AMG _1 Prof. Drd.

Mot Silvia Elena

DUMA Maria Cristina

SEMIOLOGIE MEDICALA

1. Cum se defineste semiologia?

" S e m i o l o g i a " este acea parte a medicinii care se ocupă de semnele bolilor.
Aşadar această ştiinţă medicală totalizează şi sistematizează semnele bolilor, prin
acestea înţelegându-se atât simptomele subiective (acuzele bolnavilor, date obţinute din
interogatoriu, date despre antecedentele fiziologice, patologice, toxice, condiţii de viaţă şi
muncă), semnele obiective (inspecţie, palpare, percuţie, auscultaţie), cât şi semnele obţinute
din examinările paraclinice.
Semiologia este o materie de bază a medicinii interne, pentru că prezintă şi
sintetizează noţiunile de bază cu care se operează în procesul complex al stabilirii
diagnosticului. Ea constituie un abecedar al diagnosticului. Diagnosticul unei boli este un
proces de gândire medicală, rezultat al interoperabilităţii logice cu noţiuni, simptome,
semne, date paraclinice, date din cunoştinţele şi experienţa clinică proprie sau experienţa
confraţilor medici publicată în lucrări ştiinţifice. Este un proces eminamente de sinteză.

2. Ce cuprinde foaia de observatie?

"Foaia de observaţie" este un document important clinic, ştiinţific şi juridic, care se

utilizează numai la bolnavii internaţi. Pentru bolnavii ambulatorii se obişnuieşte "Registrul de
consultaţie" sau "Fişa de consultaţie".
Foaia de observaţie se compune din:
1. Date generale (nume, prenume, vârstă, sex, profesie, domiciliu, data internării);
2. Anamneza;
3. Starea prezentă;
4. Evoluţia bolii,
5. Foaia de temperatură şi tratament;
6. Rezultatele examinărilor paraclinice;
7. Diagnosticul;
8. Epicriza.

3. Care este schema generala a ANAMNEZEI?

Pentru reuşita anamnezei este importantă memorarea de către medic a unei scheme
generale, care va trebui respectată indiferent de pacient, boală, sau timp destinat examinării
bolnavului.
 1. Motivele internării
Se vor nota strict simptomele principale, fără a se recurge la o descriere a lor.
2. Istoricul bolii
Reprezintă partea cea mai importantă a anamnezei, asupra căreia medicul trebuie să
insiste în mod obligatoriu.
Cuprinde: a. Descrierea cronologică a simptomelor
b. Evoluţia în timp a simptomelor
c. Constatări medicale obiective anterioare
d. Tratamente urmate până în momentul examinării
e. Simptome generale
3. Antecedente personale
a. Antecedente fiziologice
b. Antecedente patologice
c. Antecedente toxice
4. Antecedente eredo-colaterale
a. Starea sănătăţii, respectiv cauza decesului părinţilor, fraţilor, copiilor, etc.
b. Afecţiuni similare celor actuale ale bolnavului printre membrii familiei
c. Afecţiuni cunoscute ca ereditare între membrii familiei: hipertensiune arterială, boli
cardiovasculare, diabet zaharat, obezitate, gută, boala ulceroasă, boli alergice, hemofilia, etc.
d. Condiţii precare în rândul părinţilor: etilism, boli neuropsihice, boli carenţiale, etc.
5. Condiţii de viaţă şi muncă
- tipul activităţii şi gradul de solicitare fizică şi pshihică
- durata muncii şi în câte ture lucrează
- noxe profesionale
- poziţii defectuoase în timpul muncii
- folosirea concediilor de odihnă (inclusiv numărul de zile de concediu în ultimele 12 luni)

4.Care sunt etapele principale ale INSPECTIEI GENERALE-detaliati etapele atitudinii?

Inspecţia generală este etapa următoare anamnezei

P r o g r a m u l inspecţiei generale este următorul:
1. Atitudinea - poziţie, mers, stare psihică;
2. Inspecţia tegumentelor şi mucoaselor;
3. Inspecţia sistematică a unor regiuni: a. Cap, gât; b. Facies, fizionomie; c. Ochii,
urechile; d. Cavitate bucală e. Părul, pilozitatea; f. Extremităţi, g. Articulaţii; h.. Organe
genitale
4. Inălţime, greutate, constituţie.

1. ATITUDINEA - POZIŢIA, MERSUL, STAREA PSIHICĂ

A. POZIŢIA
Din atitudinea pe care o ia bolnavul la examenul medical se poate deduce imediat
dacă este vorba de o boală gravă sau de o afecţiune mai uşoară.
Pot exista 3 tipuri de poziţii:
a. poziţie activă: bolnavul se mişcă după voinţă
b. poziţie pasivă: bolnavul nu se poate mişca voluntar în pat, ci numai mobilizat de o
altă persoană
c. poziţie forţată: poziţie anormală, adaptată de bolnav din diverse motive patologice,
pentru uşurarea funcţiilor vitale.
 B. MERSUL
Modificări ale mersului apar în special în afecţiuni neurologice.
1. Mersul bolnavului în boala Parkinson: paşi mărunţi, tremuraţi, nesiguri, iar trunchiul
este aplecat înainte. Se constată şi tremurături ale extremităţilor.
2. Mersul tabetic: nesigur, picioarele îndepărtate cu baza de susţinere largă, paşi mici,
repetaţi. La fiecare pas picioarele se ridică exagerat ("mers de cocoş"). Apare în tabesul
dorsal, complicaţia neurologică a luesului.
3. Mersul bolnavilor hemiparetici: antebraţul flectat, iar membrul inferior în extensie.
Neputând flecta gamba, bolnavul înaintează prin circumducţia membrului inferior ("coseşte
cu piciorul").
4. Mersul în diplegia spastică -boala lui Little: genunchii sunt în adducţie, iar în timpul
mersului face circumducţia ambelor gambe ("mersul în foarfece"). Apare la tineri care au
suferit traumatisme la naştere (de obicei prin forceps) şi care au leziuni motorii piramidale
bilaterale, însoţite de parapareză spastică.

C. STAREA PSIHICĂ
La inspecţia generală pot fi observate fenomene neuropsihice: agitaţie, agresivitate, apatie, etc.
Au însă semnificaţie diagnostică aparte modificările de conştienţă, care de cele mai multe ori
sugerează tulburări grave metabolice sau neurologice.
1. Starea de somnolenţă: tranziţia între veghe şi somn, dar bolnavul răspunde greu la stimuli
verbali.
2. Starea de torpoare (sopor): pacientul răspunde doar la stimuli fizici puternici (presiune asupra
articulaţiei temporo-mandibulare, etc.).
3. Starea de comă: inconştienţă profundă, din care pacientul nu poate fi trezit prin nici un stimul.
De obicei activitatea respiratorie şi cardiacă este păstrată. Are cauze neurologice, metabolice sau se
poate datora unor intoxicaţii.
4. Pierderi de scurtă durată a conştienţei (sincopa)
Sincopa reprezintă o pierdere de scurtă durată a conştienţei, de obicei însoţită de oprirea activităţii
cardiace şi respiratorii.

5. Detaliati “TEMPERATURA” .

Valoarea semiologică a temperaturii a fost recunoscută din cele mai vechi timpuri,
când se utiliza metoda manuală. În prezent măsurarea temperaturii se face cu termometrul.
Azi utilizăm termometrul maximal sau termometrul electronic.
Temperatura se poate măsura axilar, rectal, vaginal sau bucal. Temperatura reală a
corpului, temperatura centrală se poate aprecia numai la termometrizarea rectală sau
vaginală (timp de 5 minute). Temperatura bucală este este mai mică decât temperatura
centrală întrucât gura nu este o cavitate complet închisă şi din cauza respiraţiei o parte din
căldură nu se poate valorifica. Temperatura axilară determinată uzual (corect timp de 10-15
minute), reprezintă temperatură periferică şi este cu 0,5 grade mai mică decât cea centrală
(în condiţii patologice - şoc, inflamaţii abdominale- diferenţa este mai mare:1-2 grade).

La un individ normal, temperatura axilară oscilează în cursul a 24 de ore între 36,2oC

şi 37oC. Temperatura axilară se consideră anormală dacă e mai joasă de 36oC sau mai
ridicată de 37oC. În primul caz vorbim de hipotermie, iar în al doilea de hipertermie.
 Prin febră se înţelege: hipertemia + alte semne însoţitoare: frison, transpiraţii, sete,
tahicardie, tahipnee, oligurie.
Categorii de febră
a. Starea subferilă: 37-38oC
b. Febra moderată: 38-39oC
c. Febră ridicată: 39-41oC
d. Hiperpirexie: 41-42oC

Tipuri de curbetermice
a. Febra continuă
Diferenţa între maximă şi minimă nu depăşeşte 1 grad, dar este permanent peste 37oC.
Se întâlneşte în pneumonie, febră tifoidă.
b. Febra remitentă
Diferenţa între maximă şi minimă depăşeşte 1 grad, iar temperatura nu coboară nici
dimineaţa la valori normale 37oC.
Se întîlneşte în: supuraţii, tuberculoză gravă, unele boli infecţioase.
c. Febra intermitentă (hectică)
Diferenţa între maximă şi minimă depăşeşte 1 grad (2-3 grade), dar temperatura
coboară la valori de sub 37oC. Se întîlneşte în: supuraţii, septicemii, tuberculoză pulmonară
gravă.
d. Febra intermitentă periodică
Durata accesului este scurtă, de câteva ore. Dacă accesul se repetă zilnic, vorbim de
febră cotidiană. Dacă e la 2 zile, febra se numeşte terţiană, iar dacă accesul se repetă tot a 3-
a zi, se numeşte quartană. Se întîlneşte în: malarie, colangite, colecistite, pielite.
e. Febra recurentă
Febra se menţine continuă şi ridicată timp de 5-6 zile, când scade brusc la normal. Apoi,
după o fază apiretică aproximativ de aceeaşi durată, temperatura se ridică din nou şi rămâne
iar la un nivel ridicat mai multe zile. Se întîlneşte în: febra recurentă (spirochetoză),
tuberculoză pulmonară.
f. Febra ondulantă
Febra creşte zilnic până la o valoare, apoi scade treptat, zi de zi, pentru a reveni la
normal; pe urmă ciclul se repetă. Se întîlneşte în: limfogranulomatoza malignă Hodgkin
(febra tip "Pell-Ebstein"), bruceloză (Bang).
g. Febra neregulată
Febra prezintă oscilaţii nesistematizate. Este cea mai frecventă formă a bolilor febrile.

