SANDRU Daniel Mihail, Competenţele Comunităţii Europene şi ale Uniunii Europene

Publicaţie: Revista Romana de Drept European (Comunitar) 5 din 2008

Autor:
SANDRU Daniel Mihail
Tip:
Doctrina

Competenţele Comunităţii Europene şi ale Uniunii Europene

Lect. univ. dr. Daniel-Mihail ŞANDRU
Résumé:
Le document s’efforce de présenter l’évolution, les types et les formes des compétences de
la Communauté européenne et de l’Union européenne. Le document présente tout d’abord
l’évolution historique - en posant les principaux problemes théoriques - du projet de
l’intégration européenne. D’autre part, la partie principale de celui-ci est centrée sur le
systeme de compétences de la Communauté européenne.
Abstract:
The paper strives to present the evolution, types and forms of the competences the
European Community and the European Union, respectively, enjoy. The paper considers
in the fi rst place the historical evolution - marking the main theoretical points - of the
European integration project. On the other hand, the main part of it is centered upon the
system of competences of what it is called in the present the European Community.
1. Precizări prealabile. Istoric
Uniunea Europeană este o construcţie originală, de aici rezultând difi cultatea definirii sau a
încadrării acesteia într-o anumită categorie (ordine) juridică. Trăsăturile acestei construcţii
reies atât din cronologia dezvoltării europene a proiectului comunitar cât şi din raportarea
acesteia la modelele juridice cunoscute în dreptul internaţional. Dar, aşa cum se arată şi în
doctrină, Comunitatea europeană este definită prin ceea ce nu este (organizaţie internaţională
sau confederaţie) şi nu prin ceea ce este.1
În perioada interbelică, subiectul unificării europene s-a aflat în atenţia oamenilor politici, a
diplomaţilor şi juriştilor, românii fiind reprezentanţi atât în curentul care reunea "federalişti"2
cât şi în doctrina "protecţioniştilor". Un rol important pentru organizarea acestor discuţii, pre-
cum şi pentru prestigiul acestora l-a avut Societatea Naţiunilor, în special, diplomatul Nicolae
Titulescu.
În octombrie 1922 contele Richard Coudenhove Kalergi3 a lansat primul său Proiect
paneuropean, intitulat "Paneuropa ein Vorschlag" ["Paneuropa, un proiect"] prin care
sublinia că viitorul european trebuie să fie comun; acest viitor previzibil şi de dorit, era
necesar pentru evitarea crizelor politice şi pentru asigurarea bunăstării popoarelor.4
Contele Richard Coudenhove-Kalergi a înfiinţat mişcarea Paneuropa (1923), mişcare care
avea ca obiectiv convingerea şefilor de stat de valoarea unifi cării europene. În lucrarea sa din
1939, "L’Europe unie"5, analizează primul congres al Mişcării Paneuropa, rolul acestuia
asupra ideilor pan-europene; la Congres a participat şi Aristide Briand care va prezenta, mai
târziu, ideile sale, în cadrul Societăţii Naţiunilor.
Ideile lui Coudenhove-Kalergi erau mai apropiate generalului De Gaulle decât ideilor
supranaţionaliste ale lui Jean Monnet (deşi mai târziu (1965) a devenit un susţinător al lui
Francois Mitterrand); acesta promova o "confederaţie şi nu o federaţie integrată".
Coudenhove-Kalergi avea în vedere constituirea unei Curţi federale de justiţie, o uniune
vamală şi o monedă unică, dar, în acelaşi timp considera foarte important respectul pentru
civilizaţiile naţionale ale tuturor popoarelor din Europa.6
În 1950, Richard N. Coudenhove-Kalergi sublinia că numai o federaţie, care să unească
Franţa şi Germania, poate institui o pace durabilă în Europa. Cei doi piloni ai Uniunii
Europene trebuiau - în viziunea acestuia - să realizeze o politică economică comună, o
politică externă şi de înarmare comune şi o uniune monetară comună.7
În 1922, Oskar Iaszi a lansat prima propunere de unificare subliniind că
"suveranitatea politică a noilor state trebuie respectată; izolarea lor economică trebuie
înfrântă".8 renunţări fie şi parţiale la sistemul prohibiţiilor, atâta vreme cât subproducţia
va continua să fie caracteristica esenţială a economiei mondiale".
În 1929, dezbaterea este reluată de Mihail Manoilescu, 9 care sublinia că în "realizarea unei
unităţi economice europene s-au preconizat pe două căi: pe aceea a Uniunii vamale Europene
şi pe aceea a Statelor-Unite Europene. Printr-o uniune vamală, ţări ca (...) România sunt
condamnate să trăiască din cultura slabă a cerealelor, alimentându-se pentru tot ce este produs
superior de la marile ţări industriale. Într-o astfel de formaţie contrastul între bogăţia ţărilor
industriale şi sărăcia ţărilor agricole n-ar face decât să se adâncească şi mai mult." (subl.
ns.)10
Ideile integraţioniste ale lui A. Briand au fost conturate în Memorandumul Guvernului
francez asupra organizării unui regim de Uniune federală europeană, propus spre discuţie
Societăţii Naţiunilor în mai 1930.11 În Introducerea acestui document se sublinia necesitatea
instituirii "unui regim permanent de solidaritate convenţională" avându-se în vedere condiţiile
economice, politice şi militare ale momentului; se mai sublinia că noua entitate nu era o
instituţie concurentă Societăţii Naţiunilor. În privinţa suveranităţii, Proiectul Briand sublinia
că "instituţia legăturii federale dintre guvernele europene nu ar putea afecta cu nimic
drepturile suverane ale statelor membre ale unei astfel de asociaţii de fapt".
Proiectul Briand conţinea patru părţi: necesitatea unui pact de ordin general, oricât de
elementar ar fi acesta, pentru afirmarea principiului Uniunii morale europene şi consacrarea
solemnă în fapt a solidarităţii instituite între statele europene; necesitatea unui mecanism
capabil să asigure Uniunii europene organele indispensabile îndeplinirii sarcinilor sale;12
necesitatea de a decide dinainte directivele esenţiale destinate a determina concepţiile
generale ale Comitetului European şi de a-l ghida în munca sa de studiu în vederea elaborării
programului de organizare europeană şi oportunitatea de a rezerva, viitoarei Conferinţe
Europene, şi a viitorului Comitet European, studiul tuturor chestiunilor de aplicare.
Începând cu declaraţia lui Winston Churchill13 (Zurich, 1946) ideea europeană capătă un
aspect pragmatic, în primul rând - şi pentru mult timp - economic. Constituirea în 1951 a
Comunităţii Economice a Cărbunelui şi Oţelului, urmată în 1957 de Comunitatea Economică
Europeană şi Comunitatea Economică a Energiei Atomice, a declanşat evoluţia
integraţionistă pe continentul european.
Cu toate că propunerea venea din partea Marii Britanii, eforturile de concretizare a planurilor
au revenit Franţei (Declaraţia Schumann, 9 mai 1950), iar aportul politic, de o importanţă
neegalată, a fost al lui Konrad Adenauer.
Ideea construcţiei comunitare a fost lansată prin Declaraţia Schumann, proiect propus la 9
mai 1950 şi inspirat de Jean Monnet, din perspectivă funcţionalistă, utilizându-se o abordare
sectorială, posibil a fi în mod progresiv extinsă la alte domenii astfel încât să se creeze o
uniune politică, un federalism funcţional. În acest sens, uniunea politică era rezultatul
evoluţiilor în diverse sectoare economice, progresele în aceste sectoare realizându-se pe baza
unei solidarităţi de fapt, ce duceau, în final, la un control şi o gestiune comună.
Astfel, în vederea concilierii Franţei şi Germaniei, în Declaraţia din 9 mai 1950, Robert
Schumann propunea "plasarea ansamblului producţiei franco-germane a cărbunelui şi
oţelului sub o Înaltă Autoritate comună, într-o organizaţie deschisă participării altor ţări ale
Europei." De asemenea, se preciza că "prin punerea în comun a producţiilor de bază şi
instituirea unei Înalte Autorităţi noi, ale cărei decizii vor lega Franţa, Germania şi ţările
care vor adera, această propunere va realiza primele baze concrete ale unei federaţii
europene indispensabilă menţinerii păcii". Tratatul instituind Comunitatea Europeană a
Cărbunelui şi Oţelului (CECO) a fost semnat la Paris, în 1951, de către Franţa, Germania,
Belgia, Italia, Luxemburg şi Olanda, fiind încheiat pentru o perioadă de 50 de ani. CECO
dispunea de o structură instituţională ale cărei trăsături esenţiale vor fi menţinute în cadrul
construcţiei comunitare. Astfel, protejarea interesului Comunităţii era de competenţa Înaltei
Autorităţi, Adunarea parlamentară era însărcinată cu controlul politic, Consiliul de Miniştri
era organul interguvernamental iar Curtea de Justiţie asigura respectarea dreptului în cadrul
Comunităţii. Instituţiile enumerate preiau competenţe care aparţineau iniţial statelor, CECO
desprinzându-se de formele tradiţionale ale cooperării clasice din dreptul internaţional.
Europa celor Şase s-a născut şi s-a consolidat într-o perioadă a Europei divizate, având drept
fundament negocierile în cadrul Organizaţiei Europene pentru Cooperare Economică
(OECE).14 Statele europene occidentale - cu ajutor american, concretizat în aşa-numitul Plan
Marshall
- îşi revin din punct de vedere economic după marea conflagraţie mondială. În partea estică a
continentului s-a constituit CAER (Consiliul de Ajutor Economic Reciproc),15 o organizaţie
cu trăsături şi scopuri asemănătoare OECE. Diferenţele constau în faptul că din OECE nu
făceau parte Statele Unite ale Americii, ţara care participa la acest proiect, cu resurse
financiare, prin "Planul Marshall" în timp ce în C.A.E.R. principalul partener de schimburi
comerciale era U.R.S.S.; o altă diferenţă era constituită de faptul că economia ţărilor vestice
nu se baza pe dirijism economic la nivel central etc.
