Competențele profesorului pentru învățământul primar

În calitate de ştiinţă a educaţiei, pedagogia se particularizează, în raport cu celelalte

discipline care studiază fenomenul educativ, prin aceea că se oprește asupra “producerii
intenţionate a unor modificări în structura internă a personalităţii”
Profesorul trebuie să fie „conducătorul locomotivei” care să ducă societatea spre progres
şi civilizaţie. El este cel care, cu competenţă profesională, morală, psiho-pedagogică şi socio-
relaţională, are responsabilitatea de a monitoriza formarea responsabilităţii copiilor şi tinerilor
din punct de vedere intelectual, moral, estetic, fizic, tehnologic, şi nu în ultimul rând, în sensul
educaţiei pentru toleranţă, a educaţiei ecologice, religioase, a educaţiei pentru drepturile omului,
pentru pace şi democraţie, a culturii civice.
Provocările tot mai numeroase, problemele cu care se confruntă întreaga societate
românească au determinat ca activitatea de conducere, statutul şi rolul profesorului pentru
învățământul primar să fie tot mai complexe. Deciziile, activitatea organizatorică, optimizarea
procesului instructiv-educativ, îl obligă la armonizarea triadei elev-părinte-educator.
Profesorul pentru învățământul primar este un cetăţean participativ, capacitatea de a
conduce eficient este influenţată de personalitatea sa, de structura sa intelectuală, volitivă şi
comportamentală .Întreaga sa conduită, toate atitudinile sale sunt „monitorizate” de cei din jur şi,
în mare măsură, imitate. Performanţele şcolare ale elevilor sunt influenţate de activitatea globală
a profesorului pentru învățământul primar.
Profesorul pentru învățământul primar sau învățătorul este situat într-un sistem de relaţii ce
depăşesc incinta şcolii incluzând părinţii elevilor, şi, în general, membrii grupului social în
mijlocul căruia trăiește şi munceşte, el este obligat să răspundă şi solicitărilor acestora, adesea,
trebuind să vină chiar în întampinarea lor.
Profesia de învățător şi exercitarea ei, solicită din partea celor care o practică să raspundă la
cerinţe de bază, printre care menţionăm: pregătire temeinică de specialitate, pregătirea
psihopedagogică corespunzătoare, precum şi priceperi şi deprinderi de muncă pedagogică, tact
pedagogic şi măiestrie pedagogică, bogat orizont cultural. A fi profesor înseamnă un risc pe care
fiecare profesor și-l asumă, deoarece el îi învață pe ceilalți să învețe și implică multă răbdare,
multe ore de studiu. Profesorul trebuie să-i arate elevului că absolut tot în lume poate fi pus în
discutie.
 Cadrul didactic este deasemenea și cel care îndrumă elevii spre drumul cunoașterii, care
încearcă în fiecare moment al activității să îndrume copii către un comportament
corespunzător vârstei și reacții pozitive la activitățile instructiv-educative. În cadrul activităților
negative se fac observații și aprecieri verbale pentru reglementarea comportamentului copiilor,
motivează copiii să aibă propriile reacții în legătură cu ceea ce se petrece în jurul lor. Rolul
acestuia este deasemenea să manifeste solidaritate legată de unele momente sufletești ale
grupului condus. O mare atribuție vis-a-vis de activitatea copiilor este aceea de a încerca să-i
consilieze în orientarea intelectuală sau culturală, de a-i sfătui și susține în cazurile cu probleme
în familii. În cazul în care observă că informațiile și conținuturile educative nu au fost asimilate
și înțelese de către copiii, își asumă un rol reglator al activității. Încearcă să controleze asimilarea
de cunoștințe și să îmbunătățească nivelul educativ. Elementul cel mai important al luării
deciziilor manageriale eficiente este asigurarea unui echilibru între gândire și acțiune; dacă
procesul folosit pentru a exprima ipoteza, a obține, analiza și sintetiza informațiile este
satisfăcător, managerul știe deja destule pentru a trece la acțiune și a învăța apoi din rezultate.
Gândirea și acțiunea nu sunt alternative, ci sunt inseparabile.
Profesorul nu este doar persoana care propune conținuturi, formulează sarcini și pretinde
copiilor anumite conduite; el stimulează, provoacă, modelează comportamente sociale, întărește
încrederea elevilor în forțele proprii. Astfel prin competenţe didactice se înţelege, în sens larg,
capacitatea unui profesor de a se pronunţa asupra unei probleme pedagogice, pe temeiul
cunoaşterii aprofundate a legităţii şi determinărilor fenomenelor educative. în sens restrâns, se
referă la capacitatea unei persoane, de a realiza, la un anumit nivel de performanţă, totalitatea
sarcinilor tipice de muncă specifice profesiei didactice. Noţiunea de competenţă pedagogică tinde să
fie folosită în prezent cu înţelesul de standard profesional minim, la care trebuie să se ridice o
peroană în exercitarea principalelor sarcini de lucru ale profesiei didactice, astfel încât societatea să
fie protejată de riscul profesării acestei meserii de către oameni insuficient pregătiţi.
Pe măsura acumulării experienţei şi a dezvoltării aptitudinilor pedagogice, o persoană
dobândeşte măiestrie pedagogică. Profesorul este capabil să sesizeze, în interiorul unei situaţii
concrete, informaţiile care îi vor premite să intervină într-o manieră adecvată, el utilizează în
mod adecvat aceste informaţii şi acţionează într-o manieră inovativă pentru soluţionare
problemelor.

