin frenulul preputial . Pielea foitei interne a prepu tiului
contine glande prepuțiale . Intre gland și prepuțiu se află cavitatea prepuțială care anterior se
deschide cu un orificiu care lasă sa treacă glandul in timpul retro tracţiunii preputiului .
Penisul este alcătuit din două corpuri cavernoase , situate paralel spre partea dorsală şi dintr
- un corp spongios , situat sub ele . Extremitățile posterioare ale cor purilor cavernoase se
răsfira lateral formând peduncului penisului , care se inseră pe ramurile inferioare ale
oaselor pubiene . Corpul spongios al penisului in porţiunea proximală ( posterioară ) este
dilatat şi formează bulbul penian , iar in portiunea dista la ( anterioară ) se ingroașă și
formează glandul penian . Corpul spongios al penisului este penetrat de uretrà , care se
termină pe glandul penian cu orificiul său extern .

11. Testiculul –
testis Testiculul este un organ par , care constituie glandele sexuale masculine . Funcția
testiculilor constă în a elabora celule sexuale masculine , numite spermatozoizi , și a elimina
în patul sanguin hormoni sexuali masculini . Deci , testiculile sunt simultan glande exocrine
şi endocrine . Testiculile sunt situate în regiunea perineului intr - o pungă specială numită
scrot . Ele sunt separate unul de altul de septul scrotal și sunt incorporate in tunici .
Lungimea testiculului constituie în medie 4 cm , lățimea 3 cm , grosimea 2cm . Masa
testiculului echivalează cu 20-30 g . Testiculul are o consistență dură , o formă ovală ,
compresată bilateral . Pe el distingem două fețe : laterală şi medială , precum și două
margini : anterioară și posterioară , la care aderă epididimul . Pe testicul mai distin gem şi
două extremități : superioară și inferioară .

Structura testiculului - La exterior testiculul este acoperit cu o tunică fibroasă densă

tunica albugi nee , care aderá intim la parenchim . De - a lungul marginii posterioare a
testiculului albugineea se îngroașă și formează mediastinul testiculului , de la care in
directie anterioară pornesc divergând radiar lamele fibroase- septurile testiculare . Acestea
impart testiculul in lobuli . Fiecare testicul conține circa 250-300 lobuli . Parenchimul
testiculului este alcătuit din tuburi seminifere contorte şi recte . În parenchimul fiecărui
lobul se află 2-3 canalicule seminifere contorte , tapetate cu epiteliu sperma togen . Aici se
dezvoltă celulele sexuale masculine - spermatozoizii . Indreptându - se spre mediastinul
testiculului , canaliculele seminifere contorte în regiunea apicală a lobulilor confluează ,
formând canaliculele seminifere rectilinii . Aceste canalicule se scurg în rețeaua
testiculului , care este situată in mediastin . Din reţeaua testiculului pornesc 12-15
canalicule testiculare eferente , care apoi se scurg în canalul epidi - dimului .

12. Sistemul genital feminine – notiuni generale

Organele genitale ale femeii îndeplinesc funcția de reproducere , şi dintre ele fac parte :
ovarele , care sunt cele două glande sexuale şi care produc celulele sexuale feminine
gestației . În uter se dezvoltă oul fecundat până devine făt . După uter urmează vagina ,
organul prin care fătul este expulzat la naştere , dar care totodată este și organul co pulației .
La intrarea vaginei se găsesc o serie de formațiuni , care împreună formează vulva . Tubele
uterine , uterul şi vagina constituie căile genitale . Acestea împreună cu ovarele alcătuiesc
organele genitale interne . Formațiunile vulvei constituie organele genitale externe . Tot in
acest capitol vom descrie şi glandele anexe ale organelor ge nitale feminine , precum şi
complexul musculo - fascial al perineului.

Structura peretelui salpingelui Peretele salpingelui din exterior e prezentat de tunica

seroasă sub care se află baza subseroasă . Următorul strat al peretelui salpingelui e prezentat
de tunica musculară , ce este alcătuită din două straturi : longitudinal și circular . Sub tunica
musculară se află tunica mucoasă , formată din pliuri longitudinale pe tot parcursul
salpingelui . Tunica mucoasă este tapetată cu un epiteliu , cilii căruia realizează ondu lații
vibratile în direcția uterului . Acest epiteliu mai conține și celule secretorii , care elaborează
un produs de un aspect mucos , care împreună cu lichidul absorbit din cavitatea peritoneală
formează lichidul tubar . Acesta umezeşte suprafața mucoasei trompei şi servește la nutriția
zigotului și al blastocistului în decursul migrării sale prin oviduct . Curentul lichidian
favorizează ascensiunea spermatozoizilor . Anatomie aplicată Sarcina ectopică tubară . În
mod normal , zigotul trece prin tubă în uter , unde se implantează şi îşi continuă dezvoltarea
. Uneori implantarea oului se face in afara este sarcină ectopică tubară . Gravitatea sarcinii -
uterine la nivelul tubei. 

13. Uterul – localizarea, structura si functia

Uterul - uterus )  Uterul este un organ muscular cav impar , în care se dezvoltă
embrionul şi se poartă fătul ; la sfârşitul sarcinii el expulzează fătul şi anexele lui . Forma ,
dimensi unile şi raporturile lui variază în funcție de vârsta femeii , diferite stări funcționale ,
graviditate .
 Conformația externă Uterul are forma unui trunchi de con turtit în sens antero -
posterior , având baza orientată în sus și vârful în jos . Aproximativ în partea sa mijlocie ,
uterul conți ne o ingustare - istmul , care îl împarte în două porțiuni : una superioară - corp -
alta inferioară - colul . Corpul uterului are două fețe ( vezicală şi intestinală ) ; două margini
( dreaptă şi stângă ) , fundul şi două unghiuri tubare . Colul uterin are formă cilindrică , ușor
bombat la mijloc . Extremitatea superioară a vaginei se înseră pe col . Insertia vaginei pe
colul uterin , il imparte pe acesta în două părți : porțiunea supravaginală - porțiunea
vaginală . porțiunii vaginale

Uterul este situat în centrul cavității pelviene : înapoia vezicii urinare , înaintea
rectului , deasupra vaginei ; fundul său se află sub planul strâmtorii superioare a pel visului
pe care nu o depăşeşte decât în sarcină sau în unele procese tumorale . Corpul uterin este
acoperit de peritoneu , care de pe marginile lui laterale se continuă cu ligamentele late ale
uterului . Uterul are o mobilitate destul de mare , însă el revine mereu la poziția sa obişnu
ită datorită aparatului de fixare al uterului . Din acest aparat fac parte : peritoneul
ligamentele late ale uterului ligamentele rotunde ale uterului ș.a.

14. Trompele uterine – localizarea, structura si functia

Salpingele ( trompa uterină ) - tuba uterina Salpingele sau trompele uterine sunt două
conducte musculo care se întind de la uter până la ovare . membranoase Trompele uterine
au rol important în captarea ovocitului , apoi în vehicularea acestuia și a spermiilor . În
treimea sa laterală se petrece fecundația . Ea oferă apoi condiții favorabile pentru efectuarea
primilor diviziuni ale zigotului şi migrarea acestuia spre cavitatea uterinā . Tuba uterină are
o lungime de 10-12 cm şi prezintă 4 segmente : infundibulul porțiunea ampulară istmul -
porțiunea uterină . Lumenul salpingelui comunică pe de o parte cu cavitatea uterină prin
orificiul uterosalpingian , pe de altă parte se deschide cu orificiul abdominal al salpingelui
in cavitatea abdominală . De aici rezultă că la femei cavitatea abdominală comunică prin
lumenul salpingelor , prin cavitatea uterină şi prin vagin cu mediul extern . Infundibulul
salpingelui se termină cu nişte fimbrii salpingiene . O fimbrie este mai lungă decât
celelalte . Ea ajunge până la ovar şi se fixează pe el , pentru care fapt e numită fimbrie
ovarică . Rolul fimbriilor ovariene constă în a dirija mişcarea ovoci tului spre infundibulul
salpingelui . Structura peretelui salpingelui