Procesul de integrare a continuat în domeniul economic prin semnarea Tratatelor de la Roma,
instituind Comunitatea Economică Europeană (C.E.E.) şi Comunitatea Europeană a Energiei
Atomice (EURATOM); din perspectivă istorică, se remarcă faptul că tratatele respective
includeau o plajă extinsă de materii ce urmau a fi abordate la nivel comunitar (în sensul
separaţiei verticale de competenţe), precum şi un grad semnificativ de delegare
supranaţională de competenţe către Comisie şi către Curtea de Justiţie (separaţia orizontală de
competenţe). Aceste competenţe au început să fie exercitate în mod semnificativ la sfârşitul
anilor 1960 şi începutul anilor 1970, atunci când instituţiile comunitare au început să adopte
măsuri cu caracter legislativ într-un număr crescut de materii, astfel încât, până în 1992,
Comunităţile şi-au făcut remarcată prezenţa în aproape orice materie posibilă, cu excepţia
poliţiei şi ordinii publice.16
Integrarea în domeniul economic era o cale sigură de a atinge obiectivul politic, încercarea de
a crea, la propunerea Franţei, o comunitate în alt domeniu decât în cel economic şi anume o
"Comunitate Europeană a Apărării" (denumită "Planul Pleven") - prin care se viza instituirea
unei armate europene - s-a soldat cu un eşec.
CEE avea ca principal obiectiv crearea unei pieţe comune care să permită libera circulaţie a
mărfurilor, a persoanelor, a serviciilor şi a capitalurilor. Piaţa comună presupune crearea unei
uniuni vamale, care, potrivit art. 9 CE interzice taxele vamale la import şi la export şi a
oricăror taxe având efect echivalent precum şi adoptarea unui tarif vamal comun faţă de ţările
terţe. Tratatul CEE a devenit Tratatul CE prin Tratatul de la Maastricht - considerat de către
CJCE drept "carta constituţională a Comunităţii, bazată pe domnia legii".17
În 1953 Piaţa Comună a Cărbunelui şi Oţelului devine funcţională. Cele şase state fondatoare
înlătură barierele vamale şi restricţiile cantitative cu privire la materiile prime menţionate.
În anul 1959 a fost înfiinţată Asociaţia Europeană a Liberului Schimb, care se constituia într-
un răspuns britanic la problema integrării europene. Încercarea de a disipa forţele într-o zonă
de liber schimb (alături de alte state europene cu economii mai puţin importante18) a eşuat şi
în anul 1973 a avut loc prima extindere a Comunităţilor Europene.19
Evoluţia comunitară a oscilat între supranaţionalitate şi cooperare interguvernamentală.
Astfel, "criza scaunului gol" provocată de retragerea Franţei din Consiliul de Miniştri,
principalul legiuitor al Comunităţii, conform Tratatului de la Roma, avea ca motiv aparent
politica agricolă comună.20 Motivul real îl constituia însă opoziţia Franţei faţă de trecerea la
majoritatea calificată în procedura de vot a Consiliului de Miniştri. Criza a fost soluţionată
prin Acordul de la Luxemburg prin care, pe de o parte, a fost redus rolul Comisiei în procesul
de adoptare al deciziilor iar, pe de altă parte, s-a extins domeniul de aplicare al regulii
unanimităţii în Consiliul de Miniştri, în perioada în care era programată extinderea majorităţii
calificate (al cărei efect era reducerea puterii statelor membre).
Cooperarea politică europeană, instituită în 1970, a avut ca bază întâlniri regulate
interguvernamentale ale miniştrilor de Externe ai statelor membre alături de preşedintele
Comisiei, fiind considerată o formă de diluare a supranaţionalităţii.21 De altfel, şi crearea
Consiliului european, format din şefi de stat şi de guvern, ale cărui reuniuni se ţineau din
1969, şi care a fost reglementat prin Actul Unic European (1986) constituia tot o formă de
diminuare a supranaţionalităţii, în favoarea creşterii autorităţii statelor membre.22
Construcţia comunitară trebuia continuată, summit-ul de la Haga, din 1969 instituind ca
deviză a acestei construcţii "finalizare, aprofundare, extindere".
Având în vedere calitatea de membru cu drepturi egale într-o organizaţie, statele nu pot
adopta măsuri care să nu contravină cu întreaga activitate a Uniunii Europene. Înţelegerile
dintre unele state (deşi posibile) nu sunt dezirabile.23 Cu toate acestea dreptul comunitar
prevede anumite excepţii - şi anume - dreptul unui stat de a nu aplica o regulă care are vocaţia
de a se aplica tuturor; "Europa cu mai multe viteze"; clauza "opt-"ut; toate acestea sunt
excepţii atât de la caracterul unitar al dreptului comunitar cât şi cel al uniformităţii
angajamentelor statelor membre.24 În plus, această integrare diferenţiată este susceptibilă să
ridice probleme în perspectivă.25
Actul Unic European a întărit însă rolul Comisiei, atribuţiile sale fiind extinse, Consiliului i-a
fost recunoscut dreptul de a statua cu majoritate calificată în vederea armonizării legislaţiilor,
iar competenţa normativă a Parlamentului a fost, de asemenea, extinsă. De altfel, alegerea
directă a membrilor Parlamentului, începând cu 1979 precum şi acordarea de resurse proprii
Comisiei, care indicau drumul către autonomia financiară, au constituit realizări remarcabile,
din prisma "extinderii" caracteristicilor federaliste26. Pe lângă aceste dispoziţii destinate
dezvoltării construcţiei comunitare a fost introdus şi domeniul politicii externe, în care regula
de bază era cooperarea între state.
Anii ‘80 sunt caracterizaţi prin "scleroza" instituită la nivel instituţional, dar şi prin Raportul
lui Jacques Delors (Preşedinte al Comisiei Europene, din 1984 până în 1995). Raportul
stabileşte noi ţinte în vederea realizării Uniunii Economice şi Monetare în trei etape.27
Având drept temei juridic Actul Unic European, la propunerea Comisiei, de la jumătatea
anului 1989 şi până în 1992 au fost elaborate şi adoptate 279 acte comunitare (directive şi
regulamente) care au eliminat barierele existente în calea realizării unei integrări economice
europene consolidate, respectiv Piaţa Unică Europeană.28
Sistemul comunitar (ca sistem evolutiv) a recunoscut instituirea unei Uniuni, între Înaltele
Părţi Contractante, prin tratatul privind Uniunea Europeană, semnat la Maastricht (1992).
Potrivit art. A (devenit, în prezent, art. 1 UE), "prezentul tratat marchează o nouă etapă în
procesul de creare a unei uniuni din ce în ce mai strânse între popoarele Europei, în care
deciziile să fi e luate cât mai aproape posibil de cetăţeni" (subl. ns.).
Paragraful (3) al aceluiaşi articol, precizează că, "Uniunea are la bază Comunităţile europene,
precum şi politicile şi formele de cooperare prevăzute în prezentul tratat. Ea are sarcina de a
organiza, într-un mod coerent şi solidar, relaţiile dintre statele membre şi popoarele lor.
Uniunea se întemeiază pe Comunităţile Europene, completate de politicile şi formele de
cooperare instituite de prezentul tratat. Aceasta are misiunea de a organiza, într-un mod
coerent şi solidar, relaţiile dintre statele membre şi dintre popoarele acestora."
Prin urmare, Uniunea Europeană cuprinde Comunitatea europeană care constituie pilonul
comunitar (primul pilon) şi domeniile de cooperare interguvernamentală (Politica Externă şi
de Securitate Comună - PESC, respectiv Justiţie şi Afaceri Interne - JAI29. Pe lângă
modificările de natură instituţională - în special extinderea rolului Parlamentului european -
se remarcă şi dezvoltarea competenţelor Comunităţii.
Într-un alt sens, adoptarea Tratatului de la Maastricht a materializat şi o reacţie atât împotriva
multiplicării competenţelor Comunităţilor, cât şi împotriva centralizării30; prin urmare,
tratatul a reglementat principiile subsidiarităţii şi proporţionalităţii, în calitate de reguli
fundamentale aplicabile exercitării competenţelor CE/UE.
Tratatul de la Amsterdam (1997) avea scopul de a permite "comunitarizarea" unor
competenţelor exercitate în cadrul celui de-al doilea şi al treilea pilon,31 extinderea procedurii
de codecizie, extinderea competenţelor Uniunii32 şi redefinirea ierarhiei normelor
comunitare.33 Deşi rezultatele obţinute la Amsterdam au fost sub nivelul aşteptărilor, s-au
remarcat, însă, anumite realizări importante din punctul de vedere al comunitarizării,
respectiv "comunitarizarea parţială a celui de-al treilea pilon, prin introducerea în interiorul
competenţelor comunitare a domeniului referitor la frontierele interne şi externe şi a
politicilor referitoare la viză, azil, imigraţie şi cooperarea judiciară în materie civilă".34 Alte
realizări majore, subliniate şi de doctrină,35 au fost în domeniul social, prin introducerea
titlului VIII în Tratatul CE referitor la "Ocuparea forţei de muncă", în domeniul protecţiei
drepturilor omului (respectarea drepturilor omului devenind o condiţie obligatorie în vederea
aderării statelor candidate la U.E.), introducerea conceptului de "cooperare întărită".
Începând cu anii ‘90 unele state îşi manifestă dorinţa unei cooperări accentuate ("mai
strânse" sau "intensifi cate").36 Prin Tratatul de la Amsterdam a fost consacrat principiul
"cooperării consolidate" (conform art. 5 A, devenit art. 11 CE), potrivit căruia statele
membre care îşi propun să stabilească între ele o cooperare intensifi cată pot fi autorizate, cu
respectarea art. 43 şi 44 UE,37 să recurgă la instituţiile, procedurile şi mecanismele prevăzute
de TCE, în anumite condiţii.
De notat faptul că, prin Tratatul de la Nisa s-au transferat respectivele condiţii în cuprinsul
art. 43 UE; vom discuta semnificaţia acestui transfer în cele ce urmează.
Tratatul de la Nisa (semnat la 26 februarie 2001) a avut ca principal obiectiv, reformarea
instituţiilor comunitare în vederea viitoarei extinderi a U.E., astfel încât să permită
funcţionarea UE cu un număr de 27-30 de state, principalele modificări vizând structura
instituţională, cooperarea întărită şi procesul decizional în cadrul Consiliului.