2
 Competențele profesorului pentru învățământul primar
Profesia didactică are o dimensiune umană extrem de puternică, fapt care implică nu doar
cunoştinţe şi competenţe, ci şi atitudini, valori, etos, într-un cuvânt o conştiinţă profesională.
Cadrul didactic nu este doar un agent,care se supune unui sistem de norme, ci şi un actor, care
investeşte în ceea ce face, conferă semnificaţii, trăieşte activitatea cu elevii, cu un indice de
intervenţie personală importantă.
Competenţele psihologice ale profesorului pentru învățământul primar:
 Formarea capacităţilor de adaptare rapidă la schimbările de natură socială;
 Valorificarea metodelor şi tehnicilor de cunoaştere şi activizare a elevilor ;
 Implicarea în elaborarea si derularea în şcoli a proiectelor de cooperare internaţională;
 Identificarea dinamicii şi tendinţelor de pe piaţa muncii şi corelarea acestora cu procesul
instructiv- educativ;
 Elaborarea de strategii eficiente ale parteneriatului şcoală – familie;
 Organizarea şi administrarea mediului de învăţare în colaborare cu Comitetul de părinţi al
clasei;
 Colaborarea cu părinţii / comunitatea în scopul realizării unui autentic parteneriat în educaţie
Deasemenea, profesorul pentru învățământul primar prezintă o serie de competenţe sociale:
 Stăpânirea conceptelor şi teoriilor moderne de comunicare: orizontală si verticală; complexă
diversificată şi specifică;
 Manifestarea comportamentului empatic şi „orientării helping “;
 Accesarea diverselor surse de informare în scopul documentării;
 Proiectarea, conducerea şi realizarea procesului instructiv – educativ, ca act de comunicare;
 Realizarea unor proiecte comune şcoală – familie – comunitate.
Competenţele pedagogice sunt cele care dau consistență meseriei de profesorului pentru
învățământul primar:
 Aplicarea conceptelor şi teoriilor moderne privind formarea capacităţilor de cunoaştere;
 Proiectarea conţinuturilor instructiv-educative;
 Organizarea adecvată a activităţilor didactice în funcţie de tipul de lecţie dominant;
 Utilizarea metodelor şi strategiilor de predare adecvate particularităţilor individuale sau de
grup, scopului şi tipului lecţiei;
 Stabilirea materialelor şi auxiliarelor didactice utilizate în activităţile de învăţare;