6. Care sunt simptomele subiective ale bolilor respiratorii ?

Simtomele subiective care ne atrag atenţia asupra aparatului respirator sunt: tusea,
expectoraţia, dispneea şi mai rar durerea.
A. TUSEA
Tusea constă în una sau mai multe expiraţii violente, explozive. Rolul ei este să
expulzeze conţinutul arborelui bronşic. (corpi străini, exudat, puroi, sânge), deci un rol de
apărare. Tusea este un act reflex, declanşat de o excitaţie periferică, (zona aritenoidă şi
bifurcaţia bronşică, dar şi din alte zone inervate de vag: pleură, laringe, faringe, esofag,
stomac, intestine, ficat, vezică, diafragm, sau din zona trigemenului sau glosofaringianului)
care ajunge în centrul bulbar, iar de aici, pe căi eferente, la musculatura respiraţiei.
 În funcţie de productivitate , tusea poate fi :
-uscată (fără expectoraţie): afecţiuni pleurale, traheite.
- umedă: infiltraţii pulmonare, bronşite.
În funcţie de intensitate , tusea poate fi:
- stinsă, voalată: afecţiuni laringiene, edem al corzilor vocale
- zgomotoasă, lătrătoare: compresiuni traheo-bronşice de către procese
mediastinale.
În funcţie de tonalitate , tusea poate fi:
- răguşită: laringite
- bitonală: paralizii ale nervului recurent (anevrism aortic, tumori)
- quintoasă (o serie de expectoraţii foraţate, întreruptă de o inspiraţie profundă,
zgomotoasă, şuierătoare): tuse convulsivă
În funcţie de durată şi apariţia în timp , tusea poate fi:
- continuă: laringita TBC, bronhopneumonia copiilor
- matinală: tabagism, bronşiectazii
- vesperală (seara): TBC de debut ( se însoţeşte şi de ascensiuni termice)
- nocturnă: tusea cardiacă.

B. EXPECTORAŢIA
Expectoraţia reprezintă eliminarea substanţelor secretate sau excretate de căile
respiratorii, iar produsul său este sputa.
Consistenţa sputei poate sugera anumite afecţiuni:
- fluidă, transparentă: edem pulmonmar
- groasă, opacă: TBC pulmonară cavitară
- vâscoasă, aderentă: pneumonie, astm bronşic.
Mirosul este inodor în general, dar poate fi fetid în gangrena pulmonară. În funcţie
de a s p e c t , expectoraţia poate fi:
- mucoasă: bronşite acute, astm bronşic ("spută perlată")
- muco-purulentă (culoare alb-gălbuie, sau verzuie): bronşite acute şi cronice,
pneumonii, TBC cavitară ("sputa numulară"- seamănă cu nişte monede)
- purulentă (galben-verzuie, fetidă): supuraţii pulmonare (bronşiectazii, abcese)
- seroasă (spumoasă, alb-rozată): edem pulmonar acut. Hemoptizia este sputa
hemoragică. Prima problemă pe care o ridică hemoptizia este dacă sângele scuipat provine
din arborele traheobronşic sau plămâni, ori are origine extrapulmonară.

C. DISPNEEA
Dispneea reprezintă senzaţia subiectivă de "lipsă de aer", iar obiectiv pacientul poate
prezenta modificări ale frecvenţei, amplitudinii şi ritmicităţii respiratorii . În cazurile severe de
dispnee, se observă şi utilizarea musculaturii respiratorii auxiliare.
a. Tahipneea (creşterea frecvenţei respiratorii peste 25 respiraţii pe minut)
Se întâlneşte în emoţii, eforturi, stări febrile cât şi în toate afecţiunile respiratorii care
reduc amplitudinea miscărilor respiratorii, scad suprafaţa respiratorie sau tulbură hematoza.
b. Bradipneea (rărirea mişcărilor respiratorii sub 16 respiraţii pe minut). Se întâlneşte
în afecţiuni (obstrucţii sau compresii) ce realizează o îngustare a căilor respiratorii superioare
(bradipnee inspiratorie), sau afecţiuni ce obstruează căile respiratorii intrapulmonare şi
împiedică expirul aerului intrapulmonar (bradipnee expiratorie).
c. Dispnee cu modificarea ritmului respirator (respiraţii aritmice, dezordonate):
 - respiraţia Kusmaul -"respiraţia acidotică": respiraţii ample şi frecvente. Se întîlneşte în
stări de acidoză: coma diabetică, coma uremică, infecţii grave, intoxicaţii cu acizi.
- respiraţia Cheyne-Stokes: respiraţii la început superficiale, apoi din ce în ce mai ample,
după care devin rare şi sueprficiale urmând o apnee completă de 5-20 secunde. Se întâlneşte
în: accidente vasculare cerebrale, tumori cerebrale, insuficienţa cardiacă stângă.
- respiraţia Biot: respiraţie ample, egale, întrerupte de perioade de apnee. Se întâlneşte
în come profunde, agonii.
Dispneea respiratorie poate avea diferite g r a d e d e severitate :
1. la urcat 2-3 etaje, sau alergat pe teren plat
2. la mers cu persoane de aceeaşi vârstă pe teren plat
3. la mers în pas propriu pe teren plat
4. la spălat şi îmbrăcat
5. în repaus.

D. DUREREA
Durerea toracică este percepută de către pacienţi sub grade de intensitate diferite: de la o
presiune surdă la o durere violentă, transfixiantă. Durerile toracice se datoresc iritaţiei
pleurale, ţesutul pulmonar fiind insensibil. Cel mai adesea durerea toracică este produsă de
afecţiuni pleurale sau de afecţiuni pulmonare care în mod secundar prind şi seroasa pleurală.
Pentru durerile toracice condiţionate de afecţiuni ale aparatului respirator se foloseşte
termenul de junghi.

7.Care sunt etapele examenului obiectiv al aparatului respirator si cum se face palparea
toracelui?

Cele 4 etape ale examenului obiectiv sunt:

A. Inspecţia
B. Palparea
C. Percuţia
D. Auscultaţia.

PALPAREA TORACELUI
În general palparea se utilizează pentru verificarea datelor patologice observate în
timpul inspecţiei.
a. Palparea peretelui toracic
Palparea are un rol important pentru precizarea unor dureri toracice. Astfel în condrita
costală Tietze (inflamaţia articulaţiei sterno-costale), se constată tumefiere şi durere la
palparea articulaţiei sterno-costale. În caz de fractură costală apare crepitaţia osoasă.
În nevralgie intercostală durerea apare la palparea punctelor Valeix (paravertebral,
axilar sau parasternal). Pentru nervul frenic punctele Valeix sunt la nivel
sternocleidomastoidian, parasternal sau diafragmatic (sub rebordul anterior la coastei a X-a).
În caz de emfizem subcutanat (generat de o fistulă pleurală spontană sau iatrogenă), la
palpare apar crepitaţii subcutanate.
Palparea unei tumori la nivelul peretelui toracic sugerează fie un empiem de necesitate
(tumora are o pulsaţie ritmică sincronă cu mişcările repiratorii, 16-20 /min), fie un anevrism
aortic (în special la nivelul fosei jugulare sau supraclaviculare, iar pulsaţia este ritmică şi
sincronă cu bătăile cardiace, 80/min).
b. Palparea mişcărilor respiratorii
Amplitudinea şi simetricitatea mişcărilor respiratorii observate la inspecţie se confirmă
prin palpare.
c. Freamătul pectoral
Freamătul pectoral (vibraţia vocală) se sesizează dacă în timpul palpării simetrice a
toracelui, pacientul pronunţă cu voce tare "treizeci şi trei". Se datoreşte vibraţiilor corzilor
vocale care se transmit prin intermediul aerului din bronşii la parenchimul pulmonar şi apoi
la peretele toracic.
Freamătul pectoral este augmentat în:
- condensare: - infiltrativă (pneumonii, TBC infiltrativă, tumori infiltrative, infarcte
pulmonare, supuraţii pulmonare)
- atelectatică prin compresie (pericardită masivă, cardiomegalie sau anevrism aortic)
- cavităţi care comunică cu bronşia respectivă (caverne TBC, abcese evacuate, chist
evacuat)
Freamătul pectoral este diminuat sauabolit în:
- afecţiuni pleurale masive
- atelectazia prin obstrucţie: endobronşică (corp străin, tumori endobronşice) sau
compresii bronşice externe (adenopatie, tumori pulmonare sau mediastinale).
d. Frecătura pleurală
Frecătura pleurală din pleureziile uscate se accentuează la palparea regiunii afectate.
Acesta este şi motivul pentru care bolnavul evită decubitul lateral pe partea afectată.

8. Cum se examineaza paraclinic bolile aparatului respirator?

Esenţa diagnosticului rămâne totuşi anamneza şi examenul obiectiv, iar explorarea

paraclinică nu face decât să confirme sau să infirme supoziţia clinică.

1. EXPLORAREA VENTILAŢIEI PULMONARE

Se realizează cu ajutorul spirometrului.
a. Capacitatea vitală (CV): volumul de aer care se elimină din plămân într-o expiraţie
maximă care urmează unei inspiraţii maxime. Este alcătuită din: volum curent (VC), volum
inspirator de rezervă (VIR) şi volum expirator de rezervă (VER).
Scăderi ale CV sub 80% este patologică şi sugerează afecţiuni respiratorii restrictive:
- CV între 80-60% sugerează o restricţie discretă,
- CV între 60-50% sugerează o restricţie medie
- CV sub 50% sugereazză o restricţie severă.
b. Volum expirator maxim pe secundă (VEMS): reprezintă volumul eliminat în prima
secundă a unei expiraţii forţate şi maxime care urmează unei inspiraţii maxime.
În mod normal la adult VEMS-ul are o valoare medie de 3500 ml (între 1600-5400 ml).
Scăderea VEMS-ului sub 80% sugerează o afecţiune obstructivă.
VEMS-ul măsurat se raportează la capacitatea vitală după formula: VEMS 1oo/ CV
Acest raport se numeşte "Indice de permeabilitate bronşică" Tiffneau.
La adult are valori normale 100%-70%. IPB sub 70% este întâlnit în disfuncţia
respiratorie obstructivă.
 c.Ventilaţia maximă (Vmax): este valoarea până la care poate creşte ventilaţia/ minut,
când subiectul ventilează cât poate de rapid şi de profund. Vmax se poate obţine solicitând
subiectul să respire cât mai rapid şi cât mai adânc posibil timp de 10.-15 sec şi măsurând
volumul, care apoi se extrapolează pe minut. Vmax se exprimă în l/min.
Scăderea Vmax la sub 80% din valoarea de referinţă este considerată patologică şi se
întâlneşte atât în disfuncţiile restrictive, cât şi în cele obstructive sau mixte. Valoarea Vmax
este utilizată în aprecierea posibilităţilor de adaptare la efortul fizic.

2. ANALIZA GAZELOR RESPIRATORII ŞI A ECHILIBRULUI ACIDO-BAZIC

Se mai numeşte proba "Astrup". Se utilizează sânge arterial recoltat prin puncţie artrială
femurală.
a. Presiunea parţială a O2 arterial (PaO2 )
Valoarea normală este 78-101 mmHg (13,5-10,4 kPa). Scăderea sub 70 mmHg (sub 12,2
kPa) este considerată patologică.
b. Saturţia cu O2 a sângelui arterial (SaO2 ) Valoarea normală: 95-97%.
c. Presiunea parţială a CO2 arterial (PaO2 ) Valorile normale sunt cuprinse între 35-45
mmHg (4,8-6,0 kPa)
d. pH sanghin
Valorile normale sunt cuprinse între 7,35 -7,42. Cunoscând valoarea PaCO2 şi pH-ul, cu
ajutorul diagramei Astrup-Sigaard-Andersen se determină bicardonatul standard (HCO3 )
(valori normale 22-26 mmol/l), bazele tampon (BT) şi bazele exces (BE) care definesc deficitul
acido-bazic.

