Tema 12. Democratizarea.

Teoriile democratizării

Planul:

1. Semnificaţia democratizării.
2. Procesul democratizării: termeni definitorii.
3. Standardele democratice.
4. Teoria valurilor.
5. Democratizarea contemporană.

Literatura
• Cum se consolidează democraţia / coord.: Diamond L. ş.a. - Iaşi: Polirom, 2004.
• Richard Rose, William Mishler, Christian Haerpfer. Democrația şi alternativele ei.- Iaşi:
Institutul European, 2003.
• Capitalism și democrație în Europa Centrală și de Est: evaluarea moștenirii regimurilor
comuniste.- Iaşi: Polirom, 2010.
• Jean-Pierre Le Goff. Democrația post-totalitară. - București: Universul Juridic; Craiova:
Universitaria, 2012.
• 1989.Toamna naţiunilor./ Adam Burakovski ş.a. - Iaşi: Polirom, 2013.
• Grugel J. Democratizarea. O introducere critică. – Iaşi: Polirom, 2008.
• Mungiu-Pippidi A. Politica după comunism: structură, cultură şi psihologie politică. - Bucureşti:
Humanitas, 2002.
• Zamfir C. O analiză critică a tranziţiei. – Iaşi: Polirom, 2004.

1. Semnificaţia democratizării.
În primele studii ale democratizării, din perioada anilor '70 şi '80 a sec. XX, se presupunea că
semnificaţia democratizării era evidentă de la sine: însemnă pur şi simplu transformarea sistemului
politic, de la nondemocraţie la o guvernare responsabilă şi reprezentativă. Aceste studii au adoptat
o abordare orientată către proces, concentrându-se asupra identificării mecanismelor sau căilor
care duceau la democratizare. Într-un articol de pionierat, Stepan (1986) identifica opt căi distincte
care duc la sfârşitul autoritarismului şi începutul democratizării. Acestea sunt prezentate în caseta 1.

1
 Pe măsură ce democratizarea evolua, devenea evident că, deşi unele ţări realizau o tranziţie de
succes spre democraţie, altele se prăbuşeau, iar mult mai multe intrau (şi rămân) în categoria
democraţiilor problematice. Rezultatul a fost orientarea interesului academic către identificarea
factorilor care fac ca noile democraţii să dureze, precum şi a celor care, dimpotrivă, explică
fragilitatea sau slăbiciunea. Consolidarea democraţiei a devenit principalul subiect al cercetărilor în
perioada anilor '90. Acest fapt a marcat concentrarea dezbaterii despre democratizare asupra modului în
care cultura politică, economia politică şi instituţiile modelează efectele.
Indiferent dacă abordarea se concentra pe tranziţie sau consolidare, specialiştii orientaţi către
proces nu au reuşit să răspundă la întrebarea de prim rang privind înţelesul exact al „democratizării". O
scurtă trecere în revistă a bogatei literaturi asupra democratizării dezvăluie faptul că există perspective
semnificativ diferite de înţelegere a termenului. Democratizarea a fost conceptualizată ca discurs, cerere,
set de schimbări instituţionale, formă de dominaţie a elitelor, sistem politic dependent de controlul
popular, exerciţiu al politicii de putere şi cerere de solidaritate globală - iar enumerarea poate continua.
Democratizarea a fost analizată din perspectiva teoriei politice, a politicii comparate, a relaţiilor
internaţionale, sociologiei, studiilor culturale şi economiei politice. Ea a fost gândită ca un set distinct
de schimbări succesive realizate în decurs de câţiva ani, ca o serie de lupte cu final deschis, ca o
transformare a structurilor profunde sau ca o utopie imposibil de realizat. Pe scurt,
democratizarea este un concept la fel de contestat în esenţă precum democraţia însăşi.
Din perspectiva studiilor politice, democratizarea a fost înţeleasă în sensul unui continuum
pornind de la o poziţie minimalistă spre una maximalistă, majoritatea comentatorilor poziţionându-se în
puncte diferite ale intervalului. Definiţia minimalistă de bază consideră democratizarea ca desfăşurarea
regulată a unor alegeri corecte şi introducerea unor norme fundamentale (de exemplu, absenţa
intimidării, competiţia între cel puţin două partide politice şi votul universal) care fac posibile alegerile
libere. O definiţie mai cuprinzătoare presupune introducerea drepturilor individuale liberale (libertatea
de asociere, libertatea religioasă, libertatea presei, libertatea de a candida pentru funcţii publice etc.) sau
crearea unei ordini poliarhice. Cu toate acestea, definiţia rămâne destul de limitată pentru că nu
reuşeşte să abordeze în mod adecvat nici problema puterii, nici importanţa unor obstacole structurale în
calea participării.
Prezintă interes o definiţie mai largă, în care democratizarea reprezintă introducerea şi
extinderea drepturilor cetăţeneşti la care se adaugă crearea unui stat democratic.