3
 Utilizarea optimă a factorilor spaţio-temporali în vederea eficientizării procesului instructiv –
educativ;
 Manifestarea unei conduite metodologice inovative în plan profesional;
 Realizarea activităţilor instructiv educative.
După René Hubert (1965), principala calitate a profesorului este vocația pedagogică,
exprimată “în a te simți chemat, ales pentru această sarcină și apt pentru a o îndeplini”.
În şcoală, profesorul este conducătorul activităţii didactice ce se desfăşoară în vederea
realizării obiectivelor prevăzute în documentele şcolare. Privite în sine, informaţiile cuprinse în
programele şi manualele şcolare constituie doar premise latente din punct de vedere al formării
personalităţii umane, ele capătă, însă, valenţe educative ca urmare a prelucrării şi transmiterii lor
de către profesor.
Referitor la diversitatea rolurilor pe care le poate exercita profesorul, A.E.Woolfolk
menţionează următoarele:
Profesorul, ca expert al actului de predare-învăţare: el poate lua decizii privitoare la tot
ceea ce se întâmplă în procesul de învăţământ.
Profesorul, ca agent motivator: declanşează şi întreţine interesul elevilor, curiozitatea şi
dorinţa lor pentru activitatea de învăţare.
Profesorul, ca lider: conduce un grup de elevi, exercitându-şi puterea asupra principalelor
fenomene ce se produc aici; este un prieten şi confident al elevilor, un substitut al părinţilor,
obiect de afecţiune, sprijin în ameliorarea stărilor de anxietate.
Profesorul în ipostaza de consilier: este un observator sensibil al comportamentului
elevilor,un îndrumător persuasiv şi un sfătuitor al acestora.
Profesorul, ca model: prin întreaga sa personalitate, prin acţiunile şi comportamentul său
este un exemplu pozitiv pentru elevi.
Profesorul, ca profesionist reflexiv: se străduieşte tot timpul să înţeleagă şi să reflecteze
asupra întâmplărilor inedite din clasă, să studieze şi să analizeze fenomenele psihopedagogice cu
care se confruntă.
Profesorul, ca manager: supraveghează întreaga activitate din clasă, asigură consensul cu
ceilalţi profesori, cu părinţii şi cu ceilalţi factori; are de a face cu un tip special de management şi
anume „managementul clasei”, care include „toate deciziile şi acţiunile solicitate pentru
menţinerea ordinii în clasă”.

4
 Caracteristicile profesorului pentru învățământul primar
Un profesor pentru învățământul primar eficient identifică nevoile individuale de învăţare ale
fiecărui elev şi pregăteşte programe specifice în funcţie de acestea. El observă şi evaluează elevii
privind performanţa, comportamentul, dezvoltarea socială şi sănătatea mintală. Pe parcursul
colaborării cu copiii se consultă cu părinţii (sau tutorii copiilor), consilierii şcolari sau cu alte
persoane avizate, pentru a rezolva problemele elevilor. În cazul în care există copii cu problem în
clasă pregăteşte şi implementează programe de recuperare pentru elevii care au nevoie de ajutor.
În predarea materiilor de studiu utilizează diferite metode şi strategii instrucţionale și stabileşte
obiective de studiu clare pentru toate tipurile de lecţii, unităţi de conţinut şi alte activităţi
desfăşurate împreună cu elevii şi comunică aceste obiective elevilor. Stabileşte cu claritate
obiectivele pe care urmează să le realizeze elevii. Aceasta presupune ca profesorul să posede, de
exemplu, competenţa de a identifica obiectivele educative de atins, prin luarea în consideraţie a
caracteristicilor elevilor săi şi a aşteptărilor comunităţii sociale, de a operaţionaliza obiectivele
alese spre a fi propuse elevilor, de a utiliza diferite tehnici de analiză a sarcinilor de învăţare
implicate în realizarea fiecărui obiectiv selecţionat Le prezintă elevilor care sunt cele mai înalte
performanţe, în anumite limite rezonabile, la care se aşteaptă ca ei să se ridice în realizarea
diferitelor activităţi care le sunt propuse;
Identifică şi concepe activităţi de învăţare care sunt relevante pentru contextele reale de viaţă
cotidiană a elevilor, iar în clasă şi în şcoală stabileşte şi implementează reguli de comportament,
pentru a realiza un management adecvat al clasei.
Manifestă preocuparea de a se adapta la diversitatea elevilor prin selecţionarea unor strategii
de instruire şi a unor materiale de învăţare care sunt adecvate vârstei, pregătirii anterioare,
valorilor culturale şi nevoilor individuale de educaţie ale elevilor. Creează şi menţine în sala de
clasă un climat de lucru care favorizează învăţarea, motivaţia intrinsecă a învăţării şi dorinţa de a
realiza sarcinile de lucru propuse; acesta presupune o serie de competenţe de management al
clasei, începând cu cele legate de aranjarea mediului fizic al clasei, astfel încât să se înlesnească
interacţiunea dintre profesori şi elevi, stabilirea împreună cu elevii a unor limite rezonabile în
care trebuie să se înscrie comportamentul fiecăruia şi terminând cu cele legate de crearea unei
atmosfere de lucru, destinse, încurajarea preocupării elevilor de a se autocontrola continuu şi
competenţele de tratare corespunzătoare a manifestărilor de indisciplină.