B. EXAMENUL RADIOLOGIC

Examenul radiologic al toracelui ocupă un loc de primă importanţă în cadrul

investigaţiilor paraclinice ale aparatului respirator. Depistarea radiologică a proceselor
patologice pulmonare poate fi efectuată în 2 situaţii:
- când pacientul se prezintă la medic pentru o serie de simptome clinice;
- în cazul examenelor de depistare în masă, când persoane fără simptomatologie
clinică sunt examinate radiologic.
Examenul radiologic cuprinde mai multe tehnici:
1. Radioscopia
Este o investigaţie dinamică, cu posibilităţi multiple de rotire a bolnavului, pentru a
surprinde câmpurile pulmonare din diferite unghiuri şi în diferite ipostaze ventilatorii. Se pot
urmări mişcările cutiei toracice (coaste, hemidiafragme, stern), ale mediastinului şi
plămânilor. În corelaţie cu aceştia se urmăreşte şi motilitatea cardiacă, aortică şi
peristaltismul esofagian.
2. Radiografia
Este o metodă statică, care surprinde pe clişeul radiografic aspectul toracic, furnizând
un document obiectiv pentru viitor. Poate evidenţia leziuni de cca 0,5 mm diametru care
scapă examenului radioscopic. Ambele proceduri se completează reciproc.

C. TOMOGRAFIA COMPUTERIZATĂ

Tomografia computerizată constă în emiterea şi captarea de către aparat a unei

radiaţii, care este integrată de către un computer, reconstituind imaginea toracică. În funţie
de absorbţia diferită a structurilor toracice, se realizează o scară de 2000 gradaţii pornind de
la aer (cel mai transparent mediu) până a os (cel mai opac). Această scară foarte largă de
valori de absorbţie, care nu poate fi sesizată nici pe departe de ochiul uman, permite
diferenţierea structurii diverselor imagini patologice în condiţii cu totul speciale.
Prin tehnica "de contrast" se vizualizează formaţiunile vasculare. Acestea pot fi, utile în
precizarea topografiei formaţiunilor patologice pulmonare, a raporturilor cu ele, sau a
clarificării unor boli pulmonare de origine vasculară.

D. REZONANŢA MAGNETICĂ NUCELARĂ (RMN)

Prinicipiul metodei
Metoda se bazează pe capacitatea protonilor de hidrogen care poseda spin de a se
aranja sub acţiunea unui câmp magnetic puternic într-o anumită direcţie, direcţie care
coincide cu liniile câmpului magnetic utilizat. Odată ce toţi protonii au atins aceasta
conformaţie, este aplicat un semnal electromagnetic cu o frecvenţă egală cu cea a protonilor
de hidrogen (frecvenţa de rezonanţă) care cauzează depolarizarea protonilor de hidrogen şi
revenirea la poziţia iniţială. Această schimbare dintre cele două poziţii se însoţeşte de
eliberarea de fotoni care sunt înregistraţi de detectorii aparatului şi utilizaţi pentru a crea
imaginile secvenţelor. Diferenţa dintre imaginea diferitor ţesuturi se bazează pe conţinutul şi
calitatea diferită a protonilor de hidrogen din acele ţesuturi.
Secvenţe RMN de bază
Secvenţa RMN T1
Secvenţa T1 este o secvenţă standart, capabilă de face diferenţa dintre ţesutul adipos
şi apă, în care apa este hipointensă (mai întunecată) iar ţesutul adipos este hiperintens (mai
deschis). Avantajul acestei secvenţe este timpul scurt de achiziţionare a imaginilor. În plus, în
secvenţa T1 frecvent se recurge la administrarea substanţei de contrast (gadoliniu) pentru a
creşte capacitatea de contrastare dintre diferite ţesuturi. În acest caz, imaginile se
achiziţionează înainte şi după administrarea contrastului. La realizarea rezonanţei magnetice
cerebrale, secvenţa T1 permite diferenţierea excelentă dintre substanţă albă şi cea cenuşie.
Secvenţa RMN T2
Secvenţa T2 este o altă secvenţă de bază, şi ca şi în T1, permite diferenţierea dintre
ţesutul adipos şi apă, doar că în acest caz rezultatele vor fi inversate: ţesutul adipos va fi
hipointens, iar apa hiperintensă.

E. EXPLORAREA RADIOIZOTOPICĂ
Valoarea tehnicilor radioizotopice constă în posibilitatea studierii funcţiei
pulmonare atât global, cât şi pe zone de interes reduse, permiţînd aprecierea acesteia
static sau dinamic, în condiţii fiziolgice sau patologice.
1. Perfuza pulmonară -Se studiază prin injectarea în circulaţia pulmonară a
serumalbuminei. Este utilă pentru aprecierea zonelor pulmonare hipoperfuzate, a bolilor
pulmonare vasculare (embolia pulmonară, infarctul pulmonar, malformaţii vasculare
pulmonare, etc.)
2. Scintigrafia perfuzională cu gaze radioactive- Se obţine prin injectareea
intravenoasă şi detectarea cu ajutorul camerelor de scintilaţie. La prima circulaţie, cea
mai mare parte a gazului radioactiv trece din sânge în alveole, unde se menţine tot
timpul apneei, permiţând obţinerea scintigramelor vasculare pulmonare. Are cam
aceleaşi indicaţii ca şi perfuzia pulmonară.
 3. Scintigrafia inhalatorie- Se efectuează cu diferiţi aerosoli radioactivi. Se pot
obţine "zone reci" în caz de stop bronşic, sau mobilităţi reduse a peretelui toracic sau
diafragmului. Metoda are indicaţii în: cancerul bronşic, trombembolia pulmonară,
emfizemul atrofic (perilobular)

9. Ce este SINDROMUL INFARCTULUI PULMONAR?

Infarctul pulmonar este consecinţa emboliei unui ram al arterei pulmonare de către un
embol prevenind din teritoriul venelor cave sau cavităţilor drepte.
Este prezentă simptomatologia bolii de bază:
- tromboflebită
- după operaţii, naşteri,
- fibrilaţie atrială, insuficienţă cardiacă dreaptă.
Morfopatologic: infarct roşu (hemoragic).
Simptome subiective:
- Debut brusc: durere violentă (junghi toracic)
- dispnee - hemoptizie
- febră (nu de la început)

Semne obiective:
- Inspecţie:
- subicter
- diminuarea mişcărilor respiratorii
- Palpare: freamăt pectoral augmentat
- Percuţie: submatitate
- Auscultaţie:
- posibil suflu tubar
- raluri crepitante
- raluri umede mici şi mijlocii
Examinări paraclinice
- Ex. sângelui: bilirubinemie
- Ex. radiologic: imagine triunghiulară omogenă cu vârful în hil şi baza la periferie.
- CT: precizează zona infarctizată
- CT cu contrast: este investigaţia ideală pentru tromb-emboliile pulmonare. Precizează
prezenţa trombului intraarterial, lungimea lui, gradul de stenoză arterială, prezenţa
trombilor multiplii, obstrucţii arteriale şi arteriolare prin trombi, etc. Este utilă pentru a
indica şi evoluţia sub tratament a trombozei arteriale pulmonare. În caz de trombi foarte
proximali (trunchiul arterei pulmonare, bifurcaţia arerei pulmonare, ramura dreaptă sau
stângă) sau cvasicomplet obstructivi, CT cu contrast indică faptul că situaţia reprezintă o
urgenţă, şi pacientul trebuie rezolvat rapid prin intervenţie chirurgicală cardio-vasculară.
-Scintigrafia pulmonară: zone de hipocaptare corespunzând infarctului.
- Angiografia: stop arterial pulmonar. Investigaţia este cu risc, motiv pentru care este
preferată CT cu contrast.

10. Care este cel mai important simptom in bolile cardiace si caracteristicile acestuia?

Simptomele funcţionale care dovedesc suferinţa cardio-vasculară sunt: dispneea,

fatigabilitatea şi astenia musculară, durerea, palpitaţiile, tulburări din partea aparatului
respirator, tulburări din partea aparatului digestiv, tulburări din partea aparatului excretor şi
tulburări ale sistemului nervos central.
A. DISPNEEA
Dispneea este cel mai important şi mai caracteristic simptom care atrage atenţia
asupra unei cardiopatii. Dispnea reprezintă simptomul care sugerează în cel mai pregnant
mod insuficienţa cardiacă stângă.
Dispneea cardiacă se produce prin 2 mecanisme principale:
- stază venoasă pulmonară - care induce tulburări ale schimburilor gazoase
pulmonare, cu hipoxemie şi acidoză, ducând la hiperexcitarea centrului respirator;
- prin acumularea de acid lactic muscular rezultat prin catabolismul anaerob al
musculaturii striate, ducând la astenie musculară în timpul eforturilor fizice mici.
Există 5 tipuri de dispnee cardiacă, enunţate în ordinea severităţii insuficienţei
cardiace:
a. Dispneea de efort
Are următoarele caractere:
- caracter progresiv: se agravează (apare la eforturi tot mai mici) într-un interval de
timp relativ scurt (săptămâni sau luni);
- se stadializează (la fel ca şi insuficienţa cardiacă stângă) în 4 clase funcţionale NYHA
("New York Heart Association" - stadializarea propusă de către "Asociaţia Cardiologilor din
New York"):
- clasa I: dispnee le eforturi fizice excesiv de mari (ex. alergarea a 50-100 m,
urcarea în fugă a 2-3 etaje)
- clasa a II-a: dispnee la eforturi fizice mari (bine suportate înainte)
- clasa a III-a: dispnee la eforturi fizice mici (de igienă personală- spălat, îmbrăcat)
- clasa a IV-a: dispnee în repaus.
- este de tip tahipnee superficială (atât inspiratorie cât şi expiratorie)
- se însoţeşte de fatigabilitate musculară.

b. Dispneea paroxistică nocturnă (astmul cardiac)

Apare brusc, noaptea. Se manifestă ca un atac scurt de dispnee cu tahipnee. Obligă
bolnavul la ortopnee. Durează câteva minute (rar o jumătate de oră) după care dispare şi
pacientul poate relua somnul în poziţie de decubit dorsal.
c. Dispneea de repaus cu ortopnee
Este forma evoluată a dispneei de efort, când dispneea apare la eforturi fizice tot mai
mici, pentru ca în final să apară şi în repaus. Dispneea este prezentă chiar în timp ce bolnavul
vorbeşte, obligându-l să-şi întrerupă frazele sau cuvintele pentru a respira (vorbeşte
sacadat).
Este tot de tip tahipnee inspiratorie-expiratorie.
Ortopneea presupune că bolnavul nu tolerează poziţia de decubit dorsal şi utilizează
mai multe perne pentru a-şi menţine toracele la un unghi de cca 45o.
d. Dispneea periodică de tip Cheyne-Stokes
Se întâlneşte la pacienţii cu insuficienţă cardiacă stângă care prezintă concomitent o
ateroscleroză cerebrală. Apare mai ales în timpul somnului.
e. Edemul pulmonar acut
Reprezintă forma cea mai gravă a dispneei: extremă, asfixiantă. Bolnavul este în
ortopnee obligatorie. Are aspect şocat: palid- cianotic, cu transpiraţii reci, anxios, agitat.
Tusea la început este seacă, apoi apare expectoraţia spumoasă, rozată, din ce în ce mai
abundentă. Fără intervenţei terapeutică, decesul survine în câteva minute, rar ore.