2
 O altă perspectivă din care putem privi această viziune este punerea în contrast a
democratizării „substanţiale" bazate pe drepturi cu cea „formală". Testul de turnesol al
democraţiei nu se referă la existenţa drepturilor pe hârtie, ci mai curând la semnificaţia lor reală pentru
populaţie. Inevitabil, aceasta presupune redistribuirea puterii.
O întrebare mai dificilă este în ce măsură democratizarea trebuie să impună eliminarea formelor
extreme ale inegalităţii socioeconomice. Democraţia este o ordine politică, nu economică. Totuşi,
aspectele economice le afectează pe cele politice. Mai ales în ţările în curs de dezvoltare, sărăcia şi
excluderea socială funcţionează ca bariere reale în calea cetăţeniei. Chiar şi în ţări dezvoltate, cum ar
fi Statele Unite ale Americii şi Marea Britanic, sărăcia înseamnă acces şi influenţă redusă în sfera
publică.
În practică, o democratizare completă nu poate avea loc fără reformă socioeconomică,
schimbare culturală şi socială sau fără transformarea relaţiilor de gen. Totuşi, nu este folositor să
utilizăm o definiţie prea utopică a democratizării. În realitate, nici o ţară nu ar putea fi numită
democraţie, întrucât inegalităţile politice şi economice persistă în toate societăţile. Cu toate acestea, este
important să ne amintim că inegalităţile modelează inevitabil politica democraţiilor. Acolo unde
acestea sunt atât de mari încât împiedică secţiuni ale populaţiei, cum ar fi femeile, grupurile etnice sau
săracii, să îşi exercite competenţele politice aferente cetăţeniei, este dificil să vorbim despre
democratizare. În aceste cazuri este mai adecvată caracterizarea sistemelor politice ca fiind
pseudodemocratizări, democratizări limitate, de faţadă sau neliberale.