Prin Tratatul de la Nisa, condiţiile referitoare la "cooperarea intensifi cată" sunt modificate:
cooperarea să consolideze procesul de integrare (lit. a); "majoritatea" de state care o pot
iniţia, la care face referire art. 43 UE, este de opt state (lit. g).38 În privinţa celei dintâi
condiţii, ce a fost transferată în cuprinsul acestui din urmă articol menţionat, au fost
evidenţiate difi cultăţi în identificarea competenţelor exclusive ale Comunităţii, probleme ce
există, de asemenea, şi în privinţa modului de exercitare a principiului subsidiarităţii (enunţat
în prezent în art. 5 CE, fostul art. 3b introdus prin Tratatul de la Maastricht39). Or, au fost
incluse printre aceste materii politica comercială comună, politica comună în domeniul
pescuitului40 şi, se apreciază a fi inclusă aici şi politica monetară în cea de-a treia etapă a
UEM). Referitor la politica agricolă comună, competenţa Comunităţii devine exclusivă odată
cu adoptarea unui cadru juridic complet ori cuprinzător41.
Prin urmare, UE constituie încă "un obiect politic neidentificat", aşa cum afirma Jacques
Delors înainte de semnarea Actului Unic European din 1986, deşi viziunea fondatorilor era
de natură federală. Astfel, Declaraţia Schumann preciza că "prin punerea în comun a
produselor de bază şi instituirea unei Înalte Autorităţi ale cărei decizii se vor impune
Franţei, Germaniei şi statelor care vor adera, această propunere va realiza bazele concrete
ale unei federaţii europene, indispensabile menţinerii păcii."42
2. Teorii privind construcţia comunitară din perspectiva competenţelor
Competenţele sunt atribuite organizaţiilor internaţionale (de către statele membre, prin
acordul liber de voinţă) spre deosebire de state care deţin competenţele în virtutea
suveranităţii naţionale.43 În consecinţă, în această logică, organizaţiile internaţionale au numai
competenţe care au făcut obiectul unui tratat; acestea au fost transmise de către state în mod
voluntar şi strict delimitat. Desigur, configuraţia Uniunii Europene a permis ca unele
competenţe să fi e implicite, aşa cum vom observa mai departe.44
Definirea construcţiei comunitare a făcut obiectul de studiu a două teorii politice apărute în
SUA şi anume neo-realismul şi neo-funcţionalismul.45 Neo-realismul consideră U.E. ca o
"alianţă de state" rolul determinant în construcţie revenind statelor membre. Cel de-al doilea
curent, neo-funcţionalismul, considera CECO ca un federalism funcţional, caracterizat de
extinderea progresivă a competenţelor comunitare (spillover effect)46. Aşa cum se menţiona şi
în doctrină, crizele Uniunii Europene precum şi introducerea principiului subsidiarităţii au
dovedit incapacitatea acestor curente de a defini construcţia comunitară.
Scopurile iniţiale erau economice, ele încadrându-se într-o viziune politică mai vastă
(menţinerea păcii în Europa), obiectivele economice fiind completate de către AUE, Tratatul
de la Maastricht şi Tratatul de la Amsterdam.47 Potrivit art. 2 CE,48 obiectivele economice
vizează "o dezvoltare armonioasă, echilibrată ...solidaritatea între statele membre". Una din
trăsăturile esenţiale constituţiei economice, aşa cum se precizează în doctrină49 şi aşa cum
rezultă din jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Comunităţii Europene, constă în cerinţele
juridice, în sensul că obiectivele economice devin principii de interpretare ale instanţei
jurisdicţionale comunitare.
În ceea ce priveşte obiectivele politice, au fost făcuţi paşi importanţi prin instituţionalizarea
Consiliului European şi prin introducerea cooperării politice europene în Actul Unic
European. Însă Tratatul UE a avut un impact considerabil având în vedere că a introdus
domenii noi, supuse cooperării interguvernamentale: JAI şi PESC; a fost introdusă cetăţenia
europeană, precum şi alte domenii care nu sunt de natură economică: coeziunea economică şi
socială, mediul, protecţia consumatorilor, politica socială, cooperarea pentru dezvoltare etc.
Această tendinţă de depărtare de obiectivele economice se remarcă şi în tratatele ulterioare,
de exemplu, Tratatul de la Amsterdam prin care s-a introdus un capitol referitor la crearea
unui spaţiu de libertate, securitate şi justiţie, s-a pus accentul pe promovarea ocupării forţei de
muncă şi a întărirea protecţiei drepturilor omului.
3. Rolul competenţelor în procesul de integrare
Obiectivele politice, ca şi cele economice, au constituit metode de interpretare pentru CJCE.
Încadrarea UE într-un tipar federal se realizează cu dificultate din punct de vedere
instituţional, CJCE şi PE apropie U.E. de o entitate federală; în ceea ce priveşte însă puterea
executivă, la nivelul UE, aceasta este deţinută de trei instituţii: Consiliul European, Consiliul
UE şi Comisia.50
Pentru a înţelege rolul pe care CE îl are pe plan internaţional este necesar a cunoaşte
competenţele acesteia pe plan extern, care (a.) fie rezultă din dispoziţiile de drept material ale
tratatelor, (b.) fie au ca temei juridică "clauza de adaptare" (competenţe implicite) (art. 308,
CE, ex. art. 235), fiind subsidiare, (c.) fie sunt implicit recunoscute (fiind dezvoltate de către
CJCE), precum şi (d.) competenţele exclusive şi mixte. Competenţele externe care presupun
exercitarea acestora de către Comunitatea Europeană şi statele membre în raport cu state terţe
şi organizaţii internaţionale,51 se află în corelaţie cu competenţele interne (repartizate între
Comunitate şi statele membre şi care produc efecte în ordinea juridică comunitară).
Prin urmare, este necesară tratarea în cadrul lucrării atât a competenţelor interne cât şi a celor
externe, chestiunea competenţelor fiind de natură a afecta exercitarea atribuţiilor suverane ale
statelor membre (de exemplu, competenţa exclusivă atribuită Comunităţilor de a negocia şi
încheia acorduri în domeniul politicii comerciale în baza art. 133 CE (fostul art. 113 CEE).
Tratatele nu delimitează în mod clar competenţele Comunităţilor de cele ale statelor membre,
nici conform modelului federal (care presupune o delimitare între competenţele statului
federal şi a entităţilor componente, sistem ce prezintă însă dezavantajele de a fi supus unei
interpretări extensive/restrictive şi care nu ia în calcul caracterul evolutiv al economiei), nici
conform modelului organizaţiei internaţionale având în vedere amploarea competenţelor
transmise de către state construcţiei comunitare.
Repartizarea competenţelor se bazează pe principiul atribuirii, comunităţile neavând
competenţa de a-şi stabili competenţele (teoria kompetenz-kompetenz - dezvoltată în doctrina
germană) (ex. art. 3B). Astfel, din art. 5 CE (ex art. 3B), potrivit căruia "Comunitatea
acţionează în limitele competenţelor care i-au fost conferite şi ale obiectivelor care i-au fost
atribuite prin prezentul tratat", rezultă principiul conform căruia competenţa naţională
constituie regula, iar cea comunitară excepţia.52 În mod asemănător, art. 1 alin. (1) şi (5) UE
enunţă acelaşi principiu al atribuirii de competenţe53. Prin urmare, metoda utilizată pe plan
comunitar pentru identificarea competenţelor Comunităţii se raportează la obiectivele
stabilite, "principiul competenţei de atribuire constituind metoda funcţională adică puterile şi
mijloacele de acţiune acordate instituţiilor în vederea îndeplinirii misiunii Comunităţii".54
Metoda funcţională, instituită de la adoptarea TCEE, caracterizată prin flexibilitate, a fost
ulterior înlocuită de metoda materială (substanţială)55 care consta într-o definire mai clară a
atributelor comunităţii.
4. Clasificarea competenţelor
Lipsa de claritate în ceea ce priveşte delimitarea competenţelor a determinat numeroase
clasifi cări în doctrina de specialitate.56
Clasificarea competenţelor ca fiind competenţe exclusive ale statelor membre, competenţe
exclusive ale Comunităţii şi competenţe concurente (mixte) a fost considerată
nesatisfăcătoare în doctrina juridică,57 întrucât nu ia în considerare repartizarea internă şi
externă a competenţelor.
4.1. Repartizarea internă a competenţelor
În ceea ce priveşte repartizarea internă, competenţele sunt: rezervate statelor membre, abolite,
partajate, coordonate şi exclusive.58
4.1.1. Competenţele rezervate statelor membre. Conform principiului atribuirii de
competenţe, orice competenţă care nu a fost repartizată Comunităţii sau nu este recunoscută
implicit acesteia, aparţine statelor membre. Tratatele nu au elaborat o listă a competenţelor
rezervate statelor membre.59
În general, aceste competenţe nu sunt afectate de ordinea juridică comunitară, rămânând în
afara câmpului de aplicare a dreptului comunitar. Prin urmare, toate competenţele neatribuite
sunt rezervate statelor membre.
Sunt expres menţionate în Tratatul CE, competenţele ce rezultă din art. 296 CE (fostul art.
223 CEE) şi art. 297 CE (fostul art. 224 CEE) referitoare la protecţia securităţii în statul
respectiv, care se află în legătură cu producţia sau comerţul cu arme, muniţii, material de
război; măsurile pe care un stat membru poate fi nevoit să le adopte în cazul unor tulburări
interne grave care afectează ordinea publică în caz de război sau de tensiune internaţională
gravă.