11.Care sunt examinarile paraclinice in bolile cardiace?

A. EXAMENUL RADIOLOGIC
Examenul radiologic al toracelui este una dintre metodele cele mai importante de
diagnostic ale bolilor cardiace.
Examenul radiologic al cordului cuprinde aceleaşi tehnici ca şi la examinarea
plămânului.
Radioscopia şi radiografia
Se efectuează în următoarele incidenţe:
 Postero-anterioară (PA) : este cea mai frecvent utilizată.
Conturul stâng superior este dat de butonul aortic; conturul mijlociu stâng este dat de
conul arterei pulmonare (porţiunea superioară) şi de atriul şi urechiuşa stângă (porţiunea
inferioară); conturul inferior stâng este dat de ventriculul stâng.
Conturul drept superior este reprezentat de vena cavă superioară şi eventual aorta
ascendentă; conturul inferior drept este dat de atriul drept.
 Latero-laterală: Conturul anterior este dat de ventriculul drept (inferior) şi conul
arterei pulmonare (mijlociu) şi aorta ascendentă (superior). Conturul posterior este dat de
ventriculul stâng (inferior) şi atriul stâng (superior - pentru vizualizarea lui mai bună se
foloseşte esofagografie baritată).
 Oblic anterior stâng (OAS) este preferată pentru vizualizarea mai bună a arcului
postero-inferior stâng care este deformat în măririle de VS.
 Oblic anterior drept (OAD) este mai rar utilizată, în cardiopatiile congenitale care
evoluează cu dilatări ale VD şi arterei pulmonare, care se proiectează retrosternal.
Pe radiografii se poate determina "indicele cardiotoracic" (raportul dintre diametrul
cordului şi diametrul toracelui; normal = 0,5).

B. EXAMENUL ELECTROCARDIOGRAFIC
Electrocardiografia (ECG) realizează înregistrarea grafică a curenţilor bioelectrici
(electrocardiogramă) produşi de miocard în timpul activităţii sale.
Este cea mai importantă şi mai utilizată investigaţie în bolile cardiace, indispensabilă în
tulburările de ritm sau conducere. Există mai multe tehnici electrocardiografice, care vor fi
prezentate sumar.

Electrocardiografia
Se realizează cu ajutorul a 10 electrozi plasaţi la nivelul: braţului drept, braţului
stâng, piciorului drept, piciorului stâng şi precordial (6 electrozi V1-6 în spaţiul V parasternal
drept, apoi stâng până la linia medio-axilară stângă).
Vor rezulta 12 derivaţii ECG:
 bipolare ale membrelor I, II, III
 unipolare ale mebrelor aVR, aVL, aVF
 unipolare precordiale V1-6 .
 Aspectul electrocadiogramei
Traseul electrocardiografic este format din:
 unda P (pozitivă) dată de depolarizarea atrială
 segmentul PQ (izoelectric) corespunde repolarizării atriale
 complexul QRS (format din unda Q negativă, unda R amplă pozitivă şi unda S
negativă) corespunde depolarizării micardului ventricular
 segmentul ST (izoelectric) corespunde fazei de repolarizare lentă ventriculară
 unda T (pozitivă) este dată de repolarizarea rapidă a ventriculilor.

Electrocardiografia de efort
Se înregistrează ECG (cel mai bine pe 12 canale) în timpul efortului fizic:
cicloergometru, covor rulant.
Intensitatea efortului este crescută la fiecare 2' cu 25 watt. La fiecare treaptă se
măsoară frecvenţa cardiacă, ritmul cardiac, TA şi se înregistrează ECG. Frecvenţa cardiacă se
creşte până la 85% din valoarea maximală (calculată după formula: 220-vârsta)
Testul se întrerupe în caz de: atingere a frecvenţei submaximale, dispnee, angină
pectorală, tulburări de ritm, TA peste 250/130mm Hg, modificări ECG.
Se consideră testul de efort pozitiv din punct de vedere coronarian dacă apare
subdenivelare ST orizontală sau descendentă de peste 0,2 mV, sau supradenivelare ST.
Sensibilitatea testului este de 80% în caz de afectare a 3 vase şi 50% în caz de
afectarea a unui singur vas coronarian. Poate apărea fals pozitivă: la femei, în HTA cu
hipertrofie ventriculară sau în caz de tratament digitalic.
ECG înregistrată continuu (Holter)
Se folosesc aparate portabile care înregistrează ECG continuu timp de 24 ore. Se
înregistrează pe bandă magnetică întreg traseul ECG, care este analizat computerizat şi se prezintă
aspectele patologice şi timpul când au fost înregistrate. Aparatele Holter sunt proiectate pentru
analiza segmentului ST, a aritmiilor sau a curbei tensionale.
Este importantă pentru depistarea episoadelor de angină pectorală tăcută, sau a
tulburărilor de ritm.

C. EXAMENUL ECHOCARDIOGRAFIC
Se folosesc mai multe tehnici echocardiografice:
a. Tehnica M-mode (time-motion)
Înregistrează structurile cardiace echogene în mişcare. Axa orizontală reprezintă
timpul, iar axa verticală secţiunile la nivelul ventriculului stâng şi drept. Se pot face apreciere
asupra următoarelor date:
- dimensiunea cavităţilor cardiace şi rădăcinii aortei
- diametrul pereţilor miocardici şi mişcarea lor în sistolă
- structura şi motilitatea valvelor cardiace
- existenţa lichidului pericardic.

b. Echografia bidimensională (2D-Echo)

Este o explorare în timp real ("real time scan") cu un generator rotativ de unde. Permite
o redare tridimensională a structurilor cardiace.
În comparaţie cu tehnica M-mode, furnizează informaţii suplimentare pentru
diagnosticul:
- valvulopatiilor
- protezelor valvulare
 - cardiopatiilor congenitale
- tulburărilor de kinetică în ischemia miocardică
- tumorilor cardiace
- trombilor intacardiaci, etc
c. Echocardiografia Doppler
Se efectuează cu fascicul pulsatil (high pulsed wave-hpw sau low pused wave -lpw)
sau continuu (continuous wave-cw). Furnizează informaţii asupra fluxului intracardiac
(direcţie, viteză), din care se calculează parametrii hemodinamici: presiuni, gradiente, debite,
direcţii de şunt, etc. Confirmă sau exclude diagnosticul de stenoză sau insuficienţă valvulară
şi procedează la o evaluare cantitativă a acestora: gradul de insuficienţă, gradientul unei
stenoze.
d. Echocardiografia transesofagiană
Este o echocardiografie bidimensională şi Doppler a inimii, cu emiţătorul de unde
situat în esofag, în imediata apropiere a atriului sau ventriculului stâng. Pacientul se
examinează pe nemâncate şi după o prealabilă sedare.
e. Echografia de contrast
Se utilizează o substanţă de contrast echografic (ex: granulat de galactoză -Echovist ).
Are avantajul unei mai bune vizualizări a inimii drepte şi în special a şunturilor DSA sau DSV.
f. Echocardiografia de efort
Este o explorare echografică simultană cu creşterea efortului inimii: prin ergometrie sau
prin administrarea de catecolamine. Avantaje: indică hipokinezia zonală din timpul efortului.

D. EXAMENUL FONOCARDIOGRAFIC
Este o metodă de obiectivizare a auscultaţiei inimii. Se înregistrează concomitent
traseul ECG pentru localizarea exactă a elementelor fonocardiografice. Se poate înregistra
concomitent şi curba pulsului carotidian şi apexocardiograma.
Suflurile de intensitate joasă sau înaltă se înregistrează cu ajutorul filtrelor.
Suflurile se localizează mai exact în timpul revoluţiei cardiace decât la auscultaţie
(exemplu: în proto-, mezo- sau telesistolă). De asemenea dedublările de zgomote sunt mai
bine sesizate pe fonocardiogramă.
Totuşi, urechea umană antrenată este mai sensibilă decât un microfon, în special
pentru percepţia suflurilor diastolice sau zgomotelor suplimentare.

E.SCINTIGRAFIA MIOCARDICĂ
Cardiologia nucleară detectează şi cuantifică radiaţiile ce emană de la structuri cardiace
cu ajutorul unui detector de radiaţii plasat în exterior. Se utilizează 201Taliu care este preluat
numai de celulele miocardice suficient perfuzate. Scintigrafia se efectuează înainte şi după
efort, sau echivalente ale efortului (testul cu Dipiridamol).
Indicaţii: - în boala coronariană pentru evidenţierea zonei miocardice ischemiate
- pentru aprecierea eficienţei angioplastiei sau by-pass-ului aoarto-
coronarian
- pentru aprecierea performanţei cardiace: FE, volume cardiace, debit
cardiac
 F.CATETERISMUL CARDIAC
Cateterismul cardiac constă în introducerea unor sonde în interiorul cavităţilor
cardiace. Calea de intrare a sondei este o venă periferică (cataterism drept) sau arteră
periferică (cateterism stâng).

G.CORONAROGRAFIA
Coronarografia reprezintă vizualizarea radiologică a aspectului arterelor coronare
cu ajutorul unei substanţe de contrast. Această substanţă de contrast se injectează
separat în artera coronară stângă (cu ajutorul unui cateter special de a. coronară stângă)
şi apoi în artera coronară dreaptă (de asemenea cu ajutorul unui cateter special destinat
a. coronare drepte).
La injectare a în a. coronară stg se vizualizează: trunchiul a. coronare stg, a.
descendentă anterioară cu ramurile ei (aa. septale şi a. diagonală), şi artera circumflexă
(cu ramura a. obtuză marginală).
La injectarea în a. coronară dreaptă se vizualizează această arteră cu ramurile ei:
a. conului a. pulmonare, a. nodului sinusal, a. acută marginală.
De obicei se fac mai multe injectări din diferite incidenţe, spre a vizualiza cât mai
precis toare arborizaţiile arterelor coronare. Avem astfel injectări craniene, caudale,
oblice anterior stângi, oblice anterior drepte, latero-laterale.

H .STUDIUL ELECTROFIZIOLOGIC
Studiul electrofiziologic constă în introducerea de catetere la diferite nivele de
activitate electrică cardiacă şi recoltarea de potenţiale locale, precum şi
electrostimularea în scopul iniţierii sau opririi diferitelor aritmii.

I. REZONANŢA MAGNETICĂ NUCLEARĂ (RMN)

La baza RMN stă proprietatea unor nuclei numită “momentul angular de spin” care
este considerată ca un rezultat al mişcării rotaţionale a nuceleului în jurul axei sale. Există în
corp numeroşi atomi ai căror nuclei se comportă ca o minusculă bară magnetică când sunt
supuşi acţiunii unui câmp magnetic extern. Se utilizează 2 tehnici de vizualizare prin RMN:
cea bazată pe ecoul de spin utilizată pentru a vizualiza mai ales structuri anatomice şi cea
bazată pe cinerezonanţă magnetică pentru imagini funcţionale.

J. ANGIO-CT CORONARIAN (CORONAROGRAFIE NON-INVAZIVĂ)

Un diagnostic precoce, cu costuri cât mai mici, şi cu riscuri minime în bolile
cardiovasculare a condus la dezvoltarea atât a tehnicilor de examinare imagistică, căt şi a
aparaturii medicale, punându-se accent în ultima perioadă pe examinarea Computer
Tomografică, şi pe Rezonanţa Magnetică cardiacă.