2. Procesul democratizării: termeni definitorii.

Democrația, un concept, după cum am menţionat şi la temele precedente, contestat, se expune
unor riscuri suplimentare atunci când este folosit cu referire la schimbarea de regim politic. Evaluarea
schimbărilor de regim este o problemă ce ţine de termeni şi standarde: de termeni pentru că etapele
şi nuanțele acestor schimbări trebuie să primească nume lipsite de echivoc, de standarde pentru că în
spatele denominațiilor se află criterii unitare în conformitate cu care vom reuşi să apreciem evoluția
regimurilor.
Substantivul latin transitio-onis denotă pur şi simplu trecerea, modificarea de stare,
transformarea. Din acest punct de vedere sintagmele tranziție politică şi schimbare politică pot fi
considerate sinonime perfecte. Totuşi, termenul a trecut din lexicul teoriei modernizării în cel a teoriei
democratizării şi al cercetărilor comparative cu sensul generic de „interval între un regim politic şi un
altul” (Guillermo O’Donnell, Philippe Schmitter, 1986). Autorii se referă în primul rând la tranziția
către un regim politic democratic. În timp, pe această bază s-a ridicat o întreagă construcţie teoretică,
care actualmente revendică statutul de sub-disciplină academică sub numele de „tranzitologie”. Numai
că, dedata aceasta, tranziția se referă invariabil la trecerea de la un regim autoritar sau dictatorial
la unul democratic, aşadar la procesul democratizării.
Conceptele şi opțiunile vehiculate în literatura consacrată domeniului reflectă nu doar
complexitatea sa, ci şi absența unui veritabil consens în cadrul comunității științifice. Cele mai mari
dificultăți sunt legate chiar de utilizarea termenului „tranziție”. Guillermo O’Donnell şi
PhilippeSchmitter, atunci când îl folosesc, identifică trei componente stadiale principale, trei etape
majore. Liberalizarea constituie debutul tranziției democratice şi reprezintă procesul de redefinire şi de
extinderea drepturilor în direcția acordării de garanții privind respectarea libertăților fundamentale.
Acestui prim pas îi urmează democratizarea, proces care implică aprofundarea reformei politice în
sensul respectării principiului cetățeniei democratice, obligația instanțelor guvernamentale de a se
3
conforma deciziei politice la determinarea căreia cetățenii participă cu drepturi egale. În sfârşit,
socializarea sau „a doua tranziție” priveşte acomodarea intereselor unor grupuri şi categorii sociale cu
potențial revoluționar şi a instituțiilor democratice.
O utilizare alternativă a aceloraşi termeni include conceptul de consolidare democratică. În
această variantă liberalizarea, tranziția şi consolidarea ar fi trei etape succesive ale democratizării
(procesul prin care un regim politic nedemocratic se transformă într-unul democratic).
Consolidarea democratică, la rândul ei, a primit mai multe definiri, începând cu cea clasică,
larg acceptată, „prevenirea colapsului democrației”, până la cele derivate, „prevenirea eroziunii
democrației”, „dezvoltarea democrației”,„fundamentarea democrației”, „organizarea democrației”.
Indiferent de sfera semantică, variantele amintite pot fi aduse la un numitor comun conceptual
subsumat tiparului tripartit al fazelor tranziției propus într-un eseu celebru semnat de Dankwart
A.Rustow: tranziția cuprinde o fază pregătitoare (preparatoryphase), una decisivă (decisionphase) şi o
alta de acomodare (habituationphase) (1970).
Câteva observații de natură critică privesc dubla natură a tranziției în estul Europei şi
incertitudinile inerente: „A spune despre noile democrații că sunt în tranziție poate duce la interpretări
greşite: ar însemna că sunt cunoscute punctul de pornire al unei societăți, punctul în care a ajuns în
prezent şi direcția în care se îndreaptă. Termenul este de asemenea nepotrivit, sugerând că schimbările
sunt virtual lipsite de fricțiuni. ”Transformare” este un termen mult mai potrivit pentru a descrie
procesul catalitic de schimbare fundamentală şi generală de la Marea Baltică la Marea Neagră.[...]
Transformarea simultană a politicii şi economiei şi interacțiunea posibil explozivă dintre cele două, fac
ca rezultatele să fie imprevizibile.”(Richard Rose, William Mishler, Christian Haerpfer, Democrația şi
alternativele ei, Institutul European, Iaşi, 2003, p. 22).
Într-adevăr, cuvântul tranziție poartă adesea o mare încărcătură teleologică (Doctrină filozofică
potrivit căreia totul în natură ar fi organizat în conformitate cu un anumit scop, cu o anumită cauză finală.), înlocuirea sa
cu termenul transformare nu pare să fie o soluție, atât timp cât acesta a primit deja un sens determinat în
lexiconul tranzitologic (Samuel Huntington, „HowCountriesDemocratize”, Political ScienceQuarterly,
Vol. 106, Nr. 4, 1991-92. Transformarea este una dintre variantele democratizării în tipologia ce se
bazează pe identificarea grupului elitar care deține inițiativa în cursul întregului proces. Este vorba de o
variantă în care elita vechiului regim are un rol determinant în instaurarea regimului democratic, opusă
înlocuirii (replacement), aceasta din urmă denotând preeminența elitelor de opoziție.)
Se ştie, de asemenea, că tranzițiile politice sunt procese marcate de incertitudine. Trecerea la un
regim democratic nu poate fi confundată cu tranziția către autoritarism, chiar dacă nu cunoaştem punctul
terminus al mişcării.
În schimb, simultaneitatea schimbării politice radicale şi a trecerii de la un regim economic la un
altul merită o atenție specială, având în vedere faptul că variabilele economice sunt invocate adesea
pentru a explica durabilitatea sau instabilitatea sistemelor politice şi constituie mize importante ale
discursului ideologic.
Pentru a evita orice ambiguitate, termenul tranziție trebuie să fie însoțit, de fiecare dată, de
un determinant care să circumscrie cu precizie universul de discurs. Astfel, vom preciza permanent
dacă ne referim la tranziția politică sau la cea economică (culturală, socială, etc.). De asemenea, este
nevoie să distingem în mod explicit, între trecerea la un regim democratic (tranziția democratică) şi
tranziția către un alt tip de regim politic, autoritar sau totalitar.
În aceeaşi ordine de idei, este necesar să distingem între tranziția politică şi revoluție. De
fapt, intuiția semantică ne îndeamnă, în mod firesc, să asimilăm tranziția reformei, categorie pe care o
4
situăm în opoziție cu ideea de revoluție. Vom evita confuzia, considerând că binomul revoluție-
reformă se referă la modul concret în care se realizează transferul puterii politice sau conservarea ei
atunci când posesia sau organizarea ei este contestată. Este relevantă definiția dată de Charles Tilly
fenomenului revoluționar. În opinia sa, din rațiuni de precizie, revoluția trebuie să fie considerată “un
transfer prin forță al puterii de stat în decursul căruia cel puțin două grupuri distincte de adversari
formulează revendicări incompatibile privind controlul statului iar o parte semnificativă a populației îşi
dă asentimentul pentru revendicările fiecărui grup.” (Charles Tilly, RevoluŢiile europene, 1492-1992,
Editura Polirom, Iaşi, 2002, p. 20), şi nu la modul în care se realizează schimbarea regimului politic
(tranziția). Din acest punct de vedere, „tranziția” are o sferă de cuprindere generală, revoluția sau
reforma fiind ipostaze parțiale ale fenomenului.
O altă interpretare admisă face trimitere la sensul substanțial al revoluției, acela de schimbare
social radicală, critică, relevantă din punct de vedere istoric. În acest caz tranziția politică este doar un
aspect al revoluției. Această interpretare conține însă o prea mare încărcătură normativă, ceea ce o face
greu de utilizat în context empiric.
Oricare dintre terminologiile amintite implică folosirea unor noțiuni intermediare ale
democrației, concepte intermediare între cel maximalist (democrație liberală, poliarhie) şi cel ce
defineşte pragul minim al democratizării. În zona gri a “semi-democrațiilor” au fost incluse tipuri
precum: democrația autoritară, democrația delegativă, democrația de fațadă, democrația ghidată,
democrația limitată,democrația neliberală, democrația parțială, cea plebiscitară, cea tutelară etc.