De asemenea, pot fi menţionate şi cele prevăzute de art. 30 CE din Titlul referitor la libera
circulaţie a mărfurilor, care permite statelor membre să stabilească interdicţii sau restricţii
justificate pe motive de moralitate publică, ordine publică, securitate publică, protecţia
sănătăţii şi a vieţii persoanelor, animalelor sau plantelor, protecţia patrimoniului naţional
având o valoare artistică, istorică sau arheologică sau de protecţie a proprietăţii industriale şi
comerciale.60
Trebuie menţionat faptul că puterea statelor în această materie nu este discreţionară, măsurile
adoptate de stat pe baza acestei competenţe fiind supuse controlului CJCE, prin necesitate şi
proporţionalitate.61
4.1.2. Competenţe abolite. Aceste competenţe nu se mai află în sfera de reglementare a
statelor membre, nemaifiind competenţe naţionale dar nu au fost atribuite nici Comunităţii. În
acest sens pot fi menţionate, obligaţiile de a nu face (standstill clauses) în materia liberei
circulaţii a mărfurilor, persoanelor, serviciilor şi capitalurilor, care echivalează cu obligaţia de
a nu lua nici o măsură de a introduce taxe vamale sau taxe cu efect echivalent, restricţii
cantitative sau măsuri cu efect echivalent sau orice altă măsură de natură a constitui un
obstacol în realizarea pieţei comune. În acest caz, desesizarea statelor membre se întemeiază
pe obligaţia acestora de a acţiona într-un anumit mod (de a nu introduce una din măsurile
enumerate).62
4.1.3. Competenţe partajate (concurente sau încadrate). În cadrul acestor competenţe
statele membre nu au renunţat la propriile competenţe, dar au acceptat limitarea doar în
măsura intervenţiei Comunităţii. Statele membre rămân deci competente atât pe plan intern,
cât şi extern atât timp cât instituţiile comunitare fie nu au exercitat competenţele, fi e le-au
exercitat parţial.63
Principiul aplicabil competenţelor partajate este principiul preempţiunii. Aşa cum a fost
formulat în doctrină64 "existenţa unor competenţe comunitare virtuale, atât timp cât nu au
fost actualizate prin exerciţiul lor sub forma adoptării măsurilor comunitare în materia
considerată, nu împiedică exercitarea unei competenţe statale reziduale şi provizorii". Atunci
când o competenţă a fost exercitată de către Comunitate ne aflăm în prezenţa unei competenţe
exclusive prin exerciţiu, care este diferită de competenţa exclusivă a Comunităţii prin faptul
că în cazul unei competenţe partajate, devenită exclusivă, abrogarea legislaţiei comunitare va
permite statelor membre să intervină în acele domenii, pe când în cazul competenţelor
exclusive ale Comunităţii, statele membre nu pot dobândi competenţa decât printr-o revizuire
a tratatului.65
În jurisprudenţă s-a subliniat necesitatea de a se delimita domeniul în care intervine
preempţiunea, având în vedere că statele pot interveni, în anumite condiţii, în acest domeniu.
În acest sens, amintim hotărârea Galli66 care a stat la baza jurisprudenţei ulterioare a Curţii şi
care se referă la stabilirea preţurilor în cadrul organizaţiilor comune de piaţă din sectorul
cerealelor şi al materiilor grase. Potrivit deciziei, statele membre nu pot interveni prin
dispoziţii naţionale unilaterale în formarea preţurilor, astfel încât un regim naţional al cărui
efect ar fi modificarea formării preţurilor, aşa cum este prevăzută în cadrul OMC, este
incompatibil cu dreptul comunitar. Însă, în situaţia în care regulamentul comunitar stabileşte
preţurile aplicabile stadiului de producţie şi de comercializare en-gros, statele membre au
libertatea de a lua măsurile adecvate în materia formării preţurilor pentru comerţul cu
amănuntul şi vânzarea către consumatorul final, fără a periclita funcţionarea organizaţiei
comune de piaţă.
Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene a afirmat într-o hotărâre a sa67 că în cazul
neexercitării atribuţiilor prevăzute în tratat, acestea nu devin caduce. Potrivit CJCE,
"caducitatea dispoziţiilor tratatului nu se prezumă. Statele membre au convenit să instituie o
comunitate cu durată nedeterminată, cu instituţii permanente învestite cu puteri reale, care
rezultă dintr-o limitare a competenţelor sau dintr-un transfer de atribuţii de la state către
Comunitate. Prin urmare, o desesizare de atribuţiile astfel conferite şi revenirea obiectivelor
vizate în domeniul de competenţă al statelor membre nu ar putea interveni decât în cazul unei
dispoziţii exprese a tratatului" (subl. ns.). De asemenea, Curtea mai precizează că admiterea
caducităţii dispoziţiilor care conţin atribuţii care nu au fost exercitate ar presupune o
discontinuitate în acel domeniu, chiar dacă, aşa cum se prevede în cazul de faţă, dispoziţiile
din tratat prevăd că după o anumită perioadă, Consiliul şi Comisia pot face modificările
necesare sau pot confirma dispoziţiile originare.
Atunci când exercită aceste competenţe, puterea statelor membre nu este discreţionară.
Acestea trebuie să respecte68 dispoziţiile generale ale tratatului, principiile generale precum şi
obligaţia de cooperare (clauza de loialitate) aşa cum se prevede în art. 10 CE, potrivit căruia
"statele membre iau toate măsurile generale sau particulare adecvate, ca să asigure
îndeplinirea obligaţiilor ce decurg din prezentul Tratat sau rezultă din actele instituţiilor
Comunităţii. Ele facilitează îndeplinirea sarcinilor Comunităţii" (subl. ns.). În alineatul (2) se
prevede că "Statele membre se abţin de la orice măsură susceptibilă să pună în pericol
atingerea scopurilor prezentului tratat".
Hotărârea Kramer69 ilustrează obligaţiile statelor membre în cadrul convenţiilor
internaţionale, în speţă, Convenţia referitoare la pescuit în Atlanticul de Nord-Est (1959) la
care participau membrii CEE cu excepţia Italiei şi a Luxemburgului, precum şi alte state terţe.
Astfel, este recunoscută competenţa tranzitorie a statelor membre de a nu-şi lua angajamente
susceptibile de a perturba acţiunea Comunităţii în exerciţiul misiunii sale şi de a desfăşura o
acţiune comună în cadrul convenţiilor internaţionale. De asemenea, de îndată ce Comunitatea
îşi va exercita propria competenţă, statele membre sunt obligate să utilizeze toate mijloacele
juridice şi politice de care dispun pentru a permite substituirea Comunităţii în locul lor în
cadrul acestei Convenţii.
În cazul competenţelor exercitate parţial de către Comunitate, statele membre trebuie să
respecte dispoziţiile tratatului, principiile generale şi obligaţia de cooperare precum şi să
adopte măsuri compatibile cu măsurile adoptate de comunitate.70 În cazul în care
Comunitatea şi-a exercitat competenţa, statele membre nu mai sunt în drept să adopte măsuri
în acel domeniu, iar măsurile adoptate, contrare dreptului comunitar nu mai produc efecte în
virtutea principiului primatului dreptului comunitar.
4.1.4. Competenţe coordonate (complementare). Statele membre sunt titularele acestor
competenţe, cu menţiunea că spre deosebire de competenţele rezervate, statele membre "s-au
angajat să le exercite în comun, sub forma cooperării, acceptând ca măsurile de coordonare
să fie adoptate de instituţiile comunitare".71 Aceste competenţe se regăsesc în anumite
domenii, precum educaţia, cultura, sănătatea publică etc.72.
În decizia RFG şi altele c. Comisia73 s-a decis că dispoziţiile din Tratat care prevăd
organizarea de către Comisie a consultărilor între statele membre în domeniul social, mai
precis al politicilor de migraţie faţă de statele terţe, trebuie interpretat în sensul că i se conferă
Comisiei puterile necesare pentru organizarea de consultări. Astfel, "în îndeplinirea misiunii
prevăzute de Tratat, Comisia poate obliga statele membre să notifice obligaţiile
indispensabile în cauză şi să le oblige să participe la consultări, competenţele Comisiei fiind
de ordin procedural" (subl. ns.). Din acest motiv, Comisia nu poate impune un rezultat care
trebuie atins, domeniul mai sus menţionat fiind de competenţa statelor membre.
4.1.5. Competenţele exclusive. În materia competenţelor exclusive, Comunitatea este
singura în măsură să poată interveni, statele nefiind în principiu competente în acest domeniu.
Excepţia o constituie cazul în care, la expirarea termenului prevăzut, Comunitatea nu şi-a
exercitat competenţa, caz în care statele membre pot interveni în vederea eliminării unei
lacune legislative, cu autorizarea expresă a Comunităţii şi sub controlul acesteia.74
Competenţele exclusive se întâlnesc în materia politicii comerciale comune (art. 133 CE),
conservarea resurselor marine vii (art. 102 din Actul de Aderare din 1972) precum şi politica
monetară, pentru statele care au adoptat moneda unică.
CJCE a afirmat în Avizul 1/7575 că politica comercială comună "este concepută în
perspectiva funcţionării pieţei comune, pentru apărarea interesului global al Comunităţii, în
interiorul căruia interesele statelor membre trebuie să se ajusteze reciproc.Or, această
concepţie este incompatibilă cu libertatea pe care statele membre ar putea să şi-o rezerve,
invocând o competenţă paralelă pentru satisfacerea distinctă a propriilor interese în relaţiile
externe, cu riscul de a compromite o apărare eficientă a interesului global al Comunităţii."
(subl. ns.)
Totuşi, nefinalizarea politicii comune la 1 ianuarie 1970 a permis acţiunea statelor membre în
acest domeniu, în vederea eliminării disparităţilor susceptibile de a provoca difi cultăţi
economice între acestea. În hotărârea Donckerwolke76 s-a prevăzut posibilitatea adoptării de
către statele membre a măsurilor cu caracter comercial în domeniul politicii comerciale, din
momentul expirării perioadei de tranziţie, în baza unei abilităţi specifice din partea
Comunităţii.
Ulterior, în hotărârea Comisia/Regatul Unit,77 Curtea a considerat că statele membre nu
puteau acţiona decât în colaborare cu Comisia, ceea ce presupune exercitarea controlului de
către Comisie asupra acţiunii statelor.
Raportul dintre dreptul naţional şi dreptul comunitar a făcut obiectul unor analize în literatura
de specialitate, subliniindu-se că există raporturi de interdependenţă şi de
complementaritate.78 Dreptul comunitar are prioritate faţă de dreptul naţional - aspect care
face obiectul reglementării art. 148 din Constituţia României dar are şi aplicabilitate directă şi
imediată.79
4.2. Competenţele externe
Competenţele externe se clasifică în competenţe prevăzute expres de tratate, competenţe
implicit recunoscute (dezvoltate de jurisprudenţa CJCE), competenţe ce rezultă din art. 308
CE (fostul art. 235 CEE), precum şi competenţe partajate.80
De asemenea, J. Hippler Bell şi J.R. Schmertz Jr., Opinion 1/94, op. cit., p. 784 şi urm., unde
se realizează o distincţie între competenţele externe ale Comunităţii faţă de statele membre:
pe de o parte, o categorie în care Comunitatea este singura împuternicită să încheie convenţii
cu state terţe, ce obligă atât Comunitatea, cât şi statele membre; pe de altă parte, există o altă
categorie, aceea a acordurilor "mixte", în care atât Comunitatea, cât şi statele membre sunt
împuternicite să acţioneze în comun.