K. ANGIO-RMN
Există o variantă de rezonanţă magnetică numită Angio-RMN, specializată pe
investigarea vaselor de sânge şi circulaţiei. Este utilă în depistarea trombozelor, anevrismelor
şi altor afecţiuni vasculare. Metoda poate depista afecţiuni ale venelor sau ale arterelor
precum: anevrisme vasculare, tromb la nivel vascular sau ruptura parţială a peretelui
vascular. Furnizează informaţii privind fluxul sanguin.

L. BIOPSIA MIOCARDICĂ
 Biopsia miocardiacă (sau biopsia cardiacă) reprezintă o procedură medicală care
constă în folosirea unui bioptom (cateter special prevăzut cu un mecanism de prindere la
capăt) pentru prelevarea de fragmente de muşchi cardiac în vederea examenului
histopatologic. Biopsia miocardică este folosită pentru: - a evalua sau confirma prezenţa unui
rejet după transplant cardiac - diagnosticarea miocarditei - stabilirea etiologiei unei
cardiomiopatii dilatative sau restrictive - diagnosticul histopatologic al unei tumori cardiace.

12.Care sunt sindroamele cardiace?

A. SINDROAME VALVULARE
1. STENOZA MITRALĂ - Tulburări hemodinamice apar la o reducere a suprafeţei de sub 2,5
cm2: creşte presiunea în atriul stâng (care se dilată) şi capilarul pulmonar. Apare staza
pulmonară (semn de insuficienţă cardiacă stângă - de fapt numai insuficienţă atrială stângă,
pentru că ventriculul stâng, protejat de către valva mitrală stenozată, este normal), apoi
hipertensiunea arterială pulmonară, care duce la hipertrofia VD şi dilatarea VD (inclusiv
insuficienţă cardiacă dreaptă).
2. INSUFICIENŢA MITRALĂ-Tulburările hemodinamice se datoresc volumului de
regurgitare dinspre VS spre AS. Cu cât acest volum este mai mare, cu atât creşte presiunea
sistolică în atriul stâng (care se dilată mult) şi în capilarul pulmonar (staza pulmonară). Creşte
totodată şi debitul bătaie al VS care trebuie să asigure atât debitul anterograd aortic cât şi
volumul de sânge pendulant între VS şi AS. Prin urmare VS se dilată şi se hipertrofiază.
Hipertensiunea arterială pulmonară, hipertrofia şi dilatarea VD sunt mai puţin exprimate
decât în cazul stenozei mitrale.
3. STENOZA AORTICĂ-Reducerea orificiului aortic determină apariţia unui gradient de
presiune sistolic între VS şi aortă (AO). La stenoze severe acest gradient poate ajunge la
valori de 100 mmHg. Creşte presiunea în VS care se hipertrofiază, dar umplerea lui rămâne
deficitară prin afectarea relaxării diastolice. Presiunea în aortă este mică, ceea de duce la un
debit scăzut coronarian (ischemie miocardică) sau cerebral (sincope). Cu timpul se dezvoltă
insuficienţa cardiacă stângă.
4. INSUFICIENŢA AORTICĂ- Închiderea incompletă a orificiului aortic determină apariţia
unei regurgitări diastolice între aortă şi VS, care poate atinge sau chiar depăşi 50% din
debitul bătaie. Volumul de regurgitare supraîncarcă VS, care se va dilata. Când capacitatea
de dilatare este depăşită, apare insuficienţa ventriculară stângă.
5. STENOZA TRICUSPIDĂ-strâmtarea orificiului tricuspidian sub 3 cm2. Apare creşterea
presiunii în atriul drept (AD), care se dilată. Cu timpul se dezvoltă hipertensiune în teritoriul
venelor cave (hepatomegalie, ascită, jugulare turgescente).
6. INSUFICIENŢA TRICUSPIDĂ-Incompetenţa orificiului tricuspidian în sistolă. Apare
regurgitarea dinspre VD spre AD (ambele se vor dilata). Cu timpul se dezvoltă hipertensiune
în teritoriul venelor cave (hepatomegalie, ascită, jugulare turgescente).
7. STENOZA PULMONARĂ -Obstacol în calea de ejecţie a VD. Poate fi: valvulară
(reducerea orificiului valvular sub 3 cm2), supravalvulară sau subvalvulară (infundibulară).
Este de obicei congenitală. Apare gradientul sistolic VD-artera pulmonară (AP). VD se
hipertrofiază şi cu timpul devine insuficient.
8. INSUFICIENŢA PULMONARĂ- Este foarte rară şi apare în special în hipertensiunile
pulmonare cu dilatare mare a AP şi inelului valvular. Semnul clinic cel mai caracteristic este
suflul diastolic (mezodiastolic după IIP) la focarul pulmonarei, care se accentuează la
inspiraţie. Zgomotul II este accentuat şi dedublat la focarul pulmonarei (semn de HTP).
13. Ce se intelege prin sindromul miocardic?

Prin sindrom miocardic se înţelege totalitatea simptomelor şi semnelor care relevă

afectarea primară a miocardului.
De obicei afectarea miocarului este difuză şi cuprinde ventriculul stâng şi drept.
Consecinţa obligatorie a afectării miocardului este insuficienţa cardiacă.
Există numeroase cauze ale sindromului miocardic, dar cele mai importante sunt:
- miocarditele: acute sau cronice
- miocardiopatii dismetabolice: în boli endocrine, în tulburări electrolitice, în
disproteinemii, în carenţe vitaminice, în etilism cronic
- miocardiopatii în colagenoze sau leucoze.

Sindromul miocardic cuprinde 3 categorii mari de simptome şi semne:

1. Simtome şi semne de insuficienţă cardiacă
La început insuficienţă cardiacă stângă, apoi insuficienţă cardiacă globală.
2. Simtome şi semne de mărire a inimii
- Clinic: deplasarea şocului apexian, pulsaţii epigastrice
- Radiologic: mărirea VS sau VD, pulsaţii superficiale ("aspect miopatic")
- ECG: hipertrofie ventriculară dreaptă sau stângă
- Echocardiografic: dilatare sau hipertrofie ventriculară, dilatare atrială.
3. Tulburări de ritm sau conducere
Practic se poate întâlni orice tulburare de ritm sau conducere, dar mai sugestive sunt:
tahicardia sinusală în repaus neexplicată în alt mod, extrasistole ventriculare frecvente,
tahicardii paroxistice, fibrilaţie sau flutter atrial, bloc AV gr I, II sau III.
Pe lângă acestea se mai pot întâlni unele 2 categorii de semne:
4. Semne frecvente, dar nesemnificative
- diminuarea zgomotului I
- sufluri sistolice
5. Semne rare, dar foarte semnificative (patognomonice)
- ritm de galop
- puls alternant ( semn sigur al unei leziuni miocardice severe)
Forme clinice ale sindromului miocardic
1. Cardiomiopatii dilatative: predomină dilataţia şi insuficienţa cardiacă
2. Cardiomiopatii hipertrofice: care sunt de 2 feluri
- difuze, neobstructive: cea mai frecventă este cardiopatia hipertensivă
- segmentare, obstructive: au fost prezentate la "stenoza aortică subvalvulară"
3. Restrictive:
-endocardice (endocardita fibroplastică Loffler)
- miocardice prin infiltraţie (amiloidoza, hemocromatoza)
Clinic sunt foarte asemănătoare pericarditei constrictive.

14. Care sunt manifestarile afectiunilor cordului pulmonar?

Cordul pulmonar presupune coexistenţa a 2 afecţiuni: respiratorie iniţială, care

determină hipertrofie, dilataţie şi insuficienţă cardiacă dreaptă. Poate fi acut sau cronic .
1. CORDUL PULMONAR ACUT
 Cordul pulmonar acut constituie reacţia cardio-circulatorie consecutivă emboliei
pulmonare. De obicei afecţiunea este foarte severă şi prin complicaţiie grave (şoc,
insuficienţă cardiacă acută, tulburări grave de ritm, insuficienţă coronariană acută, etc.) duce
adesea la deces.
Embolia pulmonară poate proveni din tromboflebitele venelor periferice sau din trombi
formaţi în inima dreaptă.
Simtome subiective
- Durerea toracică.
- Dispnee cu tahipnee, hiperpnee şi ortopnee
- Hemoptizie
- Alte simptome: anxietate (frica de moarte), slăbiciune generală.
Semne obiective
- Inspecţie: semne ale şocului: paloare, cianoză discretă, transpiraţii reci, extremităţi
reci, puls tahicardic, slab, TA scăzută până la colaps.
- Palpare: pulsaţii epigastrice
- Auscultaţie:
- Zgomote cardiace tahicardice
- uneori suflu sistolic la focarul pulmonarei
- Alte semne:
- semnele fizice ale infarctului pulmonar
- semne de insuficienţă cardiacă dreaptă (se instalează în câteva ore):
jugulare turgescente, hepatomegalie, oligurie.
Examinări paraclinice
- În sânge: cresc VSH, leucocitele, LDH, bilirubina.
- ECG:
- rotaţie orară: S1 -Q3
- "ischemie-leziune acută" (ST supradenivelat; T negativ) în derivaţiile.
- Echocardiografia: mărirea VD; reducerea până la imobilitate a contracţiei VD.
- Examenul radiologic: imaginea de infarct pulmonar; dilatarea arterei pulmonare.
- Cateterism cardiac: creşterea presiunii în VD, AP (având un grad de risc, este înlocuită
cu CT).
- Tomografia computerizată (CT) cu contrast: este metoda ideală (“gold standard”)
pentru diagnosticul morfologic şi funcţional al al tromborezei pulmonare. Evidenţiază (ca
lacune intravasculare ) trombii arteriali pulmonari, localizarea lor, gradul de stenoză, perfuzia
vasculară distal de tromboză. Indică prin, structura trombului, vechimea lui, precum şi
extinderea lui. Oferă date precise asupra ţesutului pulmonar infarctizat.
2. CORDUL PULMONAR CRONIC
Cordul pulmonar cronic se datoreşte unei afecţiuni respiratorii cronice obstructive
(bronşită, emfizem, astm bronşic) sau restrictive, care determină insuficienţă respiratorie
cronică, urmată de hipertensiune pulmonară. Reacţia cordului drept este de hipertrofie, apoi
dilataţie, iar în final de insuficienţă cardiacă dreaptă. Evoluţia este cronică de zeci de ani.
Cele mai importante manifestări sunt:
a. Afecţiunea respiratorie cronică cauzală
b. Insuficienţa respiratorie cronică
- dispnee, astenie
- cianoză generalizată
- hipocratism digital
 - poliglobulie, VSH scăzut.
- probe funcţionale respiratorii: disfuncţie respiratorie obstructivă, restrictivă sau
mixtă.
- gazele sanghine: scade p parţială a O2 şi saturaţia în O2 a hemoglobinei; creşte p
parţială a CO2 .
c. Hipertensiunea pulmonară
- zgomotul II accentuat şi dedublat la pulmonară
- Ex. radiologic: dilatarea arcului arterei pulmonare şi ramurilor sale din hil, cu pulsaţii
ample la aceste nivele; hipertransparenţă la periferie.
- Cateterismul inimii drepte: creşte p în AP şi la nivelul capilarului pulmonar.
d. Mărirea inimii drepte
- pulsaţii epigastrice
- radiologic: mărirea VD în incidenţa LL.
- ECG: P pulmonar; ax QRS la dreapta, rotaţie orară.
- Echocardiografic: hipertrofie şi eventual dilataţie a VD.
e. Insuficienţa cardiacă dreaptă