3. Standardele democratice.
În genere, dincolo de controversele academice, criteriile formulate de către Robert Dahl sunt
acceptate ca punct de plecare, fie că este vorba de garanțiile instituționale prezentate în celebra lucrare
Poliarhiile, fie că este vorba de atributele poliarhiei evidențiate în lucrarea „Democrația şi criticii ei” din
1989 şi anume: 1) existența oficialităților alese, 2) alegeri libere şi corecte, 3) sufragiu cuprinzător,
4)dreptul de a candida pentru instituții publice, 5) libertatea de exprimare, 6) existența surselor
alternative de informare, 7) autonomie asociativă.
Dificultăți pot să apară atunci când aceste criterii sunt transformate în standarde operaționale
empirice, de aceea, în cele ce urmează voi prezenta un exemplu ce a căpătat o celebritate
incontestabilă:estimările anuale emise de organizația Freedom House. Metodologia folosită în seria de
cercetări Freedom in the World ale căror rezultate sunt făcute publice începând cu 1970 de către
organizația Freedom House merită o atenție specială din acest punct de vedere. Aceste studii îşi propun
să evalueze importanța pe care o capătă libertatea şi democrația, în calitate de principii de
guvernare, la nivel global, uzând de un standard, de o unitate de măsură unică. În opinia autorilor, într-o
definire minimală, democrația ar fi sistemul politic în care poporul îşi alege conducătorii dintre
grupurile sau indivizii ce concurează, fără intervenția directă a guvernanților, iar libertatea ar reprezenta
oportunitatea de a acționa spontan într-o mulțime de domenii, în afara controlului guvernului sau a altor
centre de potențială dominaţie (www.freedomhouse.org\research\freeworld\2002\methodology.htm).
Drepturile politice se referă la garantarea participării libere la viața politică în timp ce libertățile civile
ilustrează mijloacele prin care este garantată capacitatea cetățenilor de a acționa autonom de a-şi proteja
interesele şi de a contesta deciziile colective. Astfel, două dintre dimensiunile fundamentale ale
democrației se suprapun peste două categorii de drepturi omniprezente în reglementările constituționale
ale statelor libere din întreaga lume.

5
 Pentru ca definirea libertății să nu fie afectată de interpretările culturale, limitate, selective,
coordonatorii cercetării s-au raportat, în principal, la drepturi.
Criteriile folosite în studiul Freedom în the world 2003:
Drepturi politice
A. Procesul electoral.
1. Alegeri libere şi corecte pentru şefii de stat
2. Alegeri libere şi corecte pentru reprezentanții din legislativ
3. Existența unor reglementări electorale corecte şi a oportunităților egale în campanie etc.
B. Pluralism politic şi participare.
1. Dreptul cetățenilor de a se organiza în cadrul unor diverse partide politice sau al altor grupări
politice;existența mobilităţii în acest sistem
2. Existența unei opoziții reale şi capacitatea acesteia de a câştiga puterea prin alegeri.
3. Libertatea alegerii politice populare față de dominația potențială a unor grupuri ce posedă
putere(oligarhii economice, grupuri religioase, puteri străine etc.)
4. Autonomia şi participarea la luarea deciziilor a minorităților de orice fel.
C. Funcționarea guvernului.
1. Determinarea politicilor guvernamentale de către reprezentanții aleşi
2. Absența corupției
3. Responsabilitatea guvernului față de alegători în perioada dintre alegeri, deschiderea şi
transparența acțiunilor guvernamentale
Întrebări adiționale discreționare privitoare la drepturile politice:
A. Pentru monarhiile tradiționale care nu au partide sau proces electoral, sistemul politic oferă
mijloace de consultare a poporului, încurajează discutarea politicilor şi acordă dreptul de petiționare?
B. Guvernul la putere modifică deliberat compoziția etnică pe un anumit teritoriu astfel încât să
distrugă o cultură sau să încline balanța în favoarea unui alt grup?