15. Ovarele – localizarea, structura si functia

Genitalele feminine interne Ovarele- ovarium Ovarele constituie un organ par , glanda
sexuală feminină , care este situată în cavitatea micului bazin . In ovare se dezvoltă și se
maturizează celulele sexuale fe minine ( ovulele ) , tot aici se elaboreazà hormonii sexuali
feminini care trec în sân ge şi limfà . Ovarul are o formă ovoidă şi o culoare roz - pală . Pe
fața ovarului unei femei care a născut deja se våd adâncituri şi cicatrice care sunt urmele
ovulației și transformărilor corpilor galbeni . Masa ovarului echivalează cu 5-8 g . La ovar
dis tingem două fețe : medială , orientată in cavitatea micului bazin şi laterală , adiacentă la
peretele micului bazin . Fetele ovarului trec in cele două margini ale lui : liberă şi
mezovarică . Pe marginea mezovarică a ovarului se află o depresiune numită hilul ovarului
prin care in ovar intrå vase sangvine şi nervi . La ovar mai distingem şi două extremităţi :
tubară , orientată spre salpinge şi uterină , care este ataşată la uter prin ligamentul propriu al
ovarului . Acest ligament porneşte de le extremitatea uterină a ovarului i spre unghiul lateral
al uterului , printre cele două foițe ale ligamentului lat al uterului . Din aparatul ligamentar
al ovarului mai face parte şi ligamentul suspensor al ovarului . Ovarul mai este fixat şi cu un
mezou scurt , care reprezintă o duplicatură de peritoneu . Fig . 56 Genitalele feminine
interne 1- orificiul abdominal al tubei uteri. rioada de sarcină Structura ovarului După cum s
- a menţionat , ovarele sunt organele principale ale aparatului genital al femeii . Pe de o
parte , la nivelul lor se dezvoltă și se maturizează celulele sexuale fe minine ( gameţii ) ,
care după fecundare dau naştere zigotului , determinând gestaţia ; pe de altă parte ovarele
secretà hormonii sexuali , care pregătesc organele genitale in vederea gravidității ,
protejează evoluția sarcinii şi dezvoltă caracterele sexuale se cundare feminine . Deoarece
cele două procese se desfășoară într - o strânsă corelaţie , studiul lor se face împreună . Pe
secțiune , ovarul apare constituit în felul următor : la suprafață este acoperit de un epiteliu
sub care se găseşte un înveliş conjunctiv numit tunica albuginee . Sub aceste învelișuri se
găsesc cele două zone caracteristice ale ovarului : una centrală - medulară şi alta periferică -
corticală . Medulara ovarului este formată din țesut conjunctiv lax . Între aceste elemente se
găsesc numeroase vase sangvine şi fibre nervoase . Corticala ovarului conține elementele
cele mai caracteristice şi mai importan te ca valoare funcțională a glandei : foliculii ovarieni
în diferite faze de evoluţie sau involuţie . Cea mai mare parte a corticalei este formată dintr
- un țesut conjunctiv care are semnificația de stromă . Stroma corticalei conține foliculi
ovarieni in diferite faze de evoluție . Forma inițială o reprezintă foliculii primordiali , care
au aspectul unor cor pusculi sferoidali plini . Urmează o lungă gama de forme evolutive :
foliculii primari asemănători , insà ceva mai mari decât cei primordiali ; foliculii secundari
plini şi care devin apoi cavitari şi in fine , foliculii tertiari maturi de Graaf .

Sistemul sensorial
1. Localizarea, structura si functia vazului
Este situat în orbită. Între globul ocular și peretele osos al orbitei se află o capsula
adipoasă în care se găsesc muşchii extrinseci (striați) ai globilor ocular. Analizatorul vizual
este constituit din retină, la nivelul căreia se găsesc receptori sensibili pentru radiațiile
luminoase, căile de transmitere şi zonele de proiecție corticală, unde se face analiza şi
sinteza informaţiilor. Globul ocular, de formă aproximativ sferică. Globul ocular este
format din trei tunici concentrice- externă, medie şi internă, şi din medii refringente

Tunica externă- este fibroasă, formată din 2 porțiuni inegale posterior- sclerotic,
anterior- corneea.
 Tunica medie- (vasculara) este situate înăuntrul tunicii externe, fibroasă, prezintă 3
segmente care dinsprre posterior spre anterior sunt coroida, corpul ciliar, irisul.

Tunica internă- retina. Este membrana fotosensibilă responsaila de recepția și

transformarea stimulilor luminoși în flux nervos. Se îmtinde posterior de ora seratta și
prezintă 2 regiuni importante- pata orabaă și pata galbena. Celulele cu bastonașe sunt
celulele nervoase modificate, in numar de circa 125 milioane, sunt adaptate pntru vederea
nocturnă, la lumina slabă.

Celulele cu conuri la fel ca (celulele bastonașe), în nr. De 6-7 milioane, sunt adaptate
pentru vederea diurnal, colorata, la lumina intense.

2. Organul acusticovestibular - localizarea, structura si functia 

Analizatorul auditiv ( pentru auz ) și analizatorul vestibular ( pentru poziția cor pului în
repaus și mișcare ) sunt situați în urechea internă . Fiecare dintre ei are cate un nerv pentru a
conduce excitațiile : nervul acustic ( cohlear ) şi , respectiv nervul vestibular Pe traiectul
nervului cohlear se află ganglionul spiral Corti , iar pe traiec tul nervului vestibular se află
ganglionul vestibular Scarpa . Cei doi nervi se unesc și formează perechea a VIII - a de
nervi cranieni.

Urechea umană poate percepe undele sonore , repetate într - o anumită ordine ( sunete )
sau succedându - se neregulat ( zgomote ) . Produse prin condensări şi rare fieri ale aerului ,
undele sonore au trei proprietăți fundamentale : intensitatea , deter minată de amplitudine ,
înălțimea , condiționată de frecvență și tembru , depinzând de vibrațiile armonice
supraadăugate . În ceea ce priveşte analizatorul vestibular , el are funcţia de a furniza
informații asupra poziției şi mişcărilor corpului în spațiu , pe baza cărora declanşează
reflexe nec sare menținerii echilibrului şi poziției verticale a corpului , cât şi a schimbărilor
de poziție . La această funcţie mai participă şi informațiile culese de la receptorii musculari ,
cutanați ( tact , presiune ) şi optici . Perfecţionarea aparatului acustic a determinat
dezvoltarea unor anexe : urechea externă şi medie , care nu au nici o relație cu aparatul
vestibular . Urechea externă cu prinde : pavilionul şi conduc tul auditiv extern .

Urechea internă este formată dintr - un sistem de încăperi , numite labirint osos , săpate
în stânca temporalului . În interiorul labirintului osos se află un sistem de ca mere
membranoase care alcătuiesc labirintul membranos . Între labirintul osos și cel membranos
se află perilimfa , iar în interiorul celui membranos endolimfa .

3. Pielea – structura si functie 

 Pielea este un imens câmp receptor datorită numeroaselor şi variatelor termi nații ale
analizatorului cutanat care informează centrii nervoși superiori asupra pro prietăților şi
fenomenelor cu care organismul vine în contact. În piele se găsesc receptorii tactili ,
termici , dureroşi , de presiune şi vibratori . Pielea sau tegumentul constituie acoperământul
protector şi sensibil al orga nismului și se continuă la nivelul orificiilor naturale ale
organismului cu mucoasele. Este alcătuită de la suprafață spre profunzime , din trei straturi :
epidermul , aflat în contact cu mediul extern , dermul şi hipodermul sau țesutul subcutanat . 

Epidermul- Este un epiteliu pluristratificat keratinizat. Profund, prezintă pătura

germinati vă , iar superficial pătura cornoasă. 

Dermul Este o pâtură conjunctivă densă, în care se găsesc vase de sânge şi

limfatice.termiinații  nervoase și anexe cutanate. Este format dintr - un strat spre epiderm,
numit stratul papilar și un strat spre hypoderm, numit strat reticular.

Este considerat de unii autori drept strat profund al dermului . Hipodermul este alcătuit
din ţesut conjunctiv lax , cu un numar variabil de celule adipoase . Când celu lele adipoase
sunt abundente , constituie paniculi adipoși . În hipoderm găsim bulbii foliculari piloşi ,
glomerulii glandelor sudoripare şi corpusculii Vater - Paccini . Ane xele pielii sunt anexe
cornoase şi glandulare . Anexele cornoase sunt reprezentate de firele de păr şi unghii .
Anexele glandulare sunt : glandele sudoripare , sebacee şi glandele mamare .

4. Parul - localizarea, structura si functia

Firul de păr prezintă o parte infiptà oblic in piele , radacina și o parte liberă , vizibilă ,
tulpina . La rădăcina firului de pår se află câte o glanda sebacee care unge firul de păr şi un
muşchi erector al firului de păr , format din tesut muscular neted , cu inervație vegetativă
( sistemul simpatic determină contracția muşchiului erector al firului de păr ) . La baza
rădăcinii firului de pår se găseşte o porțiune mai ingroșată , numită bulbul firului de păr , in
care pătrund tesut conjunctiv , vase de sânge şi nervi , care alcătuiesc laolaltă papila firului
de păr . Celulele din care este format firul de pår . dispuse in straturi concentrice , sunt
cheratinizate , alcătuind tecile firului de päri citoplasma lor se află pigment melanic , care
este responsabil de culoarea firului de pår . Bulbul, papila şi tecile firului de păr formează
foliculul pilos.

5. Unghiile – structura lor

Unghiile Unghia - unguis , constituie o lamă cornoasă , alcătuită din celule cheratinizate
. Unghiile sunt situate pe fețele dorsale ale degetelor , în dreptul ultimei falange . Incon
jurate de șanțul unghiei , ele prezintă o parte vizibilă de culoare roză , numită corpul unghiei
, şi o porţiune ascunsă sub piele , numită rădăcina unghiei . Între corpul unghi ei şi rădăcină
se află o zonă semilunară , albicioasă , numită lunula ( nu există la cei din rasa neagră ) .
Părțile moi pe care sunt așezate unghiile alcătuiesc patul unghiei.
 6. Glandele sudoripare - localizarea, structura si functia
Sunt glande de tip tubular , foarte numeroase ( 2-3 milioane ) , cu rol in a ela bora
sudoarea , lichid cu o compoziție asemănătoare cu a urinei , în ceea ce privește substanţele
minerale şi organice . Glandele sudoripare sunt în general , numeroase pe frunte , buze ,
axilă , palmă și plantă . Extremitatea profundă a glandei , numită glo merul , este incolăcită
şi situată în hipoderm . Glomerulul glandei sudoripare este inconjurat de capilare , din care
glomerulul extrage apa şi substanțele nefolositoare pentru a forma sudoarea . Glomerulul
este continuat din canalul excretor al glandei care străbate dermul şi apoi epidermul , unde
capătă traiect spiralat , deschizându - se în final la suprafaţa pielii prin porul excretor .