15. Care este semiologia bolilor arteriale?

A. SIMPTOME SUBIECTIVE ÎN BOLILE ARTERIALE

1. DUREREA
Durerea este simptomul principal în bolile arteriale.
a. Durerea intermitentă
Se mai numeşte "claudicaţie", pentru durerea determinată de suferinţa ischemică
arterială existând termenul consacrat de "claudicaţie intermitentă". Are următoarele
caractere:
- apare în timpul efortului (mers, efort izometric, etc)
- este afectată musculatura ischemiată (în aval de ocluzie)
- are caracter de crampă, strângere
- durează atât cât ţine efortul şi dispare repede la repaus (1-l0 minute)
- reapare în condiţii similare.
Apare în cazuri de arteriopatii cronice ocluzive: ateroscleroză, trombangeită obliterantă,
arteriopatie diabetică.
b. Durere intermitentă dependentă de temperatură
- La frig: În sindromul Raynaud apare durere la expunerea la rece. Durerea este ascuţită,
violentă şi cedează la încălzirea extremităţii.
- La căldură: În eritromelalgie (afecţiune de etiologie neprecizată, caracterizată prin roşeaţă,
edem, HTA şi policitemie), durerea apare în crize dacă temperatura mediului ambiant depăşeşte
36oC; este violentă, atroce, dar se limitează la extremităţi.
c. Durerea permanentă
Este durerea care durează tot timpul şi nu este influenţată de efort.
Se poate întâlni în: arteriopatii cronice obliterante stadiul III şi IV, ischemia arterială
acută, neuropatia ischemică (afectarea ischemică a nervilor senzitivi).

2. PARESTEZIA
Se manifestă prin: amorţeli, furnicături, senzaţia de răceală la nivelul extremităţilor.
 Se întâlneşte în toate afecţiunile care prezintă ischemie periferică acută şi cronică. În
arteriopatia diabetică este un simptom obligatoriu şi foarte important, întrucât de obicei
aceşti pacienţi nu prezintă durere.

2. EXAMENUL OBIECTIV AL ARTERELOR

1. INSPECŢIA
a. Modificări de culoare ale tegumentelor
- Paloarea:
- în obstrucţiile arteriale acute apare paloare accentuată, urmată de cianoză şi
răcirea tegumentelor
- în ischemia periferică cronică: paloarea apare doar în timpul efortului, când
tegumentele se încălzesc
- Cianoza: apare în
- obstrucţiile arteriale acute: cianoză progresivă
- sindromul Raynaud: după emoţii sau expunere la rece; dispare după încetarea
crizei.
- Eritroza: culoarea roşie a tegumentelor. Poate apărea în:
- ischemia periferică cronică: eritroză declivă, sau datorită unui proces
inflamator local.
- eritromelalgie.
- Tegumentele marmorate: cianoză în pete, pe fond de paloare ("ca marmora"). Se
întâlneşte la femei tinere ("livedo reticularis") sau în unele colagenoze cu crioglobulinemie.
Se însoţeşte de răceala tegumentelor şi transpiraţii.
b. Tulburări trofice
- Piele uscată, cu dispariţia pilozităţii şi deformări unghiale: în ischemiile periferice
cronice.
- Ulceraţii: apar la nivelul unor plăgi uşoare sau la un contact prelungit cu plan dur (ex. la
călcâi). Survin în arteriopatia diabetică (sunt nedureroase) sau ateroscleroză obliterantă
- Gangrene: reprezintă stadiul final al bolilor arteriale cronice ocluzive. Apar trepatat,
începând printr-o ulceraţie şi apoi cuprind mai multe degete şi se extind pe picior. Pot fi
uscate sau umede. Se întâlnesc cel mai frecvent în: trombangeita obliterantă, ateroscleroza
obliterantă şi sindromul Raynaud (simetric, la nivelul pulpei degetelor).
c. Pulsaţii arteriale
Se întâlnesc în ateroscleroză sau insuficienţă aortică, când arterele periferice pulsează
amplu ("dans arterial"). În anevrismul aortei, se observă pulsaţii la nivelul furculiţei sternale
sau parasternal.

2. PALPAREA
a. Palparea pulsului arterial
Pulsul arterial este o undă propagată prin peretele arborelui vascular care este generată
de expansiunea sistolică a peretelui aortic în urma sistolei ventriculare. Pulsul depinde de:
debitul sitolic, rigiditatea pereţilor arteriali şi viteza circulaţiei sanghine arteriale.

Tehnica palpării pulsului arterial

 Locul de elecţie obişnuit al pulsului: artera radială.
-Pulsul se palpează de preferat simultan, simetric la ambele mâini
 - Se palpează a. radială cu 3 degete: index, mijlociu şi inelar
- Se exercită o uşoară presiune pe planul osos.
 Alte teritorii de palpare a pulsului arterial
- a. carotidă: anterior de m. sternocleidomastoidian
- a. axilară: în vârful axilei
- a. brahială: pe faţa internă a braţului
- a. ulnară: în dreptul apofizei ulnare a antebraţului
- a. femurală: deasupra ligamentului inghinal
- a. poplitee: în fosa poplitee (de preferat cu piciorul flectat)
- a. tibială posterioară: posterior de maleola internă
- a. dorsală a piciorului (pedioasă): în dreptul primului spaţiu interdigital.
- aorta abdominală: supraombilical (pacientul în decubit dorsal).
În situaţii de şoc, când datorită TA foarte scăzute nu se percepe pulsul radial, se caută
pulsul femural (care uneori poate fi şi el absent), dar mai ales pulsul carotidian (care este
prezent întotdeauna).

Calităţile pulsului
1. Amplitudinea: gradul expansiunii peretelui arterial
- Creşterea amplitudinii: puls înalt (altus) - debit cardiac crescut
- Scăderea amplitudinii: puls mic (parvus) - debit cardiac scăzut
2. Celeritatea: viteza de ascensiune a curbei pulsului
- Creşterea celerităţii: puls săltăreţ (celer et altus): insuficienţa aortică, PCA,
sindroame cardiace hieprkinetice
- Scăderea celerităţii: slab (puls tardus et parvus): stenoză aortică, insuficienţă
cardiacă cu debit cardiac scăzut
3. Depresibilitatea: presiunea cu care se apasă artera pentru a dispărea pulsul.
- Creşte: puls dur – HTA
- Scade: puls depresibil, moale - hipotensiune, colaps.
4. Frecvenţa: numărul pulsaţiilor pe minut
- Creşte: tahicardie (peste 100/min)
- Scade: bradicardie (sub 60/min)
5. Ritmicitatea: regularittea undelor de puls
- Ritmic
- Aritmic:extrasistole, fibrilaţie atrială, flutter atrial, aritmie atrială haotică
6. Egalitatea: constanţa amplitudinii undelor de puls.
- Puls egal
- Puls inegal: - diastola scurtă (după extrasistole sau în fibrilaţie) este urmată de
o undă slabă de puls;
- puls alternant (ritmic, dar bătăi mai mici alternează cu bătăi mai puternice),
- puls paradoxal (scade amplitudinea pulsului în inspiraţie)

b. Modificări locale ale temperaturii cutanate

Temperatura cutanată locală depinde de temperatura corpului, dar şi de debitul
sanghin local. Starea circulaţiei tegumentelor nu este un indice fidel al stării circulatorii a
membrului respectiv. Tegumente reci la mâini sau la picioare pot fi prezente la persoane
care au o circulaţie foarte bună în membrele respective.
 3. AUSCULTAŢIA ARTERELOR
Arterele periferice normale, asupra cărora nu se exercită nici o presiune cu
stetoscopul nu prezintă sufluri.
- suflu sistolic arterial se percepe în caz de: stenoză arterială sau anevrism arterial.
- sulfu continuu sistolo-diastolic se întâlneşte în caz de: fistule arterio-venoase sau
anevrisme arteriale foarte largi.

4. DETERMINAREA TENSIUNII ARTERIALE

Tehnica măsurării tensiunii arteriale
Tensiunea arterială (TA) se determină în stare de repaus, în clinostatism (uneori şi în
ortostatism când bănuim oscilaţii ale TA cu poziţia; se permite o diferenţă de 10 mmHg), în
diferite momente ale zilei (când bănuim o HTA labilă) şi la ambele braţe (se admite o
diferenţă fiziologică de 5 mm Hg între braţe). De obicei se procedează la 2-3 determinări
succesive. Se notează valoarea cea mai mică înregistrată (prima determinare este socotită
"accidental" mai mare, intervenind stressul emoţional).
Există 2 metode de determinare a TA:
- metoda auscultatorică: TA sistolică reprezintă valoarea când apare primul zgomot,
iar TA diastolică valoarea când zgomotele dispar complet.
- metoda palpatorie: se palpează pulsul radial concomitent cu umflarea manşonului.
TA sistolică reprezintă valoarea la care apare prima undă de puls radial.

Valorile normaleale TA (după Organizaţia Mondială a Sănătăţii)

TA sistolică TA diastolică
- valori normale sub 140 mmHg sub 90 mmHg
- valori neconcludente ("HTA de graniţă") 140-159 mmHg 90-94 mmHg
- valori hipertensive 160 mmHg 95 mmHg
- valori hipotensive 100 mmHg 60 mmHg
La persoane în etate se acceptă ca normală adăugarea de l mmHg la valoarea sistolică
pentru fiecare an de vârstă peste 60 de ani.
Exemplu: la vârsta de 80 de ani se acceptă ca normală valoarea TA sistolice de
160+20=180 mmHg.

16. Care sunt simptomele bolilor digestive?

Simptomele funcţionale digestive cele mai frecvente sunt: durerea abdominală,

greţurile şi vărsăturile, pirozisul, durerea esofagiană şi disfagia, hemoragia digestivă,
simptomele gazoase, diareea, constipaţia, anorexia.