Libertăți civile
A. Libertatea de expresie şi opinie
1. Libertatea şi independența presei; existența altor forme de expresie culturală.
2. Instituții religioase libere; exprimare religioasă liberă, publică şi privată
3. Libertate academică, sistem educațional ferit de îndoctrinare politică
4. Libertatea de exprimare în domeniul privat
B. Drepturi privind asocierea şi organizarea
1. Libertatea de întrunire, de a participa la demonstrații şi dezbateri publice
2. Libertatea organizațiilor politice şi cvasi-politice
3. Existența sindicatelor, organizațiilor ţărăneşti sau a unor alte organizații similare; existența
unor negocieri reale şi a organizațiilor profesionale libere
C. Domnia legii
1. Justiție independentă
2. Prevalența domniei legii în materie civilă şi penală; controlul civil al poliției
3. Existența protecției față de teroarea polițienească, privarea de libertate nejustificată, exil,
tortură,război şi insurgență
4. Tratamentul egal al cetățenilor în raport cu legea

6
 D. Autonomie personală şi drepturi individuale
1. Autonomie personală, absența controlului etatic în ceea ce priveşte călătoria, alegerea
reședinței, alegerea locului de muncă; absența îndoctrinării şi a dependenței față de stat
2. Dreptul la proprietate şi inițiativă economică privată; independența acesteia din urmă față de
influența înalților oficiali, a forțelor de securitate sau a crimei organizate.
3. Libertăți sociale personale, incluzând egalitatea în chestiuni de gen, alegerea partenerului de
căsătorie şi a numărului de membrii ai familiei
4. Egalitatea de oportunități şi absența exploatării economice
Această formulare a standardelor democratice implică înțelegerea libertății (şi în mod indirect a
democrației) ca variabilă scalară; gradațiile sunt aici vizibile şi sunt considerate relevante pentru
operaționalizarea conceptului.
Un raport recent publicat de organizația Freedom House „Cele trei valuri ale democrației” -
denumire inspirată din cunoscuta lucrare a lui S. Huntington - urmăreşte să evidențieze amploarea
schimbărilor politice la scară mondială examinând trei puncte temporale echidistante, anii 1900, 1950,
2000.9 Statele lumii au fost clasificate în acest scop în 7 categorii, după trăsăturile dominante ale
practicilor politice ce le sunt proprii:
- democrații – sisteme politice ale căror lideri sunt aleşi intr-un proces competițional ce
angajează mai mulți candidați şi mai multe partide, proces în care opoziția are şanse de a ajunge putere
sau de a participa la guvernare;
- regimuri cu practici democratice restricționate – în care partidul dominant controlează
pârghiile puterii incluzând accesul la media şi procesul electoral, într-un mod care înlătură orice
amenințare la adresa propriei hegemonii (spre exemplu state în care nu a fost recunoscut dreptul de vot
al femeilor,minorităților rasiale, celor lipsiți de proprietate)
- monarhii – monarhii constituționale, tradiționale sau absolute
- regimuri autoritare – în mod tipic state cu partid unic sau dictaturi militare în care au loc
încălcări importante ale drepturilor omului
- regimuri totalitare – sisteme cu partid unic care controlează informația, se angajează în
propagandă,controlează viața civică şi intervin brutal în viața privată (regimuri marxist-leniniste şi
național-socialiste)
- state dependente coloniale sau imperiale protectorate – state care au căutat din proprie
inițiativă protecția unor state vecine mai puternice sau care sunt temporar sub protecția comunității
internaționale
Dacă în 1900 democrațiile sunt absente, poziția proeminentă revenind coloniilor (42,3%),
regimurilor democratice restrictive (19,2%) şi protectoratelor (20%), în 1950 sunt numărate 22 de state
democratice(14% din total), iar în 2000 ajung la cifra de 119 (62 % din total). 58% din populația
mondială (3 438,3mil) se găsea, la nivelul anului 2000, în astfel de state. 40 (20%) de state din totalul de
192 sunt regimuri autoritare, 16 democrații restrictive, 10 monarhii tradiționale (Bahrein, Buhtan,
Brunei, Kuwait, Maroc,Oman, Quatar, Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite, Swaziland10), 5 state
totalitare (Afganistan, Cuba,Coreea de Nord, Laos, Vietnam) şi 2 protectorate, statele dependente
coloniale dispărând cu totul.