7. Organul olfactive – functia lui

Simțul mirosului , este dintre toate simțurile noastre , cel mai puțin inteles . Spre
deosebire de animalele inferioare , la om acest simt este aproape rudimentar la fel ca simțul
gustului , şi mirosul este un simţ chimic .

Sistemul endocrin
1. Caracteristici generale ale sistemului endocrin
Sistemul endocrin reprezinta un sistem major de integrare, un ansamblu format din
glande endocrine, hormoni, căile de transport ale acestora, precum și celulele țintă
influențate de hormoni. Glandele endocrine sunt glande cu secreție internă, fără
canale proprii de eliminare. Hormonul este o substanță cu rol de mesager care
determina răspunsurile apriori programe ale celulelor țintă. Celulele țintă primesc
informația transmisă de hormoni și elaborează un răspuns.

2. Glanda hipofiză
Este situată în fosa hipofiziară a șeii turcești a osului sfenoid. Adenohipofiza
produce hormoni care reglează activitatea altor glande endocrine. Hormonul
adrenocorticotrop reglează secreția cortexului suprarenalelor, hormonul
gonadotrop influențează funcțiile glandelor sexuale, hormonul tireotrop reglează
activitatea glandei tiroide. Adenohipofiza produce hormonul somatotrop care
stimulează creșterea organelor tinere.

3. Glanda tiroida
Glanda tiroidă se localizează în regiunea anterioară a gâtului. La femei volumul și
masa glandei sunt mai mari decât la bărbat. Coloidul conține hormoni ale glandei
tiroide, alcătuiți din proteine și aminoacizi ce conțin iod. Hormonii glandei tiroide
 (tiroxina, triiodtironina, tireocalcitonina) reglează metabolismul, intensifică
metabolismul caloric, procesele oxidative și dezasimilarea proteinelor, glucidelor,
contribuie la evacuarea apei și caliului din organism, reglează procesele de creștere
și dezvoltare, stimulează activitatea glandelor suprarenale, sexuale și mamare,
instigă activitatea sistemului nervos central.

4. Glanda paratiroida
Sunt 4 corpusculi mici situați posterior de lobii laterali ai tiroidei. Glandele
paratiroide produc parathormonul care reglează metabolismul calciului și
fosforului.

5. Timusul
Timusul produce T-limfocite care reglează formarea anticorpilor. El este alcătuit
din doi lobi- drept și stâng și este localizat în partea anterioară a mediastinului între
pleura mediastinală dreaptă și stângă. Fața anterioară a timusului aderă la fața
posterioară a corpului și manubriului sternului. Timusul produce hormonul
timozina care participă la: propagarea impulsului neuromuscular. Metabolismul de
glucide, schimbul de calciu.

6. Pancreasul
Partea endocrină a pancreasului e reprezentată de grupuri de celule epiteliale care
formează insulele pancreatice delimitate de partea exocrină a pancreasului prin
niște straturi intermediare fine de șesut conjunctiv. Nimerind în sânge, glucoza
ridică concentrația glucidelor în plasma sangvină. Alt hormon al pancreasului-
insulina, este elaborat de beta-glandulocitele insulare. Insulina mărește
permeabilitatea membranelor celulare pentru glucoză, contribuind astfel la
depozitarea glicogenului și scăderea concentrației glucozei în sânge.

7. Ovarele
Ovarele sunt localizate în cavitatea micului bazin, ele având funcție endocrină și
exocrină. Ca funcție endocrină secretă hormonii sexuali numiți progesteron și
estrogen. Estrogenul se formează în stratul granular al foliculilor maturi, precum și
celulele interstițiului ovarului. În organismul feminin hormonii sexuali joacă un rol
important în apariția ciclului menstrual, în asigurarea decurgerii normale a sarcinii
 și în pregătirea organismului pentru alăptarea noului născut. De asemenea datorită
acestor hormoni se dezvoltă caracterele sexuale.

8. Glandele sexuale masculine

Glandele sexuale masculine sunt testiculele, care se află în regiunea perineului,
într-o pungă specială numită scrot. Ei au funcție endocrină și exocrină. Ca funcție
endocrină, glandele sexuale masculine secretă testosteronul. În testicul funcția
endocrină este executată de celulele interstițiale glandulare numite endocrinocite
interstițiale ale testiculului. Importanța fiziologică a hormonilor sexuali constă în
asigurarea capacității de a efectua funcțiile sexuale.

Sângele. Sistemul cardiovascular

1. Sângele
Sângele și lichidul tisular constituie mediul intern al organismului, care irigă toate
celulele și țesuturile corpului. El reprezintă un țesut lichid circulant, format din
elemente suspendate în plasmă. Din celulele sângelui fac parte: eritrocitele,
leucocitele și trombocitele. Plasma compune 55-60% din volumul sângelui iar
celulele- 40-45%. Sângele are funcțiile de:
- Transport
- Apărare
- Homeostază
- Respirație
- Trofică.

2. Plasma sangvină
Plasma sângelui reprezintă o substanță lichidă constituită din 90-93% apă și
reziduu uscat 7-10%. Glucoza este sursa principală de energie pentru celulele
organismului și în caz că concentrația ei scade până la 2.22 mmol/l se constată o
creștere a excitabilității neuronilor cerebrali care duce la apariția convulsiilor.
Substanțele minerale ale plasmei sangvine sunt reprezentate de următoarele săruri:
NaCl, CaCl2, KCl, NaHCO3, NaH2PO4 etc. Plasma sângelui are un pH de 7.36.
3. Eritrocitele
În condiții normale sângele conține circa 140 g/l de hemoglobină: la bărbați 130-
155 g/l, la femei- 120-138 g/l
Eritrocitele au funcția de respirație care se manifestă prin transportarea oxigenului
și a dioxidului de carbon. În afară de funcția de respirație, eritrocitele pot să
absoarbă acizi aminici, anticorpi, toxine și un șir întreg de substanțe
medicamentoase, transportându-le spre locul necesar.

4. Trombocitele
Trombocitele joacă un rol important în hemostază, mecanismul prin care
organismul se apără împotriva hemoragiilor. Luând rol hemostazei, ele au
capacitatea de a se dezintegra rapid, de a forma conglomerate în jurul cărora apar
filamente de fibrină. Durata vieții trombocitelor este de 5-8 zile.

5. Leucocitele
Leucocitele se împart în granulocite și agranulocite.
Granulocitele se caracterizează prin prezența în citoplasmă a unui număr mare de
granule specifice și printr-o formă deosebită a nucleului- segmentate. Pentru a
evidenția granulocitele se folosește colorantul Romanovschii-Ghimza.
Agranulocitele nu conțin citoplasmă în granule, iar nucleul lor nu este segmentat.
Acest grup se constituie din limfocite și monocite, fiecare din ele având trăsături
morfologice și funcționale diferite.

6. Grupele sangvine
Pe baza prezenței sau absenței aglutinogenilor în eritrocite și aglutininelor sângele
oamenilor a fost împărțit în 4 grupe. La persoanele din grupa I eritrocitele nu
conțin aglutinogene, iar plasma conține aglutininele alfa și beta. La persoanele din
grupa II eritrocitele conțin aglutinogenul A, iar plasma aglutinina beta. La
persoanele din grupa III eritrocitele conțin aglutinogenul B iar plasma- aglutinina
alfa. La persoanele din grupa IV eritrocitele conțin aglutinogenele A și B iar
plasma nu conține aglutinine.

7. Structura vaselor sangvine

 Cordul se alimenteazà cu sânge arterial prin arterele coronare dreaptă și stângă.
Ambele artere coronare pornesc de la aortă, ceva mai sus de nivelul valvelor
semilunare și se îndreaptă în santul coronar al cordului, care desparte atriile de
ventricule. Ramurile ambelor artere anastomozează atât la nivelul șanțului coronar,
cât și în regiunea vârfului cordului. În toate straturile peretelui cardiac arterele se
ramifica treptat în vase mai mici și, in fine, formeazà reteaua capilarà, care asigura
realizarea schimbului de gaze și nutritia organului. Capilarele continuă cu venule,
iar acestea confluând formează venele cardiace proprii, care se varsă în sinusul
coronar. Sinusul coronar, la rândul sau, varsă sângele în atriul drept.

8. Circulația mică și mare

Circulaţia mică : Circulaţia pulmonară începe în ventriculul drept prin trunchiul
arterei pulmonare care transportă spre plămân sânge cu C02. Trunchiul pulmonar
se împarte în cele două artere pulmonare, care duc sângele cu C02 spre reţeaua
capilară din jurul alveolelor, unde îl cedează alveolelor care-l elimină prin
expiraţie. Sângele cu 02 este colectat de venele pulmonare, câte două pentru fiecare
plămân. Cele patru vene pulmonare sfârşesc în atriul stâng.
Circulaţia mare : Circulaţia sistemică începe în ventriculul stâng, prin artera aortă
care transporta sângele cu O2 şi substanţe nutritive spre ţesuturi şi organe. De la
nivelul acestora, sângele încărcat cu C02 este preluat de cele două vene cave care îl
duc în atriul drept.