4.2.1. Competenţele expres atribuite Comunităţii sunt prevăzute în următoarele domenii:
politica monetară (art. 111 CE), politica comercială comună (art. 133 CE), cercetare (art.
171), mediu (art. 174 CE), cooperare pentru dezvoltare (art. 177 CE), cooperarea economică
şi financiară cu state terţe, acorduri cu unul sau mai multe state sau organizaţii internaţionale
pentru realizarea unei asocieri (art. 310 CE).81
4.2.2. Competenţele implicite se regăsesc enunţate în art. 308 CE (fostul art. 235 CEE)82 şi
au fost dezvoltate de jurisprudenţa CJCE, fiind consacrate ca atare prin hotărârea AETR.83
Obiectul litigiului consta în cererea Comisiei de anulare a Regulamentului Consiliului cu
privire la negocierea şi încheierea, de către statele membre, a Acordului european referitor la
munca echipajelor vehiculelor care efectuează transporturi internaţionale pe şosea (Acordul
AETR).84 Curtea Europeană de Justiţie a trebuit să decidă dacă, în acest caz, competenţa de a
încheia acordul aparţinea Comunităţii sau statelor membre.
Problema de fond se rezuma la repartizarea competenţei între Comunitate şi statele membre,
în cadrul politicii comune a transporturilor. CJCE urma să aplice fie principiul paralelismului
competenţelor interne cu cele externe, fie principiul atribuirii de competenţe, potrivit căruia
Comunitatea poate acţiona în limita competenţelor exprese prevăzute în Tratat.85
Comisia îşi întemeia poziţia pe competenţa exclusivă ce rezulta din politica comună în
domeniul transporturilor şi se considera singura în măsură a negocia şi încheia acorduri
externe care puteau avea incidenţă asupra politicii comune, în timp ce Consiliul, bazându-se
pe principiul atribuirii de Competenţă, considera că în lipsa unei dispoziţii exprese a
tratatului, Comunitatea nu era competentă să încheie acorduri cu state terţe. Soluţionarea
acestei problematici vizează şi repartizarea puterilor între instituţiile Comunităţii.86
Curtea de Justiţie a subliniat că "în cadrul relaţiilor externe, Comunitatea are capacitatea de
a stabili legături contractuale cu state terţe privind obiectivele definite în prima parte a
tratatului. Această competenţă rezultă nu numai dintr-o atribuire explicită prevăzută de
tratat - cum este cazul art. 113 şi 114 pentru acordurile tarifare şi comerciale şi a art.
23887pentru acordurile de asociere - ci poate decurge din alte dispoziţii ale tratatului şi acte
adoptate, pe baza acestor dispoziţii, de către instituţiile Comunităţii". Mai mult, la pct. 17,
Curtea a precizat că "de fiecare dată când, pentru aplicarea politicii comune prevăzute de
tratat, Comunitatea a adoptat dispoziţii care să instituie, indiferent de formă, reguli comune,
statele membre nu mai sunt în măsură, indiferent dacă acţionează în mod individual sau
colectiv, să antameze cu statele terţe obligaţii care să afecteze aceste reguli".88
Din acest ultim punct al considerentelor hotărârii, reiese că în cazul politicii comune, statele
membre nu au competenţa de a încheia acorduri externe. De altfel, CJCE a consacrat
principiul paralelismului competenţei de cel al relaţiilor externe, în aplicarea dispoziţiilor
tratatului.
În ceea ce priveşte competenţele în cadrul politicii comune, o interpretare justă a repartizării
competenţelor şi a momentului din care statele membre nu mai pot adopta măsuri normative a
fost cea a lui Vlad Constantinesco.89 Astfel, "statele deţin, într-o primă fază care durează
până la apariţia regulilor comune, exerciţiul unei competenţe comunitare. […] Intervenţia
regulilor comune are ca efect nu transferul competenţei ci transferul exerciţiului astfel încât
să se realizeze o unitate între titularul competenţei şi cel însărcinat să o exercite" (subl. ns.).
Hotărârea AETR a condus la recunoaşterea competenţelor implicite ale Comunităţii, în cadrul
politicii comune a transporturilor, pe baza principiului paralelismului competenţelor şi în
măsura stabilirii de reguli comune de implementare a politicii respective.
Jurisprudenţa CJCE a evoluat ulterior (atât prin hotărârea Kramer90 cât şi prin Avizul 1/76),
pentru a reveni în Avizul 1/94, referitor la competenţa Comunităţii de a încheia acorduri
internaţionale în materia serviciilor şi a protecţiei proprietăţii intelectuale91, la principiile
prevăzute în hotărârea AETR, cit. supra.
Astfel, CJCE recunoştea, în Avizul 1/7692, posibilitatea exercitării competenţei externe a
Comunităţii, chiar dacă competenţa normativă internă nu fusese aplicată, soluţie abandonată
în Avizul 1/94 privind Acordul de la Marrakech referitor la instituirea Organizaţiei
Mondiale a Comerţului, potrivit căruia competenţele externe implicite ale Comunităţii devin
exclusive în momentul stabilirii de reguli comune în Comunitate.93
Competenţa atribuită pe baza art. 308 (ex art. 235). CE urmăreşte îndeplinirea obiectivelor
comunitare, acordă o bază legală exercitării competenţei comunitare, în ipoteza în care
tratatul nu a prevăzut puterile de acţiune pentru realizarea unui anumit obiectiv. Art. 308 nu
derogă de la principiul de atribuire a competenţelor.94 Potrivit art. 308 CE "dacă realizarea -
în cadrul funcţionării pieţei comune - a unui obiectiv al Comunităţii, impune o acţiune a
Comunităţii, fără ca prezentul tratat să fi prevăzut puterile de acţiune în acest scop, Consiliul
ia măsurile adecvate, hotărând în unanimitate, la propunerea Comisiei şi după consultarea
Parlamentului european". Aşadar, posibilitatea de invenţie a Comunităţii, în temeiul
articolului respectiv este condiţionată de existenţa unei legături între intervenţie şi piaţa
comună. Or, în mod tradiţional, s-a respins posibilitatea recurgerii la art. 308 CE drept temei
juridic pentru adoptarea de măsuri referitoare la ajutorul alimentar ori la programe precum
PHARE şi TACIS95.
Art. 308 CE a constituit un motor de dezvoltare al politicilor europene, având în vedere că
acesta a fost utilizat pentru anumite domenii (educaţie, mediu, cercetare) înainte ca acestea să
fie instituite în tratate, iar deseori consacrarea acestor domenii a constituit un mijloc de
limitare a reglementărilor,96 CJCE a dat însă o interpretare restrictivă art. 308, în avizul 2/94
referitor la aderarea Comunităţii la Convenţia privind apărarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale. Potrivit Curţii, art. 308 CE nu ar putea constitui un fundament în
vederea extinderii competenţelor Comisiei, nu ar putea servi ca fundament al adoptării
dispoziţiilor care ar conduce la modificarea tratatului, fără a îndeplini procedura prevăzută în
acest scop. Curtea a precizat că "o modificare a regimului protecţiei drepturilor omului (prin
includerea Comunităţii într-un sistem instituţional internaţional distinct precum şi prin
integrarea dispoziţiilor convenţiei în ordinea judiciară comunitară) ar avea amploare
constituţională şi ar depăşi limitele art. 308 CE (fostul art. 235 CEE)".
CJCE a interpretat just art. 308 CE, permiţând utilizarea acestuia doar în situaţia în care
tratatul nu prevedea puterea de acţiune pentru atingerea unui obiectiv.
Aşa cum se precizează şi în doctrină,97 această interpretare a avut ca scop garantarea
"echilibrului instituţional prevăzut de tratat", pentru a fi utilizate anumite proceduri
instituţionale (de exemplu, recurgerea la aplicarea dispoziţiilor art. 308 CE - Consiliul decide
în unanimitate la propunerea Comisiei şi după consultarea Parlamentului european).
În această privinţă, s-a evidenţiat că sistemul respectivului articol nu conferă un mecanism de
tipul kompetenz-kompetenz Comunităţii, ci doar o împuterniceşte să extindă competenţele
atribuite în vederea atingerii unor obiective ale tratatului. Cu ocazia lucrărilor Convenţiei
pentru viitorul Europei, Comisia a sugerat eliminarea respectivei prevederi din tratat,
motivând că ea ar lipsi Uniunea de flexibilitatea necesară pentru a-i permite să se confrunte
cu provocările viitorului. În plus, aceeaşi a declarat că, pentru a circumscrie mai eficient
domeniul din ce în ce mai limitat al dispoziţiei menţionate, ar fi de preferat un exerciţiu de
revizuire a obiectivelor comune, enunţate, în principal, în art. 3 CE şi, dacă se apreciază ca
necesar, să se instituie în mod expres prerogative de a acţiona în vederea atingerii acestor
obiective. Parlamentul European a motivat păstrarea acestui mecanism, ce ar urma să se
aplice doar în circumstanţe excepţionale şi care să funcţioneze în sens dual, adică inclusiv
pentru a permite întoarcerea anumitor competenţe către statele membre, atunci când a încetat
necesitatea intervenţiei Comunităţii. În cele din urmă, grupul de lucru din cadrul Convenţiei a
admis păstrarea art. 308 CE în corpul tratatului98.