7
 4. Teoria valurilor.
Democraţia s-a răspândit treptat pe glob începând cu secolul al XlX-lea. Acest proces nu a fost
liniar sau necontestat. Mai mult, cauzele democratizării au variat în timp şi spaţiu. Aşadar, în vreme ce
motorul democratizării în secolul al XlX-lea a fost clasa, în anii 1980 şi 1990 ea a fost impulsionată de
un amestec complex de conflicte sociale, construcţie statală şi influenţe externe.
O modalitate de explicare a extinderii democratizării în decursul timpului constă în gruparea
experienţelor în „valuri" distincte. In 1991, Samuel Huntington sintetiza această evoluție vorbind despre
trei valuri ale democrației în perioada modernă Aceasta sugerează cel puţin că democratizarea din ţările
cuprinse într-un val are cauze comune, în 1991 Samuel Huntington a afirmat că valurile democratizării
au fost urmate de valuri contrare de autoritarism, întrucât unele societăţi nu au reuşit să consolideze
democraţia, iar altele au cunoscut un colaps al democraţiei, în prezent, teoria valurilor a devenit o parte
convenţională din povestea democratizării, în capitolul de faţă examinăm istoria democratizării pornind
de la ideea valurilor.
Primul val este asociat emergenței statului națiune şi începe la jumătatea sec 19. Cu o oarecare
doză de arbitrariu, pe care autorul o recunoaşte, Hungtinton distinge următoarele perioade:
Primul val (lung) 1829-1926
Primul reflux (val invers) 1922-1942
Al doilea val (scurt) 1943-1962
Reflux II 1958-1975
Al treilea val 1974 -