9. Localizarea, structura și funcția cordului

Inima este localizată la nivelul toracelui,în mediastinul mijlociu, o treime din
aceasta fiind localizată la dreapta față de linia mediană și două treimi fiind
localizate la stânga liniei mediene. Inima omului, de altfel ca și inima tuturor
mamiferelor, are patru camere: atriu drept și stâng; și ventricul drept și stâng.
El este un organ muscular cav. Funcția lui este de a propulsa sângele prin aorte, în
capilare, unde are loc schimbul de gaze, apoi sângele se întoarce prin vene înapoi în
inima.
10.Vascularizatia cordului
Cordul se alimentează cu sânge arterial prin arterele coronare dreaptă și stângă.
Ambele artere pornesc de la aortă.
 -artera coronară stanga, vascularizeaza atriul stang, cea mai mare parte a
ventriculului stang, doua treimi din septul interventricular si o portiune mica,
vecina a ventriculului drept;
- artera coronara dreapta vascularizeaza atriul drept, ventriculul drept,
treimea posterioara a septului interventricular, o zona mica a ventriculului stang.
Venele coronare se varsa in atriul drept. 

11.Limitele cordului
Cordul este localizat în cavitatea toracică, partea a treia fiind situată pe partea
dreaptă a mediastinului și două treimi pe partea stângă. Baza organului este
orientată în sus și oarecum posterior, iar partea îngustă, adică vârful, este
îndreptată în jos, spre stânga și spre înainte.
Limita superioară- corespunde marginilor suoerioare ale cartilajelor costale III;
Limita stângă trece în formă de arc de la cartilajul coastei III din stănga până la
proiecția apexului cordului care se localizează în spațiul intercostal V din stânga;
Limita dreaptă se proiectează cu 2 cm mai lateral de marginea dreaptă a
sternului;
Limita inferioară se extinde de la marginea superioară a cartilajului coastei V din
dreapta până la vârful inimii.

12. Notiuni de volum – sistolic si minut – volum cardiac

Funcția cordului constă în pomparea ritmică în artere a sângelui ce vine spre el
din vene. Această funcție se realizează datorită contractărilor şi relaxărilor ritmice
alternative ale fibrelor musculare, ce formează pereții atriilor şi ventriculelor .
Contracția miocardului acestor segmente ale cordului se numeşte sistola, iar
relaxarea lui - diastolă. Sistola şi diastola atriilor şi ventriculelor în condiții
fiziologice normale sunt coordonate intre ele intr - un anumit fel şi constituie
ciclul cardiac. Fiecare ciclu in cepe cu sistola atriilor. Sistola atriilor dureaza 0.1
sec., ritmul contracţiilor cardiace fiind de 75 pe minut . După terminarea sistolei
atriilor incepe sistola ventriculelor . In acest timp atriile se afla in stare de diastolă,
care durează 0.7 sec.. Ambele ven tricule se contractă concomitent și sistola lor
durează circa 0.3 sec.. Apoi urmează diastola ventriculelor , care durează circa 0.5
 sec. La sfârşitul diastolei ventriculelor, cu 0.1 sec. inainte de terminarea ei, incepe
o nouă sistolă a atriilor şi un nou ciclu cardiac.
13.Sistemul conductor al cordului – automatismul lui
Dacă separăm inima din cutia toracică şi o punem într-o soluţie fiziologică care
conţine ioni de Ca2+ observăm că inima începe a se contracta – această
proprietatede a se contracta fără acţiunea unui excitant din exterior se
numeşte automatizm.
Inima este formată din celule – cardiomiocite, care după structură sunt
asemănătoare cu fibrele muşchilor striaţi. Se disting două tipuri de cardiomiocite:
-tipice, sau lucrătoare, care asigură contracţia şi relaxarea inimii
-atipice – care au capacitatea de automatizm. Aceste celule formează sistemul
conductor al inimii, care include noduli şi fascicule.
Primul şi cel mai principal este nodulul sinoatrial , localizat în peretele atriului
drept între vena cavă superioară şi inferioară. De la el pornesc fibrele internodale,
care transmit excitaţia spre nodul atrio-ventricular şi miocardul lucrător al atriilor.
Al doilea este nodulul atioventricular localizat în septul interatrial De la el
porneşte fasciculul  His care se împarte în pedunculul drept şi stâng, ambele se
termină cu fibrele Purkinie.      
Nodul sinoatrial se socoate conductorul ritmului cardiac.

14.Zgomotele cardiace – aparitia, localizarea si perceperea lor

Contractiile cardiace sunt insotite de o serie de manifestări mecanice şi acustice ,
la Inregistrarea cărora se poate căpâta o inchipuire despre dinamica contractici
inimii . Activitatea inimii este insoțită de fenomene acustice , numite zgomote
cardiace . care pot fi auzite , dacă aplicăm pe cutia toracică in partea stangi , la
nivelul coastei IV - V , urechea sau tubul acustic- fonendoscopul sau stetoscopul .
In cazul acesta se aud două zgomote : primul apare la inceputul sistolei
ventriculare , iar al doilea - la inceputul diastolei lor . Primul zgomot e mai surd ,
mai prelungit și mai jos decât al doilea scurt şi inalt . Analiza detaliată a
zgomotelor cardiace a devenit posibilă datorită folosirii apa ratelor electronice .
Dacă aplicăm pe pieptul persoanei examinate un microfon sen sibil , unit cu un
amplificator şi un oscilograf putem inregistra zgomotele cardiace in formă de
 curbe , inscrise pe o hartie sau fotopeliculă mobilă . Metoda aceasta se numeşte
fonocardiografie . Pe curbele inregistrare in felul acesta , in afară de primul şi al
doilea zgomot , ce sunt auzite cu urechea , se mai constată deseori două zgomote
cardiace mai slabe - al treilea și al patrulea . Primul zgomot e cauzat de ondulațiile
valvulelor atrioventriculare . Aceasta are loc in timpul fazei de contractie
izometrica şi la începutul fazei de expulzare rapidă a sângelui din ventricule . Al
doilea zgomot cardiac apare din cauza inchiderii valvulelor semilunare in
momentul , când după terminarea sistolei ventriculelor, presiunea din ele devine
mai mică decât cea din aortă şi din artera pulmonară. Sângele, indreptându - se
inapoi spre inimă , intalneste in calea sa valvulele semilunare şi le inchide cu
putere provocând tluctuaţiile lor. Zgomotul al treilea apare peste 0.11-0.18 sec .
după terminarea zgomotului al doilea in urma ondulațiilor peretelui cardiac in
momentul umpleri rapide a ventriculelor cu sânge. Zgomotul al patrulea precede
pe primul şi - i cauzat de undulatüle peretilor ventriculelor in momentul umplerii
lor suplimentare cu sânge în sistola atrilor .
15.Arcul aortei si ramurile ei. Vascularizatia membrului superior
Aorta este cea mai mare artera din organism. Aorta isi are originea in ventriculul
stang, formeaza un arc (cârja ), apoi se extinde pana la abdomen, unde se divide
in doua artere mai mici. 
Functionarea aortei. Aorta transporta si distribuie sangele bogat in oxigen spre
toate arterele. Majoritatea ramurilor arteriale pornesc din aorta, cu exceptia
arterei pulmonare principale. 
Structura peretilor aortici. Peretele aortei este format din trei straturi. Acestea
sunt tunica adventiciala, tunica medie si tunica interna. 
  Ramurile aortei  
Aorta ascendenta – incepe de la nivelul ventriculului stang al inimii . Ramurile
aortei ascendente sunt areterele coronare dreaptă și stângă.
-artera coronară stanga, vascularizeaza atriul stang, cea mai mare parte a
ventriculului stang, doua treimi din septul interventricular si o portiune mica,
vecina a ventriculului drept;
- artera coronara dreapta vascularizeaza atriul drept, ventriculul drept, treimea
posterioara a septului interventricular, o zona mica a ventriculului stang.
Arcul aortei 
- artera brahiocefalica compusa din artera carotida comuna dreapta si artera
subclaviculara dreapta. Transporta sangele incarcat cu oxigen de la aorta spre
 cap, gat si membrul superior. 
 - artera carotida comuna stanga- transporta sange oxigenat la regiunile gatului si
capului 
- artera subclaviculara stanga -transporta sange oxigenat spre membrele
superioare.
Vascularizatia membrului superior:
Artera subclaviculară Artera axilară Artera ulnară
Vena subclaviculară Artera brahială Artera radială
Vena cefalică Vena bazilică Vene palmare digitale
Vena axilară Vena cubitală medial Artere digitale

16.Aorta toracică – ramurile ei

Ramurile bronșice Ramurile pericardice
Ramurile esofagiene Arterele intercostale posterioare
Ramurile mediastinale Arterele diafragmatice superioare

17.Aorta abdominala – ramurile ei

Ramurile viscerale
1. Ramuri impare
1. Trunchiul celiac
2. Artera mezenterică superioara
3. Artera mezenterică inferioară

2. Ramuri pare
1. Arterele suprarenale medii
2. Arterele renale
3. Arterele testiculare sau ovariene

3. Ramurile parietale
1. Arterele diafragmatice inferioare
2. Arterele lombare

4. Ramuri terminale
1. Arterele iliace comune
2. Artera sacrală mediana

18.Vascularizarea membrului inferior

-vene superficiale subcutanate
-vene profunde
Venele superficiale subcutanate formează rețele venoase de la care pornesc
două vene principale:
-vena safenă mare-se varsă în vena femurală
-vena safenă mică-se varsă în vena poplitee
Venele profunde însoțesc arterele piciorului și gambei. În fosa poplitee toate
venele profunde confluează formând
-vena poplitee, care prelungește cu
-vena femurală, care în cavitatea abdominală continuie cu
-vena iliacă externă, care la nivelul articulației sacroiliace confluează cu
-vena iliacă internă - colectează sângele de la organele și pereții bazinului mic
formând
-vena iliacă comună