A. DUREREA ABDOMINALĂ
Durerea abdominală este cel mai important simptom digestiv. Există 2 modalităţi de
clasificare a durerilor abdominale:
- după origine: viscerală, metabolică, neurogenă.
- după debut: durere acută şi cronică

1. D u r e r i v i s c e r a l e
a. Dureri abdominale Din punct de vedere al caracterului durerii cât şi al patogeniei, se
descriu 5 forme de dureri abdominale: dureri prin tulburări funcţionale ale organelor
cavitare, dureri în procesele inflamatorii peritoneale, dureri în accidentele vasculare
abdominale, dureri în rupturile de organe şi dureri în distensia capsulei fibroase a organelor
abdominale.
 Dureri prin tulburări funcţionale ale organelor cavitare -Este categoria cea mai frecventă
şi mai importantă. Sunt date de obstrucţii, spasme, inflamaţii, ulceraţii la nivelul
organelor cavitare: stomac, intestine, căi biliare, canal pancreatic, ureter. Tipic pentru
aceste dureri este "colica" (produsă de contracţiile musculaturii netede)
 Dureri în procesele inflamatorii peritoneale- Sunt date de iritaţii peritoneale de natură chimică
(suc gastric, intestinal, pancreatic, urină, bilă, etc) sau bacteriană (infecţii de la organe genitale,
intestin, abcese, etc.).
 Dureri în accidentele vasculare abdominale -Cele mai frecvente accidente vasculare adominale
sunt trombozele şi emboliile arteriale (uneori şi venoase).
 Dureri în rupturile de organe necavitare -Posttraumatic pot apărea rupturi de ficat, splină,
pancreas, rinichi. În aceste condiţii apar dureri

Cauze mai rare de dureri abdominale acute (10% din cazuri): hernii incarcerate, colică renală,
infact intestino-mezenteric, chiste ovariene rupte sau torsionate, sarcina extrauterină ruptă,
ruptură esofagiană.

b. Dureri extraabdominale
Uneori durerile toracice iradiază în abdomen: pneumonia acută, infarctul miocardic.
Aceste dureri nu se accentuează la palparea abdomenului.

2.D u r e r e a m e t a b o l i c ă
Pot apărea dureri abdominale în unele afecţiuni metabolice: uremie, porfiria acută,
acidoza metabolică, purpura vasculară Shõnlein-Henoch. Aceste dureri pot fi colicative, dar
nu se însoţesc niciodată de apărare musculară.
3.D u r e r e a n e u r o g e n ă
Unele boli neurogene pot determina apariţia de dureri abdominale: după accidente
vasculare cerebrale, nevralgii ale nervilor abdominali, tabes dorsal, nevroze. Aceste dureri au
localizare şi sensibilitate la palpare variabilă, nu prezintă semne obiective digestive şi apar de
obicei la persoane nevrotice.

B. GREŢURILE ŞI VĂRSĂTURILE
Greţurile şi vărsăturile pot apărea independent una de alta, da, de obicei, în afecţiunile
digestive ele survin asociate. Cele mai frecvente afecţiuni care se însoţesc de greţuri şi
vărsături sunt:
a. Digestive
- urgenţe abdominale: peritonite, ocluzie intestinală, pancreatită acută, colesictită
acută.
- boli digestive acute: gastrita erozivă acută, gastroenterocolite acute
- boli digestive cronice: ulcer gastro-duodenal, stenoză pilorică, stenoza intestinului
gros.
b. Extradigestive
- sarcină: în primele 3 luni
 - afecţiuni neurologice: hipertensiune intracraniană, sindroame meningiene, migrenă,
sindroame vestibulare, beţie alcoolică
- boli metabolice: acidoza diabetică, uremie, hiperhidratare celulară
- alt afecţiuni: boli infecţioase acute, nevroze, isterii.

C. PIROZISUL
Este o senzaţie de arsură retrosternală, care ia naştere subxifoidian şi iradiază în sus, spre
gât. Poate apărea la populaţia sănătoasă, mai ales după mese copioase, consum de alcool,
grăsimi, etc. Este falsă impresia că se datorează numai hiperacidităţii gastrice, întrucât poate
apărea şi în boli însoţite de hipo-sau anaciditate. Cele mai frecvente cauze de pirozis sunt:
esofagita de reflux, hernia hiatală, ulcerul gastric şi duodenal, cancerul gastric cu obstrucţie
pilorică, cancerul cardiei.

D.DISFAGIA ŞI DUREREA ESOFAGIANĂ

Disfagia înseamnă înghiţire (deglutiţie) dificilă şi constă în încetinirea sau oprirea bolului
alimentar pe traiectul esofagian. Este simptomul cel mai frecvent al bolilor esofagiene. Spre
deosebire de dificultatea de a ingera alimente (legată de o salivaţie redusă, de o pareză a limbii, sau
de afecţiuni bucale sau faringiene), disfagia este însoţită de senzaţia dureroasă a opririi alimentelor la
un nivel pe care bolnavul îl poate indica precis
E.HEMORAGIA DIGESTIVĂ
Hemoragia digestivă se manifestă ca hematemeză sau melenă (hemoragii exteriorizate)
sau sindrom anemic (hemoragii oculte). Este una dintre marile urgenţe digestive.
Cauzele hemoragiilor digestive superioare sunt:
a. Cauze frecvente:
1. Ulcerul gastro-duodenal
2. Gastritele erozive
3. Varicele esofagiene rupte (pe fondul cirozei hepatice)
4. Cancerul gastric.
Acestea împreună totalizează 98% din hemoragiile digestive superioare.
b. Cauze rare: sindromul Mallory-Weiss (ruptura traumatică a mucoasei
cardioesofagiene), tumori benigne, hemangioame, traumatisme, corpi străini, etc.
Cauzele hemoragiilor digestive inferioare sunt:
a. Cauze frecvente: 1. Hemoroizii
2. Cancerul rectal sau colonic
3. Rectocolita ulcero-hemoragică
4. Fisuri anale
5. Diverticuloză
6. Polipi
b. Cauze rare: ileita terminală, colitele, ano-rectite, malformaţii vasculare.
F. SIMPTOME GAZOASE
Excesul de gaze reprezintă una dintre cele mai frecvente acuze digestive. Anumite
simptome digestive sunt atribuite producerii de gaze: balonările, borborismele, eructaţiile
(trecerea gazelor din stomac prin esofag în cavitatea bucală), flatulenţa (pasajul de gaze prin
rect), crampele abdominale.

G. ANOREXIA
Anorexia este un simptom care constă în pierderea senzaţiei de foame şi a
apetitului. Anorexia trebuie diferenţiată de "aportul alimentar redus" care are cauze
voluntare (cură de slăbire, tulburări de masticaţie şi deglutiţie) şi involuntare (infirmitate,
pauperitate). Consecinţa principală a anorexiei este scăderea în greutate, urmată de un
sindrom de denutriţie (deficit de aminoacizi esenţiali, lipide, glucide, oligoelemente,
vitamine) cu repercursiuni severe metabolice, hormonale şi diselectrolitice. Consecinţele
clinice ale anorexiei sunt: hipoproteinemie, hipoalbuminemie, scăderea presiunii coloid-
osmotice a plasmei, hipoglicemie, hiperpotasemie, anemie hipocromă şi microcitară,
leucopenie, deficit imunologic.

H. DIAREEA
Diareea se defineşte prin scăderea consistenţei scaunului şi creşterea numărului de
evacuări (peste 3 pe zi), fără a fi obligatorie prezenţa concomitentă a ambelor caracteristici.
Datorită tranzitului accelerat, apa nu este absorbită, scaunele devin moi şi de volum mai
crescut.
O diaree temporară se datoreşte în general unor greşeli alimentare şi numeroaselor
intoxicaţii (mai ales datorită alterării bacteriene a alimentaţiei). Se poate produce şi prin
accelerarea de origine nervoasă a tranzitului (emoţii).
Diareea permanentă este urmarea unor boli organice gastrice, intestinale,
pancreatice, hepato-biliare sau unor infecţii bacteriene specifice tubului digestiv.

I. CONSTIPAŢIA
Constipaţia se defineşte prin scaune rare, în cantitate redusă şi de consistenţă
crescută. La aceasta se adaugă încă 2 simptome: dificultatea defecaţiei şi senzaţia evacuării
incomplete.
Marea majoritate a populaţiei (95%) consumă o dietă predominent uscată şi are cel
puţin 3 scaune pe săptămână. În situaţii de excepţie, chiar eliminarea a mai puţin de 3
scaune pe săptămână, dacă nu este însoţită de disconformt sau de dificultatea evacuării,
poate fi considerată normală.
Invers, dacă o persoană are scaune zilnice, dar acestea sunt dure şi uscate, se
consideră că suferă de constipaţie. Constipaţia poate fi consecinţa unei progresii prea lente a
bolului fecal în intestin ("constiaţie de transport"), sau a unei perturbări de evacuare
("constipaţie de evacuare").
Cea mai severă constipaţie se datoreşte unui obstacol mecanic (stenoze, tumori),
care detemină obstrucţii complete (nu trec nici materiile fecale şi nici gazele) sau
incomplete.

17. Care sunt explorarile paraclinice principale in bolile digestive?

A. EXPLORAREA ESOFAGULUI
1. MANOMETRIA ESOFAGIANĂ
2. pH-METRIA ESOFAGIANĂ
3. EXAMENUL RADIOLOGIC
4. ESOFAGOSCOPIA

B. EXPLORAREA STOMACULUI ŞI DUODENULUI

1. TUBAJUL GASTRIC SAU DUODENAL
2. EXAMENUL RADIOLOGIC
3. GASTROSCOPIA
C. EXPLORAREA PANCREASULUI
a. Dozarea enzimelor
b. Teste de stimulare hormonală
c. Ex. radiologic abdominal
d. Echografia abdominală
e. Tomografia computerizată
f. Rezonanţa magnetică nucleară
g. Puncţia-biopsie percutană
h. Colangio--pancreatografia endoscopică retrogradă (CPER)
i. Colangiografia percutană transhepatică (CPT)
j. Angiografia

D. EXPLORAREA INTESTINULUI
1. TESTE FUNCŢIONALE INTESTINALE
a. Proba de digestie a scaunului
b. Testul respirator pentru H2
c. Testul cu D-xiloză
d. Testul de toleranţă la lactoză
e. Testul respirator cu glicocolat
f. Testul Shilling
g. Determinarea exudaţiei proteice intestinale prin dozarea 1 -antitripsinei 1 -
antitripsina

2. TESTE BACTERIOLOGICE INTESTINALE: COPROCULTURA

3. EXPLORAREA RADIOLOGICĂ
a. Radiografia abdominală pe gol
b. Radiografia baritată a intestinului subţire
c. Irigografia colonului
4. EXPLORAREA ENDOSCOPICĂ
a. Colonoscopia
b. Rectoscopia
c. Gastroscopia şi biopsia de mucoasă duodenală
5. EXPLORAREA ANGIOGRAFICĂ

E. EXPLORAREA FICATULUI
1. EXPLORAREA FUNCŢIONALĂ
 sindromul bilio-excretor
 sindrom de hepatocitoliză
 sindrom hepatopriv
 sindrom de hiperreactivitate mezenchimală
2. EXPLORAREA IMUNOLOGICĂ
a. Markerii virali
b. Imunoglobuline serice
c. Complementul seric şi complexele imune circulante
d. Autoanticorpi
3. EXPLOARAREA IMAGISTICĂ
a. Echografia
b. Tomografia computerizată (CT)
 c. Rezonanţa magnetică nuleară (RMN)
d. Angiografia hepatică -
4. EXPLORAREA RADIOIZOTOPICĂ
5. EXPLORAREA LAPAROSCOPICĂ
6. PUNCŢIA-BIOPSIE HEPATICĂ

F. EXPLORAREA CĂILOR BILIARE

a. Tubajul duodenal
b. Echografia abdominală
c. Tomografia computerizată
d. Colecistografia orală şi intravenoasă
e. Colangiografia percutană transhepatică (CPT)
f. Colangio-pancreatografia endoscopică retrogradă (CPER)