5
 Încurajează interacţiunea socială a elevilor în discutarea şi realizarea diverselor activităţi de
învăţare legate de tema supusă studiului. Înlesneşte elevilor prelucrarea/procesarea intelectuală a
informaţiilor punându-i în situaţia de a desfăşura activităţi care implică procese cognitiv ce îi vor
ajuta să înveţe şi să-şi reamintească informaţia. De exemplu, evidenţierea legăturilor logice
dintre anumite informaţii, solicitarea elevilor în a realiza extrapolări sau în a stabili implicaţii
posibile ale unui fapt constatat, încurajarea exprimării în maniere diverse – grafice, simbolice,
semantice;
Îi ajută pe elevi să stăpânească esenţialul – acele cunoştinţe şi deprinderi care sunt de bază
pentru studierea la nivel superior a unui domeniu, cerinţă care implică ea însăşi din partea
profesorului capacitate de esenţializare;
Oferă elevilor sarcini de lucru, provocatoare, interesante, de natură să stimuleze dezvoltarea
lor intelectuală; de exemplu, sarcini care îi pun pe elevi în situaţia de a-şi testa ceea ce au învăţat
efectiv şi a stabili ce urmează să înveţe; sarcini care presupun exersarea unor strategii de
soluţionare a unei anumite categorii de probleme dificile sau a unor strategii prin care îşi pot
dezvolta anumite competenţe.
Stilul de predare și influența competențelor profesionale
În societatea contemporană, aşteptările la nivelul cadrelor didactice sunt mai ridicate.
Profesionalismul în predare nu se reduce la un ansamblu de competenţe individuale legate de o
unică specializare, ea incluzând atât abilitatea profesorului de a funcţiona ca parte a unei clase care
învaţă, cât şi capacitatea lui de a se deplasa către sau înspre alte domenii, diferite de cele în care
este specializat la un moment dat, pentru a dobândi noi experienţe care îi pot îmbogăţi competenţa
de predare.
Pregătirea iniţială şi continuă trebuie să aibă aibă în vedere înzestrarea cadrului didactic cu
competenţele necesare astfel încât acesta să se simtă confortabil în faţa clasei, în toate situaţiile
care pot apărea în cursul activităţii sale educaţionale. Pentru o bună prestaţie profesională, cadrul
didactic are nevoie să aibă încredere în sine şi în competenţele sale profesionale, să stăpânească
modalităţi de rezolvare a situaţiilor critice, tensionate sau conflictuale, să fie capabil să
gestioneze situaţiile tipice şi să poată dezvolta soluţii pentru cele atipice. Munca în educaţie
înseamnă acumularea de tensiune, presiune concentrare, stres, înseamnă responsabilitatea pentru o
clasă întreagă de elevi.