19.Formarea venei cave superioare

Sângele venos se colectează în două vene mari: vena cavă superioară și vena
cavă inferioară, care se varsă în atriul dept.
Vena cavă superioară reprezintă un trunchi scurt și gros, situat în dreapta aortei
ascendente. Ea se formează de la confluarea venelor brahiocefalice- dreaptă și
stângă-la nivelul articulației primei coaste cu sternul.
 Sistemul nervos
1. Notiuni generale despre sistemul nervos si insemnatatea lui

Sistemul nervos central uman reprezintă cea mai înaltă treaptă de organizare şi
perfecţionare a ţesutului nervos din toată seria animală.
Sistemul nervos topografic se împarte în sistem nervos central şi periferic.
Sistemul nervos central include encefalul şi măduva spinării.
Sistemul nervos periferic cuprinde 12 perechi de nervi cranieni, 31 perechi
de nervi spinali cu ramurile şi plexurile nervoase, ganglionii nervoşi formaţi de
corpurile neuronilor, terminaţiile nervoase.
Sistemul nervos periferic este răspunzător de trimiterea semnalelor
aferente şi eferente către şi dinspre sistemul nervos central.
Semnalele, ce vin la sistemul nervos central, sunt numite aferente, iar cele
ce pornesc de la sistemul nervos central către periferie - eferente.
Din punct de vedere funcţional, sistemul nervos se diferenţiază în două
porţiuni: sistemul nervos somatic şi sistemul nervos vegetativ sau autonom.
Sistemul nervos somatic realizează, în special, inervaţia pielii, muşchilor scheletici,
ligamentelor, articulaţiilor, oaselor.
Sistemul nervos vegetativ inervează viscerele, glandele, musculatura netedă a
viscerelor, a pielii, a vaselor sangvine şi celor limfatice, a cordului.
În cadrul sistemului nervos vegetativ deosebim: partea simpatică, pars
sympathica, şi partea parasimpatică, pars parasympathica. La fiecare din aceste
părţi distingem formaţiunile centrale şi periferice.
Ca unitate morfofuncţională de bază a sistemului nervos sunt considerate celulele
nervoase specializate care sunt numite neuroni.
În alcătuirea unui neuron distingem corpul celular şi una sau mai multe
prelungiri. Acestea pot fi de două tipuri: dendritele, prelungiri arborescente
celulipete (majoritatea neuronilor au mai multe dendrite), prin care neuronul
primeşte impulsuri nervoase, şi axonul, care funcţional este celulifug, prelungire
unică a neuronului ce transportă impulsurile nervoase de la corpul neuronului
către alte structuri.

2. Notiuni de reflex, arc reflex si partile lui componente

 În sistemul nervos periferic, corpurile neuronilor formează ganglionii nervoşi, care
sunt dispuşi pe traiectul nervilor, iar fibrele formează - nervii.
Mecanismul fundamental de funcţionare a sistemului nervos este actul
reflex sau reflexul. Reflexul reprezintă reacţia de răspuns a centrilor nervoşi la
stimularea unei zone receptoare.
Neuronii ganglionilor sistemului nervos periferic şi ai substanţei cenuşii a
sistemului nervos central contactează între ei prin sinapse formând lanţuri
neuronale, numite arcuri reflexe. Cel mai simplu arc reflex este format din doi
neuroni: senzitiv şi motor.
Baza anatomică a actului reflex este arcul reflex alcătuit din cinci componente
anatomice:
receptorul, calea aferentă, centrii nervoşi, calea eferentă şi efectorul.
La nivelul receptorilor are loc transformarea energiei excitantului în influx
nervos.
Calea aferentă este reprezentată de neuronul senzitiv al ganglionului spinal
sau al ganglionului nervului cranian.
Centrii unui reflex prezintă totalitatea structurilor din sistemul nervos
central care participă la actul reflex respectiv.
Calea eferentă este constituită din axonii neuronilor motori somatici şi
vegetativi prin care se transmite comanda către organul efector.
Efectorii. Principalii efectori sunt muşchii striaţi, muşchii netezi şi glandele.

3. Maduva spinală – localizarea, structura si functia

Măduva spinării este situată în canalul vertebral, pe care însă nu-l ocupă în
întregime. Lungimea măduvei este de 43 - 45 cm cu variaţii individuale.
Limita superioară a măduvei corespunde orificiului occipital mare prin care
canalul vertebral comunică în sus cu cavitatea craniană, iar limita inferioară
corespunde vertebrei L2.
Măduva spinării se continuă superior cu bulbul rahidian. Limita
inferioară, conică - conul medular, este situată într-un plan orizontal ce trece prin
faţa superioară a corpului vertebrei L2. Vârful conului medular se continuă cu
filumul terminal (filum terminale), care ajunge la faţa posterioară a celei de-a
doua vertebre coccigiene. Filum terminal este o parte nedezvoltată a tubului
neural şi este înconjurat de rădăcinile ultimilor nervi spinali, ce formează coada de
cal.
La măduva spinării deosebim cinci porţiuni:
- partea cervicală, pars cervicalis, constituită din 8 neuromere, segmente cervicale;
- partea toracală, pars thoracica, este constituită din 12 segmente,
- partea lombară, pars lumbalis, formată din 5 segmente lombare,
- partea sacrală, pars sacralis, cu 5 segmente sacrale,
- partea coccigiană, pars coccigea, constituită din 1 segment coccigien.
Pe o secţiune transversală măduva spinării prezintă:
- canalul central;
- substanţa cenuşie dispusă în centru;
- substanţa albă dispusă la periferie sub formă de cordoane.
Canalul central se întinde pe toată lungimea măduvei spinării şi este situat
în substanţa cenuşie.
Substanţa cenuşie, substanta grisea, situată central este formată din corpii
neuronilor aşezaţi în grupuri celulare similare funcţional, dispuse longitudinal
numite columne cenuşii, columnae griseae, sau nuclei, simetrice, plasate de
ambele părţi ale canalului central. În secţiune transversală substanţa cenuşie are
forma literei “H”, unde deosebim cornul anterior şi cornul posterior.
Substanţa albă, substantia alba, este situată la periferia măduvei, fiind
constituită din prelungiri neuronale (axoni) mielinizate, care prin şanţuri este
divizată în cordoane. Pe lângă prelungirile neuronale, în substanţa albă se mai
conţin vase şi ţesut glial.
Măduva spinării este conectată cu receptorii şi efectorii printr-un număr mare de
nervi spinali - 31 perechi.
Un nerv spinal, nervus spinalis, este format din trei componente principale:
2 rădăcini - anterioară şi posterioară, 1 trunchi şi 4 ramuri - posterioară,
anterioară, comunicante şi meningeală.

4. Bulbul rahidian – localizarea, structura si functia

Bulbul rahidian,se întinde între măduva spinării și punte.

Are o faţă anterioară, una posterioară şi două feţe laterale, delimitate între
ele prin şanţuri, ce reprezintă prelungiri ale şanţurilor măduvei spinării.
Faţa anterioară este străbătută de fisura mediană anterioară. De o parte şi
de alta a fisurii mediane anterioare se găsesc piramidele bulbare, ce reprezintă
două proeminențe. Lateral de piramide se află oliva, separată de piramidă prin
şanţul anterolateral. Prin acest şanţ din bulb apar rădăcinile nervului hipoglos
 (perechea a XII de nervii cranieni). Olivele sunt delimitate posterior de şanţul
posterolateral.
Cordonul posterior, prin şanţul intermediar posterior, este împărţit în două
fascicule: fasciculul fin (Goll), plasat medial, şi fasciculul cuneat (Burdach), aşezat
lateral. În regiunea unghiului inferior al fosei romboide aceste fascicule formează
corespunzător doi tuberculi: tuberculul gracil şi tuberculul cuneat.
Substanţa albă şi cea cenuşie ale bulbului rahidian îşi schimbă aspectul care
devine astfel diferit faţă de cel al măduvei spinării. La exteriorul bulbului rahidian
se află substanţa albă, iar substanţa cenuşie este localizată în interior. În bulb sunt
localizaţi nucleii echivalenţi cornului anterior al mădu- vei spinării, nucleii motori
ai nervilor cranieni IX, X, XI şi XII. În bulbul rahidian sunt localizaţi şi centrii de
importanţă vitală - centrul circulaţiei sangvine şi centrul respirator, la fel şi centrii
ce sunt asociaţi cu deglutiţia, tusea, voma, mişcările limbii.
Funcția bulbului rahidian
- reflexă
- de conducere
Prin intermediul bulbului rahidian se realizează următoarele reflexe:
1) De protecție: tusea, strănutul, clipire, lpcrimare, vomă
2) Alimentare: sugerea deglutiția, elimenarea sucului glandelor digestive
3) Cardiovasculare, care reglează activitatea inimii și a vaselor sangvine
4) În bulbul rahidian se află centrul respirator, care funcționează în mod automat și
asigură ventilația plămânilor
5) În bulbul rahidian sunt situate nucleele vestibulare
Funcția de conducere constă în aceia, că prin bulbul rahidian trec căile de
conducere, care unesc scoarța, diencefalul, mezencefalul, cerebelul șimăduva
spinării.