Mai recent, în legătură cu statutul art. 308 CE, Tribunalul de Primă Instanţă şi Curtea de
Justiţie au extins oarecum domeniul său de aplicare, printr-o interpretare inovatoare, care
merită să fie menţionată aici. În două cauze cu care a fost sesizat TPI, mai multe persoane au
solicitat acesteia anularea unor măsuri restrictive adoptate, printr-un regulament, care, la
rândul său, punea în aplicare o poziţie comună adoptată în temeiul PESC, măsuri ce vizau
persoane şi entităţi asociate reţelei teroriste Al-Qaida99. TPI a respins acţiunile. Redăm în
continuare aprecieri ale CJCE, realizate în hotărârea pronunţată la 21 septembrie 2008 în
cauzele conexate C-402/05 P şi C-415/05 P, Kadi şi Al Barakaat International
Foundation/Consiliul şi Comisia100. Curtea a anulat regulamentul în litigiu, însă nu pe
motivul comiterii unei erori în drept de către TPI în privinţa controlului exercitat asupra
temeiului juridic al acelui act, ci pentru încălcarea anumitor drepturi ale recurenţilor.
Aşadar, Regulamentul (CE) nr. 881/2002 al Consiliului din 27 mai 2002 de instituire a unor
măsuri restrictive specifice împotriva anumitor persoane şi entităţi care au legătură cu Osama
ben Laden, cu reţeaua Al-Qaida şi cu talibanii şi de abrogare a Regulamentului (CE) nr.
467/2001 al Consiliului de interzicere a exportului anumitor mărfuri şi servicii către
Afganistan, de întărire a interdicţiei de zbor şi de extindere a îngheţării fondurilor şi a altor
resurse financiare în ceea ce-i priveşte pe talibanii din Afganistan101 a fost adoptat în temeiul
art. 60 CE, 301 CE şi 308 CE, şi urmărea punerea în aplicare a a Poziţiei comune
2002/402/PESC privind măsurile restrictive împotriva lui Osama ben Laden, a membrilor
reţelei Al-Qaida şi a talibanilor şi a altor persoane, grupuri, întreprinderi şi entităţi asociate cu
aceştia şi de abrogare a poziţiilor comune 96/746/ PESC, 1999/727/PESC, 2001/154/PESC şi
2001/771/PESC102. Dacă cel dintâi articol dispune că, în ipoteza în care. în cadrul art. 301
CE, este necesară o acţiune a Comunităţii, Consiliul poate adopta măsuri urgente necesare în
materia circulaţiei capitalurilor şi plăţilor în raport cu statele terţe vizate, al doilea articol -
301 CE - dispune posibilitatea adoptării în baza pilonului comunitar a unei măsuri de punere
în aplicare a unui act adoptat în temeiul PESC (poziţie comună ori acţiune comună), măsură
menită să întrerupă sau să reducă, în tot sau în parte, relaţiile economice cu una sau mai multe
state terţe.
În considerentele hotărârii sale, CJCE s-a referit, pe de o parte, la caracterul insuficient,
pentru promovarea unui regulament precum cel în litigiu, al unui temei juridic coroborat
reprezentat de art. 60 CE şi 301 CE, arătând că, doar aceste două dispoziţii sunt insuficiente,
ele vizând state, iar nu persoane sau entităţi aflate într-un stat terţ sau asociate acestuia (pct.
168-169). Pe de altă parte, regulamentul - ce promovează măsuri împotriva terorismului
internaţional
- nu s-ar putea întemeia pe art. 133 CE, în materia politicii comerciale comune (pct. 183-187).
În consecinţă, Curtea a apreciat ca întemeiată recurgerea la un temei juridic coroborat, adică
la cele trei articole deja invocate. Este interesant de remarcat că instanţa s-a referit la
condiţiile în care se poate utiliza art. 308 CE, dar şi la principiul atribuirii de competenţe,
enunţat în art. 3 CE; astfel, la nivel principial, Curtea a recunoscut imposibilitatea recurgerii
la art. 308 CE pentru extinderea competenţelor CE dincolo de obiectivele urmărite de tratat
(pct. 224).
Soluţia CJCE a fost aceea că, în măsura în care art. 60 CE şi 301 CE dau măsura unui
obiectiv implicit şi subsecvent, referitor la punerea în aplicare, prin pilonul comunitar, a unei
măsuri adoptate în cadrul PESC, respectivul obiectiv implicit poate fi considerat drept
obiectiv al CE, prin referire la art. 308 CE (pct. 227). Or, se poate observa cum instanţa a
extins domeniul de aplicare al art. 308 CE, de această dată coroborat cu alte două dispoziţii
ale tratatului, şi, pe cale de consecinţă, a regulii în materia competenţelor implicite ale
Comunităţii.
Publicat în "REVISTA ROMÂNĂ DE DREPT COMUNITAR" cu numărul 5 din data de 28
octombrie 2008

1
D. Mazilu, Integrarea europeană. Drept Comunitar şi Instituţii Europene, ed. a III-a, Ed.
Lumina Lex, Bucureşti, 2005, p. 27 şi urm; V. Marcu, Drept instituţional comunitar, Ed.
Lumina Lex, Bucureşti, p. 26 şi urm; V. Duculescu, Dreptul integrării europene. Tratat
elementar, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2003, p. 33; R. Munteanu, Drept european. Evoluţie,
instituţii, ordine juridică, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 1996, p. 28. Tratatul CECA a expirat la
23 iulie 2002, când, printr-un protocol, toate resursele financiare au trecut, în proprietatea
celorlalte două Comunităţi rămase, reunite sub denumirea "Comunităţile Europene", iar
domeniul cărbunelui şi oţelului va fi guvernat de dispoziţiile TCE. C. Dragoş, Uniunea
Europeană, Instituţii. Mecanisme, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p. 29.
2
Doctrina de unificare a Europei se datorează în mare parte lui Aristide Briand şi a Planului
André Tardieu.
3
R.N. Coudenhove-Kalergi, Pan-Europa, Ed. Pro Europa, 1997. În privinţa autorului
proiectului european de tip federalist, a se vedea: V. Duculescu, Un remarcabil precursor al
înfăptuirii idealului unităţii europene: contele Richard Coudenhove Kalergi, Revista Română
de Drept Comunitar, nr. 2/2005, p. 169 şi urm. A se vedea şi, R.N. Coudenhove-Kalergi,
Crusade for Pan-Europe: autobiography of a man and a movement, New York, G.P.
Putnam’s Sons, 1943; M. Kajima, De L. Jacques, V. Pons, A. Zurcher, Coudenhove-Kalergi.
Le pionnier de l’Europe unie, Lausanne, Centre de recherches européennes, 1971.
4
D. Chalmers, European integration and the Treaty on European Union, în D. Chalmers, C.
Hadjiemmanuil, G. Monti, A. Tomkin, European Union Law: Text and Materials, Cambridge
University Press, 2006, p. 3-8 subliniază rolul primordial al lui Kalergi în politica europeană
interbelică.
5
R.N. Coudenhove-Kalergi, L’Europe unie, Ed. Paneuropeenes, S.A. Glabis, Suisse,
Hachette, Paris, 1939, apudV. Duculescu, loc. cit., p. 170.
6
R.N. Coudenhove-Kalergi, Europe. Puissance mondiale, Ed. Stock, Paris, 1972, apud, V.
Duculescu, loc. cit., p. 170.
7
R.N. Coudenhove-Kalergi, A European spirit must precede Europe’s political unification.
Europe Must Unite, Glarus Paneuropaedition, Ltd, 1939, apud, V. Duculescu, loc. cit., p. 173.
8
O. Iaszi, Unitatea unei alianţe dunărene, în Revista Vremii, an. II, nr. 11, 26 martie 1922, p.
5-6, publicat în volumul: Gh. Sbârnă, Românii şi proiectele federale europene interbelice, Ed.
Sylvi, Bucureşti, 2002, p. 126-129. În aceeaşi publicaţie s-a răspuns (M. Manoilescu,
Factorul economic în Liga Popoarelor Dunărene, publicat în Revista Vremii, an. II, nr. 15,
21 mai 1922, p. 1-4, publicat în volumul: Gh. Sbârnă, op. cit., p. 133-141) că "nu putem
vedea decât cu greu posibilitatea unei
9
M. Manoilescu, Statele Unite ale Europei. Aspectul economic, în Observatorul, an. I, nr. 6,
15 august 1929, p. 1-2.
10
Astfel, ţările agricole ar trebui să primească o compensaţie "fiindcă întreaga lor economie
ar trebui să rămână separată de a ţărilor industriale".
11
Publicat în volumul: Gh. Sbârnă, Românii şi proiectele federale europene interbelice, op.
cit., p. 196-207; Memorandumul reprezintă primul document cu caracter programatic care
concretizează idealul Europei Unite, discutat în cadrul Societăţii Naţiunilor. Pe larg, B.
Rosamanod, Theories of European Integration, Ed. Palgrave, 2000, p. 23.
12
Organul esenţial ar trebui compus din reprezentanţii tuturor Guvernelor europene; de
asemenea, ar trebui creat un organ executiv (Comitetul european). Preşedinţia Comitetului
european ar trebui exercitată prin rotaţie. Acestor două organisme li se adaugă un secretariat.
13
Churchill are, din perspectivă istorică, un rol ambiguu în problema integrării europene.
Deşi cele mai multe istorii ale integrării europene debutează cu declaraţia lui de la
Universitatea din Zurich, Churchill a fost întotdeauna împotriva integrării în Europa a Marii
Britanii. Despre Marea Britanie, afirma că "s-ar cuveni să fie alături de Europa, chiar dacă ea
nu are ce oferi în schimb". N. Rose, Churchill. O viaţă de rebel, Ed. All, Bucureşti, 1988, p.
377.
14
OECE s-a constituit la 16 aprilie 1948 şi s-a transformat la 13 ianuarie 1960 în Organizaţia
pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE). Pe larg: Ph.M. Defarges, Instituţiile
europene, Ed. Amarcord, Timişoara 2002 [Armand Colin, Paris, 2002], p. 12 şi urm.
15
CAER a funcţionat de la 29 ianuarie 1949 până la 28 iunie 1991.
16
M.A. Pollack, The End of Creeping Competence? EU Policy-Making Since Maastricht, în
Journal of Common Market Studies, vol. 39, No. 3, septembrie 2000, 519-538, p. 521.
17
J. Tillotson, European Community Law: Text, Cases & Materials, Ed. Cavendish
Publishing Limited, London, 1996, p. 5; a se vedea şi CJCE, 294/83, Parti écologiste "Les
Verts"/Parlamentul European, hotărârea din 23 aprilie 1986, Rec. 1986, p. 1339.
18
Statele fondatoare AELS: Austria, Danemarca, Elveţia, Marea Britanie, Norvegia,
Portugalia şi Suedia.