6
 Profesorul este un bun cunoscător al domeniului şi al didacticii disciplinei care o predă, el îşi
cunoaște elevul şi să îl asistă în procesul propriei dezvoltării. Astfel cadrul didactic foloseşte
instrumente eficiente de cunoaştere a personalităţii elevilor precum şi a influenţelor mediului
şcolar, familial şi social al dezvoltării sale. El va fi nevoit aşadar să îşi adapteze şi selecteze
cunoştinţele disciplinei de predat în funcţie de capacităţile de învăţare, nevoiie şi aspiraţiile elevilor.
Trebuie să dezvolte elevilor capacitatea de a fi autonomi, de a deveni subiecţi ai propriilor
dezvoltări.
Profesorul pentru învățământ primar trebuie să colaboreze cu membrii comunităţii şcolare, el
trebuie să folosească modalităţi eficiente de implicare a familiei în viaţa şcolii şi în dezvoltarea
elevilor. Alături de toate acestea el trebuie să se implice în rezolvarea problemelor comunităţii
promovând valori morale şi civice.
Vorbind despre competenţele necesare, standarde, se impune şi valorizarea lor. Cel mai bun
indicator al eficienţei şi competenţei unui profesor sunt rezultatele sale, elevii. Astfel bogăţia de
cunoştinţe, deprinderi, capacităţi şi credinţe care îl caracterizează pe un profesor se vor transmite
şi însuşi elevilor acestuia. Din acest motiv un profesor trebuie să fie devotat elevilor şi învăţării
acestora. Un profesor trebuie să plece de la ideea că toţi elevii pot cu adevărat învăţa. Mai mult
decât atât, ei chiar trebuie să pună în practică acest principiu. Profesorului desăvârşit îi place să
lucreze cu tinerii şi se pricepe să înpărtăşească cunoştinţele lui tuturor elevilor, chiar dacă aceştia
sunt foarte diferiţi prin trăsăturile şi talentele lor. Succesul este garantat de încrederea
profesorului în demnitatea şi valoarea oricărei fiinţe umane şi în potenţialul care există în fiecare.
Având în vedere că nu lucrează doar cu un singur elev, ei trebuie să ia în considerare faptul că elevii
sunt diferiţi, iar diferenţele dintre ei influenţează învăţarea. Pentru a lua în seamă particularităţile
individuale, profesorii trebuie să îşi cunoască foarte bine elevii. Tipul acesta de înţelegere nu este
lipsit de importanţă, deoarece profesorul trebuie să îl folosească constant pentru a-şi modela
metodele de predare.
Un profesor bun învaţă din experienţă, învaţă atunci când îi ascultă pe elevi, când îi observă
lucrând. Lucrurile pe care le află depre elevi în timpul procesului de educaţie devine automat parte a
competenţelor lui didactice. Pentru a servi mai bine interesele elevilor, un bun profesor este
foarte atent ca toţi elevii să beneficieze de aceaşi grijă din partea lui şi să nu lase ca presupusele
sau realurile lor handicapuri sau incapacităţi, diferenţele individuale, contextele culturale sau
sociale diferite din care provin aceştia, să influenţeze relaţiile dintre el şi elev.