5. Cerebelul - localizarea, structura si functia

Cerebelul, este segmentul encefalului situat în fosa posterioară a craniului,

posterior de punte şi de partea superioară a bulbului rahidian cu care delimitează
cavitatea ventriculului IV, fiind separat de emisferele cerebrale prin cortul
cerebelului, o formaţiune a durei mater cerebrale.
Reprezintă cea mai voluminoasă parte a rombencefalului, organul de
coordonare a mişcărilor fine, al mişcărilor involuntare automate şi al echilibrului,
 reglând automatismul şi coordonând tonusul muscular al muşchilor antagonişti şi
sinergişti. Este divizat sagital în trei arii şi orizontal în trei lobi.
Este format dintr-o porţiune mediană, impară, alungită sagital, denumită
vermisul cerebelului, două porţiuni laterale voluminoase - emisferele
cerebeloase. Vermisul este separat de emisferele cerebeloase prin şanţul
paramedian, slab vizibil pe faţa superioară.
Pe suprafaţa cerebelului se găsesc şanţuri mai adânci - fisuri, ce împart
cerebelul în lobi, şi şanţuri mai superficiale ce îl împart în lobuli şi folii.
În structura cerebelului, cele două feluri de substanţe, albă şi cenuşie, au o
dispoziţie inversă decât în măduva spinării - substanţa cenuşie fiind situată la
periferie, iar substanţa albă spre interior. Limita de separaţie a celor două
substanţe are, pe secţiune transversală, un aspect caracteristic, care a fost
asemănat cu coroana unui arbore, de unde şi denumirea de arborele vieţi.
Substanţa cenuşie dispusă periferic formează scoarţa cerebelului.

6. Puntea lui Varolio - localizarea, structura si functia

Puntea, (puntea lui Varolio), se află la baza trunchiului cerebral, are forma unei
caştane cu limita inferioară prezentată de bulbul rahidian, iar cea superioară de
mezencefal.
Pe linia mediană remarcăm şanţul bazilar, prin care trece artera omonimă.
Faţa dorsală formează triunghiul pontin al fosei romboide şi este acoperită de
cerebel cu care în sens lateral este legat prin pedunculii cerebeloşi mijlocii. În
partea ventrală a punții se află concentrație de substanță cenușie, iar în cea
dorsală –aglomerări de substanță cenușie- nucleele perechilor V, VI, VII și VIII de
nervi cranieni.

7. Mezencefalul - localizarea, structura si functia

Mezencefalul este cea mai scurtă parte a trunchiului cerebral. Anterior se prezintă
ca două cordoane de substanţă nervoasă albă - pedunculii cerebrali, iar posterior
ca patru coliculi - tectul (lama cvadrigemină). Este situat între punte (inferior) şi
diencefal (superior).
Mezencefalul prezintă patru feţe: anterioară, posterioară şi două feţe laterale -
dreaptă şi stângă, şi două extremităţi. Faţa anterioară este caracterizată de
prezenţa a două benzi oblic divergente înainte, în sus şi în afară - pedunculii
 cerebrali. La o secțiune transversală în pedunculul cerebral se evidențiază
substanța neagră. Ea împarte pedunculul cerebral în două porțiuni:
 posterioară- tegumentul mezencefalului
 anterioară- baza peduncului cerebral
Apeductul mezencefalic, este un canal care uneşte cavitatea ventriculului III cu
cea a ventriculului IV. În jurul apeductului mezencefalic se află substanţa cenuşie
centrală.
La nivelul coliculilor superiori, în vecinătatea liniei mediane, se află nucleul
nervului oculomotor, de la care sunt inervaţi muşchii globului ocular. Ventral de
acest nucleu este localizat nucleul accesor al nervului oculomotor, nucleu impar
parasimpatic, de la care sunt inervaţi muşchii netezi ai globului ocular (muşchiul
sfincter al pupilei şi muşchiul ciliar).
Ceva mai superior de acest nucleu se află nucleul intermediar, al substanţei
reticulare, prelungirile neuronilor participă la formarea tractului reticulospinal şi a
fasciculului longitudinal posterior.
La nivelul coliculilor inferiori, în porţiunea ventrală a substanţei cenuşii centrale,
este localizat nucleul par al nervului trohlear. În porţiunile laterale ale substanţei
cenuşii centrale se află nucleul mezencefalic al nervului trigemen.
Funcția mezencefalului
-Funcția de reglare a tonusului muscular care se împarte în reflexe
statice şi statokinetice.
Reflexele statice se împart în reflexe posturale (bulbare) şi reflexe de
redresare (mezencefalice)
Reflexe posturale:
a) Aplecarea capului 
b) Ridicarea capului 
c) La întoarcerea capului într-o parte
Reflexele de redresare constau în restabilirea poziţiei normale a animalului
la schimbarea ei. Restabilirea poziţiei se petrece într- o anumită consecutivitate:
1. Se restabileşte poziţia capului sub acţiunea semnalelor primite de la aparatul
vestibular.
2. În rezultatul redresării capului se modifică poziţia lui faţă de trunchi, ceia ce este
semnalat de receptorii cervicali.
    Ca rezultat are loc şi reîntoarcerea trunchiului în poziţie normală
Reflexele statokinetice
Menţinerea poziţiei corpului în spaţiu în timpul mişcării cu acceleraţie liniară sau
unghiulară, sau la mişcarea relativă a diferitor părţi ale corpului.

8. Diencefalul - localizarea, structura si functia

Diencefalul, reprezintă porţiunea encefalului, din jurul ventriculului III, situată în

continuarea şi deasupra mezencefalului, fiind acoperit de o parte şi de alta de
emisferele cerebrale. El este localizat sub corpul calos. Cavitatea diencefalului
este ventriculul Ш.
In structura diencefalului deosebim două porţiuni: partea dorsală -
talamencefalul, şi partea ventrală – hipotalamusul.
Talamencefalul la rândul său este constituit din: talamus, epitalamus şi
metatalamus.
Talamusul, este format din două mase ovoide de substanţă cenuşie, de o
parte şi de alta a cavităţii ventriculului III, unite pe linia mediană printr-o comisură
cenuşie intertalamică. Substanţa cenuşie a talamusului este împărţită în mai
multe grupe nucleare prin straturi de substanţă albă. Sunt circa 40 nuclei,
despărţiţi prin substanţa albă. Nucleii talamusului sunt grupaţi în complexe
nucleare denumirea cărora este în funcţie de localizarea lor topografică: grupul
nuclear anterior; grupul nuclear medial; grupul nuclear lateral, grupul nuclear
posterior.
Metatalamusul, este localizat postero-inferior de talamus, la limita dintre
diencefal şi mezencefal. El este format din corpul geniculat lateral şi corpul
geniculat medial.
Epitalamusul, este alcătuit dintr-un complex de structuri, cu origini şi roluri
diferite. El este aşezat în partea postero-inferioară a tavanului ventriculului III şi
include epifiza, denumită şi glanda pineală.
Hipotalamusul, reprezintă porţiunile ventrale ale diencefalului. Este situat
antero-inferior de talamus şi constituie un important centru de coordonare a
 funcţiilor endocrine, a sistemului nervos vegetativ şi a comportamentului
emoţional Este singura parte vizibilă a diencefalului.
Din hipotalamus fac parte chiasma optică, tractul optic, tuberculul cenușiu cu
infundibulul, hipofiza şi tuberculii mamilari.
Chiasma optică, este situată în porţiunea anterioară a hipotalamusului, formată
din fibrele nervilor optici, care parţial se încrucişează. Lateral şi posterior chiasma
optică continuă cu tractul optic care se termină cu două rădăcini în centrii
subcorticali vizuali: rădăcina laterală, mai voluminoasă și rădăcina medială.
Tuberculul cenuşiu, se află posterior de chiasma optică, anterior de
tuberculii mamilari, iar de părţile laterale trec tractu rile optice.
Tuberculul cenuşiu are o prelungire conică, numită infundibul, prin care se leagă
cu hipofiza.
Tuberculii mamilari sunt două proeminenţe emisferice, dispuse posterior
de tuberculul cenuşiu, paramedian şi anterior de substanţa perforată posterioară.
Ventriculul III, ventriculus tertius, este cavitatea diencefalului, îngustă, aşezată în
plan sagital, delimitată de şase pereţi: superior, inferior, anterior, posterior şi doi
pereţi laterali.
Funcțiile diencefalului
Diencefalul indeplineste 2 functii:
1. statie de releu pe traseul cailor senzitive sisenzoriale, integrarea tuturorbtipurilor
de sensibilitate;
2. centrul de integrare pentru functiile vegetative, reglează toate funcțiile
vegetative.

9. Telencefalul - localizarea, structura si functia

Telencefalul, este partea cea mai voluminoasă a encefalului şi este reprezentat

prin emisferele cerebrale, separate între ele prin fisura longitudinală a creierului.
În porţiunea lor mijlocie emisfera dreaptă şi cea stângă sunt unite prin
printr-o lamă de substanţă albă, numită corpul calos. Fiecare emisferă cerebrală
prezintă pentru descriere trei feţe, trei margini şi trei poli.
Feţele: superolaterală, medială și inferioară.
Marginele: superioară, inferolaterală, şi inferioară;
Polii: frontal, occipital și temporal.
 Pe suprafaţa emisferelor cerebrale se găsesc o serie de şanţuri. Careva șanțuri
sunt bine pronunțate. Fiecare emisferă este împărţită în patru lobi cerebrali:
frontal, parietal, temporal şi occipital.
Şanţul central, desparte lobul frontal de lobul parietal; şanţul lateral, desparte
lobii frontal şi parietal de cel temporal; şanţul parietooccipital, desparte lobul
parietal de cel occipital.
Posterior de şanţul central se află lobul parietal, delimitat posterior de
şanţul parietooccipital.
Lobul occipital, se află posterior de şanţul parietooccipital, extremitatea
posterioară a căruia se numeşte pol occipital. Comparativ cu alţi lobi are
dimensiuni mai reduse.
Lobul temporal, cuprinde regiunile inferolaterale ale emisferei şi este
separat de lobul frontal şi parietal prin intermediul şanţului lateral. Extremitatea
sa anterioară, rotunjită, formează polul temporal.
Lobul insulei, prezintă o porţiune a cortexului cerebral situată în
profunzimea fosei laterale a creierului, fiind acoperită de operculii frontal, parietal
şi temporal, astfel încât pentru al vedea trebuie îndepărtate artificial buzele
şanţului lateral. El este delimitat de restul scoarţei cerebrale prin şanţul circular al
insulei.