19
Marea Britanie, Irlanda şi Danemarca. Norvegia respinge prin referendum aderarea.
Propunerea britanică viza crearea unei zone de liber schimb în cadrul Comunităţilor,
soluţionând astfel două din problemele britanicilor: pe de o parte zona de liber schimb se
constituia într-un spaţiu economic neintegrat (care să înlocuiască/anihileze piaţa comună) şi
păstrarea legăturilor speciale pe care le avea cu Commnwealth-ul şi cu Statele Unite ale
Americii. Franţa determină amânarea sine die a negocierii acestui dosar. Ph.M. Defarges,
Instituţiile europene, op. cit., p. 26.
20
Franţa se opunea propunerii Comisiei care urmărea să permită Comunităţii să-şi adune
resurse bugetare proprii din taxe şi tarife agricole ce provin din ţările terţe CE, până atunci
resursele bugetare fiind formate doar din contribuţiile statelor membre.
21
J. Tillotson, op. cit., p. 14.
22
J. Monnet a afirmat că "nu aveam dreptate să ne gândim în 1952 că Europa va fi construită
cu Înalta Autoritate a CECO ca un guvern supranaţional; ceea ce contează acum este că şefii
de stat şi de guvern se întâlnesc regulat în Consiliul european. Acolo este autoritatea. Este o
foarte mare schimbare"; în J. Tillotson, op. cit., p. 14; G.A. Benacchio şi B. Pasa, A Common
Law for Europe, Central Europe University Press, Budapesta, 2005, p. 162 şi urm., unde se
precizează că Actul Unic European a reprezentat momentul de pornire pentru această
tendinţă, prin instituirea anumitor materii în care condiţia unanimităţii pentru votul în
Consiliu a fost înlocuită cu majoritatea calificată. Ulterior, odată cu Tratatul de la
Amsterdam, votul cu majoritate calificată a devenit regula generală. În sfârşit, prin Tratatul de
la Nisa, situaţiile ce impuneau unanimitatea au fost reduse aproximativ la jumătate, faţă de
numărul anterior.
23
Singura comunicare bilaterală acceptabilă, având în vedere ascendentul moral este cea
dintre Franţa şi Germania. Pe larg: J. Bitterlich, France-Allemagne: Mission impossible?
Comment relancer la construction européenne, Ed. Albin Michel, Paris, 2005, p. 246.
24
I.M. Anghel, Personalitatea juridică şi competenţele Comunităţilor Europene/Uniunii
Europene, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2006, p. 26.
25
O ilustrează, altminteri, două hotărâri pronunţate de către CJCE la sfârşitul anului trecut:
hotărârea din 18 decembrie 2007 în cauza C-77/05, Regatul Unit/Consiliul, Culegere 2007, p.
I-11459, respectiv, cea din aceeaşi zi cauza C-137/05, având aceleaşi părţi, Culegere 2007, p.
I-11593.
26
În această privinţă, federalismul (în sens extins) priveşte diviziunea de competenţe între un
nivel central (federaţia) şi nivelul sub-federal (state, regiuni, alte entităţi autonome - toate
acestea părţi ale federaţiei); în plus, el se referă şi la mecanismele de alocare a competenţei
între niveluri normative, fiind utilizate diferite principii: principiul atribuirii unei competenţe
exclusive, principiul competenţei concurente, principiul subsidiarităţii; a se vedea: A.
Benacchio şi B. Pasa,A Common Law for Europe, op. cit., p. 12-13.
27
Rapport sur l’Union économique et monétaire dans la Communauté européenne, Europe
Documents. 20.04.1989, n° 1550/1551, p. 1-21. Disponibil şi la adresa
http://www.ena.lu/undefi ned-1-7808
28
Ph.M. Defarges, Instituţiile europene, op. cit., p. 32; A. Sapir, Europe’s Single Market: The
Long March to 1992, September 1995, CEPR Discussion Paper No. 1245.
29
Această din urmă materie a fost redenumită, prin aportul Tratatului de la Amsterdam,
"cooperarea poliţienească şi judiciară în materie penală".
30
M.A. Pollack, The End of Creeping Competence?, op. cit., p. 525.
31
D. Simon, Le systeme juridique communautaire, Presses Universitaires de France, Paris,
1998, p. 25.
32
Ibidem.
33
Ibidem.
34
Ibidem., p. 26; A. Pécheul, Droit communautaire général, Ed. Ellipses, Paris, 2002, p. 23.
35
D. Simon, op. cit., p. 26.
36
V. Duculescu, op. cit., Dreptul integrării..., p. 103 subliniază că legislaţia dreptului
internaţional (Convenţia de la Viena cu privire la dreptul tratatelor; Convenţia de la Viena cu
privire la relaţiile consulare; Convenţia de la Montego Bay cu privire la dreptul mării etc.)
permite o astfel de operaţiune prin care state, care aparţin unei organizaţii sau sunt legate
printr-un tratat, să constituie o altă organizaţie, dacă prin aceasta nu se aduc prejudicii
organizaţiei sau tratatelor iniţiale. În acest caz, reacţia adversă a venit din partea britanică (p.
106-109).
37
Aceste dispoziţii adaugă unele condiţii, cum ar fi, să privească cel puţin majoritatea statelor
membre; să nu fi e utilizată decât în ultimă instanţă; să fie şi să rămână deschisă pentru statele
care nu aderat de la început, cu aceleaşi condiţii.
38
Pe larg: D. Mazilu, Reforma instituţională realizată prin Tratatul de la Nisa, în Studii de
Drept Românesc, nr. 1-2/2001.
39
Evident, din perspectiva acestui din urmă articol, se propune o operaţiune contrară: trebuie
identificate materiile în care există o competenţă exclusivă a Comunităţii, materii în care nu
se aplică principiul în cauză.
40
În sensul hotărârii CJCE în cauza 804/79, Comisia/Regatul Unit, Rec. 1981, p. 1045.
41
Hotărârea CJCE în cauza 222/82, Apple and Pear Development Council, Rec. 1983, p.
4083; J. Usher, Assessment of the Treaty of Nice-Goals of Institutional Reform, în Mads
Andenas şi J.A. Usher (ed.), The Treaty of Nice and Beyond, Hart Publishing, Oxford şi
Portland, Oregon, 2003, 183-207, p. 201 şi urm.; de asemenea, Jo Shaw, Enhancing
Cooperation After Nice: Will the Treaty Do the Trick?, în acelaşi volum, p. 207-239.
42
A. Fuerea, Manualul Uniunii Europene, ediţia a III-a, revăzută şi adăugită, Ed. Universul
Juridic, Bucureşti, 2006, p. 311.
43
D. Carreau, Droit international, 4 ed., 1994, Pedone, Paris, p. 311, apud Ion M. Anghel,
op. cit., p. 11; p. 21 şi urm.
44
Din literatura de specialitate, extrem de bogată, amintim câteva repere: B. Rosamanod,
Theories of European Integration, Ed. Palgrave, 2000; Ph. Thody, An historical introduction
to the European Union, Routledge, 1997; J. Gillingham, European Integration, 1950-2003.
Superstate or New Market Economy?, Cambridge University Press, 2003; M. Burgess,
Federalism and European Union: the Building of Europe, 1950-2000, Routledge, 2000; M.
Holmes, European integration : scope and limits, Palgrave Macmillan, 2001; M. O’Neill, The
Politics of European Integration, Routledge, 1996.
45
M. Croisat, J.-L. Quermonne, L´Europe et le fédéralisme, Ed. Montchrestien, Paris, 1999,
p. 65.
46
Ibidem.
47
"Constituţia economică a Uniunii Europene" a fost tratată din punct de vedere economic de
J. Pelkmans, Integrare europeană. Metode si analiză economică, Ed. Institutul European din
România, Bucureşti, 2003, p. 28-38. J.L. Constantinesco, definea Constituţia europeană ca
"un exemplu de norme juridice care determină şi reglementează un proces economic", apud
J.P. Jacqué, Droit institutionnel de L’Union Européenne, Dalloz, Paris, 2004, p. 46; M.
Poiares Maduro (We the Court. The European Court of Justice and the European Economic
Constitution. A Critical Reading of Article 30 of the EC Treaty, Hart Publishing, Oxford şi
Portland, Oregon, 1998, p. 23)…; citându-l pe fostul judecător al CJCE, P. Pescatore,
precizează că extinderea jurisdicţiei dreptului comunitar prin aportul regulilor în materia
liberei circulaţii, a ridicat integrarea pieţei la statutul de raţiune principală în noi materii de
drept vizate de supremaţia dreptului comunitar; uniunea economică şi juridică reprezintă
obiectivul suprem al Curţii. În plus, acelaşi (op. cit., p. 126) angajează o discuţie extinsă cu
privire la supremaţia integrării economice asupra integrării politice, prin favorizarea de către
Curte a unei interpretări neoliberale a regulilor în materia liberei circulaţii.
48
Textul, în varianta consolidată, dată de modificările survenite asupra Tratatului instituind
Comunitatea [Economică] Europeană (Roma, 1957) de către Actul Unic European (1986);
Tratatul privind Uniunea Europeană (Maastricht, 1992), Tratatul de la Amsterdam (1997) şi
Tratatul de la Nisa (2000) a fost tradus în volumul Documente de bază ale Comunităţii şi
Uniunii Europene, ed. a II-a, Ed. Polirom, Iaşi, 2002 (ediţie îngrijită şi prefaţă de V.
Constantin) - citat în continuare "Documente de bază".
49
D. Simon, op. cit., p. 47.
50
M. Croisat, J.-L. Quermonne, op. cit., p. 61; P. Pescatore, Le droit de l’integration.
Emergence d’un phénomene dans les relations inernationales selon l’expérience des
Communautés Européennes, Ed. Bruylant, Bruxelles, 2005, p. 31-32.
51
Asupra noţiunii de competenţe externe şi interne, D. Simon, op. cit., p. 85.
52
CJCE (20/59, Italia/Înalta Autoritate, hotărârea din 15 iulie 1960, Rec. 1960, p. 663) a
statuat că în cadrul CECO nu sunt admise puteri implicite, iar în ceea ce priveşte Comisia,
dacă prin tratat i se conferă atribuţii precise, trebuie admis că "i se conferă toate puterile
necesare îndeplinirii acestor atribuţii" (CJCE, 281/85, Germania, Franţa,
Olanda,Danemarca, Marea Britanie/Comisia, hotărârea din 9 iulie 1987, Rec. 1987, p.
