Abordarea comportamentului ”copilului dificil”

Sometimes children's behaviors are inappropriate and the adult may feel unable to cope.
It can be aggressive behavior, opposition behavior, defiance, non-compliance.
Unsatisfied inner needs of the child create an inner tension that can give rise to totally
unexpected reactions. The rigorous sleep program, imposed on some children in the afternoon,
triggers in some of them reactions of extreme violence, with screams, screams, fits of anger and
crying and this time destined to nervous rebalancing becomes a moment of maximum tension.
It is very important to understand both the mechanisms and the causes that sometimes
trigger aberrant behaviors. Each "difficult" child has his own biography, in which the
educational attitude in the family, the personality of the parents, their changing dispositions, the
place he occupied in the family constellation and other environmental factors are of
overwhelming importance. Factors often insignificant for us, adults, can trigger special feelings
in children and can change their reactions, having relevance.

Afirmaţia că un copil este "dificil" se referă, de obicei, la faptul că acesta opune rezistenţă
la acţiunea educativă de formare şi modelare a personalităţii sale. Nu toţi copiii sunt educabili în
aceeaşi măsură şi cu aceleaşi mijloace.
      Copilul tinde să devină o persoană independentă. El se confruntă permanent cu situaţii
noi, faţă de care încearcă să reacţioneze potrivit trebuintelor lui particulare. Adesea, mediul tinde
să-i impună un alt fel de a fi, de a gândi, de a simţi, de a reacţiona, pentru a-l asimila. Opoziţia
celor din jur limitează posibilităţile de expansiune ale copilului. Orice încercare de independenţă
a acestuia este socotită o greşeală şi sancţionată ca atare. Exigenţele mediului nu coincid
întotdeauna cu cele ale copilului şi în consecinţă acesta nu este dispus să le accepte. Opoziţia se
poate traduce într-o stare de nelinişte care va declanşa manifestări comportamentale neaşteptate.
      O dată cu dobândirea mersului, copilul se lansează într-o experimentare motrică
permanentă: atinge totul, se caţără peste tot, trage, aruncă, loveşte, uneori sparge, îşi vâră
degetele în priză, explorează oral obiectele. Astfel, ajutat de activitatea simţurilor, descoperă
realitatea şi începe să-şi dirijeze acţiunile în cadrul ei.
      A cere copilului "să stea cuminte într-un colţ", "cu mâinile la spate şi ochii la noi", "a nu
mai pune mana pe... ",  "a nu avea voie să...", sunt cerinţe pe care copilul nu le va respecta pentru
că ele nu sunt conforme cu trebuinţele şi dorinţele sale.
      Copilul, ca şi noi, doreşte să "existe plăcut". Imposibilitatea de a obţine această satisfacţie
îi crează o stare de tensiune şi lupta începe: el se opune din ce în ce mai vehement. Traumele
afective din primii ani de viaţă reprezintă pivotul nevrozelor de mai târziu. „Mica criză de
personalitate” de la 3 ani este o explozie a trebuinţei de împlinire, de devenire a copilului: el vrea
să devină ceea ce vede că sunt ceilalţi, încearcă să rupă legătura de dependenţă de până atunci.
Părinţii, de teama primejdiilor, acceptă însă greu libertatea de acţiune a copilului: „Fără mămica
nu poţi face nimic” şi, legaţi de scaun sau pat, sunt „evident” securizaţi. Cu cât „nu”-urile se vor
repeta mai des, cu atât frustrările se vor accentua, iar comportamentul va deveni din ce în ce
mai „ieşit din comun”: opoziţionism, refuz, agresiune, agitaţie, dependenţă, inerţie, anxietate,
izolare - manifestări ce vor conduce la o relaţionare dificilă a copilului cu cei din jur, ridicând
ulterior probleme deosebite de educaţie.
      Nevoile copilului nu coincid cu cele ale adultului. Când copilul pictează întregul perete,
este convins că va produce o extraordinară surpriză. Efectul nu este însă cel aşteptat, iar părinţii
îl sancţionează conform normelor lor de apreciere. Trebuinţa interioară a copilului nesatisfacută
creează o tensiune interioara care poate da naştere unor reacţii total neaşteptate. Programul
riguros de somn, impus unor copii după-amiaza, declanşează la unii dintre ei reacţii de o extremă
violenţă, cu ţipete, urlete, crize de furie şi de plâns şi acest timp destinat reechilibrării nervoase
devine moment de maximă tensiune.
      Jocul este pentru copil o necesitate. Dar îl putem numi joc numai atunci când copilul a
scăpat de orice îngrădire. Din nefericire, acestea abundă: „Nu ai voie să...”, „Nu te murdari”, „Nu
strica”, „Nu face zgomot”. Se crează astfel o tensiune, copilul pendulând între nevoia atât de
intensă şi firească de a intra în iureşul jocului şi necesitatea de a se supune cerinţelor parentale.
Aceste tendinţe care se opun constrâng copilul să se schimbe, îi transformă dispoziţia, caracterul
şi purtarea.
      Este foarte important a înţelege atât mecanismele, cât şi cauzele care declanşează uneori
comportamente aberante. Fiecare copil „dificil” îşi are biografia lui, în care atitudinea educativă
în familie, personalitatea părinţilor, dispoziţiile lor schimbătoare, locul pe care-l ocupa în
constelaţia familială şi alţi factori de mediu au o importanţă covârşitoare. Factori adesea
nesemnificativi pentru noi, adulţii, pot declanşa la copii trăiri deosebite şi le pot modifica
reacţiile, având relevanţă.
       Rând pe rând, copilul „dificil” este socotit capricios, neascultător, încăpăţânat, leneş,
bolnav. În numeroase cazuri însă, tulburările acestor copii sunt reacţii în faţa unor situaţii
defectuoase. De aceea se impune a cunoaşte şi schimba condiţiile care au declanşat apariţia
tulburării respective.
      
Bibliografie:
SUSANA URBINA, Testarea psihologica ,Editura Trei , 2009
DANIEL DAVID , Psihologie clinica si psihoterapie,Editura Polirom, 2006
MICHELE MONTREUL SI JACK DORON, Tratatul de psihologie clinica si psihopatologie, Editura Trei., 2010
DANIEL DAVID, Tratat de psihoterapii, Editura Polirom, 2006