7
 Important pentru procesul educativ, cât şi pentru modul de percepere a profesorului de către
elevi, este obţinerea succesului din partea elevilor, care rezidă în faptul că învăţarea şi dezvoltarea
depind de ceea ce elevii ştiu deja şi de structurile mentale care deja există. Succesul indică o
potrivire între cunoştinţele existente la elevi si ceea ce ei învaţă imediat. Lipsa succesului arată că
prăpastia dintre noua şi vechea învăţare este atât de mare încât face asimilarea imposibilă. Ca şi în
cazul multor aspecte ale educaţiei, nu se poate specifica un nivel precis al succesului şi se cere o
judecată şi decizie atentă a profesorului.
Tactul pedagogic – V.Pavelcu îl defineşte ca fiind „un simţ al măsurii” specific diferitelor
manifestări comportamentale ale profesorului. El înţelege prin tact pedagogic „capacitatea de a
găsi la momentul oportun, forma cea mai adecvată de atitudine şi tratare a elevilor”.
Măiestria pedagogică –constă în dezvoltarea plenară a tuturor componentelor
personalităţii profesorului, concomitent cu integrarea lor într-un tot unitar. Presupune dăruire şi
pasiune, receptivitate faţă de nou, spirit creator, inventivitate, pricepere de a acţiona în
conformitate cu cerinţele unei situaţii concrete. Măiestria pedagogică nu se confundă cu tehnica
didactică. Un profesor care posedă măiestrie pedagogică este mai mult decât un bun profesionist,
este un artist în meseria sa.
Experienţa îndelungată a şcolii arată că elevii învaţă şi se formează aşa cum sunt ei călăuziţi
de profesor. Ei absorb atitudinea profesorului, îi împărtăşesc convingerile, îi imită conduita, îi
citează afirmaţiile. Probleme cum sunt motivaţia, disciplina, conduita socială, succesele şcolare,
setea continuă de cunoştinţe, toate sunt organizate în jurul personalităţii profesorului, care induce
elevilor săi starea de a fi gata pentru a îndeplini orice sarcini şi interdicţii.
Cuvântul educatorului este un vehiculator de cunoştinţe, dar nu numai atât. El conferă
semnificaţii, dă greutate acţiunii de sfătuire, consiliere, îndrumare a elevului. El are puteri
energetice: inhibă sau stimulează, încurajează sau blochează iniţiativa elevului. Este un
instrument de apreciere, aprobare, evidenţiere a elevului, sau unul de critică, dezaprobare, blamare
a acestuia. Strategia de a explora aceste resurse este principalul indicator al abilităţilor
psihosociale ale profesorului de a comunica cu profunzimile personalităţii elevului şi de al atrage
la cooperarea interpersonală. De aceea, convorbirea aprofundată cu elevul, purtată în termeni
sinceri, deschişi pe tema grijilor, temerilor, dificultăţilor, eşecurilor lui, îndepărtează starea
anxioasă, fiind un stimul cultural, dotat cu proprietatea de a intra în corelaţie cu toate nivelurile
funcţionale ale psihismului.

8
 Profesorul trebuie să se asigure o instrumentializare şi o initiere a elevilor în strategiile de
discurs, astfel încât aceştia să fie în stare să sesizeze, să înteleagă, să ierarhizeze, să-si formeze o
competenţă informaţională–premisă a învăţării eficiente.
Un profesor bun trebuie să aibă răspuns la orice întrebare ( legată de lecţie).
Profesorul trebuie să-i arate elevului că absolut tot în lume poate fi pus în discuție şi să respecte
intimitatea şi confidenţialitatea unor informaţii cu privire la viaţa personală a elevului.
Acesta îl formează pe elev pentru societatea în care s-a născut şi în care se dezvoltă, deoarece
valorile spirituale nu se creează decât în societate şi pentru societate.
Profesorul trebuie să înveţe elevul cum să înveţe, trebuie să-l facă să aibă încredere în el, în
opţiunile lui să poată să se exprime liber fără inhibiţii.

9
Bibliografie

1. Ciolan, Laura Elena, Dezvoltarea și managementul clasei/grupei aplicații

pentru educația timpurie și școlară mică, DPIPP, București
2. Jinga Ioan , Managementul învăţământului, Editura A.S.E, Bucureşti , 2003
3. Diaconu, Mihai ,; Jinga, Ioan – Pedagogie, Editura A.S.E, Bucureşti, 2004
4. Iucu, Romiță, Managementul și gestiunea clasei de elevi, Editura Polirom, Iași, 2001
5. Păduraru, D., Formarea competenţelor communicative la elevii ciclului primar, Ed.
Rovimed, 2011.

10