3203). V. Marcu, op. cit., 2001, p. 50.
53
I. Pernice, Rethinking the Methods of Dividing and Controlling the Competencies of the
Union, în M. Andenas şi J.A. Usher (ed.), The Treaty of Nice and Beyond, op. cit., p. 124
54
G. Isaac, M. Blanquet, Droit communautaire général, 8e édition, Ed. Armand Colin, Paris,
2001, p. 36. Competenţele funcţionale se opun jurisdicţiei statelor (I.M. Anghel, op. cit., p.
22). Din acest punct de vedere, aşa cum vom observa, Uniunea Europeană este un exemplu al
excepţiilor - promovate prin interpretarea CJCE. Jurisdicţia CJCE a fost utilizată pentru a
pune în evidenţă funcţiile instituţiilor comunitare, chiar şi în lipsa unor dispoziţii exprese.
55
A. Ciobanu Dordea, Competenţele Uniunii Europene, în RRDC nr. 1/2003, p. 63.
56
Prezenta clasificare a competenţelor consideră doar legislaţia în vigoare fără a discuta
despre efectele posibile ale dispoziţiilor din Tratatul de la Lisabona. G. Isaac, M. Blanquet,
op. cit., p. 32-44 clasifică competenţele în funcţie de natura competenţelor atribuite
Comunităţilor (competenţa de control şi acţiune, de tip internaţional şi statal); în funcţie de
tehnica atribuirii de competenţe (competenţele sunt specifice, subsidiare, art. 308 - ex art. 235
CE) şi implicite (dezvoltate prin jurisprudenţa CJCE) şi în funcţie de raportul între
competenţele naţionale şi comunitare (competenţe rezervate statelor membre, competenţe
concurente şi competenţe exclusive). V. Marcu, N. Diaconu, Drept comunitar general.
Tratat, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002, p. 298; la pagina 302 se subliniază că există o
diversitate de competenţe comunitare, respectiv: competenţa normativă, competenţa
executivă, competenţa de control şi competenţa jurisdicţională. I. Pernice (op. cit., p. 125-
126) stabileşte patru criterii de clasificare a materiilor în care Comunitatea este abilitată să
acţioneze (i.e. competenţe legislative), în sensul art. 3 CE, după cum urmează: competenţe
definite în funcţie de materii, pentru desfăşurarea de politici concrete ale Comunităţii;
competenţe definite în funcţie de obiective, pentru atingerea anumitor obiective având
caracter orizontal (principala materie fiind piaţa internă); competenţe negative - ce privesc
materii în care acţiunea Uniunii este exclusă în mod expres; competenţe abolite - privesc
interdicţia de a acţiona, impusă atât statelor membre, cât şi Uniunii. De asemenea, a se vedea
şi J.P. Jacqué, op. cit., p. 124 şi urm.
57
D. Simon, op. cit., p. 82-83.
58
Ibidem, p. 83.
59
Pe larg: J.P. Jacqué, op. cit., p. 127.
60
J.P. Jacqué, op. cit., p. 127.
61
D. Simon, op. cit., p. 83; J.P. Jacqué, op. cit., p. 128.
62
Pe larg: V. Constantinesco, Compétences et pouvoirs dans les Communautés Européennes.
Contribution a l’etude de la nature juridique des Communautes, Ed. LGDJ, Paris, 1974, p. 50
şi urm.
63
J.P. Jacqué, op. cit., p. 143-145.
64
D. Simon, op. cit., p. 96.
65
Pentru delimitarea competenţelor comunitare prin natura lor şi a acelora prin exerciţiu: J.P.
Jacqué, op. cit., p. 114.
66
CJCE, 31/74, Galli, hotărârea din 23 ianuarie 1975, Rec. 1975, p. 47.
67
CJCE, 7/71, Comisia/Franţa, hotărârea din 14 decembrie 1971, Rec. 1971, p. 1003.
68
G. Isaac, M. Blanquet, op. cit., p. 41.
69
CJCE, 3/76, Cornelis Kramer şi alţii, hotărârea din 14 iulie 1976, Rec. 1976, p. 1279.
70
G. Isaac, M. Blanquet, op. cit., p. 42.
71
D. Simon, op. cit., p. 87; J.P. Jacqué, op. cit., p. 145-146.
72
A. Benacchio şi B. Pasa, A Common Law for Europe, op. cit., p. 162.
73
CJCE, 281/85, Germania, Franţa, Olanda, Danemarca şi Marea Britanie/Comisia,
hotărârea din 9 iulie 1987, Rec. 1987, p. 3203.
74
D. Simon, op. cit., p. 88; J.P. Jacqué, op. cit., p. 135. Pe larg: J. Cazala, La contestation de
la compétence exclusive de la Cour de justice des Communautés européennes. Etudes des
relations entre divers systemes internationaux de reglement des différends, RTD eur, 40,
juill-sept 2004, p. 505.
75
Avizul CJCE 1/75 din 11 noiembrie 1975, Rec. 1975, p. 1355, dat în baza articolului 228
alineatul (1) paragraful (2) CEE (în prezent, articolul 300 alineatul (1) paragraful (2) CE).
76
CJCE, 41/76, Donckerwolke şi alţii/Procureur de la République şi alţii, hotărârea din 15
decembrie 1976, Rec. 1976, p. 1921.
77
CJCE, 804/79, Comisia c. Regatul Unit, hotărârea din 5 mai 1981, Rec. 1981, p. 1045.
78
D. Mazilu, Dreptul comunitar şi dreptul naţional - interdependenţă şi complementaritate,
în RRDC, nr. 2/2004.
79
S. Tănăsescu, M. Constantinescu, Titlul VI, "Integrarea europeană", în M. Constantinescu,
A. Iorgovan, I. Muraru, E.S. Tănăsescu, Constituţia României revizuită. Comentarii şi
explicaţii, Ed. All Beck, Bucureşti, 2004, p. 148.
80
A se vedea, pe larg, D. Simon, op. cit., p. 89 şi urm; J.P. Jacqué, op. cit., p. 131-134.
81
J.P. Jacqué, op. cit., p. 135.
82
Notabil de observat este faptul că Tratatul de la Maastricht nu a operat modificări asupra
respectivului articol, împrejurare apreciată a constitui o garanţie acordată instituţiilor
Comunităţii pentru a acţiona în limitele jurisdicţiei acesteia: A. Benacchio şi B. Pasa, A
Common Law for Europe, op. cit., p. 168.
83
CJCE, 22/70, Comisia c. Consiliul, hotărârea din 31 martie 1971, Rec. 1971, p. 263. Pe
larg: Dale S. Collinson, The Foreign Relations Powers of the European Communities: A
Comment on Commission v. Council, Stanford Law Review, Vol. 23, No. 5, May, 1971, p.
956-972.
84
Reglement (CEE) n° 543/69 du Conseil, du 25 mars 1969, relatif a l’ harmonisation de
certaines dispositions en matiere sociale dans le domaine des transports par route. Acest
regulament a fost înlocuit de un alt act comunitar, cu aceeaşi valoare juridică, în 1986.
85
În acest sens, V. Constantinesco, op. cit., p. 187 şi urm.
86
J. Tillotson, op. cit., p. 126.
87
În prezent, articolul 310 CE.
88
CJCE, 22/70, Comisia c. Consiliul, hotărârea din 31 martie 1971
89
V. Constantinesco, op. cit., p. 190.
90
CJCE, 3/76, citat supra.
91
Rec. 1994, p. I-5267; avizul s-a pronunţat în baza articolului 228 alineatul (6) din Tratatul
CE (devenit, după modificare, în prezent, articolul 300 alineatul (6) CE). Pentru o evaluare a
avizului în cauză, a se vedea: J. Hippler Bell şi J.R. Schmertz, Jr., Opinion 1/94, Community
Competence to Conclude Certain International Agreements, în The American Journal of
International Law, Vol. 89, No. 4. (Oct., 1995), p. 772-788.
92
Conform pct. 3 şi 4 din considerentele acest aviz, "atunci când dreptul comunitar a stabilit
în sarcina instituţiilor Comunităţii, competenţe pe plan intern, în scopul realizării unui
obiectiv determinat, Comunitatea dobândeşte competenţa de a lua angajamentele
internaţionale necesare realizării acestui obiectiv, chiar în absenţa unei dispoziţii exprese în
acest sens. Această concluzie se impune, în general, în toate cazurile în care competenţa
internă a fost deja utilizată în vederea măsurilor care se înscriu în realizarea politicilor
comune. Ea nu se limitează însă la această eventualitate. Dacă măsurile comunitare interne
nu sunt adoptate decât cu ocazia încheierii şi intrării în vigoare a acordului internaţional
[…], competenţa pentru a angaja Comunitatea faţă de statele terţe decurge totuşi, în mod
implicit din tratat, dacă participarea Comunităţii la acordul internaţional este necesară
realizării unui obiectiv al Comunităţii." (subl. ns.).
93
Asupra Avizului 1/94: C. Ni Chathain, The European Community and the Member States
in the Dispute Settlement Understanding of the WTO: United or Divided?, în European Law
Journal, vol. 5, nr. 4, decembrie 1999, p. 461-478.
94
J.P. Jacqué, op. cit., p. 129.
95
I. Pernice, op. cit, p. 143.
96
J.P. Jacqué, op. cit., p. 133.
97
Ibidem, p. 132.
98
P. Oliver, The Convention on the Future of Europe: the Issues and Prospects, în M.
Andenas şi J.A. Usher (ed.), The Treaty of Nice and Beyond, op. cit., p. 25-26.
99
Hotărârea în cauza T-315/01, Kadi/Consiliul şi Comisia (Rec. 2005, p. II-3649), respectiv
în cauza T-306/01, Yusuf şi Al Barakaat International Foundation/Consiliul şi Comisia (Rec.
2005, p. II-3533).
100
Nepublicată încă în Culegere.
101
JO L 139, 29.5.2002, p. 9; Ediţie specială, 18/vol. 1, p. 189.
102
JO L 139, 20.5.2002, p. 4.