18. Care sunt simptomele bolilor renale?

Simptomele subiective cele mai importante ale aparatului excretor sunt: durerea, tulburările
de emisie a urinii, hematuria şi piuria.
A. DUREREA
Durerea de provenienţă la nivelul aparatului excretor poate fi de 2 feluri: renală şi
vezicală, în funcţie de porţiunea în care se produce. D u r e r e a r e n a l ă poate fi la rândul ei
de 2 feluri: colica renală şi durerea continuă lombară.
a. Colica renală
Colica renală se datoreşte angajării unui calcul în ureter, urmată de un spasm brutal
reflex al căilor urinare excretoare. Are următoarele caractere:
- sediul: lombar
- iradiere: abdomen, organe genitale, faţa internă a coapsei
- caracter: paroxistic (debut brusc, din senin), colicativ (spasme urmate de relaxare)
- durată: de la câteva minute la zile întregi
- intensitate: foarte intensă, până la şoc. Bolnavii sunt agitaţi, neliniştiţi, mobili.
- condiţii de apariţie: după un efort fizic, după o zi de muncă ("durere de seara") sau
după trepidaţii (mers prelungit, motocicletă, căruţă, etc)
- fenomene de însoţire:
- urinare: disurie, polakiurie, tenesme urinare, oligurie reflexă, hematurie, piurie.
- extraurinare: greţuri, vărsături, balonare, pareză intestinală (falsă ocluzie), puls
normal sau bradicardic.
b. Durerea continuă lombară
Durerea lombară de origine renală este de obicei unilaterală. Când este bilaterală este
vorba de afecţiuni extrarenale: afecţiuni ale coloanei lombare, ale organelor abdominale
(colon, pancreas), organelor genitale (afecţiuni ginecologice, congestii premenstruale), sau
mialgii. Este o durere de obicei surdă, continuă, neinfluenţată de poziţie sau micţiune. Cel
mai frecvent se datoreşte unor inflamaţii renale (pielonefrite), tumori, hidronefroze. În
emboliile renale durerea este violentă şi însoţită de hematurie.
Durerea vezicală
Se localizează în hipogastru şi poate iradia în perineu şi organele genitale. Se
accentuează după micţiune.
 Se datoreşte inflamaţiilor acute şi cronice (cistitele), litiazei vezicale sau tumorilor
vezicale.

B. TULBURĂRILE DE EMISIE A URINII

a. Polakiuria
Polakiuria înseamnă creşterea frecvenţei diurezei. Se întâlneşte în: cistite, iritaţii mecanice
vezicale (calculi, polipi, compresii de către uterul gravid, etc), sau stări anxioase (polakiuria
din străile nevrotice). O formă de polakiurie este şi nicturia (nu apare la nevrotici).
b. Disuria
Disuria înseamnă eliminarea dificilă a urinii, cu sau fără durere. Apare datorită unor
obstacole la nivelul căilor urinare inferioare: adenomul sau cancerul de prostată, stricturi
uretrale, polip vezical, calcul uretral, cistite, pareze ale musculaturii vezicale, etc.
c. Retenţia de urină
Retenţia de urină poate fi completă (bolnavul nu poate urina, deşi vezica este plină) sau
incompletă (vezica se goleşte incomplet). Apare în caz de: hipertrofie şi cancer prostatic,
calcul uretral, strictură uretrală, ruptură uretrală posttraumatică, sau leziuni neuroreflexe
(boli ale măduvei spinării, come, spasme reflexe sau medicamentoase). Retenţia de urină se
manifestă prin lipsa micţiunilor, dureri hipogastrice, glob vezical la palparea şi percuţia
suprapubiană.
d. Incontinenţa urinară
Presupune micţiuni involuntare şi inconştiente. Apare într-o serie de boli, în special
extraurinare: enurezis nocturn la copii, senilitate, prolaps genital la femei, leziuni inflamatorii
ale tractului urinar inferior, stări comatoase sau leziuni severe ale SNC (traumatisme,
inflamaţii), boli ale măduvei spinării. Se descrie şi o incontinenţă de stress (predomină la
femei şi apare la creşteri ale presiunii intraabdominale: tuse, strănut).
e. Tulburări ale diurezei
- Poliuria
Se asociază cu polidipsia (consum exagerat de lichide) şi presupune o ingestie de lichide şi
excreţie urinară de peste 3 litri/zi. Cauza cea mai frecventă este diabetul zaharat. Se mai
poate întâlni în: diabet insipid, insuficienţa renală cronică în faza poliurică, revenirea diurezei
cu poliurie după insuficienţă renală acută, consum apreciabil de alcool, sau polidipsie
primară psihogenă.
- Oligo-anuria
Oliguria presupune diureză sub 500 ml/zi (sub 20 ml/oră)
Anuria presupune diureză sub 100 ml/zi (sub 5 ml/oră).

19. Cum se realizeaza examenul urinii?

1. EXAMENUL URINII
a. Aspectul, culoarea
- normal: galben-pai - galben-roşcat; transparentă, limpede
- închisă: urină hiperconcentrată, hematurie, mioglobinurie, bilirubinurie, porfirie (culoarea
se închide ulterior dacă este expusă la lumină); unele medicamente (piramidon,
fenolftaleina- roşu, salol- neagră)
- urină tulbure: fiziologic (prin precipitarea cristalelor sau sărurilor amorfe), infecţii
b. Mirosul
- normal: fad
 - infecţii: fetid
- acetonă: diabet zaharat
c. Densitatea urinii
- normal: 1030 cu variaţii între 1001-1035
Osmolaritatea reflectă puterea de concentrare, dar nu creşte paralel cu creşterea
densităţii. La o densitate de 1010 (izostenurie) îi corespunde o osmolaritte de 200 mOsm; la
o densitate de 1017 (hipostenurie) îi corspunde osmolaritatea de 500 mOsm, iar la o
densitate de 1026 îi corespunde 800 mOsm. PH-ul, nitriţii, proteinele, glucoza, corpii
cetonici, urobilinogenul, bilirubina, leucocitele, sângele şi hemoglobina se determină cu
ajutorul unor benzi-test.
d. pH-ul
- normal: 4,4-8,4
- pH-ul alcalin (şi nitriţii) pledează pentru infecţie urinară.
e. Proteinuria
Proteinograma cantitativă se determină cu metoda Esbach.
- normal: 30 mg%0.
- Proteinurii apar în:
 Proteinurii funcţionale: de efort, de emoţii, de ortostatism, în stări febrile, în stază
cardiacă, în afecţiuni neurologice (epilepsie, tumori, hemoragii cerebrale, infarcte cerebrale),
în colaps sau şoc, în intoxcicaţii cu metale grele sau medicamente.
 Proteinurii prerenale: mielom multiplu,
 Proteinurii renale: sindrom nefrotic (peste 3 g%o), glomerulonefrite acute şi cronice (peste
2 g%o), nefroangioscleroza (secundară HTA), TBC renal, tumori renale, etc.
 Proteinurii postrenale: infecţii ale căilor urinare.
f. Glicozuria
- normal: absentă
- Glicozurii dozabile: diabet zaharat, la gravide (1-3 g/24 ore), unele boli (infecţii, şoc,
infarct miocardic, etc).
g. Piuria
Se determină calitativ prin proba Donné (cu KOH 20%), şi cantitativ prin leucocituria
minutată la proba Addis-Hamburger
g. Sedimentul urinar
Elementele din sediment se determină cantitativ prin proba Addis-Hamburger (din urina
adunată timp de 3 ore).
 Hematiile: normal 0-1 pe câmp, 1500/min (sigur patologic peste 5000/min)
 Leucocitele: normal 3-5 pe câmp, 3000/min (sigur patologic peste 10000/min).
 Epitelii: celulele rotunde sau poligonale care provin mai ales din rinichi (valoare
diagnostică limitată).
 Cilindrii:
- cilindrii hialini izolaţi pot apărea în mod normal 0-1 pe câmp, 20/min. În cantitate mare
reprezintă un semn de proteinurie glomerulară (sigur patologic peste 100/min).
- cilindrii leucocitari sunt patologici: pielonefrită, nefrită interstiţială, glomerulonefrita lupică
- cilindrii hematici sau hemoglobinici sunt patologici: semn sigur al originii parenchimatoase
renale a hematuriei
- cilindrii granuloşi sunt patologici şi denotă un proces degenerativ tubular: IRA, nefrita
interstiţială, GN rapid progresivă.
  Cristalele: nu au valoare diagnostică; prezenţa lor depinde de regimul alimentar, pHul
urinar, temperatura urinii, etc.
 Bacterii: forma şi colorabilitatea lor dau indicaţii asupra germenului înaintea uroculturii.
Urocultura
Se recoltează din mijlocul jetului urinar după o prealabilă toaletă riguroasă a organelor
genitale. În caz de incertitudine de diagnostic (floră normală sau polimorfă, dar
simptomatologia prezentă) se recoltează urina prin sondaj vezical cu sondă sterilă.
Indicaţii: suspiciunea de infecţie urinară, leucociturie, prezenţa bacteriilor în sediment.
Întotdeauna se face şi antibiograma.
Bacteriuria este prezentă dacă numărul de germeni depăşeşte 10000/ml urină. Se
consideră bacteriurie patologică dacă numărul de germeni depăşeşte 100000/ml. Pe lângă
urocultura pe medii uzuale, se recomandă cultură pentru TBC (urina pe 24 de ore), fungi,
paraziţi.

20.Care sunt sindroamele in bolile leucocitelor si simptomele acestora?

1. LEUCEMIILE ACUTE
Leucemiile acute reprezintă proliferarea neoplazică a celulelor blastice leucemice.
Simptome
- Debut: brusc.
a. Sindrom infecţios: - febră: de obicei hiperpirexie.
- infecţii supraadăugate
b. Sindrom hemoragic
c. Sindrom anemic
d. Simptome de localizar
2. LEUCEMIA MIELOIDĂ CRONICĂ
Se caracterizează prin producţie excesivă de granulocite tinere, nefuncţionale.
Simptome
- Debut: lent - este asimptomatică foarte mult timp.
- Oboseală, inapetenţă, scădere ponderală, astenie.
- uneori febră.
- dureri splenice
- dureri osoase
3. LEUCEMIA LIMFATICĂ CRONICĂ
Reprezintă leucemia caracterizată prin proliferarea limfocitelor mici, mature. Este leucemia
vîrstei înaintate. Are cel mai scăzut grad de malignitate.
Simptome
- Debut: lent - este asimptomatică foarte mult timp.
- Oboseală, inapetenţă, scădere ponderală, astenie.
- Febra: rară.
- Simptome legate de localizare: prurit, dureri abdominale, diaree
4. AGRANULOCITOZA
Sub această denumire sunt cuprinse un număr important de afecţiuni caracterizate prin
scăderea, cel mai ades până la dispariţie, a neutrofilelor din sângele periferic.
Simptome : - Debut acut: febră, frison
- Manifestări bucale şi amigdaliene:
 ulceraţii: acoperite de depozite albicioase şi fără reacţie în jur (uneori boala este etichetată
drept febră aftoasă sau angină difterică)
 adenopatie regională
- Septicemie cu germeni foarte diverşi. Evoluţia este foarte gravă, decesul poate suveni în 3-9
zile (la tratament inadecvat).
AMG _1
DUMA Maria Cristina

Prof. Drd. Mot Silvia Elena

SEMIOLOGIE MEDICALA