Definiția folosită de Huntington este următoarea: “Un val al democratizării este un grup de
tranziții de la regimuri nedemocratice la altele democratice care se petrec într-o anumită perioadă de
timp şi care sunt în număr semnificativ mai mare decât tranzițiile în sens opus”.
De asemenea, un val implică liberalizarea sau democratizarea parţială a sistemelor politice care
nu devin pe deplin democratice. Fiecare dintre primele două valuri ale democratizării a fost urmat de un
val contrar, în care unele dintre ţările care făcuseră tranziţia la democraţie, dar nu toate, au revenit la o
conducere nedemocratică.
Pentru Huntington, primul val de lungă durată a debutat la începutul secolului al XlX-lea,
numărul guvernelor democratice crescând treptat până în jurul anului 1930. Democraţia liberală s-a aflat
într-un proces de extindere în tot acest interval, deşi ea a fost contestată prin noţiunea alternativă a
democraţiei socialiste, care lega conceptul de conducere populară de o organizare socialistă a societăţii
şi economiei, însă provocarea cea mai mare la adresa democraţiei liberale, şi totodată la adresa
comunismului, a fost reprezentată de fascism. Afirmarea mişcărilor fasciste în Europa şi preluarea
puterii de către fascişti în Italia şi de către nazişti în Germania au pus capăt primului val. A urmat un val
contrar care, potrivit lui Huntington, a durat din 1926 până în 1942. în această perioadă, sistemele
politice democratice s-au prăbuşit în Italia, Germania, Spania, Argentina şi în unele democraţii în faşă
din Europa de Est. Fascismul a alcătuit nucleul ideologic al dictaturilor care s-au răspândit în Europa
între anii 1920 şi 1930. Chiar dacă au fost învinse în cele din urmă în Italia şi Germania, dictaturile
apărute în Portugalia şi Spania în anii 1930 au supravieţuit până în anii 1970.
Al doilea val identificat de Huntington a fost considerabil mai scurt, începutul acestuia a fost
semnalat de înfrângerea fizică a puterilor Axei în 1945. Aliaţii americani, britanici şi francezi au fost
principalii arhitecţi ai democratizării din teritoriile ocupate ale Germaniei, Japoniei şi Austriei. De
asemenea, democraţia s-a declanşat în aceeaşi perioadă în unele părţi ale Americii Latine. Decolonizarea
8
după al doilea război mondial a crescut şi mai mult numărul democraţiilor, cel puţin iniţial, deşi
democraţia era atât instabilă, cât şi formală în cea mai mare parte a Africii. Consolidarea democratică a
devenit inconsistentă pe parcursul anilor 1960, iar în anii 1970, mai ales lumea în curs de dezvoltare se
afla sub influenţa unor dictaturi mai dure decât fuseseră vreodată. Dictaturile din Argentina şi
Guatemala, de exemplu, au fost la fel de violente şi represive precum regimurile fasciste din Europa cu
treizeci sau patruzeci de ani înainte.
Huntington identifică un al treilea val începând cu democratizarea din Portugalia în 1974,
urmată la scurt timp de Grecia şi Spania, în anii 1980, un număr de ţări latino-americane au început să se
democratizeze. Democratizarea a debutat în 1989 în Europa Centrală şi de Est, în fosta Uniune Sovietică
şi în unele părţi din Africa. Mişcări democratice au apărut în aceeaşi perioadă şi în Asia, iar în Taiwan şi
Coreea de Sud s-au declanşat tranziţii de la conducerea autoritară.
Huntington a afirmat că valurile de democraţie pot fi separate cu suficientă claritate în timp
şi spaţiu pentru a sugera cauze comune atât pentru răspândirea democraţiei, cât şi pentru
reversul ei. De asemenea, a sugerat că existenţa valurilor a însemnat că tendinţele spre democraţie erau
globale şi că, prin urmare, funcţionau anumiţi factori globali. Totuşi el nu a sugerat o singură cauză a
democratizării, în trecut sau în era contemporană. Aşadar, în timp ce primul val a fost asociat cu
extinderea capitalismului şi crearea pieţelor globale, cuplate cu răspândirea ideii de democraţie, al
doilea val a fost o consecinţă a înfrângerii fascismului, a autorităţii globale a Aliaţilor după al doilea
război mondial, a influenţei Occidentului în decolonizare şi a Războiului Rece, ceea ce sugera triumful
ideologic al democraţiei liberale în interiorul lumii „libere" capitaliste.
Al treilea val, afirmă Huntington, este produs de cinci factori-cheie:
• adâncirea problemelor de legitimitate ale sistemelor autoritare. Această situaţie a fost
agravată de faptul că regimurile nedemocratice tind să depindă excesiv de legitimarea prin performanţă.
Un număr de regimuri nedemocratice a fost subminat fie de performanţele economice slabe, ca urmare a
creşterii preţului petrolului în anii 1970, fie de înfrângerea militară;
• creşterea aşteptărilor în urma boomului economic din anii 1960, care a dat naştere la cereri
pentru creşterea nivelului de trai şi de educaţie, mai ales din partea claselor de mijloc;
• liberalizarea Bisericii Catolice în urma celui de-al doilea Conciliu de la Vatican din 1963-
1965, ce a determinat transformarea Bisericilor naţionale (şi a liderilor individuali ai acestora) şi a făcut
posibil ca ele să acţioneze ca susţinătoare ale reformei;
• schimbarea politicilor organizaţiilor internaţionale, curn ar fi Uniunea Europeană, şi ale
unor actori precum Gorbaciov, alături de orientarea politicii Stalelor Unite către sprijinirea agendei
democratizării şi a drepturilor omului;
• efecte demonstrative sau efectul bulgărelui de zăpadă, rezultatul creşterii globale a reţelelor
de comunicaţii.

Regândirea celui de-al treilea val. Procesele contemporane ale democratizării sunt mult mai
complexe decât presupune modelul lui Huntington. Abordarea valurilor nu surprinde explicaţiile diferite
ale democratizării. Aşadar este important mai întâi să clarificăm cauzele ei. În al doilea rând,
abordarea valurilor presupune că în prezent există o nouă mişcare globală spre democraţie: al treilea
val. Dar, de fapt, după cum observă Diamond, numărul democraţiilor liberale stabile creşte foarte lent.
Huntington a presupus că mai multe democraţii apăreau pentru că aveau loc mai multe consultări
electorale, însă alegerile, aşa cum am menţionat mai sus, nu indică cu necesitate începuturile unei
democraţii.