10.Sistemul nervos periferic – formarea plexurilor

Sistemul nervos periferic cuprinde 12 perechi de nervi cranieni, 31 perechi de
nervi spinali cu ramurile şi plexurile nervoase, ganglionii nervoşi formaţi de
corpurile neuronilor, terminaţiile nervoase.
Sistemul nervos periferic este răspunzător de trimiterea semnalelor aferente şi
eferente către şi dinspre sistemul nervos central.
Semnalele, ce vin la sistemul nervos central, sunt numite aferente, iar cele ce
pornesc de la sistemul nervos central către periferie - eferente.
Ramurile bentrale sunt mai groase ca cele dorsale si cu excepţia celor din
regiunea toracală, anastomozează şi formează plexuri: cervical, brachial, lombar
și sacral.
 Plexul cervical este format din ramurile anterioare ale celor 4 nervi spinali
cervicali superiori. Ramurile plexului cervical: -senzitive, musculare și mixte.
Ramurile senzitive:
- nervul occipital mic- inervează partea laterală a pielii din regiunea occipitală;
- nervul auricular mare- inervează pavilionul urechii și conductul auditiv extern
- nervul transvers al gâtului- inervează pielea gâtului
- nervii supraclaviculari- inervează pieleadeasupra claviculei și a mușchilor pectoral
mare și deltoid.
Ramurile motorii inervează mușchii profunzi ai gâtului. Ramura mixtă o
constituie nervul frenic- inervează diafragmul, pleura și pericardul.
Plexul brahial
Ramuri scurte:
- Nervul axilar- inervează mușchiul deltoid și mușchiul rotund mic, pielea deasupra
lor.
Ramuri lunge:
- Nervul cutanat medial al brațului – inervează pielea din regiunea medială a
brațului
- Nervul cutanat medial al antebrațului – inervează pielea din regiunea medială a
antebrațului
- Nervul musculocutanat – inervează mușchii anteriori ai brațului
- Nervul median – inervează grupul anterior de mușhi ai antebrațului
- Nervul ulnar – inervează mușhiul flexor ulnar al carpului
- Nervul radial – inervează pielea suprafeței dorsale a brațului și antebrațului
Plexul lombar
Ramuri scurte
Nervii iliohipogastric, ilioinghinal, genitofemural- inervează mușchii și pielea
regiunii inferioare a peretelui abdominal anterior, organele genitale externe.
Ramuri lungi
- Nervul cutanat lateral al coapsei- inervează pielea din regiunea laterală a coapsei
- Nervul obturator- inervează mușchii aductori ai coapsei și pielea din partea
medială a coapsei
- Nervul femural- inervează mușchii anteriori ai coapsei și pielea din această
regiune
Nervul safen- inervează pielea gambei
Plexul sacral
-Nervul cutanat posterior al coapsei- inervează pielea din regiunea perineală,
fesieră și partea posterioară a coapsei
- Nervul sciatic
- Nervul ttibial
- Nervul peronier comun
- Nervul plantar medial
- Nervul plantar lateral
- Nervul peronier superficial
- Nervul peronier profund
- Nervul sural
- Nervul genital

11.Notiuni generale de nervi cranieni

Nervii cranieni  pornesc de la trunchiul cerebral şi sunt în număr de 12 perechi.
Se deosebesc de nervii spinali prin aceea că au o dispoziţie metametrică şi nu au
două rădăcini (dorsală şi ventrală).
Nervii I, II şi VIII sunt senzitivi, conducând excitaţii olfactive (I), optice (II) şi
statoacustice (VIII). Nervii III, IV, VI, XI, XII sunt motorii. Nervii V, VII, IX, X sunt
nervi mixti. Nervii III, VII, IX, X au în structura lor şi fibre parasimpatice
preganglionare, cu originea în nucleii vegetativi (parasimpatici) ai trunchiului
cerebral.
Perechea I de nervi cranieni – nervii olfactivi – au originea în celulele nervoase
din mucoasa olfactivă a cavității nazale. Sunt nervi senzoriali, care conduc
informaţiile legate de miros. Nucleul nervului se află în scoarța cerebrală.
 Perechea a II-a de nervi cranieni – nervii optici –– au originea în celulele
nervoase din retină. Sunt nervi senzoriali. Înaintea șeii turcești se încrucișează cu
celalalt nerv optic formând chiazma optică. Nucleul nervului se află în mezencefal.
Perechea a III-a de nervi cranieni – nervii oculomotori – sunt nervi motori,
care au şi fibre parasimpatice. Originea reală a fibrelor motorii se află în nucleul
motor din mezencefal. Inervează 5 mușchi ai globului ocular: muşchii drepţi
intern, superior şi inferior, oblicul inferior ai globului ocular, muşchiul ridicător al
pleoapei. Fibrele parasimpatice inervează muşchiul constructor alpupilei și
muşchiul ciliar.
Perechea a IV-a de nervi cranieni – nervii trohleari – sunt nervi motori. Au
originea reală în nucleul nervului, situat în mezencefal. Fibrele inervează muşchiul
oblic superior al globului ochular.
Perechea a V-a de nervi cranieni – nervii trigemeni – sunt nervi micşti, apare din
creer prezentând două rădăcini: motorie și senzitivă. Prelungirile fomează trei
ramuri:
prima ramură- nervul oftalmic
ramura a doua – nervul maxilar
ramura a treia – nervul mandibular. Din cele trei ramuri principale ale sale, cele
oftalmică şi maxilară sunt senzitive, se distribuie la pielea feţei, iar cea
mandibulară este mixtă- muşchii masticatori.
Perechea a VI-a de nervi cranieni – nervul abductor – nervi motori. Au
originea în nucleul din punte. Fibrele inervează muşchiul rect lateral al globului
ocular.
Perechea a VII-a de nervi cranieni – nervii faciali – sunt nervi micşti care au
şi fibre parasimpatice. Fibrele parasimpatic provin din doi nuclei: nucleul lacrimal
şi nucleul salivator superior, ambii găsindu-se în punte. Fibrele motorii inervează
muşchii mimicii. Fibrele senzoriale culeg excitaţii gustative de la corpul limbii.
Fibrele parasimpatice inervează glandele lacrimale, submandibulare şi
sublinguale.
Perechea a VIII-a de nervi cranieni – nervii vestibulocohleari – sunt nervi
senzoriali şi sunt formaţi dintr-o componentă vestibulară şi o componentă
cohleară. Ramura cohleară se îndreaptă spre nucleii cohleari din punte, iar cea
vestibulară, spre nucleii vestibulari din bulb.
 Perechea a IX-a de nervi cranieni – nervii glosofaringieni – sunt nervi
micști, care au fibre motorii, senzitive și parasimpatice. Nucleul lor este situat în
bulbul rahidian. Fibrele motorii inervează muşchii faringelui. Fibrele senzitive
inervează mucoasa rădăcinii limbii. Fibrele parasimpatice sunt fibre secretoare
ale glandei parotide.
Perechea a X-a de nervi cranieni – nervii vagi sau pneumogastrici–sunt
nervi micști, care au fibre motorii, senzitive și parasimpatice.Fibrele motorii
inervează musculatura laringelui şi faringelui. Fibrele senzoriale conduc
impulsurile de la organele interne și de la urecheaexternă. Fibrele parasimpatice
se distribuie organelor din torace şi abdomen.
Perechea a XI-a de nervi cranieni – nervii accesorii sau spinali – sunt nervi
motori. Sunt formaţi din două rădăcini: una bulbară, cu originea în nucleul
ambiguu, şi una spinală, cu originea în cornul anterior al măduvei cervicale.
Distribuţie: prin ramura internă care pătrunde în nervii vagi, fibrele ajung la
muşchii laringelui, iar prin ramura externă ajung la muşchii
sternocleidomastoidian şi trapez.
Perechea a XII-a de nervi cranieni – nervii hipogloşi – sunt nervi motori. Au
originea reală în nucleul motor al nervului situat în bulb. Originea aparentă se
găseşte în şanţul preolivar. Inervează musculatura limbii.