9
 Experimentele contemporane ale democratizării includ crearea unei democraţii liberale în
anumite ţări, introducerea schimbării electorale limitate în altele, aranjarea unor schimbări cosmetice
care maschează autoritarismul în şi mai multe cazuri, precum şi lupte continue şi nerezolvate între forţe
prodemocratice şi forţe autoritariste într-un ultim grup de ţări. Este important să distingem între
pseudodemocraţii, democraţii problematice sau parţiale şi democraţii consolidate.
Pe scurt, democratizările contemporane includ atât eşecuri, cât şi succese. De ce unele
experimente ale democratizării reuşesc, iar altele eşuează reprezintă astăzi principala întrebare
din studiile democratizării. Democraţiile sunt sisteme politice cu instituţii care traduc preferinţele
cetăţenilor în politici, au state eficiente care acţionează pentru protejarea şi aprofundarea drepturilor
democratice şi se bazează pe o societate civilă critică şi participativă într-un grad ridicat, într-o
democraţie consolidată, această ordine politică devine o rutină şi este acceptată. Aşadar consolidarea
implică atât adâncirea, cât şi stabilizarea democraţiei.

5. Democratizarea la etapa actuală.

Eşecul democraţiilor din anii '60 a dus la un pesimism generalizat în privinţa şanselor de
continuare a democratizării. Prin urmare, apariţia democraţiei în sudul Europei în anii '70 i-a surprins
oarecum pe observatori. Mai întâi Portugalia, apoi Grecia şi Spania s-au orientat către democraţie, în
ciuda faptului că erau ţări relativ înapoiate sub aspect economic. Mai mult, democratizarea spaniolă a
avut succes într-un context de separatism violent. Acest proces a fost urmat de democratizarea din
America Latină şi de mişcări pentru înlăturarea regimurilor autoritare în anumite părţi ale Asiei. Dar
căderea Zidului Berlinului în 1989 a fost evenimentul care a dat naştere opiniei potrivit căreia lumea era
prinsă într-o perioadă de schimbări globale rapide al căror element central era democratizarea, începutul
anilor '90 părea să fie o combinaţie impetuoasă de guvernare democratică în America Latină, apariţia
presiunii democratice în Africa subsahariană, schimbare democratică în Africa de Sud (cu sfârşitul
apartheidului şi desfăşurarea primelor alegeri nonrasiale), apariţia luptelor democratice în China şi
dezmembrarea imperiului sovietic.
Apariţia mişcărilor prodemocratice în ţări în care capitalismul nu se dezvoltase complet a
pus în discuţie multe dintre asumpţiile asupra democraţiei. A dat naştere mai ales la îndoieli în
problema dacă democratizarea depinde încă de conflictul de clasă. Aşa cum am observat, globalizarea
era oferită ca explicaţie alternativă, însă conflictul de clasă sau alte tipuri de conflict social din interiorul
societăţilor sunt importante încă în explicarea democratizării. Pentru Tilly (1997, p. 276),
democratizările contemporane indică faptul că „proletarizarea creează condiţiile cruciale pentru
democratizare". Cu toate acestea, el afirmă că termenul „proletariat" trebuie lărgit pentru a include
forţele sociale subalterne, a căror existenţă nu se datorează exclusiv capitalismului. Cu alte cuvinte,
agentul democratizării nu mai este doar clasa muncitoare organizată. Alte grupuri localizate în
societatea civilă - ţărănimea, mişcările femeilor, reţelele ecologiste şi aşa mai departe - pot juca în
prezent un rol la fel de important pentru promovarea şi sprijinirea schimbării demo¬cratice. Mai mult,
capacitatea statului rămâne crucială pentru determinarea gradului în care mişcările democratice pot avea
succes.
Merită evidenţiate implicaţiile încercărilor de democratizare din trecut pentru experimentele
contemporane, în general, democratizarea a demarat în forţă în majoritatea statelor dezvoltate. Dar
democraţia a fost contestată şi în ţările capitaliste, iar în unele dintre ele regimuri autoritare au înlocuit
democraţii timpurii şi fragile. Acest fapt sugerează că deşi capitalismul este important, el nu
garantează apariţia democraţiei, între timp, forme democratice de guvernare au supravieţuit
10
în unele ţări vreme îndelungată, chiar dacă dezvoltarea economică a fost lentă, iar elitismul era
consolidat, în aceste cazuri, rolul statului şi activismul grupurilor societăţii civile au fost factori
importanţi pentru explicarea supravieţuirii democraţiei. Putem concluziona că şansele democratizării
sunt mai mari atunci când:
• capitalismul este modelul naţional dominant de producţie;
• grupurile societăţii civile sunt active şi politizate;
• conflictele de clasă şi alte conflicte sociale sunt rezolvate mai curând prin acordarea drepturilor
politice şi încorporarea noilor grupuri sociale în politică, şi nu prin excludere;
• statul este relativ autonom şi nu este controlat exclusiv de o elită restrânsă;
• starul are suficiente resurse pentru redistribuire şi pentru a garanta domnia legii;
• ordinea internaţională promovează şi încurajează democratizarea şi ostracizează regimurile
nedemocratice.

11