12.Tipurile activitatii nervoase superioare la om

Este procesul de preuluare a informațiilor și acumulare a cunoștințelor prin
memorarea și selectarea a cee ace este util de ceea ce este inutil sau periculos în
scopul elaborării reacțiilor comportamentale și neuropsihice adecvate.
Învățarea asociativă:
1. Reflexe conditionate clasice – de exemplu, reflexul salivar la lumina
2. Conditionate instrumental – comportamentul organismului se formează sub
influența cosecințelor lui. De exemplu, câinele urcă și coboară scările pentru a
primi hrană.
Memoria – capacitatea creierului de a stoca, evoca și reproduce informația. Ea se
clasifică în:
Dupa natura analizatorului, care participă la procesele de memorie: vizuală,
auditivă, motorie, olfactivă, verbal-logică, emoțională.
 După durata păstrării informației: senzorială (imediată); primară (de scurtă
durată); secundară (de lungă durată); terțiară (permanentă)
13.Somnul si caracteristica lui
Somnul reprezintăà o stare de activitate cerebrals caracterizată prin intrerupe rea
temporarà a contactului constient cu interiorul şi exteriorul nostru . Somnul are
caracter reversibil . Trecerea de la veghe la somn și invers se face cu mare
uşurinţă , in citeva secunde . Ritmul somn veghe se suprapune ( partial ) peste
ciclul noapte - vi de aceea se mai numeşte ritm circadian sau nictemeral .
Bioritmul circadian sa for mat in istoria filogeneticà a speciilor . El are mecanisme
endogene de producere , dar este puternic influentat de stimuli exogent . In
funcție de adaptarea la media , coinci denta somn - noapte , respectiv veghe - zi ,
este inversată la unele specil ( gandaci , unele păsări şi mamifere ) . Un rol
important in reglarea acestui bioritm il audiencefalul și formația reticulară .
Leziuni la nivelul hipotalamusului sau intreruperea cailor reti culo - corticale
determină somn continuu ( boala somnului ) . Durata somnului vari ază în funcție
de vârstă , fiind de 20 ore la sugar , 10 ore la tineri și 7 ore la vârstnick . In timpul
somnului se produce , de regulăà , o diminuare a funcțiilor vegetative ( respi
rație , circulație , digestie ) şi metabolice ( scad energogeneza şi consumul de
oxigen ) . Astfel , scade frecventa respirațiilor și debitul ventilator . De asemenea ,
se produce bradicardie şi scad debitul cardiac şi tensiunea arterială . Funcția
aparatului urinar se reduce . Activitatea respiratorie și motorie a tubului digestiv
diminuă şi chiar in cetează . In somn se produc şi modificări somatice : diminuà
tonusul muscular , iar activitatea aparatului locomotor incetează . Mecanismele
producerii somnului sunt pasive şi active . Somnul pasiv poate fi indus prin
crearea unor condiții speciale de ambianță ( linişte , intuneric , stimuli mo notoni )
, concomitent cu adaptarea unor posturi ale corpului care så permită redu cerea
la maximum a aferentelor somestezice şi vizuale ( pozitie culcată , ochi închisi ) .
Somnul activ se datorează , aşa cum a presupus Pavlov , unor procese de inhibitie
generalizată la nivel cortical . El se produce atât ca urmare a diminuarii influentei
SRAA , cât şi prin acțiunea unor sisteme subcorticale inhibitorit ( nucleii rafeului
din bulb şi punte , nucleul tractului solitar , unele regiuni din hipotalamus şi
talamus ) , si prin secreția unor mediatori chimici care induc somnul ( serotonina
in principal , dar si alte substante identificate in sânge şi in tesutul neuronal al
trunchiului cerebral ) . Somnul poate fi indus artificial prin administrarea unor
droguri ( somnifere , anestezice generale ) . Acest tip de somn nu este la fel de
uşor reversibil ca cel fizio logic . Starea de somn nu este omogenă . Există mai
multe stadii ale somnului , de la somn foarte superficial până la soma extrem de
profund , și majoritatea cercetărilor descriu două tipuri de somn , având
caracteristici diferite : somnul cu unde lente și somnul REM ( rapid eye
movements ) . In timpul somnului de noapte , fiecare individ trece prin cele două
tipuri de somn , care se succed alternativ de mai multe ori.
Somnul cu unde inte este denumit astfel deoarece activitatea electrică a creie
rului ( inregistrată pe electroencefalogramál se caracterizează prin prezența
undelor cerebrale foarte lente Cea mai mare parte a semnelui de noapte este de
acest tip care este in acelaşi timp adânc , edilnster . In timpul somnului cu unde
lente functiile vegetative diminul foarte mult ( dupa cum am aratat anterior ) ;
desi individul visea 2. la trezire nu tine minte visele din această perioadă Aceasta
se intampla deoarece In timpul somnului cu unde lente nu are loc consolidarea in
memorie a viselor , mo tiv pentru care este denumit şi somn frå vise Som REM
este denumit si somn paradoxal , sau semn desincronizat . Este somnal in care
apar visele pe care individul la tine minte la trezire . Somnul REM durează intre 5
şi 30 minute , se saccede intervale de aproximativ 90 de minute de secco unde
lente si reprezintă cam 25 % din totalul somnului fiziologic . Dacă individul este
extrem de obosit , durata episoade lor de soon REM este foarte scurtă , sau
acestea put chiar lipsi Pe masura ce individul este mai odihnit , perioadele de
sama REM sunt din ce in ce mai lungi . Există câteva caracteristici foarte
importante ale acestui tip de samm : - se asociaza de obicei ca visele ; individul
este ti greu de trezit prin stimuli externi in timpul somnului REM decat in timpul
somnului cu unde lente , deşi dimineata trezirea spon tana se face in timpul
perioadei de scom REM - tonusul muscular ha integul organison este extrem de
deprimat , ceea ce in dicho inhibie puternică a proiecţilor medulare din ariile
excitatori din trunchiul cerebral ; - trecventa cardiacă şi respirația devin
neregulate , caracteristice visulu deși exista o inhibie puternic z musculatur i
periferice , apar mişcari in voluntare neregulate , in special ale ochilor de unde și
denumirea de somn REM - miscari oculare rapide ) tipal seculai REM activitate :
clecarica & creierului este crescutà , evi dentată pe exctroencefalograma , apărind
unde similare ca cele din starea de veghe alerta corticalà ( de exemplu , calcul
aritmetic mintal ) . Din acest moci somal REM este denumit si secan paradoxal ,
deoarece este un para dux faptul ca individu daarme , deşi activitatea creierului
este intensă . Somnul este necesar pentru refacerea unor structari nervoase care
intrețin sta res de veghe . Pricarca indelungati de somn produce la om şi la
animale de experi enta tulburari de comportament si chiar modificari raetabolice .
 Inversarea ritmalai noapte - si sa schimbarea fusula ora solicita organismal in mod
suplimentar , aces ta avind nevoie de 2-3 siptimini pentra adiptares la cool
bioritma .

14.Notiuni generale despre S. N. vegetative

Sistemul nervos vegetativ, numit si sistem nervos autonom, este responsabil cu

coordonarea functiilor organelor care nu pot fi controlate voluntar: inima,
plamani, glande glande endocrine si exocrine.
Conform rolului sau, sistemul nervos vegetativ se imparte in
- sistem nervos simpatic
- sitem nervos parasimpatic.
 
  Sistemul nervos vegetativ controlează funcțiile importante vieții
organismului (funcțiile vitale), că de exemplu: activitatea cardiaca, presiunea
sanguină, procesul de digestie și procesul de schimburi între organism și mediu.
De asemenea, acest sistem nervos mai poate coordona alte organe că organele
sexuale sau mușchii globului ocular. Sistemul nervos vegetativ mai poate influența
sistemul nervos central și sistemul nervos periferic. 
Sistemul nervos simpatic are rol în situații de stres  (vasodilatație periferică,
mușchii scheletici sunt mai bine alimentați cu sânge în detrimentul organelor
interne și digestiei, organismul fiind într-o stare de alarmă, pupila ochiului
mărită); un rol antagonist de echilibrare a acestor procese îl are sistemul nervos
parasimpatic.
Adică, dacă simpaticul stimulează o anumită funcție a unui organ,
parasimpaticul o inhibă. Acțiunile specifice ale nervilor vegitativi sunt mediate de
substanțe eliberate la nivelul terminațiilor nervoase din organe.
Din terminațiile nervoase ale SNV parasimpatic se eliberează adrenalina și mai
puțin noradrenalina.
Din terminațiile nervoase ale SNV simpatic se eliberează acetilcolina.
Aceste două inervații vegetative sunt controlate de hipotalamus.
Căile sistemului nervos vegetativ
SNV simpatic își are căile lui proprii, reprezentate de lanțurile simpatice
paravertebrale.
SNV parasimpatic: cranian împrumută calea unor nervi cranieni (III, VII, IX,
X), sacral- pe cea a nervilor pelvici.
 Lanțurile simpatice paravertebrale
Sunt două lanțuri de ganglioni situați de-o parte și alta a coloanei vertebrale
și legate între ei prin ramuri interganglionare.
-regiunea cervicală 3 ganglioni. Fibrele lor se distribuie la nivelul viscerelor
de la cap și gât, torace și cord;
- regiunea toracală 12 ganglioni. Fibrele lor se distribuie la trahee, bronhii,
plămâni, esofag, aortă, organele din abdomen și din pelvis.
Plexurile vegetative
Locurile de întâlnire între fibrele simpatice cu fibrele parasimpatice
reprezintă plexurile vegetative.Sistemul nervos vegetativ formează la nivelul
diferitor viscere plexuri simpatico-parasimpatice. Cele mai importante plexuri
vegetative se află la nivelul extremității cefalice, în torace și ăn cavitatea
abdominală.
Plexuri vegetative la nivelul extremității cefalice:
-plexul previsceral al globului ocular
-plexul lacrimal
-plexul paratidian
-plexul submandibular și sublingual
-plexul carotic
-plexul faringian
-plexul laringian
-plexul tiroidian
-plexul timic
Plexuri vegetative în torace
-plexul cardiac
-plexul bronhopulmonar
Plexuri vegetative din cavitatea abdomino-pelvină
-plexul celiac
-plexul